Aspecte Juridice ALE Recrutării ȘI Perfecționării Funcționarilor Publici DIN Administrația Publică Locală

ASPECTE JURIDICE ALE RECRUTĂRII ȘI PERFECȚIONĂRII FUNCȚIONARILOR PUBLICI DIN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ

Noțiunea si trăsăturile funcției publice în legislația românească

În epoca modernă exercitarea funcțiilor statului nu mai este concentrată în mâna unui singur organ, cum era monarhul în statele absolute, care exercita direct, sau prin delegație, toate funcțiile statului. Ca o garanție a respectării libertăților individuale împotriva tendințelor despotice, exercitarea lor este încredințată unor organe speciale și distincte, corespunzând fiecare câte uneia din cele trei funcții fundamentale:

edictarea regulilor generale: funcția legislativă;

aplicarea sau executarea acestor reguli: funcția executivă;

rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor : funcția jurisdicțională.

Exercitării fiecărei funcții ii corespunde o „putere" iar fiecare putere este încredințată unor organe diferite:

puterea legislativă – parlamentului;

puterea executivă – șefului statului, guvernului și altor organe ale administrației publice;

puterea judecătorească instituțiilor judecătorești.

Toate aceste organe sunt înființate pentru realizarea intereselor societății, îndeplinindu-și sarcinile în limitele atribuțiilor stabilite în Constituție și în alte legi.

Funcția executivă este înfăptuită, așadar de Președinte, Guvern, ministere, alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, organe ale administrației publice locale (consilii locale, județene, primari, etc.) și constă în adoptarea unor măsuri tehnico-materiale și a unor acte administrative pentru punerea în executare a legilor.

Din cele arătate rezultă că pentru realizarea funcțiilor statului se înființează servicii publice corespunzătoare cărora li se încredințează anumite funcții publice, dotate la rândul lor cu atribuții, puteri și competente în conformitate cu sarcinile specifice pe care le au de realizat, în scopul satisfacerii intereselor generale ale societății. Dar serviciile publice, care au la bază ideea de interes general, pe care încearcă să o realizeze, nu pot să acționeze decât prin persoanele fizice care le compun; în acest sens într-o accepțiune generală, titularul unei funcții publice poartă denumirea de funcționar public.

Legea nr. 188/1999 legea privind statutul funcționarilor publici (modificată prin legea nr. 161/2003) definește funcția publică ca fiind „ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite, în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală". Termenul de funcție,publică îl regăsim și în Constituția României care precizează în art.16 alin. 3 că: „Funcțiile și demnitățile publice civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară". Din reglementările legii fundamentale se observă că funcțiile publice se regăsesc în cadrul fiecărei autorități publice, legislative, executive, judecătorești precum și la nivelul fiecărei autorități a administrației publice locale. Așa, de exemplu, în art. 92 alin.1 din Constituție se prevede că Președintele României îndeplinește funcția de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, iar art.94 lit. c, menționează că Președintele României „numește în funcții publice, în condițiile legii". Noțiunea o mai întâlnim și în art.95-98 din Constituție dar și alte texte care fac referire la funcția de prim-ministru (art. 102 alin.1), funcția de membru al Guvernului (art. 104 și 205), funcția de judecător (art. 124 alin2), funcția de procuror (art. 131 alin. 2), etc. Și legea nr.215/2001 a administrației publice locale face referire la funcțiile de consilier, primar, prefect, președinte al Consiliului Județean, ș.a.m.d.

Așadar, textele din legea fundamentală și din legile citate cuprind exemple de funcții publice cu care sunt dotate serviciile publice ce sunt organizate și funcționează sub forma organelor puterii legiuitoare, ale puterii judecătorești ori ale organelor administrației publice. În ce le privește pe acestea din urmă, serviciile publice care sunt organizate și funcționează ca regii autonome de interes public, sunt dotate cu funcții publice prevăzute în Hotărâri ale Guvernului sau în statul de funcții aprobat de consiliul de administrație al regiei. De precizat însă că, chiar dacă au o normativizare la nivel de Constituție, legi, hotărâri ale Guvernului, etc, funcțiile publice ale fiecărui serviciu public se stabilesc de ministere, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, de consiliile județene sau locale prin statute, regulamente sau alte norme proprii de activitate. Pe cale de consecință, prin aceleași categorii de acte se și pot desființa funcțiile respective.

1.4. Tratarea noțiunilor în doctrina română si străină

Organizarea activității administrației publice trebuie reglementată la nivel de lege, având menirea să asigure realizarea intereselor publice generale dar și satisfacerea nevoilor celor administrați. Pentru aceasta autoritățile publice sunt dotate cu atribuții, sarcini, puteri, competente stabilite la nivel de lege.

Sarcinile sunt obiectivele urmărite de a fi realizate de către autoritățile publice în activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legii iar atribuțiile sunt drepturi și responsabilități pe care le au autoritățile publice pentru ca acestea să-și realizeze sarcinile stabilite, la termen și în condiții calitative prescrise.

Competența este dată de totalitatea atribuțiilor legale, recunoscute unei autorități publice sau unei persoane fizice subiect de drept, în baza cărora aceasta va putea face acte administrative, contracte administrative, operațiuni materiale .

În Dicționarul explicativ al Limbii române funcția este definită ca fiind „o activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat într-o instituție în schimbul unui salariu, serviciu, post; grad pe care îl deține cineva într-o ierarhie administrativă; sarcină, rol, datribuție. ”Tot într-un dicționar, dar în Franța se definește funcția ca: ”fiind activitatea impusă pentru a fi realizată o sarcină; utilizarea sarcinei însăși; a fi în exercițiul funcțiilor sale; prin funcția publică se înțelege ansamblul de sarcini exercitate de agenții puterii publice„ .

În literatura de specialitate românească, unul dintre cei mai renumiți doctrinari ai dreptului public, Paul Negulescu, definea funcția publică drept complexul de puteri și competențe, organizate de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată în interes temporar, de un titular (sau mai mulți), persoană fizică care exercitând puterile, în limitele competenței ,,urmărește realizarea scopului pentru care a fost creată funcțiunea „

În doctrina actuală, Valentin Prisăcaru6 definește funcția publică drept „o grupare de atribuții, puteri și competențe, stabilite potrivit legii, din cadrul unui serviciu public înființat în scopul satisfacerii, în mod continuu și permanent, de către funcționarii publici, numiți sau aleși în aceste funcții, a intereselor generale ale societății”.

Privind funcția publică drept o instituție a dreptului administrativ, Antonie Iorgovan7 o definește ca fiind: ”situația juridică a persoanei fizice – învestită legal, cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a învestit”.

Un alt autor consideră că funcția publică reprezintă un fascicul de atribuții omogene, stabilit într-o anumită concepție și scop care se realizează în cadrul unei structuri organizatorice. În situația în care aceste interese sunt interese publice naționale sau locale și se realizează în regim de drept public , se poate vorbi de funcție publică8.fund Stcâșt

Profesorul Romulus lonescu, folosind conceptul de funcție de stat (potrivit legislației incidente în materie în anii 70 – 80) arată că aceasta este "un complex de drepturi și obligații cu care este investită o persoană fizică ce face parte din cadrul unui organ al statului, care are un caracter de continuitate și care se exercită în realizarea puterii de stat, pentru îndeplinirea sarcinilor acelui organ al statului9. Se observă că în definiție sunt incluse și funcțiile din sistemul legislativ și judecătoresc dar și cele de la nivelul administrației locale iar pe de altă parte nu se face necesara legătură între serviciul public și funcția publică.

Insistând asupra legăturii care există între complexul de puteri și competențe (ce-l presupune exercitarea funcției publice) și satisfacerea interesului general (organizat de stat sau de colectivitățile locale) Radu Dimiu10 arăta: "Inițial, funcția era considerată ca o întreprindere particulară care se câștigă și se ocupă în schimbul unui preț plătit. Noțiunea a evoluat pentru a avea mai târziu un caracter contractual, dar concepția modernă a suveranității a înlăturat acest caracter și a dat instituției adevărata ei însemnătate, precizând și reglementând raporturile dintre funcționar și funcție. Funcționarul public, în concepția modernă, nu mai este proprietarul funcției și nu este nici

Funcționarul public, în concepția modernă, nu mai este proprietarul funcției și nu este nici salariatul ministerului sau al guvernului respectiv. El nu servește un interes particular în schimbul unei plați, ci este delegatul suveranității naționale, pentru îndeplinirea unui serviciu în interesul general al națiunii".

În legătură cu acest ultim aspect, autori francezi de prestigiu apreciază că funcția de stat decurge dintr-un statut legal dat fiind faptul că actul de instituire al acesteia este întotdeauna un act de autoritate, iar titularul funcției o exercită în virtutea autorității statale și nu urmare a situației contractuale11.

Primul dintre autori face distincția între funcțiile de autoritate(prin care se realizează puterea de comandă) și funcțiile de gestiune (prin care se îndeplinesc obligațiile dintr-un contract de muncă).

