Aspecte Institutionale Legate de Evolutia Societatii Civile Dupa 1990
CUPRINS
Argument
Capitolul I. Precizări conceptuale și științifice
1.1. Definirea conceptului de societate civilă
1.2. Forme de existență ale societății civile
1.3. Rolul societății civile într-o societate democratică
Capitolul II. Evoluția societății civile în România după anul 1990
2.1. Constituirea societății civile în România
2.2. Rolul societății civile în România
2.3. Caracteristici ale sectoarelor societății civile din România
2.4. Tendința esențială de evoluție a societății civile
2.5. Cadrul legislativ referitor la societatea civilă în România
Capitolul III. Decizia publică și dialogul cu societatea civilă
3.1. Complexitatea spațiului public
3.2. Consultarea societății civile în spațiul public
3.2.1. Modalități de implicarea cetățeanului
3.2.2. Principiile bunei democrații participative
3.3. Dialogul civic și social în România actori și instituții
Capitolul IV. Implicarea societății civile în procesul decizional al statului. Studiu de caz:
comparație între modalitățile de consolidare a relației cu societatea civilă
la nivelul administrației publice locale din mediul rural și mediul urban.
Modele de dialog civic
Concluzii
Bibliografie
Anexe
CAPITOLUL I.
PRECIZĂRI CONCEPTUALE ȘI ȘTIINȚIFICE
“Prin societate civilă ne referim la acea arenă
în care grupuri auto-organizate,
mișcări și indivizi relativ autonomi față de stat
încercă să articuleze valori,
să creeze asociații
și să își promoveze interesele.”
(Larry Diamond)
Statutul și rolul societății civile este într-o strânsă interdependență cu raporturile pe care aceasta le stabilește, menține și dezvoltă cu organizații și instituții ale statului, la nivel local și național, precum și cu organizații și organisme regionale și mondiale.
1.1. Definirea conceptului de societate civilă
Conceptul de societate civilă a luat diferite forme și a avut multe interpretări de-a lungul timpului. Întâlnim conceptul de societate civilă la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, când teoreticienii filozofiei și binențeles cei ai politicii, au început sa facă o distincție bine definită între stat și restul societății, în urma transformării societății medievale în societate modernă, o societate de indivizi liberi, reglementată prin aparatul statului.
La originea sa, conceptul de societate civilă includea toate sferele societății formate din cetățeni liberi. Regăsim ca și teoreticieni importanți ai conceptului de societate civilă pe Hegel, Marx, Gramsci.
Inițial, acest termen de societate civilă fusese utilizat în scopul desemnării unei anumite părți a societății, care nu includea și organizațiile militare, însă era sinonim cu cel de „societate politică”. Odată cu evoluția componentei politice, termenul care provine din limba latină civilis societas a cunoscut modificări în esență, desemnând instituțiile sociale și economice, diferite de instituțiile statale.
Cicero ne oferă o primă definiție a conceptului de societate civilă, considerând că societatea civilă „nu trebuie să cuprindă numai statul și indivizii, dar și condițiile de viață ale comunității suficient de civilizate și dezvoltate care să cuprindă orașe și legi proprii, relații sociale cu deliciile și libertățile unei „vieți civilizate” și unei economii de piață”.
Unii autori plasează începutul ideii de societate civilă în Antichitate, odată cu Aristotel. Acel tip de societate identificată de Aristotel, denumită Koinomia, permite cetățenilor egali să ocupe funcții de putere, de exemplu judecător sau magistrat. Dar analizând acest lucru trebuie să evidențiem faptul că eticheta de cetățean era aplicabilă, în polisul grecesc, numai unui număr restrâns de bărbați; restul comunității nu avea drepturi politice.
John Locke este cel care este considerat de mai mulți analiști părintele conceptului de societate civilă. Este adevărat că nici la acesta conceptul de societate civilă nu are neapărat aceleași înțelesuri ca în zilele de astăzi, căci este sinonim și cu societate politică dar și cu cel de stat. Concret, John Locke considera faptul că scopul constituirii societății civile îl reprezintă apărarea proprietății.
Pentru acesta societatea civilă sau societatea politică se „opune autorității paternale și stării de natură ce este un factor, generator de progres și de ordine bazată pe lege” .
Această societate apare acolo unde oamenii părăsesc de bunăvoie starea naturală și se angajează să respecte legile pe care societatea le insituie în favoarea sa și a celorlalți oameni. În această schemă apare o figură semnificativă, cea a magistratului, care are autoritatea să decidă ori de câte ori apare vreo controversă sau este produsă vreo pagubă unui membru al comunității.
Jean Jacques Rousseau pune în atenție legătura directă dintre constiuirea societății civile și apariția proprietății. Primul individ care și-a împrejmuit un teren și l-a declarat ca fiind al său ar reprezenta, în opinia filosofului francez, întemeietorul societății civile.
Jean Jacques Rousseau evidențiază faptul că ordinea politică sau societatea civilă, este instituită de oamenii bogați, care, atacați fiind de săraci, i-au convins pe cei ca ei de necesitatea unei societăți politice. Această stare politică, odată consituită s-a dovedit a fi imperfectă, rezultând astfel necesitatea alegerii unui conducător. În acest fel, populația și-a desemnat așadar o astfel de persoană pentru a fi apărat și nu pentru a avea pe cine să servească, după cum considera Jean Jacques Rousseau.
Acest tip de societate prezentat de Jean Jacques Rousseau s-a multiplicat, fiind constituite mai multe corpuri politice, care, au rămas între ele în starea naturală, ce a degenerat în cele din urmă în conflicte și războaie.
Putem să observăm, câteva asemănări de opinie cu cercetătorul englezul John Locke.
Ideea de societate civilă este preluată mai aplicat de reprezentanții așa-numitului “iluminism scoțian” – Hume, Smith, Ferguson – ca instrument metodologic pentru a plasa societățile moderne ale Europei vestice în opoziție deopotrivă cu statul și cu regiunile despotice, barbare ale Orientului.
O altă perspectivă asupra societății civile este cea a filosofului Hegel, care stabilește faptul că societatea civilă este un domeniu auto-regulator al relațiilor sociale în măsura în care aceste relații sunt generate de necesitățile indivizilor. În acest mod se diferențiază societatea civilă de stat; în această fază de evoluție a conceptului, societatea civilă avea la bază trebuințele, în timp ce statul se confunda cu sfera moralității.
Diferența față de utilizarea actuală e termenilor este uriașă, în condițiile în care în prezent, statul este definit de susținătorii ideii de societe civilă ca entitate politică mai degrabă decât morală.
Hegel a fost primul teoretician care a marcat în mod vizibil în Principiile filosofiei dreptului, din anul 1812, distincția dintre societatea civilă și stat, spre deosebire de un Hobbes, Locke sau Rousseau care, în ciuda diferențelor dintre ei, aveau tendința să identifice societatea civilă cu statul modern.
În ciuda separației, statul rămâne pentru Hegel fundamental pentru existența și funcționarea societății civile, care trebuie să îl aibă permanent „în fața ochilor” spre monitorizare.
În această societate civilă, în care fiecare este „propriul său scop”, există „un loc liber pentru orice idiosincrasie, orice talent, orice accident al nașterii sau al norocului și unde valurile pasiunii izbucnesc reglate doar de rațiunea strălucind printre ele”, arată Hegel în lucrarea mai sus amintită.
Pe lângă aceste nevoi mai există și administrația și dreptul care protejează proprietatea, ca principiu universal de libertate, și autoritatea publică și corporația, care vin să
protejeze împotriva contingențelor dintre primele două sisteme menționate.
Karl Marx preia concepția hegeliană modificând raporturile. Pentru acesta politicul, statul e subordonat economicului. Acest lucrul este stabilit în Chestiunea Evreiască, 1944, reluat apoi în Ideologia germană: scena reală a istoriei este societatea civilă, iar statul este doar expresia. Critica devastatoare a lui Marx împotriva societății civile rămâne de referință în literatura problematicii societății civile.
Tot pe această idee marxistă, Gramsci va aduce mai târziu mai multe nuanțe: societatea civilă devine “partea privată, non-politică a suprastructurii”.
Spre deosebire de stat, care este văzut ca monopolul forței, influența societatea civilă se manifestă indirect, hegemonic, prin intermediul unor strategii ideologice variate.
Anii 1980 au marcat câteva tentative de sinteză a acestor perspective disparate, dacă nu antinomice. Una îi aparține lui S. Giner, iar definiția societății civile este dată astfel: “o sferă a drepturilor individuale și a asociațiilor voluntare dezvoltată istoric, în care competiția politică pașnică a indivizilor și a grupurilor pentru apărarea preocupărilor intențiilor și intereselor lor variate este garantată de stat”.
Pentru Giner există cinci dimensiuni ce caracterizează societatea civilă: individualism (individul este singura și ultima realitate a vieții sociale; grupurile sociale sunt numai agregate ale voințelor individuale); sferă privată (ca opusă participării în acțiunea politică sau viața publică), piață (competiție în toate sferele vieții sociale), pluralism (puterea e difuză în toată societatea și este fragmentată pe baza diferitelor diviziuni ideologice) și clasă (rezultatul neintenționat al competiției pentru mărfuri și putere).
În 1984, îl regăsim pe Anthony Black, care lărgește substanțial perspectiva în acest domeniu, odată cu cartea Guilds and Civil Society in European Political Thought from the 12th Century to the Present.
Perspectiva acestuia se referă la faptul că intervalul secolelor XII-XVII este spațiul apariției unei noi și distincte palete axiologice politicoeconomice: pe de o parte, societatea civilă semnifică “libertatea umană, egalitatea în fața legii și proprietății”, pe de alta “valori comunitare, ajutor mutual și onoarea de breaslă”.
Altfel spus, societatea civilă “emerge odată cu disoluția progresivă a ‘legăturilor naturale’ ale ordinii feudale; o nouă structurăsocială a apărut, majoritatea în orașe, unde meșteșugarii, micii negustori (întreprinzători) și comercianți au dezvoltat noi forme de organizare socială prin dezvoltarea unor activități economice noi” .
Sergiu Tamaș ne oferă o altă definiție științifică. Cercetătorul considera că „formarea Societății Civile este rezultatul unei mișcări spontane și creatoare a cetățenilor care instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, economică, culturală. În cadrul Societății Civile cetățenii intră într-o țesătură de raporturi sociale participând benevol la activitatea unei multiplicități de asociații, organizații, cluburi, în vederea promovării unei diversități de obiective și interese. ”
Tot același cercetător, Sergiu Tamaș, evidențiază faptul că după aspectul instituțional „societatea civilă este formată din cetățeni, care asociați sub diferite forme, participă la viața politică, influențează politicile, apără și promovează interesele populației”.
Regăsim diverse definiții date conceptului de “societate civilă“, date de cercetători ai fiecărei perioade ale societății. În limbajul comun, sensul atribuit este adesea unul reducționist, mulți dintre cetățeni înțelegând de cele mai multe ori prin “societate civilă” organizațiile nonguvernamentale.
Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, în cadrul site-ului de prezentare, definește societatea civilă ca "o noțiune care descrie forme asociative de tip apolitic și care nu sunt părți ale unei instituții fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri.
Astfel, organizațiile neguvenamentale – asociații sau fundații, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societății civile, care intervin pe lânga factorii de decizie, pe lânga insmică, culturală. În cadrul Societății Civile cetățenii intră într-o țesătură de raporturi sociale participând benevol la activitatea unei multiplicități de asociații, organizații, cluburi, în vederea promovării unei diversități de obiective și interese. ”
Tot același cercetător, Sergiu Tamaș, evidențiază faptul că după aspectul instituțional „societatea civilă este formată din cetățeni, care asociați sub diferite forme, participă la viața politică, influențează politicile, apără și promovează interesele populației”.
Regăsim diverse definiții date conceptului de “societate civilă“, date de cercetători ai fiecărei perioade ale societății. În limbajul comun, sensul atribuit este adesea unul reducționist, mulți dintre cetățeni înțelegând de cele mai multe ori prin “societate civilă” organizațiile nonguvernamentale.
Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, în cadrul site-ului de prezentare, definește societatea civilă ca "o noțiune care descrie forme asociative de tip apolitic și care nu sunt părți ale unei instituții fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri.
Astfel, organizațiile neguvenamentale – asociații sau fundații, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societății civile, care intervin pe lânga factorii de decizie, pe lânga instituțiile statului de drept pentru a le influența, în sensul apărării drepturilor și intereselor grupurilor de cetățeni pe care îi reprezintă".
Deși există o serie de utilizări strategice ale termenului modern ,,societate civilă’’, varianta originală datează din ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, prin recomandări, ca de exemplu, în pamfletul revoluționar al lui Thomas Paine, Common Sense, despre cum să contești mai bine puterea despotică prin formarea de tranșee ale societății civile.
În deceniile recente și mai ales în prima fază a discuțiilor reînnoite despre societatea civilă, termenul a fost mobilizat pentru scopuri tactice mai mult de către scriitori și activiști. Nașterea sau renașterea societății civile este totdeauna însoțită de pericole, pentru-că ea dă libertate atât despoților cât și democraților.
În societatea actuală sociologul Cătălin Zanfir ne oferă următoarea definiție „societatea civilă poate fi definită ca o ordine socială și economică ce se transformă, conform propriilor reguli, indiferent de cerințele etice ale asociațiilor legaliste sau politice.
În societățile pluraliste, societatea civilă deține un loc foarte important, fiind apărătorul de prim rang al indivizilor și grupurilor umane în fața expansiunii statale și care are un rol primordial în influențarea deciziilor politice”.
1.2. Forme de existență ale societății civile
Putem aprecia faptul că societatea civilă reprezintă cel mai simplu termen pentru în descrierea unui întreg sistem de structuri, de organisme, care implică în mod direct cetățeanul în diferitele sale ipostaze de membru într-o organizație neguvernamentală, într-un sindicat sau într-o organizație patronală.
Cătălin Zanfir consideră faptul că societatea civilă, și cu atât mai mult societatea globală, poate fi „în esența sa, întocmai acel vis liberal care evocă o lume în care își găsesc loc absolut toate grupurile sociale, iar decizia apartenenței la acestea este lipstită de orice tip de exercițiu coercitiv. […] Indivizii sunt motivați de interes sau de convingere sinceră, de cultură, religie sau de identitate; ei pot urmării acumularea de capital (în parteneriate sau companii) sau de putere politică (în partide sau mișcări politice), pot ținti izbăvirea (în biserici sau congregații) sau avansarea ideii universale de bine (prin intermediul unor grupuri de interes sau asocieri sindicale), își pot propune desăvârșirea unui bine general (prin intermediul organizațiilor caritabile sau a fundațiilor) sau prevenirea unei amenințări sau a unui rău. Societatea civilă le deschide ușa tuturor acestor țeluri, încluzând orice tip de asociere care are la bază ideile de virtute și consens. Ceea ce înseamnă că ideea de societate civilă comportă o gamă largă de activității sociale diverse, incluzând chiar și țeluri politice sau economice.”
În interiorul societății civile, în toată această aglomerare de grupuri și organizații se nasc, inevitabil, conflicte pe care indivizii izolați trebuie să învețe să le administreze, chiar dacă nu tot timpul cu succes.
În acest sens Michael Walzter înaintează două variante pe care le consideră în fapt ca fiind interdependente. Prima este soluția neoconservatoare, ce reflectă liberalismul clasic, conform căruia indivizii trebuie să dea dovadă de responsabilitate atât în viața privată cât și în interiorul colectivității de care aparțin, iar cea de-a doua soluție dată de acesta este cea egalitară, sau social-democrată, conform căreia Statul are rolul de a proteja și de a garanta acest spațiu al pluralismului și al libertății, în așa fel încât niciun grup sau coaliție să nu fie exluse, semnalându-și prezența în numele celui mai slab.
Societatea civilă globală este un concept în plină devenire, dezvoltare, care își găsește funcționalitatea imediată la nivelul unei arene globale unde amenințarea riscului a devenit dincolo de orice „un ansamblu de mecanisme și proceduri care au ca rol sau funcție și temă să asigure puterea”.
Regăsim în prezent, societatea civilă, ca realitate socială distinctă, care există la toate nivelurile: local, național, regional și internațional.
Societatea civilă este alcătuită din cetățeni, asociați, uniți sub diverse forme, care au aceleași interese comune și care își dedică timpul, cunoștințele și experiența dobândită în scopul promovării și apărării acestor drepturi și interese comune.
Structura, obiectivele, organizarea, calitatea și numărul membrilor lor, metodele de activitate, sunt interdependente de forma de organizare a societății în care se manifestă, de nivelul de dezvoltare economică, și nu numai, de tradiții, cultură, ș.a..
Organismele societății civile sunt des întânite și active într-o societate profund democratică, în care există contextul politic și legislativ favorabil, tradiții ale implicării populației în viața comunității de care aparțin, mediu psihosocial propice acțiunilor cetățenești.
Dacă analizăm la nivel local, întâlnim diferite asociații, fundații, diverse consilii, comitete formate din cetățenii localității în cauză.
Într-o comunitate sănătoasă, cetățenii participă la procesul de luare a deciziilor de interes public, aceștia informânduse cu privire la problemele care îi afectează, solicitând autorităților să adopte măsurile pe care ei le consideră de cuviință și participând efectiv la punerea acestora în practică.
Având în vedere cele menționate, putem exemplifica instituții ale societății civile, precum:
– organizații nonguvernamentale – ONG-uri;
– organizații comunitare;
– asociații profesionale;
– organizații politice;
– cluburi civice;
– sindicate;
– organizații filantropice;
– cluburi sociale și sportive;
– instituții culturale;
– organizații religioase;
– mișcări ecologiste;
– media.
La baza societății civile regăsim „angajamentul civic”, care constă în participarea actorilor privați în sfera publică. Acesta se realizează prin interacțiunea organizațiilor societății civile și a cetățenilor în general, cu autoritățile publice, diverse instituții și reprezentanți ai business-ului, în procesul de luare a deciziilor care afectează în principal bunăstarea publică.
Angajamentul civic presupune participarea societății civile în procesele de dezbatere a politicilor, prestarea de servicii publice, administrarea bunurilor publice, dar mai ales monitorizarea acțiunilor realizate de către stat.
Prin urmare, societatea civilă presupune ansamblul formelor organizatorice nestatale, fundamentate pe dreptul constituțional de liberă asociere, veritabile relee ale opiniei publice, prin care se exprimă public și se încearcă promovarea în comun a unor interese specifice, economice, sociale, culturale, educative, profesionale etc.
Societatea civilă implică tot atâtea dimensiuni cât le presupune întreaga viață socială. Fiecare dimensiune beneficiază de structuri, mijloace, metode, tehnici și tehnologii proprii, de sfere distincte de preocupări.
Societatea civilă, prin însăși menirea ei, dar și în calitate de parte în contractul social, acționează: în toate domeniile și la toate nivelurile puterii publice, prin mijloace și modalități democratice și legale, cu posibilitatea de a sancționa în forme specifice.
Toate formele de angajare locală a cetățenilor la soluționarea problemelor comunității lor se caracterizează, în principal, prin următoarele trăsături: au ca obiectiv participarea cetățenilor obișnuiți la discuțiile cu mize colective; vizează să producă o judecată publică prin discuții colective și să asigure întâlnirea între actori de origini diferite, dar implicați în realizarea aceluiași proiect; au un caracter consultativ, în sensul că ele nu sunt în legătură directă cu decizia democratică care aparține, de fapt și de drept, organului competent legal; procedeele folosite pentru participarea cetățenilor la viața comunității – dezbateri, concertare, discuții etc.- sunt vagi, ambivalente și puternic valorizate în plan simbolic.
Nu întotdeauna, în adoptarea unei decizii, organul care are competența în domeniu poate ține integral seama de ceea ce s-a discutat cu cetățenii.
În ultimul deceniu, care ar putea fi prezentat ca fază a treia a renașterii societății civile, amprenta termenului s-a răspândit cu mult dicolo de granițele Europei. Și nu numai atât: limbajul societății civile, precum și contrastul implicit sau explicit cu instituțiile statului, a apărut și o extraordinară varietate de contexte intelectuale, cu o mare diversitate de sensuri și de scopuri.
Regăsim o intrare surprinzătoare a termenului în cercetările academice asupra evoluției drepturilor și obligațiilor cetățenești în cadrul Uniunii Europene. Termenul a apărut în discuțiile, neglijate până atunci, privind copii și maltratarea acestora, în examinarea controverselor privind relațiile dintre religie și politică, precum și în argumentele referitoare la sub-politică și democrația ecologică.
Limbajul societății civile este folosit în prezent decând oricând în istoria nașterii și maturității sale. Marea popularitate a termenului accelerează acumularea de ambiguități moștenite de noi confuzii și contradicții totale.
Unii autori folosesc termenul de societate civilă pentru a analiza și a interpreta conturile empirice ale relațiilor trecute, prezente sau în curs de apariție dintre forțele și instituțiile sociale și politice. Alți autori iau în considerare termenul mai ales sub efect pragmatic, în încercarea lor de a formula o strategie socială și politică sau un program de acțiune. Există însă și o abordare, conform căreia unii autori privesc distincția de o manieră normativă, pentru a sublinia superioritatea etică a unei societăți civile garantate politic, în comparație cu alte tipuri de regim.
1.3. Rolul societății civile într-o societate democratică
Conceptul de societate civilă este astăzi folosit deseori ca un ideal-tip, pentru a descrie, a explica, clarifica și întelege contururile unei anumite porțiuni dintr-o realitate complexă.
Scopul imediat sau mărturisit al unor astfel de interpretări empirico-analiticeale societății civile nu este de a recomanda direcții pentru acțiuni politice sau pentru a formula judecăți normative. Limbajul societății civile este folosit mai degrabă pentru a crea o înțegere explicativă a unei realități socio-politice complexe, prin intermediul unor distincții teoretice, prin cercetări empirice și prin aprecieri competente referitoare la originile, formele de dezvoltare și consecințele sale.
Deși interpretările empirico-analitice ale societății civile modifică de obicei percepțiile a ceea ce este sau nu este semnificativ într-o anumită realitate, termenul este folosit în principal în scopuri ținând de observație, adică pentru a descrie acea realitate sau pentru a clarifica ceea ce poate fi astfel, o realitate confuză.
O societate democratică reală se construiește în timp îndelungat. Un prim pas însă pentru o democrație funcțională îl reprezintă instituțiile și mecanismele democratice, iar societatea civilă, în acest context, acționează precum un mecanism reglator pentru societățile democratice.
Societății civile îi revine dreptul și datoria de a influența deciziile politice, economice sau de interes public. Reacțiile societății civile față de politicile administrative sau economice care vin in contradicție cu interesele sale sunt variate: manifestații, campanii de presă, mesaje de protest etc.
Cum astfel de acțiuni sunt dificil de organizat și au adesea impact pe termen scurt, este necesară apariția unor structuri paralele cu cele ale statului: organizații non-guvernamentale, asociații profesionale, sindicate, patronate etc., care să monitorizeze activitatea instituțiilor statului și modul de soluționare a revendicărilor și care să mențină o presiune constantă asupra factorilor de decizie. Acestea trebuie să colaboreze cu structurile implicate în administrarea societății, pentru a găsi soluțiile potrivite și a ameliora continuu calitatea vietii.
Societatea civilă trebuie să se implice într-o gamă largă de probleme, precum guvernarea unei țări, relațiile internaționale, dezvoltarea economică sau protejarea mediului înconjurător. În acest scop, este necesar să fie constituită din cât mai multe organizații “specializate” în cât mai multe domenii care privesc organizarea și administrarea societății umane.
Aceste instituții trebuie să cunoască politicile curente și propunerile de politici, pentru a monitoriza modul în care factorii politici sau economici respectă interesele majorității populației în domeniile respective.
Societatea civilă regăsită în fostele state comuniste central și est-europene are astăzi o înfățișare cu totul diferită de cea a primelor stadii ale evoluției sale (și ele foarte diferite, de la țară la țară), chiar dacă uneori este animată de aceleași figuri.
