Aspecte Generale Privind Gradinile Zoologice
CAPITOLUL 1
ASPECTE GENERALE PRIVIND GRĂDINILE ZOOLOGICE
1.2 CADRUL NATURAL
Încă din cele mai vechi timpuri natura a fost considerată o resursă ce poate fi controlată în scopul beneficiilor personale sau economice, iar relația dintre natura-animale-om a fost redusă la ideea de necesitate primară: plantele sunt sursă de hrană pentru animale, iar acestea, la rândul lor, reprezintă hrana pentru om. Respectul pentru vietățile pământului s-a instaurat odată cu evoluția societății, cu amplificarea interesului pentru științele naturii și desigur cu dorința omului de a se simți cât mai aproape de natură, astfel încât să se reîntoarcă la spațiu primordial, cand habitatele lumii se conturau în mod natural. Această mentalitate îi era mult mai asumată individului în trecut și acest lucru se observa și în existența a mult mai multor zone neidentificate și nestrăbătute de către om. Unele popoare, care în ziua de astăzi trăiesc în zone care nu dispun de un grad mare de modernizare, apropierea de natură fiind considerată o necesitate, adoptîndu-și o relație în care se protejează reciproc.
Când ideologia protecției mediului a devenit o forță politică semnificativă la sfârșitul anilor 50 și începutul anilor 60, majoritatea societăților au realizat ca omul cauzează un rău serios biosferei prin interevenția excesivă în modificarea principalelor habitate. Când mașinăriile și omul au început să invadeze și să distrugă resurse importante ale biosferei, declinul naturii a început să se instaureze. Utilizarea naturii în satisfacerea nevoilor primare sau ca modalitatea de a stimula anumite placeri senzoriale nu este de condamnat, însă toate acțiunile care duc la instaurarea unui dezechilibru în cadrul biosferei, ar trebui să fie de aceea, în prezent, unicele modalități de conservare și de protejare a florei si faunei pe care de disparițe, sunt menținerea acestora în condiții propice de viață și asigurarea continuității speciilor prin reproducere.
În prezent mai există multe spații rămase neatinse de picior de om, însă scopul principal nu este identificarea sălbăticiilor sau al insulelor spre care nu se poate ajunge, ci menținerea habitatelor deja afectate în condiții de protecție ale acestora. Omul a descoperit faptul că interesul pentru natură, poate fi ușor adaptabil întregii noțiuni de conservare a florei și faunei însă elementul care are o pondere mare și joacă un rol important este peisajul care se numără printre puținele elemente caree pot fi modificate pentru a crea medii propice fără a se sesiva o trecere bruscă intre ceva creat artificial și ceva ce a pornit din cele mai vechi origini ale Pământului.
1.1 EVOLUȚIA GRĂDINILOR ZOOLOGICE
Animalele au fost ținute în posesia omului încă din cele mai vechi timpuri, iar dorința acestuia de a le expune publicului a dus la nașterea conceptului de captivitate și mai mult de atât, la idea că acestea aparțin unor spații special construite încât să le ingrădească libertatea. Odată cu trecerea timpului, istoricii au identificat două perioade diferite cu privire la evoluția conceptului de grădină zoologică: perioada de la începutul istoriei noastre, sau chiar din Antichitate, în care animalele erau ținute captive ca un simbol al bogăției, puterii sau al amuzamentului și acea perioadă, considerată modernă, în care scopul educațional și importanța pentru floră, faună și habitat au conturat spații mult mai potrivite pentru bunăstarea animalelor.
În general, privind evoluția omenirii și cea a istoriei, grădinile zoologice au fost și vor rămâne mereu, o reflexie directă a valorilor și principiilor societății.
1.1.1. Epoca premodernă
Recent, mai precis în anul 2009 s-au descoperit dovezi ale existenței primelor forme de captivitate animală, iar acestea atestă faptul că în anii 3500 î. Hr. la Hierakonpolis, Egipt exista o grădină zoologică exotică aparținând marilor conducători ale acelei epoci. Au fost descoperite rămășitele unor specii de hipopotami, elefanți, babuini și feline ținute în captivitate ca un simbol al puterii și al unor cencepții religioase. Se poate preciza faptul că această grădină marchează începutul predilecției pentru deținerea animalelor de către marile personalități ale istoriei ca semn al bunăstării și al rangului înalt în societate.
În jurul anilor 1500 î. Hr., regina Hatshepsut a Egiptului, a fost prima femeie care deținea o grădină zoologică, cu exemplare aduse din expedințiile organizate în actuala Somalie.
În secolul 12 î. Hr., împăratul chinez Weg Wang a înființat Grădina Inteligenței care cuprindea un parc ce se întindea pe o suprafață de 6 km², iar în interiorul acestui parc animalele erau ținute în cuști de metal. Denumirea grădinii îi oferea spațiului o conotație educațională, începând astfel să se manifeste un interes pentru cunoaștere.
În perioada Greciei antice, exuberanța și luxul erau puse în valoare de colecții impresionante de păsări domestice și maimuțe care animau templele și împrejurimile acestora, iar atracția pentru elefanți și feline nu s-a manifestat decât în perioada lui Alexandru cel Mare odată cu influențele culturii persane.
Roma antică își pune amprenta prin colecțiile private de animale, deținute de conducători, acestea însă fiind prea puțin utilizate în domeniul științei, cât au fost utilizate în celebrele jocuri romane și lupte în arene. Barbaritatea prin care erau expuse animalele în scenă pentru a oferi dramatismul specific, ce caracteriza manifestările Antichității, era dusă până la un punct extrem. „odată, un urs și un taur, înlănțuiți împreună, s-au luptat într-o bătălie feroce în nisip…400 de urși au fost sacrificați într-o singură zi sub conducerea lui Caligula. În timpul lui Nero, 400 de tigri s-au luptat cu tauri și elefanți. Într-o singură zi, la celebrarea Coloseumului de către Titus, 4000 de animale au pierit. La porunca lui Traian…lei, tigri, elefanți, rinoceri, girafe, tauri, cerbi, chiar și crocodili și șerpi au fost silite sa ofere un plus de dramatism spectacolului.” (Lecky 1869).
În evoluția istoriei grădinilor zoologice, o figură marcantă este regele Henry I al Angliei, care în anul 1100 d. Hr. deținea o colecție de lei, leoparzi și cămile la castelul său din Woodstock. Succesorul său, regele John I, mută acestă colecție în anul 1204 în Turnul Londrei, loc care va găzdui una dintre cele mai impresionante menajerii din epoca medievală a Angliei. În continuare, restul conducătorilor Angliei își vor aduce contribuția la îmbogățirea numărului de specii prin darurile primite cu diferite ocazii, incluzând printre acestea leoparzi și doua exemplare de urs alb și elefant. În anul 1264, animalele au fost mutate la Bulwork, loc care mai târziu va primi denumirea de Turnul Leilor. Amplasamentul conținea rânduri de cuști, construite pe doua niveluri, despărțite de privitori, prin grilaje. Cuștile de la nivelul superior erau de dimensiuni mai mari, adăpostind animalele pe timpul zilei, pentru o mai bună vizibilitate, iar pe timpul nopții, cuștile mai mici, de la nivelul inferior, deserveau drept loc de odihnă (figura 1.1). Vegetația lipsea cu desăvârșire, iar imaginea care se dorea a fi implementată era aceea de expoziție pentru deliciul publicului.
Un moment important în demersul istoriei, îl reprezintă marea decoperire a unei colecții impresionante de animale la Tenochtitlan, capitala Imperiului Aztec, de către exploratorul spaniol Hernan Cortes, în anul 1520, colecție considerată drept cea mai mare crescătorie regală. Începând cu acest eveniment, cultura îngrijirii animalelor începe să se contureze și să se dezvolte într-un mod pozitiv. Peste 300 de oameni își dedicau existența acestui scop. S-au descoperit două clădiri pricipale, una ce adăpostea o seră botanică, iar cealaltă era un acvariu cu 10 bazine cu apă sarată pe de-o parte și 10 bazine cu apă dulce pe de altă parte, utilizate ca adăpost și mediu pentru exponate.
Precursoarea grădinii zoologice moderne este considerată menajeria (fr. ménagerie), termen ce datează de la începuturile secolului al XVI- lea și care semnifică o colecție de animale sălbatice ținute în captivitate. Făcând referire la acest concept și la epoca în care s-a dezvoltat, se deduce faptul că manajeria era în directă legatură cu marile curți aristocratice, situate în perimetrul unui parc, castel sau a unei grădini. Astfel, doar în secolul al XVII- lea, menajeria era văzută ca o facilitate în care animalele erau antrenate și dresate în scopul de a fi etalalte publicului. Încă nu se renunța la mentalitatea din Antichitate, în care aristocrații își ilustrau puterea și bogăția prin achiziționarea de animale exotice, care erau mai puțin comune, mai dificil de procurat și mult mai costisitor de întreținut.
De-a lungul secolului al XVII-lea, curțile franceze erau decorate prin specii de păsări exotice și animale mici, iar leii și animalele de talie înaltă erau ținute și expuse în luptele scenice. Colecționare de animale sălbatice era într-o continuă expansiune, iar în anii 1660 Ludovic al XIV-lea, regele Franței a construit două mari menajerii. Bazele primei menajerii au fost puse în anul 1661 la Vincennes, Franța și adăpostea animale feroce pentru lupte și spectacol. Construcția de două etaje, cu balcoane care permitea vizitatorilor să urmărească spectacolele, înconjura o curte rectangulară, iar cuștiile animalelor se aflau la parter, cu o latură spre curtea interioară în care se organizau luptele și cu o alta spre o curte mică exterioară, în care animalele se puteau mișca și plimba. Reprezentațiile sângeroase dintre acestea ce întrețineau vizitatorii regelui, au durat până în anii 1700, când au fost oprite, iar locul a devenit neutilizabil.
Ca o imagine total antagonică a locului terifiant de la Vincennes, odată cu construcția palatului de la Versailles în anul 1664, același Ludovic al XIV- lea a dat naștere unei noi menajerii, în perimetrul parcului aparținând castelului, facilitate ce ilustra puternicele influențe baroce. Tipic pentru acea perioadă, era spațiul circular, în mijlocul căruia era situat un pavilion, element ce se distingea prin grandoare și stil. În plus, prin poziționarea sa, era considerat un element de referință vizuală și un centru compozițional impunător. În jurul pavilionului era o zonă de promenadă, iar în spatele acesteia erau poziționate țarcurile și cuștile animalelor, împrejmuite cu pereți înalți pe trei dintre laturi, cea de-a patra, cu vizibilitate spre pavilion fiind conturată cu grilaje de fier (figura 1.2). Începând cu această construcție putem denota faptul că noțiunea de grădină zoologică începe să ia formele celei pe care o observăm în prezent.
Puternic influențată de manejeria barocă de la Versailles, a lui Ludovic al XIV-lea, a luat naștere grădina zoologică de la Viena, pe proprietatea celebrului castel de la Schönbrunn, grădină ce va deservi și ea drept o menajerie imperială. Adrian van Stekhoven, constructorul acestei facilități, a concentrat întreaga grădină în jurul unui pavilion, în care se organizau dejunurile imperiale, iar țarcurile animalelor, în număr de 13, împrejmuiau acest pavilion asemenea unor bucăți de tort. Chiar dacă menajeria era inițial destinată doar pesonalităților de la curte și mai apoi deschizându-și porțile duminica pentru persoanele respectabile și bine îmbrăcate, în anul 1779 a fost inaugurată publicului fără a se plăti nicio taxă de intrare. În anul 1926, spațiului i s-a acordat denumirea oficială de „Tiergarten” (germană = grădină zoologică), renunțându-se definitiv la termenul de menajerie. Astăzi, reprezintă cea mai veche grădină zoologică, încă în folosință, care își continua activitatea de conservare și protejare a florei și a faunei.
1.1.2. Epoca modernă
Mijlocul secolului al XIX- lea, înfățișează momentul în care menajeriile aristocrate au fost înlocuite de grădinile zoologice moderne, oferind o abordare educațională și științifică, creșterii și colecționării animalelor.
În anul 1826 a fost înființată Societatea Zoologică a Londrei (ZSL), o organizație caritabilă ce avea ca scop conservarea pe plan mondial a animalelor și a habitatului acestora. Totul a plecat de la ideea că Londra ar trebui să aibă un amplasament similar celui de la Paris (Jardin des Plantes- principala gradină botanică a Franței), iar principalul scop era acela de a pune bazele unei colecții de animale în vederea observării și a studiului liber, a unui muzeu și a unei biblioteci. Astfel, în anul 1828 a luat naștere prima gradină în interes științific din lume- Grădina zoologică a Londrei în parcul Regent. Designul acestui cadru lăsa în urmă spațialitatea tipică a menajeriilor franceze, care deserveau interesele conducătorilor, oferind deschidere în exploatare de către un număr mare de locuitori, odată cu inaugurarea făcută publică în anul 1847. Noul tip de grădină zoologică începea să se integreze mult mai mult în natură, iar poziționarea sa în inima orașului a impus o nouă orientare- înființarea grădiniilor zoologice în perimetrul parcurilor urbane deja existente. De aceea, grădina zoologică din Londra urma să devină un arhetip pentru viitoarele amplasamente urbane dedicate animalelor.
La începutul secolului XX, mai precis în anul 1907, Carl Hagenbeck Jr. inaugurează în Germania, în proximitatea orașului Hamburg, Tierpark Hagenbeck- grădină ce va rămâne în istorie drept prima facilitate care adoptă conceptul spațiului destinat animalelor delimitat de șanțuri și nu de gratii, pentru a oferi vietățiilor posibilitatea de fi parte din natură. Ideea a plecat inițial de la expunerea animalelor sub forma unei panorame, pe care acesta a adoptat-o în anul 1896, denumind-o „Panorama Nordică”. În prim plan se afla un bazin cu foci și morse urmat de un șanț în spatele căruia se aflau exemplarele de reni. Un al doilea șanț despărțea renii de urșii polari. Privit din depărtare, peisajul apărea ca un tot unitar, iar animalele păreau că își desfăsoară traiul împreună în cadrul aceluiași spațiu (figura 1.3). Datorită cunoștiințelor pe care le-a dobândit conducând propriul circ, Hagenbeck a putut determina cât de departe este un animal capabil să salte, astfel putând aprecia dimensiunea și adâncimea sanțurilor umplute cu apă sau a gropilor săpate ce aveau să delimiteze perimetrul destinat animalelor. Prin această metodă, li se impunea viețuitoarelor o limită ce nu putea fi depașită și în plus, oferea vizitatorilor posibilitatea de a cuprinde cu privirea o suprafață mare populată de zeci de specii. De asemenea, același Hagenbeck a fost cel care a impus pentru prima dată, organizarea faunei din cadrul grădinii în funcție de specie.
Dezvolatarea principiului libertății animalelor în cadrul natural, a dus la deschiderea primului parc safari de către Societatea Zoologică a Londrei, în Bedfordshire, în anul 1931. Whipsnade Park se întindea pe o suprafață de 243 de ha, permițând vizitatorilor să conducă printre colecțiile de animale, stabilind cu acestea un contact mult mai apropiat, iar animalele la rândul lor trăiau în spații generoase ca dimensiune, delimitate cu garduri din lemn sau șanțuri. În continuare, Whipsnade Park rămâne cel mai mare parc de conservație din Europa, adapostind un număr de 6405 de specii de animale.
În anul 1960, Grădina Zoologică din Londra avea să primească aportul arhitectului Cedric Price și a inginerului Frank Newby, printr-o construcție inovatoare. Voliera propusă de aceștia avea o formă total atipică pentru acea perioadă și se compunea dintr-o structură de plasă, fără elemente de obstacol, permițând păsărilor sa zboare liber și nestingherite. Inovativi prin alegerea materialelor, cei doi designeri s-au folosit în principal de piese turnate din aluminiu, cu îmbinări din oțel inoxidabil, iar plasa acoperitoare era prinsă de diferitele structuri rectilinii prin cabluri de tensiune, care la rândul lor erau ancorate în pamânt la colțurile scheletului. Amplasamentul era dedicat unei întregi comunități de păsări, menite să se acomodeze într-un mod natural, care să le impiedice să mai parăsească facilitatea, astfel fiind posibilă înlăturarea plasei. Chiar dacă structura avea să fie o soluție temporală, în prezent aceasta încă mai face parte din planurile grădinii zoologice (figura 1.4).
Începând cu anii 1970, se manifesta o reală îngrijorare pentru mediile insalubre de menținere a animalelor în captivitate, iar din aceste motive, grădiniile zoologice tind să adopte spații cu un grad ridicat de sterilitate care permitea controlul mult mai precis al dezvoltării bolilor. În consecință, primul program de reabilitare a luat naștere în anul 1976 prin care s-a decis reorganizarea parcului zoologic Woodhand din Seattle pe baza unor principii etice si ecologice, iar firma de arhitectura și amenajări peisagere „Jones and Jones” a fost cea care a introdus pentru prima oară conceptul de landscape immersion. În linii mari, acest termen poate fi explicat drept un mediu ce oferă vizitatorilor senzația că sunt introduși în habitatul natural al animalelor și nu vice versa. Planul pe termen lung adoptat pentru acest parc, presupunea împărțirea întregului spațiu în zonele bioclimatice din întreaga lume, în care animalele erau prezentate drept grupuri sociale în mediul lor nativ (figura 1.5). Aceste principii, care până în acel moment nu mai fuseseră aplicate, au reprezentat un moment revoluționar în designul și amenajarea grădiniilor zoologice la nivel mondial și continuă și în zilele noastre să fie puncte de referință.
Figura 1.5 Zonificarea bioclimatică după Jones and Jones
sursă: Long-range physical development plan- Woodland Park Zoo
Făcând o comparație între perioada premergătoare grădinii zoologice moderne și perioada contemporană, grija pentru reproducerea fidelă a habitatului și pentru menținerea unui contact permanent a animalului cu zona de origine, s-a dezvoltat în cele mai pozitive direcții. Schimbări importante s-au produs în întreaga istorie pentru a se ajunge la modelul actual al grădinii zoologice- acela de instituție concetrată pe conservarea florei și a faunei.
1.2 CLASIFICAREA GĂDINILOR ZOOLOGICE
Spațiile destinate adăpostului, creșterii și întreținerii faunei, tind să reproducă în cel mai fidel mod condițiile în care animalele își desfășoară activitatea. De-a lungul timpului s-au înființat o serie de spații și amplasamente diferite, atât din punct de vedere al suprafeței de care dispus, cât și din punct de vedere al modului în care viețuitoarele sunt prezentate omului.
Fie că este vorba de facilități minime sau complexe, de țarcuri îngrădite sau animale în stabulație liberă, toate tipurile de grădini zoologice au urmărit același scop: să educe și să întrețină atenția publicului, dar în același timp să mențină un interes ridicat asupra conservării și protecției florei și a faunei indiferent de zona din care acestea provin.
Grădini zoologice urbane și periurbane
Grădinile zoologice, localizate în cadrul marilor orașe, încă mai adoptă stilul grădinilor zoologice existente acum sute de ani, în care spațiul era strict organizat. În majoritatea cazurilor, facilitățiile sunt poziționate în inima orașului, făcând expansiunea și dezvoltarea lor mult mai dificilă. De asemenea, majoritatea construcțiilor aferente grădinilor zoologice sunt repere istorice și arhitecturale, impiedicând distrugerea lor sau alocarea unui nou design. În cele mai multe cazuri, în cadrul grădinilor urbane, animalele sunt adăpostite și crescute în spații reduse, delimitate de ziduri, pereți sau garduri.
