Aspecte Juridice Privind Fondul DE Comert Si Patrimoniul Societatilor Comerciale

Cuprins

Introducere ……………………………………………………………………………………………4

CAPITOLUL I. Considerații generale

Istoric privind societăților comerciale…………………………………………………..6

1.2. Societățile comerciale în România………………………………………………………..8

1.2.1.Cadrul legal de organizare și funcționare a societăților comerciale…………9

1.3. Societatea comercială……………………………………………………………………….10

1.3.1. Noțiunea de societate comercială……………………………………………………..10

1.3.2. Caracterele juridice ale societății civile…………………………………………….13

1.3.3. Regimul juridic și formele societăților comerciale……………………………..14

1.3.4. SNC – Societate în nume colectiv……………………………………………………14

1.3.5. SCS – Societatea în comandită simplă……………………………………………..16

1.3.6. SCA Societatea în comandită pe acțiuni……………………………………………18

1.3.7. SA – Societatea pe acțiuni……………………………………………………………….20

1.3.8. SRL – Societatea cu răspundere limitată……………………………………………24

1.4. Elementele ale actului constitutiv care stă la baza societăților comerciale……………………………………………………………………………………………..26

1.4.1. Capitalul social și patrimoniul societății……………………………………………27

1.4.2. Elementele de identificare ale societăților comerciale…………………………29

CAPITOLUL II Aspecte juridice privind patrimoniul și fondul de comerț al societăților comerciale …………………………………………………………………………..34

2.1.Noțiunea de patrimoniu………………………………………………………………………34

2.1.1. Funcțiile patrimoniului……………………………………………………………………35

2.1.2. Gajul general al creditorilor…………………………………………………………….36

2.1.3. Subrogația reală cu titlu universal…………………………………………………….37

2.1.4. Subrogația reală cu titlu particular……………………………………………………38

2.1.5. Transmiterea universală și cu titlu universal……………………………………..39

2.2. Drepturile și obligațiile patrimoniale………………………………………………….40

2.2.1.Noțiune și clasificare privind drepturile patrimoniale…………………………40

2.2.2.Comparație între drepturile reale și drepturile patrimoniale…………………40

2.2.3. Obligațiile patrimoniale…………………………………………………………………42

2.3. Fondul de comerț…………………………………………………………………………….44

2.3.1. Noțiunea de fond de comerț……………………………………………………………44

2.3.2. Natura juridică a fondului de comerț……………………………………………….47

2.3.3. Elementele fondului de comerț………………………………………………………48

2.3.4. Elementele corporale ale fondului de comerț……………………………………49

2.3.5. Elementele incorporale ale fondului de comerț…………………………………50

2.4. Acte juridice privind fondul de comerț………………………………………………62

2.4.1. Vânzarea-cumpărarea fondului de comerț……………………………………….62

2.4.2. Gajul asupra fondului de comerț…………………………………………………….63

2.4.3. Locațiunea fondului de comerț……………………………………………………….64

2.5. Valori mobiliare incorporale emise de societățile comerciale………………..65

2.5.1. Titluri de valoare (acțiunile și obligațiunile)……………………………………..65

2.6. Aportul fondului de comerț în societatea comercial……………………………..70

2.7. Efectuarea inventarierii patrimoniului……………………………………………….71

2.7.1. Noțiunea de inventariere a patrimoniului…………………………………………71

2.7.2. Măsuri organizatorice ale inventarierii patrimoniului………………………..71

2.7.3. Inventarierea faptică a patrimoniului……………………………………………….75

Concluzii ……………………………………………………………………………………………..76

Bibliografie …………………………………………………………………………………………78

Introducere

Funcționarea societăților comerciale, realizarea operațiunilor și actelor de comerț sunt posibile numai prin utilizarea propriului patrimoniu. Patrimoniul, ca ansamblu de drepturi și obligații cu caracter economic este un este un element esențial al societății, destinat să satisfacă nevoile și sarcinile acesteia. El reprezintă suportul nematerial al societății, prin aceea că mijloacele materiale și bănești care îl compun dau posibilitatea acesteia să participe la circuitul economic, să încheie raporturi juridice în strânsă legătură cu obiectul și scopul său.

Fondul de comerț este un bun mobil incorporal, întrucât în ansamblul elementelor acestuia prevalează bunurile mobile corporale sau incorporale, care îi și conferă caracteristicile. Se admite însă că fondul de comerț poate încorpora și bunurile imobile, chiar dacă art. 3 pct. 1 și 2 Cod comercial, înglobează în categoria faptelor de comerț obiective numai bunurile mobile.

Fondul de comerț poate forma obiectul unei multitudini de acte juridice, și în această materie regula constituind-o principiul libertății de voință a părților la încheierea convențiilor.

Distincția clasică dintre acte juridice de dispoziție, acte juridice de administrare și acte juridice de conservare trebuie privită aici prin prisma complexității acestui ansamblu de bunuri afectate desfășurării unei activități comerciale, astfel că ceea ce la prima vedere ar părea doar un act de dispoziție (cum este vânzarea-cumpărarea fondului de comerț) cuprinde, de fapt, și acte de administrare. Adesea, cesiunea fondului de comerț presupune, pe lângă transmiterea dreptului de proprietate asupra unora din elementele sale, și transmiterea altor drepturi, cum sunt dreptul de folosință a imobilului închiriat, ori dreptul de uzufruct.

Nu este obligatoriu, prin urmare, ca fondul de comerț să cuprindă drepturi omogene, ci esențial este ca toate aceste bunuri să fie unitare prin voința celui care are un drept asupra lor.

Legiuitorul, sesizând natura juridică cu totul particulară a fondului de comerț, a evitat să reglementeze prin dispoziții speciale actele juridice referitoare la fondul de comerț.

Nu există o definiție a fondului de comerț și nici o unitate de opinii cu privire la natura juridică a acestuia. Există doar concepții care prevalează asupra altora, și în funcție de acestea, înseși elementele care alcătuiesc fondul de comerț, sunt privite diferit.

Fondul de comerț apare ca o universalitate de fapt, dar acest lucru nu ne împiedică să afirmăm că însăși noțiunea de universalitate de fapt exprimă o realitate ambiguă.

Deși în literatura de specialitate, vânzarea-cumpărarea este privită ca principalul act juridic privitor la fondul de comerț, noi apreciem că actul juridic care trebuie să apară drept adevăratul obiect de preocupare este acela al constituirii aportului în societatea comercială.

Într-adevăr, orice operațiune referitoare la fondul de comerț ar fi lipsită de finalitate dacă nu o integrăm în concepția generală potrivit căreia aceasta trebuie să fie subsumată activității desfășurate într-una din formele de organizare prevăzute de lege.

După 1990, ca urmare a reorganizării unităților economice de stat în regii autonome și societăți comerciale s-a recurs, în mod frecvent, la transmiterea unor universalități de fapt (patrimoniu) ale acestor unități economice sub forma locației de gestiune în favoarea unor întreprinzători particulari.

Acest regim particular instituit prin hotărâri de guvern, este sortit a avea un caracter temporar, astfel că locația de gestiune având ca obiect bunurile aparținând proprietății de stat, este doar o formă intermediară tranzitorie în constituirea dreptului de proprietate asupra acestor „universalități de fapt”

CAPITOLUL I. Considerații generale.

Istoric privind societăților comerciale

Societățile comerciale își au originea în cele mai îndepărtate timpuri, ele fiind în permanentă, dependente, ca formă de organizare și funcționare, de organizarea social – politică. Cu toate acestea, numai odată cu apariția capitalismului și a economiei de piață, ele au devenit o adevărată „piatră de temelie” a organizării vieții sociale.

Ca entitate de natură contractuală, bazată pe asocierea liberă a membrilor ei, societatea comercială are o istorie de câteva mii de ani.

Primele reglementări apar în Codul lui Hamurapi (rege al Babilonului între anii 1792 – 1750 î.H.). El conținea printre altele, o serie de articole care reglementau activitatea comercială în mai multe dispoziții:

art. 66-100 – se refereau la camătă;

art. 107-107 – reglementau activitatea negustorilor și a auxiliarilor lor;

art. 108-112 – dispuneau cu privire la activitatea cârciumilor.

De asemenea, se făceau referiri detaliate la contractele de locațiune, de comision, precum și la cele de împrumut.

În epoca romană, societatea comercială era considerată ca fiind „contractul consensual prin care două sau mai multe persoane se obligau să pună ceva în comun (bun sau activitatea lor), cu scopul obținerii unui câștig”.

Funcționau mai multe feluri de societăți:

Societatea tuturor bunurilor prezente și viitoare (societas omnium honorum)

Societatea în care se pune în comun un singur lucru, de pildă un sclav (societas unius rei);

Societatea în care se puneau în comun veniturile (societas quoestus), considerată tipul comun de societate;

Societatea cu un singur fel de afaceri (societas alicuius negotionis), ca de exemplu, societatea publicanilor (societas publicanorum), care avea drept obiect, arendarea impozitelor statului.

Trebuie menționat faptul că, în dreptul roman, societățile comerciale ( cu excepția societății publicanilor), nu aveau personalitate juridică.

În perioada care a urmat cruciadelor, asistăm la extinderea schimburilor comerciale. În aceste condiții, apare societatea în comandită, care constituia o soluție pentru mobilizarea sumelor de bani deținute de persoanele lovite de interdicția de a specula fondurile proprii (nobili, clerici) și folosirea lor în acte de comerț profitabile. Deoarece deținătorii de fonduri (comanditarii) aveau interesul ca numele lor să rămână secret, nu se amestecau în gestiunea societății, de care se ocupau comanditații.

În aceeași perioadă a apărut și societatea în nume colectiv, care prin felul în care era organizată, răspundea ]interesului ca negoțul întemeiat de un comerciant să poată fi continuat, după moartea sa, de către descendenții lui, sub aceeași firmă.

În secolele XVI-XVII, asistăm la extinderea domeniilor coloniale. Acțiunile care vizau acest lucru, necesitau la rândul lor, importante capitaluri, care au fost obținute în Olanda, Franța, Anglia, etc., prin înființarea societăților anonime pe acțiuni. Printre primele astfel de societăți putem menționa:

Compania Olandeză a Iniilor Orientale (1602);

Compania Olandeză a Iniilor Occidentale;

Compania Noii Franțe; etc.

În Germania, printr-o lege din anul 1897, s-a introdus o nouă formă de societate, care s-a extins rapid; societatea cu răspundere limitată. Prin ea se încerca îmbina prin dispoziții speciale actele juridice referitoare la fondul de comerț.

Nu există o definiție a fondului de comerț și nici o unitate de opinii cu privire la natura juridică a acestuia. Există doar concepții care prevalează asupra altora, și în funcție de acestea, înseși elementele care alcătuiesc fondul de comerț, sunt privite diferit.

Fondul de comerț apare ca o universalitate de fapt, dar acest lucru nu ne împiedică să afirmăm că însăși noțiunea de universalitate de fapt exprimă o realitate ambiguă.

Deși în literatura de specialitate, vânzarea-cumpărarea este privită ca principalul act juridic privitor la fondul de comerț, noi apreciem că actul juridic care trebuie să apară drept adevăratul obiect de preocupare este acela al constituirii aportului în societatea comercială.

Într-adevăr, orice operațiune referitoare la fondul de comerț ar fi lipsită de finalitate dacă nu o integrăm în concepția generală potrivit căreia aceasta trebuie să fie subsumată activității desfășurate într-una din formele de organizare prevăzute de lege.

După 1990, ca urmare a reorganizării unităților economice de stat în regii autonome și societăți comerciale s-a recurs, în mod frecvent, la transmiterea unor universalități de fapt (patrimoniu) ale acestor unități economice sub forma locației de gestiune în favoarea unor întreprinzători particulari.

Acest regim particular instituit prin hotărâri de guvern, este sortit a avea un caracter temporar, astfel că locația de gestiune având ca obiect bunurile aparținând proprietății de stat, este doar o formă intermediară tranzitorie în constituirea dreptului de proprietate asupra acestor „universalități de fapt”

CAPITOLUL I. Considerații generale.

Istoric privind societăților comerciale

Societățile comerciale își au originea în cele mai îndepărtate timpuri, ele fiind în permanentă, dependente, ca formă de organizare și funcționare, de organizarea social – politică. Cu toate acestea, numai odată cu apariția capitalismului și a economiei de piață, ele au devenit o adevărată „piatră de temelie” a organizării vieții sociale.

Ca entitate de natură contractuală, bazată pe asocierea liberă a membrilor ei, societatea comercială are o istorie de câteva mii de ani.

Primele reglementări apar în Codul lui Hamurapi (rege al Babilonului între anii 1792 – 1750 î.H.). El conținea printre altele, o serie de articole care reglementau activitatea comercială în mai multe dispoziții:

art. 66-100 – se refereau la camătă;

art. 107-107 – reglementau activitatea negustorilor și a auxiliarilor lor;

art. 108-112 – dispuneau cu privire la activitatea cârciumilor.

De asemenea, se făceau referiri detaliate la contractele de locațiune, de comision, precum și la cele de împrumut.

În epoca romană, societatea comercială era considerată ca fiind „contractul consensual prin care două sau mai multe persoane se obligau să pună ceva în comun (bun sau activitatea lor), cu scopul obținerii unui câștig”.

Funcționau mai multe feluri de societăți:

Societatea tuturor bunurilor prezente și viitoare (societas omnium honorum)

Societatea în care se pune în comun un singur lucru, de pildă un sclav (societas unius rei);

Societatea în care se puneau în comun veniturile (societas quoestus), considerată tipul comun de societate;

Societatea cu un singur fel de afaceri (societas alicuius negotionis), ca de exemplu, societatea publicanilor (societas publicanorum), care avea drept obiect, arendarea impozitelor statului.

Trebuie menționat faptul că, în dreptul roman, societățile comerciale ( cu excepția societății publicanilor), nu aveau personalitate juridică.

În perioada care a urmat cruciadelor, asistăm la extinderea schimburilor comerciale. În aceste condiții, apare societatea în comandită, care constituia o soluție pentru mobilizarea sumelor de bani deținute de persoanele lovite de interdicția de a specula fondurile proprii (nobili, clerici) și folosirea lor în acte de comerț profitabile. Deoarece deținătorii de fonduri (comanditarii) aveau interesul ca numele lor să rămână secret, nu se amestecau în gestiunea societății, de care se ocupau comanditații.

În aceeași perioadă a apărut și societatea în nume colectiv, care prin felul în care era organizată, răspundea ]interesului ca negoțul întemeiat de un comerciant să poată fi continuat, după moartea sa, de către descendenții lui, sub aceeași firmă.

În secolele XVI-XVII, asistăm la extinderea domeniilor coloniale. Acțiunile care vizau acest lucru, necesitau la rândul lor, importante capitaluri, care au fost obținute în Olanda, Franța, Anglia, etc., prin înființarea societăților anonime pe acțiuni. Printre primele astfel de societăți putem menționa:

Compania Olandeză a Iniilor Orientale (1602);

Compania Olandeză a Iniilor Occidentale;

Compania Noii Franțe; etc.

În Germania, printr-o lege din anul 1897, s-a introdus o nouă formă de societate, care s-a extins rapid; societatea cu răspundere limitată. Prin ea se încerca îmbinarea avantajelor societăților de capitaluri cu cele ale societăților de persoane.

În prezent, societățile comerciale reprezintă cea mai însemnată categorie de persoane juridice din economia mondială.

1.2. Societățile comerciale în România

În România, primele reglementări privind activitatea comercială, au fost elaborate în anul 1817, fiind cuprinse în;

Codul Calimah (în Moldova);

Codul Caragea (în Muntenia).

Prin Regulamentele organice de la 1821, au fost create judecătorii de comerț la București și Craiova, precum și un tribunal de comerț la Galați.

Codul comercial francez din anul 1838, este tradus în românește și adaptat condițiilor din țară, devine în anul 1840, primul cod comercial al Munteniei, iar în anul 1863 este extins și în Moldova.

