Aspecte Generale Privind Rudenia
Cuprins
Filiația este raportul care leagă pe un copil de părinții săi. Filiația este un element fundamental al stării civile, care produce numeroase efecte juridice de ordin personal (numele, drepturile și îndatoririle părintești etc.) și patrimonial (dreptul la întreținere, drepturi succesorale etc.). Din filiație rezultă rudenia, care unește între ele persoanele făcând parte din aceeași familie. Rudenia este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
Rudenia civilă, spre deosebire de cea firească, nu este un dat, o legătură obiectivă ci, mai curând, o ficțiune a legii clădită pe operațiunea juridică a adopției. Cu toate că art. 405 alin. (2) Noul Cod civil nu detaliază, rudenia civilă are potențialul de amplitudine al rudeniei firești, în sensul că odată ce adopția a fost definitiv încuviințată, rudenia este rearanjată atât în linie dreaptă, cât și în linie colaterală.
Distincția dintre rudenia firească și cea civilă interesează din punctul de vedere al modului de stabilire al rudeniei; ori de câte ori legea prevede efecte juridice decurgând din relația de rudenie, acestea au același conținut indiferent de izvorul rudeniei. Rudenia firească încetează prin adopție; rudenia civilă se stinge ca urmare a încetării adopției (fie prin desfacere, fie prin anularea ori constatarea nulității acesteia), reactivându-se rudenia civilă a celui adoptat (rezultă implicit din prevederile art. 482 Noul Cod civil).
În prezenta lucrare vom prezenta și caracterizare aceste trei instituții strâns legate una de calaltă și anume rudenia, filiația și adopția.
În primul capitol vom caracteriza și prezenta instituția rudeniei, analizând legătura acesteia cu celelalte două instituții filiația și adopția, urmând ca în capitolul doi să prezentăm pe larg instituția filiației cu cele două forme de stabilire ale sale și anume stabilirea filiației față de mamă și stabilirea filiației față de tată, iar în final în cel de-al treilea capitol vom face o analiză a instiutției adopției.
Capitolul I.
Aspecte generale privind rudenia
Noțiuni introductive privind rudenia
Noțiunea de „rudenie” evocă legătura consacrată și reglementată de lege între două sau mai multe persoane.
Potrivit distincției legale operate în funcție de sursa rudeniei, aceasta este firească, atunci când are ca sursă legătura de sânge dintre cei înrudiți, și civilă, atunci când rezultă din adopția încuviințată prin hotărâre judecătorească definitivă:
După izvorul ei, rudenia este: firească (în cazul în care este bazată pe legătura de sânge) și civilă ( atunci când se naște din adopție.
Rudenia firească, fie în linie dreaptă – bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană, fie în linie colaterală – bazată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, are aceeași sursă, anume filiația. Împrejurarea că filiația este din căsătorie sau din afara căsătoriei, dar stabilită potrivit legii, nu este relevantă din punctul de vedere al existenței rudeniei firești (art. 448 Noul Cod civil); tot astfel, nu se face nicio distincție după cum persoana s-a născută prin concepțiune naturală sau printr-un procedeu medical de reproducere cu terț donator [este ceea ce rezultă neechivoc din prevederile art. 441 alin. (1) și ale art. 446 Noul Cod Civil .
Rudenia civilă, spre deosebire de cea firească, nu este un dat, o legătură obiectivă ci, mai curând, o ficțiune a legii clădită pe operațiunea juridică a adopției. Cu toate că art. 405 alin. (2) Noul Cod civil nu detaliază, rudenia civilă are potențialul de amplitudine al rudeniei firești, în sensul că odată ce adopția a fost definitiv încuviințată, rudenia este rearanjată atât în linie dreaptă, cât și în linie colaterală.
Distincția dintre rudenia firească și cea civilă interesează din punctul de vedere al modului de stabilire al rudeniei; ori de câte ori legea prevede efecte juridice decurgând din relația de rudenie, acestea au același conținut indiferent de izvorul rudeniei. Rudenia firească încetează prin adopție; rudenia civilă se stinge ca urmare a încetării adopției (fie prin desfacere, fie prin anularea ori constatarea nulității acesteia), reactivându-se rudenia civilă a celui adoptat (rezultă implicit din prevederile art. 482 Noul Cod civil).
Rudenia firească și cea adoptivă nu sunt formule de rudenie riguros alternative, în sensul că una și aceeași persoană nu ar putea avea decât fie numai legături de rudenie firească, fie exclusiv legături de rudenie civilă. Ca regulă, rudenia civilă are efect extinctiv asupra rudeniei firești, încuviințarea adopției făcând să înceteze legăturile de rudenie firească ale celui adoptat, precum și ale descendenților acestuia față de părinții firești ai adoptatului și față de rudele firești ale acestora. În concret însă, amplitudinea efectului negativ, extinctiv, al adopției este variabilă în funcție de formula subiectivă a unei adopții determinate, uneori lăsând neatinse legături de rudenie firească ce se vor întregi cu cele de rudenie civilă [de exemplu, în cazul adopției copilului firesc al celuilalt soț, art. 470 alin. (3) Noul Cod civil.
Potrivit doctrinei, în ceea ce privește dovada rudeniei și, implicit, a gradului de rudenie urmează a se distinge după cum demersul părții urmărește efecte de stare civilă sau efecte de altă natură atașate rudeniei.
În prima ipoteză, anume când se tinde la înregistrarea sau modificarea stării civile, în principiu, probațiunea se face cu actele de stare civilă și numai excepțional – în cazul reconstituirii sau întocmirii ulterioare a actului de stare civilă – prin orice mijloc de probă.
În cea de-a doua, când proba rudeniei servește altor interese decât obținerea unor efecte de stare civilă, sunt admise oricare din mijloacele de dovadă permise de lege, cum ar fi proba testimonială, nefiind exclusă nici dovada cu actele de stare civilă, fiindcă ceea ce se urmărește este înlesnirea probațiunii prin lărgirea mijloacelor aflate la îndemâna părților. Bunăoară, dacă opoziția la căsătorie este fondată pe faptul rudeniei în grad interzis între viitorii soți, temeinicia opoziției poate fi dovedită prin orice mijloc de probă sau partea are în vedere efecte de altă natură atașate rudeniei, de astă dată fiind admisibile oricare din mijloacele de probă, de pildă în dovedirea raportului de rudenie în materie succesorală, a temeiniciei opoziției la căsătorie întemeiată pe rudenia în grad interzis de lege etc. Temeiul de drept al acestor concluzii se regăsește în noua legislație.
După linia de rudenie – adică după șirul persoanelor între care există rudenia, se distinge între: rudenie în linie dreaptă sau directă și rudenie în linie colaterală.
Rudenia în linie dreaptă unește persoanele care descind unele din altele, fie în mod nemijlocit (copii-părinți), fie în mod mijlocit (nepoți-bunici) și poate fi „derulată” în sens crescător, adică ascendent (bunăoară, de la strănepot spre străbunic), sau în sens descrescător, descendent (de la străbunic spre strănepot).
Gradul de rudenie în linie dreaptă, adică măsura proximității rudeniei între două persoane, este dat de numărul nașterilor, cu alte cuvinte de numărul generațiilor ce separă două persoane. Astfel, potrivit exemplificării legale din art. 406 alin. (3) lit. a) Noul Cod civil, copiii și părinții sunt rude de gradul întâi, nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea.
Rudenia în linie colaterală este legătura dintre persoanele care, fără a descinde una din alta, au un ascendent comun, cum este cazul fraților.
Gradul de rudenie în linie colaterală între două persoane se determină pornindu-se de la prima, urcând spre autorul comun cu cea de-a doua numărându-se fiecare naștere (generație), coborând apoi de la ascendentul comun și continuând numărătoarea nașterilor până la cea de-a doua persoană, față de care interesa gradul de rudenie colaterală a persoanei de la care s-a pornit. Astfel, frații sunt rude de gradul al doilea, pentru că, pornind de la unul dintre ei spre autorul comun (părintele) există o naștere; coborând de la autorul comun la cel de-al doilea frate, există încă o naștere.
Stabilirea gradului de rudenie se face diferit, după tipul liniei de rudenie. Astfel: la rudenia în linia dreaptă (directă). La rudenia în linie dreaptă se socotește după numărul nașterilor prin care se stabilește legătura de sânge între 2 persoane.
Stabilirea gradului de rudenie la rudenia în linie colaterală, se realizează astfel: la rudenia în linie colaterală gradul de rudenie este socotită după numărul nașterilor intervenite, pornind de la un dintre ruse, în linie ascendentă, până la autorul comun, și apoi de la acesta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă. În linie colaterală nu există rude de gradul întâi.
Noțiunea de afinitate
Afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt, de exemplu între ginere și socru; ea nu există între rudele unui soț și rudele celuilalt, între cuscrii, bunăoară.
„Rudenia prin alianță”, cum mai este cunoscută afinitatea în vorbirea curentă, este o legătură pliată pe relația de rudenie a celuilalt soț, astfel că rudele unuia dintre soți sunt, în aceeași linie și în același grad, afinii celuilalt, de pildă soțul este afin în linie colaterală de gradul al doilea cu fratele soției, cumnatul său.
Sub aspectul existenței, a liniei și a gradului de alianță, este lipsit de relevanță dacă este firească, din căsătorie ori din afara căsătoriei, dar legal stabilită, sau este civilă.
Afinitatea ia naștere odată cu încheierea căsătoriei și există dependent de aceasta, câtă vreme soții au această calitate. Prin urmare, afinitatea se stinge odată cu încetarea, desfacerea sau nulitatea ori anularea căsătoriei.
Adopția unuia dintre soți în timpul căsătoriei reconfigurează afinitatea, adaptând-o noilor legături de rudenie, civilă, ale soțului adoptat.
Proba afinității se face prin dovada rudeniei și a căsătoriei din care rezultă.
Efectele afinității. Comparativ cu rudenia, efectele juridice ale afinității sunt mai degrabă discrete. Astfel, art. 517 Noul Cod civil reglementează întreținerea copilului de către soțul părintelui său (fără a numi „afinitate” legătura dintre descendentul unui soț și celălalt soț); în materie de tutelă a minorului, potrivit art. 115 și 118 Noul Cod civil afinitatea (alături de rudenie și de relațiile de prietenie cu părintele) este criteriu în alegerea sau, după caz, numirea tutorelui de către instanța de tutelă; conform art. 125 Noul Cod civil, afinul poate fi membru în consiliul de familie.
În cuprinsul noului Cod de procedură civilă, afinitatea atrage incompatibilitatea judecătorului (art. 41); de asemenea, în principiu, afinul până la al treilea grad inclusiv cu partea din proces nu poate fi ascultat ca martor [art. 30 alin. (1) pct. 1)] afară de procesele privitoare la filiație, divorț și alte raporturi de familie (art. 310).
Capitolul II.
Filiația
2.1 Considerații introductive privind filiația
Filiația constituie raportul de descendență dintre copil și fiecare dintre părinți săi. Aceasta constituie, de obicei, o relație biologică ce reiese din faptul concepției, precum și din cel al nașterii. În anumite situații (ca de pildă, reproducerea umană asistată medical cu terț donator, aplicarea nejustificată a prezumției de paternitate, recunoașterea eronată de maternitate/paternitate etc.) filiația nu se întemeiază pe o legătură biologică.