Sintetizând opiniile exprimate, credem că s-ar putea desprinde câteva trăsături ale funcției publice:

1. reprezintă un complex de atribuții și responsabilități, puteri și competențe stabilite de legiuitor, (pe cale unilaterală și nu prin contract, prin acord de voință bilaterală); în consecință puterea executivă nu poate să creeze funcții, decât în situații de excepție când o face pentru a organiza executarea și a executa în concret legea;

2. funcția publică e creată și organizată în vederea realizării puterii publice;

3. atribuțiile, responsabilitățile și competențele funcției publice se stabilesc prin lege în raport de sarcinile și atribuțiile pe care le are serviciul public respectiv. În acest sens, orice serviciu public are un stat de funcții care este întocmit și aprobat potrivit legii.

4. funcția publică e creată pentru a da satisfacție interesului general; când acesta intră în conflict cu interesul privat, cel dintâi prevalează;

5. exercițiul funcției publice este ritmic, continuu și permanent; atribuțiile și competențele funcției publice se exercită fără limită de timp și fără întrerupere în sensul că drepturile și obligațiile funcției există atâta timp cât ființează aceasta;

6. funcția publică poate fi îndeplinită numai de persoana ce a fost investită legal cu exercițiul acesteia și numai în limitele competenței stabilite; o data investiți în funcție între funcționarii publici (titulari ai funcției) și organul care i-a investit se naște un complex de raporturi juridice în cadrul cărora titularii funcției pot avea fie calitatea de subiecte subordonate, fie de subiecte supraordonate. Aceasta nu înseamnă că numai funcționarii publici, încadrați într-un anumit organ al administrației publice pot să presteze un serviciu public; în mod excepțional și alte persoane (private) pot fi autorizate, prin efectul legii, să realizeze, să presteze un serviciu public în regim de putere publică. Așa cum arătam într-o lucrare anterioară și alte organe (decât cele ale administrației publice) sau chiar organizații particulare săvârșesc acte administrative atunci când acționează în baza și în vederea executării legii, aplicându- li-se și lor regimul juridic de drept administrativ13;

7. cel care aspiră la ocuparea unei funcții publice trebuie să îndeplinească anumite condiții de studii și vechime așa cum sunt ele stipulate în lege, regulamente sau în state de funcții ale serviciului respectiv;

8. pentru munca prestată, titularul funcției primește un salariu și alte drepturi bănești, conform legii, statutului, regulamentului de ordine interioară , etc.

Luând în considerare aceste trăsături, credem că funcția publica ar putea fi definită ca fiind un complex de sarcini, competențe și responsabilități ale unei persoane fizice care a fost investită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități sau instituții publice, atribuții care se exercită în mod permanent și continuu, în vederea satisfacerii intereselor generale ale societății.

Reglementările din țările Uniunii Europene cu privire la funcția publică

Cum este și firesc, majoritatea țărilor civilizate ale lumii au reglementări care să normativizeze complet, ordonat, coerent activitatea funcționarilor publici, fie la nivel de lege ( ca în Franța, Germania, Italia, S.U.A) fie prin regulamente (ca în Anglia).

Vom preciza, în continuare câteva caracteristici comune ale acestor reglementări (cu referire la funcția publică) după care vom analiza specificul normativizării din fiecare țară în parte.

Astfel, permanența funcției este o caracteristică a majorității legislațiilor. Dacă în urmă cu 1-2 secole funcționarii erau la cheremul schimbărilor politice, în zilele noastre prinde contur din ce în ce mai mult ideea reglementării la nivel de statut a unor reguli care să-i mențină în funcție un timp cât mai îndelungat pe funcționari și care să le asigure o carieră stabilă cu norme precise privind avansarea, disciplina, durata funcției, etc.

Tot astfel, exercitarea funcției publice presupune o serie de avantaje materiale și morale. Dacă în S.U.A. predomină mai mult' preocuparea asupra avantajelor bănești, în Franța și Germania ( chiar și în Anglia) contează și prestigiul funcției publice, ceea ce a atras spre acest domeniu înalte autorități profesionale, spre beneficiul activității administrației.

Chiar dacă adesea funcționarii publici sunt plătiți cu salarii mai mici decât în întreprinderile particulare totuși ei preferă avantajele funcției din administrația statală: siguranța serviciului, certitudinea salariului și primirea lui la timp, măsuri legislative ferme împotriva concedierilor abuzive, garantarea premiilor și a altor drepturi de asigurări sociale, facilități la locuință, indemnizații pentru copii și asigurarea accesului acestora la diverse instituții de învățământ etc.

În toate țările sunt reglementări clare, coerente privind obligativitatea respectării ierarhiei administrative și a disciplinei în muncă. În urmă cu două secole Franța lui Napoleon, Prusia, iar mai târziu Germania, Anglia și chiar S.U.A au creat o administrație performantă, cu reguli stricte privind corectitudinea comportamentului funcționarului, respectarea întocmai a ordinelor șefilor ierarhici, exercitarea controlului, etc.

În pofida declarațiilor oficiale privind simplificarea activității administrației, în majoritatea țărilor numărul funcționarilor crește fie din cauza dezvoltării și sporirii complexității acțiunii administrației, fie din cauze subiective precum: satisfacerea clientelei politice, transformarea auxiliarilor, contractualilor (cărora li se aplică regimul de drept civil) în funcționari de carieră, gruparea funcționarilor în diverse forme asociative care să le asigure respectarea și garantarea drepturilor obținute și finanțarea acțiunilor autorităților.

3.3.1. Anglia

Spre deosebire de celelalte țări ale Uniunii Europene unde ansamblul regulilor referitoare la funcționari sunt constituite într-un statut care să reglementeze coerent la nivel de lege activitatea, drepturile și obligațiile funcționarilor publici, în Anglia normativizarea se face cu precădere la nivel de statut regulamentar, prin ordinele consiliului și instrucțiunile trezoreriei (asemănătoare cu decretele și circularele miniștrilor din celelalte țări).

Aceasta pentru că dreptul englez are la bază precedentul, așa zisul „common-law", astfel că regimul actual al funcționarilor publici este constituit din acte regulamentare (ordine ale consiliului, instrucțiunile trezoreriei), precum și din cutume .

În Anglia se face o distincție netă între servitorii coroanei care sunt supuși regulilor lui "common-law" și lucrătorii din administrația de stat cărora li se aplică statutul de „civil servant". Sunt însă și salariați ( din sănătate de exemplu) cărora li se aplică un regim mixt adică un regim contractual dar și unilateral; un regim asemănător au și cei din poliție și învățământ care depind de comunitățile locale.

Așadar, practic funcționarii din regatul unit sunt: permanenți și nepermanenți. Aceștia din urmă sunt temporari sau auxiliari.

Funcționarii permanenți (civil servant), sunt numiți direct de coroană și au un serviciu permanent în poliție, judiciar, etc, fiind plătiți din fondurile publice31.

Serviciul civil este organizat în șase clase, primele trei fiind mai importante:

a) clasa administrativă sau prima divizie; cei din această clasă realizează politica administrativă, conducerea și perfecționarea serviciilor administrative. Ei reprezintă elita funcționărimii, provenind din școli superioare și constituind practic coloana vertebrală a administrației;

b) clasa executivă este alcătuită din funcționari calificați și bine pregătiți profesional dar care în general nu au rol decizional ci mai mult de execuție și control. Desfășoară de regulă activități tehnice de contabilitate provenind din școlile secundare;

c) clasa clericală cuprinde funcționari care îndeplinesc muncă de comis, ofițeri clericali superiori, fiind absolvenți ai primului ciclu de învățământ secundar;

d) clasa a patra, care a fost divizată în alte clase cuprinde: funcționari de birou, stenografi, dactilografi, arhivari, registratori.

Se poate spune, fără teamă de a greși, că în administrația britanică, formarea și recrutarea funcționarilor este o îmbinare de ordine, competență și libertate. Reputația serviciului britanic este bine cunoscută în întreaga lume. Principiul concursului în recrutarea și promovarea funcționarilor se aplică tuturor claselor, de regulă, o parte din posturile clasei superioare, fiind ocupate de cei din clasa imediat inferioară. Concursurile și probele se axează pe cultura generală a candidaților juriul având mare libertate de apreciere, în care se axează nu atât pe ce știe omul cât pe ce poate face el.

Funcționarii din Serviciul Civil au obligații stricte și destul de riguroase care sunt înscrise într-un document pe care îl primesc la intrarea în funcție; ei nu au voie să se implice în viața politică, trebuie să fie un model de comportament în viața particulară și au obligații de loialitate și fidelitate față de guvern (nu față de cel în funcție într-o anumită perioadă ci față de guvern ca expresie a conducerii țării)

3.3.2. Franța

În Franța funcționarii de stat reprezintă două treimi din numărul total al funcționarilor.