Securitatea umană, a individului și a comunității al cărui membru este, poate intra total sau parțial în competența unor organizații ale societății civile. Există exemple suficiente care vorbesc despre implicarea activă și consistentă a unor asemenea organizații în asigurarea condițiilor propice vieții și activității indivizilor și a comunității, prin antrenarea efectivă a cetățenilor la rezolvarea problemelor publice din localitatea lor.
Practic, societatea civilă, indiferent de nivelul de existență, își face cunoscută prezența, mai mult sau mai puțin intensă, prin activitățile și acțiunile desfășurate de organizațiile sale.
În acest context, se cuvine făcută mențiunea că nu toate organizațiile sunt la fel de:
– active, pe toate planurile – local, național, regional și mondial. Practica a demonstrat că cele mai active, la nivel local și național, sunt organizațiile ecologiste, cele referitoare la apărarea drepturile omului, ale copiilor, femeilor, iar la nivel regional și global active sunt organizațiile ecologiste, cele ce promovează interesele generale ale omenirii – dezvoltarea durabilă, buna guvernare, combaterea sărăciei;
– „bogate” în resurse financiare, umane și materiale. Există organizații ale societății civile, la nivel național, care primesc fonduri financiare din afară. La fel, există organizații ale societății civile, la nivel mondial, care dispun anual de fonduri financiare foarte însemnate, primite atât de la diferiți sponsori privați, cât și de la organizații interguvernamentale regionale și internaționale;
– cunoscute de populația localității, țării și nu numai. De regulă, sunt cunoscute organizațiile societății civile care se fac „auzite” și „văzute” atât în activități concrete și de interes pentru comunitatea în care se manifestă, dar mai ales prin intermediul mass-media.
În România, de exemplu, organizațiile care militează pentru asigurarea drepturilor generale ale omului și pentru educarea civică a cetățenilor sunt mult mai mediatizate decât alte tipuri de organizații ale societății civile.
De multe ori asemenea organizații pregătesc și desfășoară acțiuni diverse – de la proteste prezentate în presa scrisă și la televiziune, la organizarea de seminarii și simpozioane pe teme circumscrise drepturilor omului – la care invită să participe și reprezentanți ai puterii politice din stat. Ca urmare, organizațiile cele mai active sunt și cele mai cunoscute.
De regulă, ele dispun și de resursele necesare derulării activităților preconizate.
Măsura în care misiunea declarată a componentelor societății civile corespunde cu realitatea evidențiată de metodele prin care misiunea este pusă în aplicare și rezultatele concrete ale programelor derulate va pune în lumină atât deficiențele de implementare cât și strategiile de succes, permițând corectarea intervenției și eforturilor către schimbare socială ale societății civile românești, spre o mai bună utilizare a resurselor și o mai constructivă abordare a misiunii acesteia.
În cazul regimurilor totalitare, nu putem vorbi despre o societate civilă, deoarece influențarea deciziilor politice sau economice de către cetățeni este de neconceput.
Așadar, rolul societății civile este foarte important în statele democratice, iar în statele aflate la începutul drumului către democrație, rolul său este în mod special important, întrucât influențarea deciziilor politice și economice constituie un exercițiu democratic fundamental.
În modelul democrației directe, toți cetățenii, fără intermediari aleși sau numiți, puteau participa la procesul de luare a deciziilor publice. Acest tip de democrație a fost cu precădere folosit în Grecia Antică. Cetățenii se strângeau în Agora și acolo luau toți, împreună, deciziile referitoare la statul lor.
O condiție de bază a acestui tip de democrație, cea directă, era că fiecare cetățean avea dreptul de a vorbi liber, astfel asigurându-se că fiecare își face părerea auzită și că toate opiniile și doleanțele cetățenilor erau luate în considerare înaintea de a se trece la vot.
În prezent, noile evoluții tehnologice, îndeosebi internetul, tentează anumite segmente de alegători, cu precădere pe aceia care nu mai cred în mecanismul și pârghiile democrației reprezentative, să încerce revenirea la instrumentele democrației directe.
În țara noastră, rolul societății civile este încă puțin semnificativ în influențarea deciziilor politice, economice și de interes public. Însă, în țările dezvoltate, regăsim organizațiile societății civile care participă la dezbateri publice pe diferite teme, precum: politica de imigrație, măsurile de protecție a persoanelor defavorizate, mergând până la aspecte relativ abstracte, care țin de starea "morală" a societații.
În practică, în prezent încă nu există o strategie națională privind dezvoltarea societății civile din România, iar cele mai multe evoluții au un caracter ad-hoc, în funcție de presiunile momentului, de interesul prezentat de guvernanți de a-și legitimiza anumite inițiative prin cooptarea diferitelor organizații ale societății civile în scopul susținerii acestora, sau de abilitatea unor organizații sau coaliții de organizații în scopul de a crea oarecum presiunea necesară pentru promovarea anumitor inițiative.
Guvernul României a dezvoltat totuși un sistem de structuri care să permită o mai bună comunicare cu organizațiile societății civile, atât la nivel local, central cât și la nivel național. La nivelul fiecărei instutuții locale și centrale există un funcționar însărcinat cu comunicarea și consultarea cu ONG-urile din domeniu despre activitățile pe care le desfășoara administrația publică respectivă.
Cu toate acestea, majoritatea rapoartelor pe această temă evidențiază faptul că participanții la aceste consultări consideră că opțiunile lor nu sunt luate în considerare, sau că de multe ori întâlnirile se realizează doar ca o „strategie de PR”, sau nu se pun deloc în practică.
Principala sursă a ineficienței colaborării dintre societatea civilă și stat este dată și de lipsa de transparență în domeniul activității administrației publice și a celorlalte instituții, consultările efectuându-se fără o cunoaștere prealabilă din partea reprezentanților ONG-urilor a întregii problematici aflate în discuție .
Organizațiile societății civile au numeroase atribute importante în introducerea și implementarea anumitor politici publice. Datorită prevederilor Legii 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, în multe cazuri, diferite organizații non-guvernamentale sau coaliții de organizații non-guvernamentale au reușit să aducă modificări importante formei inițiale a unor legi, sau să elimine prevederi problematice.
Impactul organizațiilor non-guvernamentale asupra implementării politicilor publice a fost resimțit în etapa preaderării României la Uniunea Europeană. Capacitatea sectorului organizațiilor non-guvernamentale de a se implica în acțiuni de lobby și advocacy s-a concretizat printr-o serie de succese în domeniul serviciilor sociale și în introducerea unor amendamente în legislația privind drepturile copilului.
Unul dintre succesele recente în elaborarea unor strategii mai ample este colaborarea unui număr de 15 organizații non-guvernamentale, a Președinției, a partidelor parlamentare, precum și a Academiei Romane pentru realizarea Pactului pentru Educație.
Urmare a modificărilor legislative survenite în ultimii ani, guvernul și agențiile guvernamentale, au inițiat din ce în ce mai mult procese formale de consultare. Dacă participarea publică în procesul de elaborare a politicilor publice este o practică a instituționalizată în Uniunea Europeană, această noutate a devenit normă în România odată cu Legea 52/2003 și HG 775/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind formularea, monitorizarea și evaluarea politicilor publice. Chiar dacă modul de aplicare a legii și eficiența procesului sunt limitate, aceastea reprezintă un pas important în implicarea publicului în luarea deciziilor ce îl privesc.
Limbajul societății civile poate fi folosit și în scopul calculării strategiilor politice de realizare a unui bun politic predefinit sau asumat. Spre deosebire de metodele interpretative, empirico-analitice, care se preocupă spre exemplu de numirea, categorizarea, observarea, teoretizarea, compararea și înțelegerea unei realități complexe, compuse din acțiuni structurate instituțional, folosirea strategică a distincției dintre societatea civilă și stat urmărește definirea a ceea ce trebuie sau nu trebuie întreprins pentru a atinge un anumit țel politic. Prin urmare, termenul de societate civilă este inclus în calcularea mijloacelor tactice de realizare și de menținere a anumitor scopuri.
Nașterea sau renașterea societății civile este totdeauna însoțită de pericole, pentru-că ea dă libertate atât despoților cât și democraților. În timpul politicii de retragere, societatea civilă poate degenera un câmp de luptă, în care, datorită existenței unor libertăți civile, ,,vulpile au libertatea de a vâna puii’’. Dezvoltarea democrației, pluralizarea puterii în cadrul societății civile protejate și încurajate de o rețea puternică de instituții de stat controlabile, este doar o formă anume de relație stat-societate civilă.
Juan Linz și Alfred Stepan, în cartea ,,Problems of Democratics Transition an Consolidation’’, formulează cu îndrăzneală o teorie a precondițiilor unei tranziții reușite spre democrație și condițiile ulterioare care fac posibilă consolidarea unui regim democratic. Aceștia insistă asupra faptului că democratizarea este precum ,,o plantă sensibilă’’.
Din perspectiva acestora, această fragilitate a procesului de democratizare este important să fie înteleasă și explicată. Aceștia recunosc importanța crucială a caracterului reginului-totalitar, post-totalitar, autoritar sau sultanist – care a predatat încercarea de tranziție democratică, ceea ce îi determină să susțină o abordare dependentă de cale modificată, în înțelegerea procesului de democratizare.
Consolidarea democrației necesită o societate civilă liberă și activă. Cei doi cercetători pledează împotriva politicienilor și intelectualilor simpatizanți ai partidelor care susțin că societatea civilă, după ce și-a îndeplinit rolul istoric de contestare a despotismului politic, ar trebui demobilizată pentru a permite astfel dezvoltarea unei guvernări democratice stabile.
Rolul vital jucat de societatea civilă în asigurarea democrației trebuie susținut de existența unor instituții strâns asociate. O societate civilă orgnizată democratic necesită o societate politică, adică mecanisme precum partidele politice și aliențele între partide, alegeri și legi electorale, lideri politici și foruri legislative prin care cetățenii unei societăți politice să se exprime ca cetățeni, să aleagă și să controleze guvernele alese democratic.
Evoluția societății civile, atât în lume, cât și în țara noastră demonstrează că, în viitor, aceasta va cunoaște o puternică amplificare a rolului său, atât în comunitatea în care ființează cât și la nivel internațional.
CAPITOLUL II.
EVOLUȚIA SOCIETĂȚII CIVILE ÎN ROMÂNIA DUPĂ ANUL 1990
2.1. Constituirea societății civile în România
Mijlocul secolului XIX marchează primele activități civice în țara noastră, activități considerate la nivel minim, în comparație cu evoluțiile la nivel European, datorită unor moșteniri istorice și a lipsei modernizării sociale.
Apariția și dezvoltarea societății civile în țara noastră este legată în mod direct de dezvoltarea sferei publice. Această apariție a fost facilitată în principal de numărul mare de apariția unui număr mare de ziare și bineînțeles de prezența unei clase intelectuale educate în Vestul Europei.
Toate aceste elemente au prilejuit numeroase dezbateri sociale, culturale, religioase și politice. Modelul de dezvoltare și modernizare al elitelor politice și culturale românești a fost reprezentat de Europa, mai concret, de către Franța.
Până în perioada Primului Război Mondial, în spațiul urban s-au dezvoltat numeroase rețele sociale. Cluburile elitelor politice și culturale erau organizate în jurul celor două principale partide: partidul Liberal și partidul Conservatorii, principalele forme de implicare în viața socială și politică.
În numeroase cercetări istoriografice regăsim ca exemplu clubul Junimea din Iași, care a dominat dezbaterile culturale referitoare la modelul de dezvoltare al României din acea perioadă, care a generat ulterior efecte semnificative. De asemenea, o serie de cluburi dominate de bărbații din clasa mijlocie erau organizate în jurul unor activități sportive, dar și religioase, în special cele aparținând religiilor non-Ortodoxe, catolici, evrei, etc..
În cadrul zonelor rurale, apariția primelor asociați ale țăranilor a fost identificată la începutul secolului XX, reprezentând parte a unui proces de reformă stimulat de programul educațional inițiat de către Ministrul Învățământului din acea perioadă, Spiru Haret.