Termenul „copil” din cuprinsul dispozițiilor din materia filiației desemnează persoana, minoră sau majoră, în calitatea sa de descendent al altei persoane. Precizarea din art. 413 Noul Cod civil detașează sensul noțiunii de „copil” de cel indicat prin art. 263 alin. (5) Noul Cod civil, anume persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu, pentru a se preveni orice interpretare restrictivă ce s-ar fi putut ivi în materie de filiație prin receptarea ad litteram a înțelesului noțiunii de „copil”.
Noul cod civil consacră filiației Capitolul II din Cartea II, Titlul III – art. 408 – 450, structurat în 3 diviziuni, și anume: Stabilirea filiației, Reproducerea umană asistată medical cu terț donator și Situația legală a copilului.
Filiația se poate clasifica după mai multe criterii. Astfel:
În raport de părintele de care se stabilește, distingem: filiația față de mamă (maternitate) și filiație față de tată (paternitate).
După natura relației dintre părinți, distingem: filiație legitimă sau din căsătorie și filiație nelegitimă sau din afara căsătoriei.
După izvorul său, distingem: filiație naturală – bazată pe faptul procreeări, filiație artificială – în situația procreeării asistate medical și filiație adoptivă – în situația adopției.
2.2 Dovada filiației
Dovada legăturii de filiație, maternă sau paternă, indiferent de modul în care a fost stabilită filiația, se face prin actul naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat în baza acestuia.
Contrar concluziei pe care o poate induce lectura prevederilor art. 409 Noul Cod civil, actele de stare civilă nu sunt mijlocul exclusiv de dovadă a filiației (a stării civile, în general), ci principalul instrument de dovedire a acestuia; în cazul reconstituirii sau al întocmirii ulterioare a actului de stare civilă, precum și în cadrul acțiunilor de stare civilă [acțiunea în contestația filiației, acțiunea în stabilirea maternității etc., dovada filiației se poate face, în fața instanțelor judecătorești, prin orice mijloc de probă.
În cazul maternității, legătura de filiație rezultând din actul de naștere, unită cu posesia de stat conformă acesteia, face dovada absolută a maternității, în sensul că nu este îngăduită reclamația altei maternități și nici contestarea maternității rezultând din actul de naștere conform cu folosința stării civile.
Din punctul de vedere al forței probante, actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice și fac dovada până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofițerului de stare civilă și, până la proba contrară, pentru celelalte mențiuni.
Dovada calității de copil din căsătorie se face prin actul de naștere, respectiv de căsătorie, trecute în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă.
2.3 Stabilirea filiației față de mamă
Filiația față de mamă rezultă din faptul material al nașterii copilului de către o anumită femeie. În determinarea filiației materne interesează două elemente de fapt: împrejurarea că o anumită femeie a dat naștere unui copil; identitatea copilului care revendică maternitatea cu aceea a copilului născut de femeia respectivă, în alte cuvinte, faptul că acest copil și nu un altul a fost născut de respectiva femeie.
În mod obișnuit, faptul nașterii, maternitatea, se stabilește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia. Când nașterea nu a fost înregistrată în registrul stării civile sau copilul a fost trecut în acest registru ca fiind născut din părinți necunoscuți, maternitatea sa poate fi stabilită prin recunoașterea mamei. În sfârșit, în cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiației materne nu se poate realiza prin certificatul constatator al nașterii, precum și în situația în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere, stabilirea maternității se face prin hotărâre judecătorească.
Starea civilă a mamei la data nașterii copilului nu are nicio relevanță în stabilirea legăturii de filiație maternă întrucât, asemenea Codul familiei, noul Cod civil admite aceleași mijloace de dovadă fără a distinge după cum urmează a fi stabilită maternitatea din căsătorie sau din afara căsătoriei. În schimb, statutul de persoană căsătorită sau necăsătorită al mamei, la data nașterii sau al concepției copilului, este criteriul determinant al modului de stabilire a filiației paterne a acestuia.
Sintagma „posesie de stat” desemnează o stare de fapt care indică exercițiul stării civile, dinamica acesteia. După cum rezultă fără echivoc din cele cuprinse în art. 410 alin. (1) Noul Cod civil, domeniul rezervat posesiei de stat este acela al filiației și rudeniei; căsătoria este în afara ariei sale de acoperire.
Prin ea însăși, folosința stării civile, cum mai este numită posesia de stat, nu asigură dobândirea stării civile, ci doar concură la proba acesteia, este „indiciul” stării civile, cu alte cuvinte, posesia de stat se înfățișează ca un mijloc de dovadă a stării civile, iar nu ca un mijloc de dobândire a acesteia. Astfel, cu titlu exemplificativ, potrivit art. 421 alin. (2) Noul Cod civil, în cadrul acțiunii în contestarea filiației, aceasta poate fi dovedită, printre altele, „prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat”.
Finalitatea probatorie a posesiei de stat este aceea de prezumție legală relativă; ca funcție probatorie, este mijloc de dovadă subsidiar în raport cu celelalte probe și destinat să consolideze forța probantă a altor mijloace probatorii, cu mențiunea că, în materie de filiație maternă, posesia de stat conformă actului de naștere valorează ca prezumție absolută de maternitate, afară numai dacă s-a stabilit, pe cale judiciară, că a avut loc o substituire de copii sau că s-a înregistrat ca și mamă a copilului o altă femeie decât femeia care l-a născut.
Spre deosebire de concepția promovată de vechiul Cod civil care, prin art. 294, cerea întrunirea de fapte din care să rezulte neîndoielnic raportul de filiație și de rudenie între o persoană și familia din care pretinde că face parte, potrivit noilor reglementări, asemănătoare acelora cuprinse în art. 311-1 din Codul civil francez, posesia de stat poate rezulta din oricare din împrejurările indicate exemplificativ, ceea ce înseamnă că recunoașterea publică a filiației și, implicit, a rudeniei, se poate degaja din una sau din unele din situațiile de fapt, principale – cele enumerate de lege, sau accesorii – care nu beneficiază de o descriere legală.
Potrivit art. 410 alin. (1) lit. a)-c) Noul Cod civil, posesia de stat constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:
copilul se bucură din partea unei persoane de un tratament îndeobște părintesc, aceasta îngrijindu-se de creșterea și educarea copilului care, la rândul său, se raportează la acea persoană ca fiind părintele său (tractatus ); fără îndoială, este cel mai persuasiv element al posesiei de stat, întrucât comportamentul celui ce se declară părintele copilului – comportament noncaritabil sau în executarea unei obligații naturale – degajă caracterul efectiv al unei vieți familiale. Reciprocitatea în modul de raportare dintre copil și pretinsul părinte este esențială;
copilul este cunoscut și recunoscut în anturajul familial și social, precum și, atunci când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind persoana căreia îi aparține starea civilă de care se prevalează (fama);
copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său (nomen).
Afară de aceste împrejurări, „principale” potrivit calificării legale, posesia de stat poate rezulta și din altele, accesorii, precum faptul că cel care își susține apartenența la o anume familie deține fotografii ale membrilor acelei familii.
Pentru a-și valida funcția probatorie, posesia de stat se cere a fi „utilă” – recurgând la o terminologie ce evocă, nu întâmplător, calitățile posesiei asupra unui bun – adică să fie, cumulativ, continuă, pașnică, publică și neechivocă.
Condiția continuității posesiei de stat presupune stabilitate, nu neapărat constanță, altfel spus, continuitatea exclude intermitența, este incompatibilă cu un comportament pasager ori cu faptele izolate. Fără îndoială, continuitatea are și o dimensiune temporală, starea de fapt invocată trebuind să fi dăinuit suficient pentru a-și putea afirma stabilitatea. Din acest punct de vedere, al perpetuării în timp a unei stări de fapt, potrivit literaturii și practicii instanțelor franceze, criteriul duratei este de raportat la starea de fapt invocată în susținerea posesiei de stat; exigența continuității nu implică în mod necesar ca folosința stării civile să fi debutat în momentul nașterii beneficiarului său și nici caracterul actual al posesiei de stat cu precizarea că, în cazul conflictului posesiilor de stat, cea actuală are întâietate.
Posesia de stat este pașnică dacă nu este tulburată, adică, prin transpunerea prevederilor art. 924 Noul Cod civil din materia posesiei asupra unui bun, dacă folosința stării civile nu a fost dobândită sau conservată prin acte de violență, fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă persoană. Această însușire a posesiei de stat este menită să prevină frauda.
Caracterul public al posesiei de stat implică folosința acesteia în văzul tuturor, în așa fel încât să poată fi cunoscută, cu alte cuvinte publicitatea înseamnă absența clandestinității.
În fine, posesia de stat trebuie să fie neechivocă, ea nu poate rezulta dintr-un comportament ambiguu. În practică, echivocul poate fi consecința posesiilor de stat contradictorii, cum ar fi aceea de copil din căsătorie și, în același timp, de copil din afara căsătoriei; într-o astfel de situație, ambele posesii de stat sunt viciate, echivoce și se exclud reciproc.
Posesia de stat fiind un fapt juridic, poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.Posesia de stat conformă actului de naștere generează prezumția absolută că maternitatea astfel indicată corespunde realității.
Filiația față de mamă astfel cum rezultă din actul de naștere, consolidat prin posesia de stat conformă actului de naștere este, în principiu, inatacabilă, întrucât mijloacele de înlăturare a maternității astfel prezumate sunt refuzate prin art. 411 alin. (1) și (2) Noul Cod civil potrivit cărora este inadmisibilă atât acțiunea beneficiarului maternității în reclamația unei filiații materne diferite, cât și acțiunea oricărei persoane în contestarea maternității.
Prin excepție, prezumția irefragabilă a maternității este înlăturată prin efectul hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit că este neconformă cu realitatea fie din cauza substituirii copilului născut de o femeie, fie din cauza substituirii femeii care a născut copilul cu o alta.
Substituirea copilului are în vedere situația în care nașterea a doi copii are loc în același loc și în același timp și, de regulă din eroare, copilul unei femei este atribuit celeilalte femei, și invers. Substituirea mamei presupune ca o femeie, alta decât cea care a născut copilul, își arogă maternitatea, de regulă cu acordul mamei biologice și este înregistrată ca atare în actul de naștere al copilului. Împrejurarea că un astfel de „procedeu” deschide calea contestării maternității rezultând din actul de stare civilă al copilului relevă refuzul legiuitorul român de a conferi recunoaștere convenției având ca obiect gestația pentru altul.
Din punctul de vedere al efectelor civile, este irelevant dacă substituirea copilului sau a mamei a avut loc din eroare sau prin fraudă. Faptul substituirii judecătorește constatat deschide calea stabilirii filiației materne reale, ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Textul art. 411 Noul Cod civil are în vedere exclusiv filiația maternă și este de strictă interpretare; ca atare, în cazul filiației față de tată, din căsătorie sau din afara căsătoriei, concordanța actului de naștere cu posesia de stat nu împiedică nici contestația acestei paternități, nici reclamația unei filiații diferite.