Modelul francez al funcției publice se aseamănă mult cu cel belgian pe care de altfel l-a și influențat multă vreme. El se fundamentează în primul rând pe carieră, existând reguli generale care caracterizează de la un capăt la altul „viața" funcționarului: recrutarea pe bază de concurs, avansarea în funcție de competență dar și de vechime, salarizarea în funcție de grila predeterminată, într-un cuvânt o schemă piramidală bine pusă la punct și cu o reglementare detaliată a întregii organizări administrative.

Chiar dacă predomină sistemul de carieră ( ceea ce are la bază ideea că serviciul public nu este o meserie ca oricare alta, având o funcție socială importantă), încep din ce în ce mai mult să își facă loc idei novatoare precum: formarea mai specializată ( care implică și utilizarea crescândă a mașinilor în prelucrarea textelor, redactarea conform noilor tehnici, munca în echipă, etc), mobilitatea funcționarilor (chiar dacă sunt încă multe statute particulare), o gestiune mai dinamică și motivată a resurselor umane (care să realizeze o mai bună gestionare a competențelor).

3.3.3. Germania

Germaniei îi este caracteristică o relativă stabilitate legislativă privitoare la funcția publică, la nivel federal ființând încă statutul din 1952 precum și Legea din 14 iulie 1953 și cea din 1 iulie 1957 referitoare la funcția publică și respectiv la drepturile funcționarilor publici. În afara acestor reglementări federale există normativizări cu incidență în materie în legislațiile landurilor.

Oricum, în mod tradițional funcționarul german este disciplinat, cu un bun simț civic ce acționează adesea după proceduri dificile, în care abundă excesul de documente și scriptica; chiar dacă prea birocratic, eleste prompt și energic, cu spirit de execuție impecabil. Aceasta dă structurii administrației germane, care se bucură de o reputație remarcabilă, o omogenitate și autoritarism ce favorizează eficiența actului de guvernare.

Funcționarii se grupează în patru categorii principale: înalți funcționari, funcționari superiori, funcționari ordinari și funcționari subalterni, cărora li se adaugă categoriile de funcționari provizorii și funcționari aspiranți.

Trecerea de la o categorie la alta se face numai printr-un examen foarte riguros și cu o vechime de cel puțin trei-patru ani.

Spre deosebire de alte legislații europene, stagiatura este de mai lungă durată și hotărâtoare pentru cariera ulterioară a funcționarului. Astfel, timp de peste șapte ani stagiarul trece prin sarcinile judiciare (4 ani), apoi prin celelalte sarcini administrative (inclusiv cele locale) pentru a cunoaște problematica generală a administrației iar dacă la sfârșit rezultatul este nesatisfăcător lucrătorul va putea fi concediat. Cei care reușesc însă vor fi numiți pe viață funcționari publici germani având un regim juridic contractual de drept public.

Ei au dreptul la salariul de bază dar și la alte indemnizații ( de reședință, alocații familiare etc).

Au dreptul de asociere dar nu și de grevă.

Încetarea calității de funcționar poate avea loc prin revocare disciplinară, concediere și punerea în retragere.

Puterea disciplinară este strict reglementată, funcționarii germani neputând fi sancționați decât prin jurisdicții disciplinare( sunt două astfel de grade).

3.3.4. Statele Unite ale Americii

Concepția generală despre funcția și funcționarul public a fost și rămâne încă mult diferită de cea din Europa. Astfel, nu se înregistrează deosebiri esențiale între funcționarii din administrația publică și cei particulari, fiind destul de dese schimbările și mutările între ei. În general, funcționarii nu se bucură de un prestigiu prea mare, punându-se accentul pe nevoia, sarcina concretă care trebuie realizată și găsirea omului potrivit la locul potrivit. În acest spirit s-a reușit o specializare foarte accentuată și, în timp, datorită creșterii complexități sarcinilor administrației, s-a mărit foarte mult numărul funcționarilor ajungându-se în prezent la peste trei milioane.

Activitatea funcționarilor publici este reglementată prin mai multe legi, neexistând un statut (lege cadru) care să normativizeze unitar regimul juridic al acestora.

Între categoriile de funcționari, în poziția cea mai înaltă se află cei numiți de Președinte (sau un înlocuitor cu delegație al acestuia) cu acordul senatului.

Recrutarea funcționarilor se face cu precădere pe calea concursului punându-se accentul pe latura practică și mai puțin pe cea academică.

Se folosesc multe teste și întrebări scurte și nu examene de cultură generală și convorbiri cu juriul, ca în Anglia. După concurs, de regulă, comisia alege trei candidați urmând ca executivul să îl decidă pe cel ales, după o convorbire cu candidații.

Funcționarii americani nu se bucură nici de prestigiul și nici de toate garanțiile de care beneficiază funcționarii publici din majoritatea țărilor europene. Astfel, ei sunt supuși puterii ierarhice și disciplinare, putând fi demiși sau concediați fără să existe posibilitatea de a apela la o jurisdicție disciplinară sau la recurs în justiție. Aplicarea sancțiunilor disciplinare necesită totuși respectarea unei anumite proceduri iar controlul în acest domeniu îl exercită Comisia Serviciului Civil.

În acest context se înregistrează o relativă fluctuație a celor ce lucrează în administrație, adesea ei preferând să lucreze în întreprinderile private sau să se îndrepte către afaceri.

Se observă că în legislațiile din aproape toate țările analizate se fac eforturi pentru stabilizarea, profesionalizarea, specializarea celor ce lucrează în administrație și eficientizarea acțiunilor acesteia.

O problemă care ii preocupă pe teoreticieni, dar și pe practicieni în egală măsură, privește întrebarea dacă trebuie făcută distincție între funcția publică superioară și restul funcțiilor publice precum și dacă și până unde trebuie acceptat amestecul politicului în administrație.

Este aproape unanim recunoscută și aplicată practica numirii în funcții superioare de la centru, de la nivelele înalte ale guvernării. În acest sens în S.U.A este creat un corp de funcționari publici pentru aceste posturi (Senior Executive Service), iar în Germania, Franța, Anglia sunt stabilite reguli precise privitoare la posibilitățile de a accede în funcțiile publice superioare.În același timp se acceptă că și la nivelul înalt al administrației trebuie să existe un corp de funcționari de carieră bine structurați și pregătiți profesional care să se bucure de o relativă stabilitate menită să aibă și flexibilitatea necesară la schimbările înnoitoare din politică și administrație la vârf.

Considerații generale privind accesul la funcția publică

De-a lungul timpului, s-au utilizat diferite sisteme în recrutarea funcționarilor publici, începând de la sistemul „tragerii la sorți”, utilizat în antichitate, la cel al „eredității” respectiv al moștenirii funcției publice și, mai nou, sistemul „alegerii” pentru anumite categorii de funcționari publici și cel al „numirii”, pentru alte categorii.

Adeseori, alegerea sau numirea în funcții publice s-a făcut și pe criterii politice, mai ales în cazul funcțiilor de conducere, și pe criterii profesionale, în cazul celor de execuție.

Literatura de specialitate definește recrutarea funcționarilor publici ca fiind procesul de identificare și atragere a personalului calificat pentru ocuparea posturilor și/sau funcțiilor publice vacante.

Activitatea de recrutare conține un program alcătuit din patru etape și anume:

Analiza cerințelor postului vacant;

Întocmirea specificațiilor aferente activității în postul liber;

Cercetarea posibilităților privind locurile unde pot fi găsiți posibilii candidați;

Atragerea candidaților pentru posturile care urmează a fi ocupate.

Recrutarea reprezintă procesul de integrare, încorporare a angajatului în organul de stat. O bună recrutare este rezultatul interacțiunii mai multor factori care, în afara celor referitori la avantajul serviciului, salariul, stabilitatea postului, posibilitățile de promovare sunt: primirea, comunicările, receptivitatea la sugestii reprezentarea.

Conform Statutului funcționarilor publici recrutarea în vederea intrării în corpul funcționarilor publici se face prin concurs, în limita funcțiilor publice rezervate în acest scop prin planul de ocupare a funcțiilor publice.

Pentru a se efectua recrutarea trebuie să dispunem permanent de informații despre colectiv, despre toți salariații care manifestă capacități deosebite, se bucură de succese vădite în activitatea lor. Mai exact, trebuie să creăm condiții pentru ca ei să fie apreciați permanent, comparând indicii lor cu rezultatele muncii colectivului. Acest lucru este necesar, motivat de împrejurarea că numai astfel în selectarea cadrelor putem exclude aprecierea emoțională, putem să ne debarasăm de principiul „omul nostru”, „candidat convenabil”, care, cu părere de rău, în vremea noastră este încă foarte răspândit.

Important este ca persoana responsabilă de recrutarea cadrelor să aibă un număr suficient de mare de candidați, pentru ca să poată selecta acele condiții care corespund cel mai bine cerințelor posturilor pentru care se face angajarea.

