Aspecte Juridice al Reglementarii Statutului Special al Functionarilor Publici din Cadrul Penitenciarelordocx
=== Aspecte juridice al reglementarii statutului special al functionarilor publici din cadrul penitenciarelor ===
ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE
„NICOLAE BĂLCESCU“
LUCRARE DE LICENȚĂ
TEMA: „ASPECTE JURIDICE ALE REGLEMENTĂRII STATUTULUI SPECIAL AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI DIN CADRUL ADMINISTRAȚIEI NAȚIONALE A PENITENCIARELOR“
CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC
Lect. univ.
dr. STOIAN ALEXANDRU
AUTOR
Stud.sg.
GENES RADU FLORIN
– Sibiu, 2015 –
REFERAT DE APRECIERE
a lucrării de licență
Numele și prenumele absolventului: ____________________________________________________________
Domeniul de studii: ____________________________________________________________
Programul de studii universitare de licență: ____________________________________________________________
Tema lucrării de licență: __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Aprecieri asupra conținutului teoretic al lucrării de licență (se marchează cu X):
6. Aprecieri asupra părții practic-aplicative a lucrării de licență (se marchează cu X):
7. Aprecieri privind redactarea lucrării de licență:
8. Considerații finale:
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Apreciez lucrarea de licență cu nota _____________ și o recomand pentru a fi susținută în prezența comisiei examenului de licență.
Data Conducător științific
INTRODUCERE
Omul beneficiază de drepturi inerente ființelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de statutul pe care l-a dobândit prin naștere, oriunde trăiește, muncește sau locuiește, indiferent de credințele sale religioase, rasă, naționalitate, sex sau stare materială, deoarece toate acestea au un caracter universal, fapt ce reprezintă un fundament al drepturilor lor egale și inalienabile, ca un simbol al păcii, securității, libertății și dreptății în lume.
Instituția drepturilor omului, care a cunoscut, de-a lungul timpului un proces de elaborare îndelungat și anevoios, se prezintă în zilele noastre ca fiind o instituție deosebit de complexă, ce păstreză ordinea internațională, și implicit cea juridică, internă. Reflectând un anumit standard câștigat de protecția internațională a drepturilor și libertăților ce aparțin oricăror ființe umane, ea definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra și de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țară, intervenind în acele situații în care drepturile omului ar fi încălcate într-un anumit stat. Cuprinzând principii, mecanisme, proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile interstatale.
Interesul major de care beneficiază în zilele acestea problematica drepturilor omului reprezintă, de altfel, o recunoaștere de incontestabilă a originalității și complexității acestei instituții juridice, dar și a faptului că, neexistând aceste drepturi, nu s-ar fi putut înfăptui o societate democratică – condiție normală a afirmării demnității personale individuale – dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborării națiunilor. Problema drepturilor omului, nu este doar o problemă internă a statelor, ci reprezintă una dintre problemele majore ale coperioadei moderne, a cărei aplicare și respectare demonstrează nivelul cooperării tuturor statelor și popoarelor de a aplica acele acțiuni și măsuri care favorizează democrația, cooperarea multiformă, libertatea, întelegerea, toleranță și prietenia între toate națiunile și statele, grupurile entice și religioase în scopul menținerii păcii și securității la nicel mondial.
CAPITOLUL 1. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ȘI CETĂȚEANUL
Noțiuni introductive
„Statul reprezintă forma organizată și organizată a puterii publice de pe un anumit teritoriu exercitată asupra întregii colectivități umane aflate în acel loc. În acest sens statul este un fenomen obiectiv inerent vieții sociale superior organizate, adică societății civile.” Administrația publică se deosebește de administrația particulară prin caracterul său public, aceasta din urmă servind interesului general al societății. Administrația publică nu se identifică cu administrația de stat, deoarece aceasta se caracterizează printr-o sferă de cuprindere mai amplă, realizându-se atât prin intermediul organelor statale cât și prin activitatea altor subiecte de drept, precum instituțiile publice, regiile autonome și autotitățile publice locale. În aceste condiții, administrația publică are ca și obiectiv principal satisfacerea intereselor generale ale statului, concomitent cu respectarea drepturilor și libertăților persoanelor aflate într-o anumită colectivitate. Aceste cerințe pot fi satisfăcute prin intermediul actelor emise de către stat. Având în vedere faptul că organizarea executării și implicit executarea în concret a legilor reprezintă obiectivul sistemului administrației publice, poate fi evidențiată relația cu celelalte puteri statale, puterea judecătorească și cea executivă. Astfel, pentru buna exercitare a atribuțiilor sale, statul poate recurge la o serie de mijloace de constrângere. Față de puterea executivă, administrația publică prezintă o legătură strânsă, însă fără a se confunda întocmai cu aceasta, datorită sferei mai largi de cuprindere. Așa cum a fost prezentat anterior, Guvernul și ministerele, reprezentantele puterii executive împreună cu autoritățile reprezentative ale administrației publice locale ce nu fac parte din puterea executivă, cât și regiile autonome sunt actorii care înfăptuiesc activitatea specifică administrației publice. Referitor la conținutul administrației publice, acesta este clasificat în două mari categorii de activități: activități cu caracter prestator, respectiv activități cu caracter dipozitiv. Acestea din urmă, stabilesc posibilitățile de acțiune ale persoanelor fizice cât și a persoanelor juridice respectiv ceea ce aceste categorii de subiecte de drept pot sau nu realiza.În ceea ce privește activitățile cu caracter dispozitiv, legea stabilește dreptul de intervenție al administrației publice în anumite cazuri care țin de competența acesteia, concomitent posibilitatea de aplicare a sancțiunilor pentru nerespectarea conduitei prescrise Activitatea cu caracter dispozitiv poate fi considerată ca fiind un proces complex pentru a cărui realizare este necesară parcurgerea unei serii de etape obligatorii. Aceste etape constau în întocmirea de documente,avize,deliberări, opțiuni,studii și variante.
Referitor la activitățile executive cu caracter de prestație, acestea se efectuează cu respectarea dispozițiilor legale, fiind realizate la cererea persoanelor fizice sau juridice sau din oficiu. Realizarea prestațiilor este întreprinsă de către organele administrației publice și funcțioarii acesteia în numeroase domenii de activitate. Asemenea activităților cu caracter dispozitiv și prestațiile se înfăptuiesc prin intermediul actelor juridice, dar și prin fapte materiale, cu respectarea condițiilor stabilite de lege, cu specificația că acestea pot fi încheiate între beneficiarii prestațiilor și subiecții de drept ai administrației. Atât activitățile cu caracter dispozitiv cât și cele de prestație sunt activități specifice organelor administrației publice, sunt considerate ca fiind organe administrative de conducere, diferențiindu-se de subiectele de drept ale puterii judecătorești sau ai cele legiuitoare. În altă ordine de idei, se poate constata faptul că în ceea ce privește accepțiunea formal-organică, noțiunea de administrație publică implică autorități publice precum Președintele României, Guvernul, organele și instituțiie subordonate direct acestuia, organele autonome centrale de specialitate. În sens material – funcțional noțiunea de administrație publică cuprinde acte juridice și operațiuni materiale prin care se pune în aplicare legea, fie prin organizarea sau prestarea directă de servicii publice. Astfel, din noțiunile prezentate anterior se pot deduce următoarele trăsături:
Această activitate este realizată doar de autorități executive și administrative
Activitate ce se desfășoară prin intermediul prerogativelor de putere publică ce sunt acordate prin Constituție și legile în vigoare, ce urmăresc satisfacerea interesului public atunci când acesta se află în conflict cu interesul particular. Față de cele subliniate anterior nu se mai poate afirma ideea conform căreia administrația publică este clasicul " fenomen executiv" sau "forma fundamentală de activitate a statului", potrivit Constituției din 1965, în momentul de față, ținându-se cont de necesitățile actuale. În acest fel, doctrina utilizează noțiunea de “fenomen executiv „ pentru a prezenta activitatea publică care este pusă în aplicare de către autoritățile cu caracter constituțional ce impulsionează administrația publică formând astfel conducerea acesteia. Administrația publică nu mai este considerată ca fiind o formă de realizare a puterii de stat deoarece, conform constituțiilor democratice nu doar statul este considerată persoana morală de drept public, această calitate aparținând în mod neîndoielnic și unităților administrativ teritoriale. În această ordine de idei, administrația locală, având ca bază principiului autonomiei locale este considerată esența administrației pubice și nu administrație de stat. Această idee este datorată faptului că deși unele autorități prin care se înfăptuiește autonomia locală au competențe de administrație de stat, nu înseamnă că întreaga lor activitate este statală.
1.2 Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor
Un prim principiu îl reprezintă universalitatea drepturilor. Constituția menționează că “ cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”( Astfel, universalitatea drepturilor se referă la titularii acestora dar și la sfera drepturilor, libertăților și a îndatoririlor. Având in vedere primul aspect, universalitatea susține ideea conform căreia cetățenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi și libertăți. Din perspectiva celui de-al doilea aspect , universalitatea drepturilor reflectă faptul că cetățenii beneficiază de absolut toate drepturile și libertățile prevăzute de Constituțieși legi și sunt obligați să respecte toate îndatoririle prevăzute de acestea. De menționat este faptul că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ceea ce înseamnă că cetățenii pot beneficia de aceste drepturi, nefiind necesară exercitarea tuturor drepturilor. De exemplu, protecția persoanelor cu handicap este un drept fundamental, însă doar persoanele în cauză își pot exercita acest drept. Un alt aspect important este reprezentat de faptul că universalitatea are în vedere și îndatoririle cetățenilor, îndatoriri care sunt corelate cu drepturile și libertățile acestora. Astfel, toți cetățenii au anumite îndatoriri printer care se pot număra fidelitatea față de țară, apărarea țării, contribuțiile financiare la cheltuielile publice etc. Constituția României reglementează neretroactivitatea legii și prevede faptul că “legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”, asigurând totodată stabilitatea drepturilor legal castigate. Ca urmare, legea trebuie să producă efecte (drepturi și obligații) numai pentru faptele și actele săvârșite după data intrării în vigoare a acesteia. Subiectul de drept nu putea să prevadă reglementarea viitoare a legiuitorului, comportamentul său fiind unul normal și firesc dacă se desfășoară în limitele menționate de legea în vigoare la data săvârșirii faptei, ci nu unei viitoare legi ale cărei dispoziții nu le putea cunoaște. Principiul neretroactivității legii este prezentat atât în art. 11 din Codul penal, conform căruia ”legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni” cât și în art. 1 din Codul civil menționând faptul că “legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”. Se pot evidenția două excepții ale acestui principiu, când legea se aplică și retroactive. Prima excepție are loc atunci când noua lege penală este mai favorabilă , aceasta aplicându-se retroactiv. De exemplu, când legea nouă prevede o pedeapsă mai mică, pentru fapta respectivă. A doua excepție este în cazul legilor interpretative. În ceea ce privește acest caz, aceasta se va aplica retroactiv doar atunci când nu aduce noi reglementări, deoarece în cazul adăugării la lege principiul neretroactivității se respectă. Principiul neretroactivității legii asigură stabilitatea dreptului legal câștigat , care nu poate fi suprimat printr-o nouă lege, previne abuzul de drept prin modificarea legilor în cazul rotirii la putere și asigură legitimitatea legii prin recunoașterea acesteia ca obligatorie și justă deoarece nu se poate pretinde respectarea unei legi inexistente, respectiv până la intrarea acesteia în vigoare. În înțeles larg, egalitatea în drepturi a cetățenilor cuprinde dreptul pe care îl au cetățenii români, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, de a exercita în condiții de deplină egalitate, toate drepturile prevăzute în Constituție sau legi și de a participa în egală măsură la viața politică, economică, juridică, socială și culturală. Egalitatea deplină și reală a cetățenilor se manifestă în toate domeniile vieții sociale și cu atât mai mult pe plan juridic; egalitatea în fața autorităților presupune desigur și egalitatea celor care compară, indiferent în ce calitate, înaintea organelor judiciare. Un alt principiu este reprezentat de ocuparea funcțiilor și a demnităților publice. Astfel, conform doctrinei constituționale, funcțiile publice se află în strânsă legătură cu demnitățile publice însă fără a se confunda. Așadar, pentru funcția publică se poate utiliza definiția conform căreia “funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de instituția publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale, investirea în funcție făcându-se în urma câștigării concursului sau promovării examenului organizat pentru ocuparea funcției publice”, în timp ce pentru conceptual de demnitate publică putem afirma că reprezintă “complexul de atribuții și de responsabilități stabilite prin Constituție, legi și alte acte normative, pe care și le asumă o persoană fizică prin investirea sac a urmare a rezultatului procesului electoral direct, prin alegere, sau indirect, prin numire, potrivit legii”. Conform Constituției, pentru ocuparea unor funcții sau demnități politice este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții : este strict necesar ca persoana care dorește ocuparea funcției sau a demnității să dețină cetățenie română și să aibă domiciliul în țară. Aceste două condiții au fost impuse datorită faptului că orice funcție sau demnitate publică presupune exercițiul autorității statale, exercițiu ce necesită o legătură permanentă cu statul a cărei autoritate o reprezintă. Pe lângă aceste două condiții, există și alte condiții instituite de unele legi subsecvente Constituției României, printre care putem enumera vârsta, vechimea în muncă, capacitatea juridică deplină etc. Accesul liber la justiție este consacrat ca drept fundamental, atât prin art. 21 din Constituția României, cât și prin art.6 pct.1 din Convenție, prin art.14 pct.1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și prin art.10 din Declarația universală a drepturilor omului. În Constituție, accesul liber la justiție este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, asigurându-se de faptul că absolut nicio lege nu îi poate îngrădi exercitarea acestui drept. Ca primă precizare a acestui drept, trebuie menționat faptul că titularii acestui drept sunt persoanele, neavând importanță calitatea lor de cetățeni, străini sau apatrizi. Astfel, Constituția oferă posiblitatea oricărei persoane de a se adresa justiției, deoarece, este de la sine înțeles că justiția este un serviciu public ce trebuie oferit tuturor persoanelor. A două precizare făcută în contextul acestui drept fundamental este legată de faptul că prin conținutul dreptului la apărare se înțelege apărarea unui drept, a unei libertăți sau a unui interes legitim, interes legitim ce nu este definit în Constituție. Astfel, Constituția oferă posibilitatea tuturor persoanelor de a-si apăra propriul interes legitim, nu orice interes. Interesul care este în strânsă legătură cu ideea de stat de drept și de legalitate reprezintă interesul legitim. De exemplu, dacă unui subiect de drept îi este refuzată eliberarea unei autorizații pentru funcționarea unui magazin de comercializare a anumitor produse reprezintă un motiv de acțiune în justiție, însă dacă subiectul de drept își propune ca prin magazinul respectiv să comercializeze anumite produse ce sunt interzie prin lege, atunci cazul de față nu mai face obiectul unui interes legitim. Prin revizuirea efectuată în anul 2003, articolului 21 i-au fost aduse completări majore de o importanță deosebită. Astfel, se garantează dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Este evidentă valorificarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale, o valorificare explicită, deoarece acest articol era oricum aplicabil în justiție în temeiul art. 20. În ceea ce privește termenul rezonabil, este de la sine înțeles faptul că justiția trebuie realizată în timp util, eliminând astfel posibilitatea de compromitere a eficienței și credibilității acesteia. Așa cum se precizează în doctrină, în funcție de complexitate, dificultatea probelor,comportamentul părților, comportamentul autorităților publice și claritatea regulii aplicabile se va stabili și termenul rezonabil. Conform deciziei Curții Constituționale a României, durata unor proceduri prealabile sesizării justiției este inclusă în termenul rezonabil, si se calculează până la soluționarea definitivă a cauzei. Articolul 53 din Constituție oferă o soluție juridică pentru adaptarea regimului juridic de garantare a drepturilor si libertăților fundamentale la realitățile sociale, economice si politice în permanentă schimbare. Pentru ca autoritățile publice să își poată îndeplini misiunile chiar și în situații particulare, fără însă a renunța la protecția juridică a drepturilor omului, art. 53 permite restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți cetățenești, dar numai cu titlu de excepție și numai condiționat. Potrivit textului, numai prin lege este posibilă restrângerea. Chiar și legea poate opera o restrângere doar la nivelul exercitării dreptului, fără a-i atinge substanța conținutului normativ. Legea poate efectua acest lucru doar pentru cazuri ce implică apărarea securității naționale, a ordinii publice, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prezenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Altfel spus, posibilitatea de intervenție a legii de restrângere este limitată de Constituție doar la anumite situații, bine definite, limitativ enumerate, ce dețin o importanță deosebită. Cazurile enumerate de art.53 implică apărarea unor valori sociale și umane care, prin funcțiile și importanța lor, pot legitima măsuri de natura celor menționate. O condiție suplimentară pentru ca restrângerea să poată fi aplicată, a fost implementată odată cu revizuirea Constituției, și este reprezentată de faptul că ea trebuie să fie necesară într-o societate democratică, valorificând astfel prevederile documentelor internaționale în materie. Criteriul necesității limitării plasat în contextul unei societăți democratice va constitui un element de referință în analiza particulară a fiecărei situații, atât de către judecătorul constituțional care va fi chemat să verifice constituționalitatea acestei măsuri, cât și de către legiuitor, în momentul adoptării unor astfel de măsuri. Un alt aspect foarte important este faptul că măsura restrângerii trebuie să fie direct proporțională cu situația care a determinat-o. Astfel, proporționalitatea este un principiu direct aplicabil în acest context, principiu ce trebuie respectat pentru adaptarea deciziilor juridice la situațiile sociale cărora li se aplică. Astfel, pentru luarea unei decizii trebuie luați în considerare mai mulți factori : rezonabilitate, justețe,echitate,legitimitate. De exemplu, dacă într-o localitate a țării are loc izbucnirea unei epidemii, nu este posibilă oprirea liberei circulații a populației țării. O altă condiție este reprezentată de necesitatea aplicării măsurii de restrângere în mod nediscriminatoriu. Această condiție obligă statul împreună cu autoritățile sale să evite adoptarea unor măsuri în mod arbitrar. Situația prezentată reprezintă și asigurarea aplicării corecte,democratice a restrângerii posibilității de exercitare a anumitor drepturi, datorită faptului că unul din principiile democrației este reprezentat de principiul egalității, iar aplicarea în mod nediscriminatoriu a măsurii reprezintă o respectare principiului egalității tuturor cetățenilor în fața legii. Ultima condiție prezentată este necesitatea aplicării măsurii de restrângere fără a se face atingere existenței dreptului sau a libertății. Suprimarea unui drept nu este o măsură democratică. Așadar, dreptul în sine nu poate fi restrâns, în schimb exercițiul dreptului oferă această posibilitate.