Societățile comerciale primesc o reglementare amplă, distinctă de cea a societăților civile, reglementate prin Codul civil, prin Codul comercial de la 1887, în vigoare, cu modificările survenite ulterior, și astăzi. Legiuitorul nostru s-a inspirat, în cea mai mare parte, din Codul de comerț italian din anul 1882, considerat cel mai modern cod al acelor timpuri. Codul comercial român din 1887, instituia următoarele forme de societate comerciale;

Societatea în nume colectiv;

Societatea în comandită;

Societatea anonimă.

Ele au avut un rol important în economia românească până la naționalizarea din 1 iunie 1948. După acea dată, deși nu a fost abrogat în mod explicit, Codul comercial a rămas practic fără aplicate.

Declanșarea procesului de privatizare a economiei în anul 1990, a readus în discuție problematica societăților comerciale, care au fost supuse unor noi reglementări de fond. Cele mai importante reglementări în acest domeniu sunt:

Legea nr. 31/1990 – privind societățile comerciale;

Legea nr. 26/1990 – privind Registrul comerțului;

Legea nr. 15/1990 – privind transformarea întreprinderilor de stat în regii autonome și societăți comerciale;

Legea nr. 11/1991 – privind combaterea concurentei neloiale;

Legea nr. 58/1998 – privind societățile bancare.

Legea nr.36/1991 – privind societățile agricole.

Scopul acestor acte normative este de a adapta sistemul economic național la mecanismele economiei de piață și de a asigura funcționarea eficientă a acesteia, prin restructurarea profundă a formelor și funcțiunilor agenților economici, respectiv prin transformarea întreprinderilor de stat în regii autonome și societăți comerciale, precum și prin înființarea, din inițiativă particulară, a unor unități lucrative de tipul societăților comerciale. Traducerea în practică a reglementărilor menționate a determinat ca societatea comercială să devină elementul structural de bază al sistemului economic.

1.2.1. Cadrul legal de organizare și funcționare a societăților comerciale

Reinstaurarea societăților comerciale ca principali agenți economici s-a înfăptuit printr-o reformă de proporții a dispozițiilor aplicabile in materie, in principal pe baza Legii nr. 31/1990.

Din însăși titulatura acestui act normativ, „privind societățile comerciale”, se desprinde constatarea preliminară ca legiuitorul a înțeles să reglementeze o entitate colectivă diferită, sub multiple aspecte, de omologul ei, societatea civilă, care formează obiectul art. 1491-1531 Codul civil. Dualitatea semnalată relevă totodată că, in relațiile juridice patrimoniale, subzistă împărțirea bipartita a dreptului privat, care înglobează în sfera sa, ca ramuri de-sine-stătătoare, atât dreptul civil, cât si dreptul comercial.

Statutul juridic al societăților comerciale stabilit de Legea nr. 31/1990, nu se mărginește numai la reglementările pe care le cuprinde. Fondul normativ se completează cu dispoziții provenite atât din izvoare interne, cât si cu prevederi ale unor convenții internaționale la care România este parte contractantă.

Până la data Legii 31/1990, societățile comerciale formau in principal obiectul de reglementare al Codului comercial din 1887.

Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale reglementează modul de constituire, funcționare si organizare a societăților comerciale din România.

1.3. Societatea comercială

Se afirmă adesea că societatea comercială este o formă de organizare a întreprinderii. Această prezentare sumară, cu accent pe latura economică, fără să fie eronată, este întregită prin completările care se impun, deoarece noțiunea de societate comercială a suferit, în paralel cu prefaceri ale regimului juridic, transformări care i-au îmbogățit și reconfigurat înțelesul. Pentru a-l preciza, este necesar să trecem în revistă mai întâi, retrospectiv, diversele forme de asociere, in ordinea în care au apărut pe scena economică.

1.3.1. Noțiunea de societate comercială

În Legea 31/1990 nu întâlnim o definiție a societății comerciale. Articolul 1 al legii se rezumă la a preciza că: „În vederea efectuării de acte de comerț, persoanele fizice si persoanele juridice pot constitui societăți comerciale, cu respectarea dispozițiilor prezentei legi”. Întâlnim insă o definiție legală a societății în Codul Civil. Potrivit articolului 1491 Cod Civil: „ Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scopul de a împărți foloasele ce ar putea deriva”.

Definiția citată enunță trei componente principale, care trebuie să fie reunite cumulativ pentru existența valabilă a unei asemenea entități. În primul rând este necesară încheierea unui contract, denumit adesea și „pact societar”. Se cere apoi să se constituie un fond comun, alcătuit din aporturi ale membrilor. In fine, noțiunea implică scopul asociaților de a realiza câștiguri și de-a le împărți între ei. Textul art. 1491 Cod Civil omite să amintească explicit un alt element caracteristic, în concepția pe care o promovează, și anume voința comună a asociaților de a conlucra în vederea obținerii de câștiguri. Definiția legiuitorului civil nu epuizează sfera societăților comerciale, omițându-le pe cele mai importante cum este personalitatea juridică.

Pentru a defini societatea comercială, trebuie subliniate următoarele:

noțiunea de societate comercială, specie a formelor asociative își justifică utilizarea numai în sistemele naționale de drept,în care dreptul comercial are o existentă autonomă; în statele în care această ramură a dreptului nu are o existentă de sine stătătoare, nu se face distincție între societatea civilă și societatea comercială;

la origine, în dreptul român s-au numit comerciale societățile cu caracter lucrativ, spre a le deosebi de societățile civile, care nu au un asemenea caracter;

definiția dată de Codul civil în art. 1491 și precizările din art. 1942 („societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun cu scopul de a împărți foloasele ce ar putea deriva” și „orice societate trebuie să aibă de obiect un ce licit și să fie contractată spre folosul comun al părților; fiecare membru al unei societăți trebuie să pună în comun sau bani sau alte bunuri sau industria sa”) se referă numai la societatea civilă care are natură pur contractuală. Codul civil nu atribuie societății civile personalitate juridică și deci, calitatea de subiect de drept; această calitate este obligatorie pentru societatea comercială reglementată prin Legea nr. 31/1990;

deși societatea comercială se constituie și funcționează pe bază contractuală, întrucât ea este și persoană juridică, voința asociaților este limitată imperativ de voința legii, care dispune obligatoriu cu privire la constituirea, organizarea și funcționarea acesteia;

ca subiect de drept, societatea comercială acționează în circuitul civil în vederea atingerii scopului său social; obținerea de beneficii sub forma dividendelor; Pentru ca societatea să poată săvârși acte de comerț din care să rezulte beneficii, asociații dotează societatea cu capitalul necesar, pe calea aportului, iar legea recunoaște societății calitatea de comerciant (art. 1 din Legea nr.31/1990) și, prin urmare această entitate capătă o natură comercială;

categoria națională de societate comercială are atât un conținut economic, cât și unul juridic. Sub aspect economic societatea este o entitate, o structură, un agent economic ce reunește forte umane și mijloace materiale într-un sistem funcțional capabil să realizeze bunuri, servicii sau lucrări, potrivit obiectului său de activitate. Sub aspect juridic, societatea comercială este un subiect de drept care exercită drepturi și își asumă obligații; este în același timp o persoană juridică constituită potrivit legii prin acordul de voință al membrilor asociați, și autorizată de către un organ de stat.

Forma societății comerciale este deci, un mod specific de constituire, organizare, funcționare și existentă a componentelor și ansamblului structural societar, caracterizat de un anumit regim juridic consacrat legislativ.

În doctrină s-a definit societatea comercială ca fiind „o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate juridică, în care asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri pentru exercitarea unor fapte de comerț, în scopul realizării și împărțirii beneficiilor rezultate”.

„Societatea comercială este o persoană juridică cu scop economic, înființată într-una din formele prevăzute de legea comercială și având ca obiect de activitate exercitarea faptelor de comerț prevăzute în actele sale constitutive”. Această definiție are un caracter general, ea acoperind varietatea situațiilor concrete.

1.3.2. Caracterele juridice ale societății civile

Din dispozițiile art. 1491, 1492 Cod Civil rezultă că societatea este un contract în temeiul căreia două sau mai multe persoane (asociați) se înțeleg să pună în comun anumite bunuri pentru a desfășura împreună o anumită activitate, în vederea realizării și împărțirii beneficiilor care vor rezulta1.

Contractul de societate are următoarele elemente esențiale care îl deosebesc de alte contracte:

fiecare asociat se obligă să pună în comun o valoare patrimonială (aport);

asociații se obligă să desfășoare împreună o activitate care constituie obiectul societății;

toți asociații participă la realizarea și împărțirea beneficiilor.

Din definiția dată rezultă caracterele juridice ale contractului de societate:

contractul este plurilateral, în sensul că la încheierea sa participă

două sau mai multe persoane, fiecare asumându-și anumite obligații;

contractul este cu titlu oneros; fiecare asociat urmărește realizarea unui folos patrimonial, adică obținerea de beneficii;

contractul este comutativ; întinderea obligațiilor fiecărui asociat

este cunoscută în momentul încheierii contractului;

contractul este consensual; ceea ce înseamnă că se încheie prin

simplul acord de voință al părților; forma scrisă este cerută ad probationem.

1.3.3. Regimul juridic și formele societăților comerciale

Legea-cadru în domeniul societăților comerciale este Legea nr. 31/1990.

Actul constitutiv al societății comerciale este obligatoriu a fi autentificat în următoarele cazuri:

când societatea este în nume colectiv sau în comandită simplă;

când societatea este pe acțiuni prin subscripție publică;

când aportul la capitalul social este un teren.

Societățile comerciale se pot constitui în una din următoarele forme:

1.3.4. SNC – Societate în nume colectiv.

Societatea în nume colectiv1 este societatea ale cărei obligații sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a tuturor asociaților.

Caracteristic pentru societatea în nume colectiv sunt următoarele:

asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaților,

capitalul social este divizat în părți de interes,

obligațiile societății sunt garantate cu patrimoniul social și cu

răspunderea nelimitată si solidară a tuturor asociaților.

Actul constitutiv al societății se încheie în formă autentică și conține prevederi referitoare la:

– persoanele asociate, care pot fi atât persoane fizice cât și persoane juridice, acestea sunt obligați nelimitat și solidar pentru operațiunile îndeplinite în numele societății de persoanele care o reprezintă. Răspunderea asociaților pentru obligațiile societății au un caracter subsidiar, creditorii îndreptându-se mai întâi spre societate și doar apoi spre asociați;

– participarea la deliberări și la luarea deciziilor;

– au dreptul la beneficii, dreptul de a folosi fondurile societății, dreptul la restituirea valorii aporturilor aduse în cazul dizolvării și lichidării societății, sunt obligate să efectueze aportul prevăzut în actul constitutiv, să nu aducă atingere patrimoniului social, să nu facă concurență societății;

– hotărârea judecătorească obținută împotriva societății este opozabilă fiecărui asociat;

– legea nu instituționalizează adunarea generală a asociaților, deciziile se iau prin votul asociaților care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social în următoarele cazuri: alegerea unui sau a mai multor administratori ai societății, cu stabilirea puterilor, duratei însărcinărilor și eventuala lor remunerație, afară de cazul în care ei sunt numiți prin actul constitutiv;

– revocarea administratorilor sau limitarea puterii lor, afară de cazul în care ei sunt numiți prin actul constitutiv;

– rezolvarea divergențelor dintre administratori când sunt obligați să lucreze împreună sau a opoziției unui administrator privind operațiile care depășesc operațiunile obișnuite de comerț pe care le execută societatea, afară de cazul in care ei sunt numiți prin actul constitutiv;

– aprobarea situației financiare anuale a societății;

– răspunderea administratorilor, deciziile se iau prin votul tuturor asociaților pentru revocarea administratorilor numiți prin contractul de societate, modificarea actului constitutiv.

Forma, denumirea, sediul, emblema, obiectul de activitate. Firma trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia dintre asociați cu mențiunea „societate în nume colectiv”, scrisă în întregime;

Capitalul social subscris și vărsat. Legea nu stabilește un plafon minim pentru capitalul subscris și vărsat, acest lucru urmând a fi stabilit de către asociați; trebuie să se stabilească data la care se va vărsa integral capitalul social subscris. Capitalul social poate fi majorat sau redus în condițiile Legii nr. 31/1990.

Administratorii societății. Pentru aprobarea bilanțului contabil și pentru deciziile referitoare la răspunderile administratorilor este necesar votul asociaților reprezentând majoritatea capitalului social.

Aportul fiecărui asociat la capitalul social: obiectul aportului nu constituie nici o restricție;

Părțile de interes, respectiv cota parte din capitalul social care se cuvine fiecărui asociat în schimbul aportului sau partea fiecărui asociat la profit și la pierderi, sediile secundare, durata societății și modul de dizolvare și lichidare.

Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în Registrul comerțului.

Societatea comercială își încetează existența în următoarele cazuri:

– trecerea duratei de timp stabilită pentru durata societății;

– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății;

– declararea nulității societății;

– hotărârea Adunării generale;

– hotărârea Tribunalului;

– falimentul societății;

– alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății.

3.2. SCS – Societatea în comandită simplă

Societatea în comandită simplă1 este acea societate comercială ale cărei obligații sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați, în timp ce asociații comanditari răspund doar în limita aportului lor.

Caracteristicile societății sunt:

– numărul mic al asociaților;

– capitalul social este divizat în părți de interes, care nu sunt reprezentate prin titlu;

– răspunderea asociaților este diferită;

Contractul de societate este încheiat în formă autentică și conține referiri la:

Asociați: pot fi atât persoane fizice cât și persoane juridice. Caracteristic pentru această societate este prezența a două tipuri de asociați: comanditari și comanditați, este obligatoriu să existe cel puțin un asociat comanditar și unul comanditat. Asociații au drept de supraveghere și de control în cadrul societății, au dreptul de a participa la dezbateri si luarea deciziilor, au dreptul la beneficii si dreptul la restituirea valorii aporturilor lor la dizolvarea și lichidarea societății. Asociații comanditați au dreptul de a folosi fondurile societății, iar asociații comanditari au dreptul de a îndeplinii servicii în administrarea internă a societății;

Forma, denumirea, sediul, emblema, obiectul de activitate. Firma trebuie să cuprindă numele a cel puțin unul dintre asociații comanditați, cu mențiunea „societate in comandită” scrisă în întregime.

Capitalul social subscris și vărsat. Capitalul social poate fi majorat sau diminuat în condițiile Legii nr. 31/1990.

Administratorii societății: Nu pot fi decât asociații comanditați. Au dreptul de a reprezenta societatea, comanditarul poate încheia operațiuni în contul societății numai pe baza unei procuri speciale pentru operațiuni determinate, dată de reprezentanții societății și înscrisă în registrul comerțului;

Partea fiecărui asociat la profit și la pierderi;

Sediile secundare;

Durata societății și modul de dizolvare și lichidare.

Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în Registrul comerțului. Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data la care încheierea judecătorului delegat a devenit irevocabilă.

Societatea comercială (SCS) se dizolvă prin:

– trecerea duratei de timp stabilită pentru durata societății;

– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății;

– declararea nulității societății;

– hotărârea Adunării generale;

– hotărârea Tribunalului;

– falimentul societății;

– alte clauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății.

1.3.5. SCA Societatea în comandită pe acțiuni

Societatea în comandită pe acțiuni1 este societatea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați, comanditarii fiind obligați numai până la concurența capitalului subscris.

Caracteristicile societății:

– cuprinde două categorii de acționari: comanditari și comanditați,

– întregul capital social este împărțit în acțiuni; toți asociații au calitatea de acționar,

– răspunderea pentru obligațiile sociale este diferită: comanditații răspund nelimitat și solidar, iar comanditarii răspund numai în limita aportului lor.

Se constituie prin contract de societate și statut, urmând o procedură asemănătoare cu constituirea societăților pe acțiuni. Contractul de societate și statutul pot fi Încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Atunci când se încheie numai contract de societate sau numai statut acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv.

