Aspecte Generale Privind Participantii In Procesul Penaldoc
=== Aspecte generale privind participantii in procesul penal ===
CUPRINS
CAPITOLUL I: ASPECTE GENERALE PRIVIND PARTICIPANȚII ÎN PROCESUL PENAL
Considerații introductive
Organele judiciare
2.1 instanțele de judecată
2.2 judecătorul de drepturi și libertăți
2.3 judecătorul de cameră preliminară
2.4 ministerul public
2.5 organele de cercetare penală.
Subiecții procesuali principali
3.1 suspectul
3.2 persoana vătămată
Părțile
4.1 noțiunea de parte procesuală
4.2 condiții cerute pentru a fi parte în procesul penal
4.3 solidaritatea procesuală
Avocatul
Alți subiecți procesuali
6.1 martori
6.2 experți
6.3 interpreți
Succesori. Reprezentanți. Substituiți procesuali.
7.1 succesorii
7.2 reprezentanții
7.3 substituiții procesuali
CAPITOLUL II: INCULPATUL
Noțiune
Drepturi
Obligații
Audierea inculpatului
Valoarea probatorie a declarațiilor date de către inculpat
CAPITOLUL III: PARTEA CIVILĂ
Noțiune
Momentul până la care se poate constitui partea civilă
Modalitatea de constituire a părții civile
Persoanele ce pot avea calitatea de parte civilă
Drepturi
Obligații
Audierea părții civile
Valoarea probatorie a declarațiilor date de către partea civilă
CAPITOLUL IV: PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE
Noțiune
Categorii de părți responsabile civilmente
Momentul până la care se poate constitui partea responsabilă civilmente
2.1 Constituirea părții responsabile civilmente prin intervenție
Drepturi
Obligații
Audierea părții responsabile civilmente
Valoarea probatorie a declarațiilor date de către partea responsabilă civilmente
CAPITOLUL V: CONCLUZII
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND PARTICIPANȚII ÎN PROCESUL PENAL
1. Considerații introductive:
În sens ideatic, noțiunea de justiție implică scopul, esența dreptului, receptat în cea mai înaltă și mai pură expresie, motiv pentru care devine fundamental și vital pentru o societate de a avea o justiție independență, imparțială și eficientă. Aceasta deoarece, în sens larg, justiția reprezintă o virtute, adică un sentiment de echitate, care se realizează și prin desfășurarea unor activități de urmărire penală în condiții de transparență, probitate profesională și celeritate.
Procesul penal este o activitate reglementată de lege în mod minuțios, desfășurată de către organele abilitate prevăzute de lege, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, astfel încât orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale, iar orice persoană nevinovată să nu fie pedepsită pe nedrept.
Desfășurarea procesului penal impune prezența anumitor persoane, cu anumite calități procesuale. Persoanele care cooperează în desfășurarea procesului penal, în vederea atingerii scopului său, formează sfera participanților în procesul penal.
Procesul penal constituie cadrul legal prin intermediul căruia statul realizează dreptul său de tragere la răspundere penală atunci când este cazul, ceea ce impune prezența, pe de o parte, a unor organe cu anumite funcții procesuale, iar, pe de altă parte, a unor persoane cu poziții diferite, generate de comiterea infracțiunii, în funcție de interesul acestora în cauza respectivă.
În cadrul procesului penal sunt implicate anumite organe și diferite persoane, în funcție de interesul lor, care vin din proprie inițiativă sau sunt chemate să participe la desfășurarea procesului penal.
Subiecții oficiali (judiciari și extrajudiciari) și particulari (principali sau secundari) compun conținutul noțiunii de participanți în sens larg, înscriindu-se aici organele judiciare, părțile, apărătorul și alte persoane prezente în procesul penal. Organele judiciare sunt instanțele judecătorești, procurorul și organele de cercetare penală. Alte persoane care participă la procesul penal sunt: martorii, experții, interpreții,etc. În funcție de natura cauzei, dar și de interesul în soluționarea cauzei unii participanți pot lipsi, însă întotdeauna vom constata prezența în derularea procesului penal a organelor judiciare și a inculpatului.
2. Organele judiciare
Prin adoptarea legilor privind reorganizarea sistemului judiciar, în țara noastră se poate vorbi de o veritabilă reformă a justiției. Astfel, până la adoptarea pachetului de legi privind activitatea judiciară, în cursul anului 2004, au fost promulgate următoarele legi: Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, Legea nr.56/1993 privind organizarea Curții Supreme a Justiției, respectiv Legea nr.54/1993 pentru organizarea instanțelor și parchetelor militare. În acest moment, organizarea judiciară, statutul magistraților, respectiv organizarea Consiliului Superior al Magistraturii sunt reglementate prin Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară și Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
2.1 Instanțele de judecată
Prin prisma sarcinilor ce le revin, instanțele judecătorești se înfățișează ca subiect principal al activității procesual penale. În exercitarea acestui rol, aceste organe judiciare îndeplinesc, între altele, unele atribuții cu valențe deosebite în atingerea scopului procesului penal. Dintre aceste atribuții, amintim:
Pronunță hotărârea judecătorească, aceasta fiind rezultatul normal al unui proces penal, instanța fiind organul judiciar care are ultimul cuvânt în soluționarea cauzelor penale; singura soluție dată în procesul penal care are autoritate de lucru judecat este hotărârea instanței judecătorești rămasă definitivă;
Instanțele judecătorești își desfășoară activitatea, în principal, în faza de judecată, dar ele au unele atribuții și în privința realizării unor sarcini legate de urmărirea penală. Astfel, potrivit art.23 pct.(4) din Constituție, arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul procesului penal. De asemenea, prelungirea arestării se aprobă numai de instanța de judecată. Instanțele judecătorești au sarcini importante și privind realizarea celei de-a treia faze a procesului penal, acestea contribuind în mod substanțial la punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale;
Prin atribuțiile pe care le au, instanțele judecătorești verifică legalitatea tuturor actelor procesuale și procedurale înfăptuite de către ceilalți participanți în procesul penal.
Potrivit art.2 din Legea nr.304/2004, republicată, justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți, realizându-se prin instanțele judecătorești prevăzute în mod expres în lege.
În România, puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, iar Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției.
Precizăm că plenul Consiliului Superior al Magistraturii funcționează ca instanță de judecată pentru soluționarea contestațiilor formulate de judecători și procurori împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția celor date în materie disciplinară. Principala funcție a instanței judecătorești este aceea de jurisdicție, adică de soluționare a conflictului de drept născut din încălcarea unei norme penale, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care, din momentul rămânerii definitive, dobândește autoritate de lucru judecat; pentru îndeplinirea acestei funcții instanțele își desfășoară activitatea pe mai multe trepte sau grade de jurisdicție.
Pentru atingerea scopului înfăptuirii justiției, având în vedere că magistrații sunt „însărcinați să decidă în mod definitiv asupra vieții, libertății, drepturilor, îndatoririlor și proprietății cetățenilor”, este necesară elaborarea principiilor și regulilor care să guverneze conduita profesională a acestora, „bazate pe stabilirea principiilor etice, care trebuie să respecte standarde foarte înalte”. Promovând, prin conduita lor, justiția cu toate atributele ei – prestigiul, independența și imparțialitatea – magistrații nu-și transformă profesia într-o valoare pentru sine, ci cauționează validarea ei ca o valoare erga omnes, pentru societate. Deontologia magistraților sau, în alți termeni, deontologia judiciară, poate fi definită ca ansamblul de reguli ce reglementează conduita magistraților în calitatea lor de exponenți ai puterii judecătorești. Deontologia magistraților se referă la conduita magistraților în relațiile în care aceștia se angajează în virtutea funcției lor și anume: în relațiile dintre magistrați; în relațiile dintre magistrați și justițiabili; în relațiile dintre magistrați și ceilalți participanți la procesul judiciar (martori, avocați, experți, etc); în relațiile dintre magistrați și funcționarii din celelalte instituții ale statului; în relațiile dintre magistrați și societatea civilă.
Caracteristică pentru deontologia judiciară este frecventa interferență a domeniului juridic cu cel etic, prin consacrarea legislativă a unor reguli de conduită, care, raportate la alte profesii, au o semnificație în exclusivitate morală, și prin stabilirea de sancțiuni juridice pentru încălcarea acestor reguli.
2.2 Judecătorul de drepturi și libertăți
Noul Cod de Procedură Penală asigură cadrul desfășurării procesului penal într-o arhitectură modernă care implică principii, funcții judiciare separate, participanți, subiecți procesuali, părți, competențe, probe, precum și alte instituții, în privința celor supuși unor acte procedurale. Crearea acestei instituții se înscrie într-un program mai amplu de reformă a sistemului judiciar, gândit să înlăture, pe de o parte, disfuncționalitățile constate de-a lungul timpului, iar, pe de altă parte, să răspundă cerințelor de modernizare și evoluție existente la nivel european și internațional. Problematica drepturilor omului a devenit una extrem de complexă, fapt ce a impulsionat multiplicarea continuă a mecanismelor de protecție create în acest scop. Prin urmare a crescut în volum și complexitate cadrul normativ ce vizează domeniile în care există vulnerabilități privind viața, sănătatea, libertatea, demnitatea umană, etc. Astfel de vulnerabilități sunt și în domeniul justiției. Specific acestui domeniu este faptul că în interesul unei corecte administrări a actului de justiție, unele limitări ale drepturilor sunt absolut necesare. Pentru că vorbim de limitări, ce trebuie tratate cu titlu de excepție, ele trebuie să fie proporționale cu cerințele obiective ale actelor procedurale. De aceea, examinarea acestor cerințe trebuie făcută cu multă obiectivitate. Autoritatea judiciară investită să soluționeze cazul va fi tentată să exploateze la maxim actele procedurale, dirijându-le chiar spre scopul ce și l-a propus. Deci, ea n-ar putea avea o poziție obiectivă în aprecierea limitelor ce se impun în privința drepturilor omului, limite justificate de necesitatea corectitudinii actului de justiție. Deci, este nevoie de o altă autoritate și aceasta, așa cum s-a precizat, este deja în funcțiune în sistemul judiciar românesc. Apariția Judecătorului de drepturi și libertăți se înscrie și într-un proces mai amplu, de specializare a instanțelor judecătorești. Este o cerință impusă atât de creșterea impetuoasă a volumului, diversității și complexității cauzelor judiciare, cât și de necesitatea asigurării unei funcționări echilibrate a întregului sistem judiciar. Măsurile legislative adoptate în acest scop sunt un răspuns concret la problemele ce le ridică organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești, precum și la desele revendicări privind corectitudinea actului de justiție. Definiția instituției și locul ei în sistemul judiciar: Judecătorul de drepturi și libertăți este, potrivit art. 53 din Codul de procedură penală, judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind: măsurile preventive, măsurile asiguratorii, măsurile de siguranță cu caracter provizoriu, actele procurorului în cazurile expres prevăzute de lege, încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii, procedura audierii anticipate, precum și alte situații expres prevăzute de lege. Având în vedere că măsurile asiguratorii în faza de urmărire penală sunt limitări ale drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, justificate de interesul public al soluționării corecte într-o societate democratică a faptelor ce constituie infracțiuni, completele de judecători de drepturi și libertăți exercită funcția de dispoziție asupra acestora, garantând respectarea principiului proporționalității și al legalității actului de justiție.
Chiar prin denumirea ei, competența instituției se circumscrie problematicii drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, fiind un garant independent, imparțial și specializat al acestor drepturi și libertăți, în faza de urmărire penală. Cu toate că atributul ei este unul special și limitat, în același timp, în ansamblul activității judiciare, totuși ea nu se plasează în afara conceptului de instanță de judecată. Sublinierea se impune deoarece, potrivit art. 30 din noul Cod de procedură penală, judecătorul de drepturi și libertăți este menționat distinct față de instanțele de judecată, cu toate că, așa cum s-a subliniat în doctrină, activitatea sa este tot una de judecată, iar cei care o desfășoară sunt tot membri ai instanței judecătorești. Instituția judecătorului de drepturi și libertăți a fost determinată de o diversitate de factori care au apărut în practica judiciară a ultimilor ani, factori care au generat, în decursul timpului, și alte adaptări ale cadrului legislativ, pentru a i se garanta individului, aflat într-o procedură judiciară, că nu va fi supus la măsuri arbitrare, abuzive sau disproporționate în raport cu fapta sa.
După cum s-a subliniat, instituția judecătorului de drepturi și libertăți este o creație modernă a legiuitorului român, care, alături de celelalte organe judiciare, are obligația să asigure echilibrul respectării garanțiilor procesuale instituite pentru realizarea unui act de justiție independent, imparțial și de calitate în interesul justițiabililor, acest fapt contribuind la consolidarea statului de drept într-o societate democratică.
Art. 3 al noului Cod de procedură penală, sub denumirea marginală „Separarea funcțiilor judiciare” precizează la alin. (1) lit. b) „funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală”, iar la alin (5) că „asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, cu excepția cazurilor prevăzute de lege”. Corespunzător funcției cu care este investit, judecătorul de drepturi și libertăți are o competență precis stabilită de art. 53 din noul Cod de procedură penală. Potrivit textului acestui articol „Judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind:
măsurile preventive;
măsurile asiguratorii;
măsurile de siguranță cu caracter provizoriu;
actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;
încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii;
procedura audierii anticipate;
alte situații expres prevăzute de lege”.
Potrivit cadrului juridic stabilit, caracteristica esențială a acestei noi instituții constă în autonomia sa față de celelalte autorități judiciare. Tocmai această calitate îi permite să se pronunțe imparțial asupra măsurilor ce se întreprind în cursul urmării penale, și care privesc drepturile și libertățile justițiabililor. Aceasta reprezintă o garanție că măsurile nu vor fi excesive, și că adecvarea lor la cauză va asigura pertinența actului de justiție. Astfel, judecătorul de drepturi și libertăți are atribuția să verifice, pe calea cererilor și propunerilor exercitate de titulari ori prin intermediul mijloacelor specifice controlului judiciar, pe calea plângerilor, contestațiilor sau a oricăror alte sesizări, măsurile ce se impun pentru o corectă și eficientă desfășurare a procesului penal. Ele pot viza, de exemplu, împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni, evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune, aplicarea măsurilor de siguranță cu caracter provizoriu ori a actelor procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege, încuviințarea perchezițiilor ori a altor procedee robatorii (folosirea metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare), audierea anticipată în cazul în care există riscul ca un martor să nu mai poată fi audiat în cursul judecății. Un domeniu de larg interes și care intră, de asemenea, în competența judecătorului de drepturi și libertăți, îl reprezintă încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii.
Instituția judecătorului de drepturi și libertăți, având în vedere caracterul ei de noutate în sistemul judiciar românesc, se confruntă cu o multitudine de neclarități legislative și inerții ale jurisprudenței. Cu toate acestea, se constată o atitudine pozitivă și optimistă în ceea ce privește consolidarea ei și întărirea rolului ce i s-a atribuit. Jurisprudența de până acum pune în evidență, în primul rând, faptul că instituția se dovedește deosebit de utilă. Examinarea condițiilor de legalitate, incidente fiecăreia dintre măsurile preventive aplicate în procedurile judiciare, se face cu mai multă atenție, manifestându-se, tocmai datorită autonomiei, un echilibru absolut necesar pentru o soluționare corectă a fiecărei cauze. S-a dovedit, deja, în cazuistica de până acum, că judecătorul de drepturi și libertăți poate stabili mai bine joncțiunea dintre interesul public, pe de o parte, și cel al justițiabililor, pe de altă parte, decât o făcea instanța de fond sau celelalte autorități judiciare. Intensificarea controlului judiciar asupra măsurilor preventive, prin intermediul acestei instituții, conferă mai multă eficiență garanțiilor procesuale față de suspect sau inculpat, fapt ce pune în evidență previzibilitatea, predictibilitatea și calitatea noilor dispoziții în materia procedurii penale.
2.3 Judecătorul de cameră preliminară
Judecătorul de cameră preliminară reprezintă o instituție de drept procesual penal cu caracter de noutate, care nu se identifică decât parțial cu instituția camerei preliminare, aspect relevat atât de regula de competență funcțională statuată la art. 54 din Codul de procedură penală, cât și de alte dispozițiile legale.
Judecătorul de cameră preliminară este acel judecător care, așa cum prevede art.54 din Codul de procedură penală, verifică legalitatea rechizitoriilor date de procuror, legalitatea administrării probelor și efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire, soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată și de asemenea, soluționează alte situații expres prevăzute de lege.
Astfel, drepturile și obligațiile judecătorului de cameră preliminară și ale avocaților suportă consecințele specificului procedurii în care sunt antrenate, prezentând anumite variații în funcție de regulile procesuale aplicabile. Datorită diverselor configurații date procedurilor în care este implicat judecătorul de cameră preliminară, pot apărea situații în care rolul avocatului este înlăturat în totalitate (exemplu procedura confirmării redeschiderii urmăririi penale). În cadrul scopului general de eficientizare și de înlăturare a deficiențelor care au condus la condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în continuare C.E.D.O., pentru încălcarea duratei excesive a procesului penal, unul dintre obiectivele pe care și le-a asumat legiuitorul prin adoptarea Codului a fost reducerea duratei proceselor și separarea funcțiilor judiciare. În acest context, judecătorul de cameră preliminară a dobândit, în principal, atribuții în strânsă legătură cu funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată [art. 3 alin. (1) lit. c) și alin. (6) și art. 54 lit. a), b) și c) din codul de procedură penală], însă, contrar obiectivului declarat, trebuie observat că judecătorului de cameră preliminară i-au fost atribuite numeroase alte competențe care îl îndepărtează de funcția procesuală pentru care a fost reglementat. Unele dintre competențele menționate, altele decât verificarea legalității trimiterii în judecată, derivă, bineînțeles, din crearea unei etape distincte a procesului penal, cu reguli proprii, anume camera preliminară. În acest sens, pe durata de timp în care cauza se află în această etapă procesuală, judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra măsurilor preventive (cu excepția reținerii), vizând fie persoana fizică, fie persoana juridică (art. 348 din C. proc. pen.), asupra restituirii lucrurilor (dacă sunt îndeplinite condițiile art. 255 din C. proc. pen.), asupra luării și ridicării măsurilor provizorii de siguranță cu caracter medical – obligarea provizorie la tratament medical (art. 245-246 din C. proc. pen.), internarea medicală provizorie (art. 247-248 din C. proc. pen.) –, asupra luării măsurilor asigurătorii (art. 249, art. 254 din C. proc. pen.), asupra contestației împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară (caz în care contestația se soluționează de același judecător prin încheiere definitivă – art. 250 alin. (6) din C. proc. pen.), respectiv asupra măsurilor de protecție cu privire la martorii amenințați (art. 126 alin. (7) din C. proc. pen.). Relativ la măsurile asigurătorii, judecătorul de cameră preliminară nu poate dispune, cu titlu provizoriu (până la finalizarea procesului prin hotărâre definitivă), restabilirea situației anteriore, potrivit art. 256 din C. proc. pen., aceasta fiind doar de resortul instanței de judecată, în etapa judecății.
De asemenea, în raport cu art. 252 ind. 1 – art. 252 ind. 3 din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară nu poate dispune asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate, întrucât o asemenea procedură a fost reglementată de legiuitor doar pentru etapele urmăririi penale, respectiv judecății, considerând probabil că durata maximă a procedurii de cameră preliminară (60 de zile) înlătură necesitatea unei valorificării a bunurilor mobile sechestrate. În afara atribuțiilor pe care le exercită în etapa camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară are atribuții legate de verificarea soluțiilor de netrimitere în judecată (dar și de neurmărire) dispuse de procuror prin ordonanță de clasare sau renunțare la urmărirea penală sau prin rechizitoriu (art. 340-341 din C. proc. pen.). În plus, judecătorul de cameră preliminară confirmă redeschiderea urmăririi penale, în condițiile art. 335 alin. (4) din C. proc. pen., respectiv soluționează sesizarea privind luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale sau a desființării unui înscris în caz de clasare sau renunțare la urmărirea penală, conform art. 549 ind. 1 din C. proc. Pen. Competența materială, după calitatea persoanei și cea teritorială a judecătorului de cameră preliminară este dată de instanța la care acesta funcționează – art. 54 alin. (1) din C. proc. pen. Judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară soluționează contestațiile împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic inferioară (art. 425 ind. 1 alin. (5) din C. proc. pen.). Din ansamblul prevederilor Codului de procedură penală reiese că procedura la judecătorul de cameră preliminară nu este publică, desfășurându-se în camera de consiliu în cvasitotalitatea cazurilor date în competența sa. Cu toate acestea, fără vreun motiv care să justifice o asemenea distincție, contestația împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară se soluționează în ședință publică (art. 250 alin. (6) și (7) din C. proc. pen.).