1.3 Legalitatea activității administrației publice
În domeniul administrativ, acțiunea administrației publice nu este liberă, dar poate fi subordonată unui set de reguli , ce decurg din lege, care stabilesc procedurile de urmat, fixează condițiile de fond ale acțiunii administrative și, în special, definesc drepturile pentru cei administrați. Principiul legalității reprezintă un principiu fundamental al activității statale, ce reflectă voința poporului în necesitatea apărării intereselor sale. Desfășurarea normală a vieții sociale nu este posibilă fără respectarea strictă a acestui principiu, întrucât în caz contrar s-ar ajunge la arbitrariu și la dezordine socială. Legea fundamentală instituie în art.51 obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, ca îndatorire fundamentală. Totodată în art. 16 alin. 2 se menționează că “Nimeni nu este mai presus de lege”. Respectarea Constituției și a legilor este o cerință a statului de drept, care reclamă că cetățenii patriei să cunoască cu precizie drepturile și obligațiile ce le revin, iar statul să le creeze cadrul organizatoric adecvat pentru exercitarea acestor drepturi și îndeplinirea obligațiilor. În acest context, cetățenii trebuie să aibă la dispoziție mijloace și proceduri suficiente pentru apărarea drepturilor lor, față de orice încălcare, iar mecanisme prompte să poată fi puse în acțiune atât pentru tragerea la răspundere a celor ce încalcă drepturile altora, sau nu-și respectă obligațiile proprii, cât și pentru neîntârziata stabilire a drepturilor încălcate. Prin urmare toate autoritățile statale au un rol deosebit în apărarea legalității, potrivit specificului activității pe care o desfășoară. În baza principiului legalității acțiunea administrativă trebuie să se întemeieze pe lege. Legea este baza de referință a aprecierii administrației publice atât ca activitate, cât și ca sistem de organizare. Respectarea legii presupune o conduită conformă cu Constituția și legile adoptate de Parlament dar și cu actele și faptele bazate pe acestea, ce au generat drepturi și obligații juridice. Acțiunea administrativă constă într-o activitate de organizare a executării și de executare în concreta legilor, se bazează pe principiul legalității întrucât acesta reiese din însăși menirea administrației publice, de a realiza interesele generale ale societății exprimate în lege. Principiul legalității acțiunii administrative presupune trei tipuri principale de restricții pentru autoritățile administrației publice și anume: a) respectarea ierarhiei normelor juridice b) limitarea libertății de acțiune sau de abstențiune c) limitarea dreptului de apreciere( puterea discreționară) conferit acestor autorități. În sistemul de drept actele juridice au o forță juridică diferită, în funcție de organul de la care emană și de mijloacele formale de solemnitate, ce privesc adoptarea actelor normative( legi organice, legi ordinare, ordonanțe, acte administrative normative). Ierarhia autorităților publice determină și ierarhia actelor lor. Prin urmare, în baza acestui principiu, autoritățile de la nivelul inferior nu pot contraveni măsurilor dispuse de autoritățile supraordonate, întrucât, în caz contrar, actele lor sunt lipsite de valabilitate juridică, fiind ilegale. Principiul legalității impune ca și actele individuale ale autorităților publice să fie conforme regulilor generale și impersonale, cu forță juridică superioară și chiar cu propriile acte normative, potrivit adagiului “patere legem quam fecisti”(respectă regulile pe care le-ai făcut). De asemenea, acest principiu presupune respectarea drepturilor de care trebuie să se țină seama și în cazul abrogării, revocării sau anulării actelor administrative. Principiul legalității impune restricții și ceea ce privește libertatea de acțiune a autorităților administrației publice. Bunăoară în situația în care regulile generale prescriu intervenția autorităților administrației publice, într-un anumit domeniu de interes public, abstențiunea acestora de intervenție constituie o ilegalitate. De asemenea, refuzul de a lua un act individual de aplicare a legii constituie o ilegalitate. Administrația publică este ținută să ia măsurile normative necesare pentru executarea legii, dispunând de un răgaz rezonabil pentru a acționa. În cuprinsul multor legi se stabilesc termene precise, în care bunăoară Guvernul este obligat să adopte acte de aplicare a legii. Când nu există prescripții legale, administrația publică apreciază liber asupra acțiunilor sale, în funcție de fiecare caz în parte și de oportunitatea acestor măsuri. Prin urmare, în cazurile expres prevăzute de lege, autoritățile administrației publice trebuie să ia atât măsurile normative, cât și cele individuale. Abstențiunea sau refuzul de acțiune pot fi vătămătoare fiind interpretate ca refuz de exercitare de către administrația publică a propriei competențe. Pentru a-și realiza menirea, administrația publică trebuie să aibă posibilitatea unei aprecieri, în activitatea de organizare și de executare în concret a legii. O administrație nu poate funcționa într-o manieră mecanică sau automatică. Atunci când scopul interesului public este respectat, administrația publică trebuie să aibă un drept de apreciere, în aplicarea legii la cazuri concrete. Aprecierea din partea administrației publice a alegerii soluției corespunzătoare de executare a legii, nu înseamnă o abatere de la principiul legalității, întrucât această libertate rezultă din lege. Prin dreptul său de apreciere, administrația publică nu încalcă legea, ci o aplică în funcție de condițiile de timp și de loc, în raport cu cerințele sociale concrete ce trebuie satisfăcute în acel moment. Dreptul de apreciere presupune un proces de detaliere a prevederilor cuprinse în actele juridice cu forță juridică superioară. Procesul de detaliere este un proces creator, având în vedere că actul administrativ conține unele elemente în plus față de actul pe care-l execută, însă conținutul creator al actului de executare nu poate depăși limitele și sensul actului de executat. Dacă în acțiunile sale administrația publică nu are posibilitatea de apreciere, ea este cu rapiditate paralizată, iar deciziile sale devin inutile. Prin urmare autoritățile administrației publice dispun de o putere normativă ce constă în posibilitatea de a reglementa anumite relații sociale, prin norme cu caracter general și impersonal, în condițiile prevăzute de lege. Aceste norme sunt secundum legem și praeter legem fiind cuprinse în acte administrative normative. Titularii acestei puteri de reglementare cum se exprimă autorii francezi sunt: Guvernul, care adoptă ordonanțe și hotărâri; miniștrii ce emit ordineșiinstrucțiuni; alți conducători ai autorităților centrale, ce înfăptuiesc administrația neministerială, iar la nivel teritorial, prefectul, care emite ordine, comitetul director teritorial, ce adoptă hotărâri și autoritățile constituite potrivit principiului autonomiei locale care adoptă hotărâri( consiliul județean și consiliul local) sau emit dispoziții(primarii). O asemenea autoritate normativă trebuie recunoscută și organelor de conducere a serviciilor publice, organizațiilor profesionale și altor organisme, în vederea asigurării bunei lor funcționări. Măsurile luate de aceste organisme se deosebesc față de cele ale autorităților administrative prin aceea că ele nu sunt impuse unui ansamblu de cetățeni, ci numai acelora ce intră în relații cu aceste organisme. În exercitarea autorității normative trebuise să se țină seama de principiul legalității, care impune respectarea limitelor prevăzute de lege și faptul că exercițiul acestui drept este o obligație ce poate angaja responsabilitatea administrației în caz de abstențiune ilegală. Înfăptuirea principiului legalității, în cadrul acțiunii administrative presupune existența unui regim democratic ce trebuie să se bazeze pe lege, pe ordinea de drept, ca o garanție a realizării sarcinilor privind dezvoltarea generala a societății, a realizării binelui comun. Strâns legată de principiul legalității activității administrației publice este teoria circumstanțelor excepționale. Această teorie este o creație a jurisprudenței fiind născută în legătură cu războiul (teoria puterii de război) dar nu se limitează numai la această ipoteză. În unele situații, administrația publică nu este obligată să se supună strict regulilor ordinare de legalitate, întrucât în caz contrar s-ar risca paralizarea acțiunii administrative, prin neluarea măsurilor necesare sau la timpul potrivit. Prin urmare, circumstanțele excepționale sunt acele situații de fapt, cărora nu li se mai aplică regulile ordinare, în cadrul acțiunii administrative, ce sunt supuse unui regim special de legalitate. Astfel de circumstanțe se manifestă în situații de pericol public cum sunt bunăoară cele ce privesc războiul, grevele generale, tensiunile politice, tulburările sociale sau catastrofele naturale etc. În toate aceste cazuri se regăsesc aceleași elemente, adică o situație anormală ce îi impune administrației publice să acționeze sub presiunea posibilității compromiterii interesului general și acest fapt nu-I permit să observe regulile ordinare. În categoria restricțiilor principiului legalității se înscriu și actele ce interesează relațiile internaționale ale statului sau raporturile dintre Parlament și Guvern ori dintre Președinte și Guvern sau Parlament. În realitate aceste acte nu constituie excepții de la principiul legalității întrucât ele privesc doar controlul judecătoresc ce se poate exercita asupra lor.
1.4 Controlul activității administrației publice
Administrația reprezintă structura cu ajutorul căreia se urmărește realizarea interesului general al societății, sau ca prestatoare de servicii, constituie una dintre cele mai utile activități umane, contribuind la punerea în valoare a bogațiilor sociale. Activitatea de control are rolul de a regla executarea deciziei administrative și însăși actului decizional, fiind o importantă latură a factorilor de conducere socială. Controlul este, de asemenea, și un important mijloc de realizare a funcțiilor de reglare și autoreglare a întregului sistem. Necesitatea și însemnătatea controlului activității administrative rezultă din specificul acesteia, de a fi în continuă confruntare cu realitatea, pentru realizarea permanantă a conformității actelor administrative, emise de organele inferioare, cu prevederile actelor normative cu forța juridică superioară. Noțiunea controlului administrativ Prin conceptul de control se are în vedere acțiunea de descoperire și constatare a stărilor de fapt negative, a dereglărilor și neconcorcondanțelor din activitatea controlată, urmată de aplicarea de către organele competente, a unor sancțiuni sau a altor măsuri prevăzute de lege. Controlul administrativ nu este instituit numai pentru a constata abaterile și a aplica sancțiunile ci și pentru a îndruma activitatea administrației și a trage învățăminte din cele constate pentru perfecționarea muncii administrative. Constatările făcute de organele de control sunt materializate în acte și operațiuni tehnico-materiale, pentru că altfel, controlul ar însemna o activitate lipsită de semnificație si eficiență. Actele întocmite în urma controlului trebuie se reflecte latura de îndrumare și spirjin alături de latura coercivă, fără a se exclude reciproc sau să se absolutizeze una din ele. Complexitatea sarcinilor administrației publice și diversificarea continuă, a impus necesitatea specializării controlului în funcție de multiplele laturi ale activității economice și sociale. Specializarea controlului este un principiu valabil atât pentru controlul efectuat în cadrul fiecărei autorități administrative, pe compartimente, cât și pentru controlul ce se exercită din afară, de către organisme special create, pe domenii de activitate.