Legătura de filiație față de mamă rezultă din faptul nașterii și se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia. Pe cale de consecință, stabilirea maternității pe cale de recunoaștere poate interveni numai în acele situații în care filiația maternă nu este „consemnată” în actul de naștere al copilului, anume, conform celor statuate prin art. 415 alin. (1) Noul Cod civil, în două cazuri:
nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, fiind irelevantă cauza neînregistrării (nu au existat registre de stare civilă, înregistrarea a fost omisă ori refuzată etc.);
copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinți necunoscuți.
Fiind vorba de situații de excepție, ele sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie. Bunăoară, dacă înregistrarea nașterii a avut loc, dar ulterior registrul de stare civilă a fost pierdut ori distrus, în totul sau în parte, se va proceda la reconstituirea actului de stare civilă în condițiile art. 103 lit. b) Noul Cod civil, nefiind posibilă (de altfel, nici necesară) mărturisirea de maternitate.
În schimb, dacă în privința copilului înregistrat inițial ca născut din părinți necunoscuți raportul de filiație este stabilit mai întâi față de tată, fie pe cale de recunoaștere voluntară, fie pe cale judiciară, mărturisirea ulterioară de maternitate este producătoare de efecte juridice, deoarece exigențele legii au fost respectate întrucât, pe de o parte, inițial copilul fusese înregistrat ca născut din părinți necunoscuți, iar, pe de altă parte, nu există vreo ordine de preferință în ceea ce privește fixarea relației de rudenie față de fiecare dintre cei doi părinți.
Una și aceeași persoană nu poate fi recunoscută succesiv de către două femei întrucât, pe de o parte, cele două recunoașteri s-ar contrazice, iar, pe de altă parte, prima dintre recunoașteri fiind înregistrată, nu mai sunt incidente prevederile din art. 415 alin. (1) Noul Cod civil. Nu este mai puțin adevărat că mărturisirea subsecventă, lovită de nulitate absolută ar putea dobândi eficiență juridică în eventualitatea contestării cu succes a maternității mai întâi stabilite întrucât, conform prevederilor art. 418 lit. a) Noul Cod civil teza finală, într-o astfel de situație, recunoașterea este valabilă.
Copilul înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți, ulterior adoptat de către propria mamă, poate fi recunoscut de către aceasta. Soarta adopției ar fi pecetluită de sancțiunea nulității absolute, cauza fiind nesocotirea impedimentului rezultând din rudenia firească – subînțeles în reglementarea anterioară, neprevăzut expres de legislația nouă – deoarece stabilirea filiației are efect declarativ, persoana recunoscută fiind considerată ca având această filiație maternă firească din chiar momentul nașterii.
Recunoașterea de maternitate poate avea consecințe asupra situației juridice a legăturii de filiație paternă; dacă autoarea recunoașterii era căsătorită la data concepțiunii sau a nașterii copilului, soțul sau, după caz, fostul său soț devine tatăl prezumat al copilului.
Cazurile de nulitate absolută expres prevăzute sunt:
recunoașterea se referă la un copil având, la data recunoașterii, legătura de filiație legal stabilită sau, altfel spus, recunoașterea nu respectă indicațiile art. 415 alin. (1) și (2) Noul Cod civil privind copiii a căror filiație poate fi recunoscută; nulitatea este incidentă oricare ar fi fost modul în care s-a stabilit anterior filiația și indiferent dacă autorul mărturisirii cunoștea sau nu existența acelui raport de filiație. Totuși, dacă ulterior recunoașterii, filiația anterior stabilită, cauză a nulității recunoașterii, este înlăturată prin hotărâre judecătorească, mărturisirea inițial lipsită de efecte juridic devine valabilă. Din punct de vedere al mecanismului validării recunoașterii de filiație, considerăm că ne aflăm într-o ipoteză de acoperire a nulității absolute a unui act juridic, un procedeu la care legiuitorul a recurs și în cadrul altor instituții interesând familia [acoperirea nulității absolute a căsătoriei fictive, art. 295 alin. (2) Noul Cod civil];
recunoașterea privește un copil decedat, care nu a lăsat descendenți firești așa cum cere, pentru valabilitatea recunoașterii, art. 415 alin. (3) Noul Cod civil. Descendentul adoptiv al copilului recunoscut nu înlătură sancțiunea nulității absolute;
recunoașterea nu respectă cerințele de formă stabilite prin art. 416 alin. (1) Noul Cod civil, nefiind exprimată prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.
La aceste motive de nulitate absolută, expres prevăzute, se adaugă, în opinia noastră, nulitatea recunoașterii care nu a fost exprimată personal sau prin mandatar cu procură autentică.
Recunoașterea poate fi anulată în cazurile vicierii consimțământului prin eroare, dol sau violență.
Indiferent de caracterul nulității – absolute ori relative – se produc aceleași efecte, în mod retroactive. Drept urmare, copilul nu va avea stabilită maternitate. De aici derivă consecințe privitoare la: nume, autoritate părintească, locuința copilului, obligația de întreținere etc.
Reeditând prevederile art. 50 Cod familiei, art. 422 NCC indică două cazuri în care stabilirea maternității se poate realiza prin hotărâre judecătorească: din orice împrejurări, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii; în situația contestării realității celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii.
Ținând seama de regula probei stării civile prin actul de naștere întocmit în registrul stării civile și prin certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia, precum și de excepțiile de la regulă, când, în fața instanțelor, dovada stării civile se poate face prin orice mijloace de probă (art. 103 Noul Cod civil), cazurile de admisibilitate ale acțiunii în stabilirea maternității urmează a fi înțelese astfel:
dovada maternității nu se poate face, din orice motiv, prin actul de naștere; cum s-a observat în doctrină, se are în vedere imposibilitatea absolută a probării stării civile prin actul de naștere, ceea ce nu se verifică dacă numai înfățișarea actului este cu neputință pentru că, deși s-a întocmit, a fost pierdut, distrus ori dacă fiind întocmit în străinătate, nu este posibilă procurarea certificatului sau a extrasului de pe actul de stare civilă [art. 103 lit. b) și c) Noul Cod civil], calea de urmat fiind aceea a reconstituirii actului de stare civilă, și nici dacă imposibilitatea dovedirii cu actul de naștere este vremelnică, pentru că nu s-a făcut înregistrarea neexistând registre de stare civilă sau pentru că întocmirea actului a fost omisă ori refuzată [art. 103 lit. a) și d) Noul Cod civil], situații în care se poate recurge la întocmirea ulterioară a actului de naștere. Prin urmare, acțiunea în stabilirea maternității este deschisă, neputându-se face dovada maternității prin actul de naștere, în împrejurări precum: nașterea nu a fost trecută în registrul stării civile întrucât nu s-a făcut declarația de naștere, copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți, s-a omis menționarea părinților copilului.
se contestă realitatea celor cuprinse în actul de naștere; ca premisă, există un raport de filiație mamă-copil înscris în actul de naștere, dar care nu corespunde adevărului. În opinia noastră, ipoteza vizează două situații de fapt, anume fie se invocă substituirea copilului sau înregistrarea ca mamă a altei femei decât cea care a născut copilul, fie se afirmă neconcordanța maternității rezultând din actul de naștere cu posesia de stat a copilului. În primul caz copilul are stabilită, potrivit actului de naștere, o maternitate, iar aceasta concordă cu posesia de stat și, în principiu, într-o astfel de situație starea civilă este sustrasă oricărei reclamații sau contestații, afară numai dacă se invocă substituirea copilului sau substituirea mamei copilului cu o altă femeie, constată prin hotărâre judecătorească (art. 411 NCC). În cel de-al doilea caz, copilul posedă o maternitate înscrisă în actul de naștere, dar aceasta e în discordanță cu maternitatea rezultând din posesia de stat. De astă dată, filiația în general, maternă sau paternă, poate forma obiect al acțiunii în contestația filiației în temeiul art. 421 Noul Cod civil, care odată admisă, îndreptățește copilul să ceară stabilirea adevăratei sale maternități.
Acțiunea directă pentru stabilirea altei maternități decât cea rezultând din actul de naștere, fără ca în prealabil raportul de maternitate „consfințit oficial” să fi fost contestat, este inadmisibilă. Aceasta nu înseamnă că, în toate cazurile, vor fi promovate în mod necesar două acțiuni distincte, una în contestația filiației materne, urmată de acțiunea în stabilirea maternității, fiindcă cererea prin care se contestă maternitatea vizează, în subsidiar, stabilirea filiației reale a copilului; obiectivul cumulat al acțiunii în contestarea maternității (de înlăturare a unei maternități și de consacrare a altei maternități) afirmat în doctrina anterioară noului Cod civil numai în legătură cu demersul copilului poate fi susținut în continuare și chiar generalizat, indiferent de titularul care exercită dreptul la acțiune în contestația filiației, cu argumentul că prevederile art. 421 alin. (2) și (3) Noul Cod civil stabilind mijloacele de probă admisibile în materie de contestație a filiației se referă expressis verbis la dovedirea filiației în cursul acțiunii în contestația filiației, iar nu la dovedirea temeiniciei cererii.
În cadrul acțiunii în stabilirea maternității pot fi administrate orice mijloace de probă.
Dreptul la acțiune în stabilirea filiației față de mamă aparține copilului, prin „copil” înțelegându-se descendentul, persoană minoră sau majoră și este imprescriptibilă în timpul vieții acestuia. În numele copilului minor sau al descendentului incapabil, acțiunea se pornește de către reprezentantul legal. În cazul decesului copilului mai înainte de punerea în mișcare a acțiunii civile, dreptul la acțiune trece asupra moștenitorilor și devine prescriptibil extinctiv, în termen de un an de la data decesului. De asemenea, în cazul morții copilului, moștenitorii săi sunt îndrituiți să continue acțiunea începută de autorul lor. Acțiunea se introduce împotriva pretinsei mame sau, dacă aceasta este decedată, împotriva moștenitorilor acesteia.
2.4 Stabilirea filiației față de tată
Paternitatea evocă legătura juridică dintre un copil și tatăl său și rezultă din faptul procreației copilului.
Stabilirea paternității se realizează diferit, după cum filiația este din căsătorie sau din afara căsătoriei; este lipsit de relevanță dacă persoana a cărei paternitate se cercetează s-a născut prin concepțiune naturală sau prin reproducere asistată medical.
Filiația față de tatăl din căsătorie, cu alte cuvinte, paternitatea copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei mamei, se stabilește de plin drept prin aplicarea prezumției de paternitate.
Față de tatăl din afara căsătoriei, filiația copilului născut de o mamă necăsătorită (nici la data concepției, nici la data nașterii copilului), precum și a copilului a cărui paternitate din căsătorie a fost tăgăduită se poate stabili fie prin recunoașterea voluntară a tatălui, fie prin hotărâre judecătorească.