2.4 Ministerul Public
Ministerul Public are ca instituție, o evoluție istorică îndelungată. Își are originea în Franța, când în secolul al XIV-lea s-au creat „les procureurs du roi” care aveau la început sarcina să apere interesele financiare ale regelui. În timp, procurorii au devenit reprezentanții oficiali ai acuzării. La noi în țară, instituția Ministerului Public a fost introdusă în anul 1832 în Muntenia și apoi în 1862 în Moldova. În anul 1952, denumirea instituției a fost modificată în Procuratura Republicii, iar prin Constituția din 1991 s-a revenit la vechea denumire de Minister Public. El este parte componentă a autorității judecătorești, alături de instanțele de judecată și de Consiliul Superior al Magistraturii și are atribuții judiciare pe lângă instanțe.
Procurorii își exercită funcțiile în conformitate cu legea, respectă și protejează demnitatea umană și apără drepturile persoanei.
Parchetele sunt independente în relațiile cu instanțele judecătorești, precum și cu celelalte autorități publice. Ministerul Public are atribuții atât judiciare, cât și extrajudiciare. Ministerul Public poate fi încadrat în categoria clasică a „puterilor statului”, întrucât nu îndeplinește acte de jurisdicție; el apare ca o instituție autonomă cu atribuții conexe atât activității judiciare, cât și celei admnistrative.
Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuții:
efectuează urmărirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și participă, potrivit legii, la soluționarea conflictelor prin mijloace alternative;
conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, conduce și controlează activitatea altor organe de cercetare penală;
sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii; În numele interesului public procurorul intervine în fața tuturor jurisdicțiilor penale, pe care le sesizează cu rechizitorii, prezentând o stare de fapt și de drept și cerând instanțelor penale aplicarea pedepsei pe care o consideră ca pertinentă și justificată, ținând seama de natura faptelor și a personalității autorului lor;
exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată; Procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii intervenția procurorului ierarhic superior, pentru influențarea în orice formă a concluziilor. În procesele penale, la ședința de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului.
exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege;
apără drepturile și interesele legitime ale minorului, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane,în condițiile legii;
acționează pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub coordonarea ministrului justiției, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;
studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu;
verifică respectarea legii la locurile de deținere preventivă.
În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții:
supraveghează sau efectuează urmărirea penală;
sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată;
exercită acțiunea penală;
exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
încheie acordul de recunoaștere a vinovăției, în condițiile legii;
formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești;
îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege. Se poate spune că Ministerul Public, ca titular al acțiunii penale publice, are în procesul penal (în faza de judecată) o poziție procesuală aparte, deosebită de cea a instanței de judecată, dar similară aceleia a unei părți, de organ de stat cu activitate judiciară, reprezentant al statului, care acționează pentru realizarea scopului procesului penal, în vederea apărării ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, însă de pe o poziție subiectivă, aceea a acuzatorului public. De aceea, poziția procesuală pe care se află Ministerul Public nu-i conferă în faza de judecată a procesului penal independența și imparțialitatea cerute unui judecător, fiind mai apropiată de poziția corespunzătoare uneia dintre părțile procesului penal, chiar dacă, formal, nu figurează printre părți, conform Codului de procedură penală.
Datorită existenței unor diferențieri constituționale în sistemul de justiție europeană comunitară, Consiliul Europei a adoptat o recomandare, având scopul vădit de armonizare legislativă a criteriilor și principiilor, considerate minimale pentru garantarea independenței Ministerului Public, față de puterea executivă și legislativă, apt să acționeze „în numele societății și în interesul general” și să-și îndeplinească rolul său „determinant în sistemul de justiție penal” urmărind obiectivul „promovării preeminenței dreptului, fundamentul oricărei democrații veritabile”; recomandarea prevede: numirea procurorilor trebuie făcută după proceduri de selecție juste și imparțiale; cariera lor să se formeze pe criterii cunoscute și obiective, precum competența și experiența; remunerația și pensia să fie conforme cu importanța misiunilor încredințate; să se evite ingerințele netransparente, nejustificate ale executivului și legislativului în înfăptuirea serviciului, dar, în același timp, Ministerul Public să aibă obligația de a da socoteală pentru activitățile sale; instrucțiunile puterii executive emise către Ministerul Public îmbracă forma scrisă; întinderea și natura puterii Guvernului față de Ministerul Public să fie legiferate expres.
Ministerul Public are calitatea de:
subiect activ al acțiunii penale (reprezentând statul) – este autoritatea judiciară care are calitatea de participant în procesul penal și care își exercită atribuțiile în temeiul legii, prin magistrații procurori, constituiți în parchete de pe lângă instanțele judecătorești; este condus de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;
Parchetele de pe lângă curțile de apel sunt conduse de procurori generali, iar parchetele de pe lângă tribunale și judecătorii sunt conduse de prim-procurori.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție funcționează Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca structură specializată în combaterea criminalității organizate și a terorismului (Legea nr. 508/2004), precum și Direcția Națională Anticorupție ca structură specializată în combaterea infracțiunilor de corupție;
Există totodată parchete militare: Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel București, Parchetul militar de pe lângă Tribunalul Militar; în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție funcționează secția parchetelor militare.
Ministerul Public este organizat și își desfășoară activitatea având la bază următoarele principii: legalitatea, imparțialitatea, indivizibilitatea (asigură unitatea de acțiune);
Subordonarea ierarhică a procurorilor constituie firul roșu al activității în cadrul unităților de parchet; astfel, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii în subordine (procurorul își păstrează independență prin raportare la soluțiile pe care consideră necesar a le dispune în cauză ori cu privire la concluziile pe care apreciază a le susține în fața instanței, prin raportare la probele administrate);
Procurorul ierarhic superior poate infirma motivat, prin ordonanță, din oficiu sau în urma sesizării pe calea plângerii formulate în temeiul art. 336 NCPP, actele și măsurile procesuale nelegale sau netemeinice emise/dispuse de procurorul aflat în subordinea sa.
2. subiect activ al acțiunii civile – în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, când acțiunea civilă se pornește și se exercită și din oficiu.
Potrivit art. 43 alin. (1) NCC, în afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu:
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
Interzisul judecătoresc.
Capacitate restrânsă de exercițiu are minorul care a împlinit 14 ani [art. 41 alin. (1) NCC]. Nu se poate exercita acțiunea civilă din oficiu în cazul în care persoana vătămată este un minor căsătorit care a dobândit astfel capacitate deplină de exercițiu, sau nu minor care a dobândit capacitate anticipată de exercițiu;
Când acțiunea civilă este exercitată din oficiu de procuror acesta trebuie să precizeze în scris, cel târziu până la începerea cercetării judecătorești, natura și întinderea pretențiilor, motivele și probele pe care pretențiile se întemeiază. Procurorul trebuie să ceară persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal (părinți, tutore sau curator), ori, după caz, persoanei care îi încuviințează ori, după caz, prin cei care îi încuviințează sau, după caz, autorizează actele (părinte, tutore sau curator, respectiv instanța de tutelă și familie), să prezinte situația cu privire la întinderea pagubei materiale și a daunelor morale, precum și date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite.
2.5 Organele de cercetare penală
Organele de cercetare penală sunt organele care au competența de a efectua cercetarea penală după cum urmează:
organele de cercetare ale poliției judiciare; poliția judiciară este constituită din ofițeri și agenți de poliție, specializați în efectuarea activităților de constatare a infracțiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale și de cercetare penală; ca organe de cercetare ale poliției judiciare funcționează lucrători specializați din Ministerul Afacerilor Interne anume desemnați de ministrul afacerilor interne, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care își desfășoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau care sunt desemnați și funcționează în alt mod, potrivit unor legi speciale; ceilalți polițiști pot efectua acte de constatare a săvârșirii unei infracțiuni, dar nu ca organe de cercetare penală, ci ca organe de constatare;
Potrivit art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002, în scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a D.N.A. Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea numai în cadrul D.N.A., sub autoritatea exclusivă a procurorului-șef al acestui departament. Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului. Dispozițiile procurorilor D.N.A. Sunt obligatorii pentru ofițerii de poliție judiciară in această instituție. Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia;
Potrivit art. 27 din Legea nr. 508/2004, Ministerul Administrației și Internelor va desemna nominal, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ofițerii și agenții de poliție judiciară care își vor desfășura activitatea sub coordonarea procurorilor Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism; prin urmare, nu orice ofițer al poliției judiciare poate efectua acte de urmărire penală ca urmare a delegării dispuse de un procuror D.I.I.C.O.T., ci numai aceia care au primit avizul pentru a își desfășura activitatea sub coordonarea procurorilor D.I.I.C.O.T.; spre deosebire de D.N.A., aceste organe de cercetare penală nu funcționează în cadrul D.I.I.C.O.T. ca poliție judiciară proprie a structurii specializate, rămânând din punct de vedere organizatoric în cadrul Ministerului Administrației și Internelor.
organele de cercetare specială care efectuează cercetarea penală în anumite cazuri; aceștia sunt ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care efectuează acte de urmărire penală:
în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari; sau
în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de NCP săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului.
La instrumentarea urmăririi penale, alături de procuror, participă și organele de cercetare penală. S-ar putea spune că marea majoritate a activităților legate de desfășurarea urmăririi penale sunt realizate de către organele de cercetare penală. Se cuvine să precizăm că organele de cercetare penală nu pot, totuși, să desfășoare urmărirea penală fără să fie necesară și intervenția procurorului, deoarece, potrivit legii, acesta din urmă supraveghează întreaga activitate din această fază a procesului penal, anumite instituții procesuale fiind puse numai la dispoziția procurorului. Mai precizăm că organele de cercetare penală nu participă sub nicio modalitate la desfășurarea judecării cauzelor penale, de aceea se poate spune că aceste organe nu cooperează niciodată în mod direct cu instanțele judecătorești la realizarea procesului penal. Făcând parte din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Apărării Naționale ori altor instituții cu atribuții în domeniul siguranței naționale, organelor de cercetare penală le revin sarcini importante în legătură cu desfășurarea procesului de tragere la răspundere penală a persoanelor care săvârșesc infracțiuni.
Atribuțiile organelor de cercetare penală, ca organe judiciare, sunt legate numai de desfășurarea urmăririi penale, aceste organe nu colaborează în cadrul procesului penal, în mod direct, cu instanțele judecătorești. În atribuțiile organelor de cercetare penală se înscrie efectuarea tuturor actelor de cercetare penală, cu excepția celor date de lege în competența exclusivă a procurorului.
Astfel, organele de cercetare penală au dreptul să înceapă urmărirea penală și să administreze probele necesare rezolvării tuturor aspectelor cauzei penale. De asemenea, organele de cercetare penală pot efectua anumite acte procedurale cum sunt: percheziția, reconstituirea, cercetarea la fața locului, etc. Sunt anumite acte de cercetare penală, ca: punerea în mișcare a acțiunii penale, suspendarea urmăririi penale, precum și soluții prin care se pune capăt urmăririi penale (scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale). Pe parcursul urmăririi penale, organele de cercetare penală fac propuneri motivate procurorului privind luarea unor măsuri de prevenție, efectuarea de percheziții, punerea în mișcare a acțiunii penale. Întreaga activitate a organeor de cercetare penală este supravegheată de procuror, acesta având ultimul cuvânt în privința aspectelor de care depinde buna rezolvare a cauzelor penale.
3. Subiecții procesuali principali
În urma săvârșirii infracțiunii ia naștere un raport juridic de drept penal, ai cărui principali subiecți sunt societatea, reprezentată prin stat, ca titular al ordinii de drept, și autorul infracțiunii, ca subiect activ al acesteia. Din săvârșirea faptei penale se poate naște însă și un raport juridic penal adiacent între persoana vătămată, ca subiect pasiv special al infracțiunii, și infractor. Subiecții activi ai raportului penal (persoanele fizice sau juridice care au săvârșit ori au participat la săvârșirea unei infracțiuni) devin subiecți pasivi ai raportului de drept procesual penal, în vreme ce subiectul pasiv general al raportului juridic penal (statul) devine subiect activ al raportului de drept procesual penal. Alăturat acestuia, în procesul penal poate participa și persoana vătămată, în virtutea dreptului de a fi protejată împotriva unor noi infracțiuni săvârșite de același făptuitor, a dreptului de a contribui la înfăptuirea actului de justiție prin tragerea la răspundere a celui vinovat și a datoriei civice de a preveni comiterea de noi infracțiuni.
Subiecții procesuali principali sunt persoanele fizice sau juridice care au, prezumtiv, legătură nemijlocită cu fapta prevăzută de legea penală, ca subiect activ sau ca subiect pasiv special al ei, ce dobândesc această calitate procesuală fie începând cu data începerii urmăririi penale față de faptă (persoana vătămată), fie începând cu data ordonanței procurorului prin care se dispune continuarea urmăririi penale față de o anumită persoană (suspectul). Sunt subiecți procesuali principali suspectul și persoana vătămată. Ei au proprietatea procesuală de a se converti în părți ale procesului penal; însă, în timp ce dobândirea calității de inculpat atrage pierderea calității de suspect, dobândirea calității de parte civilă nu atrage pierderea calității de persoană vătămată. Considerăm însă că pierderea calității procesuale de persoană vătămată împiedică constituirea aceleiași persoane ca parte civilă.
3.1 Suspectul
Suspectul este persoana cu privire la care, din date și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Din definiția infracțiunii, constatăm că prevederea în legea penală este o trăsătură esențială a acesteia, diferită însă de trăsătura privind existența unei forme de vinovăție. Prin urmare, pentru ca procurorul să dispună cotinuarea urmăririi penale față de o persoană, iar aceasta să devină suspect, legea nu cere ca din datele și probele existente în cauză să se contureze existența vinovăției ei, ci doar fapta materială. Indiciile rezonabile privind săvârșirea faptei pot fi conturate nu numai prin intermediul mijloacelor de probă (și deci al probelor incluse în acestea) administrate după începerea urmăririi penale, ci și prin intermediul altor informații strânse atât înainte, cât și după începerea urmăririi penale: susținerile din plângerea penală sau din denunț, datele obținut de la persoane anonime consemnate în procese-verbale (chiar provenind din altă cauză instrumentată), informații obținute din mass-media etc. Indiciile rezonabile constau în deducția extrasă din datele și probele strânse, care confirmă probabilitatea verosimilă a săvârșirii unei fapte prevăzută de legea penală, precum și a împrejurării că o anumită persoană este cea care a săvârșit-o. Prin urmare, în acest stadiul procesual, legea nu cere nici confirmarea deplină a tuturor elementelor laturii obiective a faptei prevăzute de legea penală, nici a faptului că suspectul este autor, instigator sau complice, fiind păstrată posibilitatea infirmării prin probe ulterioare a acestor elemente.
Existența noțiunilor de suspect sau inculpat nu este menită să reflecte diferite grade de vinovăție, ci statutul subiectului pasiv al raportului de drept procesual penal corespunzător diferitelor etape ale procesului penal. De la sesizarea sau autosesizarea organelor judiciare și până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, persoana față de care se desfășoară procesul penal este considerată nevinovată. Această cerință este impusă de realizarea scopului procesual penal și de garantarea drepturilor suspectului sau inculpatului, conform prezumției de nevinovăție.
În categoria drepturilor suspectului specifice fazei de urmărire penală pot fi incluse:
darea de declarații (art.107). Prin declarațiile sale, suspectul se poate apăra de acuzațiile ce i se aduc și își poate susține personal interesele. Suspectul nu poate fi constrâns în niciun mod să dea declarații și, deci, nici să spună adevărul; mai mult, i se aduce la cunoștință că are dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa;
refuzarea semnăturii declarațiilor când nu este de acord cu conținutul acestora [art.110-alin.(3)]. Cererea suspectului de a da o nouă declarație sau de a aduce anumite completări la cele anterioare nu poate fi respinsă de organul de urmărire penală, întrucât o astfel de atitudine ar echivala cu împiedicarea exercitării dreptului la apărare;
participarea la efectuarea cercetării la locul faptei;
dreptul de a fi citat. Art.259 alin.(1) oferă suspectului posibilitatea de a fi la curent cu desfășurarea procesului penal;
solicitarea suspendării urmăririi penale (art.312), când suspectul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la proces, constatată printr-o expertiză medico-legală. Nu interesează natura bolii ori cauza ei (poate fi pricinuită chiar de suspect);
de a fi încunoștințat despre clasarea urmăririi penale (art.316), având astfel posibilitatea de a formula plângeri împotriva soluției (chiar și cu privire la temeiul de drept în baza căruia s-a pronunțat aceasta);
solicitarea continuării procesului penal în caz de amnistie, prescripție sau retragere a plângerii prealabile, de existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la urmărirea penală (art.18). Suspectul poate uza de acest drept pentru a-și dovedi nevinovăția, obținând o reparație morală și chiar materială pentru faptul că a fost supus unui proces penal.
de a cunoaște învinuirea;
de a i se aduce la cunoștință motivele reținerii;
de a formula plângeri împotriva ordonanței de reținere;
de a cere ca un expert ales să participe la efectuarea expertizei;
de a recuza procurorul sau organul de cercetare penală;
De asistență juridică obligatorie în situațiile nominalizate în art. 90;
Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel (art.78).
Desfășurarea normală a procesului penal impune ca fiecare participant să respecte obligațiile prevăzute expres de lege, precum și cele ce decurg din modul de organizare a procesului penal. Evidențiem astfel:
obligația de a se prezenta când este citat de organele de urmărire penală atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă [art.108 alin.(2),lit.a];
obligația de a păstra și conserva obiectele lăsate în custodie în urma percheziției efectuate;
obligația de a se supune măsurilor preventive;
obligația de a plăti cheltuielile judiciare avansate de către stat. Desfășurarea procesului penal implică efectuarea unor verificări, expertize, cheltuielile ocazionate de aceste activități urmând a fi recuperate de la persoana supusă cercetărilor. Astfel, când suspectul solicită continuarea procesului penal în caz de amnistie, prescripție sau retragere a plângerii prealabile ori de existență a unei cauze de nepedepsire, dacă nu se constată vreunul din cazurile prevăzute de art. 16 lit. a)-d), se va dispune clasarea pe același temei și obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare.
obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că a luat la cunoștință de ele. Nerespectarea de către suspect a obligațiilor ce-i revin se sancționează prin mijloace specifice dreptului procesual penal, cât și prin incriminarea ca infracțiuni a unor astfel de încălcări. Astfel, se sancționează cu amendă judiciară mai multe fapte considerate abateri judiciare (nerespectarea obligației de păstrare a bunurilor ce constituie mijloace de probă restituite în condițiile art.283).
3.2 Persoana vătămată
Cel de-al doilea subiect procesual principal este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală. Aceasta poate fi o persoană fizică sau juridică.
Persoana fizică sau juridică care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin săvârșirea infracțiunii, dacă participă în procesul penal, se numește persoană vătămată.
Spre deosebire de Codul de procedură penală anterior, noul Cod de procedură penală nu mai prevede pentru persoana vătămată (victima infracțiunii) posibilitatea de a se constitui parte vătămată în cadrul procesului penal, aceasta având în noua reglementare numai calitatea de subiect procesual principal, iar nu pe cea de parte procesuală; față de această structurare a participanților în cadrul procesului penal, precum și față de definiția dată părților de art. 32 NCPP, nu se mai poate considera că persoana vătămată este subiect activ al acțiunii penale.
Este de remarcat o importantă diferență față de Codul de procedură penală anterior, respectiv faptul că nu mai este necesară vreo manifestare de voință pentru ca acela care a suferit o vătămare prin săvârșirea infracțiunii să participe la procesul penal. Aceasta rezultă implicit din dispozițiile art. 81 alin. (2) din Codul de procedură penală, conform cărora ”persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și care nu dorește să participe la procesul penal trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor” (s.n.). Prin urmare, putem afirma că legea prezumă participarea persoanei vătămate la procesul penal fără a fi necesară vreo cerere în acest sens; doar în ipoteza în care cel vătămat nu dorește să participe ca subiect procesual principal în cauză, va trebui să înștiințeze despre aceasta organul judiciar. Persoana vătămată participă la întregul proces penal, nefiind obligată să ia parte la activități, dar va apărea, de exemplu, în citativ la instanță în această calitate. Ea se poate constitui și parte civilă în procesul penal, exercitând acțiunea civilă. Considerăm că, sub acest aspect, actuala reglementare este mai clară și mai suplă, întrucât, în sistemul Codului de procedură penală anterior, cel care suferea o vătămare trebuia să precizeze în mod expres că dorește să fie parte în procesul penal, deși acțiunea penală nu se exercita de parte vătămată, ci aparținea, ca și în prezent, statului.
Persoana vătămată are o serie de drepturi, după cum urmează:
dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii:
dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei;
dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie comunicate;
dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
dreptul de a fi ascultată;
dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor sau experților;
dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret, atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
dreptul de a fi asistată de un avocat sau reprezentată;
dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
alte drepturi prevăzute de lege (spre exemplu, dreptul de a apela sentința în ceea ce privește latura penală a cauzei).
Persoana vătămată are următoarele obligații în cadrul procesului penal:
de a se prezenta când este chemată de organele judiciare;
de a depune mărturie în calitate de martor, atunci când nu dorește să participe în calitate de subiect procesual principal în procesul penal, iar organele judiciare apreciază că mărturia ei este necesară pentru rezolvarea cauzei;
de a respecta solemnitatea ședinței de judecată atunci când participă în calitate de subiect procesual principal în procesul penal.