CAPITOLUL 2. MECANISME DE PROTECȚIE JURIDICĂ A CETĂȚENILOR
2.1 Formele controlului exercitat asupra administrației publice
Termenul de “control” provine din limba franceză, unde “ contre rolle” a fost inițial folosit ca o modalitate de verificare a rolului fiscal în contabilitate. Odată cu trecerea timpului, a avut loc o extindere a semnificației termenului în sensul de verificare a activităților, a rezultatelor din mai multe domenii, pentru valorificarea activităților umane la nivelul întregii societăți. În sens larg, controlul reprezintă materializarea unei verificări asupra anumitor activități ce dețin anumite valori, din perspectivă juridical, cele ce aparțin normelor de drept. Rolul controlului este în primul rând de a preveni, sau în anumite situații de a elimina anumite erori ale activității și de a perfecționare continuă a activității pentru a fi corespunzătoare cu nevoile sociale. Actele normative reglementează detaliat și alte forme de control exercitate asupra administrației publice. Pentru efectuarea unei bune clasificări a formelor de control exercitate asupra administrației publice este necesară prezentarea criteriilor în baza cărora se efectuează clasificarea. Astfel, un prim criteriu este reprezentat de natura autorității publice ce exercită activitatea de control. Cu ajutorul acestui criteriu este posibilă distincția controlului parlamentar , administrativ și judecătoresc. Al doilea criteriu îl reprezintă poziția ocupată de autoritatea publică de control.Acest criteriu permite distincția între controlul extern și cel intern,controlul extern fiind realizat de autoritățile publice aflate în afara sistemului administrativ, iar cel intern fiind realizat de autoritățile ce se află în administrația publică supusă verificărilor. Un al treilea criteriu, în urma căruia putem distinge controlul contencios și controlul necontencios îl reprezintă tipurile de proceduri aplicabile. Astfel, un control contencios are loc atunci când este prezent un litigiu după o procedură jurisdicțională, iar cel necontencios are loc în lipsa oricărui litigiu după o procedură nejurisdicțională. Următoarea clasificare are loc în funcție de obiectul și specificul controlului. Confom acestui criteriu avem patru forme ale controlului. Astfel, primul din cele patru este reprezentat de controlul de legalitate care are în vedere respectarea legii, apoi este controlul de eficiență, ce vizează obținerea de rezultate maxime în strânsă legătură cu resursele folosite. Al treilea control este cel de oportunitate ce vizează actualitatea acțiunilor administrative iar ultimul control este reprezentat de controlul de eficacitate ce are în vedere modul în care se îndeplinesc obiectivele fiecărei activități având în vedere standardele proiectate. Având în vedere obiectul activității de control, putem evidenția un control general și unul specializat. Astfel, cel general are în vedere întreaga activitate a administrației publice, iar controlul specializat are în vedere doar anumite părți ale acesteia. Un ultim criteriu este cel al momentului realizării controlului, în urma căruia reies forme ale controlului posterior și forme ale controlului anterior activivății de control. Controlul politic exercitat asupra administrației publice se efectuează de către anumite organe sau persoane, ce alcătuiesc direct sau indirect puterea de stat. Aceste organe sunt reprezentate de Parlament și de către organele reprezentative locale,poporul sau un partid politic. Acest tip de control deține prin definiție un caracter politic ce se rezumă la a verifica activitatea executivă bazându-se atât pe unele motivații politice cât și pe anumite considerente juridice. Astfel, controlul politic are în vedere legalitatea și oportunitatea actelor administrative, chiar dacă prin prezentul control nu este posibilă sancționarea ilegalității actelor administrative, acest lucru devine posibil tot prin mijloace politice. Parlamentul deține puterea de a efectua controlul administrației publice datorită prerogativelor sale. Astfel, printre prerogativele deținute, putem enumera aprobarea bugetului de stat, luarea de cuvânt a deputaților, adresări scrise către miniștri alături de comitetele și comisiile parlamentare. Parlamentul deține toate aceste modalități de control datorită faptului că este un organ reprezentativ ce efectuează controlul administației în numele populației, în vederea îndeplinirii obligațiilor față de cei administrați. Controlul administrativ. A doua modalitate de control este cel administrativ, care se efectuează chiar de administrația publică în interiorul sistemului administrativ. Astfel, administrația publică posedă un mecanism intern cu ajutorul căruia își poate verifica întreaga activitate proprie. Printre activitățile care pot îmbrăca această formă de control putem enumera controlul subalternilor, diverse inspecții și organe de control etc. Prin controlul activității subalternilor de către conducătorii lor, aceștia din urmă au îndatorirea de a verifica legalitatea, calitatea și eficacitatea acțiunilor întreprinse de subalternii lor. Datorită faptului că eficiența fiecărui compartiment în parte determină eficacitatea întregii administrații, putem afirma că este foarte importantă modalitatea prin care liderii își îndeplinesc obligațiile de control. Inspecțiile. Controalele efectute de conducători asupra subalternilor sunt completate de anumite inspecții. Astfel, fiecare minister dispune inspecții proprii pentru a verifica activitatea subdiviziunilor deținute. Datorită faptului că îndeplinesc funcția de control, inspecțiile analizează eficacitatea, legalitatea și calitatea activității administrative pe plan contabil, economic și administrative. Aceste două tipuri de controale, și anume controlul efectuat asupra activității subalternilor de către conducători și inspecțiile sunt forme de control intern al administrației publice, efectuat de însuși administrație la initiațiva ei. Plângerile administrative. Orice cetățean se poate adresa conducătorilor din administrația publică pentru a anularea sau modificarea unei decizii ce i-a adus anumite prejudicii. Asemeni cazurilor precedente, controlul este efectuat tot de către administrație, dar inițierea se face de către cetățean. Alte metode de control administrative ar putea fi tutela sau procedura de împăcare a părților. Controlul judecătoresc. Controlul politic și administrativ este realizat de organele puterii de stat sau organe strâns legate de ea. Astfel, primele două tipuri de control sunt realizate de Parlament și de către organele superioare ale administrației (Guvernului). La primirea deciziilor de către aceste instanțe este foarte mare riscul că vor prevala propriile puncte de vedere: controlul se poate mărgini doar la verificarea legalității, eficienții activității organelor administrației publice, reieșind doar din propriile criterii ale administrației. Aceste tipuri de control sunt strict necesare pentru a crearea și funcționarea normală a unei administrații eficiente, care ar satisface interesele întregii societăți. Dar după cum am menționat nu este suficientă apărarea administrației publice de ea însăși, ci este necesar de apărat și cetățenii, de greșelile administrației. Această măsură de protecție este asigurată de controlul politic și administrativ, rămânând însă riscul că purtătorii acestor funcții de control vor favoriza organele administrative. O protecție reală și independentă din toate punctele de vedere, poate fi asigurată de un sistem extern față de administrație, un sistem asemănător cu cel care protejează un cetățean de acțiunile nelegitime ale altui cetățean. Astfel, acest tip de sistem de control, judecătorul sau judecătoria supraveghează activitatea administrației publice. Controlul judecătoresc se diferențiază de controlul politic și administrativ, în primul rând prin faptul că acesta prezintă o delimitare riguroasă, astfel încât argumentele ce vor fi folosite în caz de judecată vor fi, în mod obligatoriu, de natură juridică se operează la judecată trebuie să fie de natură juridică. În al doilea rând, controlul judecătoresc este inițiat chiar de acțiunile ilegale întreprinse de către autoritățile administrației publice, judecătorul neputând iniția un proces dacă persoana afectată nu s-a adresat la judecată, chiar dacă judecătorul a identificat frauda comisă. Un al treilea aspect este reprezentat de faptul că acest tip de control, controlul judecătoresc, este mult mai detaliat și aprofundat comparativ cu cel administrativ sau politic, lucru rezultat din faptul că un judecător trebuie să întreprindă o analiză în detaliu a cazului, pentru a lua cea mai bună decizie, eliminând astfel orice urmă de greșeală. Cel de-al patrulea aspect care diferențiază controlul judecătoresc de controlul administrativ și cel politic este reprezentat de faptul că cel judecătoresc este mult mai bine structurat și elaborat, lucru ce reiese din faptul că activitatea de control este supusă tuturor normelor de procedură judiciară și tuturor formalităților. Astfel, toate aspectele prezentate anterior demonstrează și garantează eficacitatea controlului judecătoresc, dar în același timp, prezentând o procedură greoaie care presupune resurse considerabile financiare datorită necesității respectării tuturor normelor și formalităților.
2.2 Controlul administrativ exercitat de autorități independente de tip ombudsman
Avocatul Poporului este o instituție nouă în sistemul nostru constituțional, reglementată în Titlul II al Constituției, în scopul apărării drepturilor și a libertăților cetățenilor. Constituția nu îl plasează printre autoritățile publice, aceasta fiind atât datorită scopului său cât și locului în care este reglementat în Constituție, principala garanție organizată nejurisdicțional, dar și principala garanție a drepturilor și libertăților cetățenilor. În doctrină există și opinia potrivit căreia instituția ar fi o garanție a statului de drept și nu a drepturilor și libertăților fundamentale. În România, reglementarea instituției Avocatului Poporului se apropie mult de reglementarea clasică a țărilor din nordul Europei, dar și de cea a țărilor din Consiliul Europei. Avocatul Poporului este consacrat pentru prima data în legislația țării noastre prin Constituția din 1991 (art. 55-57), ulterior în Constituția din 2003 (art. 58-60). Rolul Avocatului Poporului, ca garanție a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, este reglementat în Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, modificată și completată prin Legea nr.181/2002. Acest rol se manifestă și în cadrul unor structuri internaționale și europene. Astfel, Avocatul Poporului este membru al Institutului Internațional al Ombudsman-ului și al Institutului European al Ombudsman-ului. Prin participarea la aceste organizații internaționale și europene se realizează o armonizare a activității Avocatului Poporului cu regulile internaționale și europene în domeniu și mai ales cu actele emise de ombudsman-ul european. Independența funcțională a Avocatului Poporului față de celelalte instituții statale, activitatea permanentă și continuă în cadrul apărării intereselor cetățenești și competența de a primi și soluționa plângeri din partea persoanelor vătămate reprezintă caracteristicile principale ale Avocatului Poporului. În toate sistemele de drept în care este prevăzută instituția pe care le primește, în legătură cu modul său de funcționare, de la parlament, acesta nu se conduce dupa nici un fel de injoncțiuni. Rezultă că, odată desemnat, ombudsman- ul iși desfășoară activitatea în mod independent și fără a suferi injoncțiuni din partea vreunei autorități publice. De altfel, rolul său de aparare a cetățeanului și a drepturilor și libertăților sale nu poate duce decât la o asemenea concluzie. Potrivit art. 58 alin. (1) din Constituție în țara noastră mandatul Avocatului Poporului este de cinci ani. Constituția prevede că organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică. Numărul persoanelor care prin atribuțiile lor formează instituția ombudsman- ului este diferit, acesta fiind în funcție de mai multe criterii, printre care figurează și numărul sesizărilor și acțiunilor sale din oficiu. Funcționarea ombudsman-ului are ca punct de plecare sesizarea acestuia , potrivit legii. Sesizarea ombudsman- ului se face atât la cerere, cât și din oficiu. Potrivit art. 59 alin. (1) din Constituția României, Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor, în limitele legii. Cererea poate fi formulată de oricine și imbracă forma unei petiții, care se adresează Avocatului Poporului. În ceea ce privește sesizarea din oficiu, aceasta se materializează în inspecții sau anchete. Ele ocupă un loc important în activitatea ombudsman-ului, acesta având dreptul exclusiv și nelimitat de a le face. Inspecțiile se realizează asupra autorităților și organelor prevăzute de lege, în mod periodic și într-o anumită parte a anului. Inspecțiile constau în discuții și contacte personale, cât și din cercetarea unor documente și se încheie prin stabilirea unor măsuri, în funcție de constatările făcute, care pot fi: recomandări, directive, critici, uneori sancțiuni, sau cel mai adesea propuneri de sancțiuni, propuneri de lege ferendă etc. Prin această modalitate de exercitare a atribuțiilor sale, ombudsman-ul realizează atât o influență directă, cât și una indirectă asupra conduitei și funcționării instituțiilor inspectate. Anchetele (investigațiile) reprezintă o altă modalitate de exercitare a atribuțiilor de către ombudsman. Ele se produc fie în urma unor petiții, fie în urma luării la cunoștință despre unele evenimente din presa scrisă, radio, televiziune, fie din proprie inițiativă, ca urmare a unor constatari făcute în activitatea cotidiană. Mass- media joacă, deci, un rol important în determinarea intervenției ombudsman-ului. O problemă importantă, rezolvată oarecum diferit în sistemele de drept ale unor țări, este aceea a atribuțiilor ombudsman-ului și a sferei autorităților publice, pe care acesta le poate controla. Principala atribuție a ombudsman-ului este, și trebuie să fie, aceea a apărării drepturilor și libertăților fundamentale, atribuție care este în concordanță cu caracterul acestei instituții, de garanție organizată nejurisdicțională și a acestor drepturi și libertăți ale cetățenilor. În România, în funcție de categoria de atribuții pe care le exercită, Avocatul Poporului acționează ca o autoritate de recomandare sau ca o autoritate represivă. Calitatea sa de autoritate de recomandare este prevăzută, în mod detaliat în Legea nr. 35/1997, modificată și completată. Conținutul atribuțiilor Avocatului Poporului, în exercitarea acestei calități, se referă la a face recomandări pentru înlăturarea încălcării dreptului sau a libertății persoanei lezate, repararea pagubei și înlăturarea cauzelor, care au generat sau au favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate. În exercitarea acestei calități avocatul Poporului nu poate dispune sau lua măsuri represive, ci doar sesiza autoritatea publică ierarhic superioară, care poate lua măsurile care se impun, comunicând acest fapt Avocatului Poporului. De altfel, în competența Avocatului Poporului intră doar petițiile care nu sunt de competența instanțelor judecătorești. Tendința actuală este de control doar al administrației. Trebuie menționat că, ombudsman-ul exercită controlul sau numai asupra autorităților publice și nu asupra entităților private. Controlul asupra actelor privește aplicarea legii și regulamentelor, fiind în esență un control de legalitate. Actele controlate sunt cele emise de autoritățile publice, care sunt supuse controlului ombudsman-ul și care nu exercită un control jurisdicțional, motiv pentru care actele asupra cărora se exercită acest tip de control scapă verificărilor ce le poate face ombudsman-ul. De asemenea nu sunt controlați parlamentarii, membrii Guvernului, membrii consiliilor locale. Această interdicție se fundamentează pe faptul că Parlamentul și consiliile locale sunt autorități reprezentative, alese în mod democratic, iar membrii Guvernului răspund politic pentru activitatea lor în fața Parlamentului. Metodele de lucru (de instrucție, de instrumentare) a cazurilor cu care ombudsman-ul a fost sesizat sunt variate, dar de principiu sunt aceleași, în aproape toate sistemele de drept și se stabilesc prin lege. În acest sens, ombudsman-ul poate cere să i se comunice dosarul cauzei de la cel ce a soluționat cauza, împreună sau fără explicații, justificări sau informații; poate convoca pe orice persoană care poate depune mărturie în legătură cu cauza examinată; are acces în localurile administrației și ale instanțelor; poate să sesizeze instanța competentă, pe președintele instanței, parchetul sau chiar pe ministrul justiției, în cazul în care constată ilegalități; poate să facă recomandări, inclusiv de modificare a legislației. Recomandările pot fi cuprinse și în raportul anual pe care orice ombudsman trebuie să-l facă Parlamentului.În toate sistemele de drept, autoritățile publice sunt obligate să asigure ombudsman-ului sprijinul necesar exercitării atribuțiilor sale. O obligație asemănătoare figurează și în art. 59 alin. (2) din Constituția României. Alura de procuror a ombudsman-ului este dată de atribuția cea mai importantă a acestuia, aceea de acuzator public. În virtutea acestei atribuții el poate porni urmarirea penală sau disciplinară împotriva unui funcționar public pentru săvârșirea unor fapte ilegale de serviciu, care, de principiu, sunt sancționate cu amenzi. Pe baza acestor urmăriri se poate naște responsabilitatea funcționarului public în cauză. În practică în majoritatea cazurilor astfel de urmăriri se finalizează prin aplicarea unui avertisment de către ombudsman, care este un alt mijloc de acțiune a acestuia și cel mai uzitat. Instituția este privită ca fiind un mediator, în sensul că, mediatorul verifică faptele și încearcă medierea litigiului (cauzei), acționând pe lângă autoritățile publice și asigurând astfel o misiune în serviciul public, prin intermediul recomandărilor a căror realizare o și urmărește. În cazul în care nu se ajunge la nici un rezultat, situația litigiului menținându-se, acesta poate face publicitate asupra situației în cauză și ulterior sau concomitent, să sesizeze Parlamentul, care va pune în mișcare procedura parlamentară. De asemenea, poate sesiza și alte autorități, inclusiv pe cele judecătorești. Alături de aceste elemente de individualizare există și elemente comune, care caracterizează mijloacele de acțiune ale ombudsman-ului. În primul rând se poate arăta că, în nici un sistem de drept ombudsman-ul nu poate anula sau modifica un act, indiferent de la ce autoritate publică sau entitate privată provine el. Directivele sau recomandările, pe care le transmite nu au valoare obligatorie, din punct de vedere juridic. Recomandările sunt acte orientative, iar interpretările care se fac asupra legii au aceeași valoare juridică. Cu toate acestea sunt din ce în ce mai des utilizate ca mijloace de acțiune subsidiare. Un alt element comun este raportul anual, pe care îl face ombudsman-ul Parlamentului și care reprezintă un alt mijloc de acțiune, pentru că el cuprinde recomandări, interpretări ale legii și mai ales el scoate în evidență lacune legislative și propuneri de lege ferendă . Raportul cuprinde însă și modul în care ombudsman-ul a acționat pentru protejarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Acesta a facut din ombudsman o instituție a misiunii umanitare și legaliste. Având în vedere și alte atribuții, pe care le are, instituția este privită și ca un ameliorator al metodelor administrative. Potrivit art. 60 din Constituție în țara noastră Avocatul Poporului prezintă raportul celor doua Camere ale Parlamentului, anual sau la cererea acestora și cu o altă periodicitate. Conținutul rapoartelor este general, cu o anumită preponderență asupra ocrotirii drepturilor și libertăților cetățenilor, având în vedere caracterul său de garanție a acestora. Raportul este dezbătut potrivit procedurii parlamentare, specifică fiecărui stat și aprobat de Parlament. Instituția ombudsman-ului este una din cele mai importante garanții ale drepturilor și libertăților fundamentale, eficiența sa depinzând de modul în care el își îndeplinește atribuțiile, dar și de modul în care este recepționat de opinia publică. Încrederea opiniei publice în această instituție va exista întotdeauna, dacă ombudsman-ul va fi întruchiparea dreptății sociale. 2.3 Mecanisme juridicționale de protecție a cetățenilor la nivel nationa Într-un stat întemeiat pe ordinea de drept, instituția contenciosului administrativ reprezintă o formă democratică de îndreptare a eventualelor ilegalități înfăptuite de către autoritățile administrației publice, de limitare a puterii acestora și de asigurare a drepturilor individuale ale administrațiilor astfel încât, orice persoană ce a fost vătămată asupra unui drept recunoscut de lege, printr-un act administrat emis de un organ al administrației, să poată solicita repararea pagubelor înfăptuite prin modificarea sau chiar anularea actului administrativ.Continuând cu aceeași idee, art 48 alin. 1 din Constituția României prevede că “ persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei “. Instanța de judecată reprezintă autoritatea menită pentru soluționarea cu putere de lege a acestor conflicte, în baza controlului de legalitate efectuat asupra activității administrației publice, după o procedură ce formează contenciosul administrativ. De la bun început reiese faptul că acest control de legalitate este format din două chestii esențiale, ce necesită a fi clasificate. Astfel, avem contenciosul administrativ și actele administrative, ca o formă principală de realizare a activității administrației publice. Deci se poate afirma faptul că este imposibilă existența contenciosului administrativ fără a exista acte administrative care ar putea fi contestate, aspect ce reiese din textul legii, iar în funcție de natura actului administrativ care urmează a fi contestat, sfera de acțiune a contenciosului administrativ poate fi limitată. Consolidarea continuă a aparatului statal în decursul istoriei a pus pregnant în evidență disproporția dintre poziția statului, ca subiect de drept dotat cu puteri aproape discreționare, pe de o parte și poziția dezavantajoasă a particularului silit să sufere îngrădiri ale drepturilor sale pe cale administrativă, pe de altă parte. Autoritățile administrative împreună cu autoritățile administrației publice care funționează pentru înfăptuirea executării și executarea legii, în strânsă legătură cu competențele deținute, pot încălca anumite drepturi ale persoanelor fizice sau juridice și prin aceasta se creează litigii ce necesită rezolvare prin activități jurisdicționale. Necesitatea respectării drepturilor omului și cetățeanului a făcut necesară apariția unei modalități de oprire a arbitrariului în raporturile dintre autorități și cetățean. Pentru această problemă, în urmă cu două secole s-a instituit o posibilitate pentru particular de a acționa statul în judecată pentru anularea actului vătămător. Odată cu trecerea timpului, șansa oferită particularului a devenit un drept fundamental ce apare în majoritatea constituțiilor, convențiilor și pactele internaționale ce fac referire la drepturilor omului. Astfel, se poate afirma faptul că în această categorie este inclusă și Constituția României ce a fost adoptată în 1991 și mai apoi modificată în anul 2003. Pentru motivarea includerii acestui drept în legea fundamentală se pot enumera trei argumente:
Tradiția – au fost utilizate dispoziții asemănătoare atât în Constituția din 1923 cât și în cea din 1965.