Indiferent de calea urmată, odată fixată legătura de descendență, efectele sale juridice sunt aceleași, fără a deosebi după cum paternitatea este din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Potrivit art. 412 alin. (1) Noul Cod civil, timpul legal al concepției este intervalul cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului. Pornind de la un fapt cunoscut, acela al datei nașterii copilului, pe baza datelor oferite de științele medicale referitor la perioada cea mai scurtă și perioada cea mai lungă de gestație completă care să permită nașterea unui copil viu și, în principiu, viabil, legiuitorul prezumă faptul concepțiunii copilului într-un anume interval. Timpul legal al concepțiunii se calculează zi cu zi, regresiv, pornindu-se de la ziua nașterii copilului, zi care nu se va include fiindcă textul se referă la timpul „dinaintea nașterii”, în schimb va intra în calcul ziua de împlinire. În acest fel, prin includerea zilei de împlinire, diferența dintre cele două intervale – 300 de zile și 180 de zile – este de 121 zile. Teoretic cel puțin, copilul putea fi conceput în oricare din cele 121 de zile. Timpul legal al concepțiunii este o prezumție legală mixtă, intermediară, în sensul că proba faptului procreației într-o anumită subperioadă, deși permisă, este restricționată, nefiind admisibile decât mijloacele de probă științifice.
Potrivit art. 414 alin. (1) Noul Cod civil copilul conceput sau născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. Prezumția de paternitate este modul de stabilire a filiației față de tată a copilului din căsătorie. Temeiul prezumției de paternitate este faptul concepțiunii sau acela al nașterii copilului în timpul căsătoriei mamei.
Incidența prezumției este în funcție de starea civilă a mamei la data concepției copilului sau la data nașterii acestuia, fiind suficient ca la oricare din aceste repere mama să fi fost căsătorită – valabilitatea căsătoriei nu prezintă importanță, copilul rezultat dintr-o căsătorie nulă sau anulată păstrând situația de copil din căsătorie, art. 305 alin. (1) Noul Cod civil – pentru ca soțul sau, după caz, fostul soț, să fie reputat tată al copilului. Se înțelege, prezumția este de asemenea operantă dacă mama era angajată în aceeași căsătorie atât la data concepțiunii copilului, cât și la data nașterii acestuia.
Copiii beneficiari ai paternității prezumate. Intră în această categorie atât copilul conceput și născut în timpul aceleiași căsătorii a mamei, cât și copilul conceput în perioada celibatului mamei și născut ulterior căsătoriei acesteia.
În privința paternității copilului conceput în timpul căsătoriei și născut ulterior desfacerii, constatării nulității sau anulării, ori încetării căsătoriei, ca și în cazul copilului conceput în timpul unei căsătorii și născut în timpul căsătoriei subsecvente a mamei, indicațiile cuprinse în art. 414 alin. (1) Noul Cod civil sunt, în aprecierea noastră, insuficiente, dacă nu chiar contradictorii, resimțindu-se lipsa unei dispoziții similare aceleia din art. 53 alin. (2) Codul familiei. care, în ceea ce privește acțiunea prezumției de paternitate fondată pe faptul concepțiunii în timpul căsătoriei, stabilea condiția negativă ca mama, la data nașterii copilului, să nu fi fost recăsătorită.
Prezumția de paternitate se aplică de plin drept, dar poate fi răsturnată, întrucât paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.
Prezumția de paternitate – prezumție legală – a fost considerată o prezumție mixtă sau intermediară, deosebindu-se atât de cele absolute, cât și de cele relative, printr-o suită de însușiri: de a putea fi răsturnată exclusiv în cadrul acțiunii în tăgada paternității, care poate fi pusă în mișcare de un cerc determinat de persoane, urmând ca reclamantul să probeze că este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.
Recunoașterea de paternitate este, conform art. 415 alin. (2) Noul Cod civil, este unul din modurile de stabilire a filiației față de tată rezervat copilului conceput și născut în afara căsătoriei mamei. Referitor la copiii a căror paternitate poate fi recunoscută, în opinia noastră, era de preferat să se întrebuințeze termenul generic de „copil din afara căsătoriei” care include copilul conceput sau născut în afara căsătoriei, lăsând loc și celui devenit din afara căsătoriei prin efectul admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității. Afară de acțiunea în tăgada paternității pornită de tatăl biologic, în cadrul căreia înlăturarea paternității prezumate este concomitentă cu stabilirea unui nou raport de filiație, anume față de reclamant, în toate celelalte cazuri, prin admiterea acțiunii, copilul, inițial din căsătorie, devine din afara căsătoriei cu filiația față de tată nestabilită.
Șansele de „coexistență” a două sau mai multe recunoașteri concomitente sau succesive privitoare la același copil sunt excluse întrucât mărturisirea de filiație privitoare la un copil care are o filiație legal stabilită și neînlăturată la data recunoașterii este sancționată cu nulitatea absolută. Cu toate acestea, recunoașterea de paternitate, ca și recunoașterea de maternitate, lovită de nulitate absolută pentru acest motiv, se poate activa devenind producătoare de efecte dacă filiația anterioară a fost „dezavuată” prin hotărâre judecătorească.
Recunoașterea de filiație, maternă sau paternă, poate interveni atât în timpul vieții copilului – persoană minoră sau majoră, art. 413 Noul Cod civil – cât și după moartea acestuia, însă, în acest din urmă caz, numai dacă a lăsat descendenți firești potrivit art. 415 alin. (3) Noul Cod civil, altminteri recunoașterea este lovită de nulitate absolută conform art. 418 lit. b) Noul Cod civil.
Filiația față de tată a copilului din afara căsătoriei, adică a copilului născut și conceput în afara căsătoriei, precum și a celui care, deși conceput sau născut în timpul căsătoriei mamei, a devenit din afara căsătoriei prin efectul admiterii unei acțiuni în tăgada paternității (rezultă pe cale de interpretare din cele statuate prin art. 414 Noul Cod civil), poate fi stabilită pe cale de recunoaștere a tatălui sau, în subsidiar, prin hotărâre judecătorească. Faptul că, potrivit art. 424 Noul Cod civil, acțiunea în stabilirea paternității este deschisă copilului din afara căsătoriei care nu a fost recunoscut de tată, este menit să reafirme principiul conform căruia nu se poate consacra nicio legătură de filiație câtă vreme o filiație anterioară, legal stabilită, nu a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, conservându-se astfel caracterul indivizibil al stării civile.
Titularul dreptului la acțiune în stabilirea paternității din afara căsătoriei este copilul, adică persoana care își revendică descendența paternă, fie că este minor sau major potrivit art. 413 Noul Cod civil. Pe timpul minorității titularului, în numele său, acțiunea poate fi pornită de mamă – chiar dacă este minoră, sau de un alt reprezentant legal.
Dreptul la acțiune trece asupra moștenitorilor copilului, în consecință declanșarea acțiunii civile nu este împiedicată de decesul copilului, soluție promovată și de alte legislații; cu atât mai mult, moștenitorii titularului decedat în cursul judecății sunt îndrituiți să continue procesul în stabilirea paternității.
Acțiunea se îndreaptă împotriva pretinsului tată sau, dacă acesta nu se mai află în viață, împotriva moștenitorilor acestuia; nu se precizează, dar e mai presus de orice îndoială că, în situația în care decesul pârâtului a survenit în timpul procesului, judecata poate continua în contradictoriu cu moștenitorii acestuia.
Prezumția de filiație a copilului din afara căsătoriei nu se confundă cu prezumția de paternitate a copilului din căsătorie. Astfel, dacă în cazul copilului din afara căsătoriei, prezumția de paternitate este un mijloc de probă a filiației, fondat pe dovada faptului conviețuirii mamei cu pretinsul tată, probă a cărei valorificare presupune un context judiciar – acțiunea în stabilirea paternității, în ceea ce privește copilul din căsătorie, prezumția de paternitate este modul (singurul) de stabilire a filiației și operează de plin drept, făcând inutilă (de fapt, lipsită de obiect) orice formalitate judiciară sau extrajudiciară de confirmare și nu poate fi înlăturată decât prin hotărâre judecătorească.
Faptul conviețuirii mamei cu pretinsul tată, pe care se sprijină prezumția de paternitate, interesează numai raportat la timpul legal al concepției, în înțelesul stabilit prin art. 412 Noul Cod Civil. Conviețuirea ce a intervenit ulterior, inclusiv după nașterea copilului, poate avea relevanță în probațiunea paternității, dar nu atrage incidența prezumției de paternitate. Cât privește înțelesul noțiunii de „conviețuire”, credem că acesta nu este diferit de cel reținut în doctrină în contextul interpretării prevederilor legislației anterioare. Prin urmare, faptul conviețuirii ar fi de reținut nu doar în situația coabitării manifeste, a traiului comun al mamei cu pretinsul tată, dar și atunci când aceștia locuiau separat însă relația dintre ei avea caracter de continuitate și stabilitate. În dovedirea conviețuirii în intervalul timpului legal al concepțiunii copilului sunt admisibile oricare din mijloacele de probă. Este de subliniat că această prezumție de paternitate este concepută să înlesnească probațiunea, iar nu ca unic mijloc de probă a paternității din afara căsătoriei. În alte cuvinte, dacă faptul conviețuirii nu este invocat sau nu a fost dovedit, prezumția nu își găsește aplicare, dar aceasta nu înseamnă că pretinsul tată nu poate fi stabilit ca fiind tatăl copilului, în temeiul altor probe administrate în cauză. Odată constatat faptul conviețuirii, prezumția se aplică în puterea legii, nefiind lăsată la aprecierea judecătorului. Astfel rezultă din termenii categorici în care este formulat art. 426 alin. (1) – „paternitatea se prezumă”. Copilul a fost și rămâne din afara căsătoriei, dar cu filiația față de tată legal stabilită. Prezumția de paternitate astfel stabilită poate fi răsturnată de tatăl „reputat” dacă dovedește, prin orice mijloc de probă, că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil.
Dreptul la acțiune în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și este imprescriptibil în timpul vieții acestuia; acțiunea pornită în timpul vieții copilului poate fi continuată de moștenitorii săi potrivit art. 425 alin. (2) Noul Cod civil. Ca și în cazul stabilirii maternității pe cale judecătorească, dreptul la acțiune se transmite asupra moștenitorilor, însă dreptul acestora este supus prescripției în termen de un an de la data decesului copilului conform prevederilor art. 427 alin. (2) coroborat cu art. 423 alin. (5) Noul Cod civil. După cum rezultă din cele statuate prin art. 424 Noul Cod civil, stabilirea pe cale judiciară a paternității copilului din afara căsătoriei este modul subsidiar de consacrare a legăturii de filiație paternă, la care se poate recurge dacă tatăl nu îl recunoaște pe copil.
Dreptul la acțiune în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului potrivit art. 425 alin. (1) Noul Cod civil; moștenitorilor li se transmite acest drept în cazul decesului titularului potrivit art. 425 alin. (2) Noul Cod civil. Ca atare, dreptul la despăgubiri este un drept propriu al mamei, iar nu un drept al copilului exercitat prin mamă în calitate de reprezentant legal al acestuia.