Grădinile urbane sunt specifice continentului european, în timp ce în Statele Unite, grădinile zoologice s-au dezvoltat ca o întindere de dimensiuni ample, de forma unui parc în suburbiile orașelor. Aceste spații cu arii deschise permit animalelor să cutreiere suprafețe mult mai generoase, amenajate în așa mod încât să ofere o imagine cât se poate de naturală asupra habitatul de origine specific fiecărei specii în parte. În ceea ce privește aceste grădini zoologice, aplicarea conceptului de „landscape immersion” este modalitatea cea mai potrivită prin care se creează un mediu de viață cât mai realist. Grădina zoologică din San Diego, California reprezintă cea mai mare facilitate de acest tip din Statele Unite ale Americii, adăpostind mai mult de 4000 de animale pe o rază de aproximativ 40 de ha.
În scopul unei monitorizări și a unei evaluări corecte a performanțelor grădinilor zoologice, precum și a stabilirii nivelului de indeplinire a unor norme și standarde grădinile zoologice urbane și periurbane trebuie să se încadreze în una dintre categoriile prezentate în Tabelul 1.1 în funcție de anumți factori.
Tabel 1.1
Clasificarea grădinilor zoologice
Sursă : Ministerul mediului și al pădurilor, New Delhi, 10 noiembrie, 2009
Parcurile safari
De dimensiuni și întindere superioară grădinilor zoologice urbane și suburbane, parcurile safari sunt acele facilități ce le permite vizitatorilor să experimenteze legături cât mai apropiate cu animalele sau să exploreze împrejurimile, conducând mașinile proprii. Aceste amplasamente adăpostesc animale în spații largi, limitate de garduri sau șanțuri și nu în cuști sau țarcuri, ca în cazul grădinilor tradiționale. Parcurile safari, specifice mai ales Europei, fac parte din parcuri tematice mult mai extinse, ocupând suprafețe de sute sau mii de hectare. (figura 1.6)
Pentru a contribui la educația populației, în unele parcuri safari vizitatorii pot hrăni animalele pe cont propriu. O astfel de activitate este posibilă în Parcul Safari Fuji, în Susona, Japonia, unde persoanele îndeajuns de curajoase pot hrăni leii din interiorul autobuzelor puse la dispoziția lor de către îngrijitori. De asemenea, se organizează plimbări pe timp de seară pentru a satisface curiozitatea vizitatorilor în legătură cu speciile de animale nocturne.
Game reserve
Reprezintă arii întinse de pământ, vegentație și forme de relief, special conturate ca și un tot unitar pentru conservarea animalelor sălbatice. În aceste locuri, ecosistemele și specile indigene sunt protejate de lege, iar această protecție le permite animalelor să trăiască și să se reproducă în cel mai natural mod posibil. De asemenea, vânătoarea este ilegală, însă există anumite momente în care aceasta este legalizată de către guvern, însă împreună cu specificații exacte legate de numărul animalelor vânate, specii și momentul propice acestei activități. Majoritate rezervaților de acest tip se regăsesc în Africa, iar principala atracție o reprezintă speciile aparținând „marelui 5”- lei, leoparzi, rinoceri, elefanți și bivoli de apă. Acest apelativ nu le-a fost acordat din cauza mărimii sau a gabaritului, ci datorită gradului mare de dificultate de a se observa și de a fi vânate când acest lucru este permis. Africa deține un număr de 85 de game reserve iar printre cele mai reprezentative astfel de locații se numără: Parcul Addo, Parcul Național Kruger, Shamwari Game Reserve, Pilanesberg Game Reserve etc.
Grădină zoologică pentru copii (Petting zoo)
De cele mai multe ori sunt asociate termenului de „grădină zoologică pentru copii”, petting zoos sunt special amenajate și populate cu specii domestice indeajuns de docile pentru a fi hrănite și mângâiate de către copii. Oi, capre, măgari, ponei sau iepuri, sunt cele mai comune animale ce se pot găsi într-o asemenea facilitate. Aceste tipuri de grădini se află, de cele mai multe ori, în interiorul unui parc, sau în cadrul unei grădini zoologice mai mari. (figura 1.7)
Figura 1.7 Grădină zoologică pentru copii sursă: www.telegraph.co.uk
1.4 MARILE GRĂDINI ZOOLOGICE ALE LUMII
Începând în urmă cu trei secole și continuând până în prezent, pe întreg continentul au luat naștere numeroase colecții de animale menite să ofere adăpost celor mai reprezentative specii ale lumii, astfel, jucând un rol considerabil în protejarea acestora împotriva extincției. Fie că este vorba de grădini zoologice tradiționale, parcuri zoologice, parcuri safari sau rezervații naturale, toate trebuie să participe în mod direct în menținerea echilibrului biodiversitații și în acordarea unei atenții la fel de importante, atât conservării florei, cât și a faunei. Nu trebuie ignorată însă nici contribuția pe care grădina zoologică o aduce societății, aceea de a reprezenta o atracție turistică, în care omul alege să își petreacă timpul, contracost. Ceea ce face ca o anumită facillitate să devină reprezentativă la nivel mondial este modalitatea în care reușeste să îmbine scopul turistic cu cel al protejării naturii, oferind astfel, atât un spațiu captivant din punct de vedere estetic sau funcțional, cât și un adăpost potrivit pentru animale în care acestea se pot acomoda în cel mai natural mod.
Statele Unite ale Americii contribuie la colecția mondială de grădini zoologice prin 229 de astfel de amplasamente (www.AZA.org), iar printre cele mai reprezentative se regăsește Grădina Zoologică Bronx din New York. Inaugurată la data de 8 noiembrie 1899, ilustrează una dintre cele mai mari grădini zoologice urbane din lume, cu o colecție de aproximativ 6000 de animale, ce se întinde pe o suprafață de 107 de hectare. (figura 1.8) De-a lungul existenței sale, grădina zoologică din Bronx a adus un aport considerabil la programul de conservare și protejare a florei și a faunei prin adăpostirea celor mai importante specii de animale și dispunerea acestora în medii propice dezvoltării lor. Spre exemplu, din anul 1903 până în prezent s-au născut în incinta grădinii zoologice 90 de pui de leopard al zăpezilor, o realizare măreață având în vedere riscul ridicat de extincție a acestei specii.
Un alt rezultat concret al influenței unui mediu propice asupra înmulțirii unei specii pe cale de dispariție, îl constituie, nașterea a 5 pui de lemurieni, doar în anul 2008. Pe toată perioada activității sale, grădina zoologică a inaugurat o mulțime de expoziții bazate pe conceptul de simulare a habitatului, iar cea mai faimoasă este Pădurea Gorilelor Congoleze, ilustrând cea mai mare replică a unei păduri tropicale din lume. Notorietatea acestei expoziții a atras aproximativ 7 milioane de vizitatori care au contribui prin donații de 10.6 milioane de dolari la crearea a 18 parcuri naționale în Africa. De asemenea, „Lumea Junglei” este catalogată drept prima expoziție de dimensiuni mari care încorpora specii multiple într-un singur habitat comun. Pentru a oferi animalelor sale cele mai bune condiții, în anul 1940 s-a inaugurat „Insula Leilor”, considerată întâia expoziție ce imita câmpiile africane, oferind șansa exponatelor sale de a cutreiera liber împrejurimile fără a fi limitate de cuști. „Muntele tigrilor”, la rândul său poate fi considerat un proiect de simulare a habitatului prin amenajarea adapostului tigrilor siberieni cu stânci încălzite arfiticial și cursuri de apă reci. În prezent, Grădina Zoologică din Bronx, reprezintă una dintre cele mai atractive facilități din lume, atât din punct de vedere peisager, cât și din perspectiva protejării sălbaticiei în cadrul perimetrului său, dispunând de centre de sănătate și îngrijire pentru animale sau programe educaționale pentru tinerii vizitatori.
Figura 1.8 Grădina zoologică urbană Bronx Zoo sursă: asg-architects.com
Grădina Zoologică din San Diego constituie un alt exemplu de colecție zoologică ce are ca scop principal, conservarea florei și a faunei într-un mod cât se poate de natural și benefic pentru biodiversitate. În centrul metropolei San Diego, se întinde pe o suprafață de 480 de hectare, cunoscutul parc Balboa ce găzduiește în incinta sa grădina zoologică ce ocupă 40 de hectare, inaugurată în anul 1916 (figura 1.9). Aceasta nu adăpostește doar cele mai importante specii de animale din lume, ci este și un important centru botanic ce conține aproximativ 700.000 de plante, care conferă specificitate peisajului pentru care grădina zoologică este atât de cunoscută.
Figure 1.9 Colecția de plante suculecte din grădina zoologica Bronx
sursa: cerrascapes.wordpress.com
Ceea ce este mai puțin cunoscut pentru vizitatori este faptul că actuala suprafață populată de vegetația abundentă era în trecut aridă, iar solul compact era atât de dificil de manevrat încât îngrijitorii au fost nevoiți să îl spargă cu dinamită. Doctorul Harry Wegeforth, fondatorul grădinii, avea viziunea unei grădini ocupate pe cât de mult posibil de plante și arbori care te puteau duce cu gândul la pământurile native ale animalelor viziune ce a fost dezvolată până în prezent. În loc să se planteze simple exemplare africane lângă specii de animale provenite din acea zonă, astăzi se dezvoltă un întreg bioclimat dedicat grupelor de plante și animale ce conturează un anumit ecosistem în natură. Plantele existente în cadrul grădinii zoologice joacă un rol plin de însemnătate pentru om, care le valorifică drept surse de umbră sau obiecte de cercetare în propagarea a peste 280 de specii de plante de cale de dispariție, cât și pentru animale care le consideră hrană.
Parcul Safari San Diego se află la o distanță de 51 de km față de grădina zoologică, în Valea San Pascual, lângă orașul Escondido, California, și înglobează, pe o suprafață de 730 ha, un refugiu unic pentru pentru speciile sălbatice și un spațiu prielnic dezvoltării florei numeroase. De la impozantele acacii și coniferele cu înălțimi uluitoare, la frumusețea „înțepătoare” a plantelor ce populează zonele deșertice și culorile infloreșcențelor ce concurează pentru atenția polinizatorilor, parcul fașcinează prin varietatea de plante și dispunerea lor în întregul peisaj. Conturarea parcului, prin implementarea vegetației a reprezentat o adevărată provocare, întrucât întreaga suprafață rămasă nevalorificată în urma lucrărilor, trebuia plantată în decursul unor luni. S-au executat proiecte importante de proiectare, amenajare și plantare, dar și legate de rețeaua de irigații a parcelei din Valea San Pascual, populând-o cu 500.000 de exemplare de arbori, printre care s-au integrat arbuști, plante floricole și specii acoperitoare de sol, toate acestea derulându-se în primele luni ale anului 1972. În următoarea perioadă, fiecare colecție nou inaugurată în cadrul parcului, era proiectată și amenajată în așa mod încât să imite cât mai fidel habitatul de proveniență a animalului rezident.
Figura 1.10 Harta parcului safari San Diego sursă: sandiegozoo.org
1.5 GRĂDINILE ZOOLOGICE ÎN ROMÂNIA
În România, termenul de grădină zoologică este definit drept „toate unitățile permanente în care se dețin animale din specii sălbatice în scopul prezentării către public pentru o perioadă de minimum 7 zile pe an” (Art. 2, A191/2002) și include o multitudine de tipuri de colecții zoologice, de la grădini zoologice tradiționale, mici menajerii, până la colecții specializate cum ar fi acvariile, delfinariile, volierele sau terariile. Pentru a deține o autorizație de funcționare, grădinile zoologice trebuie să obțină o autorizație de mediu (în conformitate cu MO 1798/2007) și o autorizație sanitar veterinară (în conformitate cu MO 16/2010).
Registrul Național al Grădinilor Zoologice (Art. 16, A191/2002) care este deținut de ANPM (Agenția Națională pentru Protecția Mediului) a înregistrat la data de 30.10.2010, 33 de colecții zoologice în România, dintre care doar 21 au fost listate drept „autorizate”, 8 încă se aflau în curs de obținere a licenței, iar 4 erau facilități neautorizate. În anul 2011 s-a demarat un studiu la nivel europen (The EU ZOO INQUIRY 2011), în care 10 grădini zoologice din România au fost evaluate privind eficacitatea și nivelul de implementare al Directivei Consiliului European 1999/22/CE privind animalele sălbatice din grădinile zoologice. Un total de 306 de specii au fost analizate împreună cu cele 470 de incinte din care fac parte, iar factorii cheie după care s-a ghidat întreaga investigație urmăreau, participarea în acțiunile de conservare, rolul educativ al instituților, calitatea amplasamentului, nivelul de siguranță atât pentru animale cât și pentru vizitatori, și nu în ultimul rând, bunăstarea animalelor. La finalizarea acestor studii și investigații se concluziona că aportul pe care îl aduc grădinile zoologice din România la conservarea biodiversității și mai ales la cea „ex situ” este nesemnificativ (14% din speciile aparținând celor 10 grădini zoologice putea fi catalogate drept specii pe cale de dispariție). De asemenea, facilitățile nu dispuneau de activități sau informații de valoare educațională și nu asigurau măsuri suficient de preventive pentru eventualele accidentări sau transmiteri de boli. În ceea ce privește grija animalelor, acestora nu li se oferea un mediu propice și nici șansa de a-și exprima un comportament natural din cauza lipsei unui habitat specific fiecărei specii, ajungând astfel ca animalele, în mediul lor captiv, să dezvolte o stare fizică și psihică îngrijorătoare. Privind toate aceste precizări, în linii mari, grădinile zoologice din România eșuau în a îndeplinii condițiile minime impuse de Directiva Consiliului European 1999/22/CE privind animalele sălbatice din grădinile zoologice.
Deși situația nu părea deloc avantajoasă pentru România în acel moment, începând cu anul 2011 au început programele ce vizau remodernizarea grădinilor zoologice și aducerea acestora în stadiul în care puteau îndeplini normele impuse de legislația europeană. Împortanța acestor proiecte a luat amploare, întrucât pe zi ce trece se asimilează din ce în ce mai puternic ideea conform căreia nevoile animalelor și dezvoltarea acestora într-un mediu care să reproducă habitatul nativ, sunt prioritare.
Întreaga situație privind starea precară a anumitor facilități nu trebuie generalizată, deoarece există grădini zoologice care au recurs la soluții de reabilitare și modernizare pe întreaga perioadă în care și-au desfășurat activitatea, de la înființare, până în prezent. Printre exemplele care se încadrează în această categorie, se regăsește grădina zoologică din Târgu–Mureș (figura 1.11). În momentul înființării, în jurul anilor ’60, punctul zoologic se întindea pe o suprafață de aproximativ 650 m², care mai apoi s-a extins la 20 de hectare în anul 1965. Deși în acele timpuri, grădina zoologică adăpostea un număr de 10 animale care aparțineau unor specii locale (lupi, urși, mistreți, caprioare, fazani) a ajuns, ca până în prezent să dețină în jur de 500 de exemplare, atât din fauna românească, cât și din cea exotică. În anul 1990, s-a înființat un pavilion destinat primatelor, la momentul acela reprezentând prima construcție de asemenea gen și anvergură din țară și actualmente cuprinde și specii de plante tropicale, menite să sporească imaginea exotică a locului. Începând cu perioada anului 2004, s-au derulat acțiuni ce urmăreau modernizarea incintei grădinii, prin lucrări de reînoire a infrastructurii și a sistemului de alei, iar în anul 2007 s-a înițiat proiectul „Reamenajarea și modernizarea Grădinii Zoologice din Târgu-Mureș” în valoare de 4,5 milioane de euro. Scopul acestei inițiative viza în primul rând dublarea suprafeței grădinii zoologice (40 ha), iar mai apoi construirea și amenajarea unor noi facilități destinate animalelor (o rezervație pentru lupi și urși de 5 ha, o semirezervație pentru erbivore europene de 10 ha, diferite pavilioane destinate felinelor, păsărilor sau speciilor africane).
Pe lista grădinilor zoologice care au demarat proiecte de imbunătățire se încadrează și Grădina Zoologică din Băneasa, Carpat Zoo din Timișoara, Grădina Zoologică din Brașov etc.
Figura 1.11 Adăpostul râșilor din grădina zoologică din Târgu-Mureș
sursa: romania.infoturism.ro
1.6 ROLUL GRĂDINILOR ZOOLOGICE
Grădinile zoologice moderne sunt organizații menite să îndeplinească o serie de responsabilități și roluri, care odată stabilite, definesc specificul și prioritățile fiecărui amplasament. Aceste roluri pot fi considerate interdependente, deoarece, indiferent de specializarea pe o anumită ramură, mereu se vor dezvolta și celălalte, chiar dacă într-o măsură mai mică. Ideal ar fi să se realizeze un echilibrul între grădina zoologică ca și spațiu verde, recreativ și grădina zoologică dezvoltată drept centru de conservare.
1.6.1 Rolul educativ
Începând cu secolul 21, grădiniile zoologice au început să se preocupe tot mai mult de educația vizitatorilor săi și și-au impus, prin programele dezvoltate, ca majoritatea populației să fie conștientă de importanța conservării naturii și a protejării speciilor de animale care de-a lungul timpului au ajuns în pericol de extincție. Animalele din acvarii, parcuri sau grădini zoologice servesc ca „ambasadori” ai viețuitoarelor existente în sălbăticie și trebuie să inspire oamenilor care le prievesc, o grijă și o înțelegere deosebită asupra ecosistemelor din întrega lume și a amenințărilor cu care acestea se confruntă.
Se presupune că impactul vizual este cel mai important în momentul în care se dorește a atrage atenția asupra unui fapt și de aceea amplasarea animalelor în cel mai fidel mediu, care să-l imite pe cel din care provin, este cea mai bună metodă de educare a populației asupra florei și a faunei și a importanței acesteia în viața noastră. Fiecare grădină zoologică trebuie să își doteze amplasamentele animalelor cu semne, plăcuțe și explicații specifice fiecărei specii, interactive îndeajuns încât sa atragă omul spre cunoaștere (figura 1.20).
Educația asupra conservării biodiversității, promovată prin intermediul grădinilor zoologice este o dispoziție care trebuie să fie indeplinită și este prevazută în DIRECTIVA 1999/22/CE A CONSILIULUI din 29 martie 1999 privind animalele sălbatice din grădini zoologice: „promovarea educării și sensibilizării publicului cu privire la conservarea biodiversității, în special prin oferirea de informații referitoare la speciile expuse și la habitatele lor naturale”.
O importanță sporită trebuie acordată rolului pe care grădinile zoologice în au în formarea tinerilor și în special a copiilor deoarece ei reprezintă viitoarele generații de îngrijitori si protectori ai biodiversității. Stabilind o legătură cât mai apropiată cu plantele și animalele existente într-o grădină zoologică, copii își dezvoltă un sens al responsabilității și al grijii față de natură.
1.6.2 Rolul în conservare
Grădinile zoologice au fost considerate până în urmă cu un secol, drept spații recreative și întâlniri sociale. În prezent, sunt reprezentative din punct de vedere al atracțiilor turistice, însă sunt menite să își atingă scopul de a constitui instituții culturale angajate în conservarea mediului. Nu este străin faptul că ne confruntăm cu un număr îngrijorător de mare de specii pe cale de dispariție în întreaga lume. În anul 2014 UICN (Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii) a înregistrat 76.199 specii dintre care 22.413 sunt sub semnul amenințării. (The guardian 2014)
Rolul grădinilor zoologice în protejarea biodiversității, mai ales conservarea ex situ (activitatea de protejare a unei specii de plante sau animale pe cale de dispariție în afara habitatului lor natural) a devenit o obligație legală odată cu implementarea, în anul 2002 a DIRECTIVEI 1999/22/CE A CONSILIULUI din 29 martie 1999 privind animalele sălbatice din grădini zoologice: Articolul 1 Obiectiv “Prezenta directivă urmărește protejarea faunei sălbatice și conservarea biodiversității prin prevederea de măsuri care să fie adoptate de statele membre pentru autorizarea și inspectarea grădinilor zoologice de pe teritoriul Comunității, sporind astfel rolul acestora în conservarea biodiversității.”. Studile au arătat ca acțiunile de conservare sunt în strânsă legătură cu educarea populației. Prin îmbogățirea cunoștiințelor despre vietăți, vizitatorii dezvoltă o atitudine mult mai pozitiva în legătură cu animalele ce se află în adăpostul grădinilor zoologice, și susțin eforturile depuse în conservarea acestora.