Vătămarea fizică constă într-o atingere adusă integrității corporale sau sănătății persoanei fizice, inclusiv a sănătății mintale. Vătămarea constând în tulburarea funcției cognitive este diferită de vătămarea morală constând în sentimentele negative decurgând din conștientizarea faptului că persoana a suferit o tulburare a funcției cognitive, prima fiind o vătămare de tip obiectiv, în timp ce a doua este o vătămare de tip subiectiv. Vătămarea fizică este proprie numai persoanei vătămate care a fost subiect pasiv nemijlocit al faptei penale. Vătămarea materială constă într-o prejudiciere adusă patrimoniului general al persoanei fizice sau juridice, direct sau indirect, prin săvârșirea faptei penale.
Nu trebuie confundată vătămarea materială cu faptul că legea permite cuantificarea în valoare materială a vătămării fizice sau a celei moral-patrimoniale.
Vătămarea morală (sau nepatrimonială) este proprie persoanei fizice și constă într-o afectare a normalității sentimentelor, trăirilor sufletești, stărilor psihologice de bine și relaxare. Teama, tristețea, depresia, mânia, frustrarea, conștientizarea și suportarea durerilor fizice sunt unele dintre astfel de stări psihologice alterate din cauza faptei penale. Vătămarea morală poate fi resimțită atât de victima infracțiunii, cât și de persoanele apropiate moral de ea, în acest sens, art. 1391 alin. (2) NCC recunoaște existența vătămării nepatrimoniale suferite de soț, ascendent, descendent, frate sau soră ori de o altă persoană care poate dovedi o vătămare similară ca urmare a decesului victimei faptei ilicite. Persoana vătămată fiind subiect pasiv special în cazul săvârșirii a numeroase fapte prevăzute de legea penală, este firesc ca acestui subiect al conflictului de drept penal care face obiectul procesului penal să i se dea posibilitatea de a participa la desfășurarea procesului. Poziția procesuală a persoanei vătămate este de subiect procesual activ în latura penală, având dreptul de a efectua acte procesuale (cereri, excepții, concluzii).
Persoana vătămată are un rol procesual esențial în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă, având în vedere că, în lipsa acestei manifestări de voință, nu poate avea loc tragerea la răspundere penală a făptuitorului.
Persoana vătămată are dreptul de a alege dacă dorește ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală. În cazul în care își manifestă opțiunea, în sensul introducerii plângerii prealabile, persoana vătămată este obligată să introducă plângerea prealabilă, în termen de 3 luni de la data când a aflat despre săvârșirea faptei. În cazul în care persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni decurge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei. Dacă făptuitorul este reprezentantul legal al persoanei vătămate, termenul de 3 luni curge de la numirea unui nou reprezentant legal.
Considerăm că, noțiunea de „persoană vătămată”, are două sensuri: sensul obiectiv, însemnând persoana care în planul realității a suferit o vătămare prin fapta penală, și sensul procesual, însemnând persoana care are calitatea procesuală cu aceeași denumire. Între cele două sensuri nu există suprapunere deplină; astfel, persoana care obiectiv a suferit o vătămare fizică, materială sau morală nu devine persoană vătămată în sens procesual înainte de a se începe urmărirea penală in rem, deoarece calitatea procesuală depinde de recunoașterea acesteia de către organul judiciar competent. Totodată, ea pierde calitatea procesuală de persoană vătămată dacă declară că nu dorește să participe în această calitate în proces, neînsemnând însă că nu a suferit, în mod obiectiv, o vătămare prin infracțiune.
În alte situații, o persoană poate sta în proces în calitate de persoană vătămată, exercitând drepturile prevăzute de lege pe tot parcursul acestuia, deși în final se va dovedi că nu a suferit obiectiv vreo vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală ori se va dovedi că o astfel de faptă penală nici nu a existat. În sfârșit, o persoană care a suferit o vătămare obiectivă poate să nu aibă calitatea procesuală de persoană vătămată, pentru că organul judiciar nu a identificat-o. În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face din oficiu, calitatea procesuală de persoană vătămată ia naștere de drept odată cu începerea urmăririi penale cu privire la fapta din care a rezultat vătămarea sa și poate înceta numai dacă înștiințează în mod neechivoc organul judiciar că nu dorește să participe în această calitate în procesul penal. În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, calitatea procesuală ia naștere prin voința acesteia de a formula plângere prealabilă, la data începerii urmăririi penale. Persoana care a fost vătămată prin fapta penală poate fi audiată ca martor dacă nu dorește să participe în proces ca persoană vătămată sau parte civilă.
Părțile
4.1 Noțiunea de parte procesuală
Prin parte în procesul penal se înțelege persoana fizică sau juridică ce are drepturi și obligații născute în mod direct din exercitarea acțiunii penale și a acțiunii civile în procesul penal. Potrivit definiției legale, părțile sunt subiecții procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară.
Articolul 32 alin. (2), precum și art. 82, art. 84 și art. 86 NCPP prevăd că sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, definindu-le pe fiecare în parte. Inculpatul și partea civilă au drepturi și obligații izvorâte atât din exercitarea acțiunii penale, cât și din exercitarea acțiunii civile a cauzei, iar partea responsabilă civilmente are drepturi și obligații rezultate din exercitarea acțiunii civile. De principiu, inculpatul are interese comune (concordante) cu cele ale părții responsabile civilmente și interese contrare cu cele ale părții civile.
Astfel, inculpatul încearcă, de cele mai multe ori, să nege fapta săvârșită sau să recunoască o contribuție cât mai redusă la săvârșirea ei. Aceasta pentru a primi o sancțiune penală cât mai mică și a suporta o despăgubire cât mai redusă către partea civilă, iar partea vătămată sau partea civilă au interesul să se stabilească întregul adevăr în cauză, pentru tragerea la răspundere penală, în mod corespunzător, a inculpatului sau pentru a fi despăgubită proporțional cu prejudiciul suferit în urma infracțiunii săvârșite.
4.2 Condiții cerute pentru a fi parte în procesul penal
Pentru ca o persoană să fie parte în procesul penal, trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții:
a) partea civilă, partea responsabilă civilmente și inculpatul trebuie să aibă, sub aspect civil, capacitatea procesuală (legitimatio ad processum) atât de folosință, cât și de exercițiu. Persoanele juridice care au calitatea de parte civilă, dobândesc capacitatea de folosință la data autentificării actului de constituire (statut sau contract) ori de la data actului de dispoziție care o înființează. Capacitatea de exercițiu se dobândește din momentul înmatriculării lor la registrul comerțului.
b) să existe un interes al părții, pentru a justifica astfel participarea sa la desfășurarea procesului penal;
c) dreptul părților care exercită acțiunea civilă să nu fie supus unui termen sau unei condiții suspensive;
Se consiedră că, dacă anterior invocării excepției termenul sau condiția suspensivă s-a împlinit, excepția nu mai poate fi admisă, fiind excesiv de formal ca acțiunea să fie respinsă într-un moment în care dreptul a devenit actual, numai pentru faptul că, la data sesizării instanței, această cerință nu era îndeplinită. După împlinirea termenului sau a condiției suspensive, reclamantul va putea promova o nouă cerere de chemare în judecată, cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, fără să i se poată opune autoritatea de lucru judecat, fondul dreptului nefiind dezbătut în procesul anterior.
De reținut că, prematuritatea nu intervine în cazul în care nu s-a realizat procedura prealabilă obligatorie prevăzută de lege. Prematuritatea presupune că dreptul pretins nu este actual la data sesizării instanței în vreme ce îndeplinirea unei proceduri prealabile și obligatorii constituie o condiție specială de exercitare a dreptului la acțiune, a cărei nerespectare atrage inadmisibilitatea acțiunii. În acest sens, în doctrină se distinge între excepția prematurirății și excepția neîndeplinirii procedurii prealabile: prematuritatea presupune că dreptul material la acțiune nu poate fi exercitat deoarece este afectat de un termen sau de o condiție suspensivă; procedura prealabilă afectează dreptul la acțiune în sens procesual, întrucât reclamantul nu se poate adresa instanței în lipsa procedurii prealabile; „prin urmare, spre deosebire de excepția prematurității, în care este afectat dreptul la acțiune în sens material, excepția lipsei procedurii prealabile afectează dreptul la acțiune în sens procesual”.
4.3 Solidaritatea procesuală
Solidaritatea procesuală este acea situație ce se crează, din punct de vedere procesual, când o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârșită de mai mulți făptuitori și aceștia, sau o parte dintre ei, sunt urmăriți sau judecați deodată. În virtutea solidarității procesuale, toate probele privind existența faptei penale sunt opozabile tuturor coinculpaților, orice act efectuat de vreunul dintre coinculpați, dacă privește fapta sau circumstanțe reale ale acesteia, produce efecte față de toți coinculpații, căile de atac folosite de unul sau de unii dintre ei le sunt favorable tuturor coinculpaților, dacă sunt admise pe temeiuri de fapt.
Într-o cauză penală putem avea mai mulți inculpați, situație în care avem de-a face cu noțiunea de coinculpați.
Coinculpații se caracterizează prin următoarele:
toate probele privind existența infracțiunii sunt opozabile tuturor coinculpaților;
orice act efectuat de vreunul dintre coinculpați, produce efecte față de toți coinculpații, dacă se referă la fapta sau circumstanțele în care s-a săvârșit;
căile de atac folosite de unul dintre coinculpați profită tuturor coinculpaților dacă sunt admise;
coinculpații răspund în mod solidar în legătură cu prejudiciul cauzat persoanei vătămate prin săvârșirea infracțiunii.
Subliniem că există deosebire între coinculpații în aceeași cauză și coinculpații în același proces. Astfel, coinculpații în aceeași cauză sunt persoanele care, ca subiecți activi ai aceleiași infracțiuni (autori, instigatori, complici), au dobândit calitatea de inculpați prin punerea în mișcare a acțiunii penale, în vederea soluționării cauzei privind infracțiunea săvârșită de ei; coinculpații în același proces sunt persoane care au calitatea de inculpați în cauze penale diferite (ca subiecți activi ai unor infracțiuni diferite), judecate în cadrul aceluiași proces, ca urmare a reunirii cauzelor, dată fiind legătura dintre ele; evidențierea deosebirii între coinculpații în aceeași cauză și coinculpații în același proces interesează din punctul de vedere al posibilității cumulării calității procesuale de martor cu aceea de inculpat, fiind posibilă o asemenea cumulare dacă cele două calități există în cauze diferite, chiar în cadrul aceluiași proces.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, în cazul coparticipării procesuale active sau pasive, dispozițiile art. 277 C.proc.civ. (art. 455 NCPC) stabilesc că, dacă sunt mai mulți reclamanți sau pârâți, ei vor fi obligați la cheltuieli de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare și după felul raportului de drept dintre ei. Înalta Curte a precizat însă, că solidaritatea obligațiilor nu se prezumă, aceasta trebuind stipulată în mod expres, deoarece divizibilitatea drepturilor și obligațiilor constituie regula comună în materia obligațiilor cu pluralitate de subiecte, excepția de la această regulă constituind-o obligațiile solidare și obligațiile indivizibile. În speță, în dispozitivul hotărârii nu s-a făcut nicio mențiune privind modalitatea în care cheltuielile de judecată urmează a fi suportate de coparticipanți, astfel că, în lipsa existenței vreunei convenții privind solidaritatea obligațiilor, precum și a vreunei solidarități care să provină din lege [nefiind incidente dispozițiile art. 1003 C.civ. (art. 1382 NCC)], Înalta Curte a statuat că obligația de plată a cheltuielilor de judecată este una divizibilă. (Decizia nr. 1420 din 28 mai 2015 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect cerere de lămurire a întinderii titlului executoriu cu privire la cheltuielile de judecată).
5. Avocatul
Considerată ca o activitate procesuală complexă, apărarea impune ca la eforturile persoanei care luptă pentru apărarea drepturilor și intereselor sale să se alăture și participarea unui apărător, care poate fi aleasă sau numită în procesul penal în scopul de a ajuta părțile să-și apere interesele ocrotite de lege.
Aducând o nouă configurație drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, noua Constituție a României rezervă un loc deosebit dreptului de apărare, subliniind, în art. 24 pct. 1, că dreptul la apărare este garantat. În continuare, la pct. 2 din același articol, se arată că, în tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Organizarea și exercitarea avocaturii în România au fost reglementate prin Decretul nr. 281 din 21 iulie 1954 care a fost, pe acest plan, modificat esențial prin Decretul-lege nr. 90 din 1990.
În prezent, organizarea și exercitarea profesiei de avocat este reglementată prin Legea nr. 51/1995, republicată, statutul profesiei și Codul deontologic al avocaților din Uniunea Europeană.
Aceste acte normative, având, între altele, menirea de a defini statutul avocatului în sistemul procesului penal, au ca punct de pornire reglementările privind dreptul la apărare și drepturile apărătorului cuprinse în legile de modificare a Codului de procedură penală (art. 171-174, 513-522), în Constituția României (art. 24), în Legea nr. 304/2004, republicată, precum și în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ratificată în România prin Legea nr. 30/1994, ”drepturi cu care statutul apărătorului se află în strânsă legătură și îi formează conținutul funcțional, în vederea realizării scopului procesului penal, pentru o mai bună înfăptuire a justiției în cauzele penale.”
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, republicată, profesia de avocat se exercită numai de avocații înscriși în tabloul baroului din care fac parte, barou competent al Uniunii Naționale a Barourilor din România. Avocații își desfășoară activitatea într-una din formele juridice prevăzute de lege.
Profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare, funcționare și conducere autonome, stabilite în condițiile prevăzute de lege. Exercitarea profesiei de avocat este supusă următoarelor principii fundamentale:
Principiul legalității;
Principiul libertății;
Principiul independenței;
Principiul autonomiei și descentralizării;
Principiul păstrării secretului profesional.
Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea și apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor fizice și persoanelor juridice, de drept public și de drept privat.
În exercitarea dreptului la apărare recunoscut și garantat de Constituția României, republicată, de lege, de pactele și tratatele la care România este pate, avocatul are dreptul și obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru realizarea liberului acces la justiție, pentru un proces echitabil și soluționat într-un termen rezonabil, indiferent de natura cauzei sau de calitatea părților.
În exercitarea profesiei avocatul este independent și se supune numai legii, prezentului statut și codului deontologic.
Profesia de avocat se exercită numai de avocații înscriși în tabloul avocaților întocmit de baroul din care fac parte.
Un avocat nu poate fi înscris decât într-un singur barou și nu își poate exercita concomitent activitatea în două sau mai multe forme de exercitare a profesiei.
Este interzisă, sub sancțiunile prevăzute de Lege, exercitarea oricărei activități specifice profesiei de avocat de către o persoană fizică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou și în tabloul avocaților sau, după caz, de către orice persoană juridică, cu excepția societății profesionale de avocați cu răspundere limitată.
Libertatea și independența profesiei de avocat sunt principii în baza cărora avocatul promovează și apără drepturile, libertățile și interesele legitime ale clienților potrivit Legii și prezentului statut. Aceste principii definesc statutul profesional al avocatului și garantează activitatea sa profesională.
Avocatul este liber să își aleagă, să schimbe și să dispună în tot sau în parte de forma de exercitare a profesiei.
Dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activități specifice profesiei se naște din contractul de asistență juridică, încheiat în formă scrisă între avocat și client ori mandatarul acestuia.
Contractul de asistență juridică este încheiat în formă scrisă, cerută ad probationem. Acesta trebuie să îndeplinească toate condițiile cerute de lege pentru încheierea valabilă a unei convenții și dobândește dată certă prin înregistrarea sa în registrul oficial de evidență al avocatului, indiferent de modalitatea în care a fost încheiat.
Contractul de asistență juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele elemente:
datele de identificare ale formei de exercitare a profesiei, denumirea, sediul profesional și reprezentantul acesteia;
datele de identificare ale clientului: se indică persoana reprezentantului legal, precum și mandatarul clientului, dacă este cazul;
obiectul contractului, care poate fi limitat la una sau mai multe dintre activitățile prevăzute de art. 3 din Lege ori poate avea caracter general, dând dreptul avocatului la acte de administrare și conservare a patrimoniului clientului;
onorariul;
atestarea identității clientului sau a reprezentantului acestuia;
modul de soluționare a litigiilor între avocat și client;
semnăturile părților.
6. Alți subiecți procesuali
6.1 Experți
Expertul – specialistul care prezintă în instanța de judecată mărturii în calitate de martor sau expert judiciar (indiferent de expresia utilizată în practica națională și internațională) – este persoana care datorită studiilor sale, pregătirii profesionale, cunoștințelor și experienței este considerată calificată și deține cunoștințe deosebite și experiență într-un domeniu concret, care depășesc calificarea și cunoștințele obișnuite ale unui om mediu. O asemenea calificare și cunoștințe sunt suficiente pentru ca alți oameni, cu temei și cu referire la normele de drept respective, care garantează nivelul expertului, să se bazeze pe concluzia profesională a unei astfel de persoane. Acest lucru este valabil pentru circumstanțe reale și pentru cele care necesită probe și țin de calificarea expertului. O astfel de concluzie profesională de obicei este numită act de expertiză, de care ține cont organul în funcțiile căruia intră examinarea circumstanțelor reale și pronunțarea deciziei respective.
Încă o definiție care poate fi întâlnită în relațiile internaționale, se regăsește în Instrucțiunile Tribunalului Internațional pentru Ruanda (TIR), care dă următoarea definiție a expertului: „(…) orice persoană care deține informații și/sau cunoștințe speciale și decisive, care sunt examinate în tribunalul prezent. Astfel de informații și cunoștințe speciale, care permit unei persoane concrete să execute funcții de expert pot fi obținute în procesul pregătirii profesionale sau studierii autonome, cu ajutorul unor capacități deosebite, a experienței sau reputației în domeniul dat, precum și prin orice alt mod, pe care partea care invită o așa persoană pentru depunerea mărturiilor îl consideră necesar și suficient ca acest om să poată fi expert”. La modul general este valabilă afirmația că scopul expertului este să prezinte instanței de judecată o evaluare independentă și neutră, bazată pe cunoștințele lui speciale, în temeiul unor circumstanțe reale și clare. Majoritatea sistemelor judiciare din Europa acordă concluziei expertului, numit de instanșa de judecată, valoarea unei probe formale. Aceasta permite judecătorului să țină cont de ea la pronunțarea deciziei. Dar, în cazurile când expertul este angajat și plătit de părți, apar probleme privind independența și obiectivitatea expertului, care în mod normal poate fi dispus să tragă concluzii în favoarea părții sale.
Necesitatea numirii unui expert apare atunci când pentru soluționarea litigiului este necesară o calificare concretă. Concluzia expertului poate contribui la soluționarea rapidă a litigiului dat. Expertul poate participa la dezbateri și poate fi chemat în judecată pentru a depune mărturii.
6.2 Martori
Martor este orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări care constituie probe într-o cauză penală. Oricine poate avea calitatea de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali.
Este necesar să se facă diferența între experți si martori, care se exprimă asupra circumstanțelor reale. Martorul, care își exprimă în procesul judiciar poziția sa asupra circumstanțelor reale, este o persoană care deține o oarecare informație despre împrejurări concrete, decisive pentru pronunțarea deciziei. În procesele civile, precum și în cele penale, instanța de judecată din proprie inițiativă poate chema martorii săi. Aici trebuie știut că diferențele consecutive între persoanele indicate se găsesc anume în terminologia engleză. Cu toate că din punct de vedere formal-terminologic sunt utilizate diferite denumiri – witness (martor) și witness expert (expert), în interpretarea lor adeseori se întâlnesc formulări simplificate în care se utilizează exclusiv expresia witness. Acest lucru este legat de unele particularități – și în primul rând de toate condițiile procesuale ale țărilor cu o cultură juridică common law. Acestor particularități, în diverse contexte li se acordă atenția în cele expuse în prezenta ediție.
În scopul preîntâmpinării refuzului de a se prezenta la organele judiciare în vederea faptelor și împrejurărilor pe care le cunoaște în legătură cu săvârșirea infracțiunii, legea a prevăzut pentru aceștia anumite obligații.
În literatura de specialitate, în legătură cu obligațiile martorilor, au fost exprimate mai multe opinii. Astfel, unii autori consideră că martorii au obligația generală de informare, obligația de a se prezenta la chemare, obligația de a depune și obligația de a relata adevărul. Alți autori apreciază că martorii au obligația de a răspunde la întrebările care li se pun și obligația de a declara tot ce știu cu privire la împrejurările cauzei.
Astfel, martorilor le revine obligația să se înfățișeze la locul, ziua și ora arătată în citație și tot lor le revine obligația să declare tot ce știu cu privire la faptele cauzei. În cazul nerespectării obligațiilor pe care le au, martorii pot fi sancționați. Astfel, încălcarea de către martor a obligației de a se prezenta la organul judiciar constituie abatere disciplinată și se sancționează. Încălcarea obligației pe care o are martorul de a declara tot ce știe în legătură cu faptele cauzei atrage aplicarea unei sancțiuni penale pentru săvârșirea infracțiunii de depoziție mincinoasă și poate fi comisă chiar în etapa actelor premergătoare urmăririi penale.
