Aspecte Generale Privind Fenomenulul Terorist

CUPRINS

INTRODUCERE

I. GENERALITĂȚI PRIVIND FENOMENUL TERORIST

Delimitări conceptuale- definirea conceptul de negociere

Scurt istoric privind evoluția terorismului

Moduri de manifestare a terorismului contemporan

Acțiuni teroriste care au vizat „persoana protejată”

teoria controlului social in negociere

II. FORȚE ȘI MIJLOACE DESTINATE PROTECȚIEI PERSOANEI

Reglementări juridice privind organizarea și funcționarea instituțiilor cu competențe în domeniul combaterii terorismului

Reglementări de drept internațional cu privire la reprimarea terorismului

III. FORME, PROCEDEE ȘI TEHNICI DE LUPTĂ FOLOSITE ÎN COMITEREA DE ACȚIUNI TERORISTE ȘI ANTITERORISTE

Forme, metode și tehnici de luptă folosite în comiterea actelor teroriste

Forme și procedee de luptă specifice acțiunilor antiteroriste

Cooperarea în plan internațional

Studiu de caz pe baza observatiei indirecte –analiza din psihosocilogica a atentetatului terorist de la 11 septembrie 2001

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Trăim sub același cer, dar nici unul

nu avem același Orizont.

Konrad Adenauer

INTRODUCERE

Noțiunea de terrorism este cunoscută omenirii de la începutul istoriei, dar în istorie acest termen a apărut după revoluția franceză din 1789. În secolul XX terorismul internațional săvârșit în timp de pace a luat o amploare deosebită. Principala caracteristică a terorismului este intimidarea prin violență, mijloacele folosite fiind extrem de variate, incluzând răpirea de persoane, luarea de ostatici, asasinatul, execuțiile sumare, producerea de explozii, distrugerea unor edificii publice, sabotarea căilor ferate sau a unor instalații industriale ori a mijloacelor de telecomunicații, ruperea unor diguri, otrăvirea apei potabile (a râurilor, fântânilor sau rezervoarelor de apă), producerea unor boli contaginoase, executarea de bombardamente etc. La metodele “tradiționale” s-au mai adăugat și noi forme, cum ar fi atentatele contra șefilor de state, atacurile misiunilor diplomatice și a diplomaților, atentate împotriva personalităților politice sau a unor persoane particulare cunoscute pentru opiniile lor, atacarea unor instituții publice sau întreprinderi comerciale, a avioanelor, a forțelor de ordine etc.

În raport cu scopurile pe care și le propun autorii actelor de terorism, precum și de obiectul sau urmările unor asemenea acte, terorismul poate să constituie o infracțiune de drept comun când prin aceasta se urmărește realizarea unui avantaj material ori cu titlu personal, cum ar fi executarea de fonduri sau răzbunarea, dar poate lua și forma unei crime politice, când urmărește să complice sau să determine ruperea relațiilor dintre state, să înlăture anumiți lideri politici, inclusiv șefi de state, deveniți indezirabili unor cercuri politice, să influențeze prin intimidare politica generală a unor state sau poziția pe care acestea urmează să o adopte în soluționarea unor probleme concrete, să impună o doctrină politică ori o anumită formă de organizare a statului, în această ultimă categorie încadrându-se și terorismul de stat, constând în acte de violență și agresiune exercitată de un guvern sau de o forță politică conducătoare într-un stat împotriva membrilor propriei societăți, dar și, în anumite cazuri, împotriva mișcărilor de eliberare națională a unor popoare subjugate.

S-a intensificat terorismul de stat, respectiv implicarea în comiterea de acțiuni violente de către unele state și guverne, fie direct, fie prin organele lor specializate, prin punerea la cale a unor atentate ori prin manevrarea din umbră a manifestărilor teroriste, în scopul anihilării adversarilor și promovărilor prin aceste mijloace a unor interese politice sau economice.

Acțiunile teroriste sunt motivate politic, iar teroriștii – fie în interes propriu, fie făcând jocul unor centre de putere sau servicii de informații – prin folosirea de mijloace ce implică violența, comit acte deosebit de grave.

Una din cele mai importante laturi ale terorismului o reprezintă și executarea minuțioasă și din timp planificată unor atentate îndreptate împotriva unor înalți demnitari având drept scop, fie răsturnarea unei politici statale cum ar fi : asasinarea președintelui unui stat, fie subminarea siguranței naționale a unui stat prin întreprinderea unor acte teroriste îndreptate împotriva populației civile (așa numitele „atentate cu bombă” – amplasarea acestora în anumite instituții de stat), fie prin orice alt mijloc prin care s-ar aduce atingere siguranței naționale a unui stat.

Terorismul nu este un fenomen recent. Atentatele din 11septembrie 2001 din S.U.A. au declanșat o adevărată campanie împotriva terorismului. Cu toate acestea, terorismul a fost folosit pe scară largă ca și o formă de rebeliune, o formă de protest politic împotriva regimurilor extreme sau o formă de iraționalitate de tip individual chiar de la începutul apariției societății organizate.

Societatea civilă este aceea în care preponderența o deține nu statul (societatea politică, puterea constituită), ci cetățeanul sau individul.

Fiecare din noi are propria libertate de gândire și exprimare, un drept constituțional pe care nu îl poate îngrădi nimeni. Astfel, putem caracteriza teroriștii drept persoane care se cred mărețe prin ceea ce fac, dar pe care lumea contemporană le consideră „nenorocite” prin prisma acțiunilor lor.

Zilnic, mass-media abundă de cuvântul „Terorism”. A devenit aproape cotidian să aflăm că a mai avut loc un nou atac terorist, urmat imediat de represalii. Riposta anti și contrateroristă nu trebuie să capete valențe represive sau să se caracterizeze prin eludări de la litera și spiritul legii, deoarece o astfel de ripostă poate amenința în aceeași măsură statul de drept la fel ca și fenomenul terorist.

Proiectarea unei strategii de combatere a fenomenului terorist prin mijloace penale și extrapenale nu se reduce doar la eficientizarea palierelor de ripostă antiteroristă, ci și prin elaborarea unui sistem juridic, clar și coerent, în consonanță cu spiritul principiilor statului de drept în care cetățeanul își asumă responsabilitățile față de stat și societate, iar statul dezvoltă prin pârghiile sale acționale liniștea cetățenilor, asigură colmatarea oricărui tip de amenințare de natură extremist-teroristă care ar putea impieta ordinea și liniștea publică.

Disprețul față de om a devenit o atitudine tot mai răspândită în practicile politice contemporane. Exterminarea pe criterii de rasă (Holocaustul nazist) sau pe criterii de clasă (Holocaustul comunist) a însemnat transformarea uciderii în masă într-o politică deliberată și premeditată de stat. Încercările de a crea arianul pur sau comunistul devotat s-au încheiat cu sute de milioane de victime. Toate aceste distorsiuni sociale au afectat profund fenomenul statal-juridic.

Majoritatea analiștilor militari, politologilor sunt de acord cu faptul ca fenomenul terorist, la toate cele patru paliere acționale (sub-statal, național, transnațional, și internațional) va reprezenta și în secolul XXI o gravă amenințare la pacea și securitatea mondială.

Fenomenul terorist este tratat ca formă de război psihologic, ca strategie și tactică neconvențională. Din acest motiv, principala dificultate a documentării o constituie supraoferta de informații, cantitatea enormă de materiale scrise, televizate sau aflate în băncile informatizate de specialitate, fenomen ce va continua și se va amplifica, grație evenimentelor din 11 septembrie 2001 de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.

TEORIA FUNCȚIONALISTĂ

Potrivit teoriei funcționaliste societatea „este un sistem lacătuit dintr-un număr de elemente interrelate și interdependente, fiecare realizând o funcție care contribuie la acțiunea întregului”.

Sociologul care s-a implicat în dezvoltarea acestei teorii a fost Emile Durkheim, iar printre cei mai influenți teoreticieni funcționaliști moderni se numără sociologii americani Talcott Parsons și Robert Merton. Premisa fundamentală explicativa de la care pleacă funcționaliștii constă în aceea că orice societate ia forma ei particulară de existență deoarece acea formă funcționează bine pentru societate în situația ei dată.

Pentru orice societate perspectiva funcționalistă impune un argument fundamental: oricare ar fi caracteristicile societății acestea au apărut și s-au dezvoltat deoarece ele au corespuns nevoilor acelei societăți în situați aei particulară. Societățile există și se dezvoltă sub diferite și variate forme; formele și condițiile geografice diferă de la o soceitate la alta, nivelurile tehnologice sunt diferite, existe, de asemenea, diferențe în ceea ce privește interacțiunea lor cu alte societăți.

Unul dintre cele mai importante principii ale teoriei funcționaliste evidențiază că societatea este alcptuită din părți interdependente. Aceasta înseamna că fiecare parte a societății este dependentă, într-o oarecare măsură, de alte părți ale societății. Strâns legată de interdependență este ideea că fiecare parte a sistemului social există deoarece el servește unor funcții. Fiecare dintre elementele structurii sociale execută o funcție pentru societate. Însă Robert Merton a argumentat faptul că uneori acele aranjamente sociale care sunt folositoare societății pot avea dsifunții sau consecințe mai puțin favorabile pentru societatea respectiva, sau în relația cu alte soceități. Așa se întâmplă, de exemplu, cu societățile care au un sistem bine dezvoltat în domeniul apărării naționale (societățile musulmane), asigurând o pregătire continuă și asiduă a membrilor societății, încă de la vârste fragede, ceea ce se transpune în atacuri teroriste de mare amploare pentru societățile cu care respectiva societate intră în conflict.

Așadar principiul consensului și cooperării funcționează, în acest caz, numai în interiorul societății, acesta neaplicându-se și în relația cu alte societăți. Un element funcțional pentru o societate poate fi disfuncțional pentru alte societăți, sau chiar și pentru respectiva societate, după o anumită perioadă de timp.

TEORIA CONFLICTULUI

Promovată și susținută de Karl Marx, teoria conflictului a fost mai târziu rafinată și de teoreticianul Ralf Dahrendorf și sociologii americani C. Wright Mills și Randall Collins. Pespectiva conflictualistă are la bază ideea conform căreia „societatea este alcătuită din grupuri diferite care luptă unul cu altul ca să dobândească o parte mai mare din resursele limitate ale societății considerate valoroase, fie că sunt bani, putere sau prestigiu”.