Dezvoltarea masivă a instituțiilor cu privire la drepturile omului.
Rolul deosebit al dreptului de a acționa în justiție autoritatea, ca drept garanție, capabil să asigure exercitarea liberă a tuturor celorlalte drepturi și libertăți fundamentale. Este strict necesar ca persoanele administrate să posede dreptul de a acționa în instanță în cazul unei eventuale încălcări a drepturilor, ca urmare a unor abuzuri sau a unor greșeli. Astfel, putem defini contenciosul administrativ ca fiind totalitatea litigiilor dintre administrația publică și cei administrați, indiferent de natura juridică a litigiilor. Pe bază noilor dimensiuni ale reglementărilor cuprinse de legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 este definit termenul de “contencios administrativ” ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ , a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritatea publică, iar conflictul s-a născut fie prin emiterea sau încheierea unui act administrativ, fie prin nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim. Această definiție reflectă concordanța cu normele Constituției revizuite și oferă o imagine foarte clară a concepției pe care legiuitorul o are asupra contenciosului administrativ. În sens restrâns, noțiunea de contencios administrativ, în baza competenței oferite de lege face referire doar la acele litigii în care autoritățile administrației publice folosesc regimul juridic administrativ. Cu toate că există mai multe instrumente juridice de control, se va prezenta doar controlul jurisdicțional al legalității activității administrației publice. Acestui tip de control i-a fost subliniată în art. 52 alin. 1 din Constituția României: ”Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluținarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină dreptul recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.” Exceptând persoanele fizice sau juridice cărora le-a fost recunoscut dreptul a acționa în justiție pentru protejarea drepturilor lor subiective, Constituția României și legile speciale ( Legea privind prefectul și instituția prefectului, Legea administrației publice locale) oferă prefectului posibilitatea de a “ataca în fața instanței de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, oferă posibilități mai complexe în vederea atacării actelor administrative ilegale la instanțele judecătorești, prin implicarea unor autorități publice precum Ministerul Public, Avocatul Poporului și Agenția Națională a Funcționarilor Publici care au drept scop protejarea intereselor publice. Din punct de vedere al competenței instanțelor judecătorești deosebim două categorii de contencios administrativ:
Contencios administrativ de anulare.
Contencios administrativ de plină jurisdicție. În cazul contenciosului administrativ de anulare instanța de contencios administrativ deține competența necesară pentru anularea sau modificarea unui act administrativ emis sau adoptat care reprezintă o nerespectare a legii sau să efectueze forțarea unui serviciu public administrativ pentru soluționarea unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege. Acest tip de contencios administrativ nu oferă instanței competența necesară pentru rezolvarea unor probleme de reparare a daunelor, ele fiind soluționate în cadrul unui litigiu separat de către instanțele de drept comun. Contenciosul administrativ de plină jurisdicție oferă instanței de contencios administrativ competența necesară pentru anularea sau modificarea actului administrativ de autoritate atacat, să forțeze serviciul public administrativ în vederea soluționării unei cereri ce face referire la un drept recunoscut prin lege și să dispună acordarea daunelor cauzate de serviciul public administrativ unei persoane fizice sau juridice. Din punct de vedere al dreptului sau interesului legitim încălcat deosebim două categorii de contencios administrativ:
Contencios administrativ subiectiv, care presupune apărarea drepturilor și intereselor individuale.
Contencios administrativ obiectiv, care presupune apărarea interesului public. În acest mod prezintă și Legea nr. 554/2004 prin art.1 alin.1 teza a doua: ”Interesul legitim poate fi atât privat cât și public” , diferența dintre cele două fiind că în cazul celui subiectiv persoana vătămată se poate apăra singură având vedere interesul personal, iar în cazul celui obiectiv persoana ce se consideră a fi vătămată este apărată de autoritățile care posedă această autoritate, oferită de lege( prefect, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici etc. ) .
2.4 Mecanisme jurisdicționale de protecție a cetățenilor în raport cu administrația publică la nivel european
Elaborată în cadrul Consiliului Europei și semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (mai cunoscută sub denumirea simplificată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului) este considerată ca fiind, una dintre cele mai importante și eficiente instrumentele de apărare și garantare a drepturile omului. Astfel, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului reprezintă un instrument din două motive principale: pe de o parte, locul pe care aceasta îl ocupă în cadrul legilor interne ale statelor membre care au ratificat Convenția și numărul mare al statelor democrate care aplică principiile ce stau la baza Convenției. Pe de altă parte , influența exercitată de Convenție asupra legislației, jurisprudenței demostrează faptul că, spre deosebire de alte instrumente internaționale de apărare a drepturilor omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilește un mecanism propriu propriul jurisdicțional care se impune tututror părților contractante și care în același timp garantează, în mod efectiv, respectarea de către state a sistemului de valori impus cât și a drepturilor proclamate. Cele două noțiuni menționate anterior, ilustrează una dintre cele mai importante caraterisitici ale prezentei Convenții, respectiv instaurarea unei jurisdicții proprii pe care numai Convenția are competența de a o aplica, printr-un tratat internațional. În acest sens, două dintre articolele Convenției respectiv articolul 19 și articolul 45 prevăd instituirea unei Curți Europene a Drepturilor Omului ce are rolul de a asigura respectarea angajamentelor care sunt în sarcina tuturor părților contractante ale Convenției. Articolul 46 al prezentei Convenții stabilește obligativitatea ca toate statele semnatare ale Convenții să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, în litigiile în care acestea au fost implicate. Având în vedere statele semnatare ale Convenței se poate afrma ideea conform căreia, acest sistem de apărare a drepturilor omului nu este universal, ci doar european. Acest aspect este evidențiat de faptul că acest sistem de apărare al drepturilor omului nu acoperă decât drepturile și libertățile care sunt esențiale pentru fiecare persoană în parte, acestea fiind în mod obligatoriu orientate către respectarea și garantarea tuturor drepturilor persoanei, a drepturilor civile și politice ale omului. Din această categorie sunt excluse ,cu câteva excepții, drepturile economice și sociale , acestea fiind garantate prin intermediul altor instrumente, cum ar fi Carta Socială Europeană. Importanța deosebită a Convenției Europene a Drepturilor Omului privită atât din punct de vedere juridic cât și politic nu este diminuată de cele două limite ale acesteia respectiv limita geografică dar și cea materială. Datorită acestui aspect, cunoașterea Convenției este indispensabilă la momentul actua, aceasta putând fi invocată în cadrul autorităților interne care au atibuția de a o interpreta și aplica. Cu excepția autorităților interne care pun în aplicare prevederile acesteia, singurul organ care are drept competență efectuarea controlului asupra modului de punere în aplicare a reglementărilor este Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care intervine ca un organ de control european și nu ca un judecător. Sistemul Convenției este, așadar, fundamentat pe principiul subsidiarității, bine cunoscut în dreptul internațional public general. La rândul ei și România a ratificât Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994, cu aproximativ patru ani înainte ca Protocolul numărul 11 al Convenției să intre în vigoare. Rolul apariției Protocolului a fost foarte important deoarece acesta a schimbat fundamental mecanismul instituțional, prin faptul că a pus capăt existenței Comisiei Europene a Drepturilor Omului, transformând-o pe acesta în Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Aderarea României la Convenție a transformat statut român într- un actor important care participă în mod activ la garantarea și respectarea prevederilor Convenției. Astfel, România figurează în momentul actual printre țările în care situația drepturilor și libertăților cetățenilor a înregistrat în ultimii ani o evoluție demnă de remarcat atât în ceea ce privește elaborarea și adoptarea unor noi proiecte de acte normative, dar și în ceea ce privește punerea în practică a dispozițiilor legale. În ceea ce privește cadrul juridic existent pot fi evidențiate proiectele și actele normative a căror natură este să asigure independenșa justiției, inamovibilitatea judecătorilor, cele care fundamentează printre altele răspunderea ministerială și liberul acces la informație, cele menite să asigure organizarea și funcționarea instituției avocatului poporului. Totodată, pot fi remarcate o serie importantă de amendări succesive ale legislației în ceea ce privește materia drepturilor civile ale persoanelor, ale legislației penale, inclusiv cea privind executarea pedepselor privative de libertate, a legii care face referire la înlocuirea pedepsei cu închisoarea , la ce contravențională cu munca în folosul comunității. Această modificare are rolul de a asigura o mai mare compatibilitate a legislației și practicii românești cu standardele europene în domeniu, astfel putând fi onservată necesitatea promovării cunoștințelor teoretice despre drepturile omului. Organ judiciar creat de Convenție pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, Curtea Europeană a drepturilor Omului contituie prima jurisdicție internațională de protecție a drepturilor omului care garantează locul drepturilor și libertăților cetățenești în cadrul Convențiilor europene. În aceste condiții este necesară îndreptarea atenției asupra sistemului de organizare, asupra structurii și funcționării Curții Europene a Drepturilor Omului prin evidențierea aspectelelor privind procedura în fața Curții, inclusiv cea de examinare a legalității cererilor cât și procedura referitoare la audierea, procedura specifică în fața Marii Camere. Calea spre adoptarea unor convenții privind protecția la nivel internațional a drepturilor omului este influențată de declarațiile și rezoluțiile care reprezintă puncte de vedere convergente ale statelor. Aceste instrumente ce tratează fie problematica de ansamblu a materiei pactele drepturilor omului, sau anumite aspecte concrete (ex: drepturile femeii, combaterea genocidului, etc) joacă un rol foarte importat pe scena internațională a drepturilor omului care dezvoltă normele de drept internațional existente în această materie. În ceea ce privește România, ratificarea documentelor ce implică în mod direct prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului s-a realizat prin adoptarea urmatoarelor legi sau decrete:
Decretul nr.212 publicat în Buletinul Oficial al Romaniei partea I, nr.146 din 20 noiembrie 1974.
Legea nr.39 publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr.193 din 30 iunie 1993 de ratificare a Protocolului din data de 28 iunie1993.
Legea nr.7 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.18 din 26 ianuarie 1991 de ratificare a Protocolului din data de 25 ianuarie 1991.
Legea nr. 64 din 4 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr.238 din 4 octombrie 1993 de ratificare a Statutului.
Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în ,Monitorul Oficial al României nr.135 din 31 mai 1994 de ratificare a Convenției și a Protocoalelor sale adiționale.
Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.35 din 31 mai 1994 de ratificare a Protocolului.
Legea nr.77 din decembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr.258 din 20 decembrie 1991 de aderare a României la Convenție.
Legea nr.74 din 3 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr.193 din 4 mai 1999 de ratificare a Cartei.
Garantarea drepturilor și libertăților cetățenești prin intermediul documentelor internaționale, a generat implementarea unei politici în baza căreia, statele semnatare adoptau legislația internațională, fapt ce a avut drept consecință reacția mai promtă în privința drepturior și libertăților fundamentale. Astfel, perfecționărea legislațiilor naționale a determinat ca indivizii să poată beneficia de drepturile și libertățile garantate de lege Indivizii pot beneficia pe plan intern de drepturi și libertăți numai prin mijlocirea statelor de care aparțin și care, pe baza suveranității lor, permit respectarea căilor concrete de realizare a drepturilor și libertăților respective. Fără înscrierea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în cadrul normelor constituționale dar și fără adoptarea măsurilor necesare pentru garantarea lor de către fiecare stat, complexul acestor drepturi și libertăți cetățenești este lipsit de orice eficiență”. Așadar, în privința României, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953 a fost ratificată prin Legea nr.30 din data de 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr.135 din data de 31 mai 1994, intrând astfel în legislația internă a acesteia. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O) Comitetul Miniștrilor în data de 28 mai 1993 a adoptat o hotărâre prin care împuternicea Comitetul Director pentru Drepturile Omului (CDDH)în vederea pregătirii unui proiect de protocol de amendament al Convenției, ce avea un impact major asupra structurii mecanismului de supraveghere deja existent. Astfel, respectivul proiect pregătit a fost înaintat Comitetului de Miniștri, care a dispus adoptarea protocolului în data de 20 aprilie 1994, fiind ulterior oferit spre semnare statelor din Consiliul Europei. Proiectul de protocol cunoscut și sub denumirea de Protocolul numărul 11 este conceput ca fiind un protocol de amendament, a cărui intrare în vigoare era condiționată de obligația tuturor statelor membre de a-și exprima consimțământul referitor la reglementările protocolului. Astfel, în data de l noiembrie 1998, după 4 ani de la semnarea sa de către statele membre, Protocolul numărul 11 a intrat în vigoare. Protocolul numărul 11 stabilește restructurarea mecanismului de control în sensul redistribuirii responsabilității controlului care anterior era deținut de Curte, Comisie și Comitetul Miniștrilor. Scopul restructurării era conferirea unui carater obigatoriu pentru noul mecanism . Principalele modificări aduse de acest Protocol stabilesc:
Comisia Europeană a Drepturilor Omului cât și vechea Curte Europeană a Drepturilor Omului își încetează existența, instituindu-se în acest fel, o nouă Curte Europeană a Drepturilor Omului ce va funcționa în mod permanent și care va avea sediul la Strasbourg.