Mama se poate prevala de dreptul de a solicita despăgubiri numai în cazul în care, pentru a se stabili paternitatea copilului, în numele copilului, a fost nevoită – întrucât tatăl nu l-a recunoscut – să recurgă la stabilirea paternității pe cale de acțiune în justiție. Câteva idei sunt de reținut:
simpla împrejurare că tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaște pe copil nu este suficientă pentru a susține dreptul mamei, este necesar ca ea să fi stăruit în clarificarea situației filiale a copilului pornind acțiunea în stabilirea paternității;
acțiunea trebuie să fi fost promovată de mamă – după cum rezultă din art. 428 alin. (4) Noul Cod civil –, iar nu de un alt reprezentant legal al copilului sau de moștenitorii acestuia;
mama va putea obține despăgubiri, rezultă din economia textelor, numai dacă bărbatul împotriva căruia a purtat judecata a fost declarat tatăl copilului, dar este irelevant dacă prezumția de paternitate fondată pe faptul conviețuirii părților în perioada timpului legal al concepției și-a găsit sau nu aplicare;
în fine, acțiunea în stabilirea paternității trebuie să fi fost pornită (nu și finalizată) în contradictoriu cu pretinsul tată, iar nu cu moștenitorii acestuia.
Decesul copilului mai înainte de pronunțarea hotărârii nu are consecințe asupra dreptului mamei, care se păstrează, dispune art. 428 alin. (2) Noul Cod civil. Dreptul mamei se transmite se asemnea moștenitorilor acesteia potrivit art. 428 alin. (5) Noul Cod civil; se cuvine subliniat că este vorba de moștenitorii mamei, și nu de cei ai copilului. Moștenitorii copilului vor putea porni acțiunea în stabilirea paternității, dar, în această calitate, nu vor putea obține despăgubiri.
Obligația corelativă dreptului mamei este în sarcina bărbatului față de care, prin hotărârea instanței, a fost stabilită paternitatea copilului și nu se transmite moștenitorilor tatălui, întrucât nu există o dispoziție în acest sens. Prin urmare, cu toate că mama, în numele copilului, poate porni acțiunea în stabilirea paternității împotriva moștenitorilor pretinsului tată, într-o astfel de formulă litigioasă ea nu va putea obține despăgubiri. Pentru a preîntâmpina „condamnarea” sa, bărbatul are opțiunea recunoașterii voluntare a filiației. Dacă recunoașterea intervine ulterior promovării acțiunii și înainte de pronunțarea instanței, tardivitatea mărturisirii paternității lasă deschisă mamei calea acțiunii în despăgubiri. În schimb, dacă acțiunea în stabilirea paternității a fost precedată de recunoașterea paternității de către același bărbat, recunoaștere care a fost mai apoi declarată nulă sau anulată în condițiile art. 418 Noul Cod civil, respectiv ale art. 419 Noul Cod civil, credem că nu mai pot fi obținute despăgubiri. Obligația în despăgubiri a tatălui are sens numai dacă el a avut în mod obiectiv posibilitatea de a recunoaște copilul, prevenind o acțiune în stabilirea filiației, dar nu a procedat astfel. De aceea este de neînțeles dreptul recunoscut mamei de a obține despăgubiri în cazul copilului născut mort . Argumentul conform căruia drepturile copilului fiind recunoscute de la concepțiune, tatăl avea șansa de a-l recunoaște înainte de naștere nu poate fi primit, pentru că drepturile copilului sunt recunoscute anticipat sub condiția ca el să se nască viu; copilul născându-se mort, el nu a avut răgaz să dobândească capacitate de folosință, astfel că tatăl se găsea în imposibilitatea absolută de a recunoaște paternitatea unei persoane care nici nu a existat vreodată. Pe de altă parte, chiar și în privința copilului născut viu care mai apoi a decedat, recunoașterea de filiație exprimată ulterior decesului copilului este lovită de nulitate absolută pentru că, potrivit art. 418 lit. b) Noul Cod civil, valabilitatea recunoașterii post mortem este condiționată de existența descendenților firești ai copilului predecedat ceea ce, în cazul unui nou-născut, este exclus.
Despăgubirile la care este îndreptățită mama reprezintă, potrivit art. 428 alin. (1) lit. a) și b) Noul Cod civil, jumătate din cheltuielile nașterii și ale lehuziei, jumătate din cheltuielile făcute cu întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de lehuzie, precum și, conform alin. (5) din același text, orice alte prejudicii încercate, în întregime. Rezultă, așadar, că despăgubirile la care este îndreptățită mama au două componente:
pe de o parte, cheltuielile sarcinii și ale lehuziei, în proporția indicată;
orice alte prejudicii încercate de mamă, atât de natură morală, cât și de natură materială, întrucât legea nu distinge și, totodată, face trimitere la dreptul comun, adică la obligația de reparație potrivit regulilor răspunderii civile delictuale. Exemplificativ, ar putea fi pretinse cu titlu de „alte prejudicii” diferența de venit obținut de mamă în perioada concediului de maternitate, cheltuielile făcute cu întreținerea copilului.
Distincția dintre cele două componente s-ar putea dovedi sursa unor consecințe practice interesând întinderea despăgubirilor cuvenite moștenitorilor mamei, în funcție de sensul în care va fi interpretată prevederea din alin. (5) art. 428 Noul Cod civil. Dreptul mamei de a obține despăgubiri atât pentru o parte din cheltuielile ocazionate de sarcină și lehuzie, cât și pentru cele cauzate de pasivitatea tatălui este neîndoielnic. În ceea ce privește moștenitorii mamei însă, nu excludem intenția legiuitorului de a restrânge dreptul la despăgubiri numai pentru cheltuielile din cea de-a doua categorie, altele decât cele pricinuite de sarcină și lehuzie; faptul că aceste din urmă cheltuieli sunt legate de însăși purtarea sarcinii și de naștere, împrejurarea că vor putea fi recuperate pe seama debitorului numai în proporție de jumătate, iar nu integral, precum și faptul că obligația tatălui nu trece asupra moștenitorilor săi, poate sugera concluzia în sensul că, în privința acestei categorii, dreptul mamei și obligația corelativă a tatălui au caracter, îndrăznim să spunem, intuitu personae, ceea ce împiedică transmisiunea dreptului asupra moștenitorilor mamei. Prejudiciul efectiv încercat poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, potrivit dreptului comun în materie de probațiune. Pârâtul poate obține reducerea cuantumului despăgubirilor dovedind că, deși nu a recunoscut copilul, a contribuit la acoperirea cheltuielilor sarcinii și/sau ale lehuziei, precum și a celor aferente întreținerii copilului.
Dreptul la acțiune în despăgubiri se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii copilului. Cu toate că prescriptibilitatea acțiunii este prevăzută expres numai în legătură cu dreptul mamei, nu avem motive să credem că, în cazul moștenitorilor mamei, dreptul la acțiune ar fi imprescriptibil extinctiv.
Paternitatea prezumată a copilului conceput sau născut în timpul căsătoriei poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul (fostul soț) mamei să fie tatăl copilului. Răsturnarea prezumției de paternitate poate fi realizată numai pe cale de acțiune; prevederile art. 429 Noul Cod civil creionează componenta subiectivă a acțiunii în tăgada paternității, și anume părțile între care litigiul se poate lega.
În această materie, sunt titulari ai dreptului la acțiune:
Soțul mamei. Acțiunea pornită de soțul mamei (fostul soț) sau de moștenitorii acestuia se îndreaptă împotriva copilului; în cazul copilului predecedat, acțiunea poate fi pornită în contradictoriu cu mama sau, dacă este decedată, cu alți moștenitori ai copilului. În numele titularului aflat sub interdicție, dreptul la acțiune poate fi exercitat de către tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanță. Fostul soț al mamei, omis din enumerarea legală, credem că are de asemenea vocație în justiție de vreme ce este prezumat ca tată al copilului conceput în timpul căsătoriei și născut după desfacerea, încetarea sau constatarea nulității ori anularea căsătoriei atât în situația în care, la data nașterii copilului, mama nu este recăsătorită, cât și atunci când, mama recăsătorită fiind, copilul a dobândit, la naștere, beneficiul paternității prezumate a soțului din căsătoria subsecventă, prezumție care a fost înlăturată, reactivând prezumția de paternitate a fostului soț.
Mama copilului. Mama copilului, în calitate de reclamantă, la fel și moștenitorii acesteia, își îndreaptă cererea împotriva soțului (al fostului soț) sau, dacă acesta este decedat, împotriva moștenitorilor lui.
Tatăl biologic. Tatăl biologic, bărbatul care se pretinde a fi el tatăl copilului, este „nou-venit” în cercul persoanelor cu drept la acțiune în tăgada paternității. Acțiunea pornită de tatăl biologic se îndreaptă împotriva soțului mamei (fostului soț) și a copilului sau, dacă este cazul, a moștenitorilor fiecăruia dintre ei.
Copilul. În cazul acțiunii pornite de copilul beneficiar al prezumției de paternitate ori de moștenitorii săi, are calitate de pârât în proces cel prezumat a fi tatăl copilului, adică soțul mamei (fostul soț), sau moștenitorii acestuia
Moștenitorii fiecăruia dintre aceștia. În cazul decesului soțului sau, în tăcerea legii și pentru identitate de rațiune, a fostului soț al mamei, în cursul termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în tăgada paternității, acțiunea poate fi pornită de moștenitorii acestuia în termen de un an de la data decesului. Dacă moartea soțului (fostului soț) a survenit în timpul judecății, moștenitorii acestuia vor putea continua acțiunea pornită de autorul lor potrivit art. 429 alin. (1) Noul Cod civil. Acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită, în nume propriu, de mama copilului, adică de soția sau fosta soție a prezumtivului tată, în termenul de prescripție de 3 ani socotit de la data nașterii copilului.
Dreptul la acțiune al soțului mamei este supus prescripției extinctive în termen de 3 ani, socotit fie de la data când a luat la cunoștință că în privința sa operează o prezumție de paternitate, fie de la data, inevitabil ulterioară, când a aflat că prezumata sa paternitate nu corespunde adevărului. Începutul cursului termenului de prescripție are un reper subiectiv „compus”, în sensul că se raportează la momentul în care soțul mamei a cunoscut atât faptul că el este cel prezumat tată al copilului, cât și împrejurarea că această presupunere legală nu corespunde realității .Dacă îndoielile soțului mamei cu privire la paternitatea sa au preexistat sau au coincis cu nașterea copilului, faptul nașterii va marca, în mod implicit însă, începutul cursului termenului de prescripție.
Cât privește faptul cunoașterii de către soțul mamei a împrejurării că este prezumat tatăl copilului, credem că legiuitorul are în vedere situația în care soțul mamei a aflat de nașterea copilului la o dată ulterioară evenimentului, iar nu aceea în care, din necunoașterea legii, nu avea cunoștință de consecințele calității de soț asupra paternității copilului născut de soție. De asemenea, în opinia noastră, faptul cunoașterii incidenței prezumției de paternitate prezintă interes în cazul fostului soț al mamei din căsătoria desfăcută, declarată nulă sau anulată – al cărui drept la acțiune nu este consacrat explicit – mai cu seamă în situația acțiunii în cascadă a prezumțiilor de paternitate, avem în vedere cazul mamei recăsătorite care a născut mai înainte de a se fi împlinit 300 de zile de la desfacerea, nulitatea, anularea căsătoriei anterioare, iar paternitatea soțului din căsătoria subsecventă fiind înlăturată, s-a reactivat prezumția de paternitate a soțului din căsătoria anterioară.