Cauzele conflictului pot fi de diferite tipuri: inegalități și discriminări sociale, incapacitatea părților de a ajunge la un compromis reciproc acceptat legat de poziția lor ăn societate, competiția pentru controlul resurselor finite, acces competițional la la oportunități crescute, dorinșa de dominare, de putere, de prestigiu.

La fel ca și perspectiva funcționalistă, perspectiva conflictualistă este una de tip macrosocial care pleacă de la întrebarea : „de ce o societate ia forma pe care o are?”. Astfel că teoreticienii care au studiat această problematică susțin faptul că în societate există grupuri care au conflicte de interese, iar natura societății este deeterminată de rezultatul conflictului dintre aceste grupuri. Pentru reprezentanții acestei teorii, conflictul de interese dintre diferitele grupuri din societate este forța cea mai importantă care formează societatea. Conflictul este conderat nu numai ca natural și normal, dar și folositor pentru societate. În general, conflictul atrage după sine schimbarea socială, care fie oferă grupurilor dezavantajate o oporturnitate să-și îmbunătățească poziția lor în societate printr-o distribuție mai echitabilă a resurselor limitate, fie oferă societății șansa să fucnționeze mai bine, deoarece conflictul creează posibilitatea eliminării aranjamentelor sociale care sunt incorecte pentru societate ca ăntreg și care servesc numai intereselor grupului dominant.

osocial care pleacă de la întrebarea : „de ce o societate ia forma pe care o are?”. Astfel că teoreticienii care au studiat această problematică susțin faptul că în societate există grupuri care au conflicte de interese, iar natura societății este deeterminată de rezultatul conflictului dintre aceste grupuri. Pentru reprezentanții acestei teorii, conflictul de interese dintre diferitele grupuri din societate este forța cea mai importantă care formează societatea. Conflictul este conderat nu numai ca natural și normal, dar și folositor pentru societate. În general, conflictul atrage după sine schimbarea socială, care fie oferă grupurilor dezavantajate o oporturnitate să-și îmbunătățească poziția lor în societate printr-o distribuție mai echitabilă a resurselor limitate, fie oferă societății șansa să fucnționeze mai bine, deoarece conflictul creează posibilitatea eliminării aranjamentelor sociale care sunt incorecte pentru societate ca ăntreg și care servesc numai intereselor grupului dominant.

Conflictul poate exista nu numai în cadrul unei societăți, ci și între mai multe societăți. Aici intervine interesul unei societăți de a deține puterea la nivel global, de unde pleacă și ideea de acte teroriste între societăți care au importante resurse armate și de luptă dar nu au resurse economice. Astfel, aceste societăți, deficiente din punct de vedere financiar, se angajează într-un conflict, iar acel conflict produce schimbarea. Fiecare societate urmărește să cântige, în acest mod, putere, să domine un anumit domeniu sau un anumit teritoriu.

TEORIA INTERACȚIONIST – SIMBOLICĂ

Pentru a înțelege pattern-urile comportării umane nu este suficient să cercetezi numai caracteristicile societății la dimensiuni mari, ci este important să studiezi procesele prin care se produc interacțiunile umane. Perspectiva interacționistă se concentrează pe „interacțiunile sociale zilnice dintre indivizi mai mult decât pe structurile societale de dimensiuni largi ca politica, educația și altele de acest fel” .

Societatea, în mod continuu, oferă indivizilor situații, mesaje și reguli. Toate aceste elemente definesc experianța individului despre realitatea socială. Fiecare dintre noi recepționăm în mod diferit mesajele provenite din societate. Astfel că indivizii au seturi diferite ale experienței trecute și interpretează frecvent în mod diferit același mesaj sau situație. Prin urmare, înțelegerea individuală a realității sociale depinde, în cea mai mare parte, de conținutul mesajelor și a situațiilor pe care aceștia le întâlnesc, dar și de modul în care noi interpretăm aceste mesaje și situații. De aceea perspectiva interacționistă se concentrează mai întâi asupra felului în care mesajele sunt transmise și recepționate în situațiile sociale pe care indivizii le întâlnesc, apoi asupra modalității în care oamenii interpretează înțelesul acestor mesaje și situații și, în final, asupra felului în care aceste procese formează comportamentul oamenilor și societatea în ansamblul ei.

Realitaea pe care cineva o experimentează nu este determinată de ceea ce se desfășoară în sens obiectiv, ci de înțelegerea pe care individul o dă semnificației celor întâmplate. În cazul unui atentat terorist, de exemplu, mesajul este perceput în mod diferit de cetățenii societății atentate. Într-un fel este aceste perceput de liderii societății, atentatul determinând, în cazul lor, o reacție de apărare, întocmirea unor strategii de prevenire a acestor atentate pe viitor, sau o negociere cu cei care au săvârșit atentatul; și în cu totul alt mod este perceput de pătura de mijloc sau cea de jos a societății, în cazul cărora atentatul produce teamă, frică, panică, neputința de a reacționa, sau de cele mai multe ori, neînțelegerea celor petrecute. Este un comportament conform rolurilor sociale pe care indivizii le au, în general oamenii încercând să se comporte într-un mod care va satisface așteptările rolurilor așa cum ei le înțeleg. Deopotrivă, lideri și oameni simpli, vor să convingă pe alții că ei reușesc să corespundă așteptărilor rolurilor pe care încearcă să le îndeplinească.

Așa cum oamneii răspund la așteptările și mesajele pe care le obțin de la alții, tot așa aceștia încearcă să transmită mesaje referitoare la propria comportare și la calitățile pe care le posedă.

#########################################

Teorii sociologice referitoare la conflict

Din punct de vedere sociologic, conflictul reprezintã o opozitie deschisã, o luptã între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunitãti, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interactiunii sociale.

Din definitie rezultã faptul cã atâta vreme cât puterea se exercitã asupra unui adversar extern sau intern, în acest din urmã caz împotriva unei organizatii, grupãri, clase etc. existã ºi posibilitatea conflictului.

Definitia sugereazã, de asemenea, ºi posibilele cauze:

inegalitãti ºi discriminãri sociale, rasiale, economice etc;

incapacitatea pãrtilor de a ajunge la un compromis acceptat de ambele pãrti;

acces prin competitie la posibilitãti crescute;

dorinta de dominare, putere, prestigiu.

Un fenomen atât de prezent în orice societate a intrat relativ repede în atentia sociologiei, teoriile elaborate încercând sã explice:

cauzele potentiale ºi manifeste ale conflictului;

cãile de evolutie ºi posibilitãtile de solutionare;

efectele directe ºi indirecte, functiile ºi disfunctiile sale în procesul de desfãºurare a vietii sociale ºi în schimbarea socialã

tipurile de conflict ºi aria lor de cuprindere;

institutionalizarea conflictului;

managementul conflictului, procesele de negociere ºi atingerea pãcii sociale, mentinerea ordinii sociale în ciuda marilor inegalitãti dintre pãrti ºi a deosebirilor de interese etc.

HOBBES, într-o abordare cvasisociologicã, pune problema fundamentelor ordinii. Lupta tuturor împotriva tuturor este specificã societãtilor naturale, în care forta se exprimã fãrã retinere pentru satisfacerea dorintelor fiecãruia. Ordinea socialã ar presupune dominatia absolutã ºi controlul social strict, permitând astfel disparitia conflictelor în societatea modernã (putere politicã absolutã).

DURKHEIM, pentru analiza mecanismelor integrãrii, lasã mai putin loc pentru conflict. El luptã pentru “disciplina socialã”, pentru întãrirea unor norme colective în mãsurã sã asigure unitatea socialã (criza moralã a societãtii provine din deficientele grave ale functiei de reglare pe care o exercitã normele colective).

SPENCER vede în conflict un principiu permanent, un factor de evolutie. În societatea modernã conflictul se desfãºoarã paºnic, în cadrul individualismului liberal.

MARX, initiatorul abordãrii conflictualiste a fenomenelor sociale, considerã cã în orice societate bazatã pe proprietatea privatã existã, latent, germenele “rãzboiului” social. Existenta conflictului este întemeiatã pe un determinism structural ce dã o micã atentie intentionalitãtii actorilor sociali (“pe o anumitã treaptã a dezvoltãrii lor fortele de productie materiale ale societãtii intrã în contradictie cu relatiile de productie existente”).

Karl Marx – originalitatea concepției lui Marx despre societate rezidă în ideea conflictului ca motor al dezvoltării sociale. Pentru Marx, la baza socialului stă nivelul economic (doctrina sa este materialistă); de aceea, el prefera să folosească termenul de formațiune social-economică în locul celui de societate. Formațiunile social-economice diferă între ele prin modul în care se produc bunurile – istoria societăților ar fi, deci, istoria modurilor de producție. Conflictul social are în centru proprietatea asupra mijloacelor de producție specifice fiecărei epoci, deci confruntarea dintre două clase fundamentale, una fiind cea a proprietarilor mijloacelor de producție, cealaltă a neproprietarilor, furnizori ai forței de muncă. Această structură socială esențială ar fi, pe epoci, următoarea: sclavagism – stăpâni vs. sclavi; feudalism – nobili vs. iobagi; capitalism – burghezia vs. clasa muncitoare. Finalul traseului ar fi comunismul, în care mijloacele de producție sunt atât de dezvoltate în care i se poate da „fiecăruia după nevoi” iar relațiile de muncă sunt similare celor din comunismul primitiv, neexistând exploatare. Controversele legate de modelul lui Marx sunt imense. Putem spune însă că până și comunismul practicat, 70 de ani în Rusia și 50 în celelalte țări est-europene a fost o supralicitare, o aberație chiar și în raport cu tezele marxiste reale.

WEBER, un critic vehement al lui Marx, evitã determinismul structural ºi pune accent pe actiune, întemeiatã pe valori ce nu pot fi deduse numai din functia ocupatã în societate; este o luptã între indivizi ce încearcã sã-ºi impunã propria vointã.