6.3 Interpreți
Potrivit articolului 12 din Codul de procedură penală, în procesul penal, procedura judiciară se desfășoară în limba română care este limba oficială. Același principiu este înscris și în art. 128 alin.1 din Constituție. Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, iar actele procedurale se întocmesc numai în limba română.
Părților și subiecților procesuali care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română ori nu se pot exprima, li se asigură în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum și dreptul de a pune concluzii prin interpret.
Dreptul de a folosi un interpret în procesul penal este asigurat în mod gratuit de către stat. Prin folosirea interpretului se asigură efectuarea unei traduceri corecte în și din limba română, cu consecința cunoașterii exacte a punctelor de vedere exprimate de părți. Interpreții folosiți în cursul procedurilor judiciare trebui să fie autorizați potrivit legii. Traducătorii autorizați pot fi utilizați în calitate de interpreți.
Ori de câte ori persoana audiată nu înțelege, nu vorbește sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de părți ori persoana vătămată, dintre interpreții autorizați, potrivit legii.
În mod excepțional, în situația în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezența oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligația de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.
Dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, audierea se face cu participarea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special. În această situație comunicarea se poate face și în scris.
În cazuri excepționale, dacă nu este prezentă o persoană autorizată care poate comunica prin limbajul special, iar comunicarea nu se poate realiza în scris, audierea persoanelor prevăzute la alin. (3) se va face cu ajutorul oricărei persoane care are aptitudini de comunicare, dispozițiile alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător.
7. Succesori. Reprezentanți. Substituiți procesuali.
În situația în care părțile nu pot fi prezente la una sau mai multe activități sau absentează cu totul, drepturile și obligațiile acestora sunt preluate de alți subiecți procesuali. După modul în care acești subieți procesuali care înlocuiesc părțile intervin în procesul penal și în funcție de natura drepturilor și obligațiilor pe care le au, aceștia pot fi succesorii, reprezentanții sau substituiții procesuali.
7.1 Succesorii
Succesorii sunt atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice care, în condițiile legii, succed în drepturi și/sau obligații persoanelor fizice decedate sau persoanelor juridice reorganizate, desființate ori dizolvate.
Așadar, prin succesori înțelegem moștenitorii persoanei fizice decedate, pe de o parte, și succesorii persoanei juridice reorganizate, desființate ori dizolvate, pe de altă parte. În latura civilă a cauzei penale, succesiunea este atât activă (translatio activa), cât și pasivă (translatio pasiva). Astfel, vor lua locul părților decedate, reorganizate, desființate ori dizolvate și vor deveni părți, atât succesorii părții civile, cerând repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, cât și succesorii părții responsabile civilmente, decedată, reorganizată, desființată ori dizolvată, acțiunea civilă exercitându-se împotriva lor.
În acest sens, practica judiciară a instanței supreme conține soluții prin care, în mod constant, în latura civilă au fost introduși succesorii părții civile precum și succesorii inculpatului. Succesiunea activă (translatio activa). Conform art. 24 alin. (1), acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale în caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții civile, dacă moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desființării ori dizolvării.
În acest caz, succesorii părții civile continuă exercitarea acțiunii civile declanșate (iure hereditatis), cu îndeplinirea următoarelor condiții:
persoana vătămată constituită parte civilă a decedat, s-a reorganizat, desființat sau dizolvat;
moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții civile își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desființării ori dizolvării.
Succesiunea pasivă (translatio pasiva). În ceea ce privește posibilitatea exercitării acțiunii civile față de seccesori, potrivit art. 24 alin. (2), în caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții responsabile civilmente, acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale dacă partea civilă indică moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoștință de împrejurarea respectivă.
Prin comparație cu legea procesuală penală anterioară, se constată că în actualul Cod de procedură penală nu mai este prevăzută posibilitatea exercitării acțiunii civile față de succesorii inculpatului. În aceste circumstanțe, în caz de deces al inculpatului-persoană fizică sau reorganizare, desființare ori dizolvare a inculpatului persoană-juridică, acțiunea penală se va stinge, iar acțiunea civilă, în măsura în care a fost declanșată, nu va mai putea fi exercitată în fața organelor judiciare penale, neputând fi introduși în cauza penală succesorii inculpatului.
Succesorii sunt părți în procesul penal, și nu substituiți procesuali sau reprezentanți, deoarece ei nu valorifică drepturile antecesorilor, ci își valorifică drepturile lor, întrucât antecesorii, prin deces, desființare sau dizolvare, au încetat să mai fie subiecți de drept.
Din analiza dispozițiilor noului Cod civil se desprind concluzii interesante cu privire la exercitarea dreptului la despăgubire de către succesori. Astfel, conform art. 1391 alin. (1) cod civil, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. De asemenea, conform alin. (2) al aceluiași articol, pot fi acordate despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului pentru durerea încercată prin moartea victimei. În această categorie sunt incluse și oricare alte persoane care pot dovedi existența unui asemenea prejudiciu. Față de acest drept de despăgubire pentru prejudicii nepatrimoniale, recunoscut prin art. 1391 alin. (1) și (2) cod civil, s-a stabilit, prin art. 1391 alin. (4) cod civil, că nu trece la moștenitori, decât în măsura în care acțiunea civilă a fost pusă în mișcare de persoana defunctă.
Cu alte cuvinte, dacă prin săvârșirea unei infracțiuni a fost cauzat victimei așa-numitul „prejudiciu de agrement”, dar persoana vătămată a decedat și nu a pus în mișcare acțiunea civil sub aspectul daunelor morale, dreptul la despăgubire nu poate fi exercitat de succesori. În același sens, dacă dreptul la despăgubire recunoscut persoanelor care pot invoca existența unei dureri cauzate de moartea victimei nu a fost materializat prin punerea în mișcare a acțiunii civile și persoanele îndrituite au decedat, acest drept la despăgubire nu trece la moștenitori.
În concluzie, dreptul la despăgubire născut ca urmare a unor prejudicii nepatrimoniale nu trece la moștenitori decât în măsura în care acțiunea civilă a fost pornită de defunct.
Dreptul la despăgubire născut ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni generatoare de prejudicii materiale poate fi exercitat de moștenitori, în nume propriu, chiar dacă persoana vătămată a decedat fără a pune în mișcare acțiunea civilă. Succesorii pot interveni numai în cadru laturii civile a cauzei, devenind părți în procesul penal, iar nu reprezentanți sau substituiți, întrucât ei nu valorifică drepturile antecesorilor, ci valorifică drepturile proprii ce decurg din calitatea pe care o au.
7.2 Reprezentanții
Reprezentanții sunt persoanele împuternicite să îndeplinească în cadrul procesului penal acte procesuale în numele și în interesul unei părți din proces, care nu dorește ori nu poate să participe la activitățile procesuale penale.
În literatura de specialitate, reprezentare a fost clasificată, potrivit unor opinii, în reprezentare convențională (sau voluntară) și reprezentare legală (sau obligatorie); potrivit altor opinii, primelor două categorii de reprezentare le-a fost adăugată și reprezentarea tehnică. Cu privire la categoriile de reprezentare amintite mai sus, arătăm că împărțirea în reprezentare legală și reprezentare convențională cuprinde toate modalitățile de reprezentare, inclusiv reprezentarea tehnică, motiv pentru care adoptăm această împărțire bipartită a reprezentării.
Reprezentarea convențională constituie tipul obișnuit de reprezentare judiciară, ea întemeindu-se pe existența unui contract de mandat intervenit între reprezentat, persoană care are capacitatea deplină de exercițiu și este pare sau subiect procesual principal în proces, și reprezentant. În procesul penal, reprezentarea convențională are un tratament diferențiat, în funcție atât de calitatea procesuală a părții sau a subiectului procesual principal reprezentat, cât și de faza procesului penal în care se realizează.
Reprezentant convențional este acea persoană care își desfășoară activitatea în baza unui mandat sau a unei procuri speciale. Reprezentarea convențională are loc în temeiul unui acord de voință, a unei convenții de mandat între parte și subiectul procesual principal și persoana care o reprezintă în proces. Reprezentarea convențională judiciară în cazul persoanelor fizice ia naștere prin acordul de voință al părților, în baza unui contract de mandat, reglementat, în principiu, de dispozițiile art. 2009-2012 Codul civil și de normele de procedură civilă și penală.
b) Reprezentarea legală. Pentru ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu, în cadrul procesului civil există posibilitatea reprezentării lor. În materia dreptului procesual penal, reprezentarea legală nu este reglementată printr-un text de principiu. Problema reprezentării legale a suspectului sau inculpatului în cadrul procesului penal nu se pune, în principiu, deoarece persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, minori sub 14 ani, nu răspund penal și, în consecință, nu pot să apară ca subiecte în cadrul procesului penal.
7.3 Substituiții procesuali
Substituiții procesuali intervin în procesul penal în virtutea unui drept al lor, dar pentru valorificarea unui interes al altuia, participarea lor fiind în general întâmplătoare și limitată de lege la anumite aspecte.
Substituiții procesuali se deosebesc de reprezentanți, primii îndeplinind activități procesuale în nume propriu, în vederea realizării unui drept al altuia, în timp ce reprezentanții îndeplinesc anumite activități în numele altei persoane.
Substituiții procesuali sunt liberi să aprecieze dacă intervin ăn vederea realizării drepturilor procesuale pe care le au. Ei nu răspund de rîmânerea în pasivitate și nici de neglijență.
Substituiții procesuali au exercițiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfășurarea procesului penal. Astfel, în baza art. 289 alin. (7), plângerea se poate face și de către unul dintre soți pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți. Cel în beneficiul căruia acționează substituitul procesual poate să nu fie de acord cu actul procesual realizat de acesta. În acest sens, persoana vătămată poate să declare că nu își însușește plângerea.
CAPITOLUL II
INCULPATUL
Anterior modificării Codului penal, adoptat în anul 1968 prin Legea nr. 278/2006, în procesul penal din România inculpat putea fi numai o persoană fizică. Prin Legea nr. 278/2006 a fost generalizată în legislația din țara noastră răspunderea penală a persoanei juridice. Ca urmare a reglementării condițiilor în care persoana juridică poate fi trasă la răspundere penală, se impune luarea în considerare a calității procesuale de inculpat atât în ceea ce privește persoanele fizice, cât și persoanele juridice.
1. Noțiune
Inculpatul este persoana față de care există bănuiala rezonabilă că ar fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și față de care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se realizează prin ordonanța procurorului; prin excepție, în cazul infracțiunilor de audiență, acțiunea penală se pune în mișcare prin declarația orală a procurorului. Conceptul de inculpat a fost preluat preluat din limba franceză și este de origine latină, desemnând persoana aflată în greșeală. Calitatea de inculpat apare odată cu punerea în mișcare a acțiunii penale. Momentul în care este pusă în mișcare acțiunea penală este ales de către procuror și coincide cu existența probelor din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul din cazurile de împiedicare prevăzute în art. 16 alin. (1). Unicul act procesual prin care unei persoane i se conferă calitatea de inculpat este ordonanța procurorului de punere în mișcare a acțiunii penale. Inculpatul este, așadar, parte în proces, fără însă a exista între el și suspect diferențe semnificative în ceea ce privește regimul drepturilor și obigațiilor. Cea mai importantă diferențiere care există între inculpat și suspect în actuala reglementare constă în faptul că arestarea preventivă, arestul la domiciliu și controlul judiciar îl pot viza numai pe inculpat, împotriva suspectului neputând fi luată decât în măsura preventivă a reținerii pentru 24 de ore. În considerarea caracterului facultativ al măsurilor preventive, având în vedere și argumentele expuse în secțiunea dedicată suspectului, reiterăm observația că regimul procesual diferit al dispunerii măsurilor preventive nu justifică existanța calității de suspect.
Calitatea de inculpat se transformă în aceea de condamnat, în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești penale. Condamnatul nu este parte în proces, el fiind subiect în raport juridic de drept execuțional, raport plasat în afara procesului penal. Subliniem și faptul că inculpatul poate fi achitat, se poate dispune încetarea procesului penal sau, în condițiile legii, instanța poate pronunța renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea executării pedepsei.
2. Drepturi
În procesul penal, inculpatul este titular de drepturi și obligații. În categoria drepturilor inculpatului regăsim, conform art. 83 din Codul de procedură penală:
a. dreptul de a nu da nicio declarație, atrăgându-i-se atenția că, dacă refuză să dea declarații, nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații, acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
b. dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale. Acest drept este, pe de o parte, un drept-cadru al tuturor celorlalte drepturi expres prevăzute, care implică dreptul persoanei de a fi informată despre el, iar, pe de altă parte, este un accesoriu al oricărui drept ce ar putea fi exercitat de către subiecții procesuali, câtă vreme exercițiul unui drept implică ab initio cunoașterea lui. Dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale determină obligația corelativă a organelor judiciare de a avea rol activ și a comunica subiectului procesual dreptul/drepturile pe care acesta le poate avea într-o anumită conjunctură procesuală. Dreptul de a-și cunoaște drepturile în cadrul procesului penal este și o componentă a principiului loialității în îndeplinirea funcțiilor judiciare, care nu permite luarea prin surprindere a unui subiect procesual, profitând de lipsa de pregătire juridică a acestuia.
În anumite situații (audierea subiecților procesuali, primul termen de judecată cu procedura completă, efectuarea percheziției domiciliare), legea prevede expres obligația organului judiciar de a informa persoanele implicate în procedura judiciară despre drepturile pe care le au în raport de activitatea procesuală desfășurată. În situațiile nereglementate, considerăm că organul judiciar trebuie să informeze subiectul procesual asupra drepturilor pe care le are, dacă modul de exercitare a lor în situația dată poate influența rezultatul activității procesuale respective.
c. dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii. Acest drept este o componentă esențială a înlesnirilor necesare apărării de care trebuie să beneficieze părțile și subiecții procesuali principali. Dreptul nu poate fi exercitat în mod abuziv, în sensul că trebuie armonizat cu interesele bunei desfășurări ale procesului, trebuie să nu împiedice efectuarea la timp a oricărei activități procesuale considerate necesară de către organul judiciar și nici să nu prejudicieze aflarea adevărului.
Modalitatea consultării dosarului este reglementată limitativ, în anumite situații, de prevederile legale; spre exemplu, actele procesuale și procedurale referitoare la metodele speciale de supraveghere sau cercetare nu sunt accesibile niciunui subiect procesual decât după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, iar unele dintre ele (cum ar fi cele care indică identitatea reală a investigatorilor sau colaboratorilor sub acoperire) nu pot fi consultate niciodată de subiecții procesuali.
Dreptul de a consulta dosarul este reglementat pe larg în art. 94 NCPP, la analiza căruuia facem trimitere.
C.E.D.O. a statuat fără echivoc, în cauza Kuopila vs. Finlanda că împiedicarea inculpatului de a lua cunoștință de actele de la dosar constituie o încălcare a principiului egalității armelor.
d. dreptul de a fi asistat de avocat sau reprezentant, iar, în cazul suspectului și inculpatului, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu dacă nu își alege unul, în cazurile de asistență obligatorie. Dreptul la apărare este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, fiind considerat o cerință și o garanție necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele individului și cele ale societății. Baza dreptului la apărare în legislația internă română se află în art. 24 din Constituție, unde se stipulează că ”(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”
Dreptul de a fi asistat de un avocat ales sau, în cazurile prevăzute de lege, numit din oficiu este doar o componentă a dreptului la apărare, acesta având o valență mult mai largă. În acest sens, Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, în art. 6 parag. 3, drepturile esențiale circumscrise dreptului la apărare, astfel:
”Orice acuzat are, în special, dreptul:
să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat, în mod gratuit, de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
să fie asistat, în mod gratuit, de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.”
Dreptul de a fi asistat de un avocat ales este necondiționat, părțile și subiecții procesuali principali putând să beneficieze de el conform propriei voințe și propriului interes procesual, pe tot parcursul oricărei proceduri judiciare. Se poate observa că acest drept este garantat constituțional pentru părți și instituit legal pentru subiecții procesuali principali. În privința suspectului, dreptul la apărare este garantat și de Convenția europeană, deoarece noțiunea autonomă de ”acuzat” îl include și pe acesta.
Dreptul de a fi asistat de un avocat numit din oficiu este condiționat, potrivit prevederii din Convenția europeană, de imperativul satisfacerii intereselor justiției. În această marjă de apreciere lăsată statelor, legiuitorul român a stabilit, în art. 90 NCPP, cazurile în care asistența juridică a suspectului sau a inculpatului este obligatorie, iar în art. 93 alin. (4) și (5) din același cod, cazurile în care asistența juridică a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente este obligatorie. În toate aceste cazuri, dacă subiecții procesuali principali sau părțile nu beneficiază de serviciile unui avocat ales, organul judiciar este obligat să dispună măsurile necesare pentru desemnarea unui avocat din oficiu. Art. 90 NCPP prevede un plus de situații, în comparație cu cele stabilite pentru ceilalți subiecți procesuali, în care suspectul sau inculpatul trebuie să beneficieze obligatoriu de asistență juridică, în considerarea situației procesuale distincte a acestora, a gravității efectelor pe care hotărârea judecătorească le poate avea asupra lor, precum și pentru a contrabalansa armele juridice ale procurorului.
Dreptul subiecților procesuali principali și al părților de a fi reprezentați este expres prevăzut la art. 96 NCPP. Reprezentarea poate fi legală, judiciară sau convențională, deoarece , potrivit art. 1295 NCC, ”Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz”. De principiu, reprezentantul exercită toate drepturile procesuale recunoscute de lege persoanei reprezentate. Prin contract, avocatul ales poate exercita atât dreptul de asistență juridică , dar și dreptul de reprezentare a clientului său.
Legea prezumă că toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoștință sunt cunoscute de către persoanele reprezentate. Partea sau alt subiect procesual principal reprezentată la un termen de judecată printr-un reprezentant convențional sau prin apărător ales nu mai este citată pentru termenele ulterioare, chiar dacă ea sau reprezentantul ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, cu excepția situațiilor în care este necesară prezența sa.
Un caz special de reprezentare este prevăzut la art. 20 alin. (6) NCPP, reluat în art. 80 din același cod, care stabilește că, atunci când în cauză există un număr mare de părți civile, respectiv persoane vătămate, care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele (cu alte cuvinte, un reprezentant convențional), iar, în cazul în care nu și-au desemnat un reprezentant comun, procurorul, prin ordonanță, sau instanța, prin încheiere, poate desemna un avocat din oficiu ( reprezentant judiciar) care să reprezinte interesele persoanelor vătămate sau părților civile respective. Prevederea are menirea să asigure buna desfășurare a procesului penal, prin evitarea situațiilor de amânare a activităților procesuale din cauza neregularităților în procedura de citare sau înștiințare a subiecților procesuali de mai sus.
Nu rezultă din text că persoanele respective sunt limitate a desemna un reprezentant numai dintre ele, prin urmare, pot desemna ca reprezentant și o terță persoană, care poate fi sau nu un avocat.
În calitatea desemnării unui avocat din oficiu care să reprezinte interesele grupului procesual, calitatea de reprezentant subzistă cât timp fiecare persoană vătămată nu a încunoștințat, în termen de 3 zile de la comunicarea copiei ordonanței sau încheierii, că refuză să fie reprezentată în această modalitate. În cazul părților civile, nu este prevăzut un termen-limită pentru exprimarea refuzului de a fi reprezentate. Considerăm că, în cazul în care există atât un număr mare de persoane vătămate neconstituite părți civile, cât și un număr mare de părți civile, care nu au interese contrarii, prevederile legale pot fi aplicate în sensul desemnării unui singur avocat din oficiu care să reprezinte interesele atât ale persoanelor vătămate, cât și ale părților civile.
e. dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii. Acest drept face parte din ansamblul dreptului la apărare al oricărui subiect procesual, însă în limitele calității sale procesuale și ale interesului său legitim, precum și în condițiile prescrise de lege.
Inculpatul, spre exemplu, poate ridica excepții și pune concluzii scrise în procedura camerei preliminare, drept de care însă celelalte părți și persoana vătămată nu beneficiază. Tot astfel, în procedura de luare a măsurilor preventive, dreptul de a pune concluzii îl are, ca subiect procesual, numai inculpatul.
Atât inculpatul, cât și partea civilă au drepturi egale în cursul judecății de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii atât asupra laturii penale, cât și asupra laturii civile a procesului. Persoana vătămată are astfel de drepturi numai în ceea ce privește soluționarea laturii penale a cauzei, în timp ce partea responsabilă civilmente, dimpotrivă, este limitată în exercitarea lor, care trebuie dirijate numai în scopul soluționării acțiunii civile; limitarea este însă atenuată de faptul că partea responsabilă civilmente poate fi partea activă în administrarea probelor, ridicarea excepțiilor și expunerea concluziilor cre interesează latura penală, dacă în același timp acestea influențează soluționarea laturii civile de care este interesată.
f. dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea cauzei. Se includ în astfel de cereri cele pentru declararea căilor de atac, cele pentru luarea sau ridicarea unor măsuri procesuale, cele pentru stabilirea unor anumite termene de efectuare a actelor procedurale ori pentru a beneficia de înlesniri în vederea pregătirii apărării.
