Aspecte Generale Si Comune Infractiunilor de Fals

Cuprins

Abrevieri:

Introducere

Majoritatea legislațiilor penale și a doctrinei europene promovează concepția că atributul definiției infracțiunii nu aparține legiuitorului ci științei dreptului penal. Datorită acestui fapt, unele coduri penale europene nu conțin o definiție a conceptului de infracțiune, iar unii autori i-au acordat un spațiu mai restrâns printr-o formulare concretă, iar în alte cazuri, definiții foarte largi.

Codul penal în vigoare a consacrat pentru prima dată o definiție generală a infracțiunii în art. 15 alin. (1), ca fiind „fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”.

Instituția infracțiunii este puternic legată de instituția răspunderii penale, art. 15 alin. (2) Cod penal prevăzând că „infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale”, pe cale de consecință cu răspunderea administrativă în cazul în care se constată comiterea unei infracțiunii. Comiterea unei infracțiuni nu conduce în toate cazurile la tragerea la răspundere penală a făptuitorului, legiuitorul prevăzând și cauze în care este înlăturată răspunderea penală.

Instituția răspunderii penale se află în legătură cu ceea a sancțiunilor penale (pedepse sau măsuri educative), care nu pot fi aplicate decât dacă a fost săvârșită o infracțiune, iar făptuitorul răspunde penal.

Definiția legală a infracțiunii reprezintă un instrument legal de absolută necesitate pentru teoria dreptului penal, dar și pentru practica juridică, pentru că organele competente a aplica legea, raportând faptele concrete date lor spre soluționare la conceptul legal de infracțiune, vor constata dacă acestea realizează sau nu trăsăturile esențiale infracțiunii, dacă se încadrează sau nu în sfera ilicitului penal. Această definiție trebuie privită nu doar ca o conturare a unei categorii esențiale a dreptului penal, ci ca o normă de drept, care țărmuiește sfera ilicitului penal, delimitându-se, în baza acestui temei legal, sfera faptelor penale de celelalte ce prezintă pericol social, care fac obiectul prevederii altor categorii de norme juridice.

Actuala definiție a infracțiunii a renunțat la pericolul social, ca trăsătură esențială, și ca atare a eliminat instituția „faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni” prevăzute la art. 181 Codul penal anterior, căruia i se substituie cu privire la faptele lipsite de gravitatea care să justifice o pedeapsă concretă, două noi instituții, și anume renunțarea la aplicarea pedepsei, precum și renunțarea la urmărirea penală.

Înscrisul constituie exprimarea prin scris a gândirii și voinței, fiind o reprezentare prin semne grafice a sunetelor și cuvintelor dintr-o limbă. În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că în sfera înscrisurilor ca mijloace de probă intră doar obiectele pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice.

Legiuitorul nu a dat termenului de înscris o largă însemnătate, făcând deosebire în cadrul infracțiunilor de fals (Titlul VI din partea specială a NCP) între infracțiunilor de falsuri în înscrisuri și infracțiunile de falsificare de monede (care face și obiectul prezentei lucrării), timbre ori alte valori.

Referitor la dispozițiile privind falsificarea de monede sau de alte valori în noul Cod penal, acestea au fost separate în două norme de incriminare, și anume falsul de monedă, respectiv falsificarea titlurilor de credit și altor instrumente de plată, această soluție justificându-se prin pericolul diferit al celor două fapte.

Așadar, și în ceea ce privește examinarea criminalistică este nevoie să face diferențiere între cercetarea propriu –zisă a falsurilor în înscrisuri, inclusiv a textelor bătute la mașină și cercetarea altor categorii de falsuri, precum cele de monede, timbre ori alte valori, ca și falsificarea instrumentelor de autentificare ori de marcare.

Din punct de vedere metodologic, datorită asemănării procedeelor ștințifice și tehnice de investigație, în literatura de specialitate, atunci când este abordată problematica cercetării criminalistice a înscrisurilor, pe care o vom detalia pe parcursul celui de-al treilea capitol al prezentei lucrării, sunt luate în seamă și instrumentele de autentificare, timbrele, biletele de bancă, desenele, schițele, în general majoritatea obiectelor materiale ale infracțiunilor de fals, purtătoare de semne grafice.

CAPITOLUL. I

Aspecte Generale Și Comune Infracțiunilor De Fals

Caracterizarea infracțiunilor de fals

Sub denumirea "Infracțiuni de fals", legiuitorul a inclus într-o categorie distinctă de infracțiuni, în Titlul VI al părții speciale a NCP, faptele de alterare a adevărului privitor la anumite entități – monede, timbre ori alte valori, instrumente de autentificare ori de marcare, înscrisuri – care au menirea, conform prevederilor legale, să facă dovada adevărului pe care îl exprimă ori îl atestă.

Capitolul I este consacrat infracțiunilor constând în falsificarea de monede, timbre sau alte valori (art. 310 – 316 NCP), el de-al doilea capitol este consacrat infracțiunilor ce constau în falsificarea instrumentelor de marcare sau de autentificare (art. 317 – 319 NCP), iar capitolul III este consacrat falsurilor în înscrisuri ( art. 320 – 328 NCP).

Conform prevederilor art. 320 -322 din NCP, falsul în înscrisuri poate fi de natură materială ori intelectuală.

Falsul material, atât cel în înscrisuri oficiale, cât și cel în înscrisuri sub semnătură privată este consecința contrafacerii ori a alterării lor, în orice mod, de natură să producă efecte juridice. Acesta poate fi săvârșit printr-o schimbare fizică a înscrisului preexistent sau prin alcătuirea în totalitate ori în parte a unui înscris oficial.

Falsul intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte ori împrejurări necorespunzătoare adevărului sau prin omiterea cu știință de insera unele date ori împrejurări în înscrisul astfel întocmit.

Elemente preexistente

Obiectul juridic comun constă în relațiile sociale privitoare la încrederea de care trebuie să se bucure aceste entități, cărora prevederile legale le-au atribuit însușire probatorie, adică adevărul pe care acestea au destinația legală de a îl exprima ori de a îl atesta.

Obiectul material constă în oricare dintre bunurile cu însușire probatorie ocrotite de prevederile legale penale împotriva faptelor de alterare a adevărului, precum: monede, timbre sau alte valori, instrumente de autentificare ori de marcare, înscrisuri.

De pildă în practica judiciară s-a prevăzut că biletul la ordin constituie un titlu pentru efectuarea plăților și constituie, astfel un titlu asemănător celor emise pentru efectuarea plăților de o institușie bancară sau de credit. Așa fiind, biletul la ordin poate să constituie obiect material al faptelor incrminate ca infracțiuni falsul de monede.