Tot în această perioadă au fost create mai mute bănci populare și asociații agricole, forme asociative care au continuat să existe până la instaurarea regimului comunist. Un alt tip de asociație recunoscută a fost reprezentată de Clubul Socialist, care s-a autonumit reprezentant al intereselor stratului în scopul formării muncitorilor industriali din centrele urbane.
Biserica Ortodoxă Română a avut un rol pronunțat în cadrul dezvoltării activităților civice din România. După ce a trecut printr-un proces de adaptare la noile tendințe, a inițiat un proces de dezvoltare a unor activități de caritate care nu existau anterior, un exemplu relevant putând fi dat în cantinele săracilor.
În acea perioadă statul nu manifesta nici un interes față de activitățile redistributive, cu caracter social, iar organizațiile de caritate au beneficiat, datorită Bisericii, de un teren benefic pentru dezvoltare, devenind un câmp de activitate pentru multe femei din înalta societate și chiar din clasa de mijloc.
Cu timpul, o parte dintre aceste asociații de caritate s-au transformat în promotoare ale drepturilor femeilor iar una dintre cele mai importante asociații a fost Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române – SONFR. Principala sursă de venituri pentru aceste asociații era reprezentată de donații, făcute ca acte de pietate, de câtre persoane din înalta societate.
Revoluția din Decembrie 1989 a reprezentat momentul de renaștere a societății civile românești. După constituirea Consiliului Frontului Salvării Naționale, în 22 decembrie 1989, ca organism al puterii de stat, în care au fost incluse numeroase personalități cunoscute drept opozanți ai regimului ceaușist, intenția de transformare a acestei organizații în partid politic a dus la demisia acestora și alăturarea lor societății civile, care binențeles se opunea noii conduceri politice.
Datorită criticilor constante din partea societății civile și a reflexelor comuniste ale noii puteri, societatea civilă a fost percepută în primii ani drept inamicul puterii politice din cauza mișcărilor de stradă din primii ani,caracterizate drept anti-statale.
După alegerile prezidențiale și parlamentare din anul 1992, raportul dintre societatea civilă și puterea politică a intrat în relație de normalizare, culminând cu schimbarea puterii politice în anul 1996, când principala alianță din coaliția de guvernare, Convenția Democrată din România conținea o serie de organizații civice din cadrul Forumului Democratic Antitotalitar din România.
Cu toate acestea, chiar dacă inițial, aceste organizații ar fi trebuit să aibă un rol fundamental în formularea politicilor noii puteri, aceste orgnizații civice au fost îndepărtate treptat de la luarea deciziilor politice.
Conceptul de „societate civilă” este unul dintre cele mai folosite în limbajul post-decembrist, el dobândind accepțiuni diferite.
Comunismul nu a permis existența și activitatea societății civile, care era percepută de guvernanți atât ca o sursă de disfuncționalități, cât și ca o expresie a decadenței capitaliste. De aceea, partidul-stat a instituit un permanent și minuțios control politic asupra oricărei organizații nepolitice, chiar dacă era asociație, sindicat, fundație sau uniune.
Majoritatea populației percepea societatea civilă din acea vreme ca pe ceva străin, venit din afara țării, care, este cel puțin dubios sau manipulator. În mentalitatea unor segmente importante ale populației o asemenea atitudine era considerată, în vremea de atunci, ca o manifestare îndreptată împotriva statului, ca purtător și apărător al intereselor naționale, ceea ce contravenea educației primite de către aceștia în familie, în școală, în organizația de partid sau de tineret.
În țara noastră, procesul formării societății civile a demarat și a continuat într-o modalitate opusă celei parcurse în țările cu tradiție democratică. În aceste țări, mai întâi a apărut, s-a dezvoltat și consolidat societatea civilă și, apoi, din cadrul acestora au fost formate partidele politice.
Sindicatele au fost cele care au condus la apariția și afirmarea partidelor social-democrate, iar asociațiile constituite pe lângă biserici au făcut posibilă apariția unor partide creștin-democrate.
În România, însă, formarea societății civile a avut un alt curs, total diferit de cele din țările cu o puternică tradiție democratică. Aceasta pentru că intenția clasei politice a fost aceea de a „crea” foarte rapid o societate civilă, mulată și aservită intereselor acestora.
2.2. Rolul societății civile în România
Prin intermediul instituțiilor sale, orice stat modern trebuie să fie puternic, armonios și echilibrat, să constituie o reflectare a voințelor umane colective, mobilizate de o viziune comună, capabilă să opereze o schimbare în interiorul societății și să construiască o nouă ordine.
Societatea civilă deține rolul de a media și a corecta disfuncționalitățile între societate și stat, limitând de câte ori este nevoie abuzurile statului. În acest sens, rolul societății civile în protejarea drepturilor omului și a libertăților politice a fost unul crucial în România în perioada de după căderea regimului comunist.
Procesul de democratizare, continuat prin integrarea în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și Uniunea Europeană, este o evidențiere deosebită a importanței unei societăți civile puternice, mai ales după perioada comunistă, în care singurele forme asociative permise erau cele oficiale, unde societatea civilă trebuia să reconstituie o parte din liantul social distrus de comunism.
Spre deosebire de drumul clasic al dezvoltării societății civile, care începea cu dezvoltarea unor comportamente de tip asociativ-civic și a voluntariatului în folosul comunității, recunoscute ca și comportamente instituționalizate ulterior sub forma unor organizații formale, renașterea societății civile române a început prin instituționalizarea realizată în jurul unor lideri de opinie, iar organizațiile nou create urmând să își creeze o bază socială.
Presiunea pentru instituționalizarea consultării cu mișcarea de tip sindicat a condus la crearea Consiliul Economic și Social prin Legea 109/1997. Aceasta a fost gândită ca o instituție publică de interes național, tripartită, autonomă, în scopul realizării dialogului social la nivel național dintre patronat, sindicate și Guvern și a climatului de stabilitate și pace socială.
Conform Constituției României, Consiliul Economic și Social este definit ca un organ consultativ al Parlamentului și Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înființare, organizare și funcționare. Eficiența acestei instituții este încă limitată, multe din negocierile guvern – sindicate desfășurându-se în afara acestui for.
După anul 2000, autoritățile publice au luat numeroase măsuri de instituționalizare a relației între organizațiile societății civile și Guvern, măsuri cu caracter pozitiv care arată un interes crescut fata de sectorul non-profit.
Societatea civilă din țara noastră a jucat și joacă un rol esențial în procesul de schimbare a mentalităților, atât prin inițierea unor dezbateri cât și prin expertiza oferită iar dezbaterile lansate în sfera publică din partea societății civile au dus de multe ori la o reconfigurare a agendei publice. În acest sens, familiarizarea cu valorile europene este un proces care a fost demarat în cadrul diferitelor teme de discuție abordate de organizațiile societății civile.
Societatea civilă, în special prin intermediul ONG-urilor, cele mai prezente în spațiul public, a jucat un rol fundamental în transpunerea condiționalităților integrării în Uniunea Europeană în reforme legislative, în special în domeniul transparenței decizionale și al luptei anti-corupție.
Un exemplu concret în acest sens, în anul 2003, o coaliție de mai mult de 150 de ONG-uri a reușit să determine o puternică campanie împotriva prevederilor legii finanțării partidelor politice. Din păcate, în ciuda impactului mediatic și politic al campaniei, prevederile au fost menținute în forma finală a legii, dar au fost scoase din forma revizuită în anul 2006, în momentul în care integrarea în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 era pusă sub semnul întrebării încă.
Datorită nivelului foarte scăzut de încredere al populației în clasa politică și instituțiile statului, societatea civila, în special prin liderii de opinie, a avut un rol semnificativ în convingerea populației referitor la beneficiile integrării în Uniunea Europeană.
Regăsim implicațiile actorilor societății civile chiar și când o serie de măsuri nepopulare precum creșterea constantă a prețului la gaze și benzină, care au fost justificate prin aderarea la Uniunea Europeană, liderii societății civile și reprezentanți ai mass-media au avut un rol deosebit în explicarea beneficiilor pe termen mediul ale alinierii la standardele Uniunea Europeană.
Capacitatea de a-și îndeplini funcția de ,,câinele care veghează – watch-dog’’ a fost fără îndoială ameliorată oarecum de reglementările legislative adoptate ca urmare a condițiilor impuse de aderarea la Uniunea Europeană.
Conform Legii liberului acces la informațiile de interes public, 544/2001, sectorul ONG a căpătat o capacitate importantă de supraveghere a modului de implementare a noilor reglementări, datorită dreptului de a face cereri și a depune sesizări cu privire la nerespectarea legii.
De asemenea, conform Legii 52/2003 privind transparența procesului decizional, ONG-urile au dobândit atribuții în sprijinirea procesului de consiliere pe probleme de legislație, mai ales prin intermediul dezbaterilor publice.
La recomandările repetate ale Comisiei Europene, Ministerul Integrării Europene a inițiat o serie de dialoguri cu ONG-urile specializate pe diferite aspecte ale capitolelor de negociere, având în vedere problemele constante ca fiind întâmpinate de România în procesul de implementare a reformelor necesare etapelor de integrare în Uniunea Europeană.
Reforma juridică a reprezentat unul dintre punctele cele mai sensibile în toată perioada de negociere a accesului la Uniunea Europeană, dar și ulterior aderării, la ora actuală domeniul justiției fiind încă sub supravegherea Comisiei Europene.
ONG-urile cu expertiză în domeniul juridic au avut rolul de a monitoriza cu atenție lucrările desfășurate în cadrul diferitelor comisii parlamentare precum și propunerile legislative înaintate de guvern, astfel încât să sesizeze cu promptitudine diferitele devieri de la angajamentele asumate în cadrul negocierilor.
De asemenea, monitorizarea unor instituții a căror activitate este relativ opacă în România, precum judecătorii, procurori, poliție, penitenciare, ș.a., au oferit informații specializate instituțiilor europene, limitând tendințele inerente de a camufla anumite neajunsuri sau implementarea, chiar dacă doar pe hârtie a unor reforme. Acest mecanism, cuplat cu o bună comunicare între ONG-uri și reprezentanții Comisiei Europene la București, au asigurat o bună capacitate de monitorizare a reformelor.
Un exemplu în acest sens poate fi considerată reforma sistemului penitenciar, care a fost atent monitorizată de o serie de organizații, monitorizând atât evoluția reglementărilor formale cât și printr-o comunicare directă cu personalul din aceste instituții precum și cu deținuții.
Putem concluziona faptul că în spațiul societății românești nu s-a petrecut o învestire firească, o validare a unei prestații sociale, ci o autoînvestire, o ocupare uneori brutală, alteori buimacă, a pozițiilor care confereau prerogativele reprezentării civile a societății. Logistica pusă în mișcare în acest scop a încercat performanța de a-i croi un profil cât mai departe de datele reale ale societății pe care pretindea că o reprezintă.
2.3. Caracteristici ale sectoarelor societății civile din România
Ministerul Justiției ne oferă date concrete referitoare la societatea civilă, împărțind-o în următoarele categorii: societatea civilă a asociațiilor, a fundațiilor, societatea civilă cea a federațiilor și uniunilor, acestea din urmă având o prezență relative redusă.
Chiar dacă, în practică, un număr important din aceste ONG-uri nu există decât pe hârtie, fie derulând doar activități sporadice, tendința de creștere constantă a acestui număr este o indicație a creșterii exponențiale a importanței vieții asociative din România.
Într-o societate democratică există întotdeauna grupuri sociale dezavantajate care nu beneficiază de valorile democrației, de redistribuirea resurselor financiare și de șanse egale de dezvoltare. Experiența unor societăți mai bogate și mai stabile decât a societății noastre, ne arată că statul are forțe și resurse limitate.
Administrația publică centrală și locală rezolvă cu dificultate, cu resurse aproape insuficiente, problemele colective fundamentale precum: apărarea, securitatea internă, serviciile publice naționale de educație și sănătate, reglementarea vieții sociale, politice, economice, protecția socială a pensionarilor și șomerilor și alte responsabilități constituționale.