Actul constitutiv va cuprinde referiri la:

Asociați: Pot fi persoane fizice sau juridice, numărul asociaților nu poate fi mai mic de 5. Este obligatoriu să existe asociați din ambele categorii: comanditari și comanditați;

Forma, denumirea, sediul, obiectul de activitate. Firma se compune dintr-o denumire proprie, însoțită de mențiunea scrisă în întregime „societate în comandită pe acțiuni”,

Capitalul social subscris și vărsat. Nu poate fi mai mic de 25.000.000 lei. Capitalul social poate fi majorat sau redus în condițiile Legii nr. 31/1990,

– valoarea bunurilor constituite ca aport în natură,

– numărul și valoarea nominală a acțiunilor: Capitalul social este reprezentat prin acțiunile emise de societate, acestea pot fi nominative sau la purtător și nu vor putea fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea nominală. Valoarea nominală a unei acțiuni nu va putea fi mai mică de 1.000 lei,

Cenzorii societății. Societatea va trebui să aibă trei cenzori și tot atâția supleanți, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel,

Clauze privind conducerea, administrarea și controlul gestiunii și funcționării societății. Administrarea societății este încredințată unuia sau mai multor asociați comanditați. Mandatul acestora, dacă nu s-a hotărât altfel prin actul constitutiv, este de doi ani, aceștia putând fi realeși,

Durata societății,

Modul de distribuire a beneficiilor și de gestionare a pierderilor,

Sediile secundare,

Avantajele rezervate fondatorilor

Modul de dizolvare și de lichidare a societății.

În termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv, fondatorii sau administratorii societății, ori un împuternicit al acestora, vor cere înmatricularea societății în Registrul comerțului în a cărui rază teritorială iși va avea sediul societatea.

Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în Registrul comerțului. Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data la care încheierea judecătorului delegat a devenit irevocabilă.

Societatea comercială (SCA) se dizolvă prin:

– trecerea duratei de timp stabilită pentru durata societății;

– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății;

– declararea nulității societății;

– hotărârea Adunării generale;

– hotărârea Tribunalului;

– falimentul societății;

– alte clauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății.

1.3.6. SA – Societatea pe acțiuni

Societatea pe acțiuni1 este societatea ale cărei obligații sunt garantate cu patrimoniul social, acționarii fiind obligați numai până la concurența capitalului social subscris.

Se constituie prin contract de societate și statut, și pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Când se încheie numai contract de societate sau numai statut acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv. Pentru Legea nr. 31/1990 denumirea act constitutiv desemnează atât înscrisul unic, cât și contractul de societate și/sau statutul societății.

Există două modalități de constituire a societății pe acțiuni: prin subscriere integrală și simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripție publică.

Subscripția instantanee reprezintă o procedură obișnuită de înregistrare a societăților comerciale;

Subscripția publică reprezintă procedura de înmatriculare când fondatori unei societăți comerciale pe acțiuni neavând capitalul necesar pentru înființarea unei societarii apelează prin oferta publica la persoanele interesate sa investească capital. Implică următoarele operațiuni :

– întocmirea si lansarea prospectului de opțiuni a acțiunilor

– subscrierea acțiunilor

– validarea subscripției

– aprobarea actelor constitutive ale societății de câtre adunarea constitutiva a subscriitorilor.

Societatea pe acțiuni se poate constitui prin subscripție publică urmând procedura stabilita de legea nr. 31/1990 republicata.

Actul constitutiv va cuprinde referiri la:

Asociați. Societatea se constituie cu un număr minim de asociați / acționari, capitalul social este divizat in acțiuni, răspunderea acționarilor pentru obligațiile sociale este limitata pana la concurenta capitalului subscris, iar numărul asociaților nu poate fi mai mic de 5.

– asociați semnează actul constitutiv, iar in cazul subscripției publice fondatori semnează acest act,

– au dreptul sa participe la adunarea generală a acționarilor, au drept de vot in respectiva adunare au un drept de informare cu privire la activitatea societății, au un drept la dividende, au un drept asupra parții cuvenite din lichidarea societății,

– sunt obligați sa efectueze vărsămintele datorate.

Forma, denumirea, sediul, obiectul de activitate. Firma se compune dintr-o denumire proprie, pentru a o diferenția de celelalte societăți existente, și va fi însoțită de mențiunea „societate pe acțiuni”, sau de prescurtarea S.A.

Capitalul social subscris și vărsat. Capitalul social al societății pe acțiuni și al societății in comandită pe acțiuni nu poate fi mai mic de 25.000.000 lei, acesta poate fi majorat sau redus în condițiile Legii nr. 31/1990. La constituirea societății, capitalul social subscris, vărsat de fiecare acționar. nu va putea fi mai mic de 30 % din cel subscris: restul de capital se va vărsa în 12 luni de la înmatricularea societății.,

Valoarea bunurilor constituite ca aport în natură. Nu se acceptă aportul în muncă, ci doar în numerar, în creanțe sau în natură.

Numărul și valoarea nominală a acțiunilor. Capitalul social este reprezentat prin acțiuni emise de societate. Acestea pot fi nominative sau la purtător, acțiunile nu vor putea fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea nominală de 1.000 lei și sunt emise după înmatricularea societății în Registrul comerțului. Emiterea de acțiuni noi, pentru majorarea capitalului social, este interzisă până nu vor fi complet achitate cele din emisiunea precedentă,

Cenzorii societății: Societatea va trebui să aibă trei cenzori și tot atâția supleanți, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Aceștia au dreptul de a participa, fără drept de vot, la ședințele consiliului de administrație, au dreptul să obțină de la administratori lunar o situație privind activitatea societății. Cenzorii sunt obligați să supravegheze gestiunea societății, să verifice bilanțul și contul de profit și pierderi, să verifice dacă Registrele societății sunt regulat ținute, să facă inspecții periodice ale casei, să verifice respectarea dispozițiilor legale, să aducă la cunoștința administratorilor neregulile constatate.

Clauze privind conducerea, administrarea și controlul gestiunii și funcționării societății. Conducerea se realizează prin intermediul Adunărilor generale, ordinare și extraordinare. Administrarea se realizează de unul sau mai mulți administratori, temporali și irevocabili, mandatul acestora, dacă nu s-a prevăzut altfel prin actul constitutiv, este de doi ani, aceștia putând fi realeși. Atunci când există mai mulți administratori ei trebuie să se organizeze intr-un Consiliu de administrație. Consiliul de administrație poate delega o parte din atribuțiile proprii unui Comitet de direcție. Consiliul de administrație și Comitetul de direcție realizează activitatea de conducere operativă a societății întâlnindu-se periodic. Directorii executivi sunt cei care asigură conducerea curentă a societății.

Durata societății,

Modul de distribuire a beneficiilor și de gestionare a pierderilor,

Sediile secundare,

Avantajele rezervelor fondatorilor

Modul de dizolvare și de lichidare a societății.

În termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv, fondatorii sau administratorii societății, ori un împuternicit al acestora, vor cere înmatricularea societății în Registrul comerțului în a cărui rază teritorială iși va avea sediul societatea.

Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în Registrul comerțului. Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data la care încheierea judecătorului delegat a devenit irevocabilă.

Societatea comercială (SA) se dizolvă prin:

– trecerea duratei de timp stabilită pentru durata societății;

– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății;

– declararea nulității societății;

– hotărârea Adunării generale;

– hotărârea Tribunalului;

– falimentul societății;

– alte clauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății.

1.3.7. SRL – Societatea cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată1 este acea societate ale cărei obligații sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociații sunt obligați numai în limita capitalului social subscris.

Caracteristicile societății cu răspundere limitată sunt:

– asocierea se bazează pe încrederea asociaților,

– capitalul social este divizat în părți sociale, reprezentate pe titluri negociabile,

– asociații răspund pentru obligațiile sociale numai în limita aportului lor.

SRL se constituie prin contract de societate și statut. În cazul în care este SRL cu un singur asociat, societatea are numai statut.

Actul constitutiv va cuprinde referiri la:

Persoanele asociate. Numărul asociaților nu poate fi mai mare de 50. Societatea poate să aibă doar un singur asociat. O persoană fizică sau juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată. Un SRL nu poate avea un asociat unic un alt SRL alcătuit dintr-o singură persoană.

Forma, denumirea, sediul, obiectul de activitate. Firma se compune dintr-o denumire proprie la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociați și va fi însoțită de mențiunea „societate cu răspundere limitată”,

Capitalul social subscris și vărsat. Nu poate fi mai mic de 2.000.000 lei. Capitalul social se divide în părți sociale egale, care nu pot fi mai mici de 100.000 lei. Părțile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.

Capitalul social poate fi majorat sau redus în condițiile Legii nr. 31/1990.

– Administratorii societății,

– Partea fiecărui asociat la profit și la pierderi,

– Părțile sociale. Acestea nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile și au o valoare nominală egală, ce nu poate fi mai mică de 100.000 lei.

– Sediile secundare,

– Durata societății,

– Modul de dizolvare și lichidare.

În termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv, fondatorii sau administratorii societății, ori un împuternicit al acestora, vor cere înmatricularea societății în Registrul comerțului în a cărui rază teritorială iși va avea sediul societatea.

Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în Registrul comerțului. Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data la care încheierea judecătorului delegat a devenit irevocabilă.

Societatea comercială (SA) se dizolvă prin:

– trecerea duratei de timp stabilită pentru durata societății;

– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății;

– declararea nulității societății;

– hotărârea Adunării generale;

– hotărârea Tribunalului;

– falimentul societății;

– alte clauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății.

1.4. Elementele ale actului constitutiv care stă la baza societăților comerciale

Aporturile asociaților. Sub aspect juridic, prin aport se înțelege obligația pe care și-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială.

În limita aportului asociatul devine debitor al societății cu toate consecințele care decurg din această calitate.

Obiectul aportului. Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică a asociatului, care prezintă interes pentru activitatea societății. Articolul 1492 Cod Civil prevede faptul că fiecare asociat trebuie să pună în comun bunuri sau bani, sau alte lucruri din proprietatea sa.

Aportul în numerar; are ca obiect o sumă de bani pe cate asociatul se obligă să o transmită societății. Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea societății comerciale indiferent de forma ei1. Aportul asociatului la capitalul social nu este purtător de dobânzi.

Aportul în natură are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri mobile (clădiri, instalații), bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri), sau incorporale (creanțe, fond de comerț);

Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială.

Aceste aporturi se realizează prin transmiterea drepturilor corespunzătoare și predarea efectivă a bunurilor către societatea comercială2. Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra bunului ori a dreptului de folosință. În lipsa unei situații contrare bunurile devin proprietatea societății. Dacă s-a convenit transmiterea dreptului de proprietate, bunul va intra în patrimoniul societății, asociatul nemaiavând un drept asupra lui. Așadar, bunul nu va putea fi urmărit de creditorii asociatului, iar la dizolvarea societății, asociatul nu va avea dreptul la restituirea bunului, ci la valoarea sa. Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili valoarea părților sociale sau acțiunilor cuvenite asociatului în schimbul aportului.

Legea 31/1990 mai prevede: „În societatea care se înființează de către un asociat unic, valoarea aportului în natură va fi stabilită pe baza unei expertize de specialitate”1. În cazul în care bunul care face obiectul aportului în natură a fost adus în folosința societății, se consideră că raporturile dintre asociat și societate sunt guvernate de regulile referitoare la uzufruct. Întrucât societatea dobândește numai un drept de folosință, asociatul rămâne proprietarul bunului și în această calitate, la dizolvarea societății, are dreptul la restituirea bunului. Aportul în creanțe se consideră liberat numai după ce societatea a obținut plata sumei de bani care face obiectul creanței2. Asemenea aporturi nu sunt admise la societățile pe acțiuni care se constituie prin subscripție publică și nici la societățile în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată.

1.4.1. Capitalul social și patrimoniul societății

Prin capitalul social al unei societăți comerciale se înțelege expresia valorică a totalității aporturilor asociaților care participă la constituirea societății. Capitalul social mai este denumit și capital nominal.

Capitalul social are o dublă semnificație: contabilă și juridică. El constituie gajul general al creditorilor societății. De aceea este fix pe toată durata societății. Capitalul societății comerciale este : capital subscris și capital vărsat; Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociații s-au obligat sa contribuie la constituirea societății, capitalul subscris coincide cu capitalul social. Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate si care au intrat în patrimoniul societății.

În ceea ce privește capitalul social al societății acesta este divizat în anumite fracțiuni, denumite diferit după forma juridică a societății: părți de interes, părți sociale, acțiuni. Capitalul social al societăților comerciale apare în bilanțul societății menționat la pasiv deoarece el reprezintă aporturile asociaților neavînd o existență reală din punctul de vedere al semnificației contabile.

Patrimoniul societății comerciale in lumina dreptului civil, îl constituie totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică aparținând societății.

Patrimoniul societății cuprinde activul și pasivul social care se evidențiază în bilanțul societății.

Activul social cuprinde bunurile aduse ca aport în societate și cele dobândite in cursul activității societății.

Pasivul social cuprinde obligațiile societății indiferent de natura lor. Patrimoniul societății are o compoziție și o valoare care variază și cuprinde elemente concrete, adică totalitatea bunurilor societății.

Affectio societatis – intenția, acordul de voință, constituie un element esențial al contractului de societate și constă în intenția asociaților de a colabora în vederea desfășurării activității comerciale. Astfel el constituie un element de distincție între societatea comercială și anumite grupuri economice sau contracte – în cazul unei indiviziuni succesorale desfășurarea unei activități în comun de către moștenitori nu are semnificația existenței unei societăți, pentru că lipsește animus societatis – simpla participare a salariaților la beneficii nu îi transformă pe acestea în asociați întrucât lipsește affectio societatis – situația este aceeași în cazul unui contract de împrumut al unei sume de bani, când s-a convenit în favoarea împrumutătorului un drept la beneficiile rezultate din folosirea sumei împrumutate.

Între capitalul social și patrimoniul societății există unele deosebiri.

Astfel, în timp ce capitalul social este expresia valorică a aportului asociaților, patrimoniul societății este o universalitate juridică, în care sunt cuprinse toate drepturile și obligațiile precum și bunurile societății.

1.4.2. Elementele de identificare ale societăților comerciale

Denumirea

Denumirea – reprezintă cuvântul sau grupul de cuvinte prin care se individualizează o societate comercială de alta”.

În conformitate cu art. 38 din Decretul nr.31/1954, „persoana juridică va purta denumirea stabilită prin actul care a înființat-o sau prin statut. Odată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice, se trece în registru și denumirea ei”.

Cu privire la societățile comerciale, se prevede că denumirea se trece în actul constitutiv și are formă de firmă sau emblemă.

Firma – este denumirea sub care o societate comercială își exercită comerțul, este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de altul1. Același act normativ stabilește, în art. 29-40, reguli privind cuprinsul firmei și emblemei, precum și obligațiile ce revin societăților comerciale privitor la acestea.

Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează.

Emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de un altul de același gen.

Firmele și emblemele vor fi scrise în primul rând în limba română.

Dreptul de folosință exclusivă asupra firmei și emblemei se dobândește prin înscrierea acestora în registrul comerțului.

Firma unui comerciant, persoană fizică, se compune din numele comerciantului scris în întregime sau din numele și inițiala prenumelui acestuia.

Firma unei asociații familiale trebuie să cuprindă numele membrului de familie la inițiativa căruia se înființează asociația familială, mențiunea „ asociație familială”, scrisă în întregime.

Nici o mențiune care ar putea induce în eroare asupra naturii sau întinderii comerțului ori situației comerciantului nu poate fi adăugată firmei. Se vor putea face mențiuni care să arate mai precis persoana comerciantului sau felul comerțului său.

Firma unei societăți în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia dintre asociați, cu mențiunea „societate în nume colectiv”, scrisă în întregime.