Subiect activ poate fi orice persoană. În cazul infracțiunii de punere în circulație de valori falsificate NCP a prevăzut explicit că autorul infracțiunii de falsificare poate fi subiect activ nemijlocit al faptei de punere în circulație a valorilor falsificate, nu însă și al faptei de deținere în vederea punerii în circulație sau al celorlalte modalități prevăzute de art. 313 NCP; deopotrivă, NCP a incriminat și repunerea în circulație a unei valori falsificate de către o persoană care a primit-o fără a ști inițial acest lucru, sancționând-o mai puțin sever decât prima punere în circulație. Astfel că autor al faptei în forma tip poate fi orice persoană (fizică ori juridică) care are capacitate penală, cu excepția autorului ori participantului la falsificarea valorilor când se va reține prima formă asimilată infracțiunii prevăzute de art. 313 alin. (2) NCP.

Participația penală este posibilă sub toate formele.

Subiect pasiv al infracțiunilor prevăzute de art. 310 – 316 NCP este statul sau instituția competentă să pună în circulație monede, timbre, mărci poștale, plicuri poștale, cărți poștale și cupoane răspuns internațional. Subiect pasiv al infracțiunilor prevăzute de art. 317 – 319 NCP este unitatea emitentă, autoritatea publică, instituția publică sau orice altă persoană juridică de drept public emitentă a înscrisului oficial.

De pildă, în practica judiciară s-a constat că falsificarea unor înscrisuri aparținând SNP Petrom S.A și utilizarea acestora nu constituie infracțiunea de fals intelectual și uz de fals, pentru că această societate comercială nu este o persoană juridică de interes public, iar bunurile acesteia, de asemenea nu sunt de interes public, ca atare, faptele menționate constituie infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Conținutul juridic al infracțiunilor de fals

Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective se realizează de obicei, printr-o acțiune de falsificare, de alterare a adevărului.

Acțiunea de falsificare se poate realiza prin orice mijloace și poate fi totală sau parțială. Spre deeosebire de falsul total unui înscris sau al unei contrafaceri, caracterizat printr-o anumită unitate de structură,atât logică cât și grafică, falsului parțial îi lipsește această unitate, în general fiind mai ușor de depistat.

Exceptând contrafacerile ori falsurile totale, principalele procedee de realizare a falsului le constituie înlăturarea sau acoperirea unui text, adăugarea de text, schimbarea unui semn grafic (literă sau cifră), imitarea unui scris sau a unei semnături, deghizarea propriului scris.

În falsificarea unui înscris poate fi folosită numai una din aceste modalități, dar pot fi întrebuințate concomitent mai multe procedee, precum, de exemplu, înlăturarea unui text, urmată de adăugarea altuia, în care s-a imitat scrisul inițial.

Acestor procedee de falsificare li se adaugă falsificarea impresiunilor de ștampile și de sigilii, cât și înlocuirea de fotografii de legitimații sau înscrisuri.

Elementul material poate fi realizat și prin alte acțiuni, constând în:

Fabricarea de instrumente ori materiale ori primirea, deținerea, respectiv transmiterea intrumentelor fabricate în vederea falsificării de monede, timbre ori alte valori;

Confecționarea de monedă autentică prin utilizarea de instalații ori materiale destinate acestui scop, cu violarea condițiilor stabilite de autoritățile competente ori fără acordul acestora, sau punerea în circulație a monedei confecționate, precum și primirea, deținerea ori transmiterea acesteia, în vederea punerii acesteia în circulație;

Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, fie prin atestarea unor/unei împrejurări ori fapte necorespunzătoare adevărului, fie prin omisiunea de a insera anumite date ori împrejurări;

Utilizarea efectivă a unui înscris oficial sau sub semnătură privată falsificat în prealabil;

Falsificarea unei înregistrări tehnice prin contrafacere, alterare sau prin determinarea atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului ori omisiunea înregistrării unor împrejurări ori date, dacă a fost urmată de utlizarea de către făptuitor a înregistrării sau de încredințarea acesteia unei alte persoane spre utilizare, în vederea producerii unor consecințe juridice;etc.

Urmarea imediată constă întro stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, pentru încrederea publică în autenticitatea monedelor, timbrelor ori altor valori, a instrumentelor de autentificare ori de marcare și a înscrisurilor.

Unele din infracțiunile de fals produc și alte urmări, constând întro pagubă materială, la falsificarea unei înregistrări tehnice (art. 324 NCP), ori o pagubă importantă sistemului financiar, la falsificarea de titluri de credit ori instrumente de plată (art. 311 NCP).

Raportul de cauzalitate reise, de obicei, din însîși săvârșirea infracțiunii.

Dacă prevederile legale cer și producerea unui anumit rezultat, raportul de cauzalitate trebuie stabilit în caz concret.

Latura subiectivă. Toate infracțiunile de fals pot fi săvârșite cu intenție, directă ori indirectă. Intenția directă (dol direct) se caracterizează prin aceea că infractorul prevede rezultatul faptei sale și are în vedere producerea lui prin săvârșirea acelei fapte.

În cazul intenției directe, făptuitorul își reprezintă acțiunea sau inacțiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul periculos la care conduce fapta și în aceste condiții el urmărește producerea acestui rezultat. Constatarea că infractorul a dorit fapta și că a prevăzut rezultatul ei periculos constituie dovada că el a urmărit producerea acelui rezultat.

Specific intenției directe este un anume caracter al voinței rezultatului, aceasta nefiind o voință indiferentă, ci o voință îndreptată spre o anumită finalitate, spre realizarea unui anume rezultat, expresie a dorinței infractorului de a produce rezultatul aflat în reprezentarea sa. În concepția legiuitorului român, intenția directă apare nu ca o simplă voință de a cauza un rău generic, ci voința infractorului trebuie „să fi urmărit anume cauzarea unei vătămări”. Există infracțiuni care, din punct de vedere al vinovăției, nu pot apărea decât sub forma intenției directe.

Intenția directă (dol eventual) este caracterizată prin prevederea urmărilor periculoase ale faptei săvârșite de infractor, neurmărirea lor, însă acceptarea posibilității producerii acestora . aceasta demonstrează că subiectul infracțiunii se comportă cu indiferență față de posibilitatea survenirii rezultatului periculos, pe care nu îl urmărește, însă admite eventualitatea producerii sale, care de altfel se și produce.

Prevederea caracterului periculos al urmărilor faptelor săvârșite constituie elementul intelectiv comun pentru aceste două forme ale intenției. Atitudinea față de urmările unor acțiuni sau inacțiuni ale persoanei se poate manifesta în prevederea inevitabilității producerii acestora sau în prevederea numai a posibilității survenirii lor.

În cazul intenției indirecte, prevederea urmărilor periculoase poate să se manifeste doar în prevederea posibilității survenirii lor. Dacă o persoană poate spune că această persoană nu le-a dorit, nu le-a urmărit și, deci, forma de vinovăție va fi intenția directă.