Sistemul stabilește că toți reclamanții vor avea acces direct la noua Curte, iar toate reclamațiile ce fac referire la încălcarea drepturilor omului vor fi în mod obligatoriu supuse judecății Curții.
În ceea ce privește dreptul la recurs, s-a hotărât ca ca acesta să fie obligatoriu și să poată fi individual . Asupra drepturilor de recurs individuale Curtea va putea avea competența jurisdicțională asupra tuturor cauzelor juridice interstatale.
Desfășurarea normală a procedurii într-o cauză care ajunge la judecată va fi, în cele mai numeroase cazuri următoarea: formularea și depunerea plângerii, înregistrarea plângerii, repartizarea sesizării către o cameră a plângerii, desemnarea unui judecător de către cameră, examinarea plângerii de către un comitet, comunicarea plângerii către Guvern, posibilitatea depunerii observațiilor și stabilirea faptelor, audierea, decizia dată de camera asupra admisibilității, posibilitatea de negociere și hotărârea definitivă a Curții.
Reguli generale Orice stat contractant care depune o plângere statală sau care se consideră victimă unui abuz cu privire la reglementările convenției poate adresa direct Curții de la Strasbourg o cerere ce are în vedere încălcarea de către un stat contractant a unui drept asigurat prin Convenție. Referitor la cererile de sesizare a Curții, acestea trebuie să îndeplinească o serie de condiții.Condițiile ce trebuie îndeplinite de petiționari se împart în două mari categorii:condiții generale ce sunt obligatorii de îndeplinite de toți petiționarii și condiții speciale ce vizează o anumită categorie de petiționari stat sau parte individuală. Condițiile generale fac referire epuizarea tuturor căilor interne de atac posibile și la scurgerea unei perioade de sașe luni de la rămânerea definitivă a deciziei interne.Condițiile generale sunt reglementate de articolul 35 din Convenție. În ceea ce privește condițiile specile în această ategorie intră numele, data nașterii, naționalitatea, sexul, profesia și adresa persoanei care depune plângerea, dacă este cazul se precizează numele, profesia și adresa reprezentantului, partea sau parțile contractante împotriva cărora este îndreptată petiția, prezentarea succintă a faptelor cu precizarea încălcării normelor Convenției și copii ale tuturor documentelor, a deciziilor ce privesc obiectul petiției. Procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului este una publică . Audierile sunt publice, mai puțin dacă nu se decide în circumstanțe excepționale altceva.În acest fel memoriile și alte documente depuse la Curte de părți pot fi puse la dispoziția publicului publicului. Recurenții individuali pot trimite ei înșiși petiții, dar reprezentarea printr-un avocat este necesară și chiar recomandabilă pentru audieri sau odată ce cererea a fost declarată admisibilă. Consiliul Europei a creat un sistem de asistență judiciară pentru acei reclamanții cu mijloace financiare insuficiente. Totodată, părtile contractante pot fi reprezentate de către agenți care pot fi asistați de consultanți sau de către consilieri. Cu toate că limbile oficiale ale Curții sunt engleza și franceza, cererile pot fi redactate și în limba oficială a statelor contractante. Odată ce cererea a fost declarată admisibilă, una din limbile oficiale ale Curții trebuie utilizată, mai putin în situația în care președintele Camerei/ Marii Camere nu aprobă autorizarea de a se continua folosirea limbii în care s-a redactat cererea. Procedura în fața Marii Camere Dispozițiile care reglementează procedura de efectuare a unei plângeri se aplică în fața Marii Camere”. Conform articolului 30 din Convenție, atunci în fața unei camere se ridică o problemă deosebită cu privire la interpretarea Convenției sau a Protocoalelor sale. Procedura se aplică și în momentul în care soluționarea unei probleme cu care Curtea este sesizată poate conduce la o contradicție față de o hotărâre reglementată anterior de Curte. Conform articolului 43 al Convenției, oricare dintre părți poate să depună în scris, într-un interval de 3 luni începând cu data pronunțării unei hotărâri date de una dintre camere, o cerere de retrimitere la Marea Cameră prin care să prezinte o problemă gravă cu privire la modul de interpretare sau aplicare a Convenției sau a Protocoalelor sale, urmând ca mai apoi, un colegiu format din 5 judecători să decidă asupra acestui fapt. De menționat este faptul că în cazul respingerii unei asemenea cereri, răspunsul nu trebuie să vina însoțit și de o motivare a acestuia, iar dacă cererea este acceptată, ea va fi emisă printr-o hotărâre. În momentul în care o cauză este trimisă spre rezolvare Curții în baza articolul 5 alineatul 4 din Protocolul numărul 11 al Convenției, un colegiu de judecători ai Marii Camere, constituit în baza regulamentului de organizare și funcționare al Curții, stabilește exclusiv pe baza dosarului, dacă aceasta trebuie sa fie soluționată de către o cameră sau este de competența Marii Camere. Atunci când cauza este soluționată de către o singură camera hotărârea acesteia este considerată definitivă în baza articolului 5, alineatul 4 din Protocolul numărul 11. Pentru fiecare cauză care este transmisă în conformitate cu prevederile Protocolului, Marea Cameră este completată cu o serie de judecători numiți prin rotație, în cadrul uneia dintre grupurile specificate în articolul 24 al regulamentului, deoarece cauzele sunt atribuite alternativ fiecăruia dintre grupurile menționate în regulament. Ficare dintre judecătorii care participă la examinarea cazului are dreptul de a-și prezenta propriile opinii referitoare la problema abordată, acestea urmând a fi anexate hotărârii. Opiniile enunțate de către judectători sunt anexate în mod obligatoriu hotărârii fie că acestea susțin sau dezaprobă rezultatele hotărârii. O dată rezolvat cazul, Camerele iau hotărâri cu majoritate de voturi. În decursul unei perioade de trei luni de la data pronunțării hotărârii unei camere, oricare parte implicată în caz poate solicita ca plângerea să fie trimisă Marii Camere, daca aceasta indică o problemă gravă care se referă la interpretarea sau la modalitatea de aplicare a prevederilor Convenției sau a protocoalelor sale .Hotărârea pe care camera o dispune devine definitivă la expirarea perioadei de trei luni sau înainte numai dacă parțile implicate declară că nu doresc să facă apel la Marea Cameră sau dacă colegiul de judecători a respins o asemenea cerere. În condițiile în care colegiul acceptă cererea, Marea Camera se pronunță asupra cazului cu majoritate de voturi printr-o hotărâre care este definitivă. Foarte important de specificat este faptul că toate hotărârile definitive ale Curții devin obligatorii pentru statele care au luat parte a cazului, Comitetul Miniștrilor fiind cel care răspunde de supravegherea punerii în aplicare a hotărârilor. Astfel, Comitetului îi revine sarcina de a verifica dacă statele care au fost acuzate că au încălcat prevederile Convenției au luat toate măsurile necesare pentru a se achita de obligațiile ce rezultă din hotărârile Curții. ,,Curtea este într-adevăr interpreta supremă a Convenției” Avându-se în vedere importanța Curții jurisprudenței în ceea ce privește influenața pe care aceasta o exercită în dreptul intern al fiecărei tări se poate afirma că hotărârile sale conduc deseori, la modificări ale legislației sau ale jurisprudenței în special în domeniul procedurii judiciare și a drepturilor și libertăților publice. Așa cum este subliniat în doctrină, funcția majoră a Curții este aceea de a întregi și implicit de a remedia slăbiciunile și lipsurile dreptului intern, fără a se substitui însă acestuia. Aceste aspect este evidențiat de faptul că dreptul intern este considerat a fi principalul instrument de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Controlul punerii în aplicare a hotărârilor este asigurat de Comitetul Miniștrilor ai Consiliului Europei, organism care poate adopta, în situația în care statutl refuză să aplice hotărârea, o recomandare. Cu toate că, recomandarea are în general titlu consultativ, în cazul în care aceasta este dispusă de Comitetul de Miniștri ,nerespectarea acesteiapoate fi sancționată prin retragerea sau excluderea statului respective din Consiliul Europei. Printre altele, Curtea hotărăște cu privire la respectarea și încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului consacrate prin Conveția Europeană a Drepturilor Omului din 1950, asa cum a fost amendată prin cele 11 protocoalele adiționale. În acest fel, se sancționează nerespectarea următoarelor drepturi și libertăți: dreptul la viață al persoanelor, aplicarea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane și degradante, impunerea la practicarea unei muncii forțate sau obligatorii, dreptul la un proces echitabil și dreptul la recurs în fața unei instanțe naționale.Totodată, se sancționează încălcarea dreptul la căsătorie, dreptul la respectarea vieții private, libertatea spiritual și religioasă, libertatea de exprimare, asociere sau întrunire dar și libertatea acțiunii sociale și politice.
În conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, idealul ființei umane libere se poate realiza decât dacă se creează condiții necesare care să permită fiecărei persoane să se bucure de drepturile sale sociale, economice și culturale dar și de drepturile civile și politice. La nivelul normelor internaționale, este consacrată obligația morală a statelor de a promova respectarea și garantarea universală a drepturilor și libertăților omului. Principiul respectării universale a drepturilor omului, considerat a fi un principiu de drept internațional, acesta impune obligativitatea tututor statele, în aceeași măsură, de a respecta prevederile cu privire la drepturile omului. Acest principiu stabilește îndeplinirea unor îndatoriri ferme a fiecărei țări, atât față de proprii cetățeni, cât și față de comunitatea internațională privită în întregul său. Nerespectarea obligațiilor asumate poate atrage deci o serie de sancțiuni importante din partea comunității internaționale”. Spre exemplu, în cazul Consiliului Europei, cea mai mare organizație interguvernamentală europeană, se stabilește că sancțiunea cea mai drastică este aceea a excluderii din rândurile sale a statului membru care și-a încălcat obligațiile. Acestă măsură își găsește legalitatea în preambulul convenției acceptată de toate statele membre, în care se afirma convingerea statelor membre în edificarea păcii fondată pe justiție și cooperare internațională .Ca urmare, orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei cu condiția ca acesta să accepte principiul supremației legii. De asemenea, statul trebuie să garanteze principiul în baza căruia orice persoană aflată sub jurisdicție se poate bucura de drepturile omului și de libertățile fundamentale. Consiliul Europei urmărește în mod deosebit respectarea și apărarea drepturilor și libertăților omului, ca fiind aspect de bază al democrației. Totodată, Consiliul Europei urmărește constientizarea valorilor identității culturale europene concomitant cu lupta împotriva oricărei forme de intoleranță, căutarea de soluții pentru problemele cu care societatea se confruntă, sprijinirea țărilor semnatare ale Conveției, din cadrul Europei în vederea punerii în practică și consolidării reformelor legislative și constituționale cu ajutorul programelor de cooperare”. Drept consecință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este considerată un organism flexibil, dispus să se adapteze realităților sociale, cât și un ca un receptor al informațiilor provenite din intermediul colectivităților. Noul sistem instaurat în urma revizuirii mecanismului de control și instituirea drept consecință a Curții Europene a Drepturilor Omului permite, asa cum de altfel s-a și propus o mai bună accesibilitate a indivizilor la mecanismulele de apărare a drepturilor și libertăților cetățenești, o accelerare a procedurii de rezolvare a plângerilor privind încălcarea drepturilo, ceea ce presupune o mai mare eficacitate”
Procesul drepturilor omului nu este unul armonios,dar implementarea numeroaselor reglementări internaționale determină evoluția de la sine. Procesul drepturilor și libertăților cetățenești rămâne un domeniu de luptă și contestare pe plan intern și internațional pentru drepturile fundamentale. De accea, procesul drepturilor omului pornește de la necesitatea ca societatea, prin diferitele sale forme de acțiune, să asigure egalitatea în drepturi a persoanelor și determine ca exercitarea drepturilor individuale să devină un instrument al participarii și al redistribuirii în favoarea tuturor, mai ales a celor care sunt sau devin dezavantajați, pentru a evita marginalizarea sau excludereea lor în afara vieții sociale'.
CAPITOLUL 3. PARTEA APLICATIVĂ.
STUDIU DE CAZ REFERITOR LA ÎNCĂLCAREA DREPTURILOR PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE. CAUZA BRÂNDUȘE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
3.1. Obiectivele și ipoteza cercetării
Pentru o evidențiere a aspectelor practice pe care le implică protecția juridică a cetățenilor în raporturile cu administrația publică, în partea aplicativă a lucrării va fi prezentată o situație în care au fost activate mecanismele jurisdicționale în urma încălcării drepturilor unei persoane private de libertate.
Reclamantul a fost deținut în penitenciarul Arad pentru executarea pedeapsei sale cu închisoarea pe o perioadă 10 ani pentru înșelăciune. În timpul arestului preventiv, reclamantul a fost deținut la sediul Politiei Arad. Reclamantul, domnul Brândușe Ioan se plânge de condițiile de igienă precare oferite, fiind nevoit sa își satisfacă nevoile fiziologice într-o găleată de plastic, care apoi rămânea în celula pentru a fi folosită de către alti deținuti, întrucât i se asigura accesul la toaletă doar de două ori pe zi. Fiind apoi transferat în luna aprilie a anului 2002 la penitenciarele din Timișoara și mai apoi Arad, unde și-a petrecut marea majoritate a timpului de detenție, reclamantul a fost cazat cu alți 27 de deținuti într-o celulă de aproximativ 38 m2, având 18 paturi și o singură fereastră. Pe lângă cele menționate anterior, domnul Brândușe se plângea și de calitatea scăzută a mâncării și de faptul că la chiuveta din camera nu avea niciodată apă caldă. Penitenciarul Arad este poziționat la circa 20 de metri de fosta groapă de gunoi menajer care funcționase fără autorizație de mediu, urmând ca mai apoi, după închiderea acesteia să nu fie întreprinsă nici o acțiune de refacere a zonei respective. Conform reclamantului, groapa reprezinta un risc de infecție și este o sursă de mirosuri greu desuportat și de noxe olfactive.Reclamantul face referire și la convorbirile telefonice avute în închisoare, precizând că un gardian al închisorii se afla lângă el pe durata convorbirilor sale cu persoane din exteriorul închisorii și că era obligat sa îi comunice acestuia, numerele de telefon la care dorea să sune pentru a fi înregistrate într-un registru. Obiectivele cercetării sunt reprezentate de studierea modalității concrete de aplicare a normelor juridice care asigură protecția drepturilor cetățenilor în raporturile acestora cu administrația publică și identificarea elementelor de jurisdicție care fac eficientă apărarea drepturilor cetățenilor atunci când acestea sunt lezate de către o autoritate administrativă. Ipoteza cercetării: în contextul încălcării drepturilor cetățenilor de către autoritățile administrației publice, prin aplicarea normelor juridice și exercitarea competențelor juridice specifice ale autorităților jurisdicționale se asigură protecția juridică corespunzătoare a drepturilor cetățenilor în raporturile lor cu administrația publică.