Organizațiile societății civile sunt cele care pot contribui la creșterea nivelului de notorietate a problemelor colectând date, informații, mobilizând resursele necesare, propunând soluții de rezolvare a acestor probleme și influențând autoritățile publice în formularea politicilor publice și selectarea soluțiilor adecvate.
Figura 1.
Tipul de ONG-uri la nivelul anului 2008 conform Registrului Național al ONG-urilor
Conform unui studiu din anul 2005, clasificarea organizațiilor societății civile după criteriul funcțiilor pe care le îndeplinesc, necesită nu mai puțin de 20 de categorii, după cum urmează: organizații religioase, sindicate, organizații civice și sociale (drepturile omului, etc.), ofertanți de servicii (educație, sănătate, servicii sociale), organizații de instruire și cercetare (think-tank), organizații mass-media non-profit, asociații ale femeilor, cluburi studențești și de tineret, organizații ale grupurilor marginalizate din punct de vedere socio-economic, organizații profesionale și de afaceri (Camere de Comerț, organizații profesionale), organizații cu caracter local, organizații economice, organizații cu caracter etnic, organizații de mediu, organizații culturale, organizații sportive și recreaționale; rețele, federații și organizații de suport; mișcări sociale.
Cu toate acestea, enumerarea de mai sus nu reușește să surprindă complexitatea funcțiilor îndeplinite de societatea civilă. În general studiile despre societate civilă din România se referă la acele ONG-uri de tipul organizațiilor civice și sociale, la organizațiile cu scopuri culturale și recreaționale, prestatorii de servicii sociale, organizațiile de mediu.
Organizațiile profesionale și cele sindicale intră în altă categorie, deoarece urmăresc atingerea unor beneficii în mod special pentru proprii lor membri. De altfel, organizațiile de tip religios și organizațiile cu caracter etnic, au parte de reglementări speciale mai ales din punct de vedere al accesului constant la finanțări.
Figura 2.
Distribuția pe tipuri a asociațiilor și fundațiilor
După cum rezultă din Figura 2, prezentată mai sus, asociațiile culturale și de recreere reprezintă cea mai mare parte din numărul ONG-urilor din România. Una dintre explicațiile acestei prezențe este faptul că acest tip de asociații au existat și în perioada comunistă, neavând potențial politic periculos. Petrecerea timpului liber este organizată, în general, la nivel local în diferite cluburi sportive, în general asociațiile sportive ocupându-se cu întreținerea infrastructurii necesare practicării diferitelor sporturi.
Asociațiile cu caracter cultural sunt organizate pe o bază locală și cu un obiectiv bine definit, în general legat de promovarea unei anumite personalități culturale, a unei locații, ș.a.. Atât organizațiile sportive cât și cele culturale sunt susținute, de regulă, în mod indirect din fonduri de la bugetul de stat, prin acoperirea cheltuielilor infrastructurii necesare funcționării lor.
Prestarea de servicii sociale reprezintă una dintre cele mai importante funcții ale ONG-urilor din țara noastră. Accesul la fondurile publice pentru acest tip de activități a fost permis odată cu Legea 341 din 1998, în acest fel statul recunoscând importanța cooptării societății civile în acest domeniu foarte important. Finanțarea din surse publice pentru acest tip de servicii rămâne relativ scăzută, conform cifrelor oferite de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei până în anul 2004 fiind oferite 238 de finanțări de la bugetul de stat de care au beneficiat în jur de 9000 de persoane.
În ultimii ani situația a evoluat în mod constant, conform datelor MMSSF la finalul anului 2006 exitând un număr de 1164 de furnizori acreditati de servicii sociale la nivelul întregii țări, din care 742 fiind furnizori privați. Odată cu creșterea alocărilor bugetare pentru ONG-urile din acest domeniu, a crescut și capacitatea acestora de a accesa aceste fonduri. Unul dintre motivele pentru care această evoluție a trenat rezidă în faptul că sumele acestea nu puteau fi acordate din cauza faptului că, uneori, ONG-urile nu se încadrau în categoriile bugetare pentru care se pot aloca fonduri.
Asociațiile și fundațiile din domeniul sănătății sunt constituite fie pentru promovarea intereselor unor categorii speciale de angajați din domeniul sanitar, fie pentru promovarea unui serviciu oferit de sistemul medical de stat sau privat prin campanii de informare către publicul larg și advocacy în scopul unor modificări legislative sau unor alocări financiare.
Un număr important din aceste asociații au ca scop în special promovarea intereselor propriilor membri, aderarea la aceste asociații fiind condiționată de prezența calificării formale.
Un bun exemplu pot fi asociațiile de tipul Colegiul Medicilor, care au în anumite cazuri, posibilitatea de a condiționa dreptul de practică al medicilor, excluderea din asociație fiind echivalentă cu ridicarea dreptului de liberă practică. Odată cu creșterea proeminenței problematicii protecției mediului înconjurător, asociațiile de protecție a mediului au dobândit o importanță din ce în ce mai mare și în România. Dacă pentru o bună perioadă de timp, cea mai vizibilă organizație de protecție a mediului din România a fost Greenpeace, în ultimii ani o serie de asociații românești au obținut succese semnificative în abordarea unor probleme de mediu.
Un alt exemplu îl constituie Asociația Salvați Dunărea și Delta, care a reușit să determine o serie de modificări legislative menite să limiteze exploatarea economică a resurselor piscicole și conservarea biodiversității în Delta Dunării și pe râul Dunărea.
Campania „Salvați Roșia Montană“ este un alt exemplu prin care s-a încetinit demararea celei mai mari exploatări aurifere din România, campanie care a reunit un număr important de instituții și personalități, într-un amplu efort de advocacy.
Asociațiile și fundațiile cu activitate în domeniul general al drepturilor omului au fost de departe cele mai vizibile din punct de vedere mediatic în perioada de democratizare a României. În practică, o parte semnificativă a informațiilor din acest material se referă la acest tip de asociații și fundații.
Situația entităților organizaționale neguvernamentale, ca parte componentă a societății civile din România a fost analizată pe baza datelor FDSC și CIVICUS utilizându-se tehnica SWOT, evidențiindu-se punctele tari, punctele slabe, oportunitățile și amenințările.
Analiza SWOT
2.4. Tendința esențială de evoluție a societății civile
Despre evoluția organizațiilor civile din țara noastră, putem aprecia că a avut un trend ascendent. Dacă până la Primul Război Mondial asemenea organizații funcționau de obicei în cadrul activităților religioase, după Primul Război Mondial și făurirea României Mari, evoluția cadrului legislativ pentru organizații civile a fost accelerată de apariția Legii 21/1924 cunoscută sub numele de „Legea Mârzescu” după numele autorului acesteia, creându-se astfel cadrul legal pentru aplicarea principiilor libertății de asociere prevăzute în Constituțiile din anii 1866 și 1924.
Numărul asociațiilor și fundațiilor a crescut foarte mult, cele mai cunoscute fiind: asociațiile culturale create pentru popularizarea anumitor aptitudini la nivelul populației; asociații de promovare a dreptului femeilor în special dreptul la vot; asociații de promovare a activităților cu caracter social; asociații culturale ale minorităților religioase și etnice etc.
Din punct de vedere strict legal, Legea Mârzescu din 1924 nu a fost abolită, astfel încât aceasta a constituit baza legală pentru înregistrarea juridică a organizațiilor non-guvernamentale nou constituite. Odată cu trecerea anilor, complexitatea cadrului legal de funcționare a diferitelor activități a organizațiilor societății civile a crescut în permanență.
În perioada regimului comunist în România, ca și în celelalte țări comuniste, activitățile derulate de societatea civilă, indiferent de natura lor, au fost subordonate partidului comunist prin intermediul aparatului de stat.
Evoluția numărului de organizații dupa Revoluția din decembrie 1989 a societății civile poate fi considerată spectaculoasă, deoarece pornind de la cifre minime în anul 1989, la 13.000 organizații în anul 1996, la peste 44.000 de mii în 1999 și ajungând la peste 53.000 la nivelul anului 2008.
Totuși, doar în anul 2000 s-a ajuns la un cadru juridic concret, clar și vizibil, dar predictibil din punct de vedere al procedurii de înregistrare a ONG-urilor, a managementului dar și a relațiilor dintre administrația publică și organizațiile nonguvernamentale.
Ordonanța de Guvern 26/2000 cu privire la asociații și fundații a înlocuit definitiv vechea lege, prin crearea unui cadru unitar pentru: exercitarea dreptului la liberă asociere; promovarea valorilor civice, a democrației și statului de drept; urmărirea realizării unui interes general, local sau, după caz, de grup; facilitarea accesului asociațiilor și fundațiilor la resurse private și publice; parteneriatul dintre autoritățile publice și persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial.
Au fost introduse o serie de facilități fiscale pentru sectorul non-guvernamental, cea mai semnificativă fiind scutirea de la plata TVA pentru ONG-uri și scutirea de la plata taxelor vamale pentru autovehiculele mai vechi de 8 ani primite ca donație. Rezultatul acestei legi a produs o sporire imensă a numărului de ONG-uri care nu derulau niciun fel activitate orientată către comunitate, ci erau folosite pentru derularea unor activități care aduceau profit, aspect care explică o parte a creșterii spectaculoase a numărului de organizații.
Integrarea în Uniunea Europeană a dus fără îndoială la creșterea importanței societății civile, în special din punct de vedere al capacității de influențare a mediului politic. Sectorul nonguvernamental a reușit să folosească în mod eficient cerințele impuse de Uniunea Europeană.
În acest sens, rapoartele diferitelor organizații ale societății civile au fost utilizate în mod constant pentru evaluarea progreselor României de către organismele Uniunii Europeane, un argument care a influențat atitudinea clasei politice.
Corporate social responsibility (CSR) este un nou concept, importat prin intermediul corporațiilor transnaționale și foarte relevant pentru discuțiile privind tendințele comportamentului filantropic.
În acest sens, un exemplu de bună practică îl constituie programul de payroll giving inițiat de compania Connex în anul 1998, program care a constat în convingerea unui număr de angajați să accepte anumite deduceri salariale destinate donațiilor.
După 5 ani de la inițierea programului, numărul angajaților care au adoptat acest sistem de donație se triplase, ajungând la 920, iar acțiunile acestora s-au tradus în donații însumând 65.000 euro. Cultura donației a stimulat, în cazul acestora, cultura asocierii, întrucât o parte consistentă dintre angajații Connex care donaseră bani au devenit voluntari pentru organizațiile beneficiare.
Deși s-a înregistrat un progres vizibil în adoptarea comportamentului filantropic la nivelul sectorului de afaceri, acțiunile caritabile corporatiste rămân încă la un nivel insuficient de dezvoltare. După anii 2000, integrarea tot mai puternică la tendințele globale, a făcut ca tot mai multe companii românești să înființeze astfel de organizații.
Organizate în mod diferit, acționând în domenii diverse, fundațiile corporatiste sunt un semn, de prosperitate și maturitate a mediului românesc de afaceri. În practică, în România, există încă sub 20 de fundații corporatiste active în mod permanent, cele mai multe create de companii multinaționale.
Relația între cultura donației și cultura asociației a fost argumentă empiric printr-o serie de exemple de comportament filantropic la nivel individual sau agregat. Aceste exemple calificate drept bune practici arată că filantropia este mai mult decât o stare de spirit, devenind o acțiune care facilitează dezvoltarea organizațională și ab extenso, dezvoltarea întregii societăți civile.
2.5. Cadrul legislativ referitor la societatea civilă în România
Conform legislației românești, asociațiile sunt definite drept subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înțelegeri, pun în comun și fără drept de restituire a contribuției materiale, cunoștințele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unor activități în interes general, al unor colectivități sau, după caz, în interesul lor, personal nepatrimonial.
Dobândirea personalității juridice de către o asociație se realizează printr-un act constitutiv și realizarea unui statut al asociației. Actul constitutiv conține: datele de identificare a membrilor asociați, exprimarea voinței de asociere și precizarea scopului propus, denumirea asociației, sediul asociației, durata de funcționare și patrimonial, organele de conducere, administrație și reprezentare în relațiile juridice.