Recrutarea se aplică în funcție de posturile pentru care se face, astfel: dacă se face pentru posturile de rang inferior, adică acele posturi ce presupun o muncă de complexitate redusă, se aplică forma de recrutare generală și se realizează prin mijloace simple cum ar fi anunțurile, ofertele de serviciu în ziare, la radio, la televiziune. Pot fi folosite în acest scop și oficiile forțelor de muncă. Pentru angajarea unui personal cu calificare mai înaltă, adică a funcționarilor de rang mediu, se recurge la recrutarea specializată fiind nevoie de metode eficiente pentru investigarea surselor de personal. Drept primă sursă pot servi instituțiile de învățământ superior, instituțiile medii de specialitate, alta sursă – organele administrării publice. În administrația publică se practică și recrutarea pentru posturi de conducere de rang superior – recrutarea elitară. Baza acestei recrutări o formează, de regulă, sursele existente în cadrul executivului. Acest fel de recrutare se realizează prin promovări sau transferări.

Recrutarea funcționarilor publici prin alegere sau valențe democratice mai pronunțate, deoarece cel ales apare ca reprezentant al celor care l-au ales, în schimb, sistemul alegerii nu asigură întotdeauna și competența profesională a funcționarului public. Pentru a se crea un corp al funcționarilor publici cu temeinică și recunoscută competență profesională, trebuie utilizat, conform prevederea legale, sistemul de recrutare a funcționarilor publici prin concurs, adică prin selectarea dintre mai mulți candidați pentru aceeași funcție, a candidatului care se dovedește a avea aptitudinile și competența profesională cea mai ridicată.

Ca în orice alt stat de drept democratic, în cadrul căruia puterea aparține poporului, și în România accesul la funcția publică este deschis, potrivit dispozițiilor constituționale, în mod egal, tuturor cetățenilor români care au domiciliul în țară, fără privilegii și fără discriminări, în condițiile stabilite de lege.

În acest sens, statutul funcționarilor publici, precizează că o persoană poate ocupa o funcție publică numai dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții: are cetățenie română și domiciliul în România, cunoaște limba română, scris și vorbit, are vârsta de minim 18 ani împliniți, capacitate deplină de exercițiu, stare de sănătate bună, atestată pe bază de examen medical de specialitate, îndeplinește condiții de studiu corespunzătoare funcției, îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției, nu a suferit condamnări care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, nu a fost destituit dintr-o funcție publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani și nu a desfășurat o activitate de poliție politică.

Regula generală stabilită de Statutul funcționarilor publici, mai exact de art. 56 pentru ocuparea unei funcții publice vacante este că aceasta se poate realiza prin: promovare, transfer, redistribuire, recrutare, concurs ori alte modalități prevăzute de lege.

Legiuitorul român a avut în vedere că ocuparea unei funcții publice să fie realizată prin 2 modalități: prin folosirea judicioasă și echitabilă a resurselor umane interne ale administrației publice (promovare, transfer și redistribuire) și prin recrutarea unor persoane din afara administrației publice care doresc să acceadă la funcția publică prin concurs.

Procedeul concursului reprezintă numeroase avantaje, astfel, prin publicitatea sa el „antrenează participarea mai amplă a celor interesați de ocuparea funcțiilor respective și face, totodată, posibilă „exercitarea unui anumit control al opiniei publice asupra modului cum sunt ocupate funcțiile din administrația publică”.

Concursul are, de asemenea, avantaje și sub aspectul precizării condițiilor de participare, a procedurii acestuia, precum și a existenței unor comisii de specialiști care, în felul acesta, prezintă garanții legale pentru o soluționare ipotetică a celor mai bine pregătiți pentru funcțiile respective.

„Metoda concursului reprezintă și dezavantaje, cum ar fi organizarea sa de mai multe ori și numai formală pentru a se putea acorda funcția respectivă unei persoane stabilită anticipat de către conducătorul instituției sau autorității ori aprecierea subiectivă și, de multe ori incorectă a lucrărilor candidaților tocmai pentru a favoriza anumite persoane să ocupe funcțiile scoase la concurs”.

În prezent, în țara noastră, concursul este organizat și gestionat diferențiat, în funcție de nivelul funcției publice, astfel:

pentru înalții funcționari publici, de către o comisie constituită din 7 numiți prin decizie a primului – ministru;

pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere generale și specifice, de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici;

pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție generale și specifice, de către autorități și instituții publice, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici;

„Concursul pentru ocuparea unei funcții publice se organizează și se desfășoară pe baza unei proceduri stabilite printr-o hotărâre a Guvernului, fundamentate pe principiul competenței deschise, transparenței, meritelor profesionale și competenței, precum și pe cel al egalității accesului la funcția publică a fiecărui cetățean care îndeplinește condițiile legii”.

Condițiile de desfășurare a concursului trebuie, conform prevederilor legale în vigoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a III a, cu cel puțin 30 de zile înainte de data desfășurării concursului.

După promovarea concursului de către candidați, urmează perioada de stagiu, care are ca obiect verificarea aptitudinilor profesionale în îndeplinirea atribuțiilor și responsabilităților funcției publice, dar și formarea lor practică, concomitent cu cunoașterea de către aceștia a specificului administrației publice și a exigențelor sale.

Durata perioadei de stagiu este de 12 luni pentru funcționari publici de execuție din clasa I, 8 luni pentru cei din clasa a II-a și 6 luni pentru cei din clasa a III-a.

La terminarea perioadei de stagiu, pe baza rezultatelor evaluării realizate, funcționarul debutant va putea fi numit funcționar public de execuție definitiv, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite, în gradul profesional de asistent, fie eliberat din funcție, când a obținut la evaluare calificativul „necorespunzător”.

În ceea ce privește promovarea, aceasta reprezintă modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcții publice superioare.

Promovarea în gradul profesional imediat superior celui deținut de funcționarul public se face prin concurs sau examen, organizat anual, prin transformarea postului ocupat de funcționarul public ca urmare a promovării concursului sau, examenului. Fișa postului funcționarului public care a promovat în funcția publică se completează cu noi atribuții și responsabilități.

Examenul de promovare în gradul profesional se organizează de autoritatea sau instituția publică, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, în limita funcțiilor publice rezervate promovării, cu încadrarea în fondurile bugetare alocate. Pentru a participa la examenul de promovare în gradul profesional imediat superior celui deținut, funcționarul public trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

a) să aibă cel puțin 4 ani vechime în gradul profesional al funcției publice din care promovează;

b) să aibă cel puțin 2 ani vechime în treapta de salarizare din care avansează;

c) să fi obținut cel puțin calificativul „bine" la evaluarea performanțelor individuale în ultimii 2 ani;

d) să nu aibă în cazierul administrativ o sancțiune disciplinară neradiată în condițiile prezentei legi.

Promovarea constituie „unul dintre instrumentele cele mai eficiente ce pot determina stimularea atitudini unui lucrător, motivarea acestuia în vederea creșterii randamentului activității proprii și, în consecință, creșterea eficienței de ansamblu a administrației publice”. Aceasta este, de fapt, o modalitate de „democratizare a administrației” care permite funcționarilor deja formați să acceadă la funcții superioare „favorizând emulația în cadrul funcției publice prin recompensarea celor mai buni”.

Modalitățile de promovare sunt: avansarea pe scară ierarhică, prin promovarea pe postul vacant al unei persoane care își desfășoară activitatea în cadrul instituției sau autorității administrative și, chiar din structura respectivă (birou, serviciu, direcție). Această soluție prezintă și dezavantaje, în special, „restrângerea sferei de recrutare la un cerc restrâns de persoane”, care nu întotdeauna sunt și „cele mai competente”.

„De aceea trebuie să se folosească modalitățile promovării prin concurs a unei persoane din afara cadrului instituției sau autorității administrative respective, pe baza unor întrebări scrise sau orale prin care candidatul să demonstreze că are o formare de ansamblu și cunoștințele necesare de specialitate”.

În Franța, principiul egalității accesului la funcția publică este recunoscut în virtutea Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din 1789 (art. 8) acesta garantând împotriva oricărei discriminări atât la intrarea în cadrul funcției publice cât și în cursul carierei.

Condițiile generale de acces la funcția publică, în Franța, candidații la funcția publică nu exclud și îndeplinirea altor criterii de capacitate sau a unor condiții care să garanteze atașamentul acestora la comunitatea națională, onorabilitatea ori o bună sănătate.

Legislația franceză precizează că nimeni nu poate fi numit într-o funcție publică dacă nu deține naționalitatea franceză, candidatul trebuie să se bucure de toate drepturile civile și să aibă o bună moralitate.

În sistemul francez, tehnicile de recrutare a funcționarilor publici includ procedeul alegerii (de exemplu, al primarului de către consiliul municipal), dar și pe cel al concursului ca procedeu democratic, împreună cu cel al concursului ca procedeu democratic, împreună cu cel al promovărilor interne. Tenhica concursului special este folosită în multe cazuri și pentru accesul la E.N.A.