3.2. Metodologia cercetării
Ca metode de cercetare a fost utilizat studiul de caz, fiind selectată speța cauza Brândușe împotriva României. În timpul arestului său preventiv, reclamantul a fost deținut la sediul Poliției Arad. Era nevoit să își satisfacă nevoile într-o găleată de plastic, care apoi rămânea în celula pe care o împărțea cu alți deținuți întrucât nu avea acces la toaletă decât de două ori pe zi. Transferat mai târziu în luna aprilie 2002 la penitenciarele din Timișoara și Arad, unde și-a petrecut cea mai mare parte a timpului de detenție, reclamantul a fost nevoit să împartă cu alți 27 de deținuți o celulă de circa 38 m2, cu 18 paturi și o singură fereastră. Conform afirmațiilor reclamantului, la chiuveta din celulă nu curgea niciodată apă caldă. Ținuta care i-a fost oferită de către personalul penitenciarului era o îmbrăcăminte militară, veche de mai bine de 20 de ani, și că, în penitenciarul Timișoara, administrația nu i-a oferit nici cearceafuri, nici pătură iar hrana era de o calitate proastă: i se serveau în fiecare zi cartofi fierți și ceai fără zahăr, neoferindu-i-se niciodată carne.
3.3. Prezentarea și analiza rezultatelor
Situația juridică propusă pentru analiză are un conținut complex, determinat de atât de caracterul încălcării dreptului în discuție, cât și de prezența mecanismelor jurdisdicționale necesare soluționării ei. La originea cauzei se află o cerere (nr. 6.586/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Ioan Brândușe (reclamantul), a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 7 ianuarie 2003, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale La data de 31 mai 2007, cererea a fost declarată admisibilă și a hotărât să îi comunice Guvernului României capetele de cerere întemeiate pe art. 3 și 8 din Convenție. Așa cum permite art. 29 alin. 3 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit că se va pronunța în același timp asupra admisibilității și temeiniciei cauzei.
3.3.1. Circumstanțele cauzei
Reclamantul , domnul Ioan Brândușe, s-a născut în anul 1951. El a fost deținut în penitenciarul din Arad ca urmare a condamnării sale la o pedeapsă cu închisoarea de 10 ani pentru înșelăciune, pedeapsă stabilită prin hotărârile din 14 august 2002 și din 11 noiembrie 2004 ale Curții de Apel Timișoara. Detalii referitoare la condițiile de detenție ale reclamantului Versiunea reclamantului Pe durata arestului său preventiv, reclamantul a fost deținut la sediul Poliției Arad unde era nevoit să își satisfacă nevoile fiziologice într-o găleată de plastic, care apoi rămânea în celulă pentru a fi împărțită cu alți deținuți, ei neavând acces la toaletă decât de două ori pe zi, la ora 6,00 și la ora 17,00. Transferat mai târziu în luna aprilie 2002 la penitenciarele din Timișoara și mai apoi Arad, unde și-a petrecut majoritatea a timpului de detenție, reclamantul a fost nevoit să împartă cu alți 27 de deținuți o celulă de circa 38 m2, cu 18 paturi și o singură fereastră. Conform afirmațiilor reclamantului, la chiuveta din celulă nu curgea niciodată apă caldă, ținuta din penitenciar era o veche îmbrăcăminte militară, de mai mult de 20 de ani, și, în penitenciarul Timișoara, administrația nu i-a oferit nici cearceafuri, nici pătură, iar ceea ce privește hrana, aceasta avea o calitate slabă, oferindu-i-se zilnic doar cartofi fierți și ceai fără zahăr, dar niciodată carne. Observațiile Guvernului Pe durata reținerii sale la sediul Poliției Arad, în perioada 17 ianuarie–14 februarie 2002, domnul Ioan Brândușe a a fost cazat într-o o celulă de 6,53 m2, care conținea 4 paturi, cu unul până la 4 deținuți. Guvernul României confirmă în mare afirmațiile domnului Brândușe referitoare la accesul pe care îl avea la toaletele separate de celulă, cu precizarea că în timpul zilei reclamantul putea cere să fie condus la toaletă, oferindu-i-se acest lucru imediat. Din luna februarie anului 2002 și până în la momentul efectuării plângerii, reclamantul a fost deținut a în penitenciarele Timișoara și Arad. În penitenciarul Arad, unde si-a petrecut majoritatea perioadei de deținere a împărțit cu un număr neprecizat de deținuți celula nr. 161, cu o suprafață de 15,37 m2 ce era prevăzută cu o singură fereastră de 1,50 m pe 1,80 m, având 6 paturi, o masă , 3 noptiere un dulap, două băncuțe metalice și un suport TV, aerisirea încăperii fiind facilă prin deschiderea ferestrei. Încăperea era prevăzută cu un grup sanitar (chiuvetă,toalete, cadă mică), care era separat de celulă printr-un hol, iar reclamantul accesa de două ori pe săptămână dușurile cu apă caldă. În penitenciarul Timișoara reclamantul a ocupat diferite celule. Din cauza faptului că baza de date este incompletă Guvernul României poate oferi doar informații privioare la celelalte celule în care domnul Brândușe și-a ispășit pedeapsa după noiembrie 2004. Astfel, deținutul beneficia până în anul 2007 de un spațiu de 1,5 m2, urmând ca mai apoi să beneficieze de 6.25m2. Condițiile de igienă, modalitatea de aerisire a încăperilor precum și mobilierul avea un aspect similar cu cel de la penitenciarul Arad. Mai mult, conform unei note din data de 4 septembrie 2007, domnul Brândușe Ioan a beneficiat de o plimbare oră în aer liber dar și de o alimentație corespunzătoare. După adoptarea Legii nr.275/2006 privitoare la modul de executare a pedepselor , reclamantul i s-a mărit timpul alocat plimbării în aer liber de la o oră la două ore. Detalii referitoare la fosta groapă de gunoi aflată în apropierea penitenciarului Arad Funcționarea gropii de gunoi și măsurile autorităților în acest sens. Orașul Arad este aflat la circa 18 metri de fosta groapă de gunoi care, era controlată de o anumită societate, care la rândul ei era administrată de Primăria orașului Arad, a funcționat din 1998 până în 2003, atunci când administrația locală a decis mutarea acesteia într-un alt loc. Din dosar reiese faptul că groapa a fost folosită fără avea anumitie autorizații necesare . Mai mult decât atât, în anul 2003, după ce s-a închis groapa menționată , nu s-a fost refăcut a zona respectivă și nu s-au întreprins lucrări de acoperire a gropii. Numeroase întreprinderi și mulți alți particulari au continuat să arunce deșeuri și gunoaie în zona respectivă. După plângerea reclamantului, de la groapa menționată vin chiar și păsări, pe lângă multe muște și insecte, reprezentând astfel un risc de infecție, dat fiind faptul că deținuții nu beneficiază de un frigider, fiind astfel nevoiți să depoziteze mâncarea în camere. Prin Hotărârea nr.76 din data de 4 aprilie 2002, Primăria Arad a realizat o strategie cu ajutorul căreia se realiza o anumită funcționare și dezvoltare a serviciilor de salubritare. Realizând riscurile la care este expusă populația datorită vechimii sistemului de depozitare a gunoaielor, primăria a dorit să scoată din folosință groapa respectivă de gunoi până în anul 2004. Conform Hotărârii Guvernului nr. 162/2002 privitoare la depozitarea deșeurilor și a legii privind protecția mediului nr.137/1995 , Universitatea Arad a realizat două studii de mediu, bilanțul I și bilanțul II, în iulie și septembrie 2003 pentru societatea împuternicită., care au fost mai apoi prezentate către APE. Conform declarațiilor acesteia, al doilea raport a fost realiat pentru obținerea autorizației APE în vederea închiderii gropii de gunoi. Rapoartele au menționat că groapa respectivă nu avea o bază legală de funcționare și că locația sa nu respectă minimul de 1.000 m, meționat de Ordinul ministrului sănătății nr.536/1997 privind normele de igienă. Lipsa unui loc special amenajat reprezenta o altă neconcodanță, în special cea a unui sistem de colectare a gazului metan produs prin fermentarea gunoaielor. Groapa se întindea pe aprozimativ 13 ha și se afla încă în folosință la data respectivă, ea atingând nivelul de 90% din capacitate (cca 350.000 m3 de gunoi) . Studiile dispuneau ca depunerea gunoaielor să fie organizată astfel încât să se înlăture riscul apariției unui eventual incendiu, să se realizeze înlăturarea larvelor de muște și mai ales să se remedieze emanația de mirosuri neplăcute. Din analizele efectuate asupra aerului reieșea că și la temperaturi de 14ºC, valorile regulamentare ale indicatorului amoniac erau depășite. Aerul din zona gropii de gunoi era puternic poluat, iar în perioadele mai calde avea loc o descompunere accelerată a gunoaielor, emanând și mai mult amoniac, care cauza la rândul lui un puternic disconfort pentru locuitorii cartierelor învecinate. În data de 26 noiembrie 2003 și 24 februarie 2005, Primăria Arad a fost solicitată să completeze cererea de închidere a gropii de gunoi de către APE însă datorită răspunsului negativ oferit de primărie pe motivul finanțării insuficiente, APE a solicitat o noua completare a cererii la data de 22 august 2006. La această dată însă răspunderea pentru groapa de gunoi menționată fusese oferită unei anumite societăți comerciale S. În data de 11 iulie 2006 a izbucnit un incendiu foarte puternic care a acoperit majoritatea suprafață a fostei gropi de gunoi din apropierea penitenciarului în care era deținut reclamantul la data respectivă. Pentru stingerea incendiului au fost mobilizați cateva zeci de pompieri pe o durată de 3 zile. Conform declarațiilor Guvernului, bazate pe informațiile oferite de Inspectoratul pentru Situații de Urgență și de penitenciarul Arad, reclamantul nu a fost afectat de incendiu întrucât vântul suflase în direcția opusă. Prin Procesul-verbal realizat în ziua de 12 iulie 2006, autoritatea județeană ce avea drept scop prevenirea ,constatarea și sancționarea eventualelor încălcări ale reglementărilor privind protecția mediului a sancționat Primăria Arad cu amendă contravențională în valoare de 30.000 lei (RON), în temeiul art. 96 alin. (2) pct. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului (O.U.G. nr. 195/2005). La solicitarea APE, Universitatea Arad a efectuat în luna iulie 2006 un studiu pentru a închide vechea groapă de gunoi. Raporta confirma că penitenciarul Arad era amplasat la o distanță de 18 m de groapă și menționa că groapa era în continuare în folosință fără un temei legal, având un volum de gunoaie de 462.000 m3 pe o suprafață de 14 ha. În baza analizelor , raportul evidenția faptul că aerul din zona respectiă era poluat , fapt ce cauza un disconfort ridicat pentru locuitorii din zonă. Având ca bază gradul ridicat de poluare, studiul îndemna la curățarea locului și mutarea gunoiului, în timpul iarnii, într-un loc care să fie în concordanță cu Ordinul ministrului mediului nr.757/2004 pentru aprobarea Normativului tehnic referitor la depozitarea deșeurilor și Hotărârea Guvernului nr.349/2005 privind modul de depozitare a deșeurilor . Pentru întărirea acestor propuneri, departamentul responsabil aal Primăriei Arad a confirmat prezența unei poluări ridicate, primarul făcând referire la faptul că nu dispune de autorizațiile necesare și la faptul că are loc încălcarea Ordinului ministrului sănătății nr.536/1997. Consiliul Municipal Arad a aprobat, prin Decizia din data de 22 august a anului 2006, raportul menționat ,urmând ca, Ministerul Mediului în data de 31 octombrie 2006 să considere volumul de gunoi ca fiind de aproximativ 1.000.000 m3 și că închiderea gropii trebuia să fie efectuată în conformitate cu Ordinul nr. 757/2004 precizat anterior. În anul 2007, a avut loc o conversație între Primăria municipiului Arad și APE pentru obținerea acordului de către primărie a programului de respectare a normelor de protecție a mediului și a lucrărilor de închidere ce trebuiau întreprinse, acord impus de Ordinul nr. 757/2004. Din adresa APE din 26 octombrie 2007 rezultă faptul că acțiunile menționate anterior a fost aprobate la data de 18 octombrie 2007, raportul care face referire la lucrări fiind în continuare în curs de analizare. Astfel, programul respectiv prevede obligația pe care o are Primăria Arad pe perioada 2008–2009, pentru a îmbunătăți calitatea aerului în zona vechii gropi de gunoi prin acțiuni de refacere și de închidere a zonei, luându-se în considerare și acoperirea gropii cu pământ iar apoi cu iarbă și înființarea unei rețele de conducte pentru a se realiza evacuarea gazelor ce erau emanate de groapă. Directorul penitenciarului Arad menționa în data de 29 octombrie 2007 că fosta groapă de gunoi a fost închisă în anul 2000. Conform directorului, acesta era motivul pentru care acțiunea domnului Brândușe a fost respinsă iar deținuții nu au fost afectați de apropierea gropii, nefiind înregistrată nicio boală cauzată de faptele susținute, iar baza dosarului medical al reclamantului evidenția faptul că starea de sănătate a domnului Brândușe nu fusese afectată în niciun mod de prezența în proximitatea închisorii a gropii de gunoi. Demersurile administrative și judiciare ale reclamantului La data de 27 aprilie 2004, prefectul județului Arad a precizat că în urma unei scrisori trimise de domnul Brândușe privind la efectele nocive ale gropii menționate, asupra sănătății deținuților, o societate italiană dorea să cumpere acest teren și să îl refacă. Primăria orașului Arad i-a răspuns la o scrisoare similară domnului Brândușe în ziua de 1 iunie 2004, afirmând că groapa de gunoi menționată anterior era deja scoasă din uz. Aproximativ un an mai târziu , în data de 4 aprilie 2005, deținutul a sesizat Judecătoria Arad cu o plângere efectuată în baza pe O.U.G. nr. 56/2003 referitoare la anumite drepturi ale persoanelor private de libertate, afrmând că spațiile de detenție au o condiție precară, că este nevoit să suporte mirosurile ce provin de la vechea groapă de gunoi, dar și de lipsa unui frigider. Prin sentința din data de 27 ianuarie 2006, Judecătoria Arad a respins acțiunea reclamantului, ea fiind nefondată, afirmând că anumite aspecte menționate de domnul Brândușe nu au tangență cu O.U.G. nr. 56/2003 și că, celelalte aspecte privind încălcarea drepturilor sale s-au dovedit a fi adevărate neavând nicio probă. Astfel,3 luni mai târziu, în urma recursului efectuat de domnul Ioan Brândușe, Tribunalul Arad a respins cererea de adoptare a anumitor măsuri în sensul neutralizării și dezinfectării gropii de gunoi aflate în cauză. Instanța a concluzionat faptul că aspectele prezentate de domnul Brândușe, nu puteau aduce atingere O.U.G. nr. 56/2003, statuând totuși că reclamantul ar putea să sesizeze administrația locală responsabilă cu curățenia orașului. Detalii referitoare la convorbirile telefonice ale reclamantului în închisoare În data de 29 septembrie 2006, deținutul a reclamat că era forțat să comunice de fiecare dată numărul de telefon la care suna, și că, un gardian al închisorii respective era permanent în prezența lui pe durata convorbirilor telefonice pe care le avea cu peroane aflate în exteriorul închisorii.