Statutul unei asociații trebuie să conțină: explicitarea scopului și obiectivelor asociației, modul de dobândire și de pierdere a calității de asociat, drepturile și obligațiile asociaților, categoriile de resurse patrimoniale ale asociației, atribuțiile organelor de conducere, administrare și control ale asociației.
Evoluția cadrului legislativ pentru astfel de organizații a fost accelerată de apariția Legii 21/1924, cunoscută sub numele de „Legea Mârzescu”, fiind creat astfel cadrul legal pentru aplicarea principiilor libertății de asociere.
Numeroasele schimbări legislative, de cele mai multe ori aduse prin intermediul unor ordonanțe de urgență, uneori rămase valide pentru câteva luni, fiind modificate ulterior în Parlament, au creat uneori o serie de confuzii. Faptul că abia în anul 2000, adică la mai bine de zece ani de la căderea comunismului, Legea din 1924 a fost în final eliminată arată o lipsă de interes față de reglementarea coerentă a domeniului.
Legal, sindicatele și cultele sunt introduse într-o categorie diferită în România, fiind reglementate de o lege separată. Comparativ cu media europeană prevederile legale care reglementează condițiile de înscriere a acestora sunt relative restrictive în cazul sindicatelor.
Federațiile sunt constituite din două sau mai multe asociații sau fundații, fără scop patrimonial, acestea dobândesc personalitate juridică proprie și funcționează în condițiile prevăzute de lege pentru asociații. O federație poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă cel puțin două treimi din numărul asociațiilor și fundațiilor care o alcătuiesc sunt recunoscute ca fiind de utilitate publică.
Diversele coaliții apărute în special după 2003, constituite în scopul sprijinirii unui anumit proiect reprezintă forma cea mai vizibilă a acestui fenomen. Finanțarea de la bugetul Uniunii Europene, conține din punct de vedere al condiționalității aspecte legate de parteneriate poate duce la o schimbare acestei tendințe, conducând la dezvoltarea unor rețele puternice și cu o largă distribuție geografică.
Fundațiile reprezintă subiectul de drept înființat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic constituie un patrimoniu dedicat, în mod permanent și irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, al unor colectivități.
Fundațiile corporatiste sunt create de companii, fiind finanțate complet sau parțial de mediul privat de afaceri, și în general având ca scop sprijinirea sau desfășurarea de programe sociale, civice, de sănătate, educaționale sau culturale, acționând la nivel local sau global.
Uniunile sau confederațiile reprezintă unirea a mai multor organizații, grupuri sociale care au la bază convenții pentru apărarea unor interese sau revendicarea unor drepturi comune.
Un alt aspect reglementat prin lege este legat de persoanele juridice străine, care își desfășoară activitatea pe teritoriul României pe baza unui acord bilateral sau multilateral și spre deosebire de celelalte tipuri de organizare a ONG-urilor acestea pot beneficia de o serie de facilități suplimentare sau se pot supune unor restricții menționate în acordurile pe baza cărora își desfășoară activitatea.
Activitățile de advocacy care pot fi realizate de organizațiile societății civile nu sunt limitate din punct de vedere legal.
În prezent, organizațiile societății civile care activează în domeniul serviciilor sociale au nevoie de obținerea unei licențe speciale pentru a-și îndeplini activitatea. Conform Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, condițiile cel mai greu de îndeplinit privesc necesitatea obținerii unei acreditări pentru diferitele tipuri de servicii pe care le îndeplinesc, iar pentru acele activități care implică lucrul cu copiii condițiile de obținere a unei licențe sunt speciale.
Activitatea de sponsorizare a fost reglementată în mod sistematic începând cu Legea 32/1994 privind sponsorizarea. Atât datorită sensibilității problemei cât și creșterii complexității realității reglementate de lege, au fost aduse mai multe modificări de-a lungul timpului. La ora actuală, persoanele fizice sau juridice române care efectuează sponsorizări în domeniile prevăzute la art. 4 al respectivei legi, beneficiază de reducerea bazei impozabile cu echivalentul sponsorizărilor, dar nu mai mult de: 10% pentru sponsorizări în domeniile – cultură, artă, învățământ, sănătate, asistența și servicii sociale, acțiuni umanitare, protecția mediului, 8% în domeniile – educație, drepturile omului, știința-cercetare fundamentală și aplicată, domeniul filantropic, cel de întreținere, restaurare, conservare și punere în valoare a monumentelor istorice, sport și 5% în domeniile – religios, social și comunitar, reprezentarea intereselor asociațiilor profesionale, fotbal.
În anul 2000, a fost introdus în cadrul legal statutul de utilitate publică prin OG 26/2000 iar în 2003 odată cu Legea 571 Privind Codul Fiscal, urmând modelul legii similare din Ungaria, Legea 1% care ulterior a devenit Legea 2%, aspecte care au condus la o relativă aliniere a legislației românești cu cea europeană.
Una din sursele cele mai importante de suspiciune cu privire la relația dintre ONG-uri și partidele politice a fost dată de prevederile Legii 43/2003 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale. Dacă pentru fondurile provenite din sponsorizări, cotizații, donații și subvenții de la bugetul de stat existau limite stricte, legea prevedea că ONG-urile pot sprijini partidele politice fără a specifica niciun plafon în acest sens.
CAPITOLUL III.
DECIZIA PUBLICĂ ȘI DIALOGUL CU SOCIETATEA CIVILĂ
3.1. Complexitatea spațiului public
Conceptul de spațiu public constituie obiectul cercetărilor din științele sociale de mai mult de treizeci de ani. Noțiunea de spațiu public a cunoscut, în anul 1962 un aport semnificativ, odată cu teza cercetătorului Jurgen Habermas, prin lucrarea ,,Spațiul public. Arheologia publicității ca dimensiune constitutivă a societății burgheze”.
Filosoful german „analizează procesul în cursul căruia publicul, constituit din indivizi care își folosesc rațiunea, își apropie sfera publică aflată sub controlul autorității și o transformă într-o sferă în care critica se exercită împotriva puterii statului; este acea sferă publică politică apărută mai târziu și denumită sferă publică burgheză”.
Sfera publică burgheză poate fi percepută ca o sferă a persoanelor private reunite ca public; curând după ce au revendicat sfera publică reglementată de autorități, ele o îndreaptă chiar împotriva puterii publice…mijlocitorul acestei despărțiri politice este în mod original și fără precedent istoric, așa-numitul „raisonnement” – raționamentul public.
În jurul anilor ’90, Jurgen Habermas revine asupra conceptului de spațiu public, definindu-l după cum urmează: ,,condițiile de comunicare prin intermediul cărora pot fi formarea discursivă a opiniei și voința unui public alcătuit din cetățeni”.
Definiția oferită de Jurgen Habermas spațiului public este fondată pe principiul publicității sau al folosirii publice a rațiunii de către persoanele particulare reunite într-un public. Utilizarea publică a rațiunii sub forma argumentării și dezbaterii reprezintă mediul în care se realizează opoziția dintre societatea civilă și stat.
Spațiul public este definit ca inegal și conflictual, reflectând raporturi sociale de inegalitate și dominare, însă câmpurile sociale concurente și interdependente generează o oarecare tensiune exprimată, după cum afirma Bourdieu, o violența simbolică, spațiul public devenind în acest mod “câmpul medierii între interesele și pozițiile sociale contradictorii care trec cu necesitate prin formele culturale și simbolice ale formării opiniei”.
În studiul “Întreprinderea din perspectiva spațiului public și comunicarea”, cercetărul Bernard Floris face distincție între patru forme de mediere proprii spațiului public, după cum urmează:
1. spațiul public reprezintă câmpul formării simbolice a unei opinii publice prin intermediul tuturor formelor de comunicare care există în societate;
2. spațiul public reprezintă câmpul formării democratice a unei voințe publice prin intermediul sufragiului universal al parlamentului și al partidelor;
3. spațiul public reprezintă o sferă de mediere între stat și societatea civilă;
4. spațiul public nu este un loc abstract al consensului democratic ideal, ci un spațiu conflictual care exprimă raporturile sociale de inegalitate și dominare.
Problematica noțiunii de spațiu public s-a dezvoltat pe baza unei „producții științifice de mare calitate…care încearcă să analizeze una dintre problemele-cheie ale societăților contemporane: spațiul public este un fir roșu, care pune în joc atât acțiunea comunicațională cât și devenirea politicului constituirea legăturii sociale”.
Sfera publică rămâne „un principiu de organizare al ordinii noastre politice. Ea este „mai mult decât o zdreanță de ideologie liberală de care democrația socială ar putea, fără nici o daună să se lipsească”.
Bernard Miege constata că se observă așadar o ambivalență a noțiunii de spațiu public care delimitează următoarele:
1. spațiul public acoperă în același timp unul sau mai multe locuri, spații fizice (Agora, saloanele, cafenelele, piețele, Parlamentul), acțiunea politică desfășurată în unul dintre acele locuri, acțiune recunoscută drept democratică;
2. spațiul public desemnează realitățile empirice (orașul-stat grec, burghezia din secolul al XVIII-lea);
3. spațiul public desemnează și o normă care depășește particularitățile istorice și tinde să conteste principiul autorității în toate instituțiile”.
Utilizarea noțiunii de spațiu public se dovedește a fi delicată în analiza lui Pierre Chambat, deoarece conform acestuia, „accepțiunile conceptului se împart în cei doi poli: cel social și cel politic”.
„Spațiul public este locul participării politice, înțeleasă ca expresie a intereselor și deliberării, al deciziilor și al controlului puterii”. După B. Lamizat și A. Silem, spațiul public modern se constituie, în dimensiunea sa spațială, ca un loc de circulație, unde se întâlnesc oameni, interese, idei. „El este recunoscut ca unul public, unde teritoriul sau clădirile aparțin comunității. În acest loc se produc schimbările de informații sau păreri, actele de decizie, discursurile politice, acțiunile instituțiilor ce reprezintă puterile instituționale” .
În spațiul public se realizează formarea opiniei și a voinței publice, în mod liber, conform unei proceduri argumentative. Datorită diverselor contacte și interacțiuni, se concretizează, în practica unor acte de comunicare, o asociație voluntară, care are ca scop obținerea înțelegerii reciproce, la care se ajunge printr-un tip precis de discuție, unde argumentele, în mod explicit bazate pe rațiune sunt supuse criticii de către partenerii la dialog.
Spațiul public produs de mass-media este caracterizat de sociologul Mihai Coman în una din lucrările sale ca fiind popular, mai angajat, mai inovator, mai apropiat atât frământărilor populare, cât și de seismele politice, spre deosebire de cel tradițional pe care îl cataloghează „ca un loc ezoteric al dezbaterilor raționale și al formării unor opinii savante.
Prin intermediul relațiilor publice generalizate toate instituțiile sociale folosesc tehnicile și tehnologiile comunicării și informării, punând în practică strategii de comunicare din ce în ce mai sofisticate. „Imaginile cu putere de seducție vor face obiectul acestor strategii, ce vor deveni mai mult decât niște simple discursuri.
Autorul francez Bernard Miege puncta faptul că „tehnicile moderne de comunicare tind în aparență să favorizeze inițiativele individuale, fiecare fiind în măsură, grație lor, să își apropie informațiile de proveniență foarte diversă și să își creeze o opinie “independentă” .
În esență, rolul individului într-un stat este unul decisiv, deosebit de important pentru bunul mers al societății. Înainte de definirea conceptului modern de spațiu public, trebuie subliniată puterea pe care o exercită individul, ca membru al societății. Acțiunile sale, izvorâte din rațiune și libertatea de expresie, fac din acestea un drept natural al fiecărui om.
Libertatea individului nu mai este în prezent limitată, după cum susține și autorul Mihai Coman, individul putând să participe la conducerea societății, poate participa la luarea deciziilor, iar părerea acestuia contează acum, într-o societate democratică.