Firma unei societăți în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia dintre asociații comanditați, cu mențiunea „societate în comandită”, scrisă în întregime.

Dacă numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimțământul său, în firma unei societăți în nume colectiv ori în comandită simplă, aceasta devine răspunzătoare nelimitat și solidar de toate obligațiile societății. Aceeași regulă este aplicabilă și comanditarului al cărui nume figurează în firma unei societăți în comandită.

Firma unei societăți pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăți, și va fi însoțită de mențiunea scrisă în întregime „societate pe acțiuni” sau „S.A.” ori, după caz, „societate în comandită pe acțiuni”.

Firma unei societăți cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau al mai multor asociați, și va fi însoțită de mențiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată” sau „S.R.L.¨°

Firma sucursalei din România a unei societăți străine va trebui să cuprindă și mențiunea sediului principal din străinătate.

Orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente.

Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o mențiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerț exercitat sau în orice alt mod.

Oficiul registrului comerțului va refuza înscrierea unei firme care, neintroducând elemente deosebite în raport cu firme deja înregistrate, poate produce confuzie cu aceasta1.

Se interzice înscrierea unei firme care conține cuvintele: științific, academie, academic, universitate, universitar, școală, școlar” sau derivatele acestora.

Înscrierea unei firme care conține cuvintele: „național, român, institut” sau derivatele acestora ori cuvintele sau sintagme caracteristice autorităților și instituțiilor publice centrale se realizează numai cu acordul Secretariatului General al Guvernului.

Înscrierea unei firme care conține cuvintele sau sintagmele caracteristice autorităților și instituțiilor publice locale se realizează numai cu acordul prefectului județului, respectiv al municipiului București, în circumscripția teritorială în care solicitantul și-a stabilit sediul social.

În cazurile prevăzute mai sus autoritatea competentă refuză eliberarea acordului dacă firma în cauză este de natură să creeze confuzie cu denumirea unei instituții publice ori de interes public.

Acordul pentru folosirea denumirii, ori, după caz, refuzul eliberării acordului se comunică în termen de 10 zile de la data solicitării.

Refuzul acordului conduce la respingerea cererii de înmatriculare a persoanei juridice.

Verificarea disponibilității firmei și a emblemei se face de către oficiul registrului comerțului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificare a firmei sau a emblemei.

Firmele și emblemele radiate din registrul comerțului sunt indisponibile pentru o perioadă de 2 ani de la data radierii, cu excepția cazurilor prevăzute la art.41.

Nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuințată de comercianții din sectorul public.

„Art. 41. – (1) Dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerț va putea să continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant, persoană fizică, sau al unui asociat al unei asociații familiale, societăți în nume colectiv ori comandită simplă, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi și cu obligația de menționare în cuprinsul acelei firme a calității de succesor.

(2) Păstrarea firmei precedente este permisă societății pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau societății cu răspundere limitată, fără cerința menționării raportului de succesiune.

(3) În cazul în care firma unei societăți cu răspundere limitată cuprinde numele unuia sau mai multor asociați, dispozițiile alin. (1) rămân aplicabile.”

Firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerț la care este întrebuințată.

Orice emblemă va trebui să se deosebească de emblemele înscrise în același registru al comerțului, pentru același fel de comerț, precum și de emblemele altor comercianți de pe piața unde comerciantul își desfășoară activitatea.

Emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă oriunde ar fi așezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afișe, publicații și în orice alt mod, numai dacă vor fi însoțite în mod vizibil de firma comerciantului.

Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere având mărimea de cel puțin jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.

Sediul

Sediul societății comerciale – este pentru persoana juridică, ceea ce reprezintă domiciliul pentru o persoană fizică, adică locul de identificare în spațiu a acesteia.

Legea prevede că sediul societății comerciale trebuie înscris in actul constitutiv.

Stabilirea sediului este extrem de importantă, mai ales în cazul în care societatea are mai multe filiale sau sucursale (unele putând fi infinitate în străinătate).

Sediul prezintă interes practic deoarece:

determina naționalitatea societății comerciale;

în lipsa de stipulație contrară, este locul unde se execută un contract, in care societatea comerciala este cel care s-a obligat (art.59 din Codul comercial);

determina legea aplicabilă, potrivit normei conflictuale ”lex lociactus”, atunci când cel care s-a obligat este societatea;

din punct de vedere procedural, sediul este locul unde societatea este citată în judecată și unde i se comunică actele de procedură (citații, somații, notificații, etc.);

determină instanța judecătorească competentă să judece litigiile în care societatea este parte (art.897 din Codul comercial).

Naționalitatea

Societatea comerciala are o naționalitate proprie, care poate fi diferită de cetățenia sau naționalitatea membrilor care o compun.

Noțiunea de naționalitate exprimă apartenența societății la un anumit stat și sistem de drept (art. 237 din Codul comercial). Legea statului căreia îi aparține ca naționalitate societatea comercială, va fi cea care va reglementa constituirea, organizarea, funcționarea și încetarea acesteia.

Potrivit art.1, alin. 2 din Legea nr.31/1990 – privind societățile comerciale, „societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”.

Prin urmare și atunci când societatea este constituită cu aport de capital integral străin, ea va avea naționalitatea română și se va supune legislației românești1.

CAPITOLUL II. Aspecte juridice privind patrimoniul și fondul de comerț al societăților comerciale

2.1. Noțiunea de patrimoniu

Funcționarea societăților comerciale, realizarea operațiunilor și actelor de comerț sunt posibile numai prin utilizarea propriului patrimoniu. Patrimoniul, ca ansamblu de drepturi și obligații cu caracter economic este un este un element esențial al societății, destinat să satisfacă nevoile și sarcinile acesteia. El reprezintă suportul nematerial al societății, prin aceea că mijloacele materiale și bănești care îl compun dau posibilitatea acesteia să participe la circuitul economic, să încheie raporturi juridice în strânsă legătură cu obiectul și scopul său.

Rolul important al patrimoniului se reflectă și în mecanismele care asigură unitatea lui în operațiunile ce au ca obiect intrarea sau ieșirea din patrimoniu a bunurilor.

Noțiunea de patrimoniu poate fi întâlnit în diferite acte normative începând cu textele Legii nr.21/1924 pentru persoanele juridice și în prevederile Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice, dar și în Codul civil român, unde termenul de patrimoniu este utilizat în mod expres cu referire la separația de patrimonii pa care o pot solicita creditorii unei succesiuni și legatarii cu titlu particular, dacă legatul are ca obiect o sumă de bani, pentru a opri confuzia sau unirea patrimoniului succesoral cu patrimoniul propriu al moștenitorului cu vocație universală1. Procedând astfel, ei vor avea dreptul de a fi plătiți din valoarea activului succesoral, fără a fi obligați să suporte concursul creditorilor proprii ai moștenitorului, ceea ce ar avea loc dacă s−ar realiza confuzia celor două patrimonii.

Termenul de patrimoniu se circumscrie exclusiv sferei drepturilor și obligațiilor patrimoniale, iar pentru a înțelege noțiunea de patrimoniu drepturile și obligațiile patrimoniale trebuie privite global, ca o totalitate sau “universalitate juridică aparținând unei persoane, făcând abstracție de individualitatea fiecărui drept și fiecărei obligații în parte. Acest mod de abordare a drepturilor și obligațiilor ne conduce la noțiunea de patrimoniu”2.

Noțiunea de patrimoniu nu are o prezentare clară și precisă, totuși în art. 1718 din Codul civil, fără a fi utilizat termenul de patrimoniu, se prevede: “Oricine este obligat personal este ținut de a îndeplinii îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare” se apreciază că evocă ideea de universalitate și se menține indiferent de modificările ce intervin în conținutul său.

În literatura juridică noțiunea de patrimoniu înmănuchează totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale aparținând unei persoane fizice sau juridice determinată, privite ca o sumă de valori active și pasive, strâns legate între ele.

2.1.2. Funcțiile patrimoniului

Construcția patrimoniului ca entitate juridică distinctă, de sine stătătoare, nu a fost și nu este un scop în sine. Dimpotrivă noțiunea prezintă o deosebită importanță practică, deoarece patrimoniul îndeplinește trei funcții: constituie gajul general al creditorilor; explică și face posibilă subrogația reală cu titlu universal; face posibilă transmiterea universală și cu titlu universal a drepturilor și obligațiilor.

2.1.3. Gajul general al creditorilor

Patrimoniul constituie singura garanție generală a tuturor creditorilor titularului său. Cu alte cuvinte, debitorul răspunde față de creditorii săi pentru îndeplinirea obligațiilor pe care le are, cu întregul patrimoniu. Această funcție este consacrată în mod expres în art. 1718 din Codul civil, prin care se instituie așa− numitul drept de gaj general al creditorilor. Așadar, patrimoniul debitorului are, printre altele, funcția de garanție comună și proporțională a tuturor creditorilor.

Denumirea de gaj general ne sugerează că, în realitate, nu este vorba de un drept de gaj propriu−zis, ci de dreptul creditorului de a urmării oricare din bunurile ce se află în patrimoniul debitorului pentru a−și realiza creanțele, fără a−l putea opri să le înstrăineze.

Explicația rezidă în faptul că dreptul de gaj general nu are ca obiect bunuri individual determinate și nu duce la deposedarea debitorului de bunurile sale. El poartă asupra întregului patrimoniu, ca universalitate. De aceea, schimbările care au loc în conținutul patrimoniului, nu afectează existența gajului general, chiar dacă îl micșorează, iar actele de înstrăinare încheiate de debitor cu privire la bunurile sale, fără fraudă, sunt opozabile creditorilor, care nu au dreptul să le urmărească în patrimoniul terților.

Așadar debitorul păstrează posesia bunurilor pe care le are în patrimoniu, precum și dreptul să le înstrăineze ori să dobândească altele. Pe cale de consecință, creditorul va putea urmării doar bunurile existente în patrimoniul debitorului în momentul executării silite și bunurile ce vor intra, între timp, în același patrimoniu, până la realizarea integrală a dreptului de creanță.

Drept urmare a caracterului patrimoniului de divizibilitate, între gajul general și divizibilitatea patrimoniului este o strânsă interdependență. Ori de câte ori patrimoniul unei persoane este divizat în două sau mai multe grupe de drepturi și obligații, creditorii lor pot urmări numai acele bunuri care fac parte din grupa sau masa patrimonială în legătură cu care s−au născut creanțele lor. Chiar așa fiind, gajul este și rămâne general, deoarece poartă asupra unei întregi grupe patrimoniale, și este, în același timp, specializat, fiindcă se limitează doar la activul patrimonial din acea grupă. Are loc așa numita specializare a gajului general al creditorilor.

2.1.4. Subrogația reală cu titlu universal

Cuvântul subrogație înseamnă înlocuire.

În dreptul civil, subrogația este de două feluri: subrogație personală și subrogație reală.

Subrogația personală constă in înlocuirea unuia dintre subiectele raportului juridic de obligații civile cu o altă persoană, iar subrogația reală este înlocuirea unei valori cu altă valoare, a unui lucru cu alt lucru și poate fi: subrogație reală cu titlu universal și subrogație reală cu titlu particular.

Subrogația reală cu titlu universal înseamnă înlocuirea automată a unei valori cu altă valoare, în cuprinsul unui patrimoniu. Subrogația este cu titlu universal, deoarece suntem în prezența înlocuirii unei valori cu altă valoare, făcând abstracție de individualitatea lucrului care iese și a celui care intră, în locul său, într−un anumit patrimoniu. Ea se produce automat, fără ca o dispoziție a legii să o prevadă expres. Explicația rezidă în faptul că patrimoniul este o universalitate juridică, drepturile și obligațiile din conținutul său nefiind privite ut singuli, ci împreună, ca valori legate între ele, susceptibile de înlocuire cu alte valori, fără ca înlocuirea să afecteze înlocuirea acestuia1.

Valorile de înlocuire, nou intrate în patrimoniu, vor avea regimul juridic al valorilor înlocuite.

Subrogația reală cu titlu universal este în strânsă legătură cu gajul general al creditorilor. Având în vedere că debitorul își poate înstrăina bunurile pe care le are ‘în patrimoniu, ele nefiind indisponibilizate, subrogația reală cu titlu universal asigură conținutul gajului general, valoarea bunului înstrăinat fiind înlocuită cu valoarea primită în schimb. În urma subrogației, creditorii vor putea urmării bunul concret existent în patrimoniul debitorului lor la data urmăririi.

Subrogația reală cu titlu universal este subordonată divizibilității patrimoniului. Astfel, în cazul unui patrimoniu divizat, înlocuirea valorii ieșite cu valoarea primită în schimb se produce în cadrul aceeași mase patrimoniale. În acest fel se asigură menținerea destinației fiecărei grupe de bunuri.

Importanța practică a subrogației cu titlu universal se relevă și în cazul împărțirii unui patrimoniu, precum și atunci când se pune problema restituirii unui patrimoniu de către moștenitorii aparenți. Așa, spre exemplu, în ipoteza în care bunurile ce intră în alcătuirea ei sau unele dintre ele nu pot fi împărțite în natură, se recurge la procedeul înstrăinării lor, iar sumele de bani obținute în acest fel, fiind prin excelență divizibile, iau locul bunurilor înstrăinate în patrimoniul respectiv.

2.1.5. Subrogația reală cu titlu particular.

Subrogația reală cu titlu particular constă în înlocuirea unui bun individual determinat, cu un alt bun, privite izolat, ut singuli. De aceea, nefiind vorba de înlocuirea unei valori cu altă valoare în cuprinsul unui patrimoniu, ea intervine numai dacă este prevăzută expres de lege, fără a opera automat. În legislație se deosebesc trei cazuri:

a) art.1721 Codul civil prevede că în situația în care un imobil ipotecat a fost distrus și deteriorat, ipoteca se strămută asupra sumei de bani primită cu titlu de indemnizație de asigurare sau, după caz, asupra despăgubirii primită de la autorul prejudiciului

în conformitate cu prevederile art. 51 alin. E din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, în cazul schimburilor de terenuri, fiecare teren dobândește situația juridică a terenului pe care îl înlocuiește, cu respectarea drepturilor reale legal preconstituite în favoarea terților;

art. 28 alin. 2 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cază de utilitate publică1 dispune că dreptul de ipotecă și privilegiul special imobiliar care guvernează un imobil expropriat se strămută de drept asupra despăgubirilor stabilite potrivit procedurii și în condițiile prevăzute de această lege.

2.1.6. Transmiterea universală și cu titlu universal.

Transmiterea universală și cu titlu universal constă în transmiterea integrală a patrimoniului, sau a unei fracțiuni dintr−un patrimoniu altei persoane diferita de posesorul acestuia. Între cele două feluri de transmitere a patrimoniului nu există deosebire sub aspect calitativ, în ambele cazuri obiectul transmisiunii este patrimoniul sau o fracțiune dintr−un patrimoniu, adică o universalitate sau cotă parte dintr−o universalitate, alcătuită din activ și pasiv. Ele se deosebesc exclusiv din punct de vedere cantitativ și valoric. Prin transmisiune universală se dobândește totalitatea valorilor active și pasive care alcătuiesc întregul patrimoniu, iar prin transmisiunea cu titlu universal se dobândește doar o fracțiune, o cotă parte matematică, din aceste valori.

2.2.Drepturile și obligațiile patrimoniale

2.2.1.Noțiune și clasificare privind drepturile patrimoniale

Conținutul concret al patrimoniului este alcătuit din drepturile și obligațiile patrimoniale care aparțin unei persoane determinate. Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au conținut economic, fiind evaluabile în bani. Ele se împart în două mari categorii: drepturi reale și drepturi de creanță.

Drepturile reale sunt drepturi subiective patrimoniale care conferă titularului lor anumite prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun, pe care el le poate exercita în mod direct și nemijlocit, fără a fi necesară, în acest scop, intervenția oricărei alte persoane. Dimpotrivă, toți ceilalți sunt obligați să nu facă nimic, adică să se abțină de la orice acțiune, prin care ar împiedica exercițiul liber și deplin al acestor drepturi de către titularii lor.