Suspectul, inculpatul și partea civilă au dreptul de a formula orice alte cereri care contribuie la soluționarea laturii penale și/sau a laturii civile a cauzei. Persoana vătămată are dreptul de a formula orice cerere ce ține de soluționarea laturii penale a cauzei, în timp ce partea responsabilă civilmente are dreptul de a formula orice cerere ce ține de soluționarea laturii civile a cauzei. Cu privire la acest aspect, considerăm că dispozițiile art. 85 alin. (1) și art. 87 alin. (1) NCPP s-a strecurat o inadvertență atunci când acestea stabilesc drepturile părții civile și ale părții responsabile civilmente prin trimitere la art. 81, ce reglementează drepturile persoanei vătămate; nu este posibil ca partea civilă și partea responsabilă civilmente să nu aibă dreptul la formularea de cereri necesare soluționării laturii civile a cauzei, când prin definiție acestea sunt părți ale acțiunii civile. De aceea, norma de incriminare trebuie considerată că se referă la drepturile corespunzătoare ale acestor părți, similare celor ale persoanei vătămate.
g. dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpet atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română. Sediul constituțional al acestui drept este art. 128 alin. (2)-(4) din Constituție, reluat apoi și ca principiu al procesului penal în art. 12 NCPP. Reglementarea dreptului de a se exprima prin interpret și de a beneficia de serviciile acestuia atunci când subiectul procesual nu cunoaște sau nu se poate exprima în limba folosită în procedura judiciară corespunde și exigențelor art. 5 parag. 2 și art 6 parag. 3 lit. a) din Convenția europeană a drepturilor omului, potrivit cărora orice acuzat are dreptul de a fi informat, într-o limbă pe care o înțelege (s.n.), asupra motivelor arestării și acuzației ce i se aduce, respectiv asupra naturii și cauzei acuzației aduse contra sa.
Folosirea limbii oficiale prin interpret este de natură să garanteze părților exercitarea dreptului la apărare, dar și egalitatea lor în fața organelor judiciare. Dreptul la interpret nu poate fi restrâns părților și subiecților procesuali în niciun moment al desfășurării procesului penal. Bineînțeles, acest drept trebuie să aibă corespondent faptic, în sensul că în mod real persoana beneficiară trebuie să nu înțeleagă, să nu se exprime bine sau să nu poată comunica în limba română.
Obligația corelativă a organului judiciar este de a asigura prezența interpretului atunci când se desfășoară proceduri orale în prezența subiectului procesual, de a asigura traducerea înscrisurilor judiciare care trebuie comunicate acestuia ori a celor a căror cunoaștere este esențială pentru exercitarea apărării și de a solicita, de principiu, numai serviciile interpreților și traducătorilor autorizați potrivit legii. În categoria interpreților intră și persoanele care au cunoștințele necesare de a comunica prin limbaje speciale cu persoanele care suferă de afecțiuni de vorbire și/sau auditive.
S-a exprimat în literatura de specialitate opinia că, în cazul în care toți participanții în procesul penal, la efectuarea unei activități procesuale, înțeleg limba minorității naționale din care fac parte unii subiecți procesuali și sunt de acord să se exprime în acea limbă, dreptul la exprimare în limba maternă poate fi exercitat direct, neintermediat de un interpret, cu precizarea că actele procedurale se întocmesc în limba română. În opinia noastră, alin. (2) al art. 12 NCPP nu înlătură aplicabilitatea alin. (3) al aceluiași articol, care prevede, fără a face deosebire între părțile/subiecții procesuali cetățeni români aparținând minorităților naționale și părțile/subiecții procesuali de altă cetățenie, că oricărei părți sau subiect procesual care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima i se asigură posibilitatea de a vorbi și de a pune concluzii în instanță prin interpret. Diferența între cetățenii români aparținând minorităților naționale și cetățenii străini este doar aceea că cetățenilor români de altă naționalitate decât cea română legea le recunoaște dreptul de a se exprima în limba maternă, chiar dacă (se presupune că) vorbesc, înțeleg și se pot exprima în limba română; ei sunt, legal, într-o situație similară cu persoanele care obiectiv nu vorbesc, nu înțeleg și nu se pot exprima în limba română și, astfel, sunt aplicabile dispozițiile art. 12 alin. (3) NCPP. Dacă s-ar accepta desfășurarea procedurii orale în totalitate într-o altă limbă decât limba română (incluzând și folosirea de către organele judiciare a limbii minorității naționale), s-ar încălca principiul publicității ședinței de judecată – a cărei esență este ca publicul din sala de judecată să înțeleagă dezbaterile care se poartă, măsurile care se dispun etc. – și principiul obligativității limbii oficiale – ce impune ca organele judiciare să se exprime în limba oficială a statului.
h. dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege. Medierea reprezintă o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților. Organele judiciare au îndatorirea de a informa părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și de a le îndruma să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictelor dintre ele.
Potrivit art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, dispozițiile din această Lege se aplică și în cauzele penale, atât în latura penală, cât și în latura civilă, cu distincțiile arătate în continuare. În latura penală a procesului, dispozițiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracțiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Legea nu limitează, în raport de tipul de infracțiune săvârșită, posibilitatea recurgerii la mediere pentru soluționarea laturii civile a cauzei, recunoascând, prin urmare, dreptul de apelare la un mediator pentru soluționarea laturii civile a oricărei cauze penale. Considerăm însă că exercitarea acestui drept poate fi restrânsă în anumite situații, cum ar fi luarea față de inculpat a unei măsuri preventive care presupune, printre altele, interdicția de a se apropia și de a comunica direct sau indirect cu persoana vătămată ori suspiciunea rezonabilă că inculpatul încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta. În astfel de situații, imperativul bunei desfășurări a procesului penal prevalează asupra dreptului părților de a rezolva amiabil, prin mediere, latura civilă a cauzei. Nu mai puțin însă, părțile din conflictul penal, atât latura penală (în cazurile permise de lege), cât și pe latură civilă, pot da procură specială unei alte persoane pentru a încheia contractul de mediere, existând, astfel, posibilitatea evitării contactului direct dintre subiecții infracțiunii.
i. alte drepturi prevăzute de lege (spre exemplu: dreptul de a ataca sentința cu apel; dreptul ca, atunci când a fost arestat preventiv, să încunoștințeze personal un membru de familie ori o altă persoană despre locul unde este deținut, îndată după încarcerare).
3. Obligații
Conform art. 108 alin. (2) din Codul de procedură penală,inculpatul este ținut să respecte și o serie de obligații, precum:
Obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare;
Obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei.
Pentru a răspunde obligațiilor pe care le are, precum și pentru a-și exercita drepturile, inculpatul trebuie sa participe efectiv la desfășurarea procesului penal. În anumite situații, activitatea procesuală nu poate avea loc decât în prezența inculpatului. Astfel, în cazul în care inculpatul se află în stare de deținere, judecata nu se desfășoară decât în prezența acestuia, organele competente având obligația de a-l aduce în fața instanței [art. 364 alin. (1)]. Această regulă comportă o excepție legală, constând în dreptul inculpatului aflat în stare de deținere, de a solicita în scris, pe tot parcursul judecății, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau numit din oficiu [art. 364 alin. (4)].
Între obligațiile inculpatului amintim: suportarea învinuirii ce i se aduce în legătură cu săvârșirea infracțiunii, suportarea unor măsuri procesuale (reținerea, arestul la domiciliu, internarea medicală provizorie), obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă; obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei unde locuiește, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că le-a luat la cunoștință; obligația de a păstra obiectele descoperite cu ocazia percheziției domiciliare și care nu pot fi ridicate; obligația de a păstra disciplina ședinței de judecată,etc.
4. Audierea inculpatului
Pornind de la presupunerea normală că inculpatul cunoaște cel mai bine informațiile privitoare la infracțiunea de a cărei săvârșire este acuzat, legea a înscris declarațiile acestuia între mijloacele de probă. Corelativ, pentru organele judiciare s-a fixat îndatorirea de a-l chema pe inculpat spre a fi ascultat în diferite momente procesuale, spre exemplu: după ce s-a dispus continuarea in personam a urmăririi penale, după punerea în mișcare a acțiunii penale, în ipoteza luării oricărei măsuri preventive, ori de câte ori este necesar în cursul judecății în primă instanță și în apel.
Procedura de ascultare/audiere este compusă dintr-un cumul de reguli tactice și procedurale. Astfel, la începutul primei audieri, organul judiciar îl intreabă pe inculpat cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul, adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale, dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale. La următoarele audieri, aceste întrebări se repetă doar dacă organul judiciar consideră necesar.
Organul judiciar comunică apoi inculpatului calitatea în care este audiat, fapta ce formează obiectul cauzei și încadrarea juridică a acesteia și îi aduce la cunoștință drepturile și obligațiile procesuale. În cursul urmăririi penale, drepturile și obligațiile i se comunică și în scris, sub semnătură, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal despre aceasta.
Atunci când îl ascultă pe inculpat, organul judiciar trebuie să îi aducă la cunoștință și posibilitatea de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției (în situațiile în care legea permite aceasta), respectiv posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege ca urmare a recunoașterii învinuirii în cursul judecății.
Inculpatul își poate exercita dreptul de a nu da declarații. Pentru faza judecății, legea prevede că în această situație instanța dispune citirea declarațiilor pe care inculpatul le-a dat (eventual) anterior.
Dacă inculpatul este de acord să dea declarație, ascultarea propriu-zisă debutează cu lăsarea acestuia să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta de care este acuzat, după care i se pot pune întrebări. Când consideră necesar, organul judiciar poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii. Dacă inculpatul nu își amintește anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declarațiile făcute de inculpat în instanță și cele date anterior, judecătorul îi cere explicații și poate da citire, în întregime sau în parte, declarațiilor anterioare,
Atât înainte, cât și în cursul audierii, inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul. Mai mult, în cursul audierii, el își poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat, de unde rezultă că acest drept implică atât refuzul de a da orice declarație, cât și refuzul de a da declarații cu privire la oricare dintre chestiunile în legătură cu care este întrebat.
La fel ca și până în prezent, în cazul în care sunt mai mulți inculpați, audierea fiecăruia dintre ei se face, ca regulă, în prezența celorlalți.
Pluralitatea de inculpați prezintă caractere specifice și produce anumite efecte juridice. Oricât de mulți subiecți activi ar fi, unitatea infracțiunii nu este influențată. Calificarea faptei, determnarea locului și timpului săvârșirii acesteia și, în general, stabilirea conținutului infracțiunii săvârșite se răsfrâng asupra tuturor inculpaților. Urmarea periculoasă este produsă prin cooperarea tuturor inculpațilorșa săvârșirea infracțiunii, a acțiunii ce constituie elementul material al acesteia. Această unicitate a infracțiunii, ca temei al răspunderii penale a coinculpaților, face ca toate cauzele care, în mod obiectiv, înlătură răspunderea penală sau care o exclud, să producă efecte față de toți coinculpații deopotrivă și în aceași timp.
În doctrină s-a arătat că, dacă în cazul cercetării penale accentul cade pe strângerea probelor cu privire la existenșa temeiurilor răspunderii penale, la cercetarea judecătorească accentul este pus pe verificarea și completare probelor adunate în cursul urmăririi penale, verificare și completare care au loc în ședință publică, cu participarea tuturor subiecților oficiali și neoficiali ai procesului penal prezenți la judecată. Din confruntarea părților și susținerilor celor ascultați instanța poate constata dacă există probe suficiente pentru soluționarea cauzei. De aceea, este firesc ca ascultarea coinculpaților să se facă în prezența tuturor ca fiecare să arate, în prezența celorlalți, în ședința de judecată, ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată și să răspundă la întrebările celorlalți inculpați.
Aplicarea necondiționată a acestei reguli ar putea însă împiedica, uneori, realizarea funcției specifice cercetării judecătorești, de aflare a adevărului pe baza probelor administrate. Atunci când interesul aflării adevărului o cere, instanța poate dispune audierea fiecăruia dintre inculpați fără ca ceilalți să fie de față. Însă, pentru a se asigura în continuare oralitatea și contradictorialitatea ședinței de judecată, se menține obligația pentru instanța de judecată de a da citire, în prezența tuturor inculpaților, a declarațiilor făcute de aceștia în lipsa celorlalți și să poată pune întrebări, dacă este cazul, putându-se proceda inclusiv la audierea inculpatului audiat în lipsa celorlați, în prezența acestora sau a unora dintre ei.
Dispozițiile legale privitoare la audierea inculpatului nu sunt prevăzute sub sancțiunea nulității exprese, dar nerespectarea unora dintre ele, fie că se referă la actul procesual, fie la modul de efectuare a acestuia, poate atrage nulitatea actului astfel efectuat, în măsura în care implică o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel, iar încălcarea dispoziției legale a fost la timp invocată. Această sancțiune decurge din importanța care o prezintă actul procesual al audierii inculpatului pentru realizarea dreptului la apărare și pentru realizarea funcșiei și finalității cercetării judecătorești.
Pentru a putea stabili dacă neregularitatea atrage sau nu nulitatea actului, este necesar să se verifice, în fiecare caz în parte, dacă nerespectarea dispozițiilor legale a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului. În general,constituie o astfel de vătămare faptul că inculpatul nu a fost audiat în ședința de judecată, iar în cazul refuzului acestuia de a face declarații în instanță, faptul că nu s-au citit declarațiile date de el anterior sau că a fost audiat fără să i se explice drepturile sale procesuale de a pune întrebări și de a da explicații, dacă din această cauză nu a putut aduce la cunoștința instanței date importante în apărarea sa, ori faptul că nu i s-au citit în ședință declarațiile privitoare la fapta ori la persoana sa făcute de un coinculpat ascultat separat.
Competența de verificare a legalității activității procesuale de ascultare a inculpatului aparține instanței de judecată. Cât timp cauza se află la prima instanță, aceasta, constatând neregularitatea actului, procedează la audierea din nou a inculpatului cu respecatrea dispoziției legale ce fusese nesocotită. Neregularitatea poate fi constatată de instanță când este invocată de partea care pretinde că i s-a adus o vătămare. Dacă neregularitatea actului nu s-a acoperit prin neinvocare la timp în fața primei instanțe sau dacă, invocată fiind, instanța a omis să se pronunțe sau a dat o soluție greșită, ea va putea fi invocată în fața instanței de control judiciar, ca motiv de desființare a încheierii nelegale, în vedeea refacerii actului procesual lovit de nulitate.
Declarațiile se consemnează în scris, cu indicarea orei la care a început ascultarea și a orei la care s-a încheiat, precum și a întrebărilor adresate pe parcursul ascultării, menționându-se cine le-a formulat. Dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează; dacă are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației, fiind urmate de semnătura inculpatului. Declarația scrisă este semnată și de organul judiciar în fața căruia a fost dată, de grefier, de avocatul inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, dacă au fost prezenți, precum și de interpret, dacă este cazul.
Când inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declarația scrisă.
Valoarea probatorie a declarațiilor date de către inculpat
„Inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția”. Până la dovedirea vinovăției de către organele judiciare, inculpatul este prezumat nevinovat: „în cazul în care există probe de vinovăție, inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”.
În concordanță cu principiul potrivit căruia orice îndoială este în favoarea inculpatului (in dubio pro reo), dacă probele administrate nu conferă certitudine asupra vinovăției făptuitorului, instanța nu poate pronunța o hotărâre de condamnare.
Administrarea probelor este activitatea procesuală desfășurată de organele judiciare , în colaborare cu părțile, ce constă în procurarea, verificarea și preluarea dovezilor pe baza cărora se soluționează cauza. Legea a limitat mijloacele din care pot proveni probele: declarațiile inculpatului, ale suspectului, părții responsabile civilmente, părții civile, martorilor; înscrisurile, înregistrările audio-video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările medico-legale și expertizele.
Declarațiile inculpatului au un rol edificator în soluționarea procesului și stabilirea adevărului. Ele constituie un drept al acestuia și nu o obligație (nemo tenetur edere contra se). Prin declarațiile date, inculpatul poate pune la dispoziția organelor judiciare acele informații necesare aflării adevărului, dar, în același timp, își poate exercita și dreptul de apărare.
Din aceste motive, legiuitorul a instituit obligația organelor judiciare de a-l asculta în cele mai importante momente ale desfășurării procesului penal. Astfel, în faza de urmărire penală, inculpatul este ascultat cu ocazia luării măsurii arestării, iar în cazul continuării cercetării, după punerea în mișcare a acțiunii penale și la prezentarea materialului de urmărire penală. În faza de judecată, inculpatul este ascultat ori de câte ori este necesar. Există situații în timpul urmăririi penale în care inculpatul nu este ascultat, deoarece este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuiește în țară. De asemenea, inculpatul nu este ascultat în cazul în care nu se prezintă, deși a fost legal citat. Pentru ascultarea sa, inculpatul trebuie să se prezinte în fața organului judiciar; dacă se află în imposibilitate de a se prezenta, organul judiciar îl ascultă acolo unde se află.
Codul de procedură penală prevede că declarațiile inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Declarația inculpatului este:
divizibilă – organul judiciar urmând a reține numai ceea ce se coroborează cu alte probe;
retractabilă – inculpatul poate retracta declarația.
Retractabilitatea declarației implică posibilitatea organelor judiciare, în principiu, de a înlătura declarațiile anterioare, în baza art. 103 alin. (1), potrivit căruia probele nu au valoare prestabilită, iar aprecierea fiecăreia dintre ele se face în urma examinării tuturor probelor administrate în cauză. Rezultă că retractarea nu trebuie acceptată în orice condiții. Astfel, s-a statuat că se poate da eficiență posibilității de a retracta declarațiile anterioare numai în circumstanțele unei temeinice justificări, cu fapte și împrejurări convingătoare că exprimă realitatea. Rezultă că simplele retractări de către inculpat ale declarațiilor anterioare nu justifică, prin ele însele, concluzia că declarațiile anterioare nu exprimă adevărul.
În cazul în care declarațiile, din cursul urmăririi penale cât și al judecății, sunt contradictorii, organul judiciar le reține numai pe cele pe care le consideră verosimile.
CAPITOLUL III
PARTEA CIVILĂ
1. Noțiune
Partea civilă este acea persoană care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală, în urma săvârșirii infracțiunii și care introduce acțiunea civilă în procesul penal, constituindu-se astfel ca parte.
Părți civile pot fi: persoanele fizice și juridice prejudiciate direct prin săvârșirea infracțiunii, persoanele care au suferit o pagubă materială în urma infracțiunii comise, succesorii victimei și persoanele subrogate legal sau convențional (cu anumite limitări) în drepturile persoanei vătămate, care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal. Persoana vătămată lipsită de capacitate de exercițiu sau având capacitate de exercițiu restrânsă devine parte civilă prin efectul exercitării acțiunii civile în numele său de către reprezentantul său legal sau, după caz, de către procuror.
Momentul până la care se poate constitui partea civilă
Constituirea de parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare. Apreciem că a fost ales ca ultim moment al constituirii părții civile citirea actului de sesizare, deoarece, pe de o parte, încă de la începutul judecății, inculpatul trebuie să cunoască și pretențiile celui vătămat prin infracțiune, pentru a-și organiza apărarea, atât pe latura penală, cât și pe latura civilă a cauzei, iar pe de altă parte, instanța de judecată trebuie să cunoască acest aspect în vederea administrării probelor și pe latura civilă a cauzei.
În consecință, constituirea ca parte civilă nu se poate face în fața instanței de apel. Numai în cazul în care inculpatul și partea responsabilă civilmente sunt de acord, constituirea ca parte civilă se poate face după citirea actului de sesizare a primei instanțe de judecată.
Constituirea ca parte civilă se poate face numai în cazul în care persoana vătămată cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral produs prin infracțiune. Întotdeauna, temeiul constituirii părții civile trebuie să fie o infracțiune care, prin natura ei, poate produce prejudicii materiale sau morale, obligația de acordare a despăgubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal.
Constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal oferă acesteia avantaje în raport cu exercitarea acțiunii civile în afara procesului penal astfel: rapiditatea obținerii despăgubirilor materiale (deoarece procesul penal este caracterizat prin operativitate), probele vor fi administrate mult mai ușor (calea procesului penal permițând folosirea unor mijloace energice de administrare a probelor, precum percheziții, cercetări la fața locului etc.), folosirea acestei căi oferă și avantaje de ordin economic, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal fiind scutită de taxă de timbru. Legea nu prevede un anumit mod de exprimare a voinței persoanei vătămate. În consecință, constituirea de parte civilă se poate face atât printr-o cerere scrisă cât și printr-o cerere orală. Pe de altă parte, constituirea de parte civilă poate fi efectuată atât de persoana vătămată cât și de alte persoane care au calitatea de reprezentanți legali sau substituiți (apărătorul, soțul, copiii minori, procuratorul). În cazul persoanelor juridice, constituirea se face din oficiu sau prin declarația reprezentantului acesteia.