Această libertate de expresie conturează egalitatea indivizilor și face ca, într-un dialog, conversație, dezbatere pe orice temă, chiar polemică, cel ce spune adevărul să nu fie unul singur. Într-o dezbatere oarecare, o problemă diversă este analizată din toate unghiurile, se ascultă diferite variante, se aduc critici, iar cei adunați pentru a lua o decizie și a trage o concluzie, vor judeca și evalua chestiunile cu argumente cât mai diferite.
Regimul concurențial și conflictul caracterizează noul spațiu public, diferit de cel burghez habermasian ce era reprezentat de indivizi ce împărtășeau idei comune. El este plin de ritualuri politice așteptate deja de către opinia publică, concept ce face dinamică viața socio-politică, dar în același timp indică și o transformare majoră la nivelul regulilor de acțiune.
În viziunea Cameliei Beciu, actorii politici se raportează unii la ceilalți de pe poziții concurențiale într-un spațiu experimental ca timp și ca mod de organizare. Regimul concurențial consacrat juridic este cel care reglementează acțiunea politică în sensul că îi dictează miza, ritmul și termenii de legitimare.
Noțiunea de spațiu public este ea însăși „ridicată la rangul de mediatoare între Societatea Civilă și Stat”, între sociabilitate și cetățenie, între privat și public, între moravuri și politică.
3.2. Consultarea societății civile în spațiul public
Societatea civilă reprezintă expresia instituțională a implicării și participării cetățenilor la viața publică, iar cân ne referim la acest lucru, nu ne referim doar la atitudine, ci la existența unor cadre și practici concrete, care să permită informarea corectă, consultarea și participarea civică.
În urmaunor studii recente, a rezultat faptul că pentru cei mai mulți dintre români, conceptul de societate civilă pare mai degrabă o formă fără fond, neimportantă, neasimilabilă și încă într-un sistem de construcție socială bazată pe conștientizarea intereselor comune și a beneficiilor mutuale ale asocierii.
Datele din aceste cercetări ne demostrează faptul că 91% dintre români declară că nu sunt membri ai unei organizații neguvernamentale. În 2012, în comparație cu 2006, se observă o creștere cu 6% a persoanelor care au semnat o petiție și cu 11% a celor care au participat la o demonstrație legală. 85% dintre români consideră că este mai bine să fii prudent și să nu ai încredere în relațiile cu ceilalți, iar 66% dintre respondenți apreciază că ceilalți oameni caută să profite de pe urma lor.
Lipsa de încredere socială nu creează temelia necesară asociativității, iar fără capacitatea de asociere este greu să construiești o veritabilă societate civilă. Putem, de altfel vorbii și de un deficit major de cultură politică și civică în rândul cetățenilor.
Deficitul de activism civic și politic al românilor face ca societatea civilă din România să fie cu atât mai importantă, pentru că ea trebuie să se substituie pasivismului general al românilor în fața politicului.
Societatea civilă din România trebuie să reprezinte un anticorp necesar pentru sănătatea democrației, prin care ar trebui să se asigure controlul permanent asupra politicului, astfel încât cetățenii să se simtă mai protejați în fața abuzurilor efective sau potențiale ale puterii.
3.2.1 Modalități de implicarea cetățeanului
Având în vedere faptul că studiul acestei lucrări de licență se va referi la administrația publică locală, voi face referire în continuare doar la autoritățile care realizează administrația publică la nivel local.
În prezent modalitatea formării și implicării societății civile continuă să reprezinte o temă centrală în discuții de diferite nivelur, configurându-se o nouă tendință în evoluția organizațiilor societății civile reprezentată de dezvoltarea spiritului activ civic și al voluntarismului.
Principiul consultării cetățenilor se poate referii la sistemul consultării cetățenilor ca și principiu de organizare și funcționare ale administrației publice, evidențiat în dispozițiile articolului 2 din Legea nr. 215/2001, completat de dispozițiile articolului nr. 43 care detaliază fapte în legătură cu care primarul poate propune consultarea cetățenilor prin referendum local, după cu urmează:
– consultarea înaintea aprobării bugetului local;
– consultarea înaintea aprobării impozitelor și taxelor locale;
– consultarea înaintea aprobării unor regulamente locale, care vizează organizarea comunității locale;
– administrarea domeniului public și privat;
– participarea la programe de dezvoltare județeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră;
– organizarea, dezvoltarea urbanistică a localităților și amenajarea teritoriului;
– asocierea sau cooperarea cu alte autorități publice, organizații neguvernamentale, persoane juridice române sau străine.
Consultarea cetățenilor poate fi privită prin prisma încurajării și a facilitării participării cetățenilor la elaborarea actelor normative și la ședințele publice ale instituțiilor administrației publice locale.
Participarea și implicarea societății civile înseamnă informare, iar diseminarea informațiilor necesare pentru participare poate să fie făcută fie de jos în sus, adică cetățenii își exprimă dorința de implicare, sau de sus în jos, adică autoritățile locale informează cetățenii cu privire la politicile care sunt concepute și la drepturile și responsabilitățile lor cu privire la acestea.
Practicile cele mai frecvente au permis identificarea următoarelor forme de participare: forumuri și organizații civile, reuniuni și adunări publice, informare publică precisă, obiectivă și suficientă, dezbateri, sesiuni de informare, comitete și grupuri de discuție, asociații de cartier, anchete, audieri și consultări publice.
Prin intermediul actelor de consultate, administrația publică locală prijină dezvoltarea de politici publice mai bune, identifică toate părțile afectate și posibile impacturi, minimizează riscul contestațiilor ulterioare și dificultăți de implementare și identifică noi posibilități de intervenție sau metode de implementare.
3.2.2 Principiile bunei democrații participative
Administrația publică locală funcționează pe baza principiului descentralizării, principiului autonomiei locale, principiului deconcentrării serviciilor publice, principiului eligibilității autorităților, principiului legalității, precum și principiul consultării cetățenilor.
Autonomia locală, care poate fi numai administrativă și financiară, conferă administrației locale dreptul de a gestiona și rezolva problemele comunității, binențeles, în limitele legii, pentru toate domeniile care nu sunt repartizate altor structuri, coordonate de administrația centrală.
Principiul transparenței decizionale se concretizează prin intermediul unui grup de instrumente prin care instituțiile administrației publice informează și consultă cetățenii, în calitate de contribuabili dar și în calitate de beneficiari ai administrației publice, cu privire la activitatea desfășurată în interesul cetățenilor.
Având în vedere calitățile menționate, cetățenii au dreptul de a fi informați și consultați, precum și de a participa la deciziile luate de autoritățile administrației publice locale și centrale.
Reunite, principiile transparenței și principiul consultării cetățenilor se concretizează la nivelul administrației publice locale prin următoarele metode:
– informarea reprezintă primul nivel al implicării cetățenilor, fără de care cetățenii nu pot participa activ;
– consultarea reprezintă o metodă care presupune o inițiativă din partea autorităților sau instituțiilor publice în scopul identificării necesităților și nemulțumirilor cetățenilor, pentru evaluarea priorităților unor acțiuni sau pentru a extrage idei și sugestii privind o anumită tematică.
– întâlnirea și audierea publică reprezintă o metodă care presupune un interes din partea ambelor părți, la care participă atât cetățenii, cât și reprezentanți cu putere de decizie ai administrației publice locale;
-organizarea cetățenilor pentru a face lobby și pentru a influența politicile publice inițiate de autoritățile publice, în situația în care cetățenii nu au fost implicați încă de la început în conceperea respectivei politici publice;
– organizarea de către diferite organizații a unor focus-grupuri constituite din cetățeni, în vederea dezbaterii pe marginea unei anumite teme de interes general pentru participanți, în scopul clarificării opiniilor cetățenilor și modul în care propunerea poate deveni subiect pe agenda unei instituții publice, înainte ca aceasta să inițieze o politică publică în acest sens;
– organizarea în diferite asociații cetățenești care să inițieze, să propună sau să comenteze proiectele de acte normative inițiate de autoritățile locale;
– organizarea cetățenilor în comitete consultative cetățenești pentru a furniza autoritățile locale păreri legate de aspecte cât mai diferite, din zonele de referința ale comunității din care fac parte cetățenii;
– utilizarea internetului, un instrument deosebit de important de comunicare între cetățeni și autoritățile publice, sau chiar între cetățeni, prin discutarea diferitelor subiecte de interes comun pe acele forumuri de discuții;
-participarea cetățenilor interesați și activi ca voluntari în cadrul diferitelor proiecte inițiate fie de organizații neguvernamentale, fie chiar de către autorități sau instituții publice.
Consultarea cetățenilor poate fi privită prin prisma încurajării și a facilitării participării cetățenilor la elaborarea actelor normative și la ședințele publice organizate de institițiile administrației publice locale.
Participarea cetățenilor la luarea deciziilor este un proces democratic de bază, deoarece trăim într-o societate deschisă, în care avem posibilitatea de a participa la procesul luării deciziei, de a fi implicați în bunul mers al comunității noastre.
CAPITOLUL IV.
IMPLICAREA SOCIETĂȚII CIVILE ÎN PROCESUL DECIZIONAL AL STATULUI.
STUDIU DE CAZ: COMPARAȚIE ÎNTRE MODALITĂȚILE DE CONSOLIDARE A RELAȚIEI CU SOCIETATEA CIVILĂ LA NIVELUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE DIN MEDIUL RURAL ȘI MEDIUL URBAN. MODELE DE DIALOG CIVIC
,,Dincolo de cadrul indispensabil al domniei legii, asociațiile societății
civile reprezintă valori ale încrederii și cooperării, precum și ale
includerii. O societate civilă este o societate de cetățeni care au
drepturi și acceptă obligații, și care se comportă civilizat unii cu alți.
Este o societate care încearcă să se asigure că nimeni nu este exclus,
și care oferă membrilor săi sentimentul apartenenței și o constituție
a libertății’’.
Ipoteza de baza în demersul acestui studiu de caz vizeaza modalitatea de adaptare a posibilităților de comunicare între administrația publică locală și reprezentanții societății civile, adaptare care poate revitaliza spiritul civic al cetățenilor și poate așeza activitatea administrației publice locale în întâmpinarea directă a nevoilor acestora.
În cadrul acestui studiu mi-am propus să scot în evidență modul în care este prezentă societatea civilă la nivelul administrației publice locale, prin analizarea și evaluarea unei paralele între administrația din mediul rural și mediul urban.
Având în vedere faptul că informația reprezintă oxigenul democrației, unul dintre principiile de bază ale administrației publice locale este cel al transparenței și al consultării cetățenilor care beneficiază de activitatea instituțiilor administrației publice locale, instituții care sunt responsabile să furnizeze servicii publice.
Chiar dacă legislația privind liberul acces la informațiile de interes public și transparența decizională este concisă și datează de mai bine de un deceniu, practica în domeniu este în continuare lacunară și uneori îi face pe cetățeni nu doar să renunțe la implicarea în procesul decizional, dar și să considere că nerespectarea normelor privind transparența decizională și accesul la informațiile publice este cauzată de anumite practici care țin, pe lângă necunoașterea legislației li de aspecte privind corupția.
Comunicarea în instituțiile publice reprezintă un proces bilateral deoarece el presupune atât transmiterea ordinelor, informației și sfaturilor la un centru de decizie cât și transmiterea deciziilor luate de la acest centru în alte părți ale instituției. Mai mult, este un proces care se desfășoară în sus, în jos și lateral în instituție.
Canalele informale de comunicare se stabilesc în general între persoane și grupuri informale. Acestea sunt formate din angajați care au interese comune sau afinități.
Comunicarea instituțională este o comunicare extraorganizațională prin care instituția din administratia publica urmărește să-și întărească imaginea, să suscite în jurul ei un climat de încredere și simpatie din partea cetățenilor. Sistemele de comunicare organizațională iau naștere, odată cu organizația, atât la nivel formal, cât și la nivel informal.
Un sistem de comunicare organizațională presupune existența unor principii și norme formale (reglementări legale, regulamente interne, proceduri), tradiții, principii, proceduri etc., de natură informală, care guvernează procesul și rezultatele comunicării.
La acestea se adaugă rețele de comunicare, mijloace și tehnici de comunicare, roluri comunicaționale îndeplinite de actorii procesului (indivizii și compartimentele), responsabilități.