Drepturile de creanță sunt acele drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul lor sau subiectul activ, numit creditor, are posibilitatea juridică de a pretinde subiectului pasiv, numit debitor, persoană determinată, să dea (dare), să facă (facere) sau să nu facă nimic (non facere) ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat.

2.2.2. Comparație între drepturile reale și drepturile patrimoniale1.

Drepturile reale sunt drepturi absolute, fiind opozabile tuturor, deoarece le corespunde obligația generală și negativă de a nu face nimic de natură a le aduce atingere. Drepturile de creanță sunt drepturi relative, întrucât sunt opozabile doar subiectului sau subiectelor pasive determinate care au o obligație concretă să dea, să facă sau să nu facă ceea ce ar fi putut face dacă nu s−ar fi îndatorat. Pornind de la caracterul lor diferit, între cele două categorii de drepturi patrimoniale pot fi sesizate importante deosebiri, după cum urmează:

din punct de vedere al subiectelor, dreptul real presupune existența unui subiect activ determinat și un subiect pasiv nedeterminat, format din toți ceilalți.

În cazul dreptului de creanță, atât subiectul activ, creditorul, cât și subiectul pasiv, debitorul, sunt persoane determinate;

din punct de vedere al conținutului și naturii obligațiilor corelative, dreptului real îi corespunde obligația generală și negativă de a nu face nimic de natură de a aduce atingere exercițiului liber și deplin al acestui drept. Dreptului de creanță îi corespunde obligația subiectului pasiv determinat, numit debitor, de a da, a face ori a nu face, ceea ce ar fi putut face în lipsa acelei obligații;

drepturile reale dau naștere, spre deosebire de drepturile de creanță, la două efecte speciale: dreptul de urmărire și dreptul de preferință.

Dreptul de urmărire este posibilitatea recunoscută titularului de drept real de a căuta, identifica și pretinde restituirea bunului său din stăpânirea oricui s−ar găsi în mod nelegitim, pentru a-și restabili, astfel, dreptul ce-i aparține , în plenitudinea atribuțiilor prevăzute de lege. Așa, de exemplu, dacă un bun a fost pierdut sau furat, proprietarul are dreptul să pretindă restituirea lui de la orice persoană, nu numai de la găsitor sau de la autorul furtului.

Dreptul de creanță, având caracter relativ, nu are un astfel de efect, ci conferă titularului său doar posibilitatea de a pretinde debitorului și numai lui executarea obligației. Așa, de pildă, vânzătorul unui bun poate pretinde plata prețului, în exclusivitate, de la cumpărător, chiar dacă între timp acesta din urmă a transmis bunul respectiv la o terță persoană.

Dreptul de preferință constă în posibilitatea titularului de a−și realiza dreptul său cu prioritate cu privire la același bun, în raport cu titularii altor drepturi. De exemplu, dacă un drept de creanță este însoțit și garantat de un drept de gaj, titularul dreptului de gaj, creditorul gajist, are posibilitatea de a obține realizarea dreptului de creanță cu prioritate, din prețul bunului gajat, față de ceilalți creditori, ai aceluiași debitor;

din punct de vedere al numărului lor, drepturile reale sunt limitate, fiind expres reglementate de lege. Drepturile de creanță sunt nelimitate, deoarece se pot naște din orice acte juridice valabile. Chiar mai mult, ele se nasc și din orice fapte juridice, licite sau ilicite, adică din acțiuni omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care totuși se produc în temeiul legii, cum sunt: plata nedatorată, sustragerea de bunuri, distrugerea de bunuri etc.

2.2.3. Obligațiile patrimoniale

Obligațiile reale reprezintă o categorie juridică intermediară drepturilor reale și drepturilor de creanță. Ele constau în anumite îndatoriri, prevăzute expres de lege sau stabilite prin contract, a căror existență este determinată, de regulă, de faptul stăpânirii unui bun. Aceste obligații se caracterizează printr−o opozabilitate mai mare decât drepturile de creanță și mai restrânsă decât drepturile reale.

Obligațiile reale sunt de două feluri: obligații scriptae in rem sau opozabile terților și obligații propter rem sau reale de a face.

Obligațiile scriptae in rem sau opozabile terților corespund unor drepturi de creanță și sunt strâns legate de stăpânirea unor bunuri imobile de către o altă persoană decât proprietarul lor1. O asemenea obligație este prevăzută de art. 1441 din Codul civil, care dispune: “Dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul sete dator să respecte locațiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin act autentic sau prin act privat, dar cu dată certă, afară numai când desființarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însăși contractul de locațiune”. Cu alte cuvinte, cel care dobândește proprietatea asupra unui imobil închiriat ori arendat are obligația să respecte contractul de închiriere sau arendare și să asigure locatarului ori arendașului folosință sau exploatarea acelui bun până la expirarea termenului extinctiv de închiriere sau de arendare. Proprietarul actual al bunului este un terț în raport cu părțile contractului de închiriere sau de arendare. De aceea se spune că asemenea obligații sunt opozabile terților.

Obligațiile propter rem sau reale de a face sunt îndatoriri sau sarcini reale care “decurg din stăpânirea unor bunuri” și “obligă numai în legătură cu acele bunuri, adică propter rem”2. Fiind accesorii ale stăpânirii unui anumit bun, ele se transmit o dată cu bunul, fără a fi nevoie de nici o formalitate specială de transcriere, înscriere sau intabulare.

După izvorul lor, obligațiile propter rem sunt de două feluri: legale și convenționale.

Obligațiile propter rem legale sunt prevăzute expres de către lege. Pentru exemplificare, art. 53 și urm.

Din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar prevăd o sumă de obligații în sarcina tuturor deținătorilor de terenuri agricole și silvice, cum sunt: obligația de a le cultiva, obligația de a asigura protecția solului, obligația de a pune la dispoziție terenurile aflate în perimetrele de ameliorare în scopul aplicării măsurilor și exercitării lucrărilor necesare redării capacității de producție etc.

Obligațiile propter rem convenționale se nasc prin acordul de voință al părților. O astfel de obligație este aceea pe care “și−o asumă proprietarul unui fond aservit, cu ocazia constituirii unei servituți de trecere, de a efectua lucrările necesare exercițiului servituții”3. Această obligație este propter rem, deoarece se va transmite, o dată cu fondul aservit, la toți dobânditorii săi succesivi, fără a fi necesară o convenție în acest sens și fără nici o altă formalitate.

2.3. Fondul de comerț

2.3.1. Noțiunea de fond de comerț

Fondul de comerț are un rol important în desfășurarea activității

comerciale, insă Codul comercial nu îl reglementa ca atare, ci se referă doar incidental la acesta în art. 8611, atunci când instituia interdicția înstrăinării sau gajării fondului de comerț, de asemenea o referire la fondul de comerț o găsim și în atr.21 din Legea 26/1990.

Fondul de comerț a fost constant definit în doctrină ca fiind ansamblul de lucruri (mobile, imobile, corporale și incorporale) pe care comerciantul le afectează desfășurării activității comerciale în scopul atragerii clientelei și implicit obținerii de profit2.

Unitatea organică a complexului de lucruri și drepturi încorporate fondului de comerț își are sursa în voința comerciantului, care le pune în serviciul comerțului său în condiții de competitivitate și rentabilitate, în vederea obținerii unui profit.

Configurarea regimului juridic al fondului de comerț presupune, în primul rând, delimitarea fondului de comerț de alte noțiuni cu care s−ar putea confunda.

Fondul de comerț, considerat global ca universitate de fapt, nu poate fi asimilat cu patrimoniul general al comerciantului, definit ca universalitate de drept. Izvorul, sfera de cuprindere și trăsăturile caracteristice sunt elemente ce delimitează patrimoniul de fondul de comerț.

Spre deosebire de instituția patrimoniului, ca universalitate de drept al cărui izvor este legea, fondul de comerț își are izvorul în voința comerciantului care în calitate de întreprinzător afectează o multitudine de bunuri activității lucrative pe care o inițiază.

Așadar unitatea de scop conferă multitudinii de bunuri − a căror natură variază in funcție de profilul comerțului − caracterul unitar afectat realizării scopului.

Patrimoniul are o extindere mai largă1, întrucât presupune în mod necesar, potențial sau efectiv, o latură pasivă indisolubil legată de aceea activă, ceea ce nu se poate spune de fondul de comerț, care înglobează numai activul, deși face parte din patrimoniul comerciantului.

Patrimoniul persoanelor fizice și juridice fiind indisolubil legat de acestea nu poate fi înstrăinat in globo, prin acte între vii; fondul de comerț poate să constituie ca întreg, ca universalitate, obiectul unor acte între vii − vânzare, cesiune, gajare, locațiune.

Aparent fondul de comerț se bucură de autonomie. Comerciantul contabilizează, separat patrimoniul civil de cel comercial. Prin urmare, se poate vorbii de creditorii și debitorii comerciali deosebiți de cei civili, după cum, de asemenea, se poate spune că tot ceea ce dobândește comerciantul în exercițiul comerțului se ține distinct, deosebit, de ceea ce el dobândește pe alte căi.

Societatea comercială, care este un subiect de drept, are un patrimoniu distinct de acela al asociaților, iar fondul de comerț al societății nu se poate confunda cu patrimoniul acesteia.

Sub aspect contabil, situația financiară anuală a unei societăți nu comportă o rubrică “fondul de comerț”, dar elementele materiale încorporate fondului de comerț, apar ca elemente ale activului, în timp ce elementele incorporale nu apar decât excepțional în bilanț.

Aceeași societate poate avea mai multe fonduri de comerț, în funcție de activitățile sale, dar întotdeauna ea are un singur patrimoniu. Autonomia fondului de comerț este aparentă, căci el nu este persoană juridică distinctă de persoana comerciantului, deși au fost și opinii contrare.

Fondul de comerț nu are drepturi și obligații proprii și nu poate sta în instanță. Legitimarea procesuală o are comerciantul, persoană fizică sau juridică.

Această viziune motivează posibilitatea pentru un comerciant de a avea mai multe fonduri de comerț, regăsite în cazul societăților comerciale la dezmembrămintele fără personalitate juridică ale acestora − sucursalele, agențiile, reprezentanțele.

Aceste dezmembrăminte cu autonomie gestionară și lipsite de personalitate juridică au un fond de comerț propriu și o activitate proprie distinctă de a întreprinderii.

Noțiunea de fond de comerț trebuie delimitată de noțiunea de întreprindere.

Deși au fost opinii mai vechi1 care au considerat că cele două noțiuni sunt echivalente, ele fiind două fețe ale aceleiași instituții, fondul de comerț reprezentând forma sa statică, iar întreprinderea reprezentând fondul de comerț în stare dinamică, de funcționare, majoritatea doctrinară a considerat că fondul de comerț și întreprinderea sunt noțiuni distincte.

Se au în vedere următoarele aspecte:

Întreprinderea nu se limitează numai la activitățile comerciale; ea poate îngloba activități civile, profesiuni liberale sau activități agricole;

Întreprinderea conține atât elemente materiale, cât și umane, organizate de comerciant, având incidență cu dreptul financiar, dreptul muncii, cu științele economice. Altfel spus fondul de comerț este lipsit de factorul uman.

Teza dualistă ține seama de diferențele dintre întreprindere și fondul de comerț, precizând că “întreprinderea este ansamblul tuturor elementelor umane și materiale organizate de comerciant”, spre deosebire de fondul de comerț, care este “un conglomerat de bunuri corporale și incorporale, dar lipsite de prezența factorului uman”1.

2.3.2. Natura juridică a fondului de comerț

În legătură cu natura juridică a fondului de comerț au fost emise mai multe teorii.

Teoria personificării fondului de comerț, ca subiect de drept autonom nu a fost reținută deoarece contravine principiului dreptului patrimoniului, a legăturii indisolubile a acestuia cu persoana fizică sau juridică. Totodată, patrimoniul constituie obiectul dreptului de gaj general al creditorilor.

Și teoria universalității de drept a fondului de comerț a fost respinsă pe motiv că efectele sale juridice sunt aceleași cu ale personificării fondului de comerț, în afară de faptul că fondul de comerț ca universalitate de fapt nu este consacrat prin lege în categoria universalităților juridice.

Nici teoria de afecțiune a fondului de comerț nu a fost reținută, deoarece aceasta reprezintă o altă fațetă a universalității.

Majoritatea autorilor consideră fondul de comerț ca fiind un drept de proprietate incorporală ca și dreptul de creație intelectuală. De asemenea se consideră fondul de comerț ca un drept de clientelă, iar organizarea elementelor fondului de comerț în vederea atragerii clientelei ca o creație intelectuală întocmai celei științifice, literare sau artistice.

Fondul de comerț este un bun mobil incorporal, întrucât în ansamblul elementelor acestuia prevalează bunurile mobile corporale sau incorporale, care îi și conferă caracteristicile. Se admite însă că fondul de comerț poate încorpora și bunurile imobile, chiar dacă art. 3 pct. 1 și 2 Cod comercial, înglobează în categoria faptelor de comerț obiective numai bunurile mobile.

Opinia deși lipsită de suport legal, a căpătat girul instanței supreme1, care a decis că operațiunile comerciale asupra imobilelor ca făcând parte din fondul de comerț sunt supuse regimului juridic de drept comercial.

2.3.3. Elementele fondului de comerț

Deși fondul de comerț nu este recunoscut pe plan legislativ ca entitate distinctă, sunt însă dispoziții generale sau speciale cu care se poate ajunge la apărarea fondului de comerț.

Fondul de comerț are o compoziție eterogenă, în funcție de specificul activității comerciantului, care la rândul său se modifică în funcție de nevoile comerciantului, fără ca acestea să afecteze existența fondului de comerț ca atare.

Elementele fondului de comerț sunt structurate pe două categorii: elementele corporale ale fondului de comerț și elementele incorporale ale fondului de comerț.

2.3.4. Elementele corporale ale fondului de comerț

Din categoria elementelor corporale sau materiale ale fondului de comerț fac parte imobilele prin natură sau prin destinație: clădirea în care se desfășoară comerțul, instalațiile, utilajele, materialele, echipamentele, adică bunurile necesare exploatării comerciantului pentru înfăptuirea comerțului sau în vederea atragerii clientului și în final a realizării beneficiilor.

Nu toate elementele corporale ale fondului de comerț sunt proprietatea titularului fondului. Practic unele sunt închiriate, preluate în leasing, concesionate.

Fondul de comerț cuprinde și bunuri mobile corporale, precum materialele destinate a fi prelucrate.

În privința mărfurilor rezultate din activitatea comerciantului sau achiziționate de acesta și care au o legătură mai slabă cu fondul de comerț, fiind destinate valorificării, s−au conturat opinii diferite în legătură cu includerea lor în fondul de comerț.

Una dintre opinii, considerată mai semnificativă, susține că din fondul de comerț fac parte toate bunurile afectate activității comerciale ca universalitate și nu numai acelea afectate producerii mărfurilor, iar activitatea comercială trebuie analizată global, adică nu numai în faza producției, dar și în aceea a rezultatului acesteia − marfa, ca element principal de natură să atragă clientela.

Elementele corporale ale fondului de comerț sunt susceptibile de apărare, potrivit dispozițiilor Codului civil și a legilor speciale.

2.3.5. Elementele incorporale ale fondului de comerț

Elementele incorporale ale fondului de comerț sunt: firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele de invenții, mărcile de fabrică, de comerț, de servicii, dreptul de autor, desenele și modelele industriale.

Aceste drepturi conferă comerciantului exclusivitate în exploatarea în folosul său, prin condițiile stabilite de lege, având în același timp și o valoare economică. Ele sunt protejate de lege.

A. Firma și emblema

Regimul juridic al firmei și emblemei comerciale este stabilit prin dispozițiile art.30-45 din Legea nr.26/1990, privind registrul comerțului.