În ceea ce privește cuantumul pretențiilor civile, acesta poate fi modificat și ulterior acestui moment, însă numai până la închiderea dezbaterilor. În măsura în care acest lucru nu s-a întâmplat, instanța este obligată să soluționeze acțiunea civilă, având în vedere pretențiile civile formulate și eventual modificate până la finalizarea dezbaterilor, neputând fi luată în considerare solicitarea de majorare a pretențiilor făcute de către partea civilă în notele scrise depuse la dosar între momentul dezbaterilor asupra fondului cauzei și cel al pronunțării hotărârii.
Pentru garantarea valorificării în termen a dreptului de a se constitui parte civilă în procesul penal, legea fixează obligația organului de urmărire penală și a instanței de a pune în vedere persoanei vătămate că poate participa în proces ca parte civilă dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală. În cazul în care partea vătămată se constituie parte civilă, organele judiciare au obligația să ceară indicarea probelor pentru determinarea întinderii reale a daunei suferite.
Momentul citirii actului de sesizare, ca moment limită până la care se poate constitui partea civilă, poate fi depășit dacă inculpatul nu se opune, fiind prezent în instanță și asistând cum partea civilă s-a constituit după citirea actului de sesizare.
În mod constant, în practica judiciară s-a decis că nu este valabilă constituirea de parte civilă după ce, anterior în cursul procesului, partea vătămată a declarat în mod expres că nu pretinde despăgubiri de la inculpat.
Constituirea de parte civilă în timpul urmăririi penale rămâne valabilă chiar dacă partea vătămată nu s-a prezentat în fața instanței de judecată cu prilejul judecării cauzei.
Termenul până la care se poate constitui partea civilă este instituit numai pentru persoanele fizice cu capacitatea de exercițiu deplină; în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu, sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă exercitându-se din oficiu cu privire la despăgubirile civile cuvenite unor asemenea persoane.
Până la momentul prevăzut de lege (citirea sau prezentarea succintă a actului de sesizare), persoana fizică sau juridică prejudiciată material trebuie să se constituie parte civilă și să-și precizeze cuantumul despăgubirilor, pretinderea unor despăgubiri mai mari după momentul citirii actului de sesizare fiind inadmisibilă.
Debutul exercitării acțiunii civile este reprezentat de constituirea ca parte civilă, în scris sau oral, în cursul urmăririi penale și în cursul judecății până la începerea cercetării judecătorești. Instanța de judecată are îndatorirea de a pune în vedere persoanei vătămate, la primul termen de judecată cu procedura de citare legal îndeplinită, că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești. Întrucât acțiunea civilă în procesul penal este o acțiune accesorie celei penale și nu poate subzista în lipsa acesteia, considerăm că persoana vătămată nu poate dobandi calitatea de parte civilă înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale.
Nerespectarea termenului-limită de formulare a declarației de constituire ca parte civilă sau neindicarea naturii și întinderea pretențiilor, a motivelor și probelor pe care aceasta se întemeiază atrage decăderea persoanei vătămate din exercițiul dreptului dreptului de a participa în calitate de parte civilă în procesul penal; într-un atare caz, ea își poate valorifica pretențiile civile decurgând din infracțiune pe calea unei acțiuni la instanța civilă, unde va avea calitatea de reclamant. Termenul de formulare a cererii de exercitare a acțiunii civile în procesul penal, precum și elementele esențiale ale acesteia trebuie să fie respectate și de către reprezentantul legal sau procuror, în cazul în care exercită acțiunea civilă în numele minorului sau al interzisului judecătoresc, deoarece, în caz contrar, ar fi prejudiciat dreptul de apărare al inculpatului și al părții responsabile civilmente.
Moștenitorii persoanei fizice decedate sau succesorii în drepturi ai persoanei juridice reorganizate, desființate sau dizolvate devin subiecți principali în latura civilă a procesului penal și sunt considerați părți prin succesiune. Ei au aceleasi prerogative și facultăți procesuale pe care le avea și partea decedată/desființată, însă iau procedura așa cum se găsea în momentul introducerii lor în cauză.
Persoana care a preluat pe cale contractuală (convențională) de la persoana vătămată dreptul la repararea prejudiciului nu se poate constitui parte civilă în procesul penal dacă transmiterea dreptului s-a realizat înainte ca persoana vătămată însăși să se fi constituit parte civilă. Dacă dreptul la repararea prejudiciului s-a transmis după constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, cesionarul preia această calitate și devine parte civilă în procesul penal. În această ultimă situație, acțiunea civilă poate fi disjunsă, rămânând însă în competența instanței penale, iar cesionarul păstrând calitatea procesuală de parte civilă. Această regulă este aplicabilă și în cazul cedării prntr-o tranzacție a dreptului la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalității unui subiect de drept.
Are calitatea de parte civilă unitatea sanitară cu personalitate juridică unde a fost internată victima infracțiunii pentru vindecarea căreia au fost efectuate cheltuieli de spitalizare, acțiunea civilă fiind îndreptată împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente.
3. Modalitatea de constituire a părții civile
Atunci când legea prevede subrogarea unei persoane în drepturile persoanei vătămate, ea se poate constitui parte civilă. Sub acest aspect, o societate de asigurări poate fi autorizată, prin lege, să sa subroge de drept în locul persoanei vătămate, ca parte civilă în procesul penal îndreptat împotriva celui ce a săvârșit infracțiunea cauzatoare de daune, dacă i-a plătit despăgubirea pentru care fusese asigurată, cu precizarea că fac excepție asigurările de persoane.
Soluționând un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a decis că, în cazul infracțiunilor silvice prevăzute în Legea nr. 46/2008, prin care se aduce atingere fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, calitatea de parte civilă o pot avea atât ocolul silvic , ca reprezentant al statului, cât și proprietarul fondului forestier, dacă nu este subiect activ al infracțiunii ce face obiectul procesului.
Persoana îndreptățită, potrivit legii, la întreținere din partea celui care a decedat sau care a suferit o vătămare ce nu îi mai permite prestarea întreținerii, ca urmare a comiterii infracțiunii, ori cea căreia victima, fără a fi obligată prin lege, îi presta întreținere în mod curent se poate constitui parte civilă în procesul penal, în nume propriu.
Ascendenții, descendenții, frații și surorile, precum și soțul unei persoane fizice care a suferit o vătămare a integrității corporale sau a sănătății prin săvârșirea unei infracțiuni, dar care nu s-a constituit parte civilă până la data decesului său survenit din alte cauze, se pot constitui părți civile numai cu privire la prejudiciul material suferit de persoana vătămată, nu și cu privire la cel nepatrimonial suferit de acesta; în concepția Codului civil, drepturile nepatrimoniale ale persoanei fizice pot fi exercitate numai de titular, prin urmare, și repararea lor rămâne la latitudinea aceluiași titular.
Moștenitorii părții civile decedate și succesorii în drepturi ori lichidatorii părții civile reorganizate, desființate sau dizolvate preiau de la aceasta calitatea de parte civilă în procesul penal dacă își exprimă opțiunea, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desființării ori dizolvării, de a continua exercitarea acșiunii civile. Nerespectarea termenului atrage decăderea din exercițiul dreptului de a participa ca parte în procesul penal, succesorii respectivi urmând a-și valorifica drepturile prin acțiune la instanța civilă.
În situația decesului, reorganizării, desființării sau dizolvării părții responsabile civilmente, partea civilă poate continua acțiunea civilă în procesul penal împotriva moștenitorilor sau succesorilor în drepturi/lichidatorilor părții responsabile civilmente dacă ii indică instanței în termen de cel mult două luni de la data la care a luat la cunoștință de evenimentul respectiv. Considerăm că, dacă persoana responsabilă civilmente nu era constituită ca parte în proces la data decesului, reorganizării, desființării sau dizolvării sale, succesorii acesteia nu pot fi atrași în procesul penal ca părți responsabile civilmente .
Decesul inculpatului atrage nesoluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal. Atât în situația nerespectării termenului de decădere de două luni, cât și în situația decesului inculpatului, partea civilă are deschisă calea acțiunii la instanța civilă.
Săvârșirea unei infracțiuni poate avea, între alte consecințe și producerea unui prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau a unui prejudiciu material în dauna unei persoane juridice. În vederea reparării prejudiciului cauzat, persoana vătămată are la îndemână acțiunea civilă, pe care o poare exercita în cadrul procesului penal. În acest sens, în art. 84 alin. (1) se arată că persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal și se numește parte civilă. Au calitatea de parte civilă și succesorii persoanei prejudiciate, dacă exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal. Calitatea de parte civilă în procesul penal o poate avea atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, deoarece ambele pot fi prejudiciate printr-o infracțiune.
Constituirea ca parte civilă se poate face numai în cazul în care persoana vătămată cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral produs prin infracțiune.
Chiar în reglementarea anterioară anului 2003,consideram că se puteau acorda despăgubiri pentru prejudiciile morale produse prin infracțiune și, în consecință, persoana care a suferit asemenea daune putea avea calitatea de parte civilă în procesul penal. Notăm faptul că unele opinii exprimate în literatura noastră juridică propun acordarea de despăgubiri bănești pentru anumite prejudicii morale, cum ar fi, bunăoară, în cazul infracțiunilor de vătămare corporală sau a sănătății prin cae s-au cauzat prejudicii de ordin estetic sau de agrement.
Întotdeauna, temeiul constituirii părții civile trebuie să fie o infracțiune care, prin natura ei, poate produce prejudicii materiale sau morale, obligația de acordare a despăgubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal.
Persoana fizică sau juridică vătămată material sau moral printr-o infracțiune poate cere repararea prejudiciului fie prin promovarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acțiunii civile în afara procesului penal.
Constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal oferă acesteia unele avantaje față de exercitarea separată a acțiunii civile. Avantajele cele mai sensibile sunt: rapiditatea obținerii despăgubirilor materiale, fiindcă procesul penal este caracterizat prin operativitate și instanța, rezolvând latura penală a cauzei, va rezolva și acțiunea civilă alăturată celei penale; probele vor fi administrate mult mai ușor, calea procesului penal permițând folosirea unor mijloace energice de administrare a probelor (percheziții, cercetări la fața locului etc.)
În condițiile reglementării anterioare, evidențiam ca fiind unul dintre avantajele constituirii de parte civilă în procesul penal și faptul că acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal era scutită de timbru, comparativ cu acțiunea civilă exercitată în procesul civil, când era obligatorie plata taxei de timbru. De lege lata, conform art. 20 alin. (8), acțiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și părții responsabile civilmente, exercitată la instanța penală sau la instanța civilă, este scutită de taxă de timbru. În aceste circumstanțe, este evident faptul că acțiunea civilă care își are izvorul în săvârșirea unei infracțiuni poate fi exercitată prin scutirea de plata taxei de timbru, indiferent dacă persoana vătămată solicită repararea prejudiciului în cadrul unui proces penal sau a unui proces civil. De altfel, actuala reglementare armonizează cu prevederile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, în conformitate cu care sunt scutite de la plata taxei de timbru acțiunile si cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la cauzele penale.
Prin constituirea părții civile, în cadrul procesului penal apar și avantaje pentru activitatea de justiție, fiind facilitată rezolvarea acțiunii civile, acțiune în justiție care, în realitate, are același izvor ca și acțiunea penală, și anume infracțiunea săvârșită.
4. Persoanele ce pot avea calitatea de parte civilă
Se poate constitui parte în procesul penal persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral în urma săvârșirii infracțiunii, fie că este persoana vătămată, fie că este vorba despre succesorii acesteia. Pentru existența acestei calități procesuale se cer a fi îndeplinite condiții de ordin formal și substanțial.
Sub aspect formal se cere ca persoana să-și manifeste voința de a fi despăgubită în procesul penal, iar sub aspect substanțial trebuie să existe un prejudiciu material sau moral cauzat prin infracțiune. Îndeplinind aceste condiții, se pot constitui părți civile în procesul penal, spre exemplu, persoanele care au suferit prejudicii materiale sau morale în cazul infracțiunilor de omor.
Având în vedere aria largă a celor prejudiciați în cazul acestor infracțiuni, numeroase persoane fizice care se aflau în diverse legături de rudenie cu victima sau persoane care, deși nu se aflau în asemenea legături cu cel decedat, dacă au suferit prejudicii materiale ca urmare a săvârșirii infracțiunii, pot avea calitatea de parte civilă. În acest sens, pot exercita acțiunea în procesul penal: soția sau soțul, concubina care avea copii cu victima, sotia pentru copiii luați spre creștere fără forme de adopție, precum și persoanele care au suportat cheltuielile cu îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei.
Pentru toate aceste exemple, invocăm prevederile art. 1390 C.civ., în conformitate cu care despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptățiți la întreținere din partea celui decedat sau celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreținere în mod curent. Pentru aceste ipoteze, persoanele enumerate mai sus se pot constitui parte civilă în procesul penal în nume propriu.
De asemenea, se pot constitui parte civilă în procesul penal, conform art. 1391 alin. (2) C.civ., ascendenții, descendenții, frații, surorile sau soțul victimei decedate, pentru durerea încercată ca urmare a săvârșirii infracțiunii. În această categorie, a celor care pot invoca prejudicii morale, vor fi incluse și oricare alte persoane care pot dovedi existența acestui prejudiciu. Conform art. 1391 alin.(4) C.civ., acest drept la despăgubire nu poate fi transferat moștenitorilor, aceștia putând să îl exercite doar dacă acțiunea a fost pornită de defunct.
Acțiunea civilă având caracter petrimonial și fiind transmisibilă, se pot constitui părți civile în procesul penal moștenitorii victimei. În cazul copiilor minori, părintele rămas în viață nu poate renunța la drepturile patrimoniale ale minorului decurgând din uciderea celuilalt părinte, soluția fiind valabilă și în cazul în care minorii primesc pensie de urmaș, dacă aceasta este inferioară sumei de care minorii beneficiau din venitul părintelui lor.
Se pot constitui parte civilă în procesul penal și copiii care la data judecării deveniseră majori, dar la data decesului celui ce-i întreținea erau minori. În acest caz, copiii deveniți majori se pot constitui părți civile pentru prejudiciile suferite prin decesul unuia dintre părți, în timpul cât erau minori.
Pornind de la necesitatea rezolvării cât mai operative și eficiente a tuturor raporturilor juridice civile ce își au sorgintea în faptul infracțional, în doctrina de specialitate s-a propus introducerea în procesul penal a unei noi calități procesuale, și anume intervenientul în interes propriu. Această propunere s-a făcut pornindu-se de la aprecierea că actuala reglementare a părții civile în procesul penal permite conferirea unei asemenea calități procesuale numai persoanelor prejudiciate material în mod nemijlocit prin infracțiune.
În ceea ce ne privește, socotim că o asemenea propunere este fără obiect, deoarece dispozițiile art. 79 și art. 84 nu fac diferențierea între persoanele care au fost prejudiciate material prin infracțiune în mod nemijlocit ori mijlocit, putând avea calitatea de parte civilă orice persoană vătămată (direct sau indirect) care exercită acțiunea civilă în procesul penal.
Acest punct de vedere îl regăsim în opinia instanței supreme și în literatura de specialitate, unde se arată, în mod corect, că ceea ce interesează în asemenea cazuri este existența unei dispoziții legale care să permită persoanei vătămate prin infracțiune să pretindă despăgubiri de la inculpat, chiar dacă prejudiciul material nu a fost cauzat nemijlocit (în mod direct prin infracțiune) persoanei vătămate.
În acest context, după unele ezitări, în practica judiciară s-a consolidat opinia că unitățile sanitare au calitatea de parte civilă în procesul penal pentru despăgubirile ce li se cuvin ca urmare a cheltuielilor de spitalizare efectuate cu ocazia îngrijirilor medicale acordate persoanelor care beneficiază de gratuitatea asistenței medicale și a căror sănătate sau integritate corporală au fost vătămate prin infracțiune.
În acest sens, are calitatea de parte civilă în procesul penal unitatea spitalicească unde victima a primit asistența medicală, iar când unitatea sanitară nu are personalitate juridică, se constituie ca parte civilă în procesul penal direcția județeană de sănătate publică.
În prezent, conform art. 313 alin (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată.
În cazul proceselor penale având ca obiect, în latura civilă, recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată.
În ipoteza în care producerea pagubei în patrimoniul unității sanitare este consecința culpei comune a făptuitorului și a persoanei vătămate, operează principiul de drept civil al răspunderii în raport cu întinderea propriei culpe, despăgubirile ce se cuvin a fi diminuate proporțional cu culpa acesteia. Legea nr. 95/2006 stabilind o răspundere civilă ”potrivit legii”, înseamnă că sunt aplicabile, fără nicio derogare, dispozițiile din Codul Civil privind răspunderea pentru fapta altuia. În consecință, la plata cheltuielilor de spitalizare poate fi obligată și partea responsabilă civilmente. În același mod sunt aplicabile și prevederile art. 1382 C.civ., potrivit cărora, atunci când prejudiciul este cauzat de mai multe persoane, acestea răspund solidar față de cel prejudiciat.
Obligarea la cheltuieli necesitate de asistența medicală acordată unei persoane nu poate avea ca obiect și cheltuielile de spitalizare ale autorului faptei, coautorului faptei sau ale celui care și-a produs el însuși asemenea vătămări, deoarece, în raport cu prevederile legale, la plata acestor cheltuieli pot fi obligate umai persoanele care au vătămat integritatea corporală ori sănătatea altora , iar nu și cei care și-au vătămat sănătatea proprie.
Are calitatea de parte civilă dobânditorul de bună-credință al unui lucru furat de inculpat, când, în cursul procesului penal, acel lucru a fost ridicat de la cumpărător și predat părții vătămate; acțiunea civilă are ca obiect, în acest caz, restituirea prețului. În practica judiciară s-a ridicat problema dacă asiguratorul se poate constitui parte civilă în procesul penal în legătură cu sumele plătite asiguraților, precum și cu privire la stabilirea despăgubirilor civile cuvenite acestora. În vederea înlăturării soluțiilor contradictorii pronunțate în practica judiciară în această privință, instanța supremă a dat o decizie de îndrumare, care are deplină aplicabilitate și în prezent, arătând că asiguratorul se subrogă în drepturile asiguratului și se poate constitui parte civilă în procesul penal pentru sumele plătite în cadrul asigurării bunurilor și asigurării pentru răspundere civilă, când paguba a fost produsă prin fapte penale ale terților. Asiguratorul se subrogă în drepturile celui nemijlocit prejudiciat prin infracțiune cu sume de bani egale cu cele plătite persoanei vătămate, iar dreptul său de a exercita acțiunea civilă în procesul penal se naște de la data la care l-a despăgubit pe asigurat.
5. Drepturi
În acord cu principiul egalității de arme juridice, Codul de procedură penală reglementează în două texte drepturile esențiale ale subiecților procesuali principali și ale părților procesului penal, separat pentru subiectul pasiv al infracțiunii (persoana vătămată) și pentru subiectul activ al acesteia (inculpatul). Partea civilă și partea responsabilă civilmente au, în principiu, drepturile prevăzute de lege pentru persoana vătămată, în timp ce suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.
Majoritatea drepturilor procesuale astfel reglementate au un conținut identic, iar celelalte au conținut similar, adaptat însă specificului fiecărei categorii de subiect procesual.
În cadrul procesului penal, partea civilă are următoarele drepturi:
dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale. Acest drept este, pe de o parte, un drept-cadru al tuturor celorlalte drepturi expres prevăzute, care implică dreptul persoanei de a fi informată despre el, iar, pe de altă parte, este un accesoriu al oricărui drept ce ar putea fi exercitat de către subiecții procesuali, câtă vreme exercițiul unui drept implică ab initio cunoașterea lui. Dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale determină obligația corelativă a organelor judiciare de a avea rol activ și a comunica subiectului procesual dreptul/drepturile pe care acesta le poate avea într-o anumită conjunctură procesuală. Dreptul de a-și cunoaște drepturile în cadrul procesului penal este și o componentă a principiului loialității în îndeplinirea funcțiilor judiciare, care nu permite luarea prin surprindere a unui subiect procesual, profitând de lipsa de pregătire juridică a acestuia.
b) dreptul de a fi asistat de avocat sau reprezentant.
Prin contract, avocatul ales poate exercita atât dreptul de asistență juridică , dar și dreptul de reprezentare a clientului său.
Legea prezumă că toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoștință sunt cunoscute de către persoanele reprezentate. Partea sau alt subiect procesual principal reprezentată la un termen de judecată printr-un reprezentant convențional sau prin apărător ales nu mai este citată pentru termenele ulterioare, chiar dacă ea sau reprezentantul ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, cu excepția situațiilor în care este necesară prezența sa.