1.6.3 Rolul recreativ
Funția recreativă a spațiului verde se reflectă în efectele benefice resimțite de organismul uman prin activitatea în aer liber. (Muja 1994).
Prin specificul său, grădina zoologică este spațiul destinat expunerii unor specii de animale, insă se concentrează și asupra vizitatorilor, putând fii privită și din prizma unui spațiu verde destinat recreerii, în care individul alege să iși petreacă timpul liber, ieșind din mediul său cotidian. Constribuția inginerului peisagist în amenajarea unei grădini zoologice este cât se poate de importantă, astfel obinându-se un spațiu plăcut atât din punct de vedere estetic cât și din punct de vedere funcțional, în care omul poate beneficia de aceleași condiții ca în cadrul unui parc urban.
1.7 DESIGNUL GRĂDINILOR ZOOLOGICE. CONCEPTUL DE
LANDSCAPE IMMERSION
Aspirând la un scop mult mai important decât cel al amuzamentului promovat de menajeriile private, cei care promovau ideea de a deține o grădină zoologică în epoca Victoriană, și-au plasat colecțiile de viețuitoare în grădini elegante destinate ceremoniilor, printre elemente pitorești, cu vegetație de bun gust și arhitectură încântătoare. Dispuse după o clasificare taxonomică, animalele captive erau adăpostite în cuști de fier, care în majoritatea cazurilor erau înconjurate de vegetație luxuriantă. Impresionat de aceste aspecte, un ziarist american, al unui ziar din Philadelphia (North America and United Stated Gazzette, 15 martie 1860) a prezentat un articol în care acorda o serie de merite Gradinii Zoologice din Londra, pentru modul în care aceasta a reușit să stabilească o relație atât de naturală între animal și peisaj. Ziaristul preciza faptul ca vizitatorul este condus încetul cu încetul de la un tărâm la altul, iar în fiecare scenariu compus din arbori și flori este introdus către cele mai importante personaje ale peisajului- animalele. Astfel, omul nu vede doar animalul cât mai aproape, înconjurat de flora ce îi este specifică, ci și animalul, la rândul lui uită de pădurea natală în timp ce hoinărește prin împrejurimile atât de similare celor de care a fost îndepărtat, și trăiește în confort și fericire.
În perioada Romantismului, grădinile zoologice erau privite drept galerii de artă, iar exponatele erau organizate sub forma unor mini tablouri sau picturi. Peisajul grădinii era conturat de trei planuri: prim-plan, plan intermediar și fundal; renunțându-se astfel la amenajările tipice ce includeau cuști, ziduri, sau alte tipuri de bariere fizice. Carl Hagenbek a fost cel care a aplicat această teorie designului grădinii zoologice.
Concomitent cu epoca romantică, Modernismul începea să își impună principiile, considerând că în ceea ce privește designul grădinii zoologice, funcționalitatea precede forma. Aceste idei, precum și inovațiile aduse domeniului medicinii, au rezultat crearea de spații care pot fi întreținute și curățate cu ușurință. Soluția implementată a fost utilizarea betonului în amenajarea tuturor adoposturilor, creând adevărate sculpturi (figura 1.21)
Figura 1.21 Adăpost amenajat sub influențe moderniste
sursă: designingzoos.com
În anul 1978 avea să se producă o revoluție în arta amenajării grădinilor zoologice prin înființarea expoziției de gorile în cadrul parcului zoologic Woodland din Seattle, Washington. Atunci a avut loc prima abordare a conceptului de landscape immersion creat de așa numiții părinți ai designului grădinilor zoologice, Grant Jones (principalul fondator al firmei de arhitectură și amenajări peisagere Jones and Jones) și Joe Coe, în colaborare cu directorul parcului din acea perioadă, David Hancocks și biologul Dennis Paulson. Landscape immersion este un termen ce a fost înventat pentru a descrie acele expoziții în care vizitatorii împart același peisaj (dar nu același perimetru) cu animalele. Cu alte cuvinte, în loc de a sta într-un parc urban familiar (cunoscut drept grădină zoologică) și a privi zebra într-un amplasament African, ambii, atât vizitatorul cât și zebra se regăsesc într-un peisaj, cu grijă amenajat încât să „se simtă” ca o savană africană. Barierele care separ oamenii de animale sunt invizibile și indiferent unde privitorul își întoarce ochii, întreg contextul perceptual apare consistent și specific african. Întregul amplasament arată, miroase și pare că, în momentul în care cineva a părăsit grădina zoologică, a intrat în savana africană (Coe, 1985).
În acest moment al evoluției designului grădinii zoologice, se poate discuta despre o primă implicare a arhitecților peisagisti în crearea unei replici uluitoare a habitatului nativ al animalelor, menit să ofere maimuțelor un mediu „natural” stimulant, în timp ce vizitatorii erau la rândul lor introduși în acel habitat. Transformarea nu s-a realizat doar din punct de vedere al aspectului exterior, ci a reprezentat o schimbare în ceea ce privește abordarea conceptuală a unei grădini zoologice, realizându-se o trecere majoră de la perspectiva „homocentrică” la cea „biocentrică”.
Pe parcursul ultimelor decenii, landscape immersion s-a manifestat drept stilul dominant în ceea ce privește crearea de expoziții de viețuitoare. Adoptând acest principiu, la ora actuală, în lume există 11 grădini zoologice care se pot lăuda cu amenajări excepționale:
Statele Unite ale Americii- Woodland Park Zoo, Seattle; Brox Zoo, New York; Disney’ s Animal Kingdom, Orlando
Spania- Bioparc Valencia (figura 1.22); Bioparc Fuengirola;
Franța- Parc Zoologique de Paris;
Germania- Erlebnis- Zoo Hannover;
Italia- Zoom Torino, Cumiana provincia Torino;
Singapore- Singapore Zoo
CAPITOLUL 2
AMENAJAREA UNUI HABITAT
2.1 CLASIFICAREA ZONELOR BIOCLIMATICE
2.1.1 Conceptul de zonă bioclimatică
În general, animalele sunt încadrate în anumite părți ale lumii, datorită relațiilor cauză-efect, ce se instaurează între climat și vegetație. Acestea determină habitate specializate, la care, de-a lungul timpului, animalele s-au adaptat, variiând de la păduri tropicale la deșerturi aride, de la zonele montane la coastele oceanelor, sau de la deschisele prerii la zone mărginite de arbori și arbuști deși. Deoarece, aceste habitate se formează în diferite părți ale globului, s-au realizat analize amănuțite pentru a le definii și a le localiza și pentru a se determina zonele bioclimatice ce pot fi imitate în cadrul unei grădini zoologice.
Deși mulți oameni de știință au dezvoltat diferite teorii și tehnici pentru a cataloga habitatele lumii, acest subiect a fost dezbătut în cel mai obiectiv mod posibil de către Holdridge(1972) . Acesta a conceput un sistem pentru a clasifica zonele bioclimatice bazându-se pe utilizarea a trei parametrii: temperatura, precipitațiile și evapotranspirația, precum și pe studiul relațiilor care se instaurează între acestea (figura 2.1).
Temperatura
Temperatura reprezintă unul dintre cei mai importanți indici climatici, ce variază într-o manieră regulată și previzibilă odată cu latitudinea și altitudinea și este principala responsabilă pentru distribuția zonelor climatice. Cu toate acestea, între variațiile sale altitudinale și latitudinale se manifestă o anumită diferență, ce este generată de sezonalitate.
Amplitudinea termică sezonieră variază din punct de vedere latitudinal și din acest motiv ariile montane tropicale și câmpiile joase care se află la latitudini mari, pot împărții aceeași temperatură medie anuală, însă sunt total diferite din punct de vedere ecologic. Oceanele, cu rezistența lor ridicată la încălzirea și racirea atmosferică, joaca rol de amelioratori ai efectelor temperaturilor, astfel încât climatele temperat continentale prezintă variații de temperatură mult mai mari decât cimatele temperat oceanice. Mișcarea curențiilor oceanici, afectează temperaturile din zonele maritime, iar curentul japonez Kuroshiva și curentul Golfului, fiind doua curente calde cauzează temperaturi medii mult mai ridicate pe coastele de vest ale Americii de Nord și Europa, în vreme ce Curentul Benguelei și Curentul Humboldt, doi curenți reci, cauzează opusul celor amintiți mai devreme, și anume: temperaturi medii scăzute pe coastele vestice ale Americii de Sud, precum și în sudul Africii.
Precipitațiile
Apa este într-o continuă evaporare, pornind de la acumulările de apă de pe suprafața terestră, circulă în atmosferă ca vapor de apă și în final se condensează, fie sub formă de ceată, fie sub formă de precipitații. Faptul că aerul poate reține mai puțină umezeală în timp ce se răcește, este un lucru important în determinarea locului unde apa se reîntoarce în substrat, în circuitul ei în atmosferă.
În primul rând, zona ecuatorială este caracterizată de temperaturi extreme și constante sp de prezența soarelui pe timpul zilei, pe tot parcurcul anului, acestea cauzând aerul să se ridice, umezeala să se acumuleze și să se condenseze și să formeze precipitații. Astfel, se formează acea zonă tipică de ploi ecuatoriale. În funcție de schimbările de anotimp, ecuatorul termic se mișcă de la nord la sud, acompaniat de regiunile ploioase, producându-se în acest mod o sezonalitate a regimului ploiolor pentru zona ecuatorială. Spre măsură ce acest aer ecuatorial se întoarce spre suprafața pământului, este purtat spre vest, cauzând alizee, chiar deasupra regiunii ecuatoriale. Aceste vânturi de est sunt încărcate de umezeală în timp ce zboară desupra limitelor estice ale continentelor la aceste latitudini, iar unde lovesc și câmpiile costale mai joase, aerul se ridică, deoarece pământul este mult mai fierbinte decât apa, și de aceea coastele zonelor tropicale sunt mereu umede.
Periodicitatea precipitațiilor este controlată de mișcările ecuatorului termic și de schimbarea direcției vânturilor caracteristice ciclurilor scurte și anuale.
Evapotranspirația potențială (ETP)
Acest parametru face referire la cantitatea de apă evaporată din mediul înconjurător și apa eliminată prin procesul de transpirație de către plante, influențată de condiții optime constante de umiditate a solului și condițiile optime de creștere a plantelor. O formulă simplă pentru a exprima evapotranspirația potențială: ETP= temperatura medie anuală (ºC) x 58.93, unde ETP este exprimată în (mm). În cazul în care cantitatea medie anuală de precipitații și evapotranspirația potențială sunt egale, atunci raportul dintre acestea este 1.0. Orice regiune cu un coeficient al acestui raport > 1.0 poate fi considerată uscată, cu un deficit de umiditate, iar dacă o regiune are acest coeficient < 1.0, poate fi considerată umedă, cu un exces de umiditate. Importanța acestui coeficient este faptul că ia în considerare interacțiunea dintre precipitații di temperatură, controlând astfel umiditatea și umezeala din sol, factori foarte importanți pentru vegetație. De exemplu, 250 mm de precipitații s-ar evapora foarte repede la tropice, datorită temperaturilor ridicate, generând un mediu uscat, în timp ce în zona artică, aceeași cantitate de precipitații se evaporă foarte încet, ducând la formarea unui mediu umed moderat.
Potențialele zone climatice. Sistemul Holdridge
Așa cum a fost precizat anterior, Leslie Holdridge a creat un sistem obiectiv de clasificare a zonelor bioclimatice (figura 2.2) Totul a plecat de la conceptul unui triunghi și utilizarea celor trei parametrii (temperatura, precipitațiile și ecapotranspirația) drept axele acestuia. Astfel, în concepția lui, fiecare punct de pe globul pământesc ce deținea informații climatice concrete putea fi plasat în cadrul zonelor bioclimatice determinate de el. Desemnarea zonelor de viață este dată de „asocierea climatică” a caracteristicilor unei zone. Acesta poate fi modificată de factorii edafici, astfel încât multe asocieri de plante fiind posibile, însă mereu ar trebui să existe un tip principal de apogeu vegetal.
Figura 2.2 Triunghiul ce ilustrează sistemul Holdridge de clasificare a zonelor bioclimatice după: Jack Ahern,Elizabeth Leduc,Mary Lee York
Tranziția între zonele bioclimatice
În natură, majoritatea habitatelor realționează între ele, într-o manieră complexă. În unele cazuri tranziția este abruptă, iar habitatul întermediar este inexistent, dar există și situații în care se realizează o tranziție graduală de la un tip de mediu la celălalt. În acelaș mod se realizează și cazul zonelor bioclimatice. Din diagrama realizată de Holdridge, se deduce faptul ca o zonă dată poate avea contact și se poate încadra cu o serie de alte zone care variază în temperaturi și precipitații. În unele cazuri însă, este posibil un singur potențial contact, datorită barierelor (munți sau oaceane) care post stopa legăturile între anumite regiuni.
2.1.2 Caracteristicile biologice ale principalelor zone bioclimatice
Zona pădurilor tropicale
Vegetația din aceste zone conturează o distribuție etajată a diferitelor specii de plante, identificându-se stratul cel mai înalt al arborilor emergenți, apoi urmat de stratul de arbori ce formează coronamentul des al pădurii, iar în cel din urmă, sub aceștia, se dezvoltă arborii de dimensiuni mai mici. Acest etaj este mai aerisit, permițând deplasarea cu ușurință a animalelor de dimensiuni mai mari. La suprafața solului, vegetația de arbuști și plante ierboase este slab dezvoltată datorită slabei pătrunderi a luminii, ce rămâne blocată la etajul arborilor de coronament (în cele mai multe păduri tropicale mai puțin de 1% din lumina soarelui ajunge la suprafața solului).
Trunchiul arborilor este subțire, însă majoritatea speciilor formează contraforturi, pentru a-și autosusține greutatea și înălțimea mare pe solul realtiv superficial. Frunzele arborilor ce definesc coronamentul pădurii au un aspect pielos și prezintă o rezistență la secetă mare, însă, în același timp sunt cele mai predispuse deshidratării dacă sunt îndepărtate din mediul lor echilibrat. Specifice acestor păduri ecuatoriale sunt lianele si plantele epifite, care pentru a profita de sursa de lumină ce se găsește la etaje înalte, folosesc arborii drept suport. Diversitatea de specii în aceste regiuni este foarte mare, ajungând ca în cele mai bogate păduri tropicale să se regăsească sute de specii de arbori pe suprafețe restrânse.
În pădurile tropicale de foioase, înălțimile arborilor sunt mai reduse, majoritatea pierzându-și frunzele în perioada uscată, acestă cădere fiind direct influențată de adâncimea pânzei freatice și de lungimea perioadei secetoase. Unele specii, mai ales cele din etajul arborilor mici, prezintă frunze mult mai rezistente, care nu se pierd. Aceste păduri prezintă o vegetație mult mai dezvoltată la nivelul suprafeței solului, arbuștii și tufele, beneficiind de o inflintrație a luminii mai puternică prin coroanele arborilor superiori lor. Lianele sunt mai puțin comune, dar epifitele rezinstente la uscăciune pot fi abundente, în special bromeliile, cactușii și orhideile.
Sute de specii de arbori, aparținând multor genuri ale multor familii își au originea în pădurile tropicale. Gimnosperemele sunt în mare parte absente, cu excepția genului Cycas, plantele ierboase sunt relativ rare, proeminente fiind monocotiledonatele ce cuprind plante ce aparținând famililor Palmae, Cyclanthaceae, Musaceae, Zingibernaceae, Marantaceae etc. Diversitatea vegetației este susținută și de existența specilor dicotiledonate specifice tropicelor cuprinse în familile: Piperaceae, Moraceae, Annonaceae, Lauraceae, Capparidaceae, Leguminosae, Meliaceae, Anacardiaceae, Sapindaceae, Sterculiaceae, Guttiferae, Myrtaceae, Melastomaceae, Araliaceae, Myrsinaceae, Sapotaceae, Bignoniaceae, Gesneriaceae, Acanthaceae și Rubiaceae.
De asemenea, aceste zone susțin existența unei mari diversități de animale, datorită modalităților multiple de a-și contura un mod de viață, atâta vreme cât vegetația este atât de complexă, iar sursele de hrană atât de variate. Această diversitate se extinde de la existența unor grupuri dezvoltate (familii și oridinuri) până la existența specilor, activitatea lor desfășurându-se pe toată perioada anului, deși împerecherea este condiționată de sezonalitatea precipitațiilor. Varietatea mamiferelor de dimensiuni mari nu este la fel de dezvoltată ca în zonele cu perspective deschise, în care nu există vegetație atât de deasă ce le periclitează deplasarea în ritm alert. Vietățile arboricole sunt majoritare, incluzând maimuțe, lemurieni, leneși, veverițe, pangolini, veverițe zburătoare sau lilieci. Aceștia din urmă sunt mult mai răspândiți în pădurile tropicale decât în oricare altă parte și datorită lor, numărul mamiferelor la ecuator este menținut la nivel ridicat. Specile de păsări sunt prezente în număr foarte mare, cele care trăiesc în vârfurile arborilor sunt de dimensiuni mari, și viu colorate, spre deosebire de cele care trăiesc la etaje mai joase, care dețin culori mai obscure, fiind detectabile doar prin intermediul sunetelor pe care le produc.
Figura 2.3
Zona savanelor
Acestse zone, în general, cuprind pajiști cu arbori răsfirați, care au rădăcini ce pot penetra solul până la nivelul pânzei freatice, prin crăpăturile straturilor compacte ale solului. În majoritatea pajistilor tropicale arborii sunt prezenți sub diferite densități, de multe ori, fiind aceleași specii ca cele prezente în pădurile din apropiere, însă există și specii aparținând exclusiv savanelor. Datorită condițiilor climatice, a temperaturilor ridicate și impunerea unei rezistențe la incendii, diversitatea de plante este redusă. În zonele uscate, gramineele Panicum, Pennisetum, Andropogon și Imperata sunt o prezență importantă, iar arborii sunt cuprinși între genurile Acacia, Prosopis, Curatella, Byrsonima, Adansonia și Euphorbia. În savanele mai umede, ierburile care domină sunt Leersia, Oryzo, sau Paspalum, iar palmierii sunt formele arboricole predominante.
Diferitele forme de vegetație, ce combină pajitile cu pădurile, marchează un mediu excelent pentru numeroasele specii de animale. Savana adăpostește cele mai mari mamifere ale lumii, majoritatea elefanților și a copitatelor africane și cele mai mari carnivore ce se hrănesc cu ele. Solul crăpat se constituie și el ca o formă de adăpost pentru speciile ce scormonesc, iar vizuinele lasate în urma lor, sunt la rândul lor habitate pentru reptile. De vreme ce savana este un mediu sezonier, multe mamifere preferă aceste zone în unele perioade ale anului, migrând spre acese zone.