Firma și emblema,ca elemente de identificare ale comerciantului, se stabilesc prin acte constitutive.

În legislația noastră, termenul de firmă este echivalent cu acela de nume comercial, iar distincția între termenul de nume comercial rezervat comerciantului persoană fizică și termenul de firmă. Este o complicație inutilă.

Firma este, în înțelesul art. 30 din Legea nr. 26/1990, numele sau denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează.

Firma constituie o condiție esențială a exercițiului legal al comerțului1, deoarece îndeplinește o funcție de identificare a comerciantului, motiv pentru care este unică, și o funcție economică, având în vedere faptul că firma figurează pe toate înscrisurile comerciantului și este menită să atragă clientela.

În cazul comerciantului persoană fizică, firma coincide cu numele civil al comerciantului (numele și prenumele sau numele și inițiala prenumelui). Sunt admise în cazul acestora unele mențiuni menite să aducă un plus de precizie asupra persoanei comerciantului sau felului comerțului.

În dreptul românesc firmele comercianților persoane fizice pot fi cedate odată cu fondul de comerț, căci numele comercial este privit ca o valoare economică, și nu ca un drept personal absolut.

Firma socială are un conținut diferit în funcție de forma juridică a societății.

Firma societăților de persoane (societate în nume colectiv și societatea în comandită simplă), trebuie să cuprindă numele unuia sau mai multor asociați, răspunzător solidar și nelimitat, urmată de mențiunea formei de societate.

Tot în scopul protejării terților, legea prevede că numele unei persoane, străină de societate, dar care figurează cu acordul său pe firma unei societăți în nume colectiv sau în comandită simplă, face ca acesta să devină răspunzător nelimitat și solidar pentru toate obligațiile societății1. Situația este identică și în privința asociaților comanditari al căror nume figurează pe firma societății în comandită simplă.

Prin modul în care este concepută reglementarea firmei, aceasta este în măsură să-i protejeze pe terți, sugerându-le regimul juridic al respectivei societăți.

Firma societății cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire care sugerează obiectul de activitate, în timp ce firma societății pe acțiuni sau a societății în comandită pe acțiuni se compune dintr-o denumire proprie, de natură de a o deosebi de firma altor societăți, toate însoțite de mențiunea scrisă în întregime privind forma de societate.

Firma este un atribut de individualizare a unui comerciant în cadrul activității comerciale și de aceea ea trebuie să se caracterizeze prin noutate, adică să se deosebească de cele existente. Când firma este asemănătoare cu alta, trebuie să se adauge o mențiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului comerțului exercitat: cu ridicata, cu amănuntul, ori în orice alt mod (precum alăturarea la numele comercial a locului de origine a patronului – Râmniceanu, Musceleanu, Buzoianu).

Datorită caracterului de noutate pe care trebuie să-l îndeplinească firma și de individualizare a comerciantului, aceasta trebuie să fie disponibilă pentru a fi înregistrată în registrul comerțului.

Disponibilitatea firmei și emblemei

Firma și emblema sunt disponibile atunci când sunt susceptibile de a fi apropiate de un comerciant, adică nu aparțin altcuiva printr-o înregistrare anterioară în registrul comerțului pentru același obiect social și pentru aceiași arie de activitate. Tocmai de aceea, înaintea întocmirii actelor constitutive sau după caz a modificării firmei sau emblemei, Oficiul registrului comerțului are obligația în temeiul art. 59 din Legea 12/1998 și art.16 din Legea nr. 26/1990 să verifice disponibilitatea firmei. Această verificare denumită cercetarea anteriorității, privește atât disponibilitatea firmei și emblemei, cât și noutatea acestora.

În cadrul cercetării anteriorității, registrul comerțului face în privința firmelor sau emblemelor, în cazul constatării similitudinii lor cu cele deja înregistrate, și o operațiune de comparație sub aspectul riscului de confuzie între ele. Comparația se face prin aplicarea regulii teritorialității și aceleia a specialității.

Atunci când anterior s-au înregistrat firme sau embleme identice sau similare cu firma nouă, la nivel județean sau național, cercetarea noutății se extinde la obiectul de activitate, și se ia în considerare domeniul principal de activitate, determinant, în conformitate cu clasificarea activităților în economia națională și stabilit de societate în actele constitutive.

Cercetarea anteriorității se poate raporta la toate activitățile dacă comerciantul dorește să-și extindă protecția și solicită verificarea în acest sens.

Protecția lărgită a numelor comerciale și a emblemelor, mai cu seamă când acestea au dobândit un renume deosebit, a justificat jurisprudența, de a califica ilicită folosirea lor de către un alt comerciant ce desfășoară o altă activitate, întrucât folosirea acestora, cu toată diversitatea domeniilor de activitate, este de natură să le <<vulgarizeze>>, să le slăbească forța atractivă, iar încercarea de a obține un avantaj dintr-un nume dobândit legitim constituie concurentă neloială și este un act culpabil1.

Potrivit art. 30 din Legea registrului comerțului, odată cu înscrierea comerciantului în registrul comerțului, acesta dobândește un drept de folosință exclusivă asupra firmei și emblemei. Încălcarea dreptului asupra firmei și emblemei, prin înmatricularea unui comerciant cu aceeași firmă sau emblemă, conferă titularului dreptului de anterioritate posibilitatea de a cere instanței radierea înmatriculării în cauză, în condițiile Legii nr. 26/1990.

Comerciantul prejudiciat în dreptul său de folosință exclusivă asupra firmei sau emblemei prin înregistrarea unei firme sau embleme, dispune de o acțiune în instanță întemeiată pe dispozițiile art. 998 Cod civil, care este de fapt o acțiune de concurentă neloială.

În sensul art. 2 din Legea nr. 11/1991, constituie concurentă neloială orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.

Asemenea practici se materializează mai ales prin crearea de confuzii cu semnele distinctive ale agentului rival pe piață, prin denigrarea acestuia, prin coruperea personalului sau prin acapararea agresivă a clientelei1.

Comerciantul mai poate folosi calea unei acțiuni în daune materiale sau morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a faptelor de concurentă sau uzurpare, ori prin obligarea uzurpatorului la încetarea încălcării drepturilor sale legitime, cu plata unor daune cominatorii până la încetarea actelor uzurpării.

De asemenea, folosirea unei firme care ar putea produce confuzii cu firma folosită de un alt comerciant, constituie obiectul infracțiunii de concurentă neloială sancționată de art.5 din Legea nr. 11/1998, atrăgând deci răspundere penală.

Emblema

Întocmai ca și firma emblema constituie un element de identificare, dar spre deosebire de firmă, care individualizează persoana fizică sau juridică în calitate de comerciant, emblema individualizează comercianții care desfășoară 0 activitate comercială de același gen. În concepția actualei reglementări, emblema – ca supliment de individualizare transpusă printr−un semn sau denumire – se referă la comerciant ca subiect al raporturilor comerciale sau ale întreprinderii.

Dacă un comerciant are mai multe întreprinderi comerciale acesta poate să folosească mai multe embleme.

Emblema spre deosebire de firmă, are caracter facultativ.

Semnul emblemei poate fi o figură grafică având orice obiect, utilaj, figură geometrică, animal, dar în nici un caz aceasta nu poate reproduce obiectul unei activități comune. Denumirea care transpune emblema poate fi fantezistă sau un nume propriu, având însă specificitate.

Datorită finalității sale, emblema trebuie să fie mai sugestivă decât firma, pentru a fi aptă să atragă clientela.

Recunoașterea și protejarea emblemei este condiționată de înscrierea ei în Registrul Comerțului.

Emblema trebuie să aibă un caracter de noutate, în sensul că trebuie să se deosebească de emblemele înscrise în același registru al comerțului, pentru același fel de comerț, precum și de emblemele altor comercianți de pe piața pe care comerciantul titular își desfășoară activitatea.

Dacă întrebuințarea unei embleme de către un comerciant este de natură să producă confuzie cu emblema folosită în mod legitim de un alt comerciant, fapta este considerată infracțiune de concurență neloială, sancționată în condițiile art.5 din Legea nr.11/1991.

În rest, emblema trebuie să îndeplinească aceleași condiții de validitate prevăzute de legiuitor în cazul firmei.

Potrivit legii, emblema poate fi folosită pe panouri publicitare, pe facturi, scrisori, note de comandă, afișe, publicații și în orice alt mod, numai dacă va fi însoțita în mod vizibil de firma comerciantului.

Transmiterea firmei și emblemei

Potrivit art. 42 din Legea nr. 26 /1990 firma nu poate fi transmisă

separat de fondul de comerț.

În cazul înstrăinării fondului de comerț cu orice titlu, dobânditorul va putea continua activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant persoană fizică sau al unui asociat, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi, cu obligația de menținere în cuprinsul firmei a calității de succesor.

Când firma constă într−o denumire, păstrarea firmei precedente este permisă, potrivit art. 41 alin.(2) din Legea nr. 26/1990, fără cerința menționării raportului de succesiune.

În temeiul art. 41 alin. (3) din Legea nr. 26/1990, când firma cuprinde pe lângă denumire și numele unui asociat persoană fizică, este necesar acordul expres al titularului precedent și menționarea raportului de succesiune.

Această cerință a acordului persoanei sau a asociatului se justifică prin aceea că numele persoanei fizice în cadrul firmei tinde să se obiectiveze devenind o valoare economică.

Emblema în principiu, poate fi înstrăinată separat de fondul de comerț. În acest sens sunt dispozițiile art.31 alin (2) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 26/1990, care stipulează expres că transmiterea emblemei se face în principiu separat de fondul de comerț și numai dacă emblema coincide cu firma se va urmări regimul juridic al transmiterii firmei.

Comerciantul având un drept exclusiv de folosință și deci de exploatare asupra emblemei, dispune de ea cum dorește. În cazul transmiterii fondului de comerț, dobânditorul va putea folosii emblema numai cu consimțământul transmițătorului, deoarece, deși emblema face parte din fondul de comerț, ea vizează un drept exclusiv de folosință și exploatare care nu se transmite automat odată cu fondul.

B. Dreptul de proprietate industrială

Fondul de comerț poate conține și elemente incorporale precum: mărcile de fabrică, brevetele de invenție, inovație, desenele și modelele produselor, know−how−ul, programele în domeniul informaticii.

Mărcile de fabrică, de comerț sau de servicii

În înțelesul legii, marca este un semn susceptibil de reprezentare

grafică, servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor comercianți; pot constitui mărci semnele distinctive cum ar fi cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și în special forma produsului sau ambalajului ori combinații de culori, precum și orice combinații ale acestor semne.

Rațiunea existenței mărcilor de fabrică și de comerț constă în aceea că ele conferă garanția privitoare la calitatea acestora, reflectată în final prin aderența clientelei față de marcă ți față de comerciantul căruia îi aparține marca.

Marca propriu−zisă, în sensul arătat mai sus, trebuie delimitată de marca de certificare (art.3 lit. e) din Legea nr.84/1998) care indică faptul că produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărfii în ceea ce privește calitatea, materialul modul de fabricație a produselor sau prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici.

Brevetul de invenție

Brevetul de invenție reprezintă alături de firmă, emblemă, marcă de

fabrică sau de comerț, un bun incorporabil înglobat fondului de comerț.

Brevetul reprezintă titlul de protecție a invenției1 și conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate a acestuia.

Dreptul la brevet aparține inventatorului sau succesorului acestuia, iar în cazul în care invenția a fost creată de mai mulți inventatori, fiecare din aceștia are calitatea de coautor, iar dreptul aparține acestora.

Invenția este brevetabilă dacă este nouă. Noutatea este condiția absolută pentru obținerea brevetului, iar aceasta se apreciază în raport de data depozitului național reglementar al invenției, care asigură un drept de prioritate începând cu data constituirii acestuia sau de la data priorității recunoscută și invocată față de orice depozit privind aceeași invenție cu o dată ulterioară de depozit sau cu o dată ulterioară de prioritate recunoscută2. Prioritatea se invocă odată cu cererea de brevet și se justifică prin acte de prioritate. În sensul legii, o invenție este nouă dacă nu este conținută în stadiul tehnicii, care include toate cunoștințele care au devenit accesibile publicului până la data înregistrării cererii de brevet de invenție sau a priorității recunoscute.

C. Clientela

Clientela este unul dintre cele mai importante elemente ale fondului de comerț și reprezintă aptitudinea, posibilitatea societății comerciale de a grupa un număr de clienți. Clientela este esențială comerțului întrucât fără clientelă revânzarea devine imposibilă. Ea este rezultatul efortului depus de comerciant, în diferite forme, pentru atragerea consumatorilor. Pentru a fi utilă activității comerciale, clientela trebuie să fie actuală. O clientelă virtuală nu este suficientă pentru a procura beneficii din actele de comerț. Clientela întâmplătoare ajută, dar nu susține comerțul.

Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obișnuit la același comerciant, adică fondul de comerț al acestuia, pentru procurarea unor mărfuri și sericii.

Altfel spus, clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice și juridice cu care comerciantul se află în raporturi juridice.

Noțiunea de clientelă înglobează două laturi care se întrepătrund dar care se pot disocia numai din punct de vedere teoretic:

Factorul social, grupul social fidel mărfurilor și serviciilor unui comerciant;

Factorul obiectiv, vadul comercial, care rezidă din aptitudinea fondului de comerț de a polariza publicul (amplasamentul, utilitatea economică a produselor, superioritatea tehnică a produselor).

Comerțul contemporan înregistrează o evoluție semnificativă în sensul estompării factorului de ordin subiectiv, inerent personalității comerciantului, ca o condiție pentru captarea și păstrarea clientelei pe măsura extinderii sistemului de vânzare în magazinele universale cu patroni anonimi sau asociați într−o grupare societară.

Clientela atașată fondului de comerț reprezintă o valoare cu caracter economic pentru titularul fondului1.

Deși este o masă de persoane neorganizată și variabilă, clientela reprezintă o valoare economică datorită relațiilor ce se stabilesc între titularul fondului de comerț și aceste persoane.

Prin clientelă se înțelege “valoarea pe care o reprezintă raporturile probabile sau posibile cu persoanele care frecventează un anumit fond de comerț. Astfel caracterizată, clientela se analizează ca o posibilitate globală de contracte viitoare și repetabile cu consumatorii”2.

Caracteristicile clientelei

Clientela se particularizează printr−o serie de trăsături caracteristice:

Liceitatea clientelei

Raporturile de afaceri ale agentului economic cu clientela trebuie să aibă un caracter licit, ceea ce presupune că activitatea agentului economic se desfășoară pe piață, conform prescripțiilor reglementate.

Caracterul comercial

Comercialitatea clientelei este nota distinctivă față de clientela civilă.

În privința profesiunile liberale, legătura clientului cu persoana care exercită o profesiune liberală este într−o măsură vădit mai însemnată decât aceea generată decompetiția de piață, în cadrul căreia acționează factori interni și externi de natură subiectivă și obiectivă. Primează individualitate celui care prestează serviciile (aptitudinile, experiența, talentul), și care fundamentează încrederea pe care o inspiră clientul.

Caracterul autonom al clientelei

Agentul economic acționează autonom în activitatea competițională, în serviciul propriei clientele. Relațiile care se stabilesc decurg din gestiunea fondului de comerț pe care îl conduce și organizează, formându−și propria clientelă personală și autonomă.

În condițiile comerțului modern, ale supermagazinelor, ideea existenței unei clientele proprii agentului economic decurge dintr−o concepție individualistă a exploatării fondului de comerț.

Clientela și fondul de comerț

Tezele tradiționale analizează clientela ca un element ce face parte integrantă din fondul de comerț. Ea este principalul factor de prosperitate. Bunurile componente ale fondului de comerț au ca destinație comună aceea a atragerii și menținerii clientelei care reprezintă “elementul esențial indispensabil fondului de comerț. Fără existența sa ca element nu se poate vorbi de fond de comerț, ci numai de elemente izolate fără coeziune între ele”1.