Instituțiile publice reprezintă ansamblul structurilor organizate, create în societate pentru gestionarea afacerilor publice. Instituțiile publice, în sensul birocratic pe care îl au în ziua de astăzi, reprezintă singurul mod de organizare sociale conomică a statului care poate face față provocărilor modernității (numărul mare al populației, diversitatea și complexitatea nevoilor umane ce se cer satisfăcute), obiectivul unei instituții publice fiind servirea interesului public.
Comunicarea în cadrul instituțiilor publice reprezintă un sistem deosebit de complex, diversificat și adaptat la schimbările instituționale dirijate de procesele economice, sociale, politice, culturale, etc.
În cadrul acestui studiu de caz principalele obiective urmărite vizează evidențierea importanței comunicării cu societatea civilă la nivelul a 5 primării de mari muncipii și a 5 primării de comune.
Primăriile care au acceptat să participe la acest studiu de caz sunt: Primăria Municipiului București, Primăria Municipiului Craiova, Primăria Municipiului Sibiu, Primăria Municipiului Cluj-Napoca, Primăria Municipiului Brașov, Primăria Comunei Maglavit din județul Dolj, Primăria Comunei Bratovoiești din județul Dolj, Primăria Comunei Albeni din județul Gorj, Primăria Comunei Breasta din județul Dolj, Primăria Comunei Ișalnița din județul Dolj.
Către fiecare primărie a fost înaintat un chestionar care a cuprins următoarele întrebări:
La nivelul instituției dumneavoastră există o persoană desemnată, responsabilă numai de aplicarea Legii nr. 544/2001, privind informațiile de interes public?
Ce metode de comunicare electronică a informațiilor publice folosește instituția dumneavoastră?
Datele cu caracter public sunt reactualizate permanent pe site-ul institutiei dumneavoastră?
Vă rugăm să ne precizați ce măsuri administrative a luat instituția dumneavoastră cu privire la modul de consultare al cetățenilor referitor la anumite decizii și acte administrative?
Câte dezbateri publice au fost organizate de instituția dumneavoastră în anul 2013 și anul 2014?
Câte dezbateri publice au fost organizate de instituția dumneavoastră în anul 2013 si anul 2014 în urma propunerii venite din partea cetățenilor/ONG-urilor?
Au existat cazuri în care propunerile venite din partea cetățenilor au influențat/modificat proiecte de hotărâri locale?
La nivelul instituției dumneavoastră există structuri cetățenești cu rol consultativ? Dacă există va rugăm să menționați activitățile relevante desfășurate în colaborare cu aceștia.În cazul în care nu există, vă rugăm să precizați motivul pentru care acestea nu există.
La nivelul instituției dumneavoastră există o bază de date a ONG-urilor locale?
La nivelul instituției dumneavoastră există un Centru de Informare pentru cetățeni?
Vă rugăm să menționați care sunt modalitățile reglementate la nivelul instituției în scopul îmbunătățirii transparenței decizionale și a relației cu societatea civilă.
În urma centralizării datelor obținute de la fiecare instituție locală, au rezultat următoarele:
1. Primăria Municipiului București
2. Primăria Municipiului Craiova
3. Primăria Municipiului Sibiu
4. Primăria Municipiului Cluj-Napoca
5. Primăria Municipiului Brașov
6. Primăria Comunei Maglavit județul Dolj
7. Primăria Comunei Bratovoiești județul Dolj
8. Primăria Comunei Albeni județul Gorj
9. Primăria Comunei Breasta județul Dolj
Primăria Comunei Ișalnița județul Dolj
Concluzii finale
BIBLIOGRAFIE
Abraham Pavel, Comunitatea, Poliția și Tranziția, Editura Național, București, 1996.
Anghel,Petre, Stiluri și metode de comunicare, Editura Aramis, București, 2003.
Bacos, C. Rolul imaginii asupra mentalităților colective, în Societate & Cultură, nr.3/1992.
Beciu Camelia, Comunicarea politică, Editura Comunicare. Ro, București, 2002.
Bernard Dagenais, Campania de relații publice, Editura Polirom, Iași, 2003.
Bernard Miege, Spațiul public: perpetuat, lărgit și fragmentat, în Isabelle Pailliart – Spațiu public și comunicarea, Editura Polirom, Iași, 2002.
Bernard Miege, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000.
Cioabă, Aristide; Păvălan, Lorena; Pogoceanu, Rozmari, Societatea civilă și drepturile omului, Editura Institutului de Teorie Socială, București, 1997.
Chelcea Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele?, Editura Economică, București, 2002.
Chelcea Septimiu, “Metodologia cercetării sociologice”, Editura Economică, 2004, Ediția a doua revizuită.
Cioabă, Aristide; Păvălan Lorena; Pogăceanu Rozmari, Societatea civilă și drepturile omului, București, Editura Institutului de Teorie Socială, 1997.
Cătălin, Zanfir, E., Vlăsceanu, Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998.
Colas, Dominique, Genealogia fanatismului și a societății civile, București, Editura Nemira, 1998.
Coman, Mihai, Mass-media în România post-comunistă, Editura Polirom, Iași, 2003.
Coman, Mihai, „Mass Media, Mit și Ritual. O perspectivă antropologică”, Editura Polirom, Iași, 2003.
Drăgan, Ion, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996.
Dahrendorf, Ralf, După 1989 – Morală, revoluție și societate civilă, Editura Humanitas, București, 2001.
Dieckhoff, Alain – Națiune și rațiune de stat. Identitățile naționale în mișcare, București, Editura Curtea Veche, 2003.
Gellner, Ernest, Condițiile libertății. Societatea civilă și rivalii săi, Editura Polirom, Iași, 1998.
John, Keane, Societatea civilă, Imagini vechi, viziuni noi, Editura Institutul European, Iași, 2003.
Sergiu, Tămaș, Dicționar Politic – Instituțiile democrației și cultura civică, Editura Academiei Române , București, 1993.
Mureanu, C., Societatea civilă și participarea politică în perioada de tranziție, 1999, Editura Calitatea Vieții, nr. 1-2.
Olteanu I., Lisețki, M. și Avadanii, I., Societatea civilă și rolul ei în integrarea europeană, Forumul Național al ONG-urilor din România, aprilie 2004.
Pânișoară, I., O., Comunicarea eficientă, Editura Polirom Iași, 2004.
Pedler, Emmanuel, Sociologia Comunicării, Editura Cartea Românească, 2001.
Tamaș, Sergiu, Dicționar Politic – Instituțiile democrației și cultura civică, Editura Academiei Române, 1993.
Webster, apud. Sergiu Tamaș, Dicționar Politic – Instituțiile democrației și cultura civică, Editura Academiei Române, 1993.
Reviste de specialitate, studii, dicționare
Bacos, C., Rolul imaginii asupra mentalităților colective, în Societate & Cultură, nr.3/1992.
Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică", Editura Academiei Române, 1993.
Zamfir C. și Vlăsceanu E., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998.
Strategia de Comunicare și Relațiile Publice a Ministerului Internelor și Reformei Administrative.
Catalogul Asociațiilor și Fundațiilor 1999 , editat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, București 1999.
Legislație
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat de O.N.U. la 16 decembrie 1966.
Legea liberului acces la informațiile de interes public nr. 544/2001.
Legea transparenței decizionale în administrația publică nr. 52/2003, cu modificările și completările ulterioare.
H.G. nr. 775/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel central, cu modificările și completările ulterioare.
OG 26/2000 cu privire la asociații și fundații aprobată prin Legea 246/2005.
Ordonanța Guvernului nr.27/2002 privind activitățile de soluționare a petițiilor.
Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
Surse web
www.apd.ro
www.fondromania.wordpress.com
www.pro-europa.md
www.europa.md
www.expert-grup.org
www.ipp.md
www.advocacy-online.ro
www.revista22.ro
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
Abraham Pavel, Comunitatea, Poliția și Tranziția, Editura Național, București, 1996.
Anghel,Petre, Stiluri și metode de comunicare, Editura Aramis, București, 2003.
Bacos, C. Rolul imaginii asupra mentalităților colective, în Societate & Cultură, nr.3/1992.
Beciu Camelia, Comunicarea politică, Editura Comunicare. Ro, București, 2002.
Bernard Dagenais, Campania de relații publice, Editura Polirom, Iași, 2003.
Bernard Miege, Spațiul public: perpetuat, lărgit și fragmentat, în Isabelle Pailliart – Spațiu public și comunicarea, Editura Polirom, Iași, 2002.
Bernard Miege, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000.
Cioabă, Aristide; Păvălan, Lorena; Pogoceanu, Rozmari, Societatea civilă și drepturile omului, Editura Institutului de Teorie Socială, București, 1997.
Chelcea Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele?, Editura Economică, București, 2002.
Chelcea Septimiu, “Metodologia cercetării sociologice”, Editura Economică, 2004, Ediția a doua revizuită.
Cioabă, Aristide; Păvălan Lorena; Pogăceanu Rozmari, Societatea civilă și drepturile omului, București, Editura Institutului de Teorie Socială, 1997.
Cătălin, Zanfir, E., Vlăsceanu, Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998.
Colas, Dominique, Genealogia fanatismului și a societății civile, București, Editura Nemira, 1998.
Coman, Mihai, Mass-media în România post-comunistă, Editura Polirom, Iași, 2003.
Coman, Mihai, „Mass Media, Mit și Ritual. O perspectivă antropologică”, Editura Polirom, Iași, 2003.
Drăgan, Ion, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996.
Dahrendorf, Ralf, După 1989 – Morală, revoluție și societate civilă, Editura Humanitas, București, 2001.
Dieckhoff, Alain – Națiune și rațiune de stat. Identitățile naționale în mișcare, București, Editura Curtea Veche, 2003.
Gellner, Ernest, Condițiile libertății. Societatea civilă și rivalii săi, Editura Polirom, Iași, 1998.
John, Keane, Societatea civilă, Imagini vechi, viziuni noi, Editura Institutul European, Iași, 2003.
Sergiu, Tămaș, Dicționar Politic – Instituțiile democrației și cultura civică, Editura Academiei Române , București, 1993.
Mureanu, C., Societatea civilă și participarea politică în perioada de tranziție, 1999, Editura Calitatea Vieții, nr. 1-2.
Olteanu I., Lisețki, M. și Avadanii, I., Societatea civilă și rolul ei în integrarea europeană, Forumul Național al ONG-urilor din România, aprilie 2004.
Pânișoară, I., O., Comunicarea eficientă, Editura Polirom Iași, 2004.
Pedler, Emmanuel, Sociologia Comunicării, Editura Cartea Românească, 2001.
Tamaș, Sergiu, Dicționar Politic – Instituțiile democrației și cultura civică, Editura Academiei Române, 1993.
Webster, apud. Sergiu Tamaș, Dicționar Politic – Instituțiile democrației și cultura civică, Editura Academiei Române, 1993.
Reviste de specialitate, studii, dicționare
Bacos, C., Rolul imaginii asupra mentalităților colective, în Societate & Cultură, nr.3/1992.
Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică", Editura Academiei Române, 1993.
Zamfir C. și Vlăsceanu E., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998.
Strategia de Comunicare și Relațiile Publice a Ministerului Internelor și Reformei Administrative.
Catalogul Asociațiilor și Fundațiilor 1999 , editat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, București 1999.
Legislație
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat de O.N.U. la 16 decembrie 1966.
Legea liberului acces la informațiile de interes public nr. 544/2001.
Legea transparenței decizionale în administrația publică nr. 52/2003, cu modificările și completările ulterioare.
H.G. nr. 775/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel central, cu modificările și completările ulterioare.
OG 26/2000 cu privire la asociații și fundații aprobată prin Legea 246/2005.
Ordonanța Guvernului nr.27/2002 privind activitățile de soluționare a petițiilor.
Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
Surse web
www.apd.ro
www.fondromania.wordpress.com
www.pro-europa.md
www.europa.md
www.expert-grup.org
www.ipp.md
www.advocacy-online.ro
www.revista22.ro
ANEXE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Institutionale Legate de Evolutia Societatii Civile Dupa 1990 (ID: 126443)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.