Un caz special de reprezentare este prevăzut la art. 20 alin. (6) NCPP, reluat în art. 80 din același cod, care stabilește că, atunci când în cauză există un număr mare de părți civile, respectiv persoane vătămate, care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele (cu alte cuvinte, un reprezentant convențional), iar, în cazul în care nu și-au desemnat un reprezentant comun, procurorul, prin ordonanță, sau instanța, prin încheiere, poate desemna un avocat din oficiu ( reprezentant judiciar) care să reprezinte interesele persoanelor vătămate sau părților civile respective. Prevederea are menirea să asigure buna desfășurare a procesului penal, prin evitarea situațiilor de amânare a activităților procesuale din cauza neregularităților în procedura de citare sau înștiințare a subiecților procesuali de mai sus.
Nu rezultă din text că persoanele respective sunt limitate a desemna un reprezentant numai dintre ele, prin urmare, pot desemna ca reprezentant și o terță persoană, care poate fi sau nu un avocat.
În calitatea desemnării unui avocat din oficiu care să reprezinte interesele grupului procesual, calitatea de reprezentant subzistă cât timp fiecare persoană vătămată nu a încunoștințat, în termen de 3 zile de la comunicarea copiei ordonanței sau încheierii, că refuză să fie reprezentată în această modalitate. În cazul părților civile, nu este prevăzut un termen-limită pentru exprimarea refuzului de a fi reprezentate. Considerăm că, în cazul în care există atât un număr mare de persoane vătămate neconstituite părți civile, cât și un număr mare de părți civile, care nu au interese contrarii, prevederile legale pot fi aplicate în sensul desemnării unui singur avocat din oficiu care să reprezinte interesele atât ale persoanelor vătămate, cât și ale părților civile.
c) dreptul e a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii. Acest drept face parte din ansamblul dreptului la apărare al oricărui subiect procesual, însă în limitele calității sale procesuale și ale interesului său legitim, precum și în condițiile prescrise de lege.
Atât inculpatul, cât și partea civilă au drepturi egale în cursul judecății de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii atât asupra laturii penale, cât și asupra laturii civile a procesului. Persoana vătămată are astfel de drepturi numai în ceea ce privește soluționarea laturii penale a cauzei, în timp ce partea responsabilă civilmente, dimpotrivă, este limitată în exercitarea lor, care trebuie dirijate numai în scopul soluționării acțiunii civile; limitarea este însă atenuată de faptul că partea responsabilă civilmente poate fi partea activă în administrarea probelor, ridicarea excepțiilor și expunerea concluziilor cre interesează latura penală, dacă în același timp acestea influențează soluționarea laturii civile de care este interesată.
d) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea cauzei. Se includ în astfel de cereri cele pentru declararea căilor de atac, cele pentru luarea sau ridicarea unor măsuri procesuale, cele pentru stabilirea unor anumite termene de efectuare a actelor procedurale ori pentru a beneficia de înlesniri în vederea pregătirii apărării.
Partea civilă are dreptul de a formula orice alte cereri care contribuie la soluționarea laturii penale și/sau a laturii civile a cauzei.
e) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii. Acest drept este o componentă esențială a înlesnirilor necesare apărării de care trebuie să beneficieze părțile și subiecții procesuali principali. Dreptul nu poate fi exercitat în mod abuziv, în sensul că trebuie armonizat cu interesele bunei desfășurări ale procesului, trebuie să nu împiedice efectuarea la timp a oricărei activități procesuale considerate necesară de către organul judiciar și nici să nu prejudicieze aflarea adevărului.
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpet atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română.
Folosirea limbii oficiale prin interpret este de natură să garanteze părților exercitarea dreptului la apărare, dar și egalitatea lor în fața organelor judiciare. Dreptul la interpret nu poate fi restrâns părților și subiecților procesuali în niciun moment al desfășurării procesului penal. Bineînțeles, acest drept trebuie să aibă corespondent faptic, în sensul că în mod real persoana beneficiară trebuie să nu înțeleagă, să nu se exprime bine sau să nu poată comunica în limba română.
Obligația corelativă a organului judiciar este de a asigura prezența interpretului atunci când se desfășoară proceduri orale în prezența subiectului procesual, de a asigura traducerea înscrisurilor judiciare care trebuie comunicate acestuia ori a celor a căror cunoaștere este esențială pentru exercitarea apărării și de a solicita, de principiu, numai serviciile interpreților și traducătorilor autorizați potrivit legii. În categoria interpreților intră și persoanele care au cunoștințele necesare de a comunica prin limbaje speciale cu persoanele care suferă de afecțiuni de vorbire și/sau auditive.
g) Dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege.
Medierea în cauzele penale trebuie să se desfășoare astfel încât să fie garantat dreptul fiecărei părți la asistență juridică și, dacă este cazul, la serviciile unui interpret. Medierea în cauzele penale este benefică atât pentru instanțe cât și pentru părțile aflate în conflict, exceptând situațiile în care victima nu poate accepta reconcilierea cu agresorul sau nu reușește să depășească emoțional evenimentele ce au declanșat conflictul, ambele situații nefiindu-i imputabile întrucât, din punct de vedere psihologic, aceasta nu se simte confortabil și nu are capacitatea deplină d a negocia diect cu cel care a tulburat-o într-un mod violent.
h) Dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților.
i) Dreptul de a fi ascultat.
j) Alte drepturi prevăzute de lege.
Noțiunea de „lege” are un sens general, cuprinzând nu numai Codul de procedură penală, ci și orice altă lege în al cărui conținut se prevăd anumite drepturi procesuale de care beneficiază subiecții procesului penal. Astfel de drepturi sunt prevăzute, spre exemplu, în Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor, în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală ori în Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor.
Obligații
Obligația de a se prezenta personal la chemarea instanței și de a păstra ordinea și solemnitatea ședinței de judecată.
Obligația de a exercita cu bună-credință drepturile procesuale conferite de lege.
Potrivit Codului de Procedură Civilă, prin „buna-credință” se înțelege: drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți; partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate.
Buna-credință în exercitarea drepturilor subiective a fost ridicată la nivelul unui principiu consituțional prin dispozițiile art. 57 din actuala lege fundamentală. Extul constituțional amintit se referă expressis verbis la exercitarea drepturilor și libertăților constituționale „cu bună-credință”. Dar exercitarea tuturor drepturilor subiective cu bună-credință reprezintă azi un principiu juridic unanim admis. Principiul este consacrat și în art. 14 NCC, potrivit căruia orice persoană trebuie să își exercite drepturile civile cu bună-credință, precum și în alte legislații procesuale. Deosebit de relevante sunt și prevederile cuprinse în Principiile ALI/UNIDROIT. Precizăm că potrivit Principiului 11.1, părțile și avocații lor trebuie să acționeze cu bună-credință în raporturile lor cu tribunalul și cu celelalte părți. De asemenea, potrivit Principiului 11.2, părțile și tribunalul sunt responsabile cu privire la pomovarea unei juste și eficiente soluționări a procesului și la rezolvarea lui într-un temen rezonabil.
7. Audierea părții civile
Întrucât partea civilă a fost implicată în comiterea infracțiunii, informațiile pe care aceasta le furnizează organelor judiciare pot contribui la aflarea adevărului în cauză, motiv pentru care declarațiile acesteia constituie mijloace de probă.
La începutul primei audieri, organul judiciar adresează părții civile aceleași întrebări preliminare pe care le pune și suspectului sau inculpatului, după care îi aduce la cunoștință drepturile și obligațiile procesuale.
Audierea propriu-zisă decurge în același mod cu cea a suspectului sau inculpatului, cu diferența însă că partea civilă nu pot refuza să dea declarații.
Când sunt mai multe părți civile acestea pot fi audiate separat, dacă interesul aflării adevărului o cere. Întocmai ca în cazul coinculpaților, părtile pot fi reaudiate ori de câte ori este necesar. Singura deosebire față de procedura de audiere a inculpatului constă în aceea că, în caz de refuz al vreuneia dintre părți de a face declarații în fața instanței, aceasta nu poate dispune citirea declarațiilor date de parte în cursul cercetării prealabile. Cu privire la acest aspect, s-a arătat că legea a avut în vedere faptul că, de regulă, celelalte părți au interes să se folosească de posibilitatea și prilejul de a contribui la aflarea adevărului, așa încât, atunci când o parte nu vrea să facă declarații în fața instanței, această comportare este considerată ca o simplă desistare de la o facultate procesuală.
După ce partea este lăsată inițial să arate tot ce știe, i se pot pune întrebări, președintele și ceilalți membri ai completului vor adresa întrebări acestei persoane ulterior procurorului, inculpatului/inculpaților, avocaților acestuia/acestora, persoanei vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente și avocaților acestora și doar dacă apreciază necesar pentru justa soluționare a cauzei.
Nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la audierea celorlalte părți și a persoanei vătămate poate atrage nulitatea actului, în aceleași condiții ca și în cazul audierii inculpatului.
Valoarea probatorie a declarațiilor date de către partea civilă
Având în vedere că părțile civile sunt interesate în mod direct de soluționarea laturii penale sau a laturii civile a cauzei, declarațiile acestora nu au o valoare probatorie superioară, fiind de aplicare regula liberei aprecieri a probelor.
La baza teoriei liberei aprecieri a probelor în dreptul nostru stă concepția despre interdependența dintre convingerea organului judiciar și conștiința sa juridică. Convingerea organului judiciar ca urmare a aprecierii probelor administrate într-o cauză este determinată de conștiința sa juridică. Conștiința juridică este o formă a conștiinței sociale îndeplinind funcții de cunoaștere, de apreciere și de determinare a conduitei umane iar conținutul ei îl constituie ideile, sentimentele și volițiunile având ca obiect dreptul și atitudinea față de drept. Elementul de conștiință este anterior celui de convingere, în sensul că în activitatea probatorie conștiința juridică a organului judiciar precede acțiunea de cunoaștere și evaluare a probelor, pe când convingerea se formează după administrarea tuturor probelor și aprecierea acestora. Conștiința are o mai mare stabilitate și permanență decât convingerea care are un conținut mult mai schimbător; astfel dacă convingerea pe care și-o formează un organ judiciar pe baza probelor poate să se schimbe în lumina noilor probe administrate, nu se poate presupune că s-ar fi schimbat conștiința juridică a organului judiciar respectiv în mod esențial într-un interval atât de scurt; convingerea se schimbă de la o cauză la alta, de la anumite probe administrate la altele, fără ca modificările convingerii să presupună schimbări corespunzătoare ale conștiinței juridice, acest element determinat în aprecierea probelor având o relativă stabilitate. Se poate aprecia, în cadrul interdependenței dintre convingerea organului judiciar și conștiința sa juridică, că, în principiu, conștiința juridică constituie generalul care călăuzește organele judiciare în toate cauzele, iar convingerea este particularul, întemeiat pe general și care se formează în cauză concretă.
Convingerea organului judiciar nu reprezintă un instinct, o intuiție pur subiectivă, ci constituie un sentiment de certitudine fermă despre existența sau inexistența unui fapt; spre deosebire de intuiție, convingerea se întemeiază pe raționament, pe explicații, fiind deci o convingere rațională.
CAPITOLUL IV
PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE
1. Noțiune
Persoana responsabilă civilmente este acea persoană care are obligația legală contractuală să acopere patrimoniul legii civile, în tot sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune, dacă este chemată ca parte în procesul penal.
2. Categorii de părți responsabile civilmente potrivit Codului civil:
Răspunderea persoanei pentru fapta altuia, reglementată de Codul Civil în art. 1372-1374, este o răspundere care incumbă părintelui sau tutorelui, profesorului sau supraveghetorului, comitentului ce au autorizarea legală, contractuală sau judecătorească de supraveghere, dirijare sau/și control asupra altei persoane (minor, persoană pusă sub interdicție, elev, prepus), răspunderea fiind instituită pentru a proteja persoana care a suferit un prejudiciu împotriva insolvabilității acestora din urmă, ca autori ai faptei prejudiciabile.
În condițiile în care prejudiciul poate fi produs și printr-o infracțiune, legea a instituit calitatea procesuală de parte responsabilă civilmente, corelativă celei din dreptul material, de debitor al obligației la dezdăunare pentru fapta altuia.
Partea responsabilă civilmente nu este subiect în latura penală a procesului; în apărarea sa, ea va putea însă folosi tot materialul probator al procesului pentru a dovedi că acțiunea civilă nu este întemeiată sau că nu s-au cauzat pagubele pretinse de partea civilă ori că daunele pretinse sunt exagerate. În acest sens, poate fi observată dispoziția art. 409 alin. (1) lit. c) teza a II-a NCPP, care stabilește că partea responsabilă civilmente poate ataca soluția pe latură penală a hotărârii, în măsura în care a influențat soluția în latura civilă.
Răspunderea pentru fapta altuia în Codul civil:
Potrivit dispozițiilor Codului civil, răspund pentru fapta altuia și pot avea calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal:
Cel care, în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție
Comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate.
În baza art. 1372 C.civ., va interveni răspunderea civilă delictuală în cadrul procesului penal, pentru următoarele categorii de persoane:
părinții, tutorele, curatorul special pentru oricare altă persoană care avea obligația de supraveghere, pentru prejudiciile cauzate de minori;
tutorele sau curatorul special, pentru prejudiciile cauzate de persoanele puse sub interdicție.
Problema răspunderii părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori se pune indiferent dacă filiația este din căsătorie sau din afara căsătoriei. La fel se pune problema răspunderii adoptatorilor pentru copiii adoptați, indiferent dacă adopția s-a făcut sau nu cu efecte depline. De asemenea, părintele căruia nu i s-a încredințat copilul va răspunde în calitate de parte responsabilă civilmente pentru prejudiciile cauzate prin infracțiune, în măsura în care se constată în sarcina sa vreo culpă în legătură cu educația minorului.
Prin efectele dispozițiilor legii civile, părinții răspund pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori din momentul în care aceștia din urmă, prin comportamentul lor deviant, produc prejudicii materiale în patrimoniul altor persoane, indiferent dacă minorii nu au capacitate de exercițiu sau au capacitate de exercițiu restrânsă. Sub acest aspect, subliniem faptul că în dreptul procesual penal, de regulă, părinții răspund pentru copiii minori care au capacitate de exercițiu restrânsă.
O asemenea concluzie se impuse ținând seama de faptul că minorii pot fi trași la răspundere penală numai după ce au împlinit vârsta de 14 ani, moment de la care operează și prezumția relativă a existenței discernământului ca element al laturii subiective a infracțiunilor săvârșite de minori, până la vârsta de 14 ani minorii neputând fi trași la răspundere penală și, în consecință, părinții nu pot primi calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal pentru repararea prejudiciilor materiale ori a daunelor morale cauzate de către minorii care nu au împlinit această vârstă deoarece nu se pune problema declanșării procesului penal.
Părinții nu au calitatea de parte responsabilă civilmente, prin excepție, în cazul în care minorii au împlinit vârsta de 14 ani, însă nu au trecut pragul de 18 ani, dar au dobândit capacitate deplină de exercițiu prin efectul legii. În ceea ce privește angajarea răspunderii civile a părinților pentru faptele săvârșite de copiii lor minori, în literatura de specialitate sunt menționate ca fiind necesare atât anumite condiții generale, cât și condiții speciale.
Condițiile generale sunt: existența prejudiciului, existența faptei ilicite, existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția.
Condițiile speciale sunt: copilul să locuiască împreună cu părinții; părinții să nu fi răsturnat prezumția de culpă; copilul să nu fie în supravegherea altei persoane.în cazul în care nu se constată existența cumulativă a condițiilor menționate mai sus, părintele minorului nu poate fi obligat să repare prejudiciile cauzate prin fapta minorului și, implicit, părintele minorului nu poate primi calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal.
Sunt numeroase situațiile în care, din analiza concretă a datelor cauzei penale, se poate constata că părinții sunt exonerați de răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori. În legătură cu condiția ca minorul să fi locuit cu părinții, instanțele judecătorești au hotărât că părintele răspunde civil pentru fapta prejudiciabilă săvârșită de copilul minor în cazul în care locuiește la acesta, deși prin hotărâre judecătorească a fost încredințat celuilalt părinte. De asemenea, răspunde și părintele căruia minorul i-a fost încredințat, chiar dacă nu locuiește la acesta, în situația când s-a preocupat, efectiv, de educarea lui.
Deși în practica judiciară, cât și în literatura de specialitate au fost exprimate opinii potrivit cărora prezumția de culpă a părinților nu este bazată exclusiv pe lipsa de supraveghere, ci și pe carențele în educarea minorilor, opinii pe care le găsim justificate, apreciem totuși că, în anumite situații speciale, lipsa de supraveghere conduce la înlăturarea răspunderii civile a părinților prentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori. În acest sens, în cazul în care un copil a săvârșit o infracțiune după ce a fugit din centru de reeducare (unde era internat), părinții nu pot fi obligați să răspundă civil pentru faptele săvârșite de acesta. Într-o asemenea situație, părinții minorului, pe de o parte, nu au posibilitatea să-l supravegheze pe acesta, datorită faptului că era internat într-un centru de reeducare, iar pe de altă parte, lipsindu-le paza copilulu, nu aveau nici îndatorirea de a da direct educație acestuia și de a-l supraveghea, fiind înlăturată, astfel rațiunea prezumției de răspundere pentru fapta copilului minor.
În orice caz, suntem de părere că, în cazul în care minorul a fugit dintr-un centru de reeducare, după ce a stat o perioadă îndelungată în acest centru (doi până la cinci ani), ppărinții nu pot fi obligați să răspundă civil pentru carențe în educarea minorului respectiv, deoarece și centrului de reeducare i s-ar reproșa că nu a făcut o educație corespunzătoare minorului în cauză.
Chiar unii autori, care opinează pentru răspunderea părinților în ipoteza de mai sus, susțin că părinții nu pot fi părți responsabile civilmente pentru faptele săvârșite de minori în timpul stării de arest a primilor, indiferent că aceștia se află în executarea unei pedepse, ori în timpul deținerii preventive. Deci, în această situație, în mod obiectiv este vorba de imposibilitatea exercitării supravegherii și educării minorului, situație similară cu aceea în care minorul se află în stare de detenție.
În cazul în care este angajată răspunderea părinților pentru copiii minori, aceștia din urmă vor fi obligați la plata despăgubirilor în solidar cu părinții. În cazul în care partea civilă a renunțat, în fața instanței, la orice pretenție față de inculpat – care este minor – ,și dacă bunul furat nu se mai găsește, fiind, între timp abandonat de făptuitor, astfel că nu mai poate fi confiscat în natură, instanța urmează a-l obliga pe inculpat la plata către stat a unui echivalent bănesc; în această situație, fiind vorba de o sancțiune penală, obligația incumbă exclusiv minorului, nu și părinților săi, părți responsabile civilmente în procesul penal.
În cadrul acestei prime categorii de persoane care pot dobândi calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal sunt incluse, pe lângă părinți, tutore sau curator special, și oricare alte persoane care aveau obligația de supraveghere a minorului. A fost avută în vedere, în acest sens, răspundere civilă delictuală a institutorilor și a meșteșugarilor pentru faptele elevilor sau ucenicilor, reglementată în Codul civil.
Și în cazul acestei răspunderi trebuie îndeplinite atât anumite condiții generale, cât și anumite condiții speciale.
Condițiile generale ce se cer a fi întrunite sunt:
existența prejudiciului;
existența faptei ilicite a elevului;
existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
Condițiile speciale sunt:
cel ce a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev și să fie minor;
fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârșită în timp ce elevul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea profesorului ori a meșteșugarului;
În practica judiciară, în mod concret s-a arătat că unitățile de învătământ sau Ministerul Educației și Cercetării nu răspund, în baza dispozițiilor Codului Civil, pentru pagubele pricinuite de elevi, deoarece, pentru persoanele juridice, legea nu reține o altă răspundere pentru fapta altuia decât ce a comitenților pentru prepușii lor.
Răspunderea civilă, în temeiul Codului civil, va trebui să fie angajată chiar dacă, în fapt, elevul sau ucenicul nu era sub supravegherea profesorului sau meșteșugarului, dacă aceștia, prin faptele omisive sau comisive îndatoririlor de serviciu ce le reveneau, au făcut posibilă sustragerea de sub supraveghere.
În acest sens, practica judiciară a decis că pentru faptele inculpatului minor plecat noaptea din internatul școlii răspunde persoana care avea în supraveghere minorul în afara programului zilnic de instruire și educare.
Nu în ultimul rând, în cadrul procesului penal se va putea antrena răsunderea civilă delictuală a tutorelui sau curatorului special în ipoteza producerii unui prejudiciu de o persoană pusă sub interdicție (persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale).
Răspunderea comitenților pentru prepușii lor:
Potrivit Codului civil, comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
Răspunderea comitentului poate fi angajată numai dacă victima prejudiciului face dovada existenței următoarelor condiții generale:
existența prejudiciului;
existența faptei ilicite a prepusului;
existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu;
existența vinei prepusului în săvârșirea faptei ilicite.
Alături de aceste condiții generale, pentru angajarea răspunderii comitentului, se cer a fi îndeplinite două condiții specifice, și anume:
existența raportului de prepușenie;
prepusul să fi săvârșit fapta în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Dovedirea existenței acestor două condiții cade în sarcina victimei prejudiciului.