Termenul de prescripție nu curge împotriva soțului pus sub interdicție; el își poate valorifica dreptul la acțiune în termen de 3 ani de la data ridicării interdicției. Subînțelegem, legiuitorul are în vedere incapacitatea existentă la data nașterii dreptului la acțiune, precum și incapacitatea survenită înainte de împlinirea termenului de prescripție; punerea sub interdicție a soțului la o dată ulterioară stingerii dreptului material la acțiune prin împlinirea termenului de prescripție nu „reactivează” dreptul acestuia. În numele soțului aflat sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de către tutore, iar în lipsa tutorelui, de către un curator numit de instanța judecătorească. Întrucât prescripția nu curge împotriva celui așezat sub interdicție, tutorele nu are nicio constrângere temporală.
Dacă mama se află sub interdicție judecătorească, acțiunea poate fi pornită de tutore sau în lipsă, de un curator numit de instanța de judecată. În situația decesului mamei înainte de împlinirea termenului de prescripție, moștenitorii săi sunt îndrituiți să pornească acțiunea în tăgada paternității în termen de un an de la data decesului potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) coroborat cu art. 430 alin. (3) Noul Cod civil; de asemenea, aceștia vor putea continua acțiunea pornită de autoarea lor, decedată în cursul procesului conform art. 429 alin. (1) Noul Cod civil.
Având în vedere că dreptul la acțiune al copilului este imprescriptibil în timpul vieții sale și, câtă vreme este minor, dreptul său la acțiune se exercită de către reprezentantul legal potrivit art. 433 alin. (1) și (2) Noul Cod civil, ori de câte ori mama este reprezentant legal al copilului, ea poate iniția judecata în tăgada paternității, potrivit propriei opțiuni, fie în nume propriu – cu paza termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data nașterii copilului, fie în calitate de reprezentant legal al copilului – oricând în timpul minorității acestuia. Sunt calități diferite și independente, astfel că mama, ca reprezentant al minorului, poate porni acțiunea chiar dacă în privința dreptului său la acțiune termenul de prescripție s-a împlinit.
Dreptul la acțiune în tăgada paternității al pretinsului tată biologic este imprescriptibil în timpul vieții acestuia potrivit art. 432 alin. (2) Noul Cod civil.
Atâta timp cât nici soțul mamei, nici mama în nume propriu sau în numele copilului, nici chiar copilul – al cărui drept la acțiune este imprescriptibil în timpul vieții potritivt art. 433 alin. (2) Noul Cod civil – nu au avut inițiativă, iar starea civilă a copilului rezultând din actul său de naștere este conformă cu posesia de stat, din punctul nostru de vedere, îndrituirea celui ce se pretinde părinte biologic de a acționa oricând, inclusiv după decesul copilului și chiar dacă acesta nu a lăsat descendenți firești, poate deveni o „unealtă” cu ușurință de deturnat de la scopul urmărit de legiuitor.
Așa cum stabilește dispoziția cuprinsă în art. 432 alin. (1) Noul Cod civil, acțiunea în tăgada paternității introdusă de pretinsul tată biologic poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternității sale față de copil. Este o condiție de admisibilitate impusă de rigorile logicii: temeiul de fapt al pretenției reclamantului, care se pretinde tată biologic, de a fi înlăturată paternitatea prezumată a unui alt bărbat este acela că el, reclamantul, și nu altcineva e tatăl respectivului copil. Prin urmare, cererea în tăgada paternității formulată de pretinsul tată biologic este, implicit, o cerere de stabilire a paternității, cele două pretenții fiind conexe și inseparabile; cu alte cuvinte, în cazul tatălui biologic, tăgăduirea de către acesta a paternității prezumate este mijlocul prin care își poate consacra propria filiație.
Capitolul III.
Adopția
3.1 Noțiuni introductive privind adopția
Materia adopției este guvernată de acțiunea conjugată a celor patru principii fundamentale enunțate – care au fost de asemenea prevăzute de Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției – și cu implicarea principiului general al ascultării copilului prevăzut de art. 264 Noul Cod civil; aceste reguli însoțesc adopția pe toată durata existenței sale, însă rolul lor se relevă deplin cu prilejul încuviințării adopției, precum și, dacă este cazul, cu ocazia încetării adopției. Astfel:
Principiul interesului superior al copilului, în contextul adopției, este o aplicație a principiului proclamat și detaliat prin art. 263 Noul Cod civil și solicită, imperativ, ca orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului [alin. (1)].
Aprecierea direcției interesului superior al copilului din perspectiva adopției este în sarcina instanței de tutelă – avem în vedere dispozițiile de drept substanțial ale Codului civil, procedura adopției găsindu-și consacrare prin lege specială. Standardul interesului superior nu beneficiază și nici nu poate beneficia de criterii legale de evaluare, cel puțin nu în sens de aritmetică a unor cerințe absolute, universale și imuabile, valabile pentru oricare copil; principiul însuși se personalizează, stimulat de circumstanțele care individualizează situația fiecărui copil în parte. Opinia copilului, ascultat obligatoriu în cursul procedurii de încuviințare a adopției, dacă a împlinit 10 ani, putând fi ascultat și copilul în vârstă de până la 10 ani în temeiul principiului general al ascultării copilului prevăzut de art. 264 Noul Cod civil poate contribui, în funcție și de vârsta și de gradul său de maturitate, la conturarea convingerii instanței asupra sensului interesului superior al copilului.
Promovarea interesului superior al copilului nu exclude „compania” interesului propriu al adoptatorului sau al familiei adoptatoare în realizarea adopției, dimpotrivă, prezența și a acestui interes – de natură morală, fără îndoială – confirmă interesul superior al copilului în realizarea noii schițe de rudenie, civilă, cu implicarea acestui, iar nu a altui părinte adoptiv.
Principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial. Ține de însăși natura adopției capacitatea sa de a oferi un mediu protectiv alternativ ocrotirii părintești, un modul familial care să includă adoptatul într-o manieră apropiată familiei biologice. Din acest punct de vedere, comparativ cu alte forme de protecție a copilului – instituirea tutelei, darea în plasament, alte măsuri de protecție specială – adopția este cea mai completă și mai stabilă.
Principiul continuității în educarea copilului, luând în considerare originea sa etnică, culturală și lingvistică. Continuitatea sau cel puțin accentele de continuitate în stilul, modul de viață al oricărei persoane, și mai cu seamă al unui copil, înseamnă stabilitate, care la rândul ei insuflă sentimentul de siguranță. Principiul este în prim-planul atenției îndeosebi în cadrul activităților vizând identificarea celui mai potrivit adoptator sau familii adoptatoare, dar poate de asemenea veni în sprijinul principiului interesului superior al copilului când, soluționându-se acțiunea în nulitatea adopției, instanța hotărăște respingerea cererii și menținerea adopției (art. 481 Noul Cod civil).
Principiul celerității în efectuarea oricăror acte privitoare la procedura adopției reclamă dinamism și operativitate în derularea procedurii adopției, de natură să contribuie la eficiența măsurii de protecție ordonate.
Cu privire la adopția internațională, Codul civil se mărginește să stabilească, prin dispozițiile de drept internațional privat, legea aplicabilă condițiilor de fond și formei adopției, efectelor adopției, precum și nulității acesteia. Condițiile de fond, procedura, precum și efectele adopției internaționale, inclusiv efectele asupra cetățeniei copilului adoptat, vor fi reglementate prin lege specială.
3.2 Condițiile de fond ale adopției
Adopția necesită îndeplinirea condițiilor legale următoare:
Vârsta adoptatului. Adopția constituie o formă de ocrotire alternativă ocrotirii părintești – este ceea ce rezultă implicit din cele statuate cu titlu de principii ale materiei – astfel se explică regula conform căreia adoptatul trebuie să fie copil, adică o persoană minoră și lipsită de capacitate deplină de exercițiu. Adopția persoanei majore este permisă numai dacă adoptatul a fost crescut pe timpul minorității de către persoana sau familia care dorește să o adopte conform art. 455 alin. (2) Noul Cod civil.
Cât privește durata „creșterii în timpul minorității”, nu a fost stabilită o perioadă minimă și nici nu credem că ar fi fost indicat. Dacă persoana sau familia adoptatoare a înfăptuit sau nu „fără titlu” ocrotirea părintească, dacă între aceștia și adoptat s-au statornicit sau nu legături speciale, afectiv-emoționale, sunt chestiuni de fapt care nu pot fi determinate printr-o măsurătoare a intervalului de timp. Evident, factorul temporal este un criteriu, dar care nu epuizează întreg conținutul condiției privind creșterea copilului în timpul minorității. Un lucru e sigur: nu se cere ca adoptatorul (adoptatorii) să fi crescut copilul pe întreaga perioadă a minorității, ci să-l fi crescut vreme suficient de îndelungată și cu caracter de continuitate ca să fie exclusă ideea creșterii ocazionale, în alt scop decât acela al ocrotirii copilului.
Adopția persoanei aflate sub interdicție judecătorească. În lipsa unor precizări suplimentare, adopția va urma regimul juridic aplicabil copilului ori de câte ori cel în cauză nu a împlinit vârsta de 18 ani și regimul derogatoriu, implicând verificarea cerinței referitoare la creșterea în timpul minorității, dacă a împlinit vârsta de 18 ani.
Adopția împreună a fraților. Ori de câte ori frații sunt deopotrivă adoptabili, este prioritară menținerea lor împreună prin adopția de către aceeași persoană sau familie, prezumându-se că acesta este sensul interesului superior al fiecăruia dintre frați. Adopția încuviințată într-o atare formulă are avantajul de a conserva legătura de rudenie firească dintre frați și de a contribui, prin faptul împărtășirii aceleiași evoluții familiale, la împlinirea principiului creșterii și educării într-un mediu familial, precum și a principiului continuității în creșterea și educarea copilului potrivit art. 452 lit. b) și c) Noul Cod civil.Adopția separată a fraților de către persoane sau familii diferite nu este interzisă, dar presupune concordanța unei asemenea soluții cu sensul interesului superior al copiilor în cauză; bunăoară, dacă, în cazul părinților divorțați, numai unul dintre frați locuiește împreună cu părintele recăsătorit, adopția sa de către soțul părintelui firesc poate justifica derogarea de la regula adopției fraților de către același adoptator.Este interzisă adopția între frați, indiferent de sex și, subînțelegem, oricare ar fi diferența de vârstă și, de asemenea, fără a deosebi după cum frații sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, frați buni (cu același tată și aceeași mamă), frați consangvini (numai după tată) ori couterini (numai după mamă). Rațiunea este aceea de a se preveni relațiile de filiație și de rudenie civilă, adoptivă, incompatibile cu relațiile de rudenie firească între frați.