În Germania, Legea fundamentală dispune că fiecare cetățean are drepturi egale de acces la funcțiile publice, în măsura în care acesta posedă aptitudini și calificări corespunzătoare, precum și faptul că admiterea în cadrul funcției publice este independentă de convingerile religioase.

Și în această țară există o categorie specială de funcționari, funcționarii politici, titulari ai funcțiilor calificate de lege posturi politice, cum sunt: secretarii de stat, ambasadorii, înalții funcționari din ministere, șefi de administrații de la nivelul districtelor.

Numărul funcționarilor recrutați din „exterior” este mult mai important decât acela prin care recrutarea se face pe baza meritului, însă, există o politizare puternică a funcției publice locale, fenomenul fiind accentuat și la nivelul Landurilor.

„În S.U.A., respectarea principiului egalității accesului la funcția publică prezintă modalități originale. Civil Service, mai ales după anii 60, este utilizat ca un veritabil instrument de integrare socială, iar legalitatea de șanse devenind principiul care s-a impus, alături de condamnarea discriminărilor religioase, politice și rasiale”.

În ceea ce privește recrutarea funcționarilor publici, un rol important îl joacă alegerea politică. Sistemul patronajului politic „spoils system” exprimă legătura între partidul la putere și funcționari. Potrivit acestui sistem, partidul care câștigă alegerile instalează în funcțiile publice persoanele care l-au sprijinit să câștige alegerile. Sistemul a fost numit original în 1832, practic, însă, el a fost stabilit încă din anii 1800 de către președintele Adam, înainte de a ceda locul lui Jefferson. Ca urmare a numeroaselor disfuncționalități pe care le prezenta sistemul, a fost adoptat prin Pentleton Act, în 1823, și un alt procedeu, cel a meritului („merit system”) care se aplică mai ales funcționarilor federali.

În prezent, „spoils system” este încă aplicat în mod curent la alegerile locale. Trebuie arătat, totuși, că o mare parte a posturilor din administrația publică sunt ocupate prin concurs organizat de comisia funcției publice, prin jurii de examinare.

În țara noastră, funcția publică reprezintă „ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală”.

La baza exercitării funcției publice stau următoarele principii:

legalitate, imparțialitate și obiectivitate;

transparență;

eficiență și eficacitate;

responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;

orientare către cetățean;

stabilitate în exercitarea funcției publice;

subordonare ierarhică.

Activitățile administrative care implică exercitarea prerogativelor de putere publică sunt:

punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;

elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora;

elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și statisticilor, precum și a documentației privind aplicarea și executarea legilor, necesare pentru realizarea competenței autorității sau instituției publice;

consilierea, controlul și auditul public intern;

gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;

colectarea creanțelor bugetare;

reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din țară și străinătate, în limita competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.

În funcții publice pot fi încadrate, în general, persoanele care au anumite calități, instruirea intelectuală și profesională necesară, competență, rezultând astfel, principiul ocupării funcției publice pe baza meritului. Egalitatea accesului, sub aspect juridic, trebuie înțeleasă ca o egalitate de tratament din partea legiuitorului și a autorităților publice, ca o egalitate a șanselor, dar în competiție nu pot intra decât cei care îndeplinesc condițiile stabilite, urmând ca dintre aceștia, pe baza sistemului de merit, să fie aleși și apoi încadrați doar anumiți candidați.

Astfel condițiile de acces la funcția publică sunt acele elemente specifice funcției publice, prin care legiuitorul urmărește să garanteze valorificarea profesională a viitorilor funcționari și să limiteze arbitrariul în selecție.

Investirea în funcție reprezintă actul juridic individual unilateral de putere al unei autorități care numește, cu respectarea condițiilor legale, o persoana fizică într-o anumită funcție determinată în scopul exercitării acesteia corespunzător legii.

Există condiții generale de acces la funcțiile publice administrative care trebuie întrunite, conform Statutului, în persoana celui care urmează a fi investit cu o anumită funcție (alăturate diverselor condiții speciale atât de diferite de la o funcție la alta, dar care sunt prevăzute în Statute sau reglementări proprii) și anume: poate ocupa o funcție publică persoana care îndeplinește următoarele condiții:

existența exclusivă a cetățeniei romane;

existența discernământului;

exercițiul drepturilor electorale;

stare de sănătate corespunzătoare;

cunoașterea limbii române scris și vorbit;

promovarea concursului sau examenului de specialitate;

pregătirea profesională de specialitate;

declarația de avere;

compatibilitate morală;

lipsa stării de incompatibilitate;

depunerea jurământului de credință.

Prima condiție pentru a ocupa o funcție publică este cea referitoare la existența exclusivă a cetățeniei române, deoarece mai mult decât oriunde exercitarea puterii publice fiind chintesența statului, persoana îndreptățită la aceasta activitate trebuie neapărat să aparțină numai de acel stat pe care îl reprezintă și cu ale cărei autorități și interese se identifică.

În cazul nostru cetățenia română exprimă apartenența persoanei la statul român și reprezintă o garanție de loialitate față de acesta și față de modul de promovare a intereselor naționale. De aceea, conform Statutului (art. 54) și altor legi numai cetățenii români pot fi admiși în funcțiile publice civile.

Daca existența cetățeniei reprezintă o condiție minimala de acces la o funcție publică rezultă că străinii (cu sau fără altă cetățenie), după cum și existenta unei alte cetățenii, adăugate celei romane – deci situația de dubla, tripla, etc. cetățenie — constituie un impediment legal absolut pentru accesul și ocuparea funcției publice, datorită conflictului sau coliziunii posibile de interese între cele ale statului căruia îi aparține funcția deținută și statul sau statele ce-și reclamă propriile prerogative față de persoana care prin cetățenia sa străină intră și sub jurisdicția statului terț, deși îndeplinește o atribuție de competența autorităților române.

Nu are nicio relevanță modul în care a fost dobândita cetățenia română – prin faptul nașterii, prin actul încetățenirii la cerere, prin adopție, nici faptul că, eventual, a fost redobândită prin repatriere – important este că această condiție a cetățeniei române exclusive să se mențină pe tot parcursul exercitării funcției, deoarece pierderea ei ori dobândirea alteia atrage după sine, de drept, și încetarea raportului de funcțiune operând eliberarea din funcție, dispusă de conducătorul instituției.

Cetățenia este generatoarea egalității între cetățeni în fata legii, a autorității publice, inclusiv administrative, precum și în privința modului de acces și a șanselor de ocupare și promovare în funcțiile publice.

Subsecventa condiției de cetățenie, condiția de domiciliu în România trebuie și ea îndeplinită, în mod cumulativ, deoarece exercițiul funcției presupune prezentarea permanentă a titularului ei în raza teritorială a autorității căreia îi aparține, după cum însăși funcția are, la rândul ei, o componentă sau o dimensiune spațială prin locul de manifestare a competentei între anumite limite geografice. Mai mult, în unele situații, mai ales în cazul unor funcții reprezentative pe plan local, cerința legală este ca domiciliul să fie în raza unității administrative-teritoriale în care cel în cauza este ales.

Cea de a doua condiție care se cere a fi întrunită de titularul unei funcții publice este în mod evident, existența discernământului, respectiv deplinătatea facultăților mintale, deoarece cei lipsiți de discernământ sau având discernământul alterat sau diminuat nu au acces la funcția publică dacă, desigur, având psihicul deficitar sunt puși sub interdicție prin hotărâre judecătorească definitiva și irevocabilă, ceea ce ii lipsește de exercițiul drepturilor atât civile cât și electorale.

Statutul face referire expresă la condiția capacității depline de exercițiu ceea ce include, fără îndoială, atât majoratul (cu excluderea capacității de exercițiu restrânse), cât și inexistența punerii sub interdicție, deci starea legală de pierdere a exercițiului drepturilor civile și electorale.

Se înțelege că cel lipsit de discernământ prin act juridic, neavând exercițiul drepturilor civile, nu poate avea nici exercițiul drepturilor electorale.

Pierderea ulterioară a discernământului și, implicit, a capacității de exercițiu, justifică eliberarea din funcție (art. 97 lit. c coroborat cu art. 54 lit. d).

Statutul a prevăzut această condiție prin două elemente distincte.

Primul se refera la majorat, adică la vârsta de 18 ani împliniți (art. 54 lit. c) desigur cel târziu în ziua numirii în funcție, deși pentru unele funcții se prevăd vârste mai mari.

Al doilea element se referă la starea de sănătate corespunzătoare funcției pentru care candidează cel în cauză, atestată pe baza de examen medical de specialitate (art. 54 lit. e). Această condiție deosebit de largă include și starea psihică corespunzătoare, inclusiv existența discernământului complet, neabolit și nealterat.

Cea de a treia condiție a stării de sănătate corespunzătoare vizează atât aspectul psihic, cat și cel fizic. Într-adevăr, lipsa definitivă sau temporară a discernământului, alterarea acestuia împiedică persoana să poată deține o funcție ce reclamă discernământul permanent necesar exercitării puterii și asumării responsabilităților care decurg din ea.