Figura 2.4 Peisajul din zona savanelor sursa: groupe.doctissimo.fr
Zona deșerturilor
Tufișurile risipite, bine ramificate de la baza solului, cu frunze subțiri și mici, sunt caracteristice zonelor deșertice. Alte doua fenomene apar frecvent: plantele suculente care își depozitează apa în tulpini și frunze, și plantele floricole anuale cu o creștere rapidă, ce inmuguresc imediat după ploile ocazionale, dar abundente. Precipitațiile sunt întotdeauna scurte, dar variabile, având o distribuție ori foarte mare, ori una sezonieră, de multe ori fiind chiar neprevazute. Solurile sunt în mare parte alcaline, datorită ratei mare de evaporare și a infiltrației deficitare a apei.
Plantele caracteristice pentru aceste zone includ: arbuști cu frunze mici- Acacia, Prosopis, Cercidium, Larrea sau Commiphora; plante suculente- Opuntia și alți cactuși, Agave, Yucca, Aloe, Sanseveria, Crassula, Euphorbia; anuale efemere- plante ierboase, Mesembryanthemum și membrii ai famililor Polemoniaceae și Boraginaceae. În acest mediu, majoritatea animalelor posedă adaptări comportamentale și psihologice care să le permită să reziste cu surse reduse de apă. Rozătoarele de mărimi medii, de culori asemânâtoare pământului, cu membre și cozi lungi, apar în majoritatea zonelor de deșert: soarecele cangur, specific Americii de N, gerbilul mongol și jerboa din Africa si Asia, sau mici canguri din Australia. Majoritatea mamiferelor sunt nocturne, active în perioada în care umiditatea este mai ridicată, iar riscul de a fi vânate de prădători este redus. De asemenea, reptilele sunt bine adaptate climaturilor uscate și sunt reprezentative, la rândul lor, pentru zonele deșertice.
Figura 2.5 Vegetația tipică zonelor deșertice sursa: ro.wikipedia.org
Zona de stepă
Zonele de stepă reprezintă teritorii întinse în cadrul continentelor și se caracterizează prin plante ierboase de dimensiuni variate. Cantitatea de precipitații face ca această zonă de stepă să difere, de la suprafețe largi, deschise, cu ierburi scurte, la arii dense cu ierburi înalte. În zonele mai secetoase predomină acele „grămezi” de iarbă, formând spații deschise între ele.
Primăverile sunt în general umede, ce produc înflorirea ierburilor, dar majoritatea plantelor se usucă spre sfârșitul verii, căpătând o culoare maronie. Ierburile specifice acestor zone se pot clasifica în funcție de înălțime, astfel, amintind: ierburi de talie înaltă, specifice zonelor mai umede- Andropogon, Panicum, Sorghastrum, Spartina etc; cele de înălțimi medii, caracteristice zonelor intermediare- Andropogon, Stipa, Sporobolus, Agropyron, Koeleria sau Oryzopsis, iar cele joase, ce se regăsesc în zonele aride- Buchloe, Bouteloua, Poa, Bromus etc.
Pajiștile mai reci, adăpostesc populații mari de copitate, care migrează regulat în cadrul peisajului, păscând ierburile până în momentul în care pajiștile devin golașe. Se regăsesc mult mai puține erbivore ca în zonele de savană și de asemenea și mulți mai puțini prădători. Printre cei care sunt mai reprezentativi, se numără lupii și rudele lor mai mici, coioții sau șacalii.
Zona pădurilor temperate de foioase
Aceste păduri, sunt caracterizate, fără doar și poate, de arbori care își pierd frunzele pe timpul sezonului rece. Pădurea este dispusă pe mai multe etaje, formând unul sau doua straturi de arbori, urmând cele definite de arbuști și plante ierboase. Datorită arborilor ce la începutul primăverii încă nu prezintă frunze, razele soarelui ajung să pătrungă până la suprafața solului determinând înflorirea plantelor floricole în acea perioadă. O altă caracteristică importantă a arborilor din aceste păduri, este producerea de fructe comestibile, lucru ce reprezintă un avantaj pentru speciile de animale ce se regăsesc aici. Printre genurile comune se numără Acer, Fagus, Quercus, Carya, Juglans, Fraxinus, Populus, Ulmus, Salix, Carpinus, Betulus etc. Există o mare varietate de arbuști, unii dintre aceștia, sempervirescenți, și de asemenea numeroase plante ierboase aparținând famililor Ochidaceae, Liliaceae, Ranunculaceae, Rosaceae, Saxifragaceae și multe altele.
Este habitatul care prezintă cea mai mare senzonalitate climatică dintre toate cele prezentate până acum, aceasta manifestându-se și în cadrul faunei. Majoritatea mamiferelor hibernează peste perioada de iarnă, iar o mare parte dintre lilieci și peste jumătate din păsări migrează spre ecuator în toamnă și revenind pe aceste meleaguri, înapoi în primăvară.
Zona pădurilor tropicale temperate
Cele mai înalte păduri ale lumii se regăsesc în această zonă, pe coasta pacifică a Americii de Nord (figura 2.8). Dominante sunt coniferele, însă și specile de arbori de lemn de esență tare joacă un rol important, fiind abundente pe plan local. Umiditatea în aceste păduri este ridicată, fiind menținută la acest nivel de căderea masivă a precipitațiilor și de către ceața costală. Acest fenoment favorizează apariția de plante epifite, deși spre deosebire de pădurile ecuatoriale, aici sunt definite de muschi și licheni.
În Noua Zeelandă și în zona Australiei, pădurile sunt dense și luxuriante, cu o proporție mult mai mare a speciilor cu lemn de esență tare. Comune aici sunt genurile Eucalyptus și Agathis. În zona Americii de N, coniferele ce predomină sunt incluse în genurile Abies, Tsuga, Picea, Pseudotsuga, Thuja, Sequoia etc. Stratul inferior coniferelor este reprezentat de genul Alnus și Acer și de arbuști aparținand familiei Ericaceae. Stratul erbaceu include multe ferigi (Polypodiaceae) și specii din Saxigrafaceae, Liliaceae, Orchidaceae etc.
Zona de taiga
Această zonă înaltă din punct de vedere latitudinal, este reprezentată de suprafețe, în mare parte dense de conifere, care ating înălțimi comparabile cu cele ale arborilor ce se regăsesc în zona pădurilor temperate de foioase. De multe ori, au un aspect atât de dens, încât este puțin probabilă existența unei vegetații subiacente. Acest fapt este datorat si temperaturilor scăzute, care favorizează acumularea litiere, însă nu și descompunerea acesteia. Datorită prezenței fenomenului de eroziune glaciară, lacurile și iazurile de această origine sunt foarte numeroase (figura 2.9).
Odată cu creșterea în latitudine, descrește adaptabilitatea plantelor și odată cu ea diversitatea. Familia Pinaceae include majoritatea genurilor prezente (Abies, Picea, Pinus, Larix etc.), însă există și unele specii de foioase care se pot adapta condițiilor edafice- Betula sp. Populus sp. Salix sp., Faimilile Ranunculaceae, Rosaceae și Saxifragaceae, asigură existența unor specii de plante ierboase.
Această zonă nu cuprinde o varietate faunistică complexă. Dimensiunea mare a specilor, hibernarea și depozitarea resurselor de hrană sunt caracteristicile mamiferelor din aceste locuri, iar majoritatea păsărilor migrează în afara acestor arii, pe timp de iarnă.
Figura 2.10 însumează și expune principalele zone bioclimatice ale lumii și dispunerea loc pe globul pământesc.
Figure 2
2.1 HABITATUL
„Suprafață locuită de o populație, de o specie de plante sau animale; biotop” (DEX 1998)
„Teritoriul locuit de un individ, de o specie ori de un grup de indivizi sau specii, în cadrul căruia populația respectivă găsește o complexitate uniformă de condiții de viață, adaptându-se acestora” (DN 1986).
Habitatul unui animal, privit într-un sens general, este locul în care acesta trăiește. Toate animalele, cu excepția omului, pot locui într-o anumită zonă, doar dacă elementele de bază, cum ar fi apa, hrana și adăpostul sunt prezente și doar dacă se pot adapta în anumite moduri, care să le permită să facă față limitelor climatice. Omul poate locui în diferitele regiuni ale globului, chiar dacă o serie de condiții nu este îndeplinită, deoarece are capacitatea de a modifica mediul înconjurător, încât sa satisfacă dorințele și nevoile sale. În plus, omul dispune de resurse de hrană și materiale de construcție în întreaga lume și le poate prelucra în interesul său.
Pentru a înțelege de ce o anumită populație sau o specie ocupă doar un anumit areal dintr-o regiune, sunt necesare cunoștințe mult mai bogate, pe lângă cele legate de cerințele față de mediu a organismului sau relațiile ecologice la care acesta se supune. Explicațiile pentru distribuția animalelor pe anumite zone trebuie să se bazeze pe o documentație și asupra istoriei evoluției speciei, asupra evoluției teritoriului din punct de vedere climatic și poate chiar și asupra evoluției vegetației din acea zonă, care joacă un rol important în menținerea condițiilor de viață a animalului în parametrii potriviți. Importantele aspecte ale unui habitat sunt oferite în mare parte de vegetație și înțelegerea modului în care aceasta influențează calitatea și cantitatea acestuia, conduce la înțelegerea distribuției și abundenței animalelor.
2.2 IMPORTANȚA SIMULĂRII HABITATULUI
Modul în care viețuitoarele interacționează cu mediu inconjurător și felul în care acesta le înfluențează comportamentul, a dus la dezvoltarea conceptului de simulare sau imitare a habitatului animalelor în cel mai fidel mod posibil în cadrul grădinilor zoologice. Pentru a înțelege cât mai bine importanța acestui concept, trebuie luată în considerare ideea pe care exploratoarea Mary Akely o expune în lucrarea sa „Restless Jungle”, și anume că : un animal nu poate fi izolat pe parcursul existenței sale, nici măcar conceptual de mediul din care a fost adoptat, fară ca acesta să aibă probleme serioase în înțelegerea propriei naturi. În continuare se vor prezenta principalele efecte pe care le are un habitat instaurat în așa mod în care să simuleaze condițiile din mediul nativ al viețuitoarelor.
Exprimarea unui comportament natural
Este important ca animalul să fie capabil să își manifeste comportamentul pe care în mod normal l-ar avea în sălbăticie. De exemplu, animalele care iși consumă energia cățărându-se ar trebui să aibă posibilitatea să o facă și în captivitate, cele care sunt specializate în procurarea propriei hrane, să fie îndrumate în a-și manifesta acest instinct, iar animalele care își petrec întreaga existență în grupuri, să li se ofere spații îndeajuns de ample pentru a-și dezvolta astfel de relații și de asemenea, să aibă parteneri pentru a-și întemeia grupuri. Pentru majoritatea animalelor sălbatice, continua căutare a hranei sau a siguranței precum și interacțiunea cu alte specii reprezintă o rutină sau un comportament pe care îl exercită frecvent. Din acest motiv, prin asigurarea unor împrejurimi adecvate și a unui mediu atractiv și bogat se poate stimula o activitate naturală tipică sălbăticiei. Însă, trebuie acordată o grijă sporită, încât să nu se ajungă de partea celeilalte extreme, și anume: stresarea animalelor din prea multă dorință ca acestea să se comporte natural. Un alt comportament firesc care ar trebui luat în considerare și poate cel mai important, este nevoia de reproducere. Prin asigurarea unui mediu cât mai apropiat față de cel din care exemplarul provine, se încurajează acel instinct firesc, prin care animalul se reproduce și mai apoi își îngrijește progenitura, pentru a-și continua cursul natural al existenței sale. Privind realitatea crudă de care ne lovim zilnic, cea în care numărul animalelor pe cale de dispariție se mărește considerabil, este crucial ca pepetuarea speciilor să fie încurajată și susținută în cadrul grădinilor zoologice, mai ales printr-un habitat corespunzător.
Îmbunătățirea stării mentale a animalelor
Un alt efect pe care un habitat corespunzător amenajat îl are asupra animalelor este acela de a le menține sănătatea mentală la parametri normali prin evitarea provocării stresului. Stresul în cazul animalelor este în aceeași măsură de periculos ca și cel manifestat la oameni, provocând un declin în starea fizică și mentală a acestora, facându-le mult mai susceptibile bolilor. Pe lângă abordarea ecologică și estetică, este necesară și o abordare din punct de vedere funcțional a spațiului în care animalele sunt adăpostite. De exemplu, în majoritatea cazurilor, în sălbăticie, vietățile nu au contact cu oamenii, iar în captivitate atenția permanentă din partea vizitatorilor le poate căuta neliniște. De aceea, este important ca adăpostul amenajat să le ofere aceleași oportunități să se ascundă de oameni în anumite momente, exact ca în habitatul lor natural. Animalele cu o inteligență dezvoltată sunt mult mai predispuse stresului din lipsa activității sau din cauza unui mediu mult prea anost, iar în acest mod trebuie să li se ofere modalități pentru a fi ocupate o lungă perioadă din zi.
Educație prin impact vizual
Dacă principalul scop al grădinilor zoologice este să încurajeze publicul să perceapă importanța florei și a faunei, atunci imaginea mediului în care animalul este expus reprezintă principala modalitatea de a conduce vizitatorul în acea direcție. Este mult mai simplu pentru om și mai ales pentru cei mai tineri vizitatori să înțeleagă legătura inseparabilă dintre animal și natură, dacă o văd cu proprii lor ochi. În momentul în care maimuțele sunt înconjurate de o vegetație abundentă, cu aspect exotic, printre care ele se cațără pe diferite liane și ramuri, altfel va fi asimilat și conștientizat faptul că aparțin unor păduri tropicale.
2.3 MODALITĂȚI DE IMITARE A HABITATULUI. CAZUL: GRĂDINA ZOOLOGICĂ DIN ATLANTA
În scopul de a obține o asemănare cât mai precisă, cu o anumită zonă geografică, peisagistul trebuie să aibă cunostințe amănunțite despre geologia specifică, climă, economie și obiceiurile sociale ale regiunii respective- toate însumând elemente importante în mare măsură, pentru a instaura un habitat propice animalelor. O astfel de reproducere s-a realizat la grădina zoologică din Atlanta, Statele Unite ale Americii, creându-se iluzia unei zone de păduri tropicare din vestul Africii și a unei savane specifice estului Africii, utilizându-se plante rezistente, decorative și un în ultimul rând, având caracteristici apropiate celor native din acele areale.
Pentru a construi o zonă luxuriantă de pădure tropicală, tipică pentru zona Camerunului trebuie luate în considerare caracteristicile dominante- ploi scurte, însă frecvente, umiditate ridicată, liane și plante cațarătoare și vegetație cu frunze mari, lucioase, cu vârful alungit (caracteristici ale plantelor tropicale ce le permite să se adapteze condițiilor mari de precipitații, ușurând scurgerea apei de pe suprafața foliară). În încercarea de a înlocui plantele specifice zonei tropicale, însă fără implicarea unor costuri mari, s-au utilizat plante de interior, printre care, exemplare de Schefflera sp. înalte de până la 6 m înălțime, plante de areca (Dypsis lutescens) și un număr mare de Philodendron, Anthurium și bananieri. Aceste plante erau menținute pe timpul iernii în sere, iar în lunile mai calduroase erau readuse în peisaj, pentru a oferi acel aer topical spațiului.
În ceea ce privește vegetația arbricolă, s-a optat pentru utilizarea de specii temperate care pot decora prin aspectul lor tropical, astfel reproducând specificitatea pădurii din Africa prin plante adaptate condițiilor pedoclimatice ale arealului în care se afla grădina zoologică. Magnolia grandiflora cu frunzele lucioase, mari de până la 20 cm, reprezintă un exemplar ce poate reda, într-un mod fidel, foliajul speciilor de ficus. O serie de alte magnolii, sunt des utilizate de către specialiști pentru a imita habitatele tropicale: Magnolia macrophylla, cu frunze simple ce măsoară până la 60 cm și Magnolia tripetala, cu frunze la fel de mari, cca. 50 cm, ambelor specii adaugându-se florile mari, albe ce pot ajunge și la 30 cm în diametru, care înfloresc vara devreme, Magnolia virginiana și Magnolia acuminata, cu frunze de până la 25 cm, ce prezintă varfuri alungite, specifice frunzelori arborilor exotici. Utilizate în aceleași scopuri sunt și alte specii ale familiei Magnoliaceae – arborele lalea ( Liriodendron tulipifera) cu flori specifice, portocalii sau verzi, plăcut mirositoare, care însă din păcate nu sunt produse într-o cantitate mare până ce arborele nu atinge vârsta de 15 ani, și Illicium anisatum cu fructe asemânătoare anasonului.
Printre cele mai potrivite și rezistente plante care se pot utiliza pentru a crea sentimentul de mediu luxuriant, se numără arborele prințesă (Paulownia tomentosa) și Catalpa speciosa. Paulovnia, arbore cu o creștere rapidă, se mândrește, la fel ca și catalpa, cu frunze mari, cordate și flori cu un aspect tropical. De asemenea, Ailanthus altissima, cu frunzele sale imparipenat compuse, mari de 40-75 cm lungime, reprezintă o alegere îndeajuns de adecvată. De aceeași latură se află și exemplarele de Rhus typhina și Rhus glabra.
Viburnum x rhytoidophylloides, Eucomia ulmoides, Aralia spinosa, Aralia elata și cultivarurile aparținând speciei Hibiscus moscheutos constituie o altă serie de plante ce se pot integra cu succes în peisaj. Morus alba poate reprezenta o opțiune de luat în considerare pentru acest tip de habitat, datoriă fructelor ce servesc drept hrană pentru animale. Pentru utilizarea în scopuri multiple pot fi alese și exemplare din cadrul genului Salix. Deși frunzele nu sunt de dimensiuni impresionante, forma lor alungită, într-un fel poate înlocui aspectul oferit de frunzele plantelor de bambus caracteristice zonei tropicale. Ramurile subțiri ale salciilor, pot fi tăiate primăvara și introduse într-un substrat umed pentru a forma rădăcini noi. Acești butași de salcie, curând pot da naștere tufișuri dese, ce pot fi ultilizate ca o metodă ușoară și ieftină de a masca peisaje și clădiri inestetice. Mai mult, frunzele de salcie, constituie o sursă de hrană pentru animale, iar datorită creșterii lor rapide, se pot culege în scop furajer.
Menționată încă de la început, prezența lianelor, reprezintă un aspect definitoriu al peisajului tropical. O metodă creativă de a înlocui acele elemente indigene, o constituie utilizarea de Campsis radicans, cu florile sale mari și tubulare, de culoare ce poate varia de la roșu aprins la portocaliu, sau chiar galben, frunze imparipenat compuse de dimensiuni mari, și un în ultimul rând prezentând o creștere repentă. În plus, o varietate mare de vițe, de la Clematis paniculata, până la Mandevilla laxa, pot fi utilizate cu același scop, de a înlocui lianele tipice pădurilor tropicale. Ca o idee substituentă pentru aceste specii, alegerea de a atârna coarde uscate de viță de vie reprezintă o alternativă potrivită și poate oferi un efect cât se poate de realist.
O a doua provocare a constituit simularea habitatului caracteristic câmpiilor est africane, mai specific, cele din zona Kenyei și a Tanzaniei. De la sine înțeles este diferența de specii utilizate pentru a crea un mediu propice zebrelor, girafelor, elefanților și a leilor, fațe de cele utilizate anterior pentru habitatul maimuțelor de la tropice. Flora pentru care s-a optat în redarea savanei africane, impunea alegerea de specii care să posede caracteristici asemănătoare celor indigene, și anume: ghimpi, țepi și frunze reduse ca mărime. Specii și cultivaruri de graminee ornamentale, împreună cu movile artificiale de pământ ca și alternativă a celor create în mod natural de termite, pot fi considerate o alegere ingenioasă și inspirată.