Lipsa capacității depline de exercițiu a celui care voiește să adopte, precum și existența unei boli psihice sau a handicapului mintal constituie, fiecare în parte, impediment la adopție, în sensul că cel aflat în oricare din situațiile indicate nu poate deveni părinte adoptator câtă vreme starea de împiedicare se menține, fără a deosebi după cum operațiunea juridică s-ar referi la un copil sau la o persoană care a dobândit capacitate deplină de exercițiu.Potrivit art. 164 alin. (1) Noul Cod civil, punerea sub interdicție este o măsură de ocrotire a celui care, din cauza alienației sau a debilității mintale, nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale.
Vârsta adoptatorului. Afară de cerința diferenței de vârstă, legea nu stipulează în mod expres vreo condiție specială privitoare la vârsta minimă a adoptatorului sau referitoare la vârsta maximă până la care o persoană poate adopta. Convenția europeană în materia adopției de copii prevede că adoptatorul trebuie să fi atins vârsta de cel puțin 21 de ani, dar să nu fi depășit vârsta de 35 de ani (art. 7), însă aceste dispoziții nu sunt aplicabile în dreptul român deoarece țara noastră, ratificând Convenția a făcut rezervă la art. 7 al Convenției. Așa fiind, dacă vârsta minimă a părintelui adoptiv poate fi dedusă printr-o operațiune logică elementară (16 ani), referitor la vârsta maximă, dincolo de care nu mai este posibilă încuviințarea adopției, nu avem niciun indiciu. Confruntate cu aceeași problemă sub imperiul legislațiilor anterioare, instanțele au decis respingerea cererii de încuviințare a adopției sau au dispus desființarea adopției, constatând că, dată fiind vârsta înaintată a adoptatorului, măsura adopției nu ar servi intereselor copilului.
Aptitudinea de a adopta. În deplină concordanță cu principiul adopției în interesul superior al copilului, încuviințarea adopției presupune ca persoana sau familia adoptatoare să îndeplinească garanțiile morale și condițiile materiale necesare creșterii, educării și dezvoltării armonioase a copilului și, de asemenea, să dispună de abilități parentale, toate acestea dovedite prin atestarea solicitantului.Cerința având în vedere adopția unui copil, evaluarea condițiilor morale și materiale ale adoptatorului nu este necesară în cazul adopției persoanei având capacitate deplină de exercițiu întrucât, dată fiind deplinătatea capacității de exercițiu al adoptatului, părintele adoptator nu are a exercita autoritatea părintească.
Încuviințarea adopției presupune consimțământul acelor persoane față de care efectele filiației civile se vor produce în mod nemijlocit, anume consimțământul părinților firești ai adoptatului minor sau, după caz, al tutorelui, consimțământul adoptatului care a împlinit 10 ani, al adoptatorului sau al fiecăruia din soții adoptatori, precum și, în cazul adoptatorului căsătorit care adoptă singur, consimțământul la adopție al soțului acestuia.
Consimțământul părinților firești este necesar, exclusiv în cazul adopției unui copil; prin urmare, când adopția se referă la o persoană majoră sau care a dobândit capacitate deplină de exercițiu înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, consimțământul părinților firești nu este solicitat.Copilul ai cărui părinți firești nu au împlinit 14 ani nu poate fi adoptat; părintele minor care a împlinit 14 ani își va exprima consimțământul asistat de către ocrotitorul său legal.
Adoptatorul. Adopția poate fi încuviințată unui singur părinte adoptiv sau unei familii, adică soților, fie simultan, fie succesiv, în fiecare din ipoteze cerându-se consimțământul adoptatorilor sau, după caz, al adoptatorului; de asemenea, poate fi încuviințată adopția succesivă de către partenerul consensual al părintelui adoptiv singur, situație în care sunt incidente dispozițiile legale referitoare la adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv. Când adoptatorul este soțul sau partenerul consensual al părintelui adoptiv, acesta din urmă va consimți la adopție în calitatea sa de părinte dobândită prin efectul adopției anterioare potrivit art. 464 alin. (3) Noul Cod civil.Prin urmare, în funcție de situația concretă în care se găsește viitorul părinte, este necesar, după caz, fie consimțământul la adopție al unei singure persoane, fie consimțământul la adopție al fiecăruia dintre soții care doresc, deopotrivă, calitatea de părinte adoptiv, fie consimțământul la adopție al unuia dintre soți care va deveni părinte adoptiv, consimțământul său fiind „completat” de manifestarea de voință a soțului care, deși nu își propune să devină adoptator, nu se opune adopției preconizate de soțul său, fie, în cazul adopției succesive, consimțământul fiecăruia dintre soți sau al fiecăruia dintre partenerii de viață necăsătoriți, dar în calități diferite, anume în calitate de viitor părinte adoptator, respectiv în calitate de părinte adoptiv al copilului, practic acest din urmă consimțământ înlocuind manifestarea de voință a părinților firești ai adoptatului. Când adoptatorul este soțul părintelui firesc – ipoteză care nu este explicit evocată în contextul persoanelor chemate să consimtă la adopție – deducem că este de asemenea necesar consimțământul la adopție al ambilor părinți firești, doar că manifestarea de voință a soțului celui care adoptă nu are încărcătură abdicativă, adică nu urmărește încetarea legăturii de filiație cu copilul [aceasta rămâne în ființă potrivit art. 470 alin. (3) Noul Cod civil], ci este, mai degrabă, expresia cumulată a consimțământului dat în calitate de părinte firesc cu acela exprimat în calitate de soț al adoptatorului.
Minoritatea părintelui firesc. Dacă părintele firesc este minor, în vârstă de peste 14 ani – altminteri adopția copilului său este interzisă –, își va exprima consimțământul la adopție asistat de către ocrotitorul său legal.
Consimțământul la adopție al părinților firești ai copilului sau, după caz, al tutorelui se cere a fi, cumulativ, informat, liber și necondiționat.
3.3 Procedura adopției
Încuviințarea adopției este de competența instanței de tutelă. Deoarece reconfigurarea raporturilor de rudenie ale celui adoptat este declanșată printr-un demers cu caracter volițional implicând părinții firești sau după caz, persoana care exercită autoritatea părintească, adoptatorul sau soții adoptatori, precum și adoptatul și întrucât starea civilă a fiecărei persoane, ca drept subiectiv de a se individualiza în familie și societate depășește sfera interesului privat, adopția presupune o hotărâre judecătorească definitivă de încuviințare.
Instanța de tutelă încuviințează adopția numai dacă măsura este în interesul superior al copilului și sunt îndeplinite toate celelalte condiții de valabilitate ale operațiunii juridice.
3.4 Efectele adopției
Adopția produce efecte cu privire la aspectele următoare:
Data de la care adopția își produce efectele, anume stabilirea legăturii de filiație între adoptat și adoptator, precum și a legăturii de rudenie între adoptat și rudele părintelui adoptatorului, împreună cu toate consecințele atașate relației de filiație civilă și de rudenie civilă, concomitent cu stingerea raporturilor de rudenie firească dintre adoptat, descendenții săi, pe de o parte, și părinții firești, precum și rudele acestora, pe de altă parte este aceea a rămânerii definitive a hotărârii instanței de tutelă prin care a fost încuviințată adopția.
Precizarea cu privire la data de la care adopția își produce efectele risipește orice ezitare – improbabilă totuși – generată de faptul că noul act de naștere al adoptatului, în care părinții adoptatori vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești, va fi întocmit de serviciul de stare civilă în baza hotărârii definitive de încuviințare a adopției potrivit art. 473 alin. (5) Noul Cod civil, adică, inevitabil, la o dată ulterioară aceleia de la care se produc efectele noii stări civile a adoptatului.
Stabilirea legăturilor de filiație și de rudenie civilă. Efectul principal al adopției este acela constitutiv de legături de filiație civilă între adoptat și, subînțelegem, descendenții săi, pe de o parte, și adoptator sau adoptatori, pe de altă parte, precum și de relații de rudenie civilă între adoptat, descendenții săi și rudele părintelui sau părinților adoptivi, de la data rămânerii definitive a hotărârii de încuviințare a adopției. Adoptatul intră în familia părintelui său adoptiv asemenea unui descendent firesc al acestuia, fie că este vorba despre adoptatul minor, fie despre cel major. Atât adoptatul, cât și descendenții săi, devin rude cu adoptatorul sau adoptatorii, precum și cu rudele firești ale acestora. În cazul copilului adoptat, în temeiul filiației civile astfel stabilite, are loc transferul drepturilor și îndatoririlor părintești către părintele sau părinții adoptatori.
Stingerea legăturilor de filiație și de rudenie firească. Concomitent și simetric opus efectului constitutiv al adopției, este generat efectul extinctiv asupra rudeniei firești între adoptat, descendenții săi, pe de o parte, și părinții firești ai adoptatului, precum și rudele acestora, pe de altă parte. Impedimentul la căsătorie fondat pe rudenia de sânge a adoptatului și a descendenților săi față de rudele firești se menține, fiind dublat de interdicția de căsătorie între rudele civile.
Când adopția se referă la copilul firesc al celuilalt soț, în același timp cu nașterea relațiilor de filiație adoptivă între adoptat și părintele adoptator, precum și de rudenie adoptivă între adoptat și rudele firești ale părintelui adoptator, legătura de filiație firească încetează numai față de părintele firesc necăsătorit cu adoptatorul, rudenia firească se stinge numai față de rudele acestui părinte firesc, față de celălalt părinte și rudele acestuia, filiația, respectiv rudenia firească, se păstrează. În cazul adopției copilului adoptiv al celuilalt soț, fie că este vorba de o primă adopție încuviințată anterior căsătoriei părinților adoptatori, fie de o adopție realizată numai de către unul dintre soți, în timpul căsătoriei, raporturile de rudenie civilă nou-create se vor atașa relațiilor de rudenie civilă preexistente. Filiația și rudenia firească ale aceluiași adoptat nu prezintă interes, fiindcă au încetat pe data încuviințării definitive a adopției anterioare. Adopția succesivă de către persoana cu care părintele adoptiv, singur și necăsătorit, se află într-o relație stabilă și conviețuiește produce efecte similare adopției succesive de către soțul părintelui adoptiv; dispozițiile privitoare la nume, locuința copilului, drepturile și obligațiile dintre părinți și copii, exercitarea autorității părintești, drepturile succesorale, actele de identitate aplicabile pentru copilul născut în afara căsătoriei cu filiația legal stabilită față de ambii părinți se aplică în mod corespunzător.
Adopția nu afectează în niciun fel legătura de filiație dintre persoana adoptată și descendenții săi firești.
Nașterea relațiilor de filiație adoptivă, precum și a raporturilor de rudenie adoptivă, are loc împreună cu drepturile și îndatoririle fondate pe aceste legături. Aceste drepturi și îndatoriri nu sunt efecte distincte ale adopției, ci efectele implicite, nicidecum secundare ca importanță, ale filiației și rudeniei, așa cum au fost modelate prin operațiunea juridică realizată. Avem în vedere transferul drepturilor și îndatoririlor părintești, atât cele privitoare la persoana, cât și cele referitoare la bunurile copilului în favoarea părintelui sau părinților adoptivi ai copilului, modificarea numelui și, eventual, a prenumelui celui adoptat, obligația legală de întreținere în cadrul familiei adoptive – în această materie dispozițiile privitoare la existența obligației între rudele în linie dreaptă, precum și între frați și surori fiind aplicabile și în cazul adopției, potrivit precizării din art. 516 alin. (2) Noul Cod civil, vocația succesorală între rudele civile, precum și, în cazul adopției internaționale, cetățenia adoptatului. O singură prerogativă nu trece asupra părinților adoptivi, aceea de a consimți la adopția copilului, afară de ipoteza adopției succesive de către soțul părintelui adoptiv, când părintele adoptiv prin efectul adopției anterioare este chemat să-și manifeste consimțământul.