Max Weber opune sociologiei pozitiviste, explicative, înțelegerea, metoda comprehensiunii empatice. O altă contribuție fundamentală a sa este metodologia comprehensiunii empatice. O altă contribuție fundamentală a sa este metodologia ideal-tipurilor. Astfel, atunci când studiază birocrația, capitalismul occidental, el arată că sociologul nu poate opera cu aceste realități decât folosind „exagerări mentale”, modele ale lor care le accentuează trăsăturile specifice, realizând o purificare conceptuală fără de care un obiect de studiu atât de complex nu ar putea fi abordat. Modul său de a explica geneza capitalismului modern, occidental, punându-i la bază, nu factorul economic, precum Marx, ci ascetismul și spiritul achizitiv derivate din etica protestantă este, pe direcția sa de studiu, o realizare științifică exemplară. Dacă ideile lui Marx reprezintă culminația paradigmei materialiste în gândirea clasică despre societate, Etica protestantă și spiritul capitalismului , a lui Weber, formulează, alături de propria construcție teoretică, și cea mai coerentă și întemeiată semnalizare a crizei materialismului în perioada în cauză.

SIMMEL, într-o abordare interactionistã, elaboreazã o teorie sociologicã propriu-zisã a conflictului, devenitã clasicã. La Simmel este importantã confruntarea dintre actori, nu dintre structuri; conflictul este un proces pozitiv, ºi nu “patologic”, ca la Marx. Conflictul, unul din formele cele mai vii de interactiune, nu poate fi realizat de un singur individ; presupune confruntarea a cel putin douã entitãti.

Factorii de disociere – ura, invidia, nevoia, dorinta – sunt cauzele izbucnirii conflictului; acesta are misiunea de a rezolva dualismele divergente amintite; el reprezintã o modalitate de a reconstrui o anumitã unitate, chiar cu pretul “distrugerii” complete a uneia din pãrtile aflate în conflict.

Schema de tratare a conflictelor este validã, începând cu cele interpersonale ºi terminând cu cele “obiective” (ce implicã reprezentanti ai unor interese colective). Astfel, Simmel elaboreazã o tipologie de rezolvare a conflictelor: victorie, compromis, conciliere, refuzul definitiv al oricãrei solutionãri pentru a permite o nouã coexistentã.

La nivel social, în afara posibilitãtii de a reconstrui o nouã unitate, conflictul are ºi o altã valentã, denumitã “functia pozitivã a inamicului” ºi care ajutã la creºterea coeziunii interne (factor ce a contribuit la formarea statelor europene centralizate).

Un aspect important în teoria lui Simmel îl constituie raportul “diadã – triadã”.

Diada opune ºi uneºte doi actori sociali; sosirea celui de-al treilea creeazã premisele formãrii unor aliante. Al treilea poate rãmâne obiectiv ºi poate actiona ca mediator – interesele sale nu intervin în conflict. El poate fi însã legat de una din pãrti ºi medierea sa este ambiguã, dupã cum poate profita de conflict pentru a-ºi realiza propriile interese (al treilea câºtigãtor – “tertius gaudens”). Modelul lui Simmel, cu douã pãrti aflate în conflict ºi un mediator, este foarte adecvat pentru analiza ºi rezolvarea oricãrui tip de conflict.

PARSONS. Conflictele par ca efect al repartizãrii rolurilor ºi al deceptiilor care o însotesc.

El tinde sã analizeze o societate occidentalã consensualã ce ar respinge orice formã de conflict; echilibrul sistemului social se bazeazã pe caracterul functional al sistemului de roluri, a cãror distributie este legitimatã de un sistem de valori ce controleazã la cel mai înalt nivel bunul mers al ansamblului social. Ca atare, conflictul de clasã nu are ºanse de a se manifesta în societatea modernã, industrialã; singura sursã plauzibilã ar fi deceptia (ºi fenomenele asociate) generatã de accesul la rolurile sociale.

Societãtile industriale, care se bazeazã tocmai pe o distributie din ce în ce mai inegalã a rolurilor de autoritate ar cunoaºte deci conflicte numeroase ºi inevitabile, în mãsura în care indivizii ce ocupã o pozitie de supunere ar deveni din ce în ce mai conºtientã de apartenenta lor la un grup identic. Pentru a contracara aceastã tendintã au apãrut institutii de reglare a conflictelor, partenerii întelegându-se tot mai mult asupra regulilor jocului ºi acceptând sã recurgã la medieri, arbitraje ºi/sau alte forme de conciliere. Institutionalizarea conflictelor le limiteazã caracterul inevitabil. În plus, sistemul politic democratic ºi pluralist, ce asigurã o rotatie paºnicã a elitelor ºi o reprezentare pânã ºi a grupurilor foarte defavorizate, contribuie siel la scãderea accentuatã a intensitãtii conflictelor.

Analiza sociologicã a conflictelor

Abordãrile teoretice siempirice au identificat o serie de caracteristici ale conflictelor. Astfel:

conflictele variazã în functie de gradul de conºtientizare al actorilor sociali participanti. Poate exista însã sio falsã conºtiintã a conflictului, functie de realitatea intereselor puse în joc);

intensitatea participãrii actorilor sociali depinde de valorile/ frustrãrile puse în joc;

orice conflict poate avea elemente de cooperare (pentru studiul raportului conflict/ cooperare s-a folosit un model deosebit de instructiv siinteresant: dilema prizonierului – Rapoport, Schelling);

acceptã sã participe la actiunea conflictualã doar actorii ce pot spera într-o redistribuire de bunuri specifice (beneficiarii ar fi chiar ei – Olson);

existã sientitãti (indivizi, grupuri) care urmãresc avantajul “gratuit” – sã beneficieze de rezultatul colectiv fãrã a se angaja în conflictul respectiv (fundamentul rational al inactiunii colective). Acest punct de vedere nu explicã de ce totusiexistã numeroase conflicte: unele avantaje nu pot fi obtinute decât prin actiune colectivã;

confruntarea cu inamicul poate consolida o solidaritate produsã de interactiunile sociale (rezistenta îndârjitã a soldatilor germani în fata trupelor americane, în al doilea rãzboi mondial, se explicã mai putin prin adeziunea lor la valorile nazismului simai mult prin adeziunea la grupul din care fãceau parte, prin solidaritatea de grup – Shils, Janowitz);

natura sidesfãsurarea conflictului variazã siîn functie de:

resurse;

accesul la structuri de constrângere;

institutionalizarea structurilor de gestionare a conflictelor;

numãrul sicalitatea simpatizantilor;

natura autoritarã sau democraticã a relatiilor din cadrul grupurilor aflate în conflict;

nivelul la care se desfãșoarã (local, zonal etc.);

Tipuri de conflicte. Etapele conflictelor

a) Existã o tipologie diversã a conflictelor, tipuri ce urmeazã a fi analizate ulterior: conflictul dintre clasele sociale, conflictele industriale, revolutiile, miºcãrile sociale ce adoptã confruntarea etc.

b) Dinamica manifestãrilor conflictuale este diversã. Un model complet al desfãºurãrii conflictului cuprinde cinci etape:

dezacordul;

confruntarea

escaladarea

de-escaladarea;

rezolvarea (Forsyth).

Dezacordul debuteazã prin simple neîntelegeri, diferentierea indivizilor sau grupurilor prin modul lor de a fi sia gândi (uneori pot fi sipseudo-neîntelegeri), divergente minore, nesemnificative pentru interactiunea socialã, de grup, dar care, necontrolate la timp, pot evolua în conflicte reale.

Confruntarea adânceºte diferentele dintre indivizi, grupuri, clase etc., acestea fiind percepute de cãtre pãrti ca importante pentru interactiunea de grup, ca amenintând unitatea grupului; în aceastã fazã fiecare parte îsisustine pozitia sa, accentuând-o pe baza unei ideologii justificative (se intensificã angajarea pãrtilor pe linia dezacordului initial; fiecare parte subliniind erorile din gândirea celeilalte; este faza în care fiecare parte se convinge pe ea însãsicã trebuie sã convingã adversarul sã-sischimbe pãrerea, sã renunte la pozitia lui, acceptând argumentele sale; actiunea de persuasiune devine exageratã, poate degenera în actiuni de fortã, de coercitie, cu efect de “boomerang” asupra pãrtilor; expresia emotionalã dominã asupra argumentelor logice; rata comunicãrii în grup scade; sunt antrenate mecanisme psihologice siinterpersonale ale luptei care duc la stress crescut, atmosferã tensionatã, frustrãri succesive ce antreneazã în lant ostilitãti, forme de violentã, agresivitate în limbaj (vezi celebra ipotezã frustrare/ agresiune); lipsa de încredere creºte; apare necesitatea unei solutii.

Escaladarea conflictului distruge normele reciprocitãtii pozitive, înlocuindu-le cu unele de tip negativ (Schlenker, Goldman, 1978) care sustin un comportament concurential exagerat; tensiunile siostilitãtile din grup sunt scãpate de sub control; reactia de autoapãrare a fiecãrei pãrti stârneºte violente fizice sisimbolice, agresivitate maximã; în aceastã etapã conflictul atinge punctul culminant, “de vârf” care poate distruge total interactiunea de grup, ajungând uneori chiar pânã la distrugerea fizicã a pãrtilor

De-escaladarea sirezolvarea conflictului presupun orientarea spre solutie rationale, spre interventii legale de tip institutional, prin negocieri sicompromisuri treptate, prin stimularea posibilitãtilor de comunicare deschisã între pãrti, prin captarea bunãvointei pãrtii adverse, prin aparitia “celei de a treia pãrti” în calitate de mediator, moderator, facilitator, diplomat, sfãtuitor, conºtientizator, judecãtor, expert etc. (Pruitt), toate având ca scop integrativ, de refacere a interactiunii sociale normale. Pentru a avea reuºitã în timp sieficientã în procesul interactiunii sociale, de grup, compromisul final cerut de rezolvarea conflictului nu trebuie sã fie privit de nici una din pãrti ca un semn al slãbiciunii sale, nu trebuie sã fie speculat în procesul concilierii de nici o parte, ci apreciat prin functia lui pozitiv-integrativã pentru unitatea sipacea socialã. Incapacitatea adoptãrii unor solutii constructive, mutual acceptate duce fie la dezagregarea sistemului, fie la generarea unui echilibru precar siprovizoriu, fundat de fortã.