Imitarea arborilor de acacia, atât de specifici zonelor uscate, s-a realizat prin introducerea în peisaj a formelor neregulate de Gleditsia triacanthos var. inermis, cărora li s-au eliminat ramurile din partea inferioară, pentru a oferi un aspect realist, acela de trunchi sfâșiat de felinele savanei. Un alt înlocuitor îl poate constitui și Albizia julibrissin, prin foliolele sale de mici dimensiuni. Ilex vomitoria, utilizat în formele sale cele mai naturale poate completa peisajul specific unei câmpii africane. Țepii specifici pe care îi deține Crataegus crus-galli, sunt valoroși în crearea peisajului arid, însă planta trebuie plantată în locuri neaccesibile animalelor sau copiilor datorită potențialului de risc. O serie numeroasă de alte plante constituie o alegere inspirată și potrivită pentru a însufleți un habitat tipic de savană: Berberis thunbergii, Caragana arborescens, Cortaderia selloana, Cytisus x praecox, Elaeagnus angustifolia, Miscanthus sinensis, Pennisetum alopecuroides, Poncirus trifoliata, Saccharum ravennae, Yucca filamentosa, Yucca glauca etc.
2.4 ELEMENTELE UNEI GRĂDINI ZOOLOGICE
Deși scopul principal al unei grădini zoologice este adăpostirea unor colecții de animale în scopul protejării acestora, un trebuie trecut cu vederea faptul că se încadrează în categoria spațiilor verzi de interes public, zilnic vizitat de un număr mare de persoane, cărora le este necesar a le oferi aceleași condiții ca într-un parc oarecare. În același mod în care se dorește amenajarea unui habitat potrivit din punct de vedere ecologic, estetic și funcțional pentru diferitele specii care își găsesc adăpost în cadrul acestor amplasamente, la fel se urmărește și îndeplinirea unui nivel ridicat de confort pentru om, care privește grădina zoologica dintr-o perspectivă recreațională.
Elementele constitutive ale unei grădini zoologice sunt similare celor ce definesc restul spațiilor verzi, dar la care se adaugă și o serie de alte componente ce denotă specificitatea locului.
2.4.1 Vegetația
În cadrul unei grădini zoologice, vegetația joacă o serie de roluri importante și de aceea este indicat să ocupe o pondere cât mai mare din întreaga suprafață. În primul rând, se recomandă ca zona perimetrală să dispună de o întindere amplă de vegetație, de cele mai multe ori fiind vorba de păduri, care să ofere protecție împotriva vânturilor dominante, împotriva eventualelor surse de poluare sau a zgomotelor dinspre sau înspre incinta grădinii, iar daca este cazul să ofere o atenuare sau o mascare a mirosurilor generate de animale.
Ca și în cazul grădinilor sau a parcurilor urbane, vegetația din grădinile zoologice trebuie aleasă în funcție de scopul în care urmează a fi folosită. Având în vedere, că în majoritatea cazurilor, grădinile zoologice sunt amplasate la periferia localităților este probabilă existența unei vegetații indigene, de care trebuie să se țină cont și care va fi valorificată sau va fi înlocuită. În momentul în care se propune vegetația destinată adăposturilor animalelor, trebuie luat în considerare specificul fiecărui animal în parte, a zonei din care provine și a șanselor de aclimatizare pe care planta o are la zona în care urmează a fi plantată. Vegetația se utilizează pentru a compartimenta sectoarele în care se află adăposturile animalelor și pentru a le încadra în restul peisajului, creându-se imaginea unui tot unitar. În zonele de interes public (spații și trasee de promenadă, restaurante, chioșcuri, cladiri ce adăpostesc diferite expoziții etc.) vegetația va fi dispusă într-o manieră ornamentală, însă în așa mod încât să se asigure o concordanță cu vegetația din restul zonelor și un peisaj continuu.
Nu în ultimul rând, avand în vedere că amanajarea cu vegetație unei grădini zoologice se realizează și pentru stimularea atenției vizitatorilor, trebuie să se aibă în vedere eventualele pericole produse de o alegere nepotrivită a speciilor. Astfel se va evita poziționarea speciilor ce prezintă spini mari, țepi, fructe toxice, frunze ce provoacă alergii în apropierea punctelor de interes, a aleilor de circulație sau locurilor des accesate de public. De asemenea aceeași regulă se aplică și în momentul propunerii speciilor pentru adăposturile animalelor.
2.4.2 Căile de circulație
Unitatea unui peisaj este conferită și de modul în care căile de comunicație sunt dispuse în peisaj pentru a defini traseul cel mai optim. Aleile reprezintă principalele căi de comunicație în cadrul amenajărilor peisagere și se dimensionează în funcție de amplasare, de importanța acestora și de fluxul vizitatorilor. Astfel se vor indentifica alei principale (3 m lațime- minim) care vor face legătura între punctele de acces și zonele principale de interes, și alei secundare (1.2 m lățime- minim) (Tănăsescu,2006). De asemenea, dimensionarea aleilor trebuie atent studiată în momentul proiectării pentru a se evita alomerarea în spațiile de interes principal și în cazul sectoarelor cu animale ce prezintă o atracție excepțională.
Aleile sunt menite să facă legătura între zonele de de interes într-o manieră în care să asigure un traseu logic, cu o trecere lentă și cât mai naturală de la o zonă la cealaltă. Vizitarea exponatelor trebuie să fie condusă de rețeaua de alei într-un mod eficient, fară ca vizitatorul să fie indus în eroare sau să ai aibă posibilitatea de a se rătăci. Linia traseului se stabilește în funcție de formele de relief prezente, fără a îngreuna parcurgerea lor și în funcție de specificul stilului adopatat în amenajare. Grădinile zoologice contemporane se proiecteză într-un stil liber, peisager, în care căile de acces sunt precedate de alei principale într-un traseu sinuos sub diferite unghiuri spre zona de maxim interes. Căile de circulație se conturează într-o formă naturală, oferind o serie de bifurcații, îndemnând vizitatorul spre explorarea peisajului în dorința de a descoperi toate elementele grădinii.
Aleile prezintă și un rol estetic prin aportul adus punerii în valoare a peisajului, dar și prin modul în care acestea sunt proiectate, materialele folosite în execuția lor și felul în care conturează traseele orizontale, cele ascendente sau descendente. Alegerea materialelor folosite în relizarea căilor de circulație se face în funție de categoria acestora, de elementele construite sau de vegetație și în funcție de zonele pe care le deservesc. Se poate opta pentru alei din beton, pietroș, lemn sau dale din diferite roci naturale sau obținute pe care industrială.
Nu în ultimul rând, se ține cont de faptul că aleile trebuie să fie accesibile și persoanelor ce se deplasează în scaune cu rotile și de asemenea, intersecția dintre aleile de deservire (prin care se realizează aprovizionarea și transportul animalelor) și aleile pentru vizitatori trebuie redusă la un minim posibil (Neufert,2014)
2.4.3 Apele
Prezența apei sub diferite forme, poate juca un rol foarte important în cadrul unei grădini zoologice. Pe lângă obținerea unor efecte estetice speciale și accentuarea stilului natural al peisajului, apa influențează schimbarea microclimatului prin mărirea umidității relative a aerului și reducerea temperaturilor extreme în anotimpurile călduroase. În cazul în care există suprafețe mari de apă, fie se por valorifica drept habitate pentru flora și fauna specifică, fie se pot transforma în spații pentru agrement. Modul de prezentare a apei în cadrul grădinilor zoologice este divers, fiind influențat de mișcarea apei și de natura acesteia. Putem regăsi ape stătătoare (lacuri, bazine, eleștee, fântâni etc.) sau ape curgătoare (râuri, pârâuri, izvoare etc.) fie sub formă naturală, fie amenajate artificial pentru îmbunătățirea peisajului (figura 2.11).
Ideal este amplasarea grădinii zoologice în preajma unei forme de apă deja existentă într-un mod natural pentru a explota existența acesteia ca sursă de apă pentru întreținerea grădinii, cât și pentru amenajarea ei ca punct de atracție. În cazul fântânilor arteziene, acestea nu prezintă un interes pentru amenajarea habitatelor, însă pot fi poziționate în zonele de staționare sau în zonele de maximă circulație pentru a atrage atenția și a contura peisajul.
Indiferent de modalitatea de reprezentarea a suprafeței de apă, aceasta trebuie să fie caracterizată de o vegetație specifică, fie că este vorba de o vegetație arboricolă, arbustivă sau reprezentată de plante floricole. Întotdeauna se va ține cont de siguranța vizitatorilor, amplasându-se balustrade, garduri de protecție și de delimitare, vegetație sau alte elemente ce pot preveni și impiedica accidentele. De asemenea, se vor evidenția zonele interzise accesului, sau adâncimile specifice fiecărei forme de apă, în cazul în care prezintă pericol, prin panouri de atenționare.
2.4.4 Facilități
Unul din motivele principale ale existenței unei grădini zoologice este satisfacerea dorinței omului de relaxare și de a vizita un astfel de amplasament pentru a privi diferitele vietăți și de a acumula informații despre acestea. Vizitatorii pot pretrece câteva ore sau o zi întreaga în incinta unei grădini zoologice și din acest motiv sunt necesare existența unor facilități care să le îndeplinească o serie de nevoi. Pe lângă nevoia de recreere, omul necesită surse de hrană și băutură, adăpost împotriva condițiilor meteorologice (soare, ploi, vânt, furtuni), grupuri sanitare, cât și condiții de igienă și securitate. Principala facilitate de care ar trebui să dispună o grădină zoologică este reprezentată de grupurile sanitare. Acestea trebuie să fie poziționate pe întreg perimetrul grădinii, iar numărul lor să fie îndeajuns de numeros, încât sa se adapteze fluxului mare de vizitatori, chiar și în zilele de maxim interes. Accesul spre aceste facilități nu trebuie îngreunat sau deficitar, însă poziționarea lor trebuie să fie în concordanță cu peisajul înconjurător și aspectul lor exterior să se integreze în stilul amenajării.
Însăși aceste facilități pot participa la conturarea conceptului de conservare și educarea populației cu privire la grija acordată naturii. De exemplu: în anul 2007, la Grădina Zoologică Brox din New York, s-a pus în mișcare proiectul de ecologizare „Toaletele Eco”, prin construirea de către compania Clivus multrum, grupuri sanitare ce incorporează un design sutenabil și strategii economice eficiente: minimizarea utilizării energiei electrice prin folosirea de panouri solare, materiale eco-friendly și utilizarea apei într-un mod judicios (figura 2.12) Nu în ultimul rând, toată instalația este poziționată într-un mod în care impactul asupra vegetației și a peisajului este aproape insesizabil. Robineții chiuvetelor sunt concepuți să pornească prin senzori, care nu se alimentează electric, ci pe măsură ce apa circulă prin intermediul lor.
Apa provenită de la chiuvete este utilizată la irigarea unei grădini special amenajată pentru a se putea iriga cu ape reziduale. Săpunul utilizat pentru igienizare este alcătuit din ingrediente biocompatibile care să nu reprezinte un pericol pentru plantele sau animalele care beneficiază de uzul grădinii. Grădina, special concepută, crează un sistem natural, în care plantele și solul alcătuiesc un filtru biologic autosustenabil pentru apele reziduale. O altă grădină din vecinătatea facilității beneficiază de apa de ploaie colectată de pe acoperișul toaletelor într-o serie de butoaie. Această facilitate se preconizează că va contrinui la salvarea unor 3.800.000 l/apă/an.
Pentru protejarea vizitatorilor împotriva condițiilor meteo nefavorabile este indicată construirea unor pavilioane sau a unor spații de odihnă acoperite. Aceste spații pot avea și un rol decorativ, în momentul în care sunt amplasate pe malul unor lacuri sau în locuri retrase, în interiorul unui pâlc sau a unui luminiș. De asemenea, se recomandă poziționarea lor, în asa mod în care să ofere perspectivă, chiar și una îndepărtată asupra atracțiilor principale ale grădinii.
Elementele de mobilier ce necesită o atenție sporită sunt reprezentate de bănci, care nu pot lipsi din amenajare. Grădina zoologică, fiind un obiectiv vizitat de mii de persoane, trebuie să satisfcaă nevoia acestora pentru odihnă. Băncile trebuie amplasate în zonele principale de promenadă, în apropierea expozițiilor de animale, în zonele în care se oferă priveliști asupra suprafețelor de apă, asupra unor amenajări importante, sau în interiorul pădurilor, daca acestea sunt concepute cu trasee menite a fi explorate. Poziționarea elementelor de mobilier se face fie la umbră, fie la soare, fie pe o suprafață plană, fie în locuri accesibile prin intermediul scărilor, dar niciodată să nu incomodeze sau să blocheze desfășurarea circulației sau a aprovizionării și îngrijirii adăposturilor animalelor. Materialele și culorile utilizate în construcția băncilor, trebuie să se încadreze în imaginea peisajului înconjurător și să fie rezistente unei uzuri continue. De asemenea, numărul lor, ca și în cazul grupurilor sanitare, trebuie să fie corelat cu fluxul de vizitatori.
Pe lângă satisfacerea nevoilor de igienă, relaxare și adăpost, vizitatorilor le trebuie puse la dispoziție locuri în care se regăsesc chioșcuri, cafenele sau automate de unde aceștia își pot achiziționa mâncare și băutură. Grădina zoologică poate dispune și de un restaurant cu vedere spre grădina zoologică, care este indicat să aibă intrare separată, în afara grădinii, pentru a putea fi utilizat și în afara programului de funcționare al grădinii (Neufert, 2004). În grădinile zoologice moderne, care permit acest lucru, se pot amenaja pajiști sau locuri pentru picnic, dotate cu spații întinse, cu locuri de șezut și vegetație care să ofere un cadru natural și umbră pe timp de vară.
Nu în ultimul rând, o facilitate de bază este reprezentată de spațiile destinate parcărilor. Acest spațiu trebuie dimensionat în așa mod încât să permită vizitatorilor să beneficieze de un loc de parcare și în cele mai aglomerate zile. Nu trebuie ignorat faptul ca grădina zoologică este o atracție mai ales pentru grupuri, fie că este vorba de simplii turiști, fi că sunt grupuri de studenți, elevi sau copii și din acest motiv este necesară asigurarea unor spații de parcare sufiecient de mari pentru parcarea autobuzelor sau microbuzelor. Parcările trebuie amplasate în afara incintei grădinii zoologice, iar de multe ori este indicată păstrarea unei anumite distanțe care poate fi parcură pe jos, până la intrarea principală.
De asemenea, prin poziționarea lor la periferia orașelor, în cele mai multe dinstre situații, grădinile zoologice trebuie să dispună de stații de autobuz în apropiere pentru a facilita deplasarea persoanelor prin intermediul transporturilor în comun. În oricare dintre situații, zona destinată parcărilor sau spațiile largi de staționare, trebuie să fie dotate cu semne și indicatoare care să calăuzească vizitatorii spre incinta grădinii.
Pe lângă toate aceste elemente care conturează grădina zoologică, drept un spațiu verde, în cadrul unui astfel de amplasament se mai regăsesc clădiri și spații specializate pentru îngrijirea animalelor și asigurarea condițiilor optime pentru traiul acestora. Vor exista clădiri pentru îngrijirea medicală a animalelor, spații de carantină, laboratoare, spații de aclimatizare, zone pentru creșterea puilor, spații pentru pregătirea hranei și a apei, depozite pentru utilaje și mașini, spații de colectare a deșeurilor și ateliere pentru grădinări, tâmplărie, lacătușerie etc. De asemenea, se alocă spații destinate personalului și nu în ultimul rând construcții care să adăpostească sediul administrativ (Neufert). Toate aceste facilități se indică a fi amplasate în afara zonelor de interes, delimitate de garduri sau vegetație, pentru a împiedica accesul vizitatorilor și se recomandă integrarea acestora în specificul locului prin intermediul vegetației.
2.5 DESIGNUL UNUI ADĂPOST
Amenajare unui țarc pentru diferitele viețuitoare aparținând grădinii zoologice, reprezintă una dintre cele mai complexe activități. Fiecare specie are nevoile și cerințele sale caracteristice când vine vorba de modul de viață pe care îl are. Când se proiectează sau se amenajează un adăpost, trebuie luat în considerare asigurarea siguranței și a confortului atât pentru viețuitoare cât și pentru vizitatori și îngrijitori. Chiar dacă grădina zoologică este considerată per ansamblu, o expoziție, în care animalele reprezintă deliciul publicului, acestea trebuie tratate drept ceea ce sunt: ființe vii. În altă ordine de idei, trebuie expuse într-un mod respectuos, în așa fel încât frumusețea, valoarea și demnitatea acestora să fie pusă în evidență. În general, asta înseamnă că animalele nu trebuie privite de sus (adăposturile lor să fie poziționate la un nivel inferior privitorului) ci trebuie plasate fie la același nivel cu vizitatorul, fie la un nivel superior lui (figura 2.13 ).
În primul rând, un adăpost ar trebui să asigure bunăstarea animalului, evitând posibilitatea ca acesta să se rănească sau să devină stresat. Cel mai sigur mod de a face asta este să se folosească drept referință, caracteristicile mediului natural din sălbăticie. Un adăpost corect și plăcut amenajat, ar trebui să le ofere viețuitoarelor îndeajuns spațiu și toate posibilitățile ca acesta să își manifeste comportamentul lor natural. Mai mult de atât, este indicat ca în interiorul țarcului, animalului să i se asigure protecția împotriva soarelui, vântului, zăpezilor sau a altor fenomene naturale. În acest scop, vegetația joacă un rol important, asigurând aceste nevoi. Materialele utilzate în amenajare trebuie să fie îndeajuns de rezistente împotriva acțiunii animalelor, iar vegetația, deși este cea care asigură legatura dintre animal și natură, gtrebuie protejată corespunzător pentru a evita distrugerea ei.
În momentul amenajării unui adăpost, trebuie luat în calcul și accesul frecvent al îngrijitorilor care se ocupă de întreținerea și curățirea lui. Prin urmare, interacțiunea lor cu mediu animalelor nu trebuie îngreunată de utilizarea unui număr mare de elemente de decor sau a unor suprafețe greu de întreținut. Deși în unele situații anumite elemente sunt necesare pentru a oferi specificitate locului (vegetație deasă, dune de nisip, ape curgătoare, liane), acestea nu este indicat să se foloseasca într-un mod excesiv, deoarece necesită o perioadă îndelungată de întretinere sau o atenție mai specială, iar acest lucru poate duce în la degradarea lor în timp. Platformele și podelele din cadrul amenajărilor trebuie realizate în așa mod încât apa necesară curățirii lor sau cea provenită din precipitații să nu stagneze, deci în concluzie, să fie legată la un sistem de drenuri.
În aceeași măsură este important de luat în considerare și nevoile vizitatorilor și asigurarea acestora un mediu stimulant și atractiv pentru care merită să treacă pragul grădinilor zoologice. Necesar este asigurarea vizibilității atât asupra animalelor cât și asupra țarcurilor acestora de către toate categoriile de persoane care vizitează grădina. De exemplu, persoanele cu dizabilități motorii, persoanele în vârstă care se deplasează în scaune cu rotile sau copiii, au nivelul vizual la o înălțime mult mai mică și este posibil ca acesta să fie perturbat sau îngreunat de ziduri sau vegetație (figura 2.14). Numărul zilnic de vizitatori, de asemenea trebuie urmărit în momentul în care se realizează designul unui adăpost. Pentru a se evita o aglomerare în momentul în care se află un grup numeros prezent la același țarc, se pot realiza multiple spații de staționare, aparținând mai multor puncte de interes din amenajare, alei sau cărări ample, sau elemente de mobilier distribuite în numeroase locuri înconjurătoare țarcului. Pe de altă parte, vizitatorului nu trebuie să îi fie acordată șansa de a privi expoziția din toate punctele posibile, altfel spus, nu toate laturile țarcului trebuie să fie expuse publicului, pentru ca animalele să nu aibă sentimentul că sunt înconjurate sau îngrămădite.