Cu toate că din punctul de vedere al rudeniei civile lato sensu consecințele adopției sunt aceleași, fără a deosebi după cum cel adoptat este minor sau persoană cu capacitate deplină de exercițiu, efectele raporturilor de rudenie astfel create nu sunt identice, însă explicația se află în stadiul diferit al capacității persoanei adoptate, fără legătură cu sursa rudeniei, stadiu de capacitate în funcție de care ocrotirea părintească a adoptatului, ca și în cazul descendentului firesc, este sau nu cazul să se înfăptuiască.
3.5 Încetarea adopției
Dispoziția cu caracter general cuprinsă în art. 475 Noul Cod civil, detaliată în continuare prin art. 476-482 Noul Cod civil, stabilește că rudenia civilă și, implicit, efectele sale, poate înceta fie prin desfacere, fie prin anularea sau constatarea nulității absolute a adopției.
Cauzele celor două moduri de stingere a adopției – desfacerea și nulitatea, relativă sau absolută – sunt diferite și există deosebiri în ceea ce privește regimul juridic al valorificării acestora.
Astfel, desfacerea adopției, fie de drept – prin încuviințarea unei noi adopții consecutiv decesului părintelui sau părinților adoptatori, fie cu titlu de sancțiune ce poate fi dispusă la cerere pentru fapte grave, de natură penală, săvârșite cu vinovăție, intervine din cauze ulterioare încuviințării adopției; în schimb, nulitatea adopției, relativă sau absolută, poate fi dispusă pe fondul unor cauze anterioare încuviințării, interesând condițiile de fond sau de formă prevăzute de lege pentru valabilitatea operațiunii juridice.
Din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil, desfacerea de drept operează în temeiul legii prin efectul încuviințării adopției subsecvente, celelalte cazuri de încetare a adopției presupunând o hotărâre definitivă în acest sens; sfera persoanelor cărora li se recunoaște dreptul de a cere desfacerea, respectiv anularea ori constatarea nulității adopției este diferită, mai restrânsă în situația desfacerii adopției cu titlu de sancțiune, precum și a nulității relative a adopției, și mai amplă în ipoteza invocării nulității absolute a adopției. În cazul încetării adopției prin nulitate, în sine, temeinicia dovedită a pretenției reclamantului nu garantează succesul demersului, admisibilitatea cererii fiind subordonată concordanței măsurii solicitate cu sensul interesului superior al copilului, astfel cum este deslușit de instanță potrivit art. 481 Noul Cod civil.
Efectele încetării adopției se produc de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de tutelă – afară de cazul desfacerii de plin drept a adopției conform art. 462 alin. (2) lit. a) Noul Cod civil nu există o dispoziție expresă în acest sens, dar soluția nu poate fi alta – și sunt aceleași efecte, fără a deosebi între desfacerea adopției și nulitatea ori anularea acesteia, întrucât art. 482 Noul Cod civil referitor la efectele încetării adopției nu face nicio distincție, cu toate că, prin aplicarea principiilor generale de drept, desfacerea adopției operează numai pentru viitor, în vreme ce anularea sau constatarea nulității acesteia este posibil să producă efecte și pentru trecut.
Concluzii
Noțiunea de „rudenie” evocă legătura consacrată și reglementată de lege între două sau mai multe persoane.
Potrivit distincției legale operate în funcție de sursa rudeniei, aceasta este firească, atunci când are ca sursă legătura de sânge dintre cei înrudiți, și civilă, atunci când rezultă din adopția încuviințată prin hotărâre judecătorească definitivă.
Filiația constituie raportul de descendență dintre copil și fiecare dintre părinți săi. Aceasta constituie, de obicei, o relație biologică ce reiese din faptul concepției, precum și din cel al nașterii. În anumite situații (ca de pildă, reproducerea umană asistată medical cu terț donator, aplicarea nejustificată a prezumției de paternitate, recunoașterea eronată de maternitate/paternitate etc.) filiația nu se întemeiază pe o legătură biologică.
Filiația față de mamă rezultă din faptul material al nașterii copilului de către o anumită femeie. În determinarea filiației materne interesează două elemente de fapt: împrejurarea că o anumită femeie a dat naștere unui copil; identitatea copilului care revendică maternitatea cu aceea a copilului născut de femeia respectivă, în alte cuvinte, faptul că acest copil și nu un altul a fost născut de respectiva femeie.
Stabilirea paternității se realizează diferit, după cum filiația este din căsătorie sau din afara căsătoriei; este lipsit de relevanță dacă persoana a cărei paternitate se cercetează s-a născut prin concepțiune naturală sau prin reproducere asistată medical.
Recunoașterea de paternitate este, conform art. 415 alin. (2) Noul Cod civil, este unul din modurile de stabilire a filiației față de tată rezervat copilului conceput și născut în afara căsătoriei mamei. Referitor la copiii a căror paternitate poate fi recunoscută, în opinia noastră, era de preferat să se întrebuințeze termenul generic de „copil din afara căsătoriei” care include copilul conceput sau născut în afara căsătoriei, lăsând loc și celui devenit din afara căsătoriei prin efectul admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității. Afară de acțiunea în tăgada paternității pornită de tatăl biologic, în cadrul căreia înlăturarea paternității prezumate este concomitentă cu stabilirea unui nou raport de filiație, anume față de reclamant, în toate celelalte cazuri, prin admiterea acțiunii, copilul, inițial din căsătorie, devine din afara căsătoriei cu filiația față de tată nestabilită. Filiația față de tată a copilului din afara căsătoriei, adică a copilului născut și conceput în afara căsătoriei, precum și a celui care, deși conceput sau născut în timpul căsătoriei mamei, a devenit din afara căsătoriei prin efectul admiterii unei acțiuni în tăgada paternității (rezultă pe cale de interpretare din cele statuate prin art. 414 Noul Cod civil), poate fi stabilită pe cale de recunoaștere a tatălui sau, în subsidiar, prin hotărâre judecătorească. Faptul că, potrivit art. 424 Noul Cod civil, acțiunea în stabilirea paternității este deschisă copilului din afara căsătoriei care nu a fost recunoscut de tată, este menit să reafirme principiul conform căruia nu se poate consacra nicio legătură de filiație câtă vreme o filiație anterioară, legal stabilită, nu a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, conservându-se astfel caracterul indivizibil al stării civile.
Legiuitorul definește adopția din perspectiva scopului urmărit prin realizarea acesteia, anume nașterea legăturii de filiație civilă între adoptator și adoptat, precum și a legăturilor de rudenie civilă între adoptat și rudele adoptatorului, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost încuviințată. Rudenia civilă astfel creată potrivit art. 405 alin. (2) Noul Cod Civil, este efectul principal al încuviințării adopției; drepturile și obligațiile fondate pe legătura de filiație și de rudenie civilă nu sunt efecte distincte ale adopției, ci efectele implicite, nicidecum secundare ca importanță, ale filiației și rudeniei așa cum au fost modelate prin operațiunea juridică realizată – avem în vedere transferul drepturilor și îndatoririlor părintești în favoarea părinților sau părintelui adoptiv al copilului, modificarea numelui și, eventual, al prenumelui adoptatului, obligația legală de întreținere în cadrul familiei adoptive comfom art. 516 alin. (2) Noul Cod civil, vocația succesorală reciprocă între rudele civile etc. Din punctul de vedere al rudeniei civile, lato sensu, consecințele adopției sunt aceleași, fără a deosebi după cum cel adoptat este minor sau persoană cu capacitate deplină de exercițiu, însă efectele raporturilor de rudenie astfel create se adaptează stadiului capacității de exercițiu al adoptatului de la data adopției.
Bibliografie
Legislație:
Codul civil al Provinciei Québec
Codul civil francez (Codul civil Napoleonian)
Codul civil italian (R.D. 16 marzo 1942)
Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice
Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice
Legea 287/2009 privind Noul Cod civil
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă
Legea nr. 15/1993,publicată în M.Of. nr. 67 din 31 martie 1993
Legea nr. 233/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției,
O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopției și Decizia nr. 277/2001
Doctrină și jurisprudență:
A.Ionașcu, M.Mureșan, Filiația și ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1980
Al. Bacaci, V.C Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei. Ediția a VII-A, În reglementarea Noului Cod civil, Ed. C.H.Beck, București, 2012
Bogdan D. Moloman, Elemente de dreptul familiei și de procedură civilă, Ed- Hamangiu, București, 2008
Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2010
Cristina C. Hăgeanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă conform Noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012
CSJ, secț. civ., dec. nr. 578/1992, în Dreptul nr. 2/1993, p. 68
Dan Lupașcu, C.M Crăciunescu, Dreptul familiei în Noul Cod Civil, Ediția II emendată și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Dan Lupașcu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Emese Florian, Dreptul familiei,Ed. C.H.Beck, București, 2013
Emese Florian, Dreptul familiei,Ed. C.H.Beck, București, 2013, p. 288
Emese Florian, Dreptul familiei, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2010
Flavius-Antoniu Baias, Noul Cod Civil – Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, vol. 1, București, 2012
Florian Emese, Dreptul familiei în reglementarea Noului Cod Civil, Ed. C.H.Beck, București, 2011
Gabriela C. Frențiu, Bogdan D. Moloman, Elemente de dreptul familiei și de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2011
I . Reghini, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013
Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005
Deleanu, Părțile și terții. Relativitatea și opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, București, 2002,
Ioan D.Romoșan , Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Ioana Nicolae, Dreptul familiei în context național și în raporturile de drept internațional privat, Ed. Hamangiu, București, 2014
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2006
Laura Cetean – Voiculescu, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, București, 2012
Laura Macarovschi, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2008
Maria Banciu,Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, București, 2012
Nadia C. Aniței, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, București, 2012
Simona P. Gavrilă, Instituții de dreptul familiei în reglementarea Noului Cod civil, Ed. Hamangiu, 2012
Teodor Bodoașcă, Aurelia Drăghici, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2013 Cristian Mareș, Dreptul Familiei, Ed. C.H.Beck, București, 2013
TS, secț. civ., dec. nr. 2144/1985, în RRD nr. 9/1986, p. 65
Studii și articole:
Nicolae, M. Nicolae, Discuții privind dreptul părinților de a consimți la adopția copilului minor, în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 277/2001, în Dreptul nr. 7/2002, p. 89-96
Dan Lupașcu, C.M Crăciunescu, Noile reglementări în materia filiației în Pandectele Române nr. 6/2011
Emese. Florian, Considerații asupra modificărilor aduse Codului familiei prin Legea nr.288/2007, în RRDP nr. 1/2008, p. 51-69
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Generale Privind Rudenia (ID: 110354)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.