Ce este grupul social. Tipuri de grupuri.

Grupul social este un concept cheie în sociologie. El reprezintă doi sau mai mulți indivizi care au un sentiment comun de identitate și se influențează reciproc pe baza unui set comun de așteptări referitoare la comportamentul fiecăruia.

Starea naturală a omului este cea colectivă sau grupală. Oamenii desfășoară cele mai multe activități în grupuri, fie că acestea sunt familii, echipe, grupuri de muncă, de prieteni etc.

Nu orice sistem de indivizi formează un grup social. Trebuie să facem distincția dintre un grup statistic și un grup social. Așa, de exemplu, oamenii care stau împreună într-un compartiment de tren sau într-un autobuz nu formează cu necesitate un grup social. Membrii unui grup au un sentiment de identitate comună, un scop comun, așteptări comune pe baza cărora își organizează activitatea, interacțiunea. Dacă lipsesc aceste caracteristici, respectivii indivizi alcătuiesc doar un grup statistic. În condițiile în care navetiștii dintr-un tren se văd zilnic, încep să converseze unii cu alții, să se autoperceapă ca “navetiști chinuiți”, ei devin un grup social.

Grupurile sociale se disting și de categoriile sociale și colectivele sociale. Acestea de pe urmă desemnează totalitatea indivizilor care au o caracteristică comună, un statut similar (clasa de jos) sau se află în aceeași situație (spectatorii unui concert de jazz). Oamenii din aceeași categorie socială nu formează cu necesitate un grup social. Putem spune, însă, că ei reprezintă grupuri potențiale pentru că ceea ce ei au comun poate deveni baza unei identități împărtășite și le poate organiza interrelaționarea. Categoriile sociale sunt modalități confortabile de a deosebi oamenii care au ceva în comun. Spre deosebire de grupurile sociale ele, în general, nu joacă un rol important în viața socială, nu sunt forțe sociale coercitive sau “de acces”.

Literatura psihologică și sociologică despre grupuri s-a dezvoltat în mod complementar, rezultând ceea ce se numește psihosociologia grupurilor.

În literatura de specialitate, există un număr mare de clasificări ale grupurilor sociale. Din această mulțime, ne vom opri la cele mai cunoscute și semnificative dintre ele.

Ch. H. Cooley folosește drept criteriu de clasificare a grupurilor sociale, tipul de relații care se statornicesc între indivizi, respectiv relații afective, formale, contractuale. În conformitate cu acest criteriu, susține eminentul sociolog, grupurile pot fi primare sau secundare. Grupurile primare sunt grupuri mici, în cadrul cărora membrii desfășoară relații personale, strânse și durabile, relații de tipul “față în față”, ce sunt foarte importante pentru dezvoltarea individului. Membrii grupului petrec o mare parte din timp împreună, desfășoară activități comune, au experiențe comune și se cunosc bine între ei, cu grijă unul față de altul, cu alte cuvinte, relațiile dintre ei sunt profund afective, intime. Grupurile secundare sunt grupuri mai mari, cu durată determinată. Ele se constituie pentru un scop precis. Relațiile între indivizi sunt “secundare”, relativ impersonale. Investiția afectivă a membrilor grupului este mică, relațiile dintre ei concentrându-se mai degrabă asupra activității decât asupra nevoilor și dorințelor lor. Deseori, membrii grupului au puține cunoștințe unii despre alții.

Pe de altă parte, deosebirea dintre grupurile primare și cele secundare nu trebuie absolutizată. Se constată că unele grupuri secundare (cum ar fi de exemplu grupul de muncă), pot dobândi caractersticile unui grup primar.

Pe lângă această clasificare esențială, sociologia propune și realizarea distincției dintre grupurile formale, nonformale și informale. Această clasificare se întemeiază pe tipul de normativitate implicată în organizarea grupurilor. Grupurile formale sunt instituționalizate, funcționează în conformitate cu anumite statute, reguli, legi, aparțin de regulă unor organizații (grupul de muncă, de educație etc.). Grupurile nonformale se constituie pentru realizarea unei sarcini, apoi se dizolvă. Ele sunt mai flexibile, mai puțin normativizate (grup de petiționari).

Grupurile informale se constituie fie ca subgrupuri în cadrul celor formale, fie în afara unor cadre instituționalizate, pentru realizarea unor scopuri specifice (grupurile de prieteni, de pensionari, pentru petrecerea timpului liber etc.).

După mărimea lor, grupurile pot fi mari (clasele sociale, popoarele, națiunile), mijlocii și mici (alcătuite din doi până la 30-40 de membrii : grupuri școlare, de muncă, politice, de creativitate). Grupurile mari sunt, prin excelență, grupuri formale, secundare, care dispun de o mare stabilitate în timp, ele furnizând setul de valori și norme fundamentale pentru comportamentele de la nivel microstructural.

Literatura de specialitate pune în evidență faptul că în timp ce analiza psihologică este orientată spre grupurile mici, referirile analitice la grupurile mari se fac în antropologie, sociologia clasică a comunităților (F. Tonnies, G. Simmel) și psihologia colectivităților (Wundt, M. Lazarus, G Le Bon). A nu se înțelege de aici să sociologia nu ar fi interesată de grupurile mici.

Un alt criteriu de clasificare a grupurilor îl constituie durata lor de existență. Întâlnim astfel grupuri temporare (formații muzicale), grupuri durabile (grupul de prieteni), grupuri permanente (familia).

După modul de acces la ele, grupurile pot fi deschise (cluburile sportive etc.) și închise (cum ar fi de exemplu, lojile masonice).

Sociologia distinge, de asemenea, între grupuri de apartenență și grupuri de referință.

Grupul de apartenență desemnează grupul căruia individul îi aparține ca “membru competent”. Grupul de referință este grupul la care individul se raportează și ale cărui valori, credințe, comportamente valorizate le ia ca referință, atunci când își evaluează situația și atunci când adoptă un anumit mod de a fi, a simți, a gândi, a acționa.

Termenul de grup de referință a fost introdus de Hyman (1952) pe baza cercetărilor privind influența explicită sau latentă a grupului asupra indivizilor membrii sau simpatizanți.

M. Sherif definește grupul de referință ca fiind acesl grup căruia individul aspiră să i se atașeze ca membru (de exemplu, pentru o studentă care ar dori să devină manechin, grupul de studenți este grupul de apartenență, în timp ce grupul de manechine reprezintă grupul de referință). Newcomb face deosebirea dintre grupurile de referință pozitive, și grupul de referință negative (de care indivizii ar dori să se distanțeze), de exemplu, în SUA pentru militanții anticomuniști, liberalii tradiționali (prea blânzi, prea confuzi)constituie un grup de referință negativ.

Grupul de referință poate fi reprezentat de un grup, un individ sau chiar o idee abstractă (ideea de libertate, de egalitate care influențează modul în care oamenii gândesc despre ei înșiși ). Putem spune, deci, că grupurile de referință nu sunt întotdeauna grupuri în sensul sociologic al termenului.

Formulând așa numita “paradigmă a socializării anticipative”, R. K. Merton susține că indivizii tind să interiorizeze mai degrabă valorile, normele și modurile de a gândi ale grupurilor de referință, decât cele ale grupurilor de apartenență.

Grupurile de referință au o funcție dublă : comparativă și normativă. Funcția comparativă se referă la faptul că grupul de referință oferă un model pentru a fi imitat, un standard după care poate fi judecată corectitudinea unei persoane (exemplu, elevul imită limbajul profesorului). Grupul de referință comparativ este acela ale cărui caracteristici sunt diferite de cele ale individului. . Grupurile de referință au și o funcție normativă pentru că ele definesc forme adecvate de comportament, ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă individul. Grupul de referință normativ este acela ale cărui comportamente, norme, valori sunt adoptate de individ. Unele grupuri sunt în același timp și de apartenență și de referință : familia, tovarășii de joacă, prietenii etc. Alteori, grupurile de referință diferă de cele de apartenență.

Termenul de grup de referință este util în analiza tensiunilor, conflictelor resimțite mai ales de indivizii cu mobilitate socială crescută (trec de la o categorie socială la alta ) și care sunt divizate între așteptările grupului la care aspiră și cele ale grupului pe care sunt gata să-l părăsească, dar cu care continuă să întrețină legături afective și de loialitate.

Cum se formează grupurile. Normele și structura de grup.

Grupurile se formează la întâmplare sau dimpotrivă, prin decizia individului, la alegerea lui. Este întâmplător în ce țară sau în ce familie ne naștem, deci națiunea, familia din care facem parte sunt grupuri în care intrăm întâmplător. Există însă și grupuri la care aderăm cu bună știință, din care am decis să facem parte. Studiile arată că principalii factori care stau la baza alegerii unui grup sunt apropierea (cadrul geografic imediat) și asemănarea.

Cu cât indivizii sunt mai apropiați geografic, cu atât probabilitatea ca ea să formeze un grup crește. Apropierea geografică mărește probabilitatea interacțiunii dintre oameni, a desfășurării unor activități comune. Asemănarea este un alt factor ce stă la baza formării grupurilor. Oamenii preferă de foarte multe ori să se asocieze cu oamenii cu care se aseamănă. Ei se simt mai confortabil în prezența persoanelor cu care au interese, valori, idei comune, care au caracteristici sociale comune (rasă, religie, etnie, clasă etc.) sau caracteristici personale comune (vârstă, nivel de inteligență).

Odată constituit, grupul impune membrilor săi respectarea anumitor norme. Comportamentul grupului, al fiecărui membru din grup, este influențat de normele operative de grup. Acestea apar gradat, în procesul interacțiunii dintre membrii grupului, se nasc din procesul cumulativ al interrelaționărilor (când un individ acționează în grup, celilalți îi confirmă sau, dimpotrivă, îi infirmă comportamentul).

Studiile sociologice au arătat că grupurile mici sunt mai puțin tolerante față de nerespectarea normelor decât grupurile mari. Presiunea pentru respectarea normelor este mai mare în grupurile mici.