Latura subiectivă include și un scop special, la infracțiunile constând în falsificarea de monede, deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori, falsificarea instrumentelor oficiale etc., situație în care intenția este directă.

Formele infracțiunii. Sancțiuni

Actele de pregătire sunt posibile însă nu sunt incriminate.

Tentativa este sancționată în cazul următoarelor infracțiuni:

falsificarea de monede (art. 310),

falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată (art. 311),

falsificarea de timbre sau efecte poștale (art. 312),

punerea în circulație de valori falsificate ( art. 313),

falsificarea instrumentelor oficiale (art. 317),

falsul material în înscrisuri oficiale (art. 320),

falsul intelectual (art. 321),

falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322).

Consumarea infracțiunilor de fals are loc în momentul în care acțiunea incriminată este dusă până la capăt, moment în care se produce urmarea socialmente periculoasă, adică starea de pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege.

Sancțiunea constă în închisoare, cu limite diferite, în funcție de periculozitatea socială a faptelor incriminate. Amenda este prevăzută alternativ cu închisoarea la infracțiunile constând în:

falsificarea de timbre sau efecte poștale,

falsificarea de instrumente oficiale,

folosirea de instrumente false,

falsul în înscrisuri sub semnătură privată,

uzul de fals,

falsificarea unei înregistrări tehnice,

falsul în declarații,

falsul privind identitatea.

CAPITOLUL. II

Analiza Infracțiunii De Falsificare De Monede

2.1. Caracterizarea infracțiunii de falsificare de monede

Faptele de falsificare de monede, timbre sau alte valori au fost incluse întro subgrupă distincă a infracțiunilor de fals, în primul capitol al Titlului VI din partea specială a NCP.

Din această grupă fac parte următoarele infracțiuni:

falsificarea de monede (art. 310);

falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată (art. 311);

falsificarea de timbre sau efecte poștale (art. 312);

punerea în circulație de valori falsificate (art. 313);

deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314);

emiterea frauduloasă de monedă (art. 315);

falsificarea de valori străine);

Infracțiunile enumerate prezintă o trăsătură comună constând în aceea că, în cazul acestora, alterarea adevărului privește naumite entități – monede, timbre sau alte valori – ce se deosebesc de entitățile cu privire la care se alterează adevărul în cazul săvârșirii celorlalte infracțiuni de fals.

Dintre infracțiunile menționate anterior, infracțiunea prevăzută de art. 310 face obiectul analizei prezentului capitol, cât și al întregii lucrării.

Reprezintă infracțiunea care constă în falsificare de monedă cu valoare circulatorie. Constituie formă asimilată a infracțiunii falsificarea unei monede, emise de către autoritățile competente, înainte de punerea oficială în circulație a acesteia.

Noul Cod penal a reglementat în articole diferite faptele prevăzute în art. 282 C.pen (infracțiunea de monede și alte valori), față de pericolul social diferit al faptelor; astfel fosta faptă tipică prevăzută de art. 282 C.pen se regăsește scindată în falsificarea de monedă, respectiv falsificarea titlurilor de credit și altor instrumente de plată. Deopotrivă variantele derivate prevăzute de art. 282 alin. (2) teza I și teza II-a C.pen. au o incriminare autonomă, iar cele două variante agravate prevăzute de art. 282 alin. (3) teza I și teza II-a C.pen., nu au mai fost preluate de Noul Cod penal.

Pentru o înțelegere exactă a conținutului infracțiunii vom defini în cele ce urmează moneda și vom analiza funcțiile acesteia.

Moneda a contribuit substanțial la patrimoniul de valori al omenirii în cursul mileniilor. Fiind în primul rând un instrument social și economic, indispensabil oricărei economii, aceasta a reprezentat o instituție istorică, a urmat și va urma evoluția societății umane.

Din complexitatea fenomenului monetar derivă și multitudinea definițiilor date monedei, generată de cunoașterea variată ori insuficientă a genezei, manifestărilor și funcțiilor ei.

Întro definiție, prin monedă este desemnat orice bun acceptat ca instrument liberator de creditori ori vânzători, un bon pentru cumpărarea mărfurilor. Într-un alte punct de vedere, se consideră că atunci când o marfă servește continuu ca intermediar pentru schimburi indirecte, aceasta devine monedă.

Moneda în forma ei clasică de disc metalic cu greutatea determinată, se folosește ca mijloc de circulație, de plată și tezaurizare. Aceasta reprezintă un intrument – etalon legal de plată pentru facilitarea schimburilor și pentru acumulări, fiind măsurătorul general de valori ce poartă girul autorității emitente, statul, și care se bucură de încredere publică.

Majoritatea definițiilor includ variatele funcții ale monedei, îndeosebi pe aceea de instrument de comparație a valorilor, de rezervor de valori ori mijloc de circulație a serviciilor și mărfurilor.

Funcțiile monedei au evoluat în timp, odată cu dezvoltarea producției și schimbul de mărfuri. La apariție, moneda a servit ca măsură a valorii și mijloc de circulație a mărfurilor; odată cu practicarea vânzărilor de credit și împrumutului de capital, aceasta dobândește și rolul de mijloc de plată, pentru ca în cele din urmă, odată cu crearea pieței mondiale, să îndeplinească funcția de bani universali, slujind în circulația internațională a valorilor materiale ca mijloc general de schimb.

În explicarea conceptului de monedă trebuie să luăm în considerare și noțiunea de bani.

Banul este fenomenul valorii în general; sfera noțiunii sale fiind mai largă decât a monedei, curpind totalitatea instrumentelor de schimb ale circulației. Termenul de bani desemnează denumirea generică atât a tipurilor de monedă, cât și a altor semne de valoare. Prin noțiunea de bani înțelegem orice bun (marfă) destinat a servi schimbului sau circulația altor bunuri, indiferent dacă este recunoscut sau nu de autoritatea statului.

Moneda efectivă sau manuală este reprezentată de semnele monetare folosite în circulația în numerar, fiind confecționată atât din metal, cât și din hârtie. Bancnotele de hârtie și monedele metalice constituie forma concretă de manifestare a monedei, aceste două forme de concretizare fiind în fapt semne monetare sau bănești.

Funcțiile monedei sunt următoarele:

Funcția de evaluare a valorilor economice – cu moneda se măsoară valori materiale, se exprimă prețurile, puterea de cumpărare, creditul.

Funcția de mijlocire a schimburilor de bunuri și servicii prin intermediul operațiunilor de vânzare – cumpărare.

Funcția de mijlocire a plăților – moneda dobândește calitatea de monedă legală, întrucât creditorul are obligația de a primi moneda aflată în circulație la data lichidării unei datorii.

Funcția de mijlocire a creditului.

Funcția de mijlocire a economiilor

Funcția de tezaurizare

Funcția socială de distribuire și redistribuire a bunurilor și serviciilor.