Pentru adăposturile care a toate laturile la vedere, atenția vizitatorului poate fi blocată prin poziționarea unor bariere vizuale din diferite materiale sau realizate prin intermediul arborilor, arbuștilor sau a plantelor floricole înalte, fie în interiorul țarcului, fie în exteriorul său, astfel blocând și accesul (figura 2.15). De preferat, în cazul țarcurilor mai ample, amplasarea lor să se facă în așa mod încât măcar una dintre laturi să fie dublată de o zonă de vegetație sau un teren deficitar accesului (pante abrupte, cursuri de apă, stânci etc.). Amenajările realizate pentru îmbunătățirea condițiilor de trai a animalelor, trebuie realizate în cel mai natural mod posibil, pentru a-i da impresia vizitatorului ca nu există bariere între el și viețuitoare.
Calitatea unui habitat de a prezenta interes pentru viețuitoare și de a valorifica potențialul său ecologic se poate realiza și prin aportul de noi elemente adăpostului deja existent. Această înfrumusețare sau îmbunătățire trebuie tratată din prisma nevoilor viețuitoarelor, adică, de a le aduce anumite schimbări locului în care își petrec viața, pentru a le schimba viața. Animalele din grădinile zoologice, mai ales cele cu un nivel de inteligență ridicat, este necesar sa fie stimulate și încurajate să își exprime comportamentul în cel mai natural mod posibil. În aceeași situație în care omul devine plictisit în momentul în care se află într-o încăpere și nu poate dezvolta nicio activitate, la fel se întâmplă și în cazul animalului, care poate dezvolta un comportament stereotip negativ. Acest comportament se manifestă în cazul carnivorelor, papagalilor, elefanților, urșilor sau primatelor, care pot da dovadă de activități sau expresii anormale sau obsesive, incluzând chiar și automutilarea. Cauza acestor manifestări este plictiseala sau stresul blocând astfel secreția de endomorfine în creier. Exemple de comportamente obsesive:
Elefanții își pleacă sau își scutură capul repetitiv în decursul unei lungi perioade de timp
Carnivorele se plimbă obsesiv și continuu pe același traseu în interiorul țarcului, de obicei de-a lungul gardurilor
Papagalii își smulg singuri penele
În momentul în care animalul se simte stresat, găsește un anumit confort în a-și exprima aceste mișcări sau acțiuni obsesive. Îmbunătățirea mediului lor de viață poate reduce sau stopa acest comportament indezirabil.
Îmbogățirea unui habitat trebuie să urmărească aceleași direcții pe care le urmărește și conceperea lui de la zero, și anume: stimularea animalului să acționeze în același mod în care ar fi făcut-o în sălbăticie. Este normal și natural ca viețuitoarele să își dezvolte instincele firești caracteristice regnului animal: somnul, relaxarea, îngrijirea proprie, explorarea împrejurimilor, vânătoarea de provizii, joaca, interacțiunea socială sau comportamentele sexuale. Animalele pot deveni foarte entuziasmate atunci când le sunt introduse în habitatul lor, elemente de noutate, printre care se numără sfori, trunchiuri de arbori, ramuri, pietre, apă, pământ, toate menite să le ofere posibilitatea de a-și manifesta toate acele activități menționate mai sus. În cazul trunchiurilor de copaci, cel mai efectiv mod de utilizare, este plasarea lor impreună cu urme de rădăcini, pentru ca animalul să își dorească să îndepărteze pământul ramas pe acestea sau să dezgolească arborele de scoarță, pentru a explora fiecare orificiu. Animalele care se hrănesc cu insecte, le poate fi menținut interesul ridicat pentru o perioadă mai îndelungată de timp, îndemnându-le să îndepărteze toata scoarța în cautarea insectelor. Această metodă de a spori calitatea adăpostului poate fi considerată foarte accesibilă, deoarece în cele mai multe din cazuri, elementele provin din incinta grădinii, fiind rezultate în urma defrișărilor, înlocuirilor sau distrugerii din cauze naturale, ale arborilor. De asemenea, o altă metodă de a antrena animalele, este oferirea de spații cu noroi sau nisip, în care se pot tăvălii sau „îmbăia”, bineînțeles, acelor specii care au specific acest tip de activitate.
În cazul în care se dorește menținerea adăposturilor inițiale, de mici dimensiuni, îmbogățirea acestora se poate realiza cu ușurință, evitând distrugerea sau eliminarea lor. Țarcurile anoste sau golașe pot fi completate cu substraturi naturale sau obiecte de design ca în cazul adăposturilor de mari dimensiuni. Scoarța de arbori sau nisipul sunt cele mai des utilizate substraturi naturale pentru reamenajarea suprafețelor reduse.Beneficile utilizării scoarței sunt numeroase: pe lângă aspectul natural și plăcut estetiv pe care îl oferă, aceasta are o perioadă mult mai îndelungată de folosință și se curăță mult mai ușor, iar în unele situații previne și formarea de rădăcini în amenajare.
Este de la sine înțeles că amanajarea unui habitat implică mult mai multe elemente ce trebuie luate în considerare, dar nu o să existe niciodată o regulă clară sau un număr stabilit de principii după care peisagistul se poate ghida, deoarece în cazul fiecărui adăpost nevoile animalelor se schimbă iar specificitatea mediului odată cu ele.
CAPITOLUL 3
LEGISLAȚIE ȘI REGULI PRIVIND MENȚINEREA UNEI GRĂDINI ZOOLOGICE
În momentul în care se decide recondiționarea unei grădini zoologice, trebuie luate în considerare anumite reguli pentru a se asigura condițiile normale de desfășurare a oricărei activități. Fie că amenajarea vizează bunastarea animalelor din adăposturi, fie ca se urmărește îmbunătățirea peisageră a imaginii gradinii zoologice, nu trebuie ignorate normele stabilite prin lege ce fac referință atât la viețuitoare, cât și la vizitatorii grădinii zoologice. Din prezentul Ordin Nr. 742 din 22 noiembrie 2004, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 4 februarie 2005, au fost extrase articolele si obligațiile care au o influență directă în tema abordată în această lucrare.
ROLURILE OBLIGATORII ALE GRĂDINILOR ZOOLOGICE ȘI ACVARIILOR
III.1. Principii privind Conservarea, Educația și Cercetarea
17. În conformitate cu cerințele Legii grădinilor zoologice și acvariilor publice nr. 191/2002, grădinile zoologice/acvariile publice vor implementa următoarele măsuri privind conservarea: a. participarea la cercetări din care se obțin avantaje în privința conservării speciilor și/sau instruire în dobândirea abilităților relevante legate de conservare și/sau în schimbul de informație referitoare la conservarea speciilor și/sau, acolo unde este cazul, reproducerea în captivitate, repopularea sau reintroducerea speciilor în libertate/natură și; b. promovarea educației și sensibilizării publicului în legătură cu conservarea biodiversității, în mod particular, prin furnizarea de informație despre speciile expuse și habitatele lor naturale.
18. Grădinile zoologice/acvariile publice trebuie să respecte un cod etic, permanent revizuit, în planificarea și implementarea strategiilor lor de conservare, educație și cercetare.
III.2. Conservarea în cadrul (ex-situ) și în afara (in-situ) grădinii zoologice/acvariului public
19. Acolo unde sunt menținute specii reprezentative, grădina zoologică/acvariul public trebuie să fie un participant activ la programe de management/conservare ale speciilor. Programele trebuie să contribuie la conservarea speciilor în libertate.
20. Grădinile zoologice/acvariile publice trebuie să demonstreze performanțe măsurabile în privința conservării, educației și cercetării. Domeniile care vor fi examinate vor include: a. politica generală în privința educației și conservării și cum această politică se află în relație cu "Strategia Mondială de Conservare în Grădinile Zoologice"; b. tipul și nivelul de implicare în programe de conservare, naționale, regionale și internaționale și/sau în alte activități cu rol în conservare; c. prezența unui plan scris în privința educației și a cercetării și modul în care este aplicat în practică.
21. În baza art. 1 din Legea 191/2002, în scopul protejării faunei sălbatice și biodiversității și pentru ca grădinile zoologice/acvariile publice să-și îndeplinească rolul în conservarea biodiversității, animalele din colecțiile acestor instituții, care participă la programe de conservare naționale, regionale, internaționale, de reproducere în captivitate, sunt date în custodie, la schimb, sunt destinate reintroducerii în natură, confiscate, ca și altor activități care vizează conservarea, reabilitarea, își păstrează numai valoarea biologică. Valoarea financiar contabilă, în aceste cazuri, își pierde relevanța, fiind considerată zero.
22. Grădinile zoologice/acvariile publice trebuie să achiziționeze numai animale născute și crescute în captivitate, care provin din alte grădini zoologice sau instituții asemănătoare, evitând, pe cât posibil capturarea animalelor sălbatice din natură. Doar în situații bine documentate, se pot captura animale sălbatice din natură, în scopul conservării «ex situ» a speciilor de animale amenințate cu dispariția, cu avizul Academiei Române, Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii și a autorității centrale de protecție a mediului, cu respectarea legislației în domeniu.
III.3. Educația
23. O grădină zoologică/acvariu public trebuie să aibă o strategie (scrisă) în privința educației și un program educațional activ.
24. Trebuie puse la dispoziție facilități corespunzătoare în scopuri educative. 25. Trebuie afișate informații corecte despre speciile expuse. Ele trebuie să includă, minim, denumirea speciei (atât științifică cât și pe cea comună, atunci când există), distribuția, habitatul său natural, câteva caracteristici biologice și detalii ale statutului său în privința conservării.
III.4. Cercetarea
26. Grădinile zoologice/acvariile publice trebuie să demonstreze că încurajează cercetarea prin implicarea în activități de cercetare proprii și în comun cu alte instituții de profil. Cercetarea poate fi dezvoltată în colaborare cu instituții de învățământ superior, institute de cercetare, muzee, alte grădini zoologice/acvarii publice din țară și străinătate etc. Detalii amănunțite ale unor astfel de proiecte trebuie puse la dispoziție, la cerere.
27. Trebuie avut în vedere, în orice cercetare desfășurată, ca aceasta să fie în acord cu întreaga legislație în vigoare și să fie subiect al prevederilor etice. Protocoale, autorizații și publicații asociate trebuie să fie disponibile cu ocazia verificărilor.
SIGURANȚA PUBLICULUI ÎN GRĂDINILE ZOOLOGICE/ACVARIILE PUBLICE
V.1. Principii
37. Aspectele legate de posesia animalelor cu risc sau potențial periculoase sunt deosebit de importante pentru bunăstarea animalelor, deoarece acțiunile care urmează consecutiv evadării acestora pot avea ca rezultat rănirea sau chiar moartea animalelor pentru a proteja siguranța persoanelor.
38. Trebuie să fie efectuată evaluarea riscului, acolo unde este cazul, și trebuie trase concluzii semnificative pentru ca acestea să fie examinate de către persoanele desemnate pentru efectuarea verificării.
V.2. Amplasamente/împrejmuiri
39. Animalele din grădina zoologică trebuie menținute tot timpul în amplasamente sau, în cazul în care sunt lăsate libere, să nu părăsească incinta grădinii zoologice.
40. Toate animalele trebuie ținute în amplasamente astfel construite încât să nu permită evadarea animalelor din ele. Porțile și ușile amplasamentelor trebuie închise într-un mod sigur pentru a nu permite deschiderea lor de către persoane neautorizate.
41. Barierele, gardurile și orice alte modalități de separare a animalelor de vizitatori, personal, sau de alte animale, trebuie concepute, construite și menținute astfel încât să nu le permită animalelor contactul cu cei menționați. Amplasamentele nu trebuie să conțină vegetație sau alte materiale, astfel poziționate, încât să poată folosi animalelor pentru a evada.
42. Porțile și ușile amplasamentelor trebuie să fie la fel de solide și eficiente ca și restul împrejmuirilor amplasamentului. În particular, porțile și ușile trebuie să fie proiectate și menținute astfel încât să nu poată fi scoase din balamale sau descuiate de către animale.
43. Porțile și ușile spre amplasamentele animalelor, acolo unde publicul este admis, ca și orice alt amplasament sau împrejmuire trebuie concepută, construită și menținută astfel încât să nu producă vreo rănire vizitatorilor, în particular copiilor sau persoanelor cu disabilități.
44. Animalele care se cațără sau sar trebuie ținute în amplasamente suficient de sigure pentru a preveni evadarea lor. Animalele periculoase care sapă trebuie ținute în amplasamente astfel construite încât să se evite evadarea pe sub împrejmuirea amplasamentului.
45. Acolo unde se folosesc garduri/împrejmuiri pentru a înconjura amplasamentele animalelor, stâlpii lor de susținere trebuie să fie bine fixați în sol. Materialul din care este construit gardul sau împrejmuirea trebuie să fie suficient de solid pentru a putea susține greutatea animalelor închise și să reziste la eventuale deteriorări produse de animale.
V.3. Întreținerea clădirilor și altor zone
46. Clădirile, structurile și zonele în care publicul are acces trebuie menținute în condiții sigure.
47. Publicului vizitator nu îi este permis să intre în nici o clădire, anexă sau zonă din cadrul grădinii zoologice/acvariu public care ar putea prezenta riscuri pentru sănătatea sau siguranța lor.
48. Zonele în care este permis accesul vizitatorilor nu trebuie să prezinte suprafețe alunecoase pentru a se evita căderea prin alunecare a acestora. Pentru a nu deveni greu accesibile pantele trebuie să fie concepute în trepte sau folosite alte modalități care să nu prezinte riscul de cădere pentru vizitatori sau personal.
49. Acolo unde sunt construite trepte, acestea trebuie însoțite de "mână curentă"/balustrade. Trebuie avut în vedere accesul persoanelor cu handicap motor, prin crearea de pante speciale pentru acestea.
50. Acolo unde există treceri suspendate peste amplasamentul unui animal acestea trebuie să fie proiectate, construite și menținute astfel încât să asigure siguranța celor care le folosesc. Trecerile suspendate nu trebuie să permită animalelor contactul cu vizitatorii sau personalul.
V.5. Evadări
55. Împrejmuirea/gardul care delimitează perimetrul grădinii zoologice/acvariului public, inclusiv punctele de acces în aceasta trebuie să fie proiectate, construite și menținute astfel încât să descurajeze orice pătrundere neautorizată a persoanelor, ca și menținerea tuturor animalelor în acest perimetru, în limite rezonabile.
65. Grădinile zoologice/acvariile publice trebuie să aibă în vedere potențialul risc pe care îl implică răspândirea paraziților, agenților patogeni sau plantelor și animalelor non-native prin intermediul apelor reziduale sau altor surse asemănătoare și să ia măsuri pentru prevenirea unor astfel de situații. Apele reziduale trebuie tratate în mod corespunzător la părăsirea perimetrului grădinii zoologice pentru a preveni aceste situații.
66. Atunci când sunt folosite șanțuri uscate sau cu apă cu rol de bariere fizice pentru delimitarea perimetrului unui amplasament pentru animale, acestea trebuie să fie astfel construite încât să prevină căderea vizitatorilor în ele, prin marcarea, delimitarea lor, pe partea de vizitare.
67. Gardurile electrificate destinate delimitării amplasamentelor pentru animale trebuie poziționate astfel încât să nu poată fi atinse de către vizitatori.
68. Un număr suficient de semne de avertizare care folosesc simboluri grafice, cuvinte sau o combinație de simboluri grafice și cuvinte trebuie plasate în dreptul fiecărui amplasament care conține animale cu potențial periculos, specificând și în ce constă pericolul (de ex. animal care zgârie, mușcă, etc.).
V.6. Ieșiri
69. Ieșirile trebuie să fie adecvat localizate și vizibil indicate/inscripționate.
70. Fiecare ieșire trebuie menținută liberă, ușor accesibilă în scopul deschiderii, dinspre interior, pentru a permite vizitatorilor ieșirea din incinta grădinii zoologice/acvariului public. Toate aceste porți de acces trebuie să se poată închide în mod sigur pentru a putea preveni evadarea animalelor.
V.7. Semne
71. Acolo unde vizitatorii pot veni în contact cu animalele, semne și informații de avertizare, unde este cazul în mai multe limbi străine de circulație, trebuie expuse vizibil.
72. Un număr adecvat de semne de avertizare, anunțând potențialul pericol, fie prin simboluri grafice, fie o combinație de simboluri grafice și cuvinte, trebuie expuse în zonele unde există garduri electrificate sau alte surse de potențială electrocutare.
73. Avertismente trebuie expuse în toate locurile unde există pericolul ca o persoană să cadă (șanțuri, etc). Asemenea șanțuri trebuie asigurate cu o barieră capabilă să oprească, mai ales, căderea copiilor.
74. Orice clădire unde există un pericol trebuie ținută închisă. Plăcuțe de avertizare trebuie expuse pentru a indica faptul că accesul este nesigur sau este interzis.
75. Alte zone trebuie clar definite, de exemplu prin intermediul barierelor și plăcuțelor de avertizate sau, acolo unde este permis accesul autovehiculelor care aparțin instituției, trebuie puse semne indicatoare de circulație sau plăcuțe care să avertizeze publicul.
76. Grădinile zoologice/acvariile publice trebuie să aibă în vedere și folosirea de plăcuțe indicatoare pe bază de simboluri pentru a veni în ajutorul vizitatorilor străini și al copiilor (care nu știu să citească, dar pot înțelege simbolurile grafice).
V.8. Facilități pentru public
V.8.a. Primul ajutor
77. Echipamentul de prim-ajutor trebuie să fie ușor accesibil, situat într-o clădire/cameră anexă.
78. Punctele de prim-ajutor trebuie să fie în mod adecvat semnalizate/indicate.
V.8.b. Toalete
81. Trebuie puse la dispoziție toalete corespunzător echipate și menținute, inclusiv pentru persoane cu disabilități/handicap.
82. Apă curentă, curată, pentru spălat trebuie pusă la dispoziție, împreună cu săpun și modalități de uscare a mâinilor.
V.8.c. Parcarea
83. Grădina zoologică/acvariul public trebuie să se asigure, împreună cu autoritatea locală și poliția, acolo unde este necesar, că facilitățile de parcare sunt suficiente pentru a asigura necesitățile vizitatorilor.
V.8.d. Asigurarea unor nevoi particulare
84. Trebuie puse la dispoziție locuri amenajate de ședere și odihnă, în mod particular, pentru persoanele în vârstă și pentru părinții cu copii mici.
85. Trebuie făcute amenajări pentru a preîntâmpina, în limite rezonabile, necesitățile vizitatorilor cu nevoi speciale, inclusiv a celor cu handicap.
CONDIȚII PRIVIND BUNĂSTAREA ANIMALELOR
VI.1. Asigurarea unui ambient corespunzător
86. Temperatura, ventilația, iluminarea și nivele de zgomot ale amplasamentelor, trebuie să fie, în permanență, corespunzătoare pentru realizarea confortului și a bunăstării unei specii particulare de animal. În particular: a. trebuie avute în vedere nevoile speciale ale animalelor gestante și nou-născute/eclozate; b. animalelor importate, nou sosite, trebuie să li se permită să devină complet aclimatizate în noul lor mediu ambiant. În unele cazuri, acesta poate fi un proces gradual; c. amplasamentele pentru animale acvatice trebuie să fie areate adecvat, în conformitate cu numărul de indivizi aflați în fiecare amplasament/acvariu și trebuie menținute la o temperatură adecvată cerințelor speciei/speciilor, iar parametrii ambientului (ex. salinitatea, calitatea apei) trebuie să fie corespunzători speciei; d. adăposturile interioare trebuie să asigure o umiditate corespunzătoare și protecție împotriva condițiilor extreme, ale radiațiilor solare, căldurii, uscăciunii, frigului.