Conformarea la normele grupului este procesul prin care grupul modelează concepțiile, judecățile, percepțiile membrilor săi. Asch a subliniat faptul că acest proces este complex, subtil și că în realizarea lui o mare importanță o au atât factorii situaționali (suport social, dimensiunea divergențelor existente în grup, ambiguitatea și nesiguranța indivizilor etc.), cât și cei care țin de personalitatea indivizilor (înclinate spre atitudine autoritară, autoîncredere, încredere în valorile altui grup).

Drept urmare, în viața grupurilor nici nu se poate sesiza tendința de respingere a acelor membri care se abat de la valorile și credințele grupului (mai ales de la acele valori și credințe considerate a fi fundamentale, esențiale). Presiunea spre conformitate poate îmbrăca forma unei uniformități de gândire și comportare sau poate sprijini eterogenitatea valorilor și credințelor.

Sociologii au manifestat interes nu numai pentru studierea genezei și normelor grupului, ci și a structurii de grup. Fiecare grup are o organizare, o structură specifică. Deseori, membrii grupului au poziții diferite în grup, beneficiază, deci, de statute diferite și trebuie să se angajeze în activități diferite, cu alte cuvinte, trebuie să joace roluri diferite (de exemplu, într-o familie mama are un statut diferit față de copii, desfășoară activități diferite de ale acestora). Putem spune că grupurile sunt alcătuite din statute care se împletesc cu rolurile corespunzătoare. Diferitele statute servesc diferitelor aspecte ale scopurilor generale ale grupului. Ele nu sunt nici identice, nici egale. În cadrul grupului se constituie o anumită ierarhie a statutelor. Unele statute sunt apreciate ca fiind mai imporante decât altele pentru funcționarea grupului și drept urmare li se acordă mai multă putere și respect (de exemplu, președinte, șef suprem etc.). În acest caz, ierarhia este definită prin pozițiile statutelor în grup (șeful este în vârful piramidei, subalternii la baza acesteia).

În alte grupuri, însă, ierarhia se întemeiază pe alte criterii și nu pe poziția (statutul) persoanei în grup. Diferențele în materie de putere și influență se stabilesc în funcție de ceea ce sunt și ceea ce fac membrii grupului. Grupul acordă mai mult respect și mai multă influență unora dintre membrii săi, pentru ceea ce sunt ei efectiv, pentru calitățile lor, pentru performanțele, realizările lor în cadrul grupului.

Diferențierea membrilor grupului după anumite criterii (stratificarea în grup) are două ipostaze : una pe verticală (când este generată de statusuri inegale) și una pe orizontală (când se constiutie pe baza statusurilor egale). Stratificarea pe verticală influențează negativ coeziunea grupului pentru că accentuează presiunea de conformare pentru a împiedica tensiunile inegalității de statuts. La polul opus, stratificarea pe orizontală influențează pozitiv coeziunea, pentru că potențează reciprocitatea dependențelor.

Procesele grupului

Cei mai mulți sociologi printre care se află și R.F. Bales, A.P. Hare, E.F.Borgatta ș.a. sunt de părere că există patru procese importante în cadrul grupurilor mici : de realizare a sarcinii, de comunitate, de influență și afectiv-axiologice.

În concepția altor autori (cum ar fi de exemplu sociologul american Norman Goodman) studiul grupului nu se poate realiza în afara analizei următoarelor procese fundamentale ale interacțiunii, respectiv comunicarea, conflictul și coeziunea.

Unul dintre cele mai studiate procese interacționale este acela al comunicației. Printre sociologii care s-au ocupat sistematic, cu deosebită seriozitate de problemele comunicației în grupurile mici se află și T.M. Newcomb, H.J. Leavitt și A. Bavelas.

Comunicarea este activitatea centrală a grupului. Membrii grupului se informează, calmează, corectează reciproc ; comunică nu numai informații ci și sentimente și atitudini. Ei pot comunica sau recepționa mișcări, gesturi, expresii faciale, cuvinte, sunete etc.

Din conținutul comunicativ deducem că relațiile de comunicare pot fi verbale (prin limbajul natural) sau nonverbale (prin mimică, gesturi etc.).

Comunicarea poate dispune de un grad înalt de centralitate, atunci când întreaga rețea este dirijată de persoane care filtrează mesajele și orientează relațiile sau, dimpotrivă, de un înalt grad de lateralitate, atunci când este încurajată comunicarea interpersonală, directă, nefiltrată și necentrată.

Ordonarea relațiilor de comunicare în rețele, afirmă A. Bavelas, poate lua diferite forme : lineare, în cerc, fragmentate reciproc. H. Leavitt constată că eficiența comunicativă a unei rețele depinde de flexibilitatea și de adaptarea la sarcina de îndeplinit, precum și de comunalitatea codurilor de structurare a informației.

S-a constatat că sarcinile simple sunt realizate mai eficient în cadrul rețelelor centralizate, iar satisfacerea resimțită de membrii grupului este minimă. În cadrul sarcinilor complexe, individul care ocupă locul cheie, în cadrul rețelei de comunicare centralizată poate fi copleșit de bombardamentul informațional, fapt ce creează posibilitatea propagării unor erori în procesul comunicațional. Pentru realizarea sarcinilor complexe sunt mai eficiente rețelele descentralizate, iar satisfacția membrilor grupului este mare, datorită nivelului calitativ al participării fiecăruia la comunicație.

Studiile lui Homans au demonstrat că natura activităților unui grup influențează modelele de comunicare între membrii. Așa, de exemplu, pentru rezolvarea unor sarcini de lucru, comunicările se realizează în general între membrii cu statute diferite (superioare și inferioare). În situațiile sociale recreative, comunicarea are loc, mai degrabă între persoane cu același statut.

Așa cum am arătat mai înainte, un alt proces fundamental al grupurilor mici îl constituie coeziunea grupului . Ea se referă la puterea legăturilor dintre membrii grupului (puterea cu care indivizii sunt atrași de grup), spiritul de grup, moralul grupului.

Coeziunea este expresia atmosferei generale existente în grup, a “climatului social” al grupului care poate fi afectuos, prietenos, informal, tolerant, calm sau, dimpotrivă, tensionat, ostil, rece, formal, reținut. Ea influențează realizarea obiectivelor generale și realizează o anumită presiune asupra membrilor săi în sensul acceptării anumitor idei, valori, norme și desfășurării anumitor activități.

L. Festinger definește coeziunea ca “rezultanta tuturor forțelor care acționează asupra membrilor pentru a îi determina să rămână în grup”.

Cercetările sociologice au dezvăluit existența unei corelații între amenințare și creșterea coeziuniii grupului . Relația dintre coeziune și amenințare este mediată de anxietate. Cercetările lui L. Weller (1963) confirmă concluziile experimentului realizat de S. Schachter. Weller, în urma experimentelor sale, conchide că grupurile alcătuite din persoane cu un grad înalt de anxietate sunt mai coezive și resping cu mai multă fermitate membrii devianți decât grupurile formate din membrii cu un nivel mai scăzut de anxietate.

Cercetările psihosociale experimentale au scos la iveală și existența unor proporții mai mari de reacții active în grupurile coezive decât în grupurile noncoezive, în care predomină acceptarea pasivă a opiniilor interlocutorului.

Pivotul coeziunii îl reprezintă consensul și conformitatea membrilor grupului. Consensul rezultă din similitudinea tacită sau conștientă a atitudinilor și opțiunilor personale, iar conformitatea este expresia comportamentelor de supunere, acceptare și respectare a prescripțiilor normative. Orice grup deține mecanisme de promovare a conformismului individual fie prin sancțiuni negative, fie prin recompensări. R. Lippitt a constatat că presiunea grupului pentru conformarea membrilor poate avea efecte pozitive, vine în îmtâmpinarea dorințelor de afiliere, afecțiune, securitate și face posibilă acțiunea grupului sau negative, acționând în direcția uniformizării, a supunerii necondiționate a diminuării creativității.

Cercetările sociologice contemporane au dezvăluit faptul că incertitudinea este o componentă a vieții umane. a vieții de grup și au examinat efectele consensului disensului asupra dinamicii incertitudinii. S-a constatat că atunci când soluțiile inițiale ale membrilor grupului au coincis (consens potențial), incertitudinea a scăzut semnificativ în procesul comunicării. Și, dimpotrivă, atunci când punctele de vedere ințiale au fost diferite (dissens potențial), prin comunicare, chiar atunci când s-a ajuns la soluții comune, incertitduinea asociată cu aceste soluții a tins să crească în raport cu cea din faza inițială. Luarea în considerație, deci, prin comunicare, a diversității punctelor de vedere, este de natură a duce la creșterea incertitudinii.

Coeziunea, conformitatea și consensul variază în funcție de caracteristicile grupului, cum ar fi : autonomia (centrarea pe sine, evoluția independentă), permeabilitatea (măsura în care admite sau nu cooptarea de noi membrii), flexibilitatea (gradul de libertate și informalitate în grup), intimitatea (gradul de apreciere reciprocă a membrilor săi), participarea (investiția de timp și de efort în activitatea grupului). Competiția și cooperarea sunt forme ale interacțiunii pe care le întâlnim în orice grup. Competiția constă în eforturile indivizilor, grupurilor de a atinge un scop (a avea un beneficiu), care este indivizibil sau despre care se crede că este ca atare.

Ea poate să fie directă sau indirectă, personală sau impersonală, spontană sau conștientă.

K. Horney a relevat faptul că procesul competiției este pivotul creșterii eficienței activității grupului. În același timp, ea este însă și o sursă de frustrare, anxietate sau de conflicte nevrotice.

Privită dintr-o perspectivă sociologică mai largă, competiția nu presupune întotdeauna conștiința existenței concurențelor sau a opoziției față de ei și deci nu presupune cu necesitate elaborarea de strategii din partea competitorului care să limiteze acțiunile celorlalți competitori.

Cooperarea este o formă de interacțiune socială și un proces de grup, care presupune acțiuni conjugate ale mai multor persoane sau grupuri, pentru atingerea unui scop comun, pentru obținerea unor gratificații de care să beneficieze toți participanții.

Astăzi, în promovarea competiției sau cooperării în grup, se ia în calcul atât specificul sarcinii de îndeplinit cât și necesitatea obținerii unui randament maxim.

Conflictul este definit în sociologie ca : opoziție deschisă, luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunități, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte disruptive asupra interacțiunii sociale.