De aceea, nu are relevanță, în acest sens că este cazul debililor sau alienaților mintali, puși sub interdicție pe cale judecătorească, așa cum prevede legislația în vigoare, ori a celor față de care s-a dispus numai măsura de siguranța a obligării la tratament medical (psihic) ori la internare medicală obligatorie pentru că s-a săvârșit o infracțiune sau cazul celor care prezintă tulburări psihice ori de comportament, care dacă sunt constatate medical de specialiști, iar nu și legal, sau nu ca urmare a unei solicitări a organelor judiciare, reprezintă temei pentru a-1 exclude pe cel în cauză de la accesul la o funcție publică sau justifică , ulterior, eliberarea din funcție.

Cea de a patra condiție vizează exercițiul drepturilor electorale și are în vedere existența în persoana celui în cauză a drepturilor politice în totalitatea lor deoarece însăși funcția publică este expresia puterii chemate să apere și să garanteze realizarea drepturilor fundamentale cetățenești.

Cea de a cincia condiție vizează starea de compatibilitate morală definită în Statut în sensul că cel în cauză să nu fie condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni care l-ar face incompatibil cu exercitarea funcției publice.

Codul Penal prevede două situații care acoperă aceasta interdicție legală, având valoarea unor pedepse complimentare:

dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;

dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii.

Acest ultim text nu ridică probleme deosebite dacă infracțiunea săvârșită face parte din categoria infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, de genul abuzului și neglijenței în serviciu, luării de mită sau primirii de foloase necuvenite. În schimb textul din Statut este mult mai larg făcând referire la infracțiuni care ar face persoana incompatibilă cu exercitarea funcției și se poate aprecia că nu este numai cazul unor infracțiuni care se pretează a fi săvârșite de funcționar, de exemplu cele de fals, ci în general orice infracțiune intenționată, indiferent de modul ei de sancționare, cu închisoare sau cu amendă și chiar dacă făptuitorul a fost amnistiat sau pedeapsa aplicata a fost grațiata ori chiar reabilitat.

În cazul pronunțării oricărei pedepse din cele doua categorii anterioare indicate se va pronunța și interdicția exercitării drepturilor electorale sau cel puțin pe durata interdicției de ocupare a unei funcții publice chiar dincolo de durata efectivă a condamnării penale.

Daca în timpul exercitării funcției cel în cauza suferă o condamnare pentru o infracțiune incompatibilă cu funcția avută va fi eliberat din funcție.

Cea de a șasea condiție se referă la cunoașterea limbii romane scris și vorbit (art. 54 lit. b), ca o cerință minimală de cultură generală, indiferent de nivelul (mediu sau superior al pregătirii) dar și ca o cerința legală întrucât limba oficială a statului este limba română, lucrările (ședințele) autorităților se desfășoară în aceasta limb, iar actele se întocmesc (redactează) în limba română.

Această cerință revine tuturor funcționarilor, inclusiv celor aparținând minorităților naționale și activând în autoritățile din unitățile administrativ-teritoriale unde locuiesc astfel de minorități legal recunoscute, chiar dacă aceștia cunosc limba acestei minorități aparținătoare ca limbă maternă.

În unitățile administrativ-teritoriale în care persoanele aparținând minorității naționale dețin o pondere de peste 20%, unii funcționari publici din serviciile care au contact direct cu cetățenii vor cunoaște și limba minorității naționale respective.

A șaptea condiție vizează pregătirea profesională de specialitate sau condițiile de studii prevăzute de lege pentru funcția publică (art. 54 lit. f) respectiv nivelul studiilor superioare de lungă sau scurtă durată, studii medii, liceale sau post liceale ori al specializării (administrative, juridice, economice, etc). Dacă între timp aceste cerințe de studii sunt modificate sau se schimbă, iar cel în cauza nu le mai îndeplinește, va opera eliberarea lui din funcție.

A opta condiție se referă la promovarea examenului sau câștigarea concursului organizat pentru ocuparea funcției publice sau, altfel spus, capacitatea sau competența profesională ori de specialitate pentru postul pe care urmează să-1 ocupe, diploma de studii în sine nefiind suficientă pentru ocuparea și deținerea funcției publice decât cel mult pentru perioada debutului sau stagiaturii, limitata în timp. Aceasta înseamnă verificarea profesională prealabilă prin examinarea, uneori și efectuarea perioadei de stagiu sau de probă ori de încercare cu caracter provizoriu în funcție.

A noua condiție se refera la obligația prezentării declarației de avere, în condițiile legii, la numirea si la eliberarea din funcție, conducătorului autorității sau instituției din care face parte in scopul cunoașterii stării sale materiale la preluarea postului, precum și a evoluției acesteia la finele exercitării funcției publice.

A zecea condiție se referă la lipsa sau inexistența incompatibilității între calitatea de funcționar public cu orice altă funcție publică, cu excepția calității de cadru didactic, adică practic imposibilitatea cumulului de funcții.

În sistemul actual legislativ care consacră libertatea muncii, (vezi Constituția) orice persoana poate cumula mai multe funcții având dreptul sa primească salariul corespunzător pentru fiecare din funcțiile ocupate.

În acest sens Statutul prevede ca funcționarii publici nu pot deține funcții în regiile autonome, societățile comerciale, ori în alte unități cu scop lucrativ (de stat sau private) dar nici nu pot exercita activități cu scop lucrativ la societățile comerciale cu capital privat care au legătura cu atribuțiile ce le revin din funcțiile publice pe care le dețin. În sfârșit funcționarii nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătura cu funcția pe care o îndeplinesc.

Corelativ incompatibilității – ca stare de durată – există și interdicția, ca stare de moment, sau opreliște temporară, care nu permite funcționarului, de exemplu, exprimarea de opinii politice în cadrul exercitării atribuțiilor de serviciu.

Toate aceste incompatibilități, deși sunt limitări ale capacității juridice a persoanelor fizice, nu sunt o știrbire ori o decădere din drepturile politice și civile – de genul interdicțiilor pronunțate prin hotărâre judecătoreasca – menite a-1 împiedica pe cel vizat în accesul la funcția publică, deoarece el poate renunța la calitatea sau funcția care-i blochează accesul, ele fiind doar simple îngrădiri temporare de natura speciala în scopul evitării unor conflicte de interese conferind o reală interdependență funcțională în exercitarea deplină a puterii publice.

Inexistența stării de incompatibilitate trebuie să persiste pe toata durata exercitării funcției. Apariția ei în acest interval, neurmată, imediat, de renunțarea la calitatea incompatibilă de către cel în cauză, atrage eliberarea din funcție a celui vizat, prin actul conducătorului.

Statutul a mai prevăzut fără sa le definească interdicțiile ce reprezintă simple opreliști privitoare la anumite activități sau acțiuni ce nu trebuie săvârșite de funcționar în legătură cu sau în timpul exercitării funcției sale ca, de exemplu, abținerea de la exprimarea sau, manifestarea convingerilor politice.

A unsprezecea condiție de acces la funcția publica se referă la depunerea jurământului de credința având următorul conținut : "Jur să respect Constituția, drepturile și libertățile fundamentate ale omului, să aplic în mod corect și fără părtinire legile tarii, să îndeplinesc conștiincios îndatoririle ce îmi revin în funcția publica în care am fost numit și să păstrez secretul profesional. Așa să-mi ajute Dumnezeu. ".

Depunerea jurământului înseamnă angajarea deplină și fidela a titularului funcției în realizarea integrală și întocmai a atribuțiilor de serviciu în litera și spiritul legii. Depunerea lui ca ultima formalitate procedurală, desăvârșește investirea în funcție și reprezintă momentul de debut în exercitarea legală a funcției. Săvârșirea de fapte care îl încalcă atrage declanșarea răspunderii juridice, în diferite forme, unele chiar foarte severe, penale (trădarea), în persoana celui vinovat.

Condițiile depunerii jurământului:

funcționarul trebuie sa fi îndeplinit stagiatura și să fie definitivat pe post;

depunerea jurământului se face în fata conducătorului compartimentului din care face parte;

prezența a doi martori, dintre care unul va fi conducătorul compartimentului în care este numit, iar celalalt, un alt funcționar public din cadrul aceleași instituții;

– legea prevede că după rostirea jurământului se va semna formularul legal ca dovadă a depunerii sale.

Lipsa depunerii jurământului nu afectează în mod esențial valabilitatea acțiunilor întreprinse de funcționar care vor putea fi considerate legale, în baza principiului aparentei de drept, dacă s-au respectat toate condițiile prevăzute de lege în realizarea lor (sau la emiterea înscrisurilor administrative).

Refuzul depunerii jurământului atrage revocarea deciziei de numire, uneori legea prevăzând sancțiuni deosebit de specifice cum ar fi demisia de drept a celui în cauză.

Mai pot exista și unele condiții speciale care se cer a fi întrunite pentru ca o persoana să poată ocupa funcții publice, de conducere sau de execuție, prevăzute în reglementari speciale cuprinse în Statute și regulamente proprii mai ales în cazul unor servicii speciale.