87. Animalelor menținute în amplasamente exterioare trebuie să li se asigure adăpost suficient pentru confortul și bunăstarea lor. Trebuie asigurate arii de refugiu pentru animalele nervoase, sensibile pentru a se putea retrage din câmpul vizual al publicului. Amplasamentele trebuie concepute astfel încât să permită animalelor să-și manifeste reacțiile normale de apărare și să respecte distanțele de "fugă" corespunzătoare.
88. Amplasamentele și barierele/împrejmuirile acestora trebuie menținute într-o stare în care să nu permită nici o posibilitate de rănire animalelor, în particular: a. orice defect observat la împrejmuirile unui amplasament sau în orice dispozitiv sau echipament din amplasamentele animalelor, care este posibil să-l rănească, trebuie reparat sau înlocuit sau animalul trebuie relocat imediat, iar defecțiunea înregistrată în registrul zilnic de observații al îngrijitorului; b. orice defect care prezintă posibilitatea de a-i face rău animalului trebuie rectificat imediat. Dacă aceasta nu este posibil, animalul trebuie mutat din apropierea sursei de pericol potențial până când acest pericol este îndepărtat (reparat, rectificat, etc.); c. orice tip de plantă capabilă să-i facă rău animalului trebuie îndepărtată; d. șanțurile uscate sau cu apă folosite ca bariere fizice pentru delimitarea amplasamentelor trebuie să asigure posibilitatea de revenire în amplasament dacă animalul cade în ele; e. orice materiale naturale (ex. plante și produsele lor, precum semințe sau fructe) sau orice materiale nenaturale (ex. vopsele, substanțe chimice, substrate tratate, apă tratată, etc.) trebuie evaluate din punct de vedere al toxicității pentru specia de animale la care dorim să le introducem, înainte de a le folosi.
89. Toate plantele și echipamentele fixate, inclusiv instalațiile electrice trebuie montate și menținute astfel încât să nu prezinte pericol pentru animale, iar operarea lor să nu fie disturbată de acestea.
90. Acolo unde calitatea mediului ambiant este dependentă de utilități externe, facilități adecvate de reglare/autoreglare trebuie să existe în cazul deteriorării acestor utilități.
92. Deșeurile/resturile din amplasamentele animalelor, care pot produce răniri, trebuie îndepărtate, curățate cât mai curând posibil.
94. Drenarea tuturor amplasamentelor trebuie să fie eficientă, îndepărtând toată apa în exces.
95. Orice jgheab, canal, scurgere deschise, în afară de cele care transportă apa de suprafață, trebuie situate în afara amplasamentelor.
VI.3.b. Amplasamente
112. Amplasamentele trebuie să fie de astfel proiectate, construite, de dimensiuni, iar animalele trebuie să fie cazate în ele, astfel încât: a. să se evite dominarea nejustificată a animalelor din cadrul grupurilor de către un membru dominant; b. să se evite riscul creării conflictelor permanente și persistente între membrii unui grup, sau între membrii diferitelor specii sau grupuri de vârstă în expozițiile mixte; c. să se asigure ca amplasamentul să nu fie suprapopulat; d. să se prevină apariția și răspândirea paraziților sau altor agenți patogeni; e. să se permită îndepărtarea tuturor dejecțiilor, resturilor solide și lichide.
113. Arborii din apropierea și din amplasamentele animalelor trebuie să fie în mod regulat inspectați și ajustați de câte ori este necesar pentru a se evita rănirea animalelor sau ingerarea plantelor toxice. Trebuie efectuată toaletarea arborilor și plantelor cățărătoare pentru a se preveni evadările animalelor.
114. Distanțele sau barierele dintre animale și dintre amplasamente și vizitatori trebuie să fie suficiente pentru a minimiza transmiterea bolilor sau potențialilor agenți patogeni.
VI.4. Asigurarea posibilității de exprimare a celor mai normale comportamente
133. La amenajarea amplasamentelor trebuie să se aibă în vedere habitatul natural al speciei și să se caute îndeplinirea necesităților fiziologice și psihologice ale animalului.
134. Amplasamentele trebuie echipate în conformitate cu necesitățile animalului și anume: substrat corespunzător cerințelor ecologice ale animalului, crăci, vizuini, cuiburi pentru naștere/depunerea ouălor, bazine, vegetație, ca și alte materiale necesare manifestării diferitelor comportamente naturale și care să participe la diminuarea oricărui comportament anormal. Facilitățile trebuie să prevadă/anticipeze creșterea în dimensiuni a animalelor și trebuie să fie capabile să satisfacă în mod corespunzător necesitățile animalului în toate etapele sale de creștere și dezvoltare.
135. Animalele aparținând speciilor sociale, trebuie menținute în grupuri sociale compatibile și corespunzătoare ca număr. Indivizi solitari vor fi menținuți izolați doar în beneficiul conservării speciei, dacă aceasta o cere, și necesităților de bunăstare ale grupului, și doar atunci când izolarea nu este în detrimentul exemplarului individual. Altfel, trebuie luate măsuri pentru remedierea situației, de ex: relocarea animalului la altă grădină zoologică/acvariu public, sanctuar, parc zoologic etc., unde există un grup, aducerea unor exemplare pentru formarea grupului, după caz.
CAPITOLUL 4
STUDIU DE CAZ: GRĂDINA ZOOLOGICĂ DIN SIBIU
4.1 ORAȘUL SIBIU
4.1.1 Date generale
Poziționat în centrul țării, Sibiul reprezintă unul dintre cele mai importante orașe ale României atât din punct de vedere cultural, cât și din punct de vedere turistic. Cu o populație de 147.245 de locuitori, conform recensământului din 2011, orașul reprezintă dovada continuă a dezvoltării economice și culturale, bucurându-se de o notorietate importantă, obținută odată cu titlul de Capitală Culturală, pe care l-a deținut în anul 2007.
Figura 4.1 Perspectivă asupra orașului Sibiu (sursă www.stiridesibiu.ro)
4.1.1.1 Așezare și descriere
Muncipiul Sibiu este reședința județului cu același nume și este situat în partea centrală a
României, în sudul Transilvanei, în proximitatea Munțiilor Făgăraș la aproximativ 20 km, a Munțiilor Cindrel (aproximativ 12 km) și a Munțiilor Lotrului (aproximativ 15 km).
În perioada romană, zona Sibiului era cunoscută sub denumirea de Cibinium (menționată documentar în anul 1191), de aici derivând și denumirea râului Cibin și denumirea românească a orașului. Pe locul miticului castru roman Cedonia, s-au așezat în secolul al XII-lea coloniștii sași din teritoriul Rin-Mosela. Astfel, orașul este atestat documentar pentru prima dată în anul 1223. Comerțul și meșteșugul, ca principale activități ale locuitorilor, au transformat Sibiul într-unul din cele mai prospere orașe din această zonă a Europei. De asemenea, municipiul a fost capitala Transilvaniei în secolele XVII si XVIII. (Stănese, 2014)
Orașul se încadrează șa 45º47' lalitudine nordică și la 24º05' longitudine estică și se află la intersecția magistralelor feroviare și a căilor rutiere, fapt ce determină o comunicare directă cu cele patru provincii istorice: Transilvania, Banat, Oltenia și Muntenia. Reprezentând un punct central în ceea ce privește poziționarea sa pe hartă, orașul a beneficiat de-a lungul timpului de o influențe puternice, ce au dus la dezvoltarea sa urbanistică, economică și socială
4.1.1.2 Clima
Orașul Sibiu se încadrează în sectorul de climă temperat continentală cu influențe termice datorită lanțului muntos din partea de sud-vest a județului (Munții Făgăraș, Munții Cindrel, Munții Lotrului). Pentru acest timp de climă sunt specifice cele patru anotimpuri, care datorită încadrării orașului în depresiunea Cibinului se manifestă sub forma unor ierni ferite de geruri, unor primăveri domoale, veri răcoroase și toamne târzii. Temperatura medie anuală în ultimii 9 ani (2006-2014) s-a menținut la valori aproximativ apropiate fară oscilații mari. Cele mai scăzute valori s-au înregistrat în anul 2006 (8.8 ºC), mai apoi media stabilindu-se între valorile de 9º C și 10.9º C. Specifice climei temperat continentale de tranziție sunt precipitațiile care se încadrează între 500-900 mm/an. În Sibiu s-au semnalat valori aproximativ apropiate în toți cei 9 ani luați în studiu, între 640 și 730 mm/an, singurii ani în care cantitatea de precipitații a prezentat scăderi mai drastice au fost 2011 și 2012, ani în care media zilelor ploioase a fost mult mai scăzută decât în restul perioadelor (111, respectiv 108- totalul zilelor în care s-au manifestat fenomene de ploaie). Se observă că în orașul Sibiu, totalul zilelor ploioase se aproprie de jumătate, raportându-ne la perioada unui an calendaristic.
În ceea ce privește intensitatea vântului, valorile înregistrate în perioada 2006-2014, încadrează vanturile care se manifestă pe teritoriul Sibiului în categoria vânturilor slabe, clasificate după scara Beaufort, drept vânturi perceptibile (grad Beaufort 1). Totalul zilelor în care s-au manifestat fenomene acompaniate de furtuni un au depășit un sfert din totalul zilelor calendaristice, 2007 fiind anul în care s-a semnalat o valoare mai ridicată, respectiv 50 de zile în care au apărut fenomene furtunoas. În sezonul de iarnă, zăpezile și gerurile sunt datorate invazilor de aer rece și umed din nordul și nord-vestul Europei (aer polar oceanic). Zăpezile se manifestă în lunile de iarnă, insă un pe toată perioada lor. Începând cu anul 2006, în care au existat 56 de zile cu ninsori, valorile au început să scadă, în 2014 ajungându-se ca precipitațiile sub formă de ninsoare să se manifeste timp de doar 17 zile. Vânturile predominante vin din direcția vest și nord-vest. Printre aceste vânturi se identifică vântul local “Mureșan” dinspre Mureș, Vântul Mare (denumit și “Mâncătorul de zăpadă”), ce se manifestă la începutul primăverii și este un vânt cald care topește, și unele brize de munte. Pe timpul verii, caracteristice sunt vânturile oceanice, umede, din direcția Europei de Vest, ce aduc ploi bogate.
În ceea ce privește zona climatică de rezistență a plantelor la frig, România se încadrează între zolele 5b până la 8b, iar Sibiul este caracterizat de zona 6b, ceea ce înseamnă ca o plantă poate rezista la temperaturi minime variind de la -20.6ºC la -17.8ºC. Această încadrare reprezintă o zonă definită geografic în care diferitele categorii de plante sunt în stare să reziste, una din condiții fiind toleranța acestora la temperaturi minime. Acest concept, de a clasifica zonele geografice în funcție de temperaturile minime medii anuale pentru a oferii informații despre rezistența plantelor la frig a fost elaborat inițiat pentru SUA, de către Departamentul de Agricultura și adoptat mai apoi de către restul națiunilor.
Tabelul 4.1
Date climatice înregistrate în Sibiu pe perioada 2006-2014
Sursă: www.tutiempo.net
4.1.1.3 Relieful
Orașul Sibiu este așezat în zona Depresiunii Sibiului, o depresiune submontană de contact, situată pe latura sudica a Depresiunii Colinare a Transilvaniei. Specific județului Sibiu este relieful în trepte, care coboară din sud, unde se conturează un lanț muntos aparținând Carpaților Meridionali, cu masivele Cindrel, Lotru și Făgăraș, spre nord, unde s-a format Podișul Târnavelor (fig 4.2). Râul Cibin, principalul curs de apă ce străbate orașul Sibiu, contribuie împreună cu afluenții săi la formarea unei lunci joase inundabile. Valea Cibinului prezintă pe malul drept trei nivele de terase. Dintre acestea, menționăm terasa superioară, parțial acoperită de valuri de alunecare, unele vechi, altele reactivate și terasa inferioară subminată de Cibin și de o serie de izvoare. Dispoziția teraselor a favorizat extensiunea orașului Sibiu”. (Valeria Velcea, 2002). Orașul nu este delimitat de forme de relief strict conturate, ci le îmbracă și le domină aproape uniformizandu-le prin extinderea zonei construite.
Figura 4.2 Relieful județului Sibiu (sursa www.cazare10.ro)
4.1.1.4 Rețeaua hidrografică
Municipiul Sibiu se încadrează în zona unuia dintre principalele bazine hidrografice din țară- cel al râului Olt. Valea Oltului străbate 53 km din suprafața județului iar pe cursul acesteia au fost amenajate 4 bazine de acumulare (Arpașu, Avrig, Scoreiu, Turnu) care însumează o cantitate de 36.5 mil. m³ de apă.
Principalul curs de apă care străbate orașul Sibiu pe o distanță de 73 de km este reprezentat de râul Cibin, care izvorăște din Munții Cindrel și este un afluent important al Oltului. La rândul său, Cibinul primește și el o serie de afluenți în părțile mărginașe ale orașului: doi afluenți de dreapta- pârâul Trinkbach și Valea Săpunului și doi afluenți de stânga- pârâul Fărmândoala și pârâul Rusciorului. Alimentarea acestui curs de apă este de natură nivală și pluvio-nivală, fapt ce influențează și ritmul de scurgere, care este mai lent iarna și mult mai pronunțat primăvara, datorită topirii zăpezilor și a ploilor, și vara datorită precipitațiilor torențiale.
Pârâul Trinkbach, un afluent cu o importanță ridicată pentru rețeaua hidrografică a orașului Sibiu, străbate Parcul Natural Dumbrava Sibiului și formează pe cursul său trei lacuri de origine antropică: unul la Muzeul Tehnicii Populare și alte doua în perimetrul Grădinii zoologice. Rețeaua hidrografică a orașului are un carácter permenent chiar și în perioadele secetoase ale anului.
4.1.2 Înfluența turistică
Cel mai mare impact din punct de vedere al sectorului turismului a fost determinat de desemnarea orașului drept Capitală Culturală Europeană în 2007, titlu pe care l-a împărțit cu Luxemburg. Această colaborare, precum și multiplele parteneriate și programe europene dezvolate cu Landshut (Germania), Rennes (Franța), Klagenfurt (Austria) și Deventer (Olanda) au dus la obținerea acestei oportunități. Notorietatea orașului a crescut semnificativ, iar cu aceasta și pozitivitatea cu care Sibiul este perceput din prisma atracțiilor turisice. Anul 2007 a adus o creștere substanțială în domeniul industriei turismului, numărul vizitatorilor care au ales Sibiul drept destinație, s-a dublat față de anul 2006 și triplat față de anul 2005. De asemenea, existența unui număr mare de evenimente care au loc anul la Sibiu, iar majoritatea lor au loc în aer liber influențează durata sezonului turistic. Acesta se desfășoară între lunile aprilie și decembrie, perioada de vârf înregistrându-se între lunile mai și sempembrie. Datorită poziției geografice pe care orașul o are, în centrul tării, se dezvoltă o accesibilitate națională și internațională favorabilă în raport cu principalele căi de transport rutiere și existența unui aeroport internațional.
Imaginea pozitivă obținută în anul 2007 poate dezvolta în continuare domeniul turismului, atrăgând un număr tot mai mare de vizitatori dornici să descopere atracțiile culturale, naturale sau arhitecturale ale orașului. Influența pe care a avut-o distincția de Capitală Culturală s-a valorificat și în anul 2011, atunci când orașului Sibiu i-au fost acordate 3 stele în Ghidul verde Michelin. Directorul Michelin, Eric Faidy menționa faptul că un oraș se supune unor criterii multiple pentru a avea onoarea de a primi trei stele: zone protejate sau diversitatea zonelor disponibile, prima impresie a vizitatorului, renumele și popularitatea locației, monumente și muzee, premii sau alte forme de recunoaștere, valoarea artistică și istorică a locului, estetica, autenticitatea și farmecul, accesibilitatea și un în ultimul rând, ospitalitatea locuitorilor.
.Prin toate aceste mijloace, de-a lungul timpului, orașul Sibiu și-a câștigat un loc important în cadrul destinațiilor ce merită vizitate și s-a bucurat de o recunoaștere internațională a potențialului turistic pe care îl oferă și a frumușeții de care dispune. Astfel, cunoscuta revistă Forbes clasează Sibiul pe locul 8 în lista “celor mai idilice locuri de vizitat” iar în anul 2014 orașuș era menționat de publicația The Huffington Post în lista cu “Cele mai fermecătoare orașe din Europa pe care trebuie să le vizitezi”. Datorită numărului mare de turiști pe care orașul îl găzduiește anual, se impune realizarea continuă de proiecte menite să aducă imbunătățiri imaginii estetice, ecologice, arhitecturale, și un numai, pentru a ridica Sibiul și atracțiile acestuia la cele mai înalte standarde europene.
4.2 GRĂDINA ZOOLOGICĂ SIBIU
4.2.1 Încadrarea în zonă
Grădina zoologică Sibiu este situată într-o zonă periferică, în partea de sud-vest a orașului Sibiu, marcând ruta de ieșire din oraș înspre Comuna Rășinari și mai apoi spre stațiunea Păltiniș, pe Drumul Județean 106A. Față de principalele atracții turistice, grădina zoologică se află la aproximativ 5 km față ce Piața Mare, ce marchează centrul orașului, la 2 km față de parcul Sub Arini, principalul spațiu verde al Sibiului și la mai puțin de 1 km față de Muzeul Tradițional Popular “ASTRA”, ce se află în imediata vecinătate a grădinii (figura 4. ). Traseul către grădina zoologică este realizabil pe jos, pe rutele ce corespund traseului auto (Calea Dumbrăvii, Strada Ludoș) cât si prin diferitele rute de ocolire a traficului sau de promenadă, realizate prin pădurea Dumbrava, de către om în mod natural. De asemenea, se poate ajunge la destinație și prin intermediul transportului în comun, pe ruta autobuzului 13 dar și prin intermediul bicicletei. Datorită proiectului demarat de consiliul județean, de amenajare a unei piste de biciclete pe ruta Sibiu-Rășinari- Poplaca, traseul spre grădina zoologică este posibil prin acest mijloc. În trecut, exista modalitatea de a circula cu tramvaiul, reprezentând un mod cat se poate de turistic, însă linia a fost desființată în urmă cu doi ani.
Accesul principal se realizează prin intrarea A dinspre Calea Dumbrăvii iar un acces secundar, recent valorificat, este posibil prin intrarea B, dinspre Strada Valea Aurie. Această intrare secundară este cunoscută în mare parte de către locuitori, fiind poziționată într-o zonă mai puțin circulată.
4.2.2 Istoric
Grădina zoologică aparținând orașului Sibiu, reprezintă cea mai veche colecție de animale înființată pe teritoriul țării noastre. Totul a pornit de la inițiativa inginerului Szekey care a găsit câtev a vulpi în timp ce executa lucrări de reparație a barajului de la Sadu, în anul 1929. Astfel, în același an a fost fondată de către Intreprinderea de Electricitate, în Pădurea Dumbrava, ceea ce urma să reprezinte Grădina Zoologică Sibiu. La puțin timp de la inițiativa inginerului, fauna adăpostului a început să se îmbogățească prin diferite donații: o pisică sălbatică, o lupoaică (donată de Obert von Spiess din partea Regelui), un vultur, un lup (donație din partea Asociației „Șoimii”), un cerb carpatin (donat de vânătorii din Tălmaciu), precum și mistreți. În următorul an, 1930, a fost donat primul urs. (figura 4.4)
Din punct de vedere instituțional- juridic, Grădina Zoologică, după ce a trecut, în timp, prin mai multe forme de organizare, este în prezent o instituție publică, aflată sub autoritatea Consiliului Local al Municipiului Sibiu și poartă numele de „Serviciu Public Grădina Zoologică a Municipiului Sibiu” după cum rezultă din actul de înființare, respectiv Hotărârea Consiliului Local nr. 354/2004.