Letha și John Scanzoni (1976), studiind conflictul într-un grup mic, respectiv în familie, au evidențiat existența a trei forme dihotomice diferite pe care le pot lua conflictele. În raport cu prima formă, conflictele pot fi cu rezultat zero sau cu motiv mixt. Într-un conflict cu rezultat zero, o persoană fie câștigă ceva, fie pierde totul. Într-un conflict cu motiv mixt, nici una dintre cele două persoane nu dorește să câștige sau să piardă totul.

Cel de al doilea tip se referă la conflictele bazate pe personaliate și la cele situaționale. După cum reiese și din denumirea lor, conflictele bazate pe personalitate sunt generate de diferențele personale dintre indivizii implicați, în timp ce celelalte, situaționale, sunt cauzate de contextul social, de situația socială concretă în care se află membrii grupului .

Cea de a treia formă de conflict pusă în eviență de Letha și J. Scanzoni include conflictele fundamentale și nefundamentale. Primele se produc în legătură cu normele fundamentale ale situației. De exemplu, disputa privind alegerea fotbaliștilor care să intre în echipa națională și să joace la campionatul mondial. Conflictul nefundamental izvorăște din aplicarea normelor acceptate la o situație specifică. Un astfel de caz, îl constituie alegerea echipei pe care s-o provoci la meci. De regulă, conflictele situaționale, nefundamentale și cu motiv mixt, sunt soluționate mai ușor decât oponentele lor deoarece, deseori, este posibilă găsirea unei formule de compromis.

Conform teoriei lui Coser și a altor sociologi, nu orice conflict este negativ. El poate ajuta la clarificarea scopurilor grupului și a granițelor și, dacă este tratat cum trebuie, poate chiar să mărească activismul membrilor grupului. Cheia soluționării cu succes a conflictelor o constituie “rezolvarea” în conformitate cu normele care au fost în prealabil stabilite și acceptate.

Conducerea și luarea deciziei în grup

Legat de problema conducerii în grup, o primă întrebare care se ridică este : “Cine este și cine poate deveni lider înr-un grup mic?” Dacă inițial s-a crezut că un individ ajunge lider în mod aproape exclusiv în virtutea trăsăturilor personalității lui, mai târziu forța explicativă a acestei idei a scăzut considerabil. C. A. Gibbs a sesizat că liderul nu poate fi studiat în mod corespunzător, separându-l de grupul său.

În același context, H.H. Jennings susține că leadership-ul nu este rodul unor trăsături personale, ci un fapt funcțional : cine anume devine lider, aceasta depinde de anumite circumstanțe concrete. Liderul este dependent de relațiile interpersonale existente în grupurile mici și, totodată, el are o funcție care îi asigură această calitate (rezolvarea sarcinilor grupului din care face parte).

C. A. Gibbs conciliază punctele de vedere mai sus prezentate, arătând că “leadership-ul este atât o funcție a situației sociale, cât și o funcție a personalității”. Putem spune, deci, că trăsăturile personalității sunt importante în accederea la leadership, în măsura în care ele sunt corelate cu o situație socială specifică. Individul care devine leader îi depășește pe ceillați în unele calități solicitate de problemele sau țelurile grupurilor din care fac parte, aflate într-o situație particulară (M. Sherif și C. W. Sherif).

Studiile sociologice au dezvăluit existența mai multor tipuri de leader în cadrul grupului mic. Astfel, o primă clasificare realizată de Katz și Khon are drept criteriu centrarea conducătorului pe sarcinile grupului sau pe relațiile umane. Conform acestui criteriu, grupurile pot avea lideri instrumentali sau expresivi. Primii sunt cei care pun grupul în mișcare pentru îndeplinirea obiectivelor grupului. Ei se concentrează asupra problemei imediate, sunt orientați spre atingerea obiectivelor. Ei structurează situația, definesc cu claritate obiectivele de urmărit, formulează metode de acțiune. Liderii expresivi sunt preocupați mai mult de crearea armoniei, a solidarității de grup, de promovarea moralei grupului.

S-a constatat că liderul orientat exclusiv spre atingerea obiectivelor generează un anumit grad de ostilitate în rândul membrilor grupului, prin continua impulsionare a acestora în rezolvarea responsabilităților ce le revin și cu timpul el poate să devină neplăcut, antipatic chiar.

Pentru succesul și stabilitatea grupului este necesară corelarea ambelor tipuri de conducere (instrumentală și expresivă).

Un alt criteriu de clasificare a tipurilor de conducere îl constituie modul de instituire a autorității în grup. Sociologii americani, Lewin, Lippitt și White, pornind de la acest criteriu, au constatat că există trei tipuri de lideri : democrat, autoritar și laissez-faire.

Cel democrat încearcă să obțină acordul membrilor grupului în privința deciziilor pe care le ia, acordă membrilor grupului șansa de a participa la coordonarea activității de grup, stimulează autoconducerea, este jovial și confident, încurajează sugestiile valoroase, creativitatea în muncă.

Liderul autoritar dă ordine și așteaptă ca ele să fie executate.

Tipul de conducător laissez-faire nu face nici un efort pentru a dirija sau organiza activitățile grupului ; este cel mai ineficient.

Se pare că este tipul conducătorului care nu are încredere în capacitățile sale și care, fie că se refugiază într-o muncă birocratică (face și desface tot felul de situații inutile), fie se izolează de membrii grupului. Este îngăduitor, prietenos, inactiv, este incapabil să ia decizii care să ajute grupul în realizarea scopurilor sale. Nu are inițiativă, oferă informații membrilor grupului doar când este solicitat de acesția.

Alți sociologi (Rogers, Show, Blum) susțin că după raportarea la norme, stilurile de conducere pot fi directive și nondirective. De asemenea, în funcție de considerarea afectivității, sociologii au distins între tipul de conducere distanțat, bazat pe control și dirijare și tipul de conducere permisiv, bazat pe apropiere psihologică.

În privința luării deciziei în grup (adoptării unei soluții în urma rezolvării unei probleme ) sociologia identifică două probleme distincte dar interdependente, și anume : problema cunoștințelor necesare și cea a consensului.

Legat de problema cunoștinețlor necesare, dificultatea care apare în procesul decizional derivă din incertitudine. Deținerea tuturor cunoștințelor necesare de către decident este o situație extrem de rară, este un fapt de excepție. De cele mai multe ori, cunoștințele de care dispune decidentul sunt nesigure și incomplete. “Incertitudinea persistentă” (care nu poate fi redusă în procesul de pregătire a deciziei) ridică două tipuri de probleme : 1) problema metodelor utilizate în procesul decizional în condițiile unei cunoașteri incomplete și incerte și 2) găsirea unor modalități de a contracare, de a face față consecințelor dezorganizatoare distructive ale incertitudinii asupra sistemului decident.

H. A. Simon arată că în astfel de condiții, sistemul social uman recurge la o strategie decizională simplificată : adoptarea primei soluții satisfăcătoare pe care reușește să o formuleze. Modelul cibernetic argumentează că adesea sistemele social-umane folosesc pentru soluționarea problemelor lor, mecanisme nondecizionale de tip cibernetic spontan : decidentul experimentează mai mult sau mai puțin întâmplător, diferite tipuri de acțiuni, care satisfac în grade diferite necesitățile existente în grup, de care este vag conștient. Acțiunile pe care experimentul le dovedește a fi satisfăcătoare sunt fixate și consolidate iar cele nesatisfăcătoare sunt eliminate.

Cea de a doua problemă esențială pe care o ridică procesul decizional în grup este consensul. Se pare că, mai degrabă dissensul este un produs natural, decât consensul. Din acest motiv, consensul trebuie construit în mod continuu.

În strânsă legătură cu stilurile de conducere, procesul decizional poate fi fie democratic, grupul participă la luarea deciziei, fie de delegare a autorității decizionale unei persoane, respectiv liderului grupului.

Se constată că în societățile democratice actuale, există o puternică înclinație spre promovarea deciziilor colective (democratice).

Opțiunea grupurilor pentru decizia colectivă, se pare că este legată și de mai marea probabilitate a corectitudinii ei în raport cu decizia individuală. Grupul este compus din indivizi cu statute, cunoștințe, meserii diferite, deci oferă rezerve mai mari decât individul (liderul) la care să se poată apela în vederea luării unei decizii optime.

În consecință, grupul poate lua decizii mai îndrăznețe dar mai riscante decât individul.

De asemenea, în grupurile care înregistrează un înalt nivel al consensului, indivizii care ar dori să se opună eventualelor decizii eronate, care ar dori să le supună unei mai atente analize înainte de a fi luate, pot fi obstrucționați. Pe de altă parte, subliniază Callaway și Esser (1984), în grupurile foarte solidare, presiunea la conformare limitează creativitatea deciziilor. Membrii grupului își pot cenzura ideile personale care sunt în dissens cu cele ale majorității , pierzându-se valoarea perspectivelor ce pot contribui la rezolvarea unei probleme sau la luarea măsurilor necesare. Este ceea ce se cheamă “group think” (“gândire de grup”), proces de grup caracterizat printr-o accentuată tendință de căutare a acordului între membrii. El are efecte negative asupra eficienței deciziilor luate în grup.

Conceptul sociologic de organizație. Natura organizației.

Înțelegem prin organizație, grupuri de oameni care își organizează și coordonează activitatea în vederea realizării unor finalități relativ clar formulate ca obiective. Întreprinderile economice, partidele politice, instituțiile de cercetare, armata, spitalele sunt exemple de organizații. Putem spune, deci, că organizația este un tip de grup, care este anume creat pentru a duce la bun sfârșit o sarcină specifică și care are o structură formală prin care încearcă să îndeplinească acea sarcină. Organizația este un grup secundar ce conține o structură formală de statute, roluri și grupuri mai mici.

Dacă luăm criteriul mărimii, constatăm că societatea abundă în organizații de toate dimensiunile : de la cele mai mari (compania Ford), până la cele mai mici (club școlar).