Cu privire la prima condiție specială, și anume existența unui raport de prepușenie, menționăm că între comitent și prepus este necesar să existe raporturi juridice de muncă la momentul săvârșirii faptei ilicite. Temeiul acestui raport de muncă poate fi un contract de muncă.
Răspunderea comitentului poate fi angajată dacă, în momentul săvârșirii faptei ilicite de către prepus, primul avea autoritatea de a îndruma și controla activitatea desfășurată de acesta în îndeplinirea sarcinilor încredințate.
Cu privire la cea de-a doua condiție specială, privind angajarea răspunderii comitentului – și anume prepusul să fi săvârșit fapta în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate – arătăm că teoria și practica au oferit o paletă largă de interpretări.
Soluțiile practicii sunt la adăpostul oricărei critici în cazul în care consideră că nu poate fi pusă problema răspunderii comitentului pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârșite de prepusul său, dacă fapta nu are niciun fel de legătură cu exercițiul funcției încredințate. De asemenea, sunt scutite de orice comentarii soluțiile practicii judiciare, prin care este angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, când acesta din urmă acționează în cadrul normal al funcțiilor încredințate, dacă prin nedibăcie, neglijență sau imprudențăa cauzat un prejudiciu altei persoane.
În acest sens, numeroase decizii ale instanțelor judecătorești arată că răspunderea comitentului poate fi angajată numai în situațiile menționate mai sus și nu trebuie să funcționeze dacă prepusul depășește limitele conferite de funcție, profitând sau abuzând de funcție, ori dacă acționează pentru propriul său interes fără legătură cu interesele comitentului sau dacă acționează împotriva intereselor comitentului. Pentru aceleași ipoteze, alte instanțe au considerat în mod greșit, că poate fi angajată răspunderea civilă a comitentului pentru fapta prepusului.
Asemenea soluții sunt pronunțate printr-o extindere nelimitată și nejustificată a răspunderii comitentului în cazurile de acest fel. În practica judiciară s-a stabilit că temeiul răspunderii comitenților pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale prepușilor îl reprezintă obligația ce o au de a garanta despăgubirea celor care au suferit daune prin acțiuni comie de prepuși în exercitarea normală a atribuțiunilor specifice functiei încredințate, cât și, deopotrivă, prin fapte abuzive, contrare normalei defășurări a funcției, adică prin depășirea acelor atribuții, chiar fără știrea și consimțământul comitentului. În ultima ipoteză, culpa comitentului constă în aceea că nu l-a instruit și supravegheat îndeajuns pe prepus, răspunderea sa fiind angajată indiferent dacă acesta din urmă a acționat în interesul comitentului ori în propriul său interes.
În practică s-a statuat că:
În conformitate cu art. 14 din Codul de procedură penală și cu art. 1000 alin. 3 din Codul civil, în cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 139 alin. 4 și art. 139 din Legea nr. 8/1996, modificată și completată, este antrenată răspunderea civilă a societății comerciale administrate de inculpat în solidar cu acesta, ca parte responsabilă civilmente.
În mod corect, instanța l-a obligat pe inculpat la plata despăgubirilor către părțile civile, în solidar cu societatea comercială pe care o administra, în calitate de parte responsabilă civilmente. Potrivit art. 1000 alin. 3 Cod civil, comitentul răspunde de prejudiciul cauzat de prepușii lui în funcțiile ce li s-au încredințat. Cu privire la condiția ca prepusul să fi săvârșit fapta în funcția ce i s-a încredințat, este de observat că răspunderea comitentului este deopotrivă angajată atât atunci când prepusul și-a desfășurat activitatea în limitele sarcinilor sale de serviciu, cât și atunci când el și-a depășit aceste sarcini, comitentul aflându-se în culpă pentru insuficienta instruire și supraveghere a prepusului.
2. Momentul până la care se poate constitui partea responsabilă civilmente
Dată fiind poziția sa procesuală, drepturile și obligațiile pe care le are în procesul penal, persoana responsabilă civilmente este constituită ca parte fie prin intreoducerea ei de către cei în drept să o facă, fie prin intervenția ei, atunci când consideră necesar.
Introducerea persoanei responsabile civilmente poate avea loc la cerere sau din oficiu. Instanța penală era obligată să introducă în trecut, din oficiu, în cauză pe comitent când persoana vătămată prin infracțiunea săvârșită de prepus era o organizație prevăzută în art. 145 C. pen. . Această obligație incumbă astăzi instanței numai când prejudiciile au fost cauzate unor persoane incapabile sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. Instanța nu poate introduce din oficiu ca parte responsabilă civilmente pe comitentul inculpatului când partea civilă are capacitate de exercițiu.
Introducerea persoanei responsabile civilmente poate avea loc la cererea părții civile, deoarece este un drept al acesteia, nu al inculpatului.
Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătorești la prima instanță, fiindu-i opozabile toate actele procesuale și procedurale efectuate până în momentul intervenției sale.
Dispoziția legii privind opozabilitatea actelor procesuale și procedurale față de persoana responsabilă civilmente care intervine în procesul penal se justifică prin aceea că procesul penal nu trebuie să sufere întârzieri prin reluarea unor activități procesuale deja efectuate.
În art.16 se arată că introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc fie în cursul urmăririi penale, fie în fața instanței de judecată până la citirea actului de acuzare. S-a arătat, și pe bună dreptate, că declarația de constituire de parte responsabilă civilmente în procesul penal poate îmbrăca forma scrisă ori pe cea orală, situație în care organul judiciar va consemna într-un act constituirea de parte responsabilă civilmente (organul de urmărire penală într-un proces-verbal, iar instanța de judecată într-o încheiere de ședință).
Această limită în timp este fixată, în mod simetric, în raport cu constituirea de parte civilă în vederea asigurării echității în ceea ce privește posibilitatea de acționare a părților în apărarea intereselor lor.
Persoana responsabilă civilmente poate fi introdusă în proces și după citirea actului de sesizare, dacă ea nu se opune la luarea acestei măsuri, iar dreptul său de apărare este respectat prin îndeplinirea tuturor cerințelor înscrise în art. 16 alin. (2) și (3).
În cazul în care partea responsabilă civilmente a fost introdusă în procesul penal după citirea actului de sesizare și a făcut obiecțiuni, pretențiile părții civile față de partea responsabilă civilmente nu mai pot fi valorificate în procesul penal, ci, eventual, pe calea unei acțiuni separate introduse la instanța civilă.
De asemenea, este considerată tardivă introducerea părții responsabile civilmente în procesul penal când aceasta se face printr-o acțiune separată cu ocazia rejudecării cauzei după casare, dacă hotărârea primei instanțe nu a fost casată cu trimitere în acest scop. În cazul în care partea responsabilă civilmente a fost introdusă în termen în procesul penal aflat pe rolul unei judecătorii și aceasta din urmă și-a declinat competența în favoarea tribunalului, introducerea în cauză a părții responsabile civilmente rămâne valabilă în fața tribunalului. Momentul limită până la care poate fi introdusă în proces persoana responsabilă civilmente este fixat în vederea ocrotirii dreptului ei de apărare.
Având sarcina răspunderii civile, în cadrul procesului penal, persoana responsabilă civilmente poate interveniși după citirea actului de sesizare, căci, în acest mod, ea nu prejudiciază drepturile niciunei alte părți din procesul penal, ci, dimpotrivă, facilitează, prin prezența ei, atât realizarea drepturilor pe care le are partea civilă, cât și achitarea obligațiilor pe care le are inculpatul. De altfel, aceasta credem că a fost și rațiunea pentru care, potrivit art. 16 alin. (2), persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătorești la prima instanță.
Permițând intervenția persoanei responsabile civilmente în procesul penal și după citirea actului de sesizare, legiuitorul a fixat, totuși, un moment limită, și anume, terminarea cercetării judecătorești, așa încât, în faza dezbaterilor, această parte în proces să poată participa în vederea realizării drepturilor pe care le are.
2.1 Constituirea părții responsabile civilmente prin intervenție:
Având sarcina răspunderii civile, în cadrul procesului penal, persoana responsabilă civilmente poate interveni și după începerea cercetării judecătorești, deoarece, în acest mod, ea nu prejudiciază drepturile niciunei alte părți din procesul penal, ci, dimpotrivă, facilitează, prin prezența ei, atât realizarea drepturilor pe care le are partea civilă, cât și achitarea obligațiilor pe care le are inculpatul. De altfel, aceasta credem că a fost și rațiunea pentru care, potrivit art. 21 alin. (3), persoana responsabiă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătorești la prima instanță de judecată, luând procedura din stadiul în care se află la momentul intervenției.
Dispoziția legii privind opozabilitatea actelor procesuale și procedurale față de persoana responsabilă civilmente care intervine în procesul penal se justifică prin aceea că procesul penal nu trebuie să sufere întârzieri prin reluarea unor activități procesuale deja efectuate.
În literatura de specialitate s-a arătat, pe bună dreptate, că declarația de constituire de parte responsabiă civilmente în procesul penal poate îmbrăca forma scrisă ori pe cea orală, situație în care organul judiciar va consemna într-un act constituirea de parte responsabilă civilmente (organul de urmărire penală într-un proces-verbal, iar instanța de judecată într-o încheiere de ședință).
Permițând intervenția persoanei responsabile civilmente în procesul penal și după începerea cercetării judecătorești, legiuitorul a fixat totuși un moment limită, și anume terminarea cercetării judecătorești la prima instanță, așa încât, în faza dezbaterilor, această parte în proces să poată participa în vederea realizării drepturilor pe care le are.
3. Drepturi
În cadrul procesului penal, partea responsabilă civilmente are următoarele drepturi:
dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale
dreptul de a fi asistat de avocat sau reprezentant
Dreptul la apărare constituie un drept fundamental de tradiție, în mod obișnuit încadrat în prima generație de drepturi, pentru garantarea căruia statul trebuie să se abțină de la orice ar putea limita posibilitățile unei persoane de a se apăra în instanță. Formularea sa constituțională nu a cunoscut variații mari de-a lungul timpului, în sistemul juridic românesc reglementarea sa fiind în permanent acord cu prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale Pactului Internațional privind Drepturile Civile și Politice, precum și cu dispozițiile art. 6 parag. 3 al Convenției europene a drepturilor omului.
Textul Constituțional face referire atât la dreptul de apărare în sens larg, cât și la posibilitatea părților din cadrul unui proces de a fi asistate de un apărător calificat, un avocat. Rezultă de aici că dreptul la apărare cunoaște două accepțiuni: în sens larg, dreptul la apărare se referă la totalitatea drepturilor și regulilor procedurale ce permit părților implicate în procese să se apere împotriva acuzațiilor ce li se aduc, dovedind lipsa vinovăției lor și justețea propriilor aformații, precum și contestând învinuirile ce li se aduc; în sens restrâns, dreptul la apărare desemnează posibilitatea oricărei persoane de a avea acces la serviciile unui avocat.
În sens larg, dreptul la apărare conferă oricărei părți implicată într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situații sau împrejurări ce susțin și probează apărarea. Aceasta include participarea la ședințele de judecată, posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, solicitări cu privire la administrarea probelor, invocarea de excepții procedurale, precum și exercitarea unor drepturi procesuale ce pot sprijini partea aflată în apărare, inclusiv utilizarea serviciilor unui apărător calificat. Orice parte într-un proces are dreptul de a exercita căile de atac cu privire la soluția dată de instanță, în condițiile legii.
Dreptul la apărare în sens larg nu exclude posibilitatea părților de a se apăra singure în cursul procesului, precum și obligația organelor judiciare de a avea în vedere din oficiu și aspectele favorabile părților prezente în proces. În sens restrâns, dreptul la apărare se referă exclusiv și limitativ doar la asistența juridică profesională, adică folosirea unui avocat.
Garantarea dreptului la apărare constituie o obligație ce revine statului. Ea se află în strânsă corelație cu principii procesuale fundamentale, precum cel al legalității, al aflării adevărului, al rolului activ al organelor judiciare ce trebuie să stabilească și aspectele favorabile părților. Toate aceste veritabil obligații stabilite pentru organele judiciare fac ca protecția părților să fie una reaă, credibilă.
c. dreptul e a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii.
d. dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea cauzei. Se includ în astfel de cereri cele pentru declararea căilor de atac, cele pentru luarea sau ridicarea unor măsuri procesuale, cele pentru stabilirea unor anumite termene de efectuare a actelor procedurale ori pentru a beneficia de înlesniri în vederea pregătirii apărării.
Partea civilă are dreptul de a formula orice alte cereri care contribuie la soluționarea laturii penale și/sau a laturii civile a cauzei.
e. dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii. Acest drept este o componentă esențială a înlesnirilor necesare apărării de care trebuie să beneficieze părțile și subiecții procesuali principali. Dreptul nu poate fi exercitat în mod abuziv, în sensul că trebuie armonizat cu interesele bunei desfășurări ale procesului, trebuie să nu împiedice efectuarea la timp a oricărei activități procesuale considerate necesară de către organul judiciar și nici să nu prejudicieze aflarea adevărului.
f. dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpet atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română.
g. dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege.
h. dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților.
i. dreptul de a fi ascultat.
j. alte drepturi prevăzute de lege.
4. Obligații
Principala obligație pe care o are partea responsabilă civilmente este de a răspunde civil pentru sau alături de inculpat. Această calitate procesuală se bucură de drepturile și obligațiile, în ceea ce privește acțiunea civilă, pe care legea le prevede pentru inculpat, în acest sens putând administra probele utile apărării sale. În ipoteza în care acțiunea civilă se exercită din oficiu, instanța are obligația de a cita și partea responsabilă civilmente, în vederea introducerii ei în proces.
Deși este subiect în latura civilă a procesului penal, partea responsabilă civilmente poate folosi în apărarea sa tot materialul probator existent în cauză. Astfel, ea poate dovedi că fapta suspectului sau inculpatului a fost săvârșită în împrejurări care exclud răspunderea civilă.
Alte obligații ale acestui subiect procesual, care pot fi menționate, sunt următoarele: suportarea procesului de tragere la răspundere civilă delictuală, suportarea unor măsuri asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, până la concurența valorii probabile a acestora, obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare în vederea audierii și de a nu părăsi, fără permisiune ori un motiv întemeiat locul unde urmează să se desfășoare audierea, suportarea executării unui mandat de aducere, obligația de a păstra disciplina ședinței de judecată.
5. Audierea părții responsabile civilmente
Întrucât partea responsabilă civilmente au fost implicate în comiterea infracțiunii, informațiile pe care acestea le furnizează organelor judiciare pot contribui la aflarea adevărului în cauză, motiv pentru care declarațiile lor constituie mijloace de probă.
La începutul primei audieri, organul judiciar adresează părții responsabile civilmente aceleași întrebări preliminare pe care le pune și suspectului sau inculpatului, după care îi aduce la cunoștință drepturile și obligațiile procesuale.
Audierea propriu-zisă decurge în același mod cu cea a suspectului sau inculpatului, cu diferența însă că partea responsabilă civilmente nu pot refuza să dea declarații.
Când sunt mai multe părți responsabile civilmente, acestea pot fi audiate separat, dacă interesul aflării adevărului o cere. Întocmai ca în cazul coinculpaților, părtile pot fi reaudiate ori de câte ori este necesar. Singura deosebire față de procedura de audiere a inculpatului constă în aceea că, în caz de refuz al vreuneia dintre părți de a face declarații în fața instanței, aceasta nu poate dispune citirea declarațiilor date de parte în cursul cercetării prealabile.
Cu privire la acest aspect, s-a arătat că legea a avut în vedere faptul că, de regulă, celelalte părți au interes să se folosească de posibilitatea și prilejul de a contribui la aflarea adevărului, așa încât, atunci când o parte nu vrea să facă declarații în fața instanței, această comportare este considerată ca o simplă desistare de la o facultate procesuală. Nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la audierea celorlalte părți și a persoanei vătămate poate atrage nulitatea actului, în aceleași condiții ca și în cazul audierii inculpatului.
Potrivit NCPP, în cursul urmăririi penale, audierea părții responsabile civilmente se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audio-video, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă.
6. Valoarea probatorie a declarațiilor date de către partea responsabilă civilmente
Declarația părții responsabile civilmente reprezintă mijlocul de probă ce cuprinde relatările părții responsabile civilmente în legătură cu cauza penală, administrat fie pe calea ascultării, fie prin confruntarea cu alte persoane.
Potrivit NCPP declarațiile părții responsabile civilmente pot fi obținute:
a. prin procedeul probatoriu al confruntării, când între declarațiile date anterior în cauză de partea responsabilă civilmente și declarațiile altor părți, subiecți procesuali principali ori ale martorilor există contradicții, dacă confruntarea este necesară pentru lămurirea cauzei.
b. prin ascultare: ascultarea reprezintă o obligație a organelor judiciare și se desfășoară potrivit procedurii ascultării suspectului sau inculpatului; cu ocazia ascultării, partea responsabilă civilmente nu depune jurământ;
Declarațiile părții responsabile civilmente sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor, NCPP nemaiprevăzând o dispoziție explicită din care să rezulte că acestea au o valoare probantă condiționată.
CAPITOLUL V
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
G. Antoniu, Observații la proiectul noului cod de procedură penală, 2008.
Alexander J. Belohlavek, Renata Hotova – Experții în cadrul procedurilor internaționale; Traducerea: Victor Josan, Ed . C.H.Beck, București, 2012.
Alina Mihaela BICA, Proiect privind exercitarea atribuțiilor specifice funcției de procuror-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, aprilie 2013.
Al. Boroi, Ștefania-Georgeta Ungureanu, Drept procesual penal, Ed. All Beck, București, 2001.
Dan Botez, Audierea martorilor în procesul penal; Editura Universul Juridic, București, 2012.
Elisabeta Boțian, Drept procesual penal; Editura Burg, Sibiu, 2014.
George Coca, Procedură penală; Ed. Universul Juridic,București, 2012.
Anastasiu Crișu, Drept procesual penal. Partea generală; Ed. All Beck, București, 2004.
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, București, 1975.
Dumitru Gheorghe, Drept procesual penal, ediția a II-a revăzută și adăugită; Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Alina Gorghiu, Elemente de drept penal și procesual penal. Manual de studiu individual; Ed. Pro Universitaria, București.
Mirela Gorunescu, Drept penal. Partea generală; Ed. Universul Juridic, București, 2014.
I. Griga, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Oscar Print, București, 2004.
Magdalena Iordache, Drept procesual penal. Manual de studiu individual; Ed. Pro Universitaria, București.
Nicu Jidovu, Drept procesual penal. Partea generală; Ed. Sitech, București, 2014.
Siegfried Kahane, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963.
Ioan Leș, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C.H.Beck, București, 2015.
Gh. Mateuț, Unele probleme în legătură cu procedura constituirii de parte civilă în procesul penal, în Dr. nr. 9/1996.
Bogdan Micu, Alina-Gabriela Păun, Radu Slăvoiu – Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste-grilă; Ed. Hamangiu, 2014.
Nicoleta Morozan, Instituția judecătorului de drepturi și libertăți.
Ion Neagu, Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, București
Neagu, M. Damaschin – ,,Tratat de procedură penală. Partea generală”, ediția a III-a, revăzută și adăugită; Editura Universul Juridic, 2013.
I. Neagu, ,,Tratat de procedură penală. Partea generală”, Editura Universul Juridic, 2015.
Evelina Oprina, Participanții în procesul civil, Ed. Rosetti, București, 2005.
Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Partea generală, București.
Mona-Maria Pivniceru, Cătălin Luca, Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, Ed. Hamangiu, București, 2008.
Marius Eugen Radu, Organizarea instanțelor judecătorești și a parchetelor; Ed. Pro Universitaria, București, 2014.
Marius Eugen RADU, Drept procesual penal. Partea generală; Ed. Universitară, București, 2014.
Tudorel Toader, Marieta Safta, Rodica Aida Popa, Judecătorul de drepturi și libertăți, revista Dreptul, nr.8/2014.
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul cod de procedură penală, Ed. C.H.Beck, București, 2014.
Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică,București, 1972.
Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Noul Cod de Procedură Penală, comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014.
Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Noul Cod de Procedură Penală, comentat, Ed. Hamangiu, București, 2015.
Hotărârea privind adoptarea Statutului profesiei de avocat nr. 64/2011 (Monitorul Oficial nr. 898 din 19 decembrie 2011), cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 769/2013.
Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare si verificare; Bruxelles, 2014.
Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, modificat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 79/2014.
Statutul profesiei de avocat
http://www.juridice.ro/411380/iccj-cheltuielile-de-judecata-in-cazul-coparticiparii-procesuale-solidaritate-vs-divizibilitate.html
http://academos.ro/document/unele-considerente-privind-aprecierea-probelor-procesul-civil-si-procesul-penal
http://legeaz.net/dictionar-juridic/solidaritate-procesuala-consortiu-procesual
http://www.juridice.ro/357682/aspecte-teoretice-si-practice-ale-judecatorului-de-camera-preliminara-drepturi-si-obligatii-deontologice-ale-judecatorilor-si-avocatilor.html
http://portal.just.ro/3/Lists/Jurisprudenta
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Generale Privind Participantii In Procesul Penaldoc (ID: 110349)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.