3.3.2 Prevederile referitoare la convorbirile telefonice ale persoanelor private de libertate
Articolul 3 al O.U.G. nr.56/2003, adoptată în data de 27 iunie a anului 2003, menționa că deținuții aveau posibilitatea de a sesiza judecătoria printr-o plângere împotriva încălcării drepturilor lor de către administrația penitenciară, iar articolul 9 al aceleași ordonanțe menționa că deținuții puteau să folosească cabinele telefonice publice aflate în interiorul închisorii, convorbirile telefonice ale acestora având un caracter confidențial. În data de 20 octombrie 2006 Legea nr.275/2006 a înlocuit O.U.G. nr.56/2003. Astfel,ea conținea dispoziții similare,menționând faptul că deținuții beneficiază de convorbiri telefonice, dar sub o supraveghere vizuală. Prevederile interne și internaționale relevante în materia protecției mediului și, în special, depunerea și gestionarea deșeurilor Articolul 5 din Legea nr.137/1995 menționează că statul garantează oricărei persoane accesul la informații privind indicele de calitate al mediului, dreptul la un mediu sănătos, împreună cu dreptul de a se adresa autorităților administrative sau judiciare pentru a preveni sau repara prejudiciului suferit. Articolul 82 din legea menționată anterior enunță faptul că încălcarea prevederilor acestei legi atragea si răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, iar articolul 86 prevedea că cercetarea și constatarea infracțiunilor prevăzute de această lege se efectuau din oficiu de către organele de autorizate în acest sens. Conform Ordinul ministrului sănătății nr. 81/1994 și Ordinul ministrului sănătății nr. 536/1997 se impunea ca groapa de gunoi să fie la cel puțin 1.000 m față de groapa de gunoi. În altă ordine de idei, ordinul Ministrului Mediului nr. 437/1991 și 125/1996, împreună cu Legea nr. 137/1995, impuneau existența unei autorizații care să permită întreprinderea oricăror activități care implică mediul, precum gestionarea și stocarea deșeurilor. Ordinul nr. 125/1996, privind obținerea unei autorizații de mediu, menționa necesitatea efectuării unor studii pentru activitățile care ar fi putut avea un impact major asupra mediului înconjurător. Astfel, era strict necesară informarea autorităților competente cu privire la cererea de autorizare , printre care, distanța dintre groapa menționată si cartierele care ar fi putut fi afectate, instalațiile care au fost folosite pentru a depolua zona dar și informații ce privesc cantitatea emisiilor poluante, precum și soluții pentru combaterea acestor probleme. Printre altele erau prevăzute măsuri pentru asigurarea în cadrul prezentei autorizații, accesul publicului la informațiile importante, mai ales dacă autoritatea competentă consideră ca fiind necesară realizarea unui bilanț de mediu, care ar fi trebuit înaintat către o dezbatere publică. Dacă era refuzată acordarea autorizației de mediu, atunci devenea obligatorie încetarea stocării în zona respectivă de către persoana juridică mai sus menționată. Art. 10 din Legea nr.137/1995 menționează că bilanțul prezentat anterior era emis de către APE pentru stabilirea unui program de conformare,în cazul în care activitățile desfășurate în zona respectivă nu îndeplineau minimul de condiții necesare pentru obținerea repectivei autorizații. Încercând transpunerea Directivei 1999/31/CE a Consiliului Europei privitoare la depozitarea deșeurilor, au fost adoptate Hotărârea Gurvernului nr.78/2000 în legătură cu regimul deșeurilor împreună cu Hotărârea Guvernului nr.162/2002 și nr.349/2005. O.U.G. nr.78/2000 menționa faptul că autoritățile competente erau obligate să controleze și să întreprindă procesul prin care se eliminau deșeurile, în baza autorizației pe care erau obligate să o emită, evitându-se astfel apariția anumitor riscuri asupra sănătății populației. Astfel, era necesară folosirea anumitor instalații și tehnologii specifice cu ajutorul cărora trebuiau eliminate deșeurile prezente în zonă, pe baza unor planuri ce trebuiau elaborate în prealabil. Autoritățile competente erau obligate să folosească anumite sisteme cu ajutorul cărora s-ar depolua zona, iar mai apoi, după realizarea închiderii zonei, să se asigure că se vor întreprinde acțiuni de refacere din punct de vedere ecologic a zonei, toate acestea realizându-se în baza autorizațiilor de mediu obținute în prealabil cu ajutorul cărora erau stabilite tehnicile ce urmau să fie folosite împreună cu măsurile de siguranță adoptate. Hotărârea Guvernului nr.349/2005 menționa directive în vederea acordării autorizației menționate și pentru gropile deja existente, modalitatea prin care se supraveghea permanent nivelul de poluare, buna funcționare a conductelor și instalațiilor cu ajutorul cărora se ardeau gazele , precum și procedura prin care se închideau gropile care erau neconforme sau cele care se depășeau durata de funcționare prevăzută Personalul APE sau personalul calificat din administrația centrală sau locală era obligat să constate și să sancționeze săvârșirea acestor contravenții.
3.3.3. Dispozițiile și rapoartele Consiliului Europei
În urma vizitelor efectuate în anumite penitenciare din România, Comitetul European pentru Prevenirea Torturii (CPT) a conzluzionat că lipsa paturilor reprezenta și reprezintă în continuare o problemă majoră în toate unitățile la nivel național, încă din anul 1995, atunci când a avut loc prima vizită a Comitetului în România. Comitetul a statuat de asemenea că este timpul pentru implementarea unor măsuri majore care să pună capăt definitv acestei situații dificile, făcând apel asupra autorităților naționale române pentru declanșarea acestor acțiuni cu regim prioritar, oferind astfel, fiecărui deținut câte un pat. În altă ordine de idei, Comitetul s-a declarat mulțumit privind norma oficială a spațiului de locuit care a fost mărită de la 2 m2 la 4 m2, atrăgând totuși atenția ca norma de 4 m2 per deținut să fie respectată în toate celulele comune ale unităților din România
3.3.4. Alte rapoarte referitoare la condițiile de detenție
Organizația neguvernamentală „Asociația pentru apărarea drepturilor omului – comitetul Helsinki“ (Apador-CH), în urma unei vizite în penitenciarul Arad în data de 6 și 7 iunie 2001, a întocmit un raport, conform căruia în aripa veche a penitenciarului, erau cazați 1,229 deținuți, în condițiile în care trebuia în mod normal să poată primi 868 de persoane, și că nivelul de hrană era nesatisfăcător. În altă ordine de idei, raportul evidenția pasivitatea acțiunilor întreprinse de autorități la plângerile efectuate de către deținuți în legătură cu mirosurile insuportabile ce proveneau de la groapa de gunoi menționată anterior aflată în proximitatea penitenciarului, și care prezenta o amenințare majoră asupra sănătății deținuților.
3.3.5. Asupra pretinsei încălcări a articoluli 3 al Convenției
Deținutul Ioan Brândușe , invocând articolul 3 al Convenției conform căruia nimeni nu poate fi suspus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane și degradante, reclamă în data de 6 iulie 2004, printr-o scrisoare condițiile de detenție oferite de penitenciarele Arad și Timișoara dar și de sediul Poliției Arad, și în mod special de faptul că penitenciarele sunt suprapopulate, au o calitate slabă mâncării dar și de condițiile de igienă, afirmații combătute de către Guvernul României. . Astfel, Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac de către domnul Brândușe, susținând că acesta putea să emită o plângere penală pentru supunerea la rele tratamente și bazată pe articolele 267 și 2671 din Codul Penal, sau să sesizeze instanțele cu o acțiune în despăgubiri pe baza prevederilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală prevăzută de articolele 998 și 999 ale Codului civil. În continuare Guvernul României a invocat faptul că în cazul în care domnul Brândușe nu a dispus de o cale de atac, el ar fi trebuit să informeze Curtea în cel mult 6 luni de la data transferului său la penitenciarul Arad, în luna februarie 2002. Astfel, asupra aspectelor prezentate anterior, reclamantul nu a efectuat nicio observație. În ceea ce privește excepția enunțată de către Guvernul României bazată pe neepuizarea căilor de atac, C.E.D.O a constatat că această cerere se referă la condițiile de detenție, în special la suprapopulare. Astfel, se amintește că într-un caz recent referitor la o plângere asemănătoare, care era îndreptat tot împotriva României, nu a existat nicio altă modalitate care ar fi putut fi epuizată de către reclamant. Astfel, argumentele aduse de către Guvern nu pot astfel influența adoptarea unei alte concluzii. Mai mult decât atât, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că Guvernul României nu a demonstrat în nicio modalitate cum ar fi putut accesa alte căi de atac invocate pentru a remedia problema suprapopulării. În plus, Curtea a observat faptul că domnul Ioan Brândușe a atras atenția autorităților asupra condițiilor de detenția care i-au fost oferite. Curtea constatat faptul că referitor la condițiile de detenție ale sediului Poliției Arad, reclamația fae referire la accesul limitat la toalete, urmând ca mai apoi, odată cu transferul său din luna februarie 200, această problemă să dispară întrucât condamnatul a fost deținut în celule ce aveau toalete incluse ce puteau fi folosite în orice moment. Domnul Brândușe a reclamat și condițiile de detenție din penitenciarele Arad și Timișoara, invocând probleme generale, precum calitatea hranei, lipsa apei calde și suprapopularea. Având în vedere că nu este cazul să se scindeze perioada de detenție în perioade multiple din simplul motiv că a avut loc un transfer al deținutului, C.E.D.O. precizează totuși că în luna februarie 2002, odată cu mutarea condamnatului, s-a produs o schimbare majoră a condițiilor de deținere prezentate anterior, și că excepția invocată de Guvern trebuie admisă aplicându-se alineatele 1 și 4 al articolului 35 din Convenție. Referitor la celelalte plângeri privind condițiile de detenție din penitenciarele Timișoara și Arad, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta are drept bază alineatul 3 al articolului 35 din Convenție, și nu conține vreun motiv de inadmisibilitate, fiind necesară declararea ei ca fiind admisibilă. Asupra fondului C.E.D.O a constatat că în celula nr. 161 a penitenciarului Arad, unde deținutul și-a petrecut marea majoritate a perioadei sale de detenție, acesta a beneficiat de un spațiu de aproximativ 2,5 m2, în realitate spațiul fiind și mai mic datorită mobilierului amplasat în încăperea respectivă. În ceea ce privește penitenciarul Timișoara, atât plângerile efectuate de către domul Brândușe și necontrazise de Guvern , cât și cele prezentate de acesta din urmă pentru perioada de după luna noiembrie 2004 arată că, înainte de anul 2007, reclamantul dispunea de un spațiu de aproximativ 1,5–2 m2. Pe de altă parte, Curtea observă că din informațiile furnizate de Guvern reiese că, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 275/2006, reclamantul avea dreptul la o oră de plimbare în aer liber pe zi.Curtea menționează că a constatat deja în numeroase cauze încălcarea art. 3 din Convenție în principal din cauza lipsei de spațiu individual suficient . Curtea admite că, în speță, nimic nu indică faptul că a existat cu adevărat intenția de a-l umili sau de a-l înjosi pe reclamant. Cu toate acestea, lipsa unui astfel de scop nu poate exclude o constatare a încălcării articolului 3 al Convenției. Curtea dispune că prin condițiile de detenție la care domnul Ioan Brândușe a fost nevoit să le suporte mai mulți ani, acesta a fost supus unei încercări cu un nivel al intensității mai ridicat decât nivelul inerent al detenției, încălcându-se astfel articolul 3 al Convenției.
3.3.6. Asupra pretinselor încălcări ale art. 8 din Convenție
Domnul Ioan Brândușe afirmă faptul că din cauza apropierii de groapa de gunoi în cauză și din cauza lipsei de inițiativă a autorităților responsabile pentru neutralizarea acesteia, el fost supus unui risc major de a contracta boli fiind forțat să respire un aer nociv. Mai mult decât atât, el reclama faptul că nu i s-a asigurat confidențialitatea necesară a convorbirilor sale telefonice din cauza din prezenței gardienilor în apropiere pe durata covorbirilor dar și a faptului că era obligat să comunice personalului închisorii numerele de telefon pe care dorea să le contacteze, lucruri contestate de către reprezentantul Guvernului. Astfel, condamnatul invocă articolul 8 al Convenției, care enunță faptul că fiecare persoană posedă dreptul a i se respecta viața privată și de familie, a corespondenței sale dar și a domiciliului. Asupra plângerii privind groapa de gunoi în cauză Asupra admisibilității Guvernul României invocă din nou neepuizarea căilor de atac interne, afirmând că deținutul ar fi putut invoca articolul 5 și 82 coroborate O.U.G. nr. 195/2005, privitoare la depunerea unei plângeri penale. Astfel, domnul Brândușe a formulat anumite cereri pe care le-a adresat autorităților administrative, în locul acestor căi de atac. Astfel, se menționează că, potrivit articolului 86 din Legea nr.137/1995, constatarea și pedepsirea infracțiunilor cuprinse de această lege era îndatorirea autorităților responsabile, care aveau obligația să acționeze din oficiu. Mai mult decât atât, condamnatul a depus mai multe plângeri la adresa autorităților locale responsabile referitor la groapa în cauză. În plus, C.E.D.O. a constatat că, deținutul a depus o plângere în baza O.U.G. nr.56/2003 și care avea drept scop, obligarea autorităților de a prelua inițiativa și de a acționa pentru rezolvarea problemelor. Chiar dacă O.U.G. nr.56/2003 nu conținea prevederi care să ofere o soluție pentru plângerea formulată de domnul Brândușe, la data de 24 mai 2006 prin decizia de respingere, Tribunalul Arad nu l-a direcționat pe reclamant către căile de atac invocate de Guvern, ci pur și simplu a observat că acesta putea eventual, să sesizeze administrația locală. Astfel, Curtea a decis ca fiind acest motiv admisibil, întrucât Guvernul României nu a demonstrat concret prezența unei căi de atac cu ajutorul căreia reclamantul ar fi putut soluția cererea. Asupra fondului Argumentele părților Guvernul României a susținut că disconfortul cauzat reclamantului de către groapa menționată, nu a atins un nivel de gravitate suficient pentru a fi luat în calcul în sensul articolul 8 al, evidențiind faptul că reclamantul a fost deținut alternativ în penitenciarele Timișoara și Arad, din mai 2002 până în luna decembrie a anului 2004 și că fosta groapă nu a mai fost utilizată după anul 2002. Reprezentantul Guvernului a menționat și faptul că domnul Ioan Brândușe nu a oferit niciun element doveditor care să ateste că viața sa privată sau starea sa de sănătate au fost afectate de prezența gropii de gunoi. În legătură cu incendiul produs în luna iulie a anului 2006, acesta nu a avut decât cel mult o consecință cu un nivel scăzut asupra condamnatului. Referitor la obligația autorităților de a proteja dreptul deținutului de a-i fi respectată viața sa privată, Guvernul a considerat că administrația a luat măsurile necesare în materie de protecție a mediului conformându-se legislației interne . În acest sens, Guvernul face referire la acțiunile autorităților pentru acordarea avizului de mediu din data de 18 octombrie 2007 și, în special la Hotărârea Consiliului Municipal Arad din 4 aprilie 2002, la depunerea la APE a bilanțului cu numărul doi. Domnul Ioan Brândușe oferă declarația unui deținut, F.I, care confirmă faptul că aerisirea încăperilor de deținere se făcea foarte greu datorită mirosurilor deranjante ce proveneau dela groapa de gunoi aflată în proximitatea închisorii, și că, anual, pe timpul perioadei de vară, aveau loc incendii de o intensitate mai redusă față de incediul produs în luna iulie a anului 2006 Aprecierea Curții Principii generale Curtea Europeană a Drepturilor Omului face referire la principiile prezente în jurisprudența sa privind încălcările grave ale dreptului de a fi respectate viața privată și de familie a unui persoane, din cauza noxelor olfactive, în sensul articolului 8 al Convenției. Decizia Curții cuprinde doua direcții, prima făcând referire la faptul că articolul 8 al Convenției nu se referă doar la constrângerea efectuată asupra statului, iar cea de-a doua referindu-se la analizarea procesului decizional pentru a observa dacă interesele reclamantului au fost luate în calcul așa cum ar fi trebuit . Asupra aplicabilității art. 8 în speță Curtea Europeană a Drepturilor Omului menționează că în alt caz a reținut aplicabilitatea art. 8, privind emisia substanțelor dăunătoare asupra dreptului reclamanților în vederea respectării vieții lor familiale și private. Astfel , după ce a evidențiat că acțiunile asupra mediului înconjurător sunt capabile să afecteze viața privată și de familie însă fără a prezenta un grad ridicat de risc asupra sănătății reclamantului, Curtea a menționat faptul că într-o altă cauză, articolul 8 se putea aplica și atunci când, în cadrul unei acțiuni de analiză a impactului avut asupra mediului s-au produs efecte periculoase ale repectivei activități care expuneau persoanele la un anumit risc. În speță, Curtea constată că plângerile domnului Ioan Brândușe referitoare la faptul că fost nevoit să suporte noxele olfactive puternice , sunt susținute și de rapoartele de impact asupra mediului, redactate în anii 2003 și 2006 , dar și de declarația oferită de codeținutul său, F.I. Studiile menționate întăresc faptul că în zona repectivă exista un grad ridicat de poluare a aerului ce producea un disconfortul major locuitorilor clădirilor aflate în vecinătate situate la o distanță mai mare de groapa menționată decât penitenciarul Arad. Mai mult de atât , Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat faptul că problema închiderea gropii aflate în discuție, poziționată la 18 metri de penitenciarul în care domnul Brândușe și-a petrecut majoritatea perioadei sale de detenție, nu pare să fi fost rezolvată până la data realizării plângerii de către reclamant. Cu toate că starea de sănătate a domnului Ioan Brândușe nu s-a agravat din cauza apropierii de groapa de gunoi menționată anterior, Curtea Europeană a drepturilor Omului consideră că acest fapt nu poate duce la neaplicarea articolului 8 al Convenției. Așadar, Curtea afirmă că, având în vedere expunerea reclamantului la noxele nocive și durata acesteia, lucru ce rezultă din studiile menționate anterior, reiese faptul că acest lucru a avut o influență negativă asupra modalității în care reclamantul a fost supus regimului privativ de libertate, afectându-i astfel viața privată. Așadar Curtea decide că în această speță este aplicabil articolul 8 al Convenției. Asupra respectării articolului 8 al Convenției Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat faptul că din dosar reies că foasta groapă de gunoi a fost dată în folosință și utilizată din anul 1998 până în 2003 iar faptul că volumul de gunoaie a fost in ascensiune denotă faptul că aceasta a fost folosită în continuare de către particulari, pe baza lipsei de inițiativă a autorităților, care nu au adoptat nicio măsură pentru scoaterea din uz a gropii în cauză. De menționat este faptul că pe întreaga durată a cestei perioade, groapa de gunoi a fost folosită fără a deține vreo autorizație de funcționare necesară. Se statuează faptul că Guvernul României nu oferit informații privitoare la măsurile de siguranță adoptate de către autoritățile responsabile ca deținuții aflați în penitenciarul Arad, dar mai ales domnul Brândușe care solicitase informații referitoare la groapa menționată, să poată avea acces la informațiile ce reflectau nivelul real al riscului sanitar la care erau expuși deținuții dar și să poată accesa rapoartele efectuate anterior. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că, deoarece statul pârât nu și-a îndeplinit obligațiile ce decurg din articolul 8 din Convenție, a avut loc încălcarea dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private, în sensul acestui articol. Asupra plângerii privind confidențialitatea convorbirilor telefonice ale reclamantului Reclamantul face referire și la convorbirile telefonice avute în închisoare, precizând că un gardian al închisorii se afla lângă el pe durata convorbirilor sale cu persoane din exteriorul închisorii și că era obligat sa îi comunice acestuia, numerele de telefon la care dorea să sune pentru a fi înregistrate într-un registru. Pentru a putea fi confirmată această afirmație, el prezintă declarația unui deținut, care afirmă faptul că odată, a văzut gardienii fiind în proximitatea condamnatului, dacă își amintește bine, în timpul unei conversații telefonice din 2005 sau 2006. Din nou, datorită faptului că nu înaintat nicio plângere instanțelor interne pe baza O.U.G. nr.56/2003 sau pe baza Legii nr.275/2006, Guvernul României a invocat neepuizarea căilor de atac interne de către deținut. În aceeași ordine de idei, întrucât nu a fost vorba de înregistrarea convorbirilor sale, ci doar de o supraveghere vizuală, faptele invocate de către domnul Brândușe, nu au fost dovedite și nu reprezintă nicio amenințare asupra dreptului său de respectare a vieții private. Curtea nu a considerart ca fiind necesară analiza excepției invocate de către reprezentantul Guvernul României deoarece plângerea deținutului este nefondată și este respinsă conform alineatului 3 și 4 al articolului 35 din Convenție.