Prin ele însele, organizațiile prezintă o orientare structurală spre realizarea cât mai eficientă a finalităților lor (caracteristică întâlnită îndeosebi în cazul întreprinderilor economice). În analiza structurilor organizaționale putem desprinde mai multe etape. La începutul secolului XX s-a dezvoltat managementul științific clasic (Frederick Taylor, Henri Fayol, Luther Galick ), al cărui principal obiectiv a fost identificarea principiilor unei organizări eficiente, raționale a organizației. Problemele examinate se refereau mai ales la diviziunea muncii și a responsabilităților, organizarea ierarhică a conducerii activității, modalitățile de realizare a controlului etc.

Tot în această perioadă, în paralel cu această mișcare, Max Weber elaborează cunoscuta și influenta teorie a birocrației (1921).

El intenționa ca, prin respectiva teorie, să răspundă la întrebarea : care sunt caracteristicile unei organizații raționale, care să asigure realizarea scopurilor propuse? Soluțiile pe care el le identifică sunt formularea de reguli generale și impersonale, disciplina strictă în aplicarea regulilor și procedurilor, sistem ierarhic de diferențiere a autorității cu competențe strict delimitate, carieră în care promovarea se bazează pe vechime și merit, salariu fix, diferențiat în raport cu poziția în organizații.

Formularea de reguli generale și impersonale și aplicarea lor cu strictețe se referă la faptul că organizațiile trebuie să își întemeieze cu seriozitate setul de reguli, norme, regulamente (cele mai multe scrise) care să ghideze comportamentul salariaților și să constituie baza majorității deciziilor organizatorice. Regulile și regulamentele au drept scop inducerea unui element de stabilitate și predictibilitate acțiunilor organizației.

Caracterul impersonal al regulamentelor se referă la faptul că organizația (birocrații) trebuie să trateze pe fiecare “client” al organizației ca pe un “caz”, nu ca pe o persoană. Interacțiunea cu clienții trebuie să se bazezeze pe setul de norme și regulamente ale organizației, pe rolul oficial al birocratului și nu pe sentimentele lui personale.

În privința sistemului ierarhic și de promovare, pentru început, trebuie să specificăm faptul că departamentele, într-o organizație, nu numai că au sarcini precise dar sunt și organizate, într-un sistem ierarhic de autoritate, în care fiecare departament este supravegheat de un departament superior. Această ierarhie, în cadrul marilor organizații îmbracă forma unei structuri piramidale, autoritatea fiind concentrată la vârf, în mâinile unei elite restrânse și diluându-se treptat, treptat spre baza piramidei (alcătuită din cei mulți). Fiecare angajat al organizației trebuie să aibă o anumită competență tehnică pentru a își putea îndeplini sarcinile în cadrul diviziunii muncii și al sistemului ierarhic de autoritate : Weber subliniază că acest fapt constituie o ruptură radicală cu trecutul, când meseriile depindeau în cea mai mare parte de relațiile familiale, personale și nu de competența tehnică a individului. Organizațiile consideră că eficiența activității, succesul profesional nu au nici o legătură cu familia de origine, cu relațiile personale ale indivizilor și, de aceea, corelează promovările lor cu vechimea în muncă și meritul (competențele tehnice). Cu toate că, în multe organizații, relațiile joacă încă un rol important, aprecierea competenței tehnice capătă tot mai mult teren în angajarea și promovarea personalului. Folosirea tot mai frecventă a examenelor pentru ocuparea unor posturi sau promovarea în diferite funcții a salariaților constituie o confirmare a acestui fapt.

În concepția lui Weber, caracteristicile mai sus enunțate desemnează un mod rațional de organizare, considerat de el a fi singura alternativă pentru atingerea efectivă a obiectiveilor organizației. Pentru a numi acet mod rațional de organizare, el a întrebuințat termenul de birocrație.

Michel Crozier (1964) dezvoltă, pe baza noțiunii de cerc vicios birocratic, o teză mai subtilă în legătură cu rigiditățile organizaționale. Numărul mare de reguli duce la apariția unor zone de incertitudine de care membrii organizației profită pentru a dezvolta relații de putere paralele ; acestea produc frustrări care îi determină să ceară introducerea unor reguli impersonale menite să limiteze respectivele puteri paralele și arbitrariul cel le însoțește. Michel Crozier este de părere că rutina și numărul mare de reglementări sau presiunile exercitate în favoarea acestora pot fi interpretate ca mijloace de protecție împotriva dificultăților generate de raporturile umane. Rigiditatea organizațională și centralizarea care o produce reprezintă o modalitate de a elimina arbitrarul și favoritismul atât din raporturile ierarhice, cât și din relațiile dintre colegii de serviciu. În același timp, regulile fac întotdeauna obiectul unor “târguieli” și tratative între actorii preocupați să dezvolte relații de putere paralele. “Punctul de pornire al demonstrației îl constituie administrația prefectorală. François Dupy și J.C.Thoening constată că tocmai într-un univers ca prefectura, din care orice relație directă cu publicul este, în principiu eliminată, această relație apare ca esențială și pe ea se pune cel mai mare preț.

Funcționarii care au contacte cu exteriorul se bucură de o mai mare autonomie în raport cu colegii sau cu superiorii ierarhici. Cu cât au mai multe contacte, cu atât se arată mai receptivi față de aranjamente. François Dupuy și J.C.Thoening au recurs la expresia “angajamente negociate” pentru a desemna negocierile și aranjamentele menite să flexibilizeze reglementările ce se stabilesc la toate nivelurile ierarhiei. Într-un fel, funcționarii aflați în contact cu exteriorul se transformă în “mijlocitori”. Și invers, orice public își stabilește, în interiorul organizației, un fel de corespondent, un mediator, adică își găsește pe cineva în stare să-i faciliteze demersurile.

Aceste contacte cu exteriorul și aranjamentele pe care le prilejuiesc nu sunt, însă, atât de simple pe cât par la prima vedere. Ele, arată autorii, produc mai curând o anumită ambivalență în cazul funcționarilor. Pe de altă parte, apar ca o sursă a eficienței și dovedesc latura umană a administrației, care știe să se deschidă către cazurile particulare.

Ce este controlul social, forme și stiluri de manifestare

În fiecare societate, există “o schemă a vieții colective” : fiecare individ știe cum să se comporte în anumite situații, știe ce așteaptă ceilalți de la el și la ce reacții se poate aștepta el de la ceilalți în urma acțiunilor sale. Atunci când apar comportamente neașteptate, atipice, care nu se încadrează în modelele recunoscute și acceptate social, ele vor fi sancționate. Sancțiunile reprezintă unul din elementele controlului social. În sensul său cel mai general, controlul social reprezintă ansamblul mijloacelor și mecanismelor socio-culturale care reglementează, orientează, modifică sau influențează comportamentele indivizilor în societăți, în vederea conformării lor la sistemul valoric-normativ și menținerii echilibrului societății ca sistem.

Mai târziu, E. Durkheim a efectuat o analiză a moralității ca acțiune “ a societății în interiorul nostru”, ca fapt social rezultat din interiorizarea normelor. K. Marx indică constrângerea exercitată de instituții (mai ales de stat), ca factori de control social.

G.H. Mead abordează tema controlului social, explicând procesul interiorizării normelor prin dezvoltarea Eului subiectiv, prin conștientizarea așteptărilor pe care alții le au față de tine.

S. Freud construiește supraeul ca autoritate socială interiorizată, care funcționează ca și conștiință. Iată, deci, că teoriile despre controlul social au apărut înainte ca noțiunea de control social să fie inventată și uilizată în sociologie.

Conceptul de control social a fost introdus în sociologie la începutul secolului XX de către Școala americană a “jurisprudenței sociologice” (E. A. Ross, R. Pound, L. Brandeis, O.W. Holmes) pentru a desemna pârghiile principale prin care societatea își asigură – prin diferite mijloace – funcționalitatea și stabilitatea. Faptele necesare, indispensabile desfășurării vieții colective, sunt mult mai controlate decât faptele care nu au decât o importanță individuală. Astfel, societatea este mult mai interesată de modul în care un director de școală coordonează activitățile educative, decât de modul în care el își petrece sfârșitul de săptămână.

Conform teoriei funcționalist-structuraliste (T. Parsons), regulile sociale indică individului normele sociale permise de societate pentru diferite situații, după care își orientează activitatea și alege din alternativele posibile pe aceea pe care o consideră cea mai bună. Parsons accentuează asupra ideii că supunerea față de norme nu se datorează unor factori de control social coercitiv, ci unui comportament natural, firesc, datorat internalizării valorilor sociale.

Interpretările pe care sociologii le dau astăzi controlului social pot fi grupate în două mari categorii : a) interpretări restrictive, care pun accentul pe caracterul instituționalizat și coercitiv al controlului social și b) interpretări normative, care tratează controlul social sistemic, ca ansamblu de acțiuni umane îndreptate către “definirea devianței și stimularea reacțiilor sociale în prevenirea și respingerea ei “.

Teorii sociologice ale devianței

Sociologii furnizează mai multe paradigme explicative în legătură cu fenomenul devianței. Ele diferă în funcție de punctele de vedere, concepțiile, teoriile cu privire la cauzele devianței.

Astfel, Școala de la Chicago (R.E. Park, L. Wirth) ne oferă o interpretare bazată pe modelul “patologiei sociale” și “dezorganizării sociale”, în cadrul căreia devianța este înțeleasă ca abatere de la norma de conduită presupusă a fi universal valabilă. Cauza abaterii o reprezintă perturbările “patologice” ale întregul organism social, care se manifestă cu mai multă putere în cursul proceselor de modernizare, industrializare, urbanizare.

O altă teorie intitulată “teoria asocierii diferențiale” sau a “transmiterii culturale” (E. Sutherland, 1940) susține că devianța (criminalitatea) este învățată în cursul socializării și este transmisă mai departe la fel ca și conformitatea. Interacțiunea individului cu valorile și normele grupurilor deviante, însușirea normelor regulilor, simbolurilor acestor grupuri de către individ îl va determina să adopte comportamente deviante. Angajarea în acte deviante depinde de gradul de influență pe care grupul deviant îl are asupra indvidului de timpul pe care individul îl petrece în acest grup.

Comportamentul deviant este rezultatul adoptării unei subculturi deviante. Conțintul procesului socializării stă la baza diferenței între comportamntul deviant și cel nedeviant. Se constată însă că, deși toți oamenii vin în contact cu valori și norme antisociale, nu toți vor adopta comportamente antisociale. Pentru a analiza efectele interacțiunii individului cu grupul deviant, trebuie să mai luăm în calcul și alți factori importanți cum ar fi : vârsta individului, frecvența și intensitatea contactului.