Pentru a participa la concursurile organizate pentru intrarea în corpul funcționarilor publici, candidații trebuie să îndeplinească condițiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice prevăzute în fișa postului pentru care candidează, astfel:

minimum 7 ani pentru funcțiile publice din categoria înalților funcționari publici, cu posibilitatea reducerii acestei perioade;

minimum 5 ani pentru funcțiile publice de conducere, cu excepția funcțiilor publice de șef birou, șef serviciu; secretar al comunei, precum și a funcțiilor publice specifice asimilate acestora;

minimum 2 ani pentru funcțiile publice de conducere de șef birou, șef serviciu, secretar al comunei, precum și pentru funcțiile publice specifice asimilate acestora;

minimum 5 ani pentru funcțiile publice de execuție de grad profesional "superior";

minimum 3 ani pentru funcțiile publice de execuție de grad profesional "principal";

minimum 1 an, 8 luni, respectiv 6 luni, în funcție de nivelul studiilor absolvite, pentru funcțiile publice de execuție de grad profesional "asistent.

Condițiile specifice de participare la concursul de recrutare pentru ocuparea funcțiilor publice vacante se stabilesc, pe baza fișei postului, după cum urmează:

a) pentru funcțiile publice pentru care competența de organizare a concursului aparține Agenției, condițiile specifice se aprobă de Agenție, la propunerea autorităților și instituțiilor publice;

b) pentru funcțiile publice pentru care competența de organizare a concursului aparține autorităților și instituțiilor publice din administrația publică centrală, condițiile specifice se stabilesc de autoritățile sau instituțiile publice în al căror stat de funcții se află funcția publică vacantă, cu avizul Agenției;

c) pentru funcțiile publice pentru care competența de organizare a concursului aparține autorităților și instituțiilor publice din administrația publică locală, condițiile specifice se aprobă de conducătorul autorității sau instituției publice în al cărei stat de funcții se găsește funcția publică pentru care se organizează concursul, cu înștiințarea Agenției.

Înainte cu cel puțin 30 de zile de data stabilită pentru proba scrisă, pe baza avizului sau, după caz, cu dovada înștiințării Agenției, autoritatea ori instituția publică organizatoare a concursului are obligația asigurării publicității concursului, în condițiile legii.

Anunțul privind concursul se publică de către autoritatea sau instituția publică organizatoare în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, și într-un cotidian de largă circulație, cu cel puțin 30 de zile înainte de data stabilită pentru proba scrisă.

Cu cel puțin 30 de zile înainte de data stabilită pentru proba scrisă, condițiile de participare și condițiile de desfășurare a concursului, bibliografia, tematica și alte date necesare desfășurării concursului se afișează la sediul autorității sau instituției publice organizatoare a concursului. Dacă autoritatea sau instituția publică are pagină de internet, afișarea se face și pe această pagină, la secțiunea special creată în acest scop. Informațiile menționate se mențin la locul de afișare până la finalizarea concursului. În situația în care autoritățile sau instituțiile publice consideră necesar, pot asigura publicarea anunțului și prin alte forme de publicitate

suplimentare.

Concursul de recrutare constă în 3 etape succesive, după cum urmează:

a) selecția dosarelor de înscriere;

b) proba scrisă;

c) interviul.

Se pot prezenta la următoarea probă numai candidații declarați admiși la proba precedentă.

Etapele concursului de recrutare se evaluează de fiecare membru al comisiei de concurs, respectiv de fiecare membru al comisiei de soluționare a contestațiilor, independent.

În vederea participării la concurs, în termen de 20 de zile de la data publicării anunțului în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, candidații depun dosarul de concurs, care va conține în mod obligatoriu:

a) formularul de înscriere prevăzut în anexa nr. 3;

b) copia actului de identitate;

c) copiile diplomelor de studii și ale altor acte care atestă efectuarea unor

specializări;

d) copia carnetului de muncă sau, după caz, o adeverință care să ateste

vechimea în muncă și, după caz, în specialitatea studiilor necesare ocupării

funcției publice;

e) cazierul judiciar;

f) adeverința care să ateste starea de sănătate corespunzătoare, eliberată cu

cel mult 6 luni anterior derulării concursului de către medicul de familie al

candidatului sau de către unitățile sanitare abilitate;

g) declarația pe propria răspundere sau adeverința care să ateste că nu a

desfășurat activități de poliție politică.

În vederea organizării și desfășurării concursurilor pentru recrutarea funcționarilor publici, cu minimum 20 de zile înaintea desfășurării concursului, se constituie comisii de concurs, respectiv comisii de soluționare a contestațiilor, prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice organizatoare a concursului, în condițiile prezentei hotărâri. Președintele comisiei de concurs, respectiv al comisiei de soluționare a contestațiilor, se desemnează din rândul membrilor acestora, prin actul administrativ de constituire a comisiilor.

În vederea participării la concurs, candidații depun un dosar de înscriere.

Condițiile de participare și condițiile de desfășurare a concursului, bibliografia și alte date necesare desfășurării concursului se afișează la sediul primăriei și pe pagina de internet.

Concursul consta în 3 etape, după cum urmează:

1. selectarea dosarelor de înscriere;

2. proba scrisa;

3. interviu.

Proba scrisă constă în redactarea unei lucrări sau rezolvarea unor teste grila în prezența comisiei de concurs .

Probele de concurs se notează cu puncte de la 1 la 100. Promovarea fiecărei probe se face ca urmare a obținerii punctajului minim de 50 de puncte pentru fiecare dintre probele menționate mai sus. Punctajul final necesar pentru promovarea concursului este de minimum 100 de puncte și se obține prin cumularea punctajului obținut la fiecare dintre probele menționate.

Sunt declarați admiși candidații care au promovat cele doua probe respectiv proba scrisă și interviul. Promovarea probei scrise este obligatorie pentru susținerea interviului. Candidații declarați admiși sunt numiți, în baza punctajului final obținut, în funcțiile publice pentru care au candidat.

În vederea numirii în funcția publică, candidatul declarat admis trebuie să se prezinte, în termen de 5 zile lucrătoare de la data expirării termenului prevăzut pentru contestații, la instituția publica în al cărei stat de funcții este prevăzuta funcția publică vacantă. Neprezentarea candidatului în acest termen atrage decăderea din dreptul de a fi numit în funcția publică pentru care a candidat. În cazul neprezentării în vederea numirii primăria va notifica următorul candidat din lista cuprinzând punctajele finale ale concursului. În cazul în care următorul candidat pentru funcția publică respectivă nu a obținut punctajul final minim de promovare a concursului, postul rămâne vacant, urmând să se organizeze un nou concurs în condițiile legii.

Emiterea actului administrativ de numire se face în termen de cel mult 15 zile lucrătoare de la data la care candidatul a fost declarat admis. Prin excepție actul de numire poate fi emis cu acordul primarului, la solicitarea scrisa și motivată a candidatului declarat admis, în cel mult 30 de zile calendaristice de la data declarării acestuia ca admis.

Perioada de stagiu este etapa din cariera funcționarului public cuprinsă între data numirii ca funcționar public debutant, în urma promovării concursului de intrare în corpul funcționarilor publici și data numirii ca funcționar public definitiv.

Perioada de stagiu are ca obiect confirmarea aptitudinilor profesionale ale funcționarilor publici debutanți în îndeplinirea atribuțiilor și responsabilităților unei funcții publice, formarea lor practică, însușirea specificului activității din primăria Lupeni, precum și a exigentelor administrației publice. Parcurgerea perioadei de stagiu este obligatorie și efectivă, astfel pentru funcționarii publici din clasa I perioada de stagiu este de 12 luni, pentru funcționarii publici din clasa II perioada de stagiu este de 8 luni iar pentru cei din clasa III perioada de stagiu este de 6 luni, calculată de la data numirii ca funcționari publici debutanți.

Perioada de stagiu poate fi întreruptă în situația suspendării raportului de serviciu al funcționarului public. Durata suspendării raportului de serviciu nu se ia în considerare la calculul perioadei de stagiu.

După încetarea motivelor care au determinat întreruperea perioadei de stagiu, funcționarul public debutant își continuă activitatea pană la acoperirea integrală a duratei prevăzută pentru clasa din care face parte.

Perioada de stagiu se desfășoară pe baza unui program aprobat de primar, la propunerea conducătorului compartimentului în care urmează să își desfășoare activitatea funcționarul public debutant și a compartimentului de resurse umane.

Prin programul de desfășurare a perioadei de stagiu se stabilesc următoarele:

alocarea a două ore zilnic din timpul normal de lucru studiului individual;

planificarea activităților ce urmează să fie desfășurate, în funcție de nivelul cunoștințelor teoretice și al deprinderilor practice dobândite pe parcursul perioadei de stagiu;

cursurile de pregătire la care trebuie să participe funcționarul public debutant.