Deci clientela reprezintă elementul esențial al fondului de comerț, titularul fondului nu dispune de un drept real sau de creanță în privința clientelei.

D. Vadul comercial

Vadul comercial considerat factorul obiectiv al clientelei, desemnează obișnuința consumatorilor de a cumpăra mereu de la o anumită societate comercială. Între clientelă și vad există o relație de interdependență. Clientela este cauza și efectul vadului. Ambele sunt strâns legate de fondul de comerț, întrucât depind de însușirile acestuia, cum sunt: așezarea modul de organizare, calitatea personalului, tehnicitatea și calitatea mărfurilor, etc. Tocmai de aceea aceste elemente esențiale ale fondului de comerț nu pot fi transmise separat, ci numai odată cu fondul de comerț. Atât clientela cât și vadul comercial sunt ocrotite legal, prin acțiunea împotriva concurenței neloiale.

E. Desenele și modelele industriale

Desenele și modelele industriale sunt elemente incorporale ale fondului de comerț, care reprezintă creații care permit individualizarea produselor industriale printr−un element estetic sau artistic. Cadrul de reglementare al desenelor sau modelelor industriale l−a constituit inițial Legea nr. 129/1992, modificată și completată prin Legea nr. 585/2002.

Desenele și modelele industriale reprezintă o formă de creație intelectuală care se situează la “hotarul dintre dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială” și tocmai de aceea legislația noastră a adoptat sistemul cumulului de protecție, aceea specifică, asigurată în condițiile stabilite de lege, și beneficiul protecției conferită prin dreptul de autor.

Se consideră desen sau model industrial creat în mod independent desenul sau modelul care nu a fost realizat ca urmare a unor contracte cu misiunea creativă sau de către salariați, în cadrul atribuțiilor de serviciu.

În cazul în care desenul sau modelul industrial este rezultatul unui contract cu misiune creativă, dreptul la certificatul de înregistrare aparține persoanei care a comandat realizarea desenului sau modelului industrial cu excepția unor prevederi contractuale contrare.

Legiuitorul nu definește obiectul protecției ci se limitează în art. 8 și 9 din lege la stabilirea condițiilor de fond ale acesteia1.

Condițiile protecției prevăzute de art. 8 din lege sunt:

− noutatea

− funcția utilitară a produsului, decurgând din sensul termenului de “ industrial” al desenului sau modelului, astfel cum este definit de art. 11 lit. f.

Condiția noutății se consideră îndeplinită dacă un desen sau model industrial identic nu a fost făcut public înaintea datei depunerii cererii de înregistrare sau dacă a fost revendicată proprietatea, înaintea datei de prioritate. Se consideră ca desenele sau modelele industriale sunt identice dacă trăsăturile lor caracteristice diferă numai în ceea ce reprezintă detaliile nesemnificative.

Funcția utilitară a desenului sau modelului decurge din caracterul individual al acestuia astfel cum este definit de art. 11 lit. f) din Legea 585/2002, “un desen sau model este considerat industrial, dacă obiectul la care se referă desenul sau modelul poate fi reprodus pe cale industrială ori artizanală, ori de câte ori este necesar”.

Protecția specifică a desenelor sau modelelor industriale este condiționată de îndeplinirea formalităților de depozit sau de înregistrare prealabilă.

Data depozitului reglementar este data primirii la O.S.I.M. a cererii de înregistrare a desenelor sau modelului industrial și desenelor însoțitoare la care se referă art. 12 din lege.

O.S.I.M. înregistrează cererea dacă aceasta conține solicitarea de înregistrare a desenului sau modelului industrial, datele de identificare ale solicitantului și reprezentările grafice sau specimenele într−un exemplar.

Dacă în termen de 2 luni de la data depunerii cererii de înregistrare conform alin. (2) al art. 12 din lege, nu sunt depuse completările necesare pentru constituirea depozitului național reglementat, cererea de înregistrare se respinge.

În registrul național al cererilor depuse se înscriu și depozitele internaționale constituite conform angajamentului de la Haga.

2.4. Acte juridice privind fondul de comerț

2.4.1. Vânzarea-cumpărarea fondului de comerț

Vânzarea fondului de comerț poate avea ca obiect întregul fond privit ca un singur bun mobil incorporal sau numai unele dintre elementele acestuia.

Fiind conceput ca un ansamblu unitar, de regulă vânzarea lui operează pentru totalitatea elementelor care îl alcătuiesc, atât cele corporale cât și cele incorporale, atât cele mobile cât și cele imobile.

Fiind conceput ca o universalitate de fapt, creată prin voința comerciantului, odată cu vânzarea fondului de comerț nu se transferă nici creanțele, nici datoriile, dacă nu sunt expres menționate în actul de cesiune.

Vânzarea fondului de comerț se menționează în Registrul comerțului.

Atât firma cât și clientela nu pot fi înstrăinate separat de fondul de comerț, spre deosebire de celelalte elemente ale acestui fond, cum sunt emblema, brevetele de invenție, mărcile de fabrică, etc.

Fondul de comerț poate fi transmis și prin succesiune, conform Codului civil, respectându-se reglementările specifice dobândirii drepturilor asupra societăților comerciale.

2.4.2. Gajul asupra fondului de comerț

Fondul de comerț fiind caracterizat în ansamblul său, ca un bun mobil, este susceptibil de a constitui obiect al unui gaj comercial, de exemplu pentru garantarea rambursării unui credit bancar.

Contractul de gaj comercial este un contract real care se realizează prin remiterea către creditor a bunului gajat. Prin excepție, este valabil gajul comercial fără deposedare, în anumite situații limitative enumerate în art. 480 Cod comercial.

De asemenea este valabil constituit și fără remitere gajul asupra fondului de comerț ca bun incorporal, dacă se efectuează remiterea titlului, înregistrarea în instanță și înscrierea mențiunii în Registrul comerțului.

Întrucât fondul de comerț în ansamblul său, este o universalitate de fapt, gajul asupra lui nu este influențat de primenirea elementelor care îl alcătuiesc. În consecință, creditorul gajist are dreptul să ceară scoaterea gajului la vânzare, chiar dacă în fapt nimic nu s-ar mai găsi din mărfurile care existaseră la data încheierii contractului de gaj.

2.4.3. Locațiunea fondului de comerț

Fondul de comerț, în ansamblul său, ca și elementele corporale care îl alcătuiesc pot forma obiect al unui contract de locațiune sau de locație a gestiunii.

Atunci când locațiunea are ca obiect numai spațiul comercial, sunt aplicabile normele Codului civil privind locațiunea edificiilor (art. 1416-1453), care se completează cu clauzele specifice ale contractului.

Dacă obiectul locațiunii este gestiunea unui fond de comerț sau a unora dintre elementele sale (secții de producție, fabrici magazine, etc) sunt aplicabile dispozițiile art. 32 din Legea nr. 15/1990 si ale HG nr. 1228/1990 si nr. 140/1991.

Locația gestiunii fondului de comerț a fost inițial, una dintre metodele tranziției spre economia de piață, dar utilitatea sa nu va dispărea nici după desăvârșirea privatizării, datorită avantajelor pe care le oferă în unele situații, cum sunt de exemplu:

comerciantul retras la pensie, care dorește sa-și conserve proprietatea acestui bun si totodată să obțină pentru el un venit complementar.

Întreprinzătorul lipsit de mijloace proprii care vrea să depășească condiția de salariat și parcurge aceasta etapă a tranziției spre condiția de proprietar al fondului de comerț. Formula locației de gestiune nu este însă lipsită de unele inconveniente, cum sunt:

incertitudinea solvabilității locatarului

ambiguitatea aparenței care se creează în raporturile cu terțele persoane referitor la drepturile locatarului asupra fondului de comerț

posibilitatea de utilizare speculativă, cu efect de creștere a prețurilor.

O varietate specifică a locațiuni este leasingul, care constă în închirierea bunului mobil (echipament industrial, tehnică informatică, mijloace de transport, etc) cu scopul de a fi utilizat în activitatea comercială cu posibilitatea achiziționării acestuia la expirarea duratei închirierii, la un preț rezidual.

2.5. Valori mobiliare incorporale emise de societățile comerciale

Rolul valorilor mobiliare incorporale

Valorile incorporale reprezintă o componentă importantă a bunurilor ce alcătuiesc patrimoniul societăților comerciale. Ele sunt drepturi mobiliare negociabile care pot fi susceptibile a produce redevențe, dacă titlul este asociat creditului. Din acest punct de vedere, valorile mobiliare emise de societățile comerciale se deosebesc de biletele de bancă și alte efecte comerciale care se prezintă ca valori fixe exprimate în bani, ce produc beneficii prin posesie.

2.5.1. Titluri de valoare – acțiunile și obligațiunile.

Valorile mobiliare incorporale sunt concretizate în titluri care pot avea forma titlurilor nominative sau titlurilor la purtător.

Titlul nominativ reprezintă înscrisul sau titlul emis de către o societate comercială, care se caracterizează prin aceea că indică persoana titulară a drepturilor ce rezultă din cuprinsul său, și se transmite pe calea cesiunii. Transmiterea comportă înscrierea unei mențiuni în acest scop pe titlu și tradiția titularului necesară noului titular pentru exercitarea dreptului. Indicând numele posesorului legitim, titlul nominativ face cunoscută identitatea acestuia, ca persoană care poate exercita drepturile ce decurg din el.

Titlul la purtător este înscrisul emis de o societate comercială care se caracterizează prin aceea că în cuprinsul documentului se indică numai persoana debitorului și întinderea obligației acestuia, fără a se face vreo mențiune referitoare la creditor, titular al dreptului de creanță fiind persoana care se găsește în posesia documentului.

A. Acțiunile

În societățile pe acțiuni și în comandită pe acțiuni, capitalul social este reprezentat prin acțiunile emise de societatea comercială.

Acțiunea este titlul reprezentativ al unei părți sociale, constituind o fracțiune a capitalului social, ce conferă posesorului său calitatea de asociat.

Forma acțiunilor emise (nominative sau la purtător) este determinată prin actul constitutiv. În absența unei asemenea precizări, acțiunile vor fi la purtător.

Ca titlu de valoare, acțiunea este un înscris care cuprinde:

Denumirea și durata societății;

Data actului constitutiv;

Numărul de înmatriculare al societății în Registrul comerțului;

Numărul Monitorului oficial în care s−a făcut publicarea;

Capitalul social;

Numărul acțiunilor și numărul de ordine;

Valoarea nominală a acțiunilor și vărsămintelor efectuate;

Avantajele acordate fondatorilor;

Pentru acțiunile nominative se vor arăta în plus, numele, prenumele și domiciliu acționarului, sau după caz, denumirea și sediul acestuia.

Acțiunile se semnează de către administratori.

Acționarii au drept de a alege între acțiunile nominative sau la purtător.

Acțiunile sunt indivizibile, societatea nefiind obli8gată să înscrie și să recunoască transmisiunea devenită proprietatea mai multor persoane, dacă nu se desemnează de către aceștia un titular unic. Nimic nu se opune ca acțiunile nominative, plătite în întregime, să se transforme în acțiuni la purtător. Tot astfel, acțiunile la purtător se pot transforma în acțiuni nominative. Neexistând o interdicție legală, convertirea acțiunilor dintr−o formă în alta se decide prin voința asociaților.

După drepturile acordate titularului, acțiunile pot fi:

Acțiuni obișnuite − sunt de egală valoare și conferă posesorilor drepturi egale;

Acțiuni privilegiate − creează titularilor lor avantaje suplimentare.

Drepturile și obligațiile acționarului sunt determinate de numărul acțiunilor deținute și dispozițiile actului constitutiv al societății comerciale.

B. Obligațiunile

Obligațiunile − sunt titluri de credit emise de societățile pe acțiuni care reprezintă fracțiuni egale și indivizibile ale unui împrumut unic contractat de societatea comercială.

Aceste titluri încorporează obligația societății de a rambursa suma împrumutată la valoarea la care au fost emise. Emisiunea de obligațiuni (nominative sau la purtător) reprezintă o modalitate originală prin care societatea comercială poate să obțină creditele necesare realizării proiectelor de expansiune și dezvoltare.

Emisiunea de obligațiuni este convenabilă societății pe acțiuni întrucât nu modifică echilibrul conturilor patrimoniale.

Punerea în circulație a acestor titluri de credit determină o creștere a debitelor corespondente restituirii împrumutului prin obligațiuni, dar în același timp, și o creștere a disponibilului bănesc ce poate fi utilizat în investiții pe termen lung.

Lichiditatea împrumutului este asemănătoare cu restituirea împrumutului bancar pe termen lung, deoarece termenele de scadență la rambursarea obligațiunilor sunt de regulă de 2 − 10 ani sau chiar mai mari.

Investirea în titluri de credit, tip obligațiuni, prezintă avantaje și pentru posesorul unor asemenea titluri.

Obligatarul în calitate de creditor, are dreptul să pretindă, la scadență, restituirea sumei împrumutate și plata dobânzilor aferente ei. Fiind titluri ușor transmisibile, posesorul obligațiunilor poate ușor să reintre în posesia numerarului. Dreptul la restituire sumei reprezentată de obligațiune devine exigibil la scadență sau prin tragere la sorți și este exercitat de obligator, indiferent dacă societatea a înregistrat sau nu beneficii, iar în caz de faliment, posesorul titlului de credit va participa la împărțirea activului falimentar ca orice alt creditor.

După întinderea dreptului conferit posesorului, obligațiunile pot fi:

Obligațiuni ordinare − acordă dreptul la restituirea valorii nominale și a dobânzii aferente;

Obligațiunile cu primă − dau dreptul la obținerea diferenței de valoare între valoarea nominală și suma efectiv vărsată societății (mai mică decât valoarea nominală);

Obligațiunile cu loturi − conferă dreptul obligatarului la o sumă suplimentară, stabilită prin tragere la sorți.

Convocarea adunării obligatarilor se face pe cheltuiala societății care a emis obligațiunile. Societatea nu poate să participe la aceste adunări, chiar dacă posedă un număr din propriile obligațiuni. Interdicția are scopul de a nu face posibil un control al obligatarilor sau blocarea inițiativele lor în adunările generale.

Emitere de obligațiuni se decide de adunarea generală extraordinară în condiții de cvorum și majoritate specială. Decizia adunării generale extraordinare se depune la Registrul comerțului pentru a fi menționată în registru și publicată în Monitorul oficial.

Emisiunea de obligațiuni poate fi realizată prin intermediul băncilor sau pe calea subscripției publice.

Când emisiunea de obligațiuni se face cu ajutorul unor bănci, titlurile emise sunt preluate de bancă și oferite clienților acestora, interesați în plasamente de valori mobiliare.

Când emisiunea de obligațiuni se face prin subscripție publică, societate va publica un prospect de emisie, care va trebui vizat de instanța în a cărei rază teritorială își are sediul societatea. Acest prospect are natura unei oferte adresate publicului. Obligațiunile se vor subscrie pe exemplarele prospectului de emisie, iar valoarea obligațiunilor subscrise trebuie să fie în întregime vărsată. Cei care au acceptat prospectul de emisie și au vărsat valoarea obligațiunilor subscrise, vor primi titluri de credit (obligațiuni), care pe lângă mențiunile existente în prospectul de emisiune, vor cuprinde numărul de ordine și tabloul plăților în capital și dobânzi.

Dacă obligațiunile sunt nominative, pe titlu și în registrele societății va fi înscris: numele, prenumele și domiciliul obligatarului sau, după caz, denumirea și sediul acesteia.

Obligațiunile la purtător sunt individualizate printr−un număr și o serie.

Obligațiunile vor fi semnate de către administratorul societății comerciale.

Dreptul de proprietate asupra obligațiunilor la purtător se transmite prin simplă tradițiune a acestora, iar dreptul de proprietate asupra obligațiunilor nominative se transmite prin declarație făcută registrul de obligațiuni al emitentului, subscrisă de cedent și cesionar sau de mandatarii lor și prin mențiunea făcută pe titlul de credit.