2.2 Obiectul infracțiunii. Subiecții infracțiunii

Obiectul juridic special constă în relațiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea monedelor.

Obiectul material constă în moneda față de care se realizează acțiunea de alterare ori în materialele din care se confecționează moneda contrafăcută.

Moneda prin contrafacere constituie produsul infracțiunii, iar nu obiectul material al acesteia, în acest caz bunurile folosite pentru contrafacerea monedei pot constitui obiect material al infracțiunii.

În cazul în care sunt falsificate monede ale altor state ori a U.E (de pildă dolarul american ori euro) fapta întrunește tot elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 310 NCP, întrucât, conform art. 316 NCP, prevederile art. 310 se aplică și în cazul când infracțiunea privește monede emise în străinătate.

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică care are capacitate penală.

Participația penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare, complicitate.

Subiectul pasiv al infracțiunii de falsificare de monede îl constituie statul ori instituția emitentă a monedei.

2.3 Conținutul constitutiv al infracțiunii de falsificare de monede

2.4 Formele infracțiuni. Modalități. Sancțiune

CAPITOLUL. III Explicații Complementare

3.1. Aspecte procesuale

Despre săvârșirea infracțiunii de falsificare de monede, organele de urmărire penală pot fi sesizate prin toate modurile de sesizare cunoscute: plângere, denunț sau din oficiu. Potrivit legii procesual penale, în cazul unor astfel de fapte urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procurorul de la parchetul de pe lângă instanța care judecă în primă instanță. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Legea penală română este aplicabilă oricărei persoane – chiar dacă este cetățean străin sau persoană fără cetățenie – dacă a săvârșit un act de executare a infracțiunii sau numai rezultatul acesteia s-a produs pe teritoriul statului român.

Măsuri întreprinse de organul de urmărire penală

Ofițerii care își desfășoară activitatea pe această linie se documentează permanent cu privire la numărul și amplasamentul caselor de schimb valutar și a altor unități de profil, condițiile în care se efectuează schimbul valutar și documentele care se întocmesc în acest scop.

Stabilirea unui sistem de legătură eficient între poliție, organele bancare, casele de schimb valutar ș.a., atât în timpul, cât și în afara programului, care să asigure o intervenție operativă în cazul negocierii frauduloase a mijloacelor de plată sus-menționate.

Difuzarea către unitățile interesate a caracteristicilor bancnotelor false semnalate pe rețeaua Interpol sau bancară.

Împreună cu specialiști din Ministerul de Finanțe și Banca Națională a României se realizează instruirea temeinică și permanentă a mânuitorilor de monedă străină pentru a cunoaște valorile străine contrafăcute sau falsificate și modalitățile de acțiune în situația în care descoperă asemenea falsuri.

Aceste instructaje privesc:

obligația de serviciu a mânuitorilor de monedă europeană de a sesiza organele de poliție când constată că cetățenii străini sau români încearcă să plaseze monedă falsă;

elementele care deosebesc o monedă sau o bancnotă falsă de una autentică, indicându-se procedeul tactic cel mai eficient de a face comparație între un fals și o bancnotă din aceeași cupiură aflată în casă sau în albume cu specimene;

modul în care se procedează când există suspiciuni că se află în fața unei valori false.

În asemenea situații, mânuitorii de monedă străină solicită cu tact pașaportul persoanelor implicate, invitându-i politicos să efectueze operațiunile de schimb necesare, timp în care va fi anunțată poliția.

Dacă se solicită restituirea valorii false și a pașaportului, nu se va da curs acestei cereri, iar dacă din comportarea lor rezultă intenția de a dispare, se va încerca sub diverse pretexte reținerea acestora, până la sosirea lucrătorilor de poliție.

La fel se procedează și în cazul când pașapoartele prezentate ridică suspiciuni de fals, chiar dacă valuta este autentică.

Când poliția a fost sesizată că s-au plasat mijloace de plată străine, lansează cercetările pentru identificarea și prinderea autorilor. Acestea vor fi efectuate de Direcția Generală de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog care, în raport de situație, va proceda astfel:

când plasatorul prins în flagrant este cetățean străin, cercetarea acestuia se desfășoară ca și în cazul cetățenilor români, efectuându-se percheziția corporală a acestuia, a autoturismului și a spațiului unde este cazat. De asemenea, va fi amprentat și fotografiat. Se exceptează străinii care se bucură de imunitate diplomatică cărora li se vor nota numai datele de identitate;

în situația în care fapta a fost reclamată ulterior, se va acționa pentru stabilirea persoanei sau grupului de persoane care au efectuat schimbul valutar sau au făcut diverse operațiuni de plată în cursul aceleiași zile, cercul de bănuiți formându-se în funcție de datele rezultate.

În același timp se vor efectua verificări la celelalte case de schimb sau agenți economici în scopul stabilirii dacă în ziua respectivă, de la aceeași persoană s-au încasat bancnote cu aceleași caracteristici de contrafacere (cupiură, bancă emitentă, an de emisie, prefix, număr de imprimat,placă tipar, clișee etc.).

fiecare caz va fi cercetat temeinic, stabilindu-se împrejurările în care s-a realizat plasarea, legăturile plasatorilor, datele de stare civilă ale acestora.

Acolo unde există puncte de trecere a frontierei se vor lua măsuri de instruire a salariaților organelor vamale și a poliției de frontieră, pentru a semnala de îndată poliției persoanele asupra cărora s-au descoperit bancnote străine a căror autenticitate prezintă suspiciuni.

Activitățile de prevenire se desfășoară permanent și cu precădere în timpul unor manifestări internaționale (târguri, expoziții, congrese, competiții sportive, etc. și în sezonul estival, în perioada sărbătorilor naționale și religioase).

În raport cu specificul valorii sociale căreia îi aduc atingere, unele dintre faptele incriminate de alterare a adevărului, au fost incluse în categoria infracțiunilor contra patrimoniului (înșelăciunea) sau contra persoanei (calomnia, seducția), altele au fost incluse în categoria infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției (denunțarea calomnioasă, mărturia mincinoasă) sau în cea a infracțiunilor la regimul stabilit pentru anumite activități economice.

Sub denumirea de „infracțiuni de fals”, legiuitorul român a inclus într-o categorie distinctă de infracțiuni, în Titlul VII al părții speciale a Codului penal, faptele de alterare a adevărului cu privire la anumite entități: monede, timbre sau alte valori, instrumente de autentificare sau de marcare, înscrisuri, care au menirea, potrivit legii, să facă dovada adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă. Infracțiunea de falsificare de monedă, ca, de altfel, și infracțiunile corelative sau derivate din aceasta, prezintă un grad ridicat de pericol social din mai multe considerente. Astfel, produsul infracțiunii – moneda falsificată – este de natură să surprindă și să înșele încrederea persoanelor puse în postura de a primi o asemenea valoare.