În scopul cunoașterii specificului activității primăriei Lupeni, funcționarului public debutant i se va asigura posibilitatea de a asista la îndeplinirea atribuțiilor de serviciu de către funcționarii publici definitivi din cadrul altor compartimente. Aceasta activitate se va desfășura în coordonarea funcționarului public sub a cărui îndrumare își desfășoară activitatea și nu poate depăși un sfert din durata perioadei de stagiu.

Funcționarul public debutant este obligat să își organizeze o evidentă proprie a pregătirii profesionale pe care o efectuează. Pe parcursul perioadei de stagiu, activitatea funcționarului public debutant se desfășoară sub îndrumarea unui funcționar public definitiv, de regulă din cadrul aceluiași compartiment, care are calitatea de îndrumător. Îndrumătorul este numit de primar, de regulă, la propunerea conducătorului compartimentului în care își desfășoară activitatea funcționarul public debutant. Nu poate avea calitatea de îndrumător funcționarul public care a fost sancționat și sancțiunea disciplinară nu a fost radiată sau care este soț, soție, afin ori rudă până la gradul IV inclusiv cu funcționarul public debutant.

Îndrumătorul are următoarele atribuții:

a) coordonează activitatea funcționarului public debutant pe parcursul perioadei de stagiu;

b) propune modalități de rezolvare a lucrărilor repartizate funcționarului public debutant;

c) supraveghează modul de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu de către funcționarul public debutant;

d) propune conducătorului compartimentului cursurile de perfecționare profesională la care trebuie să participe funcționarul public debutant;

întocmește un referat în vederea evaluării funcționarului public debutant.

La terminarea perioadei de stagiu, activitatea funcționarilor publici debutanți este evaluată în conformitate cu procedura de evaluare a activității stabilită în acest sens de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici.

Funcționarii publici debutanți care au obținut la evaluarea activității calificativul "corespunzător", vor fi numiți, prin transformarea postului, funcționari publici definitivi într-o funcție publică de execuție din clasa corespunzătoare studiilor absolvite, în gradul profesional "asistent", în termen de 5 zile lucrătoare de la data împlinirii termenului de 6 luni, 8 luni și respectiv 12 luni de la data numirii ca funcționari publici debutanți, prin dispoziția primarului. În situația în care funcționarii publici au obținut la evaluarea activității calificativul "necorespunzător", primarul va dispune prin dispoziție eliberarea din funcție.

Secțiunea 2 – Aspecte juridice privind constituirea comisiei de concurs și a comisiei de soluționare a contestațiilor

În vederea organizării și desfășurării concursurilor pentru recrutarea funcționarilor publici se constituie comisii de concurs, respectiv comisii de soluționare a contestațiilor, prin dispoziția emisă de primar.

Calitatea de membru în comisia de concurs și în comisia de soluționare a contestațiilor se face cu respectarea regimului conflictului de interese privind funcționarii publici.

Președintele comisiei de concurs, respectiv președintele comisiei de soluționare a contestațiilor, se desemnează din rândul membrilor prin dispoziția de constituire a comisiilor. Nu pot fi membrii în comisia de concurs sau în comisia de soluționare a contestațiilor persoanele care au calitatea de demnitar sau soț, soție, rudă sau afin până la gradul IV inclusiv cu oricare dintre candidați. Situația de incompatibilitate poate fi sesizată de persoana în cauză, de oricare dintre candidați, de primar sau de orice altă persoana interesata. În acest caz primarul va constata situația de incompatibilitate și va lua masuri de înlocuire, în termen de doua zile de la data sesizării, a membrului respectiv cu o altă persoană care să îndeplinească condițiile cerute.

Fiecare comisie de concurs, respectiv comisia de soluționare a contestațiilor are un secretar. Aceasta activitate se realizează, de regulă, de către funcționarii publici desemnați din cadrul compartimentului de resurse umane

Pentru participarea la lucrările comisiei de concurs, precum și la cele ale comisiei de soluționare a contestațiilor, membrii acestora au dreptul la o indemnizație reprezentând 20% din salariul de bază. Persoanele care asigura secretariatul comisiilor de concurs și de soluționare a contestațiilor au dreptul la o indemnizație de 10 % din salariul de bază.

Un membru al comisiei de concurs, respectiv al comisiei de soluționare a contestațiilor poate fi desemnat de organizațiile sindicale reprezentative ale funcționarilor publici, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici și cu acordul federației la care este afiliata organizația sindicală din primăria Lupeni.

Primăria Lupeni, pune la dispoziția candidaților interesați, la solicitarea acestora, documentele elaborate de comisia de concurs, respectiv de comisia de soluționare a contestațiilor, care sunt informații de interes public. Fac excepție documentele elaborate de comisia de concurs, respectiv de comisia de soluționare a contestațiilor, care conțin date cu caracter personal ale candidaților.

Orice candidat are acces, la solicitarea sa, la lucrarea individuală redactata în cadrul probei scrise a concursului.

Dacă cei înscriși la concurs întrunesc toate condițiile legale, iar primăria Lupeni nu dispune de un drept legal de apreciere, atitudinea ei de respingere de la înscriere sau refuzul de a permite participarea la examen sunt fapte ilegale cenzurabile judiciar pe calea contenciosului administrativ, conform Legii nr. 554/2004, deoarece au vătămat drepturi subiective legal recunoscute, inclusiv în cazul modificării condițiilor inițiale de desfășurare a concursului în timpul derulării acestuia.

Același drept de natură procesuală este conferit de Statut persoanelor nemulțumite de rezultatul concursului și care se pot adresa instanței de contencios.

Cu toate avantajele sale modul de desfășurare a concursului cunoaște și unele dezavantaje, considerate minime, care pot consta în caracterul formal al organizării sale sau posibilitatea prezenței unor elemente subiective în selecția și notarea (aprecierea) candidaților.

Numirea, selectarea, promovarea si evaluarea activității funcționarilor publici

Potrivit Statutului, intrarea în corpul funcționarilor publici de carieră direct după absolvirea studiilor se face numai pe o funcție publică de debutant, în urma concursului organizat în condițiile și cu respectarea condițiilor enumerate.

Durata perioadei de stagiu este de 12 luni pentru funcționarii publici de execuție din clasa I, 8 luni pentru cei din clasa II și 6 luni pentru cei din clasa, III.

Potrivit art.61 alin.1 din Statut, la terminarea perioadei de stagiu, pe baza rezultatului evaluării realizate, funcționarul public debutant este numit funcționar public definitiv în clasa corespunzătoare nivelului de studii absolvite în gradul profesional asistent sau, dacă rezultatul evaluării este necorespunzător funcționarul public debutant va fi eliberat din funcția publică pentru incompetență profesională (cu calificativul „necorespunzător").

La numirea în funcție și intrarea în corpul funcționarilor publici, funcționaul public definitiv trebuie să depună jurământul de credință care are următorul conținut „Jur să respect Constituția, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect și fără părtinire legile țării, să îndeplinesc conștiincios îndatoririle ce îmi revin din funcția publică în care am fost numit, să păstrez secretul profesional și să respect normele de conduită profesională și civică. Așa să-mi ajute Dumnezeu!"

Jurământului de credință poate să-i lipsească formula religioasă de încheiere dar este obligatorie depunerea lui în fața conducătorului autorității sau instituției publice și în prezența a doi martori, dintre care unul va fi conducătorul compartimentului în care este numit, iar celălalt, un alt funcționar public din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice.

În situația în care funcționarul public definitiv refuză să depună jurământul, acesta va fi revocat din funcție fără însă ca actele elaborate în perioada stagiaturii să fie considerate nule.

De asemenea, la numirea în funcție funcționarul public definitiv are obligația să-și declare în scris și pe proprie răspundere averea care va cuprinde și bunurile soțului și ale copiilor minori.

Persoanele care au ocupat funcții de demnitate publică alese sau numite, ori funcții asimilate acestora, potrivit legii, precum și cele care au deținut funcții de specialitate în afara autorităților sau instituțiilor publice pot fi numite în urma concursului, în funcții publice definitive. Aceste persoane vor fi numite în funcția corespunzătoare studiilor absolvite, în gradul și clasa corespunzătoare vechimii în funcția de demnitate publică sau de specialitate, la care se adaugă, dacă este cazul, vechimea în funcții publice deținute anterior.

De asemenea, persoanele care revin în corpul funcționarilor publici după părăsirea acestuia pentru motive care nu le sunt imputabile, vor fi încadrate în gradul și clasa dobândită anterior, la care se pot adăuga, prin examen organizat de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, gradele și clasele corespunzătoare timpului în aceste sectoare.

Pentru crearea și dezvoltarea unui corp profesionist de funcționari publici s-a înființat în subordinea Ministerului Internelor și Reformei Administrative ( MIRA), Agenția Națională a Funcționarilor Publici, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, condusă de un președinte cu rang de secretar de stat, ajutat de un vicepreședinte, cu rang de subsecretar de stat.