Obligațiunile se rambursează de societatea emitentă la scadență. Înainte de scadență, obligațiunile din aceeași emisiune și cu aceeași valoare pot fi rambursate prin tragere la sorți la o sumă superioară valorii lor nominative, stabilită de societate și anunțată public cu cel puțin 15 zile înainte de tragerea la sorți.

2.6. Aportul fondului de comerț în societatea comercială

Fondul de comerț poate fi aportat la capitalul societății, la a cărei constituire participă titularul fondului. Fondul de comerț, ca bun mobil incorporabil, reprezintă un aport în natură la constituirea capitalului.

Potrivit legii titularul poate transmite prin actele constitutive ale societății fondul de comerț în proprietate sau numai în folosință.

Aportul în societate a fondului de comerț, se deosebește de vânzarea acestuia, întrucât aportatorul nu primește în schimbul acestuia un preț, ci acțiuni sau părți sociale în funcție de forma juridică a societății comerciale.

Astfel, în actele constitutive ale societății, indiferent de forma acesteia, trebuie să se menționeze valoarea aportului în natură și modul de evaluare (art. 7 lit. d) și art. 8 din Legea nr.31/1990). În cazul constituirii societăților pe acțiuni prin subscripție publică, adunarea constitutivă numește unul sau mai mulți experți pentru a da avizul asupra evaluării aportului în natură, în speță a fondului de comerț, iar dacă majoritatea nu este întrunită, desemnarea expertului se va face de către judecătorul delegat de la registrul comerțului, la cererea oricărui acceptant (art.25 din Legea 31/1990).

Revenind la evaluarea fondului de comerț, pornind de la ceea ce în mod constant jurisprudența a evidențiat1 − că în mod special trebuie să se aibă în vedere valoarea bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate industrială și vadul comercial, de a cărei existență și eficiență este condiționată clientela și în ultimă instanță profitul, în contextul unui comerț efectuat cu bună credință și potrivit uzanțelor cinstite.

2.7. Efectuarea inventarierii patrimoniului

2.7.1. Noțiunea de inventariere a patrimoniului

Inventarierea patrimoniului reprezintă ansamblul operațiunilor prin care se constată existența tuturor elementelor de activ și de pasiv, cantitativ-valoric sau numai valoric, după caz, în patrimoniul unității la data la care aceasta se efectuează.

Inventarierea are ca scop principal stabilirea situației reale a patrimoniului fiecărei unități și cuprinde toate elementele patrimoniale, precum și bunurile și valorile deținute cu orice titlu, aparținând altor persoane juridice sau fizice, în vederea întocmirii bilanțului contabil care trebuie să asigure o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor obținute.

2.7.2. Măsuri organizatorice ale inventarierii patrimoniului

Principalele măsuri organizatorice care trebuie luate de către comisia de inventariere sunt următoarele:

a) înainte de începerea operațiunii de inventariere, se ia de la gestionarul răspunzător de gestiunea valorilor materiale o declarație scrisă din care să rezulte dacă:

– gestionează valori materiale și în alte locuri de depozitare;

– în afara valorilor materiale ale unității patrimoniale respective, are în gestiune și altele aparținând terților, primite cu sau fără documente;

– are plusuri sau lipsuri în gestiune despre a căror cantitate sau valoare are cunoștință;

– are valori materiale nerecepționate sau care trebuie expediate (livrate), pentru care s-au întocmit documentele aferente;

– a primit sau a eliberat valori materiale fără documente legale;

– deține numerar sau alte hârtii de valoare rezultate din vânzarea bunurilor aflate în gestiunea sa;

– are documente de primire-eliberare care nu au fost operate în evidența gestiunii sau care nu au fost predate la contabilitate.

De asemenea, gestionarul va menționa în declarația scrisă felul, numărul și data ultimului document de intrare și de ieșire a bunurilor în/din gestiune;

b) să identifice toate locurile (încăperile) în care există valori materiale ce urmează a fi inventariate;

c) să asigure închiderea și sigilarea, în prezența gestionarului, ori de câte ori se întrerup operațiunile de inventariere și se părăsește gestiunea.

Dacă valorile materiale supuse inventarierii, gestionate de către o singură persoană, sunt depozitate în locuri diferite sau când gestiunea are mai multe căi de acces, membrii comisiei care efectuează inventarierea trebuie să sigileze toate aceste locuri și căile lor de acces, cu excepția locului în care a început inventarierea, care se sigilează numai în cazul când inventarierea nu se termină într-o singură zi.

La reluarea lucrărilor se verifică dacă sigiliul este intact; în caz contrar, acest fapt se va consemna într-un proces-verbal de desigilare, care se semnează de către comisia de inventariere și de către gestionar, luându-se măsurile corespunzătoare.

Documentele întocmite de comisia de inventariere rămân în cadrul gestiunii inventariate, în fișete, casete, dulapuri etc., încuiate și sigilate. Sigiliul se păstrează, pe durata inventarierii, de către responsabilul comisiei de inventariere.

Declarația se datează și se semnează de către gestionarul răspunzător de gestiunea valorilor materiale și de către comisia de inventariere, care atestă că a fost dată în prezența sa;

d) să bareze și să semneze, la ultima operațiune, fișele de magazie, menționând data la care s-au inventariat valorile materiale, să vizeze documentele care privesc intrări sau ieșiri de valori materiale, existente în gestiune dar neînregistrate, să dispună înregistrarea acestora în fișele de magazie și predarea lor la contabilitate, astfel încât situația scriptică a gestiunii să reflecte realitatea. La unitățile de desfacere cu amănuntul care folosesc metoda global-valorică să asigure întocmirea de către gestionar, înainte de începerea inventarierii, a raportului de gestiune în care să se înscrie valoarea tuturor documentelor de intrare și de ieșire a mărfurilor, precum și cele privind numerarul depus la casierie, întocmite până în momentul începerii inventarierii, precum și depunerea acestui raport la contabilitate;

e) să verifice numerarul din casă și să stabilească suma încasărilor din ziua curentă, solicitând întocmirea monetarului (la gestiunile cu vânzare cu amănuntul) și depunerea numerarului la casieria unității; să ridice benzile de control de la aparatele de casă și ștampila unității (acolo unde este cazul) și să le păstreze în siguranță;

f) să controleze dacă toate instrumentele și aparatele de măsură sau de cântărire au fost verificate și dacă sunt în bună stare de funcționare.

În cazul în care gestionarul lipsește, comisia de inventariere aplică sigiliul și comunică aceasta conducerii unității patrimoniale. Conducerea unității are obligația să încunoștințeze imediat în scris, pe gestionar, despre inventarierea ce trebuie să se efectueze, indicând locul, ziua și ora fixate pentru începerea lucrărilor.

Dacă gestionarul sau reprezentantul său legal nu se prezintă la locul, data și ora fixate, inventarierea se efectuează de către comisia de inventariere în prezența altei persoane, numită prin decizie scrisă, care să-l reprezinte pe gestionar.

Pentru desfășurarea corespunzătoare a inventarierii este indicat, dacă este posibil, să se sisteze operațiunile de predare-primire a bunurilor supuse inventarierii, luându-se din timp măsurile corespunzătoare pentru a nu se stânjeni procesul normal de livrare sau de primire a bunurilor.

Dacă operațiunile de predare-primire a bunurilor nu pot fi suspendate se prevede crearea unei zone tampon în care să se depoziteze bunurile primite în timpul inventarierii sau să permită expedieri la clienți, iar operațiunile respective se vor efectua numai în prezența comisiei de inventariere, care va menționa pe documentele respective „primit sau eliberat în timpul inventarierii“, după caz, cu evitarea inventarierii duble sau a omisiunilor.

Pe toată durata inventarierii, programul și perioada inventarierii vor fi afișate la loc vizibil.

2.7.3. Inventarierea faptică a patrimoniului

Inventarierea faptică a patrimoniului unităților se materializează prin înscrierea cu cerneală sau pix, fără spații libere și fără ștersături, a valorilor inventariate în formularul „Lista de inventariere“ în urma verificării existenței fizice a fiecărui bun inventariat.

Lista de inventariere servește ca document pentru stabilirea lipsurilor și a plusurilor de valori materiale constatate cu ocazia inventarierii prin preluarea din listele de inventariere numai a pozițiilor cu diferențe.

Pentru bunurile la care comisiile de inventariere au constatat deprecieri, se întocmesc liste de inventariere distincte, care se preiau, de asemenea, în listele de inventariere.

Lista de inventariere pentru gestiunile global-valorice are rolul de stabilire a diferențelor valorice în plus sau în minus, cu deosebirea că se folosește la acele gestiuni la care evidența analitică a valorilor materiale se ține după metoda global-valorică.

În cazul imobilizărilor corporale, cât și a celorlalte elemente patrimoniale pentru care au fost constituite provizioane pentru deprecieri, în listele de inventariere se va înscrie valoarea contabilă netă a acestora care se va compara cu valoarea lor actuală, stabilită cu ocazia inventarierii.

Pentru inventarierea elementelor patrimoniale ce nu reprezintă valori materiale este suficientă prezentarea lor în situații analitice distincte care să fie totalizate și să justifice soldul conturilor sintetice respective în care acestea sunt cuprinse și care se preiau în centralizatorul listelor de inventariere.

Registrul-inventar este un document contabil obligatoriu, de înregistrare anuală și de grupare a rezultatelor inventarierii patrimoniului. În el se înregistrează toate elementele de activ și de pasiv, inventariate potrivit prezentelor norme și grupate după natura lor, conform posturilor din bilanțul contabil.

Elementele patrimoniale înscrise în registrul-inventar au la bază listele de inventariere centralizatoare și procesele-verbale de inventariere care justifică conținutul fiecărui post din bilanțul contabil.

Rezultatele inventarierii se stabilesc prin compararea datelor constatate faptic și înscrise în listele de inventariere cu cele din evidența tehnico-operativă (fișele de magazie) și din contabilitate.

Constatările comisiei de inventariere privind stocurile, respectiv soldurile bunurilor materiale inventariate și stabilirea diferențelor, se consemnează în listele de inventariere, potrivit prezentelor norme. În cazul modificărilor ulterioare făcute unilateral în fișele de magazie, consemnările vor fi precedate de o anchetă prealabilă amănunțită.

Înainte de stabilirea rezultatelor inventarierii se procedează la o verificare minuțioasă a exactității tuturor stocurilor din fișele de magazie și a soldurilor din contabilitate pentru bunurile inventariate.

Erorile descoperite cu această ocazie trebuie corectate operativ, după care se procedează la stabilirea rezultatelor inventarierii, prin confruntarea cantităților consemnate în listele de inventariere, varianta simplificată, cu evidența tehnico-operativă pentru fiecare poziție în parte, urmând ca pozițiile cu diferențe să fie preluate în lista de inventariere centralizatoare.

Concluzii

Am analizat fondul de comerț în aspectul său dinamic, adică al actelor ce se pot încheia în legătură cu această universalitate de fapt.

Fiind o „creație” a comerciantului, care urmărește o cât mai optimă utilizare a bunurilor afectate activității comerciale, fondul de comerț poate constitui obiectul a numeroase acte juridice, fie acte cu titlu oneros, fie acte cu titlu gratuit.

Actele cu titlu gratuit sunt cu totul excepționale, ele putând rezulta doar după decesul titularului fondului de comerț.

De altfel, așa cum s-a arătat, un fond de comerț se transmite succesorilor prin moartea titularului fondului, însă exercitarea mai departe a comerțului din partea succesorilor nu se poate face decât prin constituirea în societate..

În calitate de mobil incorporal, fondul de comerț este inclus în succesiunea mobiliară a defunctului. Într-adevăr, dacă acesta a căutat să confere un regim juridic distinct mobilelor și imobilelor, fondul de comerț va urmări soarta primelor categorii de bunuri.

Dreptul legatarului asupra unui fond de comerț exploatat într-un imobil în care donatarul sau testatorul este proprietar, nu conferă donatorului ori legatarului nici un drept asupra imobilului.

Transmiterea succesorală creează unele probleme în caz de pluralitate de moștenitori. Principiul unui partaj egalitar nu se conciliază cu imperativele unei bune gestiuni a fondului de comerț, constituind chiar o amenințare pentru menținerea integrității sale.

Într-adevăr, așa cum pe bună dreptate s-a remarcat, nici un comerciant nu-și poate permite să facă gratuități în activitatea sa, întrucât scopul care este nu transmiterea unor bunuri cu titlu gratuit, ci obținerea de profit. De aceea, am socotit necesar să abordăm acele acte juridice care au relevanță practică, întâlnindu-se mai frecvent în activitatea comercială: vânzarea-cumpărarea, transmiterea fondului de comerț ca aport în societatea comercială, locaținea și gajul asupra fondului de comerț.

Fondul de comerț poate fi aportat la capitalul societății, la a cărei constituire participă titularul fondului. Fondul de comerț, ca bun mobil incorporabil, reprezintă un aport în natură la constituirea capitalului.

Potrivit legii titularul poate transmite prin actele constitutive ale societății fondul de comerț în proprietate sau numai în folosință.

Aportul în societate a fondului de comerț, se deosebește de vânzarea acestuia, întrucât aportatorul nu primește în schimbul acestuia un preț, ci acțiuni sau părți sociale în funcție de forma juridică a societății comerciale.

Inventarierea patrimoniului reprezintă ansamblul operațiunilor prin care se constată existența tuturor elementelor de activ și de pasiv, cantitativ-valoric sau numai valoric, după caz, în patrimoniul unității la data la care aceasta se efectuează.

Inventarierea are ca scop principal stabilirea situației reale a patrimoniului fiecărei unități și cuprinde toate elementele patrimoniale, precum și bunurile și valorile deținute cu orice titlu, aparținând altor persoane juridice sau fizice, în vederea întocmirii bilanțului contabil care trebuie să asigure o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor obținute.

Bibliografie

1. I. Albu, −Drept civil, Introducere în studiul obligațiilor – Ed. Dacia, Cluj−Napoca, 1984.

2. I. Albu, −Privire generală asupra raporturilor de vecinătate – în Revista R.D. nr. 8/1984.

3. M. M. Belu − Drept comercial, Ed. HG, București 2003.

4. O. Căpățână − Caracteristicile societăților comerciale în Revista Dreptul nr. 9 − 12/1990.

5. O. Căpățână − Clientela comercială, Revista de drept comercial, nr. 5/1998.

6. F. Ciutacu, Drept Civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Monitorul Oficial 2000.

7. S.Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. ALL, București,2004.

8. Yolanda Eminescu − Concurența neloială, Editura Lumina Lex, 1993.

9. D. Gălășescu – Drept comercial, 1929.

10. N. Grădinaru, D. Rais – Drept comercial, curs, Ed. Independența Economică,2001.

11. N. Grădinaru, D. Rais – Drept, curs, Ed. Independența Economică,2004.

12. L.Pop − Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed. Lumina − LEX, București, 1996.

13. V. Pătulea, C. Turianu − Curs de drept comercial român, Ediția a II−a, Editura All Beck, 2000.

14. C. Stănescu, C. Bârsan − Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea București, 1988.

15. C. Stănescu, C. Bârsan − Drept civil. Drepturile reale, Universitatea “Babeș−Bolay”, Cluj−Napoca,1977.

16. I. Turcu, – Dreptul afacerilor. Partea generală, Iași, 1992.

Legislație.

Codul civil.

Codul comercial român.

Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale.

Legea nr.26/1990 privind registrul comerțului.

Practica judiciară în materie comercială − Editura Lumina Lex, București, Decizia nr. 729/1939, pag. 183, Decizia nr. 509/1938, pag. 228, Decizia nr. 728/1938, pag 76 − 77.

Decizia nr. 2437/1999, − Culegere practică judiciară în materie comercială a Curții de Apel București, 1999.