Faptele de acest gen – inclusiv infracțiunile derivate – lezează grav încrederea publică față de monedă, existența în circulație a unor piese false conducând, în mod invariabil, la îngreunarea și chiar împiedecarea unei circulații bănești normale, cu toate consecințele negative ce decurg din aceasta, în plan economic, social și politic.

Așadar, prin incriminarea acestei fapte profund antisocială, legea penală protejează relațiile sociale a căror formare, dezvoltare și desfășurare normală implică încrederea în autenticitatea monedelor. Totodată, legea penală apără interesele civile ale persoanelor fizice și instituțiilor statului abilitate în emiterea monedei și asigurarea circulației bănești.

Făcând parte din grupul faptelor incriminate sub denumirea generică de „infracțiuni de fals”, falsificarea de monede constituie o categorie bine individualizată și particularizată, atât sub aspectul structurii și conținutului juridic, cât și al modalităților faptice de comitere.

În afară de monede, legea penală acordă protecție juridică egală și „altor valori”, prin aceasta înțelegându-se „titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăților”.

Organele de urmărire penală pot fi sesizate despre săvârșirea infracțiunii de falsificare de monedă prin toate modurile de sesizare cunoscute: plângere, denunț sau din oficiu, potrivit art. 221 alin. 1și 4, art. 222, art. 223 și art. 227 din Codul de procedură penală.

În prezent, după modificările și completările legii procesual penale române, cercetarea penală a acestor infracțiuni se efectuează de organele de poliție, sub supravegherea și controlul exercitat de procurorul de la parchetul corespunzător instanței care judecă în primă instanță cauza. Până la intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 207 din 15 noiembrie 2000, infracțiunile prevăzute de art. 282-283 Cod penal se judecau în primă instanță de către tribunale, conform art.27, pct. 1, lit. a din Codul de procedură penală. După această dată, instanțele competente să judece cauze având ca obiect infracțiuni prevăzute de art. 282-283 Cod penal sunt judecătoriile.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, dacă nu se constată incidența vreunuia din cazurile prevăzute, limitativ, de art.10 din Codul de procedură penală.

Infracțiunile derivate – punerea în circulație și/sau deținerea de monede falsificate în vederea punerii lor în circulație – subzistă și pot fi urmărite chiar dacă împotriva autorului acțiunii principale nu a putut fi pusă în mișcare acțiunea penală (de pildă, a decedat sau este minor sub vârsta de 14 ani).

Legea penală română este aplicabilă oricărei persoane (cetățean român, cetățean străin sau persoană fără cetățenie) dacă aceasta a săvârșit un act de executare a infracțiunii – principale, derivată sau în modalitate agravată – ori numai rezultatul acesteia s-a produs pe teritoriul statului român, conform prevederilor art. 10 din Codul penal.

Atât teoretic, cât și practic pot exista situații când falsificarea monedelor ori numai o parte a operațiilor de contrafacere ori alterare s-a efectuat în străinătate, iar punerea în circulație (implicit deținerea) s-au efectuat pe teritoriul românesc.

Cu alte cuvinte, indiferent în ce modalitate normativă sau faptică s-a săvârșit fapta pe teritoriul național, aceasta atrage competența de cercetare a organelor judiciare române, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că cetățeanul străin sau persoana fără cetățenie (apatrid) are sau nu domiciliul ori reședința pe teritoriul țării. În aceeași ordine de idei, dacă infracțiunea s-a comis în străinătate, dar autorul este cetățean ori persoană fără cetățenie, cu domiciliul în România, organele de urmărire penală trebuie să facă aplicarea prevederilor referitoare la personalitatea legii penale, potrivit art. 11 din Codul penal.

Literatura de specialitate și practica judiciară s-au pronunțat în sensul că legea penală română se aplică faptelor săvârșite în străinătate de un cetățean român sau de către o persoană fără cetățenie, domiciliată pe teritoriul statului român, dacă aceste fapte sunt incriminate ca infracțiuni și de legea noastră și există un tratat de asistență juridică cu statul pe teritoriul căruia s-a consumat activitatea infracțională. Existența unui astfel de tratat implică și obligația ca fiecare stat, la solicitarea celuilalt, să pornească acțiunea penală (în conformitate cu propria sa lege) împotriva unei persoane – cetățean al său – atunci când există probe că acesta a comis pe teritoriul celuilalt stat o infracțiune ce atrage extrădarea.

În astfel de cazuri trebuie avute în vedere și convențiile internaționale la care România este parte ori la care a aderat. Este o reflectare în plan juridic a faptului că legea penală română a instituit un tratament sancționator egal pentru falsificarea monedelor naționale și străine drept consecință a considerării acestor fapte penale ca făcând parte din categoria infracțiunilor „jus gentium”.

Dacă faptele au fost săvârșite în totalitate în străinătate, iar autorul este cetățean străin sau persoană fără cetățenie care nu domiciliază în România, organele judiciare române vor ține seama de dispozițiile privitoare la legea penală aplicabilă și convențiile internaționale, în măsura în care acestea conțin prevederi derogatorii de la dispozițiile privind realitatea și universalitatea legii penale.

Se poate ca o monedă sau valoare aparent veridică să fie produsul unei greșeli săvârșite cu ocazia baterii monedei adevărate sau imprimării titlului de o valoare adevărată, iar nu al unei acțiuni de falsificare. În genere, legătura de cauzalitate este mai întotdeauna vădită și nu are nevoie de probatorii speciale.

Acțiunea de falsificare a unei monede sau a unei valori nu este relevantă penal decât dacă este săvârșită cu vinovăție, adică cu voință și intenție.

Latura subiectivă este alcătuită, deci, din voința făptuitorului de a efectua acțiunea de falsificare (de contrafacere sau de alterare) și intenția acestuia de a realiza prin acea acțiune o monedă sau o valoare care aparent să corespundă unei monede sau valori adevărate, astfel încât, dacă ar pătrunde în circulația obișnuită, ar putea fi primită ca atare. Propriu zis, nu se cere ca falsificatorul să fi urmărit anume punerea în circulație a monedei sau valorii falsificate (intenție directă), fiind suficient faptul că el și-a dat seama (a prevăzut) că acest rezultat este posibil și a acceptat producerea lui (intenție indirectă).

Cum acțiunea de falsificare este efectuată în genere de mai multe persoane, cu roluri diferite, existența elementului subiectiv, adică voința și intenția, vor trebui să fie cercetate și verificate în raport cu fiecare participant. Când vreunul dintre cooperatorii la realizarea falsificării a fost indus în eroare asupra contribuției sale, se vor aplica dispozițiile privitoare la participația improprie.