3.3.7. Asupra aplicării art. 41 din Convenție
Conform art. 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.“ Prejudiciu Datorită daunelor morale majore la care a fost supus prin încălcarea drepturilor sale garantate de Conveție, domnul Brândușe Ioan a solicitat suma de 12.650.000, sumă considerată ca fiind excesivă de către reprezentantul Guvernului României. Ca răspuns la cerințele domnului Brândușe Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă că a constat faptul că a avut loc o încălcare a articolului 3 și 8 al Convenției având loc un prejudiciu moral, și a dispus ca Guvernul României să îi ofere suma de 8.000 de euro, așa cum prevede articolul 41, în maximum 3 luni. În continuare, fără a prezenta vreun document justificativ reclamantul a solicitat și suma de 100.000 euro pentru a-i acoperi cheltuielile efectuate în cazul procedurilor interne, și alți 100 de euro pentru a-i acoperi costurile de corespondență cu C.E.D.O, cerințe ce au fost însă respinse pe motivul lipsei documentelor care să justifice cheltuielile . Pe lângă aspectele menționate anterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai decis ca rata dobânzii să fie preluată de la Banca Centrală Europeană, la care se adaugă alte 3 puncte procentuale.
3.4 Concluziile cercetării
În final, având atât o imagine de ansamblu a condițiilor de deținere la nivelul statelor care au semnat Convenția europeană a drepturilor omului și Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, dar și o imagine detaliată a condițiilor de deținere din România, pot rezulta anumite concluzii din jurisprudența și rapoartele analizate. Așadar, având în vedere atât rapoartele CPT realizate pe durata vizitelor în centrele de deținere cât și jurisprudența CEDO, putem concluziona că cele două sunt interdependente. Astfel, judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a soluționa plângerilor referitoare la condițiile de deținere, de foarte multe ori utilizează normele pe care Comitetul pentru Prevenirea Torturii le-a stabilit și a constatările delegațiilor CPT care au fost făcute ca urmare a vizitelor în centrele de detenție în care sunt contestate condițiile de detenție. Un exemplu foarte relevant în această privință ar fi speța prezentată anterior în partea aplicativă a lucrării, caz în care Curtea a luat în considerare rapoartele CPT care evidențiau condițiile de detenție din penitenciarul în care era deținut reclamantul, plângerea acestuia cu privire la condițiile de detenție fiind admisă. Raportul CPT în cauză făcea referire directă la groapa de gunoi aflată în proximitatea penitenciarului, care îngreuna condițiile de detenție ale domnului Ioan Brândușe. În sfârșit, în ceea ce privește condițiile de deținere în materialitatea lor, rezultatele rapoartelor și a hotărârilor analizate anterior, se poate constata faptul că în general statele în general cu multe neregularități și probleme în acest sens, problema cea mai des întâlnită și care este aproape omniprezentă în centrele de detenție (mai ales în cele românești, dar nu numai), fiind cea referitoare la suprapopularea celulelor și la lipsa spațiului locativ adecvat fiecărui deținut (7 metri pătrați conform standardelor CPT). De menționat este faptul că acestea nu sunt singurele probleme cu care statele sunt obligate să se confrunte, violența la care sunt supuși unii deținuți de către autorităților penitenciare, lipsa igienei și a instalațiilor sanitare corespunzătoare, lipsa dotărilor necesare pentru fiecare cameră de detenție, și nu în ultimul rând accesul limitat al deținuților la activități în afara celulelor, reprezintă și ele probleme reale. Totuși, având în vedere aspectele negative care momentan definesc sistemul de detenție la nivel european, nu trebuie trecute cu vederea eforturile anumitor state, printre care și România, de a îmbunătăți condițiile de viață din penitenciare și din centrele de deținere și progresele reale la care au ajuns unele state. Problema condițiilor de detenție este departe de a fi rezolvată în integralitatea ei, iar un aspect deloc de neglijat este cel referitor la lipsa resurselor financiare cu care se confruntă România în momentul de față, aflându-se astfel în imposibilitatea de a se conforma cu directivele europene cu privire la condițiile de deținere. Ori, în lipsa unor fonduri suficiente care să fie alocate pentru lucrări de îmbunătățire și moderenizare a centrelor de detenție, viitorul condițiilor de detenție stă în mod real sub semnul întrebării.
Concluzii
Această lucrare are drept obiectiv evidențierea drepturilor și libertăților cetățenești, mecanismelor și instrumentelor de protecție juridică a cetățenilor în raporturile cu administrația, atât în România, cât și la nivelul Uniunii Europene, dat fiind faptul că, cetățeanul român este și cetățean european. În ultima perioadă, raporturile dintre cetățeni și administrația publică au devenit tot mai frecvente, crescând astfel riscul apariției unor conflicte între aceștia, una din cauzele majore fiind reprezentată de carențele sistemului administrației publice. De asemenea, se poate observa o creștere accelerată a rolului instituției de tip Ombusman, deoarece remediul care nu are un caracter juridic oferit de Ombudsman reprezintă o alternativă mult mai rapidă și mai ieftină, reușind astfel să se evite supraîncărcarea sistemului de instanțe judecătorești. Având în vedere că Ombudsman-ul nu emite decizii obligatorii, procedura sa este mult mai flexibilă față de procedura în fața unei instanțe,cu atât mai mult cu cât ține cont de faptul că administrația publică există pentru a-i folosi cetățeanului și nu invers. Importanța administrației a cunoscut o amplă dezvoltare în epoca contemporană, datorită numeroaselor intervenții ale statului în cadrul sistemului administrației publice în ceea ce privește relațiile dintre cetățeni și autoritățile administrației. Abuzurile la care cetățenii sunt supuși de către autoritățile administrației publice, a deteminat intervenția organismelor internaționale ca răspuns la plângerile efectuate de către cetățeni. Acest aspect a generat necesitatea recunoașterii drepturilor și libertăților fundamentale ale indivizilor și întreprinderea de acțiuni împotriva oricărui tip de abuz efectuat de către auorități împotriva cetățenilor. Elementul principal care stă la baza apărării drepturilor menționate anterior este reprezentat de „Declarația drepturilor omului și cetățeanului” din 1789, care este astăzi integrată și recunoscută în constituțiile tuturor țărilor democratice, consacrându-se astfel lupta împotriva unei guvernări care abuzează drepturile poporului, constituind dreptul cel mai sacru și, în același timp, o obligație indispensabilă. Nerespectarea complexului de drepturi și libertăți cetățenești atrage sancționarea celor vinovați conform prevederilor Convenției. Încălcarea drepturilor garantate de lege. Astfel, garantarea drepturilor reprezintă o obligativitate a tututor instituțiilor și autorităților statului. Pentru garantarea unei bune administrări realizate de către autoritățile administrației publice, conform aspectelor rezultate din lucrarea prezentă se pot enunța o serie de principii care sunt răspândite la nivelul tuturor statelor semnatare. Astfel, următoarele nouă principii reflectă modalitatea în care autoritățile publice își desfășoară, sau ar trebui să își desfășoare activitățile ce implică în mod direct cetățenii. Principiile evidențiate în prezenta lucrare pot fi caracterizate prin :
legalitate, proporționalitate și nediscriminare.
imparțialitate și corectitudine.
promptitudine.
accesul nelimitat la informațiile de interes public.
obligația instituției publice de a declara în scris motivele care dus condus la adoptarea unei anumite decizii.
obligația instituției publice de a informa toate părțile ce pot fi influențate de adoptarea unei anumite decizii.
obligația de a recomanda cetățenilor direct implicați într-un anumit caz, anumite soluții posibile pentru rezolvarea problemelor acestora.
Obiectivul principal al acestei lucrări a fost reprezentat de studierea modalității concrete de aplicare a normelor juridice care asigură protecția drepturilor cetățenilor în raporturile acestora cu administrația publică și identificarea elementelor de jurisdicție care fac eficientă apărarea drepturilor cetățenilor atunci când acestea sunt lezate de către o autoritate administrativă. În cele din urmă, se poate afirma faptul că în contextul încălcării drepturilor cetățenilor de către autoritățile administrației publice, prin aplicarea normelor juridice și exercitarea competențelor juridice specifice ale autorităților jurisdicționale se asigură protecția juridică corespunzătoare a drepturilor cetățenilor în raporturile lor cu administrația publică.
BIBLIOGRAFIE
Autori români:
Alexandru I., Drept administrativ, Brașov, Editura Omnia, 1999.
Alexandru I., Tratat de administrație publică, București, Universul Juridic, 2008.
Apostol-Tofan D., Drept administrativ, Vol. I, București, Editura C.H. Beck, 2008,
Brânzan C. , Avocatul Poporului, o instituție la dispoziția cetățeanului, București, Editura Juridică, 2001.
Brezoianu D., Drept administrativ român, București, Editura All Beck, 2004.
Deaconu Ș.,Drept constituțional, București, Editura C.H. Beck, 2011.
Deleanu I., Drept constituțional și instituții publice, Tratat, vol II, Editura Europa Nova, 1996, București.
Deleanu I., Justiția constituțională, București. Editura Lumina Lex, 1995.
Diaconu I, Drepturile omului, IRDO, Bucuresti, 1993
Drăganu T., Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina LEX, 1998.
Ecobescu N., Filip A., Micu N., Hageopol M., Nitelea M., Ecobescu S., Manualul Consiliului Europei, Bucuresti, 1999.
Iorgovan A., Tratat de de drept administrativ, vol. II, București, Editura All Beck, 2002.
Iovănaș I., Drept administrativ, Editura Servo-Sat, Arad 1997.
Irina M., Victor Z., Protecția juridică a drepturilor omului , Editura IRDO, București, 1996.
Lazăr R.A., Legalitatea actului administrativ, București, Editura All Beck, 2004.
Luncan V., Duculescu V., Drepturile omului – studiu introductiv, culegere de documente internationale si acte normative de drept intern, București, Editura Lumina Lex, 1993.
Mrejeru T., Procedura contenciosului administrativ, Editura Tribuna Economică, București 1999.
Muraru I., Tănăsescu E.S., Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Editia a XI-a, București , Editura All Beck, 2003.
Negoiță A., Drept administrativ și știința administrației, București, Editura Atlas Lex, 1993.
Negulescu P., Tratat de drept administrativ, vol I, Principii generale, edituta A IV-a, București, Institutul de Arte Grafice “E. Mârvan”.
Pavelescu T., Moinescu G., Drept administrativ român, Tritonic, București, 2004.
Pop V., Avocatul Poporului, instituție a statului de drept, Timișoara, Editura Perenia, 1995.
Popescu C. L., Protecția internațională a drepturilor omului – surse, instituții, proceduri,București, Ed. All Beck, 2000.
R. N. Petrescu, Drept administrativ, Cluj- Napoca, Editura Accent, 2004.
Santai I., Drept administrativ și știința administrației, vol. I, Cluj – Napoca, Editura Risoprint, 2005.
Tabără V., Bazele administrației publice, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, 2011
Tabără V., Dezvoltarea capacității administrative, București, Editura C.H. Beck, 2012.
Teodorescu A., Tratat de drept administrativ, București, Institutul de Arte Grafice “E. Mârvan” 1929.
Vrabie G., Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Iași, Editura Cugetarea, 1997.
Zlătescu V.D., Panorama marilor sisteme contemporane de drept, București, Editura Continent XXI, 1994.
Autori străini :
Berger V, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, IRDO, 1998.
De Laubadere A., Venezia J.C., Gaudemet I., Traite de droit administratif, Paris, L.G.D.J., 1996.
Guedon M.J., Chretien P., Droit administratif, a 8-e edition, Paris, Armand Colin, 2002. ss
Martin F.O., L'Histoire du droit français, curs, 1990.
Sudre Fr., Droit européen et international des droits de l'homme, 6-e edition refondue, Paris, PUF, 2003.
Legislație :
Constituția României, modificată si completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod Penal, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 510 din 24 iulie 2009.
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1154 din 7.12.2004.
Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicat în Monitorul Oficial al României nr.505/2011.
Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, art 100, procedura în fața unei Camere și a Marii Camere.
Statutul Consiliului Europei.
Periodice :
Drepturile omului, revista editată de IRDO , 1997.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Juridice al Reglementarii Statutului Special al Functionarilor Publici din Cadrul Penitenciarelordocx (ID: 110368)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.