În prezent, grădina se bucură de o reputație pozitivă și reprezintă una dintre atracțile emblematice ale orașului. Acest lucru se poate deduce din numărul de vizitatori care se augmentează anual- dacă în anul 2007 au pășit în perimetrul grădinii cca. 80.000 de vizitatori, în anul 2010, numărul acestora a ajuns la aproximativ 185.000, iar în anii 2013 și 2014 i-au trecut pragul aproximativ 198.000, respectiv 220.000 de vizitatori. (sursă: Marius Lunca- directorul Grădinii Zoologice Sibiu).
4.2.3 Vecinătăți și potențial
Amplasată într-un cadru natural favorabil, Grădina Zoologică Sibiu, beneficează de o implicare atât din punct de vedere turistic, cât și din prisma aportului peisager sau ecologic, din partea elementelor ce o înconjoară.
Inaugurarea în 2009 a cunoscutului brand hotelier Hilton la Sibiu, avea să aducă beneficii considerabile în ceea ce privește numărul de turiști care urmau să treacă pragul grădinii zoologice. Poziționat în partea de sud-est, vis-a-vis de perimetrul spațiului zoologic, hotelul gazduiește anul, datorită renumelui său, mii de turiști din toate colțurile țării și ale lumii. Despărțit de accesul în grădina zoologică de o trecere de pietoni și de o alee de 170 de m, vizitatarea acesteia reprezintă alegerea principală în planurile turiștilor. Beneficiind de o parcare notabilă, hotelul a permis parcarea vehiculelor mari (autobuze, microbuze etc.) ce transportă grupuri mari de vizitatori, în incinta acesteia, prin înțelegeri încheiate cu conducerea grădinii zoologice.
În continuarea Grădinii Zoologice Sibiu, pe latura de sud-vest, se întinde Muzeul Civilizației Populare Tradiționale “ASTRA” pe o suprafață de 96 ha. Înființat în anul 1963, spațiul este considerat drept unul dintre cele mai mari muzee în aer liber din țară, iar peisajul încântător pe care l-a dezvolat prin expozițiile sale, atrage an de an un număr mare de turiști. Deși, avand imaginea unui complex unitar, datorită continuității spațiale, Muzeul Satului și grădina zoologică sunt considerate doua entități diferite din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, datorită căilor de comunicație stabilite între ele, o legătură permanentă a fost instaurată. Prima rută care leagă cele doua amplasamente urmărește aleea ce străbate malul lacului ce este comun celor doua, alee ce se găsește în perimetrul grădinii zoologice. La limita ce separă cele doua spații, se percepe o taxă separată de vizitare a muzeului, față de cea plătită la intrarea în incinta grădinii zoologice. Aceeși legătură se poate stabili cu ușurință prin aleea denumită popular “Aleea elevilor”, care este percepută drept o alee de promenadă, fiind amenajată în acest sens cu elemente de mobilier. Finalul rutei fie se termina la intrarea în muzeu, fie în fața întrării principale A, ce aparține grădinii zoologice. Este o alee separată, ce nu aparține niciunui amplasament, însă este element de legătură între cele doua. Un în ultimul rând, datorită dinstanței mici dintre cele doua destinații, Drumul Județean 106A, amenajat cu o pistă de bicicliști, facilitează comunicarea dintre acestea. Prin aceste trei căi de circulație, se stabilește o legătură permanentă între principalele punct de atracție de la periferia orașului, influențându-și reciproc fluxul turistic.
Unul dintre cele mai importante elemente de care grădina zoologică beneficează, este existența Pădurii Dumbrava Sibiului, ce înconjoară întreg perimetrul grădinii. Pe lângă aportul peisager pe care îl aduce grădinii, Padurea Dumbrava se conturează ca o barieră naturală, ferind perimetrul adăpostului zoologic de acțiunea curenților de aer din vest. De asemenea, acționează și în estomparea zgomotului provocat de animale, sau a mirosurilor neplăcute generate de acestea, ce pot crea neplăceri vecinătăților. În plus, reprezintă un ecosistem prielnic dezvolatării specilor de foioase indigene care o populează: stejarul(Quercus sp.), prezent ca și specie dominantă, ulmul(Ulmus sp.), teiul(Tilia sp.), carpenul(Carpinus sp.), jugastrul(Acer campestre), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), păducelul(Crataegus monogyna), măceșul (Rosa canina), porumbarul (Prunus spinosa), și a celor de conifere în care dominant este pinul (Pinus sp.) . Acest ecosistem poate fi valorificat în viitoarele planuri de reamenajare a grădinii.
În concluzie, fie că este vorba de o dezvoltare a potențialului turistic prin aportul adus de vecinătăți, fie că ne raportăm la impactul estetic și ecologic adus de apartenența la un parc natural, Grădina Zoologică Sibiu, beneficează de pe urma amplasamentului său.
4.3 ANALIZA SITUAȚIEI EXISTENTE
4.3.1 Zonificarea actuală și suprafețe
Amplasată în interiorul Pădurii Dumbrava, grădina zoologică a Municipiului Sibiu ocupă o suprafață totală de 20 ha (201.746 mp). Din această arie totală, o mare parte îi este distribuită pădurii, care conturează amplasamentul în partea de NV si SV pe un teritoriu de 8 ha (87.000mp). Pe lângă aportul pe care pădurea îl aduce peisajului grădinii, aceasta dispune de o suprafață de spațiu verde este de aproximativ 28.900 mp. În ceea ce privește spațiul deținut de construcții, acesta nu implică o porțiune semnificativă, clădiriile administrative, cele utilitare sau clădirile specializate ce adăpostesc animale ocupând o suprafață de 1700 mp.
Principalele suprafețe cu apă statătoare ale orașului, se regăsesc în incinta grădinii zoologice și reprezintă în cadrul acesteia, primul impact vizual pe care vizitatorul îl experimentează la intrarea în instituție. Primul lac (figura 4.5), ce se află în partea stângă a aleii principale, este deținut în proportie de 94% (36.380 mp) de grădina zoologică, iar restul de 6 % (2.402 mp) îi revine Muzeului Civilizației Populare ASTRA, această teritorializare fiind marcată de existența unor stâlpi din lemn, meniți să oprească accesul vizitatorilor. Malul sudic al lacului, se instituie ca una dintre limitele grădinii iar cel estic este susținut de un dig, care a dat naștere la aleea principală (figura 4.6). Lacul este amenajat ca și lac de agrement, fapt de care vizitatorii pot profita prin plimbări cu barca. Cel de al doilea lac, se află în partea estică a amplasamentului, în imediata apropiere a punctului de acces B. Prezintă o întindere mai mică, de 15.866 mp, iar scopul acestui lac este cel estetic, deținând o mică insulă în mijloc, populată de vegetație (figura 4.7 ). O legătură continuă s-a realizat, atât între cele doua lacuri, cât și între aceastea și vecinătați, printr-o serie de canale și guri de scurgere (figura 4.8).
În incinta grădinii zoologice se regăsesc 28 de adăposturi pentru viețuitoare, care însumează o suprafață de 20.935 mp, din totalul proprietații. Adăposturile sunt reprezentate atât de țarcuri de diferite mărimi și forme, cât și de voliere sau alte spații dedicate păsărilor. Cuștile animalelor nu sunt amplasate după o succesiune logică și nici după o clasificare taxonomică sau a habitatelor din care provin, ci după accesibilitatea terenului care prezintă diferențe de nivel semnificative.
Privită în ansamblu, grădina zoologică este împărțită de căile principale de circulație în 6 parți, însă fără ca acestea să reprezinte o zonificare concretă.
4.3.2 Animale în adăpost și suprafețele pe care le ocupă
Ocupând un spațiu de aproximativ 21.800 de mp, adăposturile pe care grădina zoologică le pune la dispoziția celor peste 200 de exemplare pe care le deține sunt atracția principală a amplasamentului zoologic (tabel 4.9). Acestea sunt poziționate central în cadrul grădinii zoologice mărginite de cele două lacuri și de pădurea de foioase aparținând Rezervației Naturale, fapt ce oferă oportunitatea utilizării lor, în asigurarea aportului de faună și de apă adăposturilor.
Modalitatea de amplasare a țarcurilor nu permite vizitarea lor într-o succesiune logică din punct de vedere a categoriei de viețuitoare pe care le adăpostesc. În figura 4. este prezentată amplasarea țarcurilor, a volierelor și a clădirilor ce adăpostesc speciile de animale, pe teritoriul grădinii zoologice.
În partea stângă a scării triumfale și a aleii ce pornește din capătul acesteia, se regăsesc adăposturile erbivorelor, care se întind pe o suprafață de aproximativ 10.000 mp, anexat acestora este și adăpostul unor viețuitoare omnivore, a mistrețului și a porcilor pecari, reprezentând ultimul țarc de pe traseul de vizitare din partea de vest a grădinii. În partea dreaptă a aceleași scări triumfale au fost amplasate țarcurile zebrelor și a struților. Țarcurile numerotate cu cifrele 14 și 15 aparțin leilor și tigrilor și se regăsesc în doua părți ale grădinii, însă fără o cale de legătură între acestea. Pe același traseu urmează țarcurile exemplarelor de lupi iar dacă se optează pentru întoarcerea spre interiorul grădinii, se observă cușca ursului brun și următoarele amplasamentele, toate de partea stângă a aleii principale. Țarcul jaguarilor, notat cu cifra 20, prezintă o structură suspendată, ce leagă țarcul exterior de adăpostul interior (figura 4.10).
Figura 4.10 Structura suspendată pentru adăpostul jaguarului (original)
Traseul este completat de existența unor voliere numerotate cu cifrele 19 și 22, care adăpostesc specii de păsări exotice sau locale (figura 4.11).
Animalele exotice ce prezintă greutăți în adaptarea la condițiile climatice locale sau speciile ce nu se pot aclimatiza sunt adăpostite în clădiri special construite care să permită expunerea lor, dar în același timp să le ofere condiții de temperatură, luminozitate sau umiditate, care să le asigure un mediu de viață propice. În cadrul gărdinii zoologice se regăsesc astfel de doua construcții, una pentru expunerea reptilelor și a păsărilor, pe o suprafață de 290 mp, iar cea de-a doua constituie adăpostul pentru maimuțe și pentru aclimatizarea exemplarelor nou născute în incinta grădinii zoologice. Clădirea din urmă dispune de un spațiu de 530 mp. În această parte a grădinii zoologice, traseul se incheie cu adăposturile pentru maimuțe, care se află într-o zonă puțin atractivă și care oferă imaginea unui spațiu degradat.
Țarcurile animalelor, în funcție de specificul fiecărui exemplar este construit din materiale care să permită menținerea lor în condiții de siguranță atât pentru ele cât și pentru vizitatori. În stransă legătură cu gradul de periculozitate pe care unele specii îl prezintă, țarcurile fie sunt dublate de garduri electrice, fie este marcată o distanță de aproximativ 1.25 m prin garduri sau țarcul este prevătut cu pereți de ciment cu porțiuni ce permit vizibilitatea (figura 4.12).
Deși sunt asigurate majoritatea condițiilor pentru vizitarea în sigurață a amplasamentului iar adăposturile au dimensiunile potrivite impuse de lege, un aspect rudimentar al cuștilor și volierelor este inspirat prin utilizarea materialelor fieroase sau a gratilor și a suprafețelor cimentate. În plus, în unele spații vegetația este săracă, întreagul peisaj este anost și lipsit de atractivitate iar elementele ce oferă specificitate unui habitat sunt nesemnificative sau neîntreținute.
Tabel 4.2
Speciile deținute de Grădina Zoologică a Municipiului Sibiu și suprafața adăpostului de care aparțin
Sursa: Fișa de evidență a grădinii zoologice Sibiu
4.3.3 Vegetația
Apartenența la zona Pădurii Dumbrava aduce cu sine, un aport de aproximativ 87.000 mp de pădure de foioase și conifere, grădinii zoologice. Asupra acestei suprafețe considerabile de floră nu s-a intervenit în prezent, menținându-și aceeași compoziție și formă caracteristică unui arboret. Formată preponderent din specii de arbori cu frunze caduce, coniferele se identifică și ele în proporției mai mică. Modul inedit în care sunt dispuse foioasele și rășinoasele în perimetrul pădurii, fac ca imaginea de ansamblu a acesteia să fie împărțită de o linie dreaptă fictivă, în doua entități diferite (figura 4.13).
Genul reprezentativ pentru Pădurea Dumbrava, care domină și în cadrul grădinii zoologice este Quercus, ce populează zona cu stejar (Quercus robur) și gorun (Quercus petraea) urmat mai apoi de carpen (Carpinus betulus), arini (Alnus sp.), ulmi (Ulmus sp.). Vârsta înaintată a unor exemplare se observa din înălțimea impunătoare pe care o au, și etajul superior la care le este formată coroana. Dominant în zonele de pădure ale grădinii zoologice este și păducelul (Crataegus monogyna). De asemenea, se regăsesc izolat tei (Tilia cordata), salcâmi (Robinia pseudoacacia) sau pini (Pinus sp.), aceștia din urmă făcând legătura dintre pădurea de foioase și cea de conifere.
Existența acestor specii în părțile înconjurătoare amplasamentului, influențează și prezența vegetației în cadrul grădinii zoologice. Flora indigenă populează peisajul grădinii, și implicit țarcurile animalelor, indiferent de habitatul natural din care acestea provin datorita amplasamentelor conturate în jurul vegetației și nu vice-versa. De asemenea, deși plasată într-o regiune bogată din punct de vedere al vegetației, grădina zoologică deține anumite țarcuri ce sunt lipsite de aport vegetal de orice tip, rezultând astfel un spațiu monoton și neatractiv.
Prezența suprafețelor de apă pe teritoriul grădinii implică existența vegetației specifică de-a lungul malurilor lacurilor, sau în zonele cu exces de umiditate. (Salix sp., Taxodium distichum etc.).
4.3.4 Căile de circulație și accese
Accesul în grădina zoologică Sibiu este favorizat de existența a trei puncte de intrare, dispuse în zone opuse. Punctul de acces A, ce reprezintă intrarea principală în incintă, datează încă din epoca înființării grădinii și este poziționat în partea sudică. De el se leagă aleea Elevilor, făcând astfel conexiunea, pe o distanță de aproximativ 160 m, între parcare și grădina zoologică. Această alee reprezintă unicul mijloc de promenadă prin intermediul căruia vizitatorii au acces dinspre soșeaua principală și respectiv din parcare.
Accesul B situat în partea de NE a grădinii zoologice, în imediata apropiere a lacului, este o intare secundară, utilizată în mare parte de către locuitorii cartierului Valea Aurie, sau de către vizitatorii locali, fiind o zonă mai puțin cunoscută și relativ retrasă.
Nu în ultimul rând, cel de al treilea acces, punctul de intare C, este utilizat de către vizitatorii Muzeului Tehnicii Populare ASTRA, însă nefiind accesibil restului populației, deoarece nu prezintă alei care să provină din afara proprietăților.
În ceea ce prezintă circuitul căilor de comunicație, ce se desfașoară pe o distanță de 10.000 mp, acestea se conturează într-un stil peisager, cu trasee și forme neregulate. Aleea principală, cea care precedă intrării A, constituie o zonă de promenadă, rezultată din urma construcției digului de susținere a lacului și se sfârșeste cu o zonă deschisă, ce se bifurcă mai apoi în 3 sensuri diferite. Fântâna arteziană poziționată la sfârșitul aleii, prezintă un punct de interes și marchează zona de întrare în circuitul grădinii. De altfel, fântâna se află la baza scării triumfale, care facilitează accesul spre zona erbivorelor și de asemenea este punctul care oferă o perspectivă largă asupra peisajului grădinii. Pentru a evita aglomerația în acestă zonă și pentru a ușura vizibilitatea țarcului cu cerbi, există o alee adiacentă, ce urmărește același sens al scărilor.
Aleile rezultatele din bifurcația aleii principale, duc în partea stângă, pe malul lacului, spre zona de terasă și punctul de acces C, iar în partea dreaptă spre spațiul ce concentrează majoritatea adăposturilor animalelor. În zona adăposturilor animalelor, circuitul aleilor este realizat în așa mod încât să permită parcurgerea de către vizitatori a tuturor atracțiilor, însă fără a se îndepărta prea mult de aleea principală, de care aceste alei secundare, sunt legate prin diferite zone de ieșire. Aleea principală duce până la punctul de acces B, realizând pe de-o parte legătura cu acesta și pe de altă parte, accesul spre aleea din zona superioară a grădinii, prin alei secundare ce urmăresc panta naturală a terenului.
În zona de N a grădinii, circulația se realizează într-o manieră mai retrasă, în interiorul pădurii, printr-o alee sinuoasă, ce duce până la țarcurile erbivorelor și face legătura cu scara triumfală, astfel îndeplinindu-se un circuit complet de vizitare. Există însă, zone în care aleile se termină brusc, nemaiexistând legături cu alte alei sau spații, astfel întrerupându-se circuitul și accesul vizitatorilor. Aceste zone sunt marcate în figura 4.16 prin cercuri roșii.
De asemenea, grădina zoologică dispune și de alei de deservire, ce asigură accesul pentru întreținerea adăposturilor și a animalelor și sunt ascunse de ochiul publicului și marcate de porți sau garduri care să nu permită accesul publicului larg
Aleile sunt dimensionate într-un mod neregulat iar forma lor nu este cea mai potrivită din punct de vedere peisager și în plus, pe unele porțiuni încep să se deterioreze
4.3.5 Facilități
Grădina zoologică Sibiu dispune de o serie de facilități, menite să ofere posibilitatea vizitatorului să își petreacă timpul liber în cadrul grădinii, desfășurând activitățile pe care și le propune. Deși nu aparțin de proprietatea amplasamentului, în proximitatea accesului B și în continuarea aleii Elevilor, se regăsesc doua spații destinate parcării vizitatorilor. De asemenea, cu toate că accesul în incită, cu biciclete sau alte vehicule este interzis publicului, la punctul de colectare a taxei de intrare sunt create spații de depozitare a acestora. În incinta grădinii, însă tot în zona punctului de intrare A, se află automate de hrană și bauturi, iar spre interior, în apropierea scării triumfale se află spațiul dedicat terasei, astfel conturându-se doua modalități de satisfacere a nevoilor de hrană și băutură pentru public.
Menționată în nenumărate rânduri, prezența lacului în zona aleii principale, aduce o serie de beneficii atât din puct de vedere peisager, cât și din punct de vedere funcțional. Amenajat în acest sens, lacul este destinat plimbărilor cu hidrobiclicleta sau cu barca, deținând de asemenea, un debarcadier, utilizat de către public drept loc de staționare și punct din care se poate admira o parte a peisajului. (figura 4.). Gradina zoologică dispune și de grupuri sociale, însă amplasate într-un singur loc, lucru ce poate îngreuna accesibilitatea și utilizarea într-o zi cu un flux de vizitatori ridicat.
În ultimult rând, pe traseul de vizitare, se poate identifica și prezența corpurilor pentru șezut, a coșurilor de gunoi și a corpurilor de iluminat, însă concordanța dintre acestea nu s-a instaurat în unele cazuri, din pricina utilizării materialelor și a conceptelor diferite în realizarea acestora.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Generale Privind Gradinile Zoologice (ID: 110344)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.