Infracțiunea de falsificare de monede sau alte valori nu poate fi săvârșită din culpă. Procedura de urmărire și judecată este cea obișnuită. Din punct de vedere probatoriu, cercetarea tehnico – științifică și expertiza sunt totdeauna obligatorii. Organele de urmărire penală și instanțele de judecată pot cere, când este necesar, lămuriri de la institutul de emisie.

Rezultatul examinărilor bancnotelor și mijloacelor de plată suspecte de contrafacere, ținându-se cont de elementele de protecție specifice, se materializează într-un raport de expertiză. Expertiza criminalistică este un mijloc de probațiune prevăzut de legea procesual penală:

„Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert, organul de urmărire penală ori instanța de judecată dispune, la cerere ori din oficiu, efectuarea unei expertize”.

Experții sunt numiți de organele de urmărire penală printr-o rezoluție motivată sau ordonanță, iar de către instanțele judecătorești printr-o încheiere motivată. În realizarea obiectivului urmărit prin expertiză, expertul are dreptul să ia la cunoștință de materialele dosarului și poate să ceară lămuriri cu privire la anumite fapte sau împrejurări.

Concluziile rezultate în urma examinărilor sunt expuse într-un raport scris. Când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză, eventualele deosebiri de păreri fiind consemnate în cuprinsul lucrării sau într-o anexă.

Expertizele sunt efectuate de către experți criminaliști oficiali. În temeiul hotărârii Curții Constituționale a României nr. 143 din 5 octombrie 1999 privind neconstituționalitatea dispozițiilor articolului 120, alin. 5 al Codului de procedură penală, prin Ordonanța Guvernului nr. 75 din 24 august 2000 se reglementează activitatea experților criminaliști autorizați de organele judiciare, la cererea părților, să participe la efectuarea expertizei.

3.2. Aspecte criminalistice

Pentru realizarea conținutului infracțiunii nu există nici o condiție de timp sau de loc în raport cu care să subziste sau nu fapta sau care să-i confere elemente de circumstanțiere. Totuși, cunoașterea locului și timpului comiterii infracțiunii permite descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, identificarea martorilor și formarea corectă a cercului de bănuiți.

În ceea ce privește termenul de prescripție, pentru falsificarea și punerea în circulație a monedelor falsificate acesta curge de la data săvârșirii ultimei acțiuni, iar pentru deținerea acestora termenul curge de la data încetării acțiunii de deținere.

4.1.3. Alte probleme care trebuie lămurite de către organul de urmărire penală

Cercetarea infracțiunii de falsificare de monedă mai are în vedere și alte probleme de clarificarea cărora trebuie să se ocupe care organul de urmărire penală, respectiv:

Activitatea ilicită desfășurată de către făptuitori.

Făptuitorii, calitatea și contribuția acestora la activitatea infracțională.

Persoanele păgubite, cuantumul prejudiciului cauzat și consecințele activității ilicite.

Persoanele care au cunoștință despre infracțiunile comise și modul cu au luat cunoștință despre acestea.

Existența concursului de infracțiuni și posibilitatea extinderii cercetărilor pentru alte fapte sau făptuitori.

Cauzele, condițiile și împrejurările care au generat, favorizat sau facilitat săvârșirea infracțiunilor.

4.2. Activități care se întreprind pentru administrarea probatoriului

4.2.1. Constatarea infracțiunilor flagrante

Poate mai mult decât în cazul altor infracțiuni, constatarea infracțiunii flagrante capătă o importanță cu totul aparte atunci când produsul infracțiunii îl constituie monedele falsificate.

Este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Este, de asemenea, considerată flagrantă și infracțiunea al cărui făptuitor, imediat după săvârșire este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l considera participant la infracțiune. În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să-l prindă pe făptuitor și să-l conducă înaintea autorității.

Dacă infracțiunile au fost comise în participație, prinderea unuia dintre făptuitori în flagrant constituie premisa identificării operative a tuturor celor care au conlucrat la realizarea activităților infracționale. Observația este valabilă în aproape toate modalitățile faptice de comitere.

Exceptând cazurile când punerea în circulație a monedelor contrafăcute sau alterate se constată spontan, de regulă, constatarea infracțiunii presupune o temeinică pregătire prealabilă, mergând până la cele mai mici detalii. În analizarea necesității și, mai ales, oportunității organizării prinderii în flagrant, organele de urmărire penală trebuie să pornească de la datele obținute până în acel moment, respectiv:

modul de operare al făptuitorului;

persoanele semnalate că sunt angrenate în activitatea infracțională;

timpul când sunt puse în circulație monedele falsificate și locurile vizate de făptuitori pentru plasarea produsului infracțiunii;

locurile unde se intenționează ascunderea monedelor falsificate;

mijloacele de transport utilizate în săvârșirea infracțiunii;

măsurile pe care și le iau făptuitorii pentru a nu fi surprinși (coduri, parole, semnale, etc.);

dacă cei în cauză acționează înarmați sau folosesc substanțe iritante, etc. pentru a-și asigura scăparea;

dacă cei semnalați au legături cu organizații internaționale care se ocupă cu astfel de fapte;

punctele de frontieră pe care le folosesc cu predilecție pentru intrarea și ieșirea din țară, inclusiv persoanele din acest punct cu care au legătură.

Alegerea momentului intervenției reprezintă condiția de bază pentru reușita întregii acțiunii. Momentul ales pentru surprinderea făptuitorului diferă de la caz la caz în funcție de specificul infracțiunilor pe care se presupune că le va desfășura cel în cauză. Practica judiciară și tactica criminalistică recomandă ca în cazul vânzării monedelor străine falsificate, intervenția organelor de urmărire să se facă după încheierea tranzacției, în momentul imediat următor înmânării „valutei” și încasării prețului. Astfel, se realizează un scop dublu: pe de o parte, prinderea făptuitorului în postura de autor al unei infracțiuni consumate de punere în circulație a unei monede falsificate, iar, pe altă parte, găsirea asupra „beneficiarului” a produsului infracțiunii. Acesta, împreună cu sumele de bani înmânate vânzătorului și declarația cumpărătorului vor constitui probe certe în demonstrarea vinovăției, greu de combătut în fața instanței de judecată.

Atunci când există date că făptuitorii vor transporta monedele falsificate într-un anumit loc, constatarea infracțiunii flagrante poate fi realizată fie pe traseu, fie la destinație după începerea operațiunilor de descărcare și depozitare sau după plasarea mărfii.

Dacă infracțiunea se săvârșește prin introducerea în țară de monede falsificate este indicat să se intervină după ce făptuitorul s-a prezentat la punctul de frontieră și i s-a făcut verificarea documentelor.

În situația în care monedele falsificate sunt trimise prin poștă – fie prin mandat, fie prin colet – momentul intervenției trebuie să se situeze în timp după ce făptuitorul s-a prezentat la ghișeu, a completat formularele, a înmânat oficiantei banii sau coletul, a achitat taxele aferente și i s-a eliberat recipisa.72 x 133 mm.

Oricare ar fi momentul ales pentru intervenție, înainte de a se trece la surprinderea făptuitorilor se impune supravegherea atentă a acestora, înregistrarea tuturor activităților desfășurate și a persoanelor cu care au intrat în contact. După intervenție și identificarea făptuitorului/făptuitorilor, prima activitate obligatorie care se impune este percheziția corporală, urmată de controlul detaliat asupra bagajelor și mijloacelor de transport folosite, iar după percheziționare, făptuitorul trebuie izolat de restul persoanelor și supus unei supravegheri atente.

Totodată, trebuie depuse toate diligențele pentru identificarea tuturor martorilor oculari, în caz contrar pierzându-se o sursă importantă de informații utile pentru cauză.

Din cuprinsul procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante trebuie să rezulte, în principal, următoarele:

data și locul unde s-a făcut constatarea;

calitatea, numele și prenumele celor care au făcut constatarea și unitatea din care fac parte;

numele și prenumele specialiștilor care au făcut parte din echipă și unitatea din care provin;

temeiul de fapt al intervenției;

baza legală a constatării infracțiunii flagrante;

numele, prenumele și celelalte date de identificare ale martorilor asistențe;

activitatea desfășurată de făptuitor înaintea intervenției;

identitatea făptuitorului, cu precizarea actului în baza căruia s-a făcut identificarea;

bunurile, înscrisurile sau valorile care s-au găsit asupra făptuitorului;

rezultatul percheziției asupra bagajelor și mijloacelor de transport;

explicațiile făptuitorului cu privire la activitățile desfășurate înaintea intervenției și cu privire la bunurile și valorile descoperite asupra sa;

declarațiile martorilor;

mențiuni despre bunurile, înscrisurile și valorile ridicate;

mențiuni despre fotografiile judiciare efectuate cu ocazia intervenției;

observațiile martorilor asistenți, ale martorilor oculari și ale făptuitorului cu privire la modul de efectuare a constatării, precum și la modul de redactare a procesului-verbal.

Atunci când este cazul, după prinderea făptuitorului și efectuarea activităților menționate se va proceda la cercetarea la fața locului, rezultatul acesteia consemnându-se în același act de constatare.

4.2.2. Cercetarea la fața locului

Ca la orice infracțiune – care prin natura și modul de săvârșire lasă urme la locul unde s-a comis – și în cazul falsificării de monedă cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile care contribuie în mod substanțial la realizarea scopului procesului penal.

În accepțiunea de „loc al faptei” intră locurile unde s-au realizat – în tot sau în parte – operațiile necesare falsificării monedelor, unde materialele și instrumentele folosite la falsificare, precum și locurile unde se află produsul infracțiunii ori monede în diferite faze de falsificare.

Apropierea organelor de urmărire penală, precum și pătrunderea în imobil trebuie să se facă cu mare precauție, elementul surpriză jucând rolul hotărâtor.

Cercetarea la fața locului se face după regulile cunoscute, respectând întocmai normele procesuale penale și cele de tactică criminalistică. În afara monedelor falsificate, la locul faptei mai pot fi descoperite următoarele:

monede aflate în diferite faze de falsificare;

probe făcute pentru obținerea modelului dorit de bancnotă;

monede avute drept model pentru falsificare;

diverse materiale utilizate pentru falsificare: hârtie, cerneală, tuș, etc.;

instrumente sau aparate folosite la falsificarea de monedă;

diverse înscrisuri emanate de la făptuitor sau de la persoanele cu care este în legătură, etc..

Rezultatele cercetării la fața locului se consemnează după regulile cunoscute.

Alături de procesul-verbal, fotografia judiciară executată la fața locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării. De asemenea, schița locului faptei constituie o modalitate de reprezentare grafică a situației de la fața locului și ajută mai exact la înțelegerea mai exactă a tabloului real al locului infracțiunii. În aceeași ordine de idei, filmul are menirea de a reda cu fidelitate diferitele aspecte ale cercetării locului faptei.

4.2.3. Efectuarea perchezițiilor și ridicarea de obiecte și înscrisuri

Percheziția este o activitate cu o pondere deosebită în instrumentarea cauzelor privind falsificarea de monede, fiind în același timp o activitate complexă și dificilă. În primul rând, se impune ca percheziția să fie făcută cu autorizație de la instanță, exceptând cazurile când se face ca urmare a constatării infracțiunii flagrante. În al doilea rând, dacă activitatea apare ca necesară și oportună, ea trebuie efectuată cu maximă operativitate, orice întârziere putând duce la pierderea momentului prielnic.

Pregătirea percheziției presupune cunoașterea persoanei, obținerea de date referitoare la modul de viață, locurile pe care le frecventează, persoane cu care își petrece timpul, vicii, pasiuni, cu cine locuiește, date despre locuință, etc. Acțiunea trebuie declanșată atunci când există certitudinea că se vor obține maximum de probe.

Percheziția vizează următoarele aspecte:

găsirea de monede falsificate;

probe realizate de făptuitor înainte de falsificarea propriu-zisă;

descoperirea de monede în curs de falsificare;

descoperirea de instrumente și materiale folosite la falsificare;

prinderea unui falsificator care se ascunde;

prinderea altor participanți care se sustrag de la urmărirea penală;

identificarea și ridicarea obiectelor folosite pentru ascunderea monedelor falsificate;

identificarea și ridicarea unor înscrisuri privind modul de procurare a instrumentelor și materialelor utilizate pentru falsificarea monedelor;

descoperirea bunurilor și valorilor obținute în urma valorificării monedelor falsificate;

descoperirea unor bunuri și valori deținute contrar dispozițiilor legale în vigoare.

În realizarea scopului percheziției, un rol aparte îl are observarea și capacitatea celor care desfășoară această activitate de a se orienta în raport cu diversitatea situațiilor în care sunt nevoiți să acționeze, de a sesiza, selecta și atribui adevărata semnificație celor mai neînsemnate reacții emoționale ale celui percheziționat. În raport de împrejurările de la fața locului și ținând cont de necesitatea supravegherii necontenite a celui percheziționat, activitatea de supraveghere trebuie încredințată unuia dintre membrii echipei – de regulă, șeful acesteia – sau chiar mai multor persoane.

În mod obligatoriu, se începe cu percheziția corporală înaintea oricăror activități de căutare a bunurilor și valorilor care formează scopul percheziției. Observarea părților componente ale imobilului trebuie să se facă cu atenție pentru a se observa orice modificări survenite în aspectul inițial al acestora, cum ar fi:

examinarea pereților în scopul evidențierii omogenității materialului de construcție și a tencuielii, inclusiv a stratului ce acoperă tencuiala;

modul de fixare a dușumelei sau parchetului, în sensul lipsei cuielor, a prafului dintre scânduri sau plăci, stabilității și culorii acestora, etc.;

examinarea mobilierului și a părților componente ale acestuia, sub aspectul reliefării stării vopselei și a luciului acesteia, existenței ornamentelor și a modului de asamblare, a diferenței de material și culoare dintre acestea și restul mobilierului;

examinarea pervazurilor ferestrelor și a tocurilor ușilor – inclusiv a sistemelor de închidere și a spațiilor libere dintre acestea – sub aspectul omogenității materialelor din care sunt confecționate și a faptului că sunt sau nu folosite în mod curent;

starea conductelor, a caloriferelor sau sobelor, funcționarea lor parțială sau integrală, spațiile existente între acestea și perete, etc.;

existența unor articole casnice scoase din uz care nu permite utilizarea lor ulterioară nici în scopul inițial și nici în alte scopuri;

examinarea instalațiilor sanitare, mai ales a locurilor special amenajate pentru necesitățile gospodărești, acestea oferind multiple posibilități de ascundere și camuflare, în mod similar pentru instalațiile electrice;

examinarea minuțioasă a balustradei, a nișelor, cămărilor, debaralelor, boxelor și a celorlalte anexe ale gospodăriei ș.a.

Fotografierea monedelor false descoperite, a locurilor de ascundere, precum și a instrumentelor folosite este utilă nu numai pentru documentarea activității infracționale în cauza aflată în lucru, dar și pentru instruirea practică a organelor de urmărire penală.

În orice situație trebuie asigurată prezența apărătorului, iar, când este cazul, a interpreților. Rezultatul percheziției se consemnează într-un proces verbal, care trebuie să cuprindă următoarele:

anul, luna, ziua și localitatea unde s-a efectuat percheziția;

numele, prenumele, calitatea și unitatea din care fac parte cei care au desfășurat activitatea, inclusiv numele, prenumele, calitatea și unitatea din care fac parte ceilalți participanți;

baza legală a percheziției (numărul și data autorizației și parchetul care a eliberat-o); în caz de infracțiune flagrantă se va face această mențiune;

numele, prenumele și datele de identificare ale martorilor asistenți;

adresa unde se găsește locul percheziționat;

persoanele găsite la locul percheziției, datele lor de identificare și calitatea lor față de proprietarul imobilului;

mențiune despre faptul că organele de urmărire penală s-au legitimat, au arătat scopul sosirii la locuință și au prezentat autorizația de percheziție;

mențiune despre solicitarea făcută persoanei percheziționate de a preda toate obiectele, valorile sau înscrisurile care interesează cauza sau care sunt deținute contrar legii;

consemnarea răspunsului persoanei percheziționate cu privire la această solicitare;

configurația imobilului – numărul încăperilor, destinația acestora, dependințe, anexe și persoanele care le folosesc în exclusivitate sau în comun;

locurile care au fost percheziționate și activitățile de căutare desfășurate;

monedele descoperite (locul și modul de descoperire), felul, numărul, valoarea nominală a fiecăreia, datele înscrise pe avers și revers;

materialele, instrumentele ori aparatele descoperite și care par a avea legătură cu activitatea de falsificarea de monedă;

alte înscrisuri sau valori descoperite;

mențiune despre faptul că monedele, înscrisurile sau obiectele descoperite au fost prezentate percheziționatului și persoanelor prezente, primul semnându-le spre neschimbare, după care au fost etichetate și sigilate;

mențiune despre faptul că în afara monedele, înscrisurile sau obiectele nu a mai fost ridicat altceva din locuința percheziționatului;

dacă este cazul, obiectele care au fost lăsate în păstrarea percheziționatului, cu precizarea că i s-au adus la cunoștință obligațiile ce îi revin și consecințele legale ale nerespectării acestora;

fotografiile judiciare efectuate și ce reprezintă acestea;

ora începerii, ora terminării și condițiile de luminozitate în care s-a efectuat percheziția;

observațiile martorilor asistenți, ale celorlalți participanți, obiecțiile percheziționatului cu privire la modul de efectuare a percheziției sau cu privire la cele consemnate în procesul verbal;

numărul de exemplare în care s-a întocmit procesul verbal și destinația acestora.

Ridicarea de obiecte și înscrisuri poate fi efectuată și ca activitate de sine stătătoare, în afara percheziției. Această activitate se efectuează atunci când se cunosc obiectele și înscrisurile ce prezintă interes pentru cauză, se dețin date și informații despre existența lor și sunt stabilite și persoanele care le dețin și locurile unde acestea se află.

O altă activitate importantă este reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor care prezintă interes pentru cauză. Această activitate se dispune de procuror printr-o rezoluție motivată, un exemplar a acesteia fiind înaintată unității poștale sau de transport împreună cu o adresă prin care se solicită reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor care prezintă interes pentru cauză.

Rezultatele activității se materializează într-un proces verbal care trebuie să respecte condițiile de fond și formă prevăzute de legea procesual penală.

4.2.4. Dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor

Cercetând grupul de infractori implicați în falsificarea de bancnote se impune uneori și dispunerea de constatări tehnico-științifice sau expertize fizico-chimice, grafoscopice, contabile asupra obiectelor, înscrisurilor sau valorilor descoperite asupra acestora.

Expertiza criminalistică este caracteristică acestui gen de infracțiuni, ocupând un rol central în cadrul laboratoarelor de criminalistică atât în țară, cât și în străinătate.

Examinarea criminalistică a monedelor presupuse false se face prin metodele generale folosite în examinarea înscrisurilor. Acestea vor fi examinate sub mai multe aspecte: al hârtiei, la tușului sau cernelii, al filigranului, al desenelor existente pe hârtia în litigiu, precum și al modului de imprimare.

Astfel, în cazul bancnotelor contrafăcute organele de urmărire penală vor solicita specialiștilor să răspundă la întrebări de genul:

dacă moneda prezentată spre examinare este sau nu este autentică;

în caz negativ, caracteristicile fizico-chimice ale hârtiei bancnotei supuse examinării;

dacă hârtia pe care este imprimată bancnota prezintă aceleași caracteristici fizico-chimice cu cele ele hârtiei ridicate de la locul faptei;

care a fost procedeul prin care s-a contrafăcut bancnota în cauză;

dacă contrafacerea s-a făcut cu instrumentele sau aparatele ridicate de la învinuit sau inculpat;

ce alte elemente demonstrează contrafacerea bancnotei, cu referire în special la filigran, cerneală, desen (de pe avers sau revers) și particularitățile imprimării, etc.

CAPITOLUL. IV Elemente De Drept Comparat Și Propuneri De Lege Ferenda

4.1 Elemente de drept comparat

4.2 Propuneri de lege ferenda

CAPITOLUL. V Concluzii

Bibliografie