Conform teoriei funcționaliste (T. Parsons) devianța este un eșec al solidarității sociale. Ea creează disfuncții în relațiile dintre rolurile sociale ale indivizilor, făcându-i să reacționeze ostil față de normele și valorile societății sau să le ignore. Devianța perturbă întreg echilibrul stabilit între funcțiile și structurile sistemului social, deoarece ea desemnează situația în care indivizii refuză sau sunt incapabili să-și exercite rolurile sociale.

Teoria controlului social (Hirschi, Nye, Reckless etc.). Întrebarea cheie de la care pleacă fondatorii acestei teorii este următoarea : “De ce, chiar și în zonele cu o rată înaltă a criminalității, unii tineri nu ajung delincvenți?”

Cauzele devianței – susțin gânditorii mai sus numiți – rezidă în lipsa unui control intern efectuat de individ, precum și în lipsa unui control extern adecvat efectuat de către societate. Controlul intern îl ajută pe individ să se “izoleze” de subcultura delincventă din mediul înconjurător.

Devianța apare și atunci când legăturile dintre individ și societate sunt slabe, când controlul social informal lipsește și dimpotrivă, atunci când legăturile indivizilor cu societatea și controlul social informal sunt puternice, fenomenul devianței este absent.

Atașamentul se referă la faptul că aflați în relații cu alți oameni importanți pentru ei, indivizii vor acționa în mod responsabil, luând în considerație și opiniile, sentimentele, preocupările semenilor lor ; raportul dintre indivizi și comunitate este puternic.

Angajamentul se referă la faptul că atunci când actorii sociali sunt angajați în anumite relații ( de familie, profesionale) sunt mulțumite de statutele sociale pe care se află, ei sunt mai interesați de menținerea sistemului decât de schimbarea lui și tind să se conformeze valorilor și normelor societății și să-și tempereze eventualele înclinații deviante.

Implicarea se referă la faptul că oamenii care sunt antrenați în activități nedeviante relaționează cu oameni nedevianți, cu oameni care respectă sistemul normativ împărtășind cu ei aceleași credințe, opinii, reguli sunt mai rezistenți, mai refractari chiar față de acțiunile deviante.

Reprezentanții acestei teorii susțin că devianța este o condiție “naturală” a indivizilor, de aceea nu trebuie explicată. Ceea ce trebuie explicat nu este devianța, ci controlul social, conformismul care rezultă din mecanimsele controlului social.

Teoriei controlului social i se reproșează incapacitatea de a explica acțiunile deviante întreprise de oameni cu statut superior, aparent “respectabil” și care sunt bine integrați în comunitățile lor, așa cum ar fi crima gulerelor albe.

O altă dificultate a teoriei constă în faptul că nu explică comportamentul celor integrați în subculturi deviante, ale căror legături sociale puternice și sistem normativ sunt condamnate de majoritatea societății. În concluzie, problema nu este numai integrarea în comunitate ci și natura sistemului de valori și norme ale respectivei comunități.

Lipsa de integrare a indivizilor în societate poate fi în anumite circumstanțe cauza, iar în altele efectul comportamentului deviant.

Cauza devianței este explicată de alți sociologi prin așa numita tensiune structurală. Se înscriu aici interpretările care se bazează pe modelul anomiei (Durkheim, Merton). Așa cum arătam mai înainte, devianța este un rezultat al perioadelor de schimbare socială care perturbă câmpul valorico-normativ, dezorientează conduitele indivizilor determinându-i să adopte comportamente adaptative deviante.

Merton (1938) susține că devianța este produsul nepotrivirii, conflictului dintre scopurile sociale (susținute cultural) și mijloacele legitime, instituționale, oferite de societate în vederea atingerii acelor scopuri.

Neavând acces la aceste mijloace, indivizii adoptă mijloace ilicite, dar mult mai eficiente de realizare a scopurilor propuse. Nu toți indivizii dețin succes profesional sau financiar, prin mijloace adecvate, legitime nici chiar într-o societate a succesului cum este numită SUA. Cei care nu au mijloacele necesare pentru a parcurge un nivel superior de educație, de specializare într-un anumit domeniu este puțin probabil să se bucure de “succese”, fapt ce induce un oarecare sentiment de anomie ce poate determina adoptarea unor modalități deviante de adaptare.

Inovația, ca formă de adaptare deviantă, se referă la situația în care individul acceptă scopurile culturale standard dar nu și mijloacele standard (promovate de societate) pentru atingerea acestor scopuri. Un caz concret este atunci când ne folosim de informații “confidențiale” (obținute pe căi oculte) pentru a obține profit în afaceri.

Ritualismul se referă la situațiile în care indivizii nu acceptă sau se fac că nu înțeleg scopurile sociale dar care acționează totuși în conformitate cu cerințele societății : este tipic cazul birocratului preocupat mai mult de completarea corectă a formularelor decât de rezolvarea solicitărilor cuprinse în interiorul acestora. Este vorba despre respectarea exagerată a regulilor, procedeelor, deci a mijloacelor în detrimentul scopurilor.

Marginalizarea definește acea situație în care individul a abandonat atât scopurile cât și mijloacele standard. El elimină contradicția dintre atingerea scopurilor și lipsa mijloacelor, respingându-le și pe unele și pe celelalte și retrăgându-se din mecanismul social, abandonând societatea. Marginalizarea este o formă de alienare pasivă.

Rebeliunea (alienare activă) este un mod de adaptare prin care persoana, nereușind să accepte scopurile și mijloacele sociale, le înlocuiește cu alte scopuri și mijloace. Este cazul militantului pentru drepturi civile, al revoluționarului, protestatarului etc.

Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa devianței nu se află în individ, ci în structura socială.

Devianța este explicată și din perspectiva paradigmei “conflictului” (Quinney, Turk, Walton, Spitzer, Young etc.) Această teorie își găsește rădăcinile în concepția marxistă cu privire la caracteristicile orânduirii capitaliste și anume : dominanța proprietății private asupra mijloacelor de producție, repartiția inegală a resurselor, goana după profit, competiția acerbă între agenții economici. Devianța este, deci, un produs al inegalității sociale și al competiției nemiloase care determină grupurile sociale defavorizate să adopte mijloace deviante de supraviețuire. Acest tip de societate permite agenților de control social să înfăptuiască discriminări în privința înregistrării și sancționării comportamentelor deviante

Negocierea

Negocierea nu este un proces căruia să-i putem atribui un început și un sfârșit perfect determinabile în timp, dar ceea ce e cert este că negocierea nu se limitează la întâlnirea față-n față. De aceea este necesar ca înaintea acestei faze să se înceapă culegerea de informații. Acest lucru e facil de argumentat atât prin faptul că “prezentarea începe cu mult timp înainte”, cât și prin motivație că în afara etapei față-n față, oamenii sunt în general deschiși și pregătiți să dezvăluie o mulțime de lucruri, în timp ce odată angajați în discuțiile propriu-zise, ei sunt mai atenți, mai vigilenți, temându-se că tot ceea ce vor comunica ar putea fi folosit împotriva lor.

Comunicarea presupune un schimb, trebuie să oferi informații pentru a primi în schimb: să dai minimul posibil, pentru a nu te implica prea mult, dar să iei totuși suficient. Este un exemplu de echilibru în care uneori există puține deosebiri între o propunere și o informație, iar atunci când evocă obiective sau dorințe, o informație se poate transforma într-o propunere pe neașteptate.

În etapa pregătirilor negocierilor este necesară stabilirea cât mai exactă a obiectivelor proprii și anticiparea pe cât posibil pe cele ale partenerului.

Obiectivele proprii trebuie să fie cât mai clare și cât mai detaliate, fiind necesar ca negociatorul să știe în mod cât mai complet ce vizează afacerea negociată, care va fi sfera de cuprindere, ce acțiuni concrete de colaborare urmează să fie stimulate, ce consecințe va avea asupra volumului și conținutului schimburilor economice între parteneri etc.

Întrucât rezultatul cel mai probabil este un compromis, acest lucru nu înseamnă că acordul final trebuie să se situeze la “mijlocul” obiectivelor țintă ale celor doi negociatori. De fapt o pregătire superioară, o negociere mai diplomatică sau o putere sporită înseamnă că una dintre părți va încheia negocierea situându-se mai aproape de obiectivul țintă.

Pe măsură ce stabilim obiectivele, trebuie să nu ne pierdem prea mult în contemplarea avantajelor ce le putem obține pentru a nu uita să calculăm ce putem și ce nu putem pierde.Acest lucru este cea mai bună alternativă de a nu ajunge la un acord nefavorabil nouă (întâlnită deseori sub acronimul BATNA – “best alternative to no agreement”) și ne va ajuta să definim și să decidem într-un mod realist obiectivul țintă.

Atunci când stabilim BATNA trebuie să răspundem la următoarele întrebări:

Cât de departe pot merge? Când ar trebui să mă opresc din negociere? Ce se va întâmpla dacă mă opresc din negocieri?

În mod normal cu cât este mai bună BATNA noastră, cu atât va fi mai puternică poziția de pe care negociem și ne vom permite să solicităm mai mult. Totuși, pentru a ne evalua puterea de negociere, trebuie să luăm în considerare și cea mai bună alternativă de a nu ajunge la acord (BATNA) a celeilalte părți.

În context, trebuie să determinăm punctele tari și cele slabe ale noastre și cele ale partenerului. Punctele tari se traduc prin puterea sau influența pe care o putem exercita pe parcursul discuțiilor asupra celeilaltei părți. Când se evaluează punctele tari și cele slabe trebuie să se ia în considerare cel puțin următoarele elemente:

puterea nu are întrebuințare dacă ambele părți o cunosc și au un punct de vedere similar despre existența ei;

dacă suntem mai puternici decât alții, dar ei nu cunosc acest lucru, atunci puterea noastră nu este efectivă. Dacă suntem slabi, iar adversarii nu știu, suntem mai puternici decât ne-am închipuit;

dacă suntem puternici și adversarii știu acest lucru, atunci modalitata de bază în care putem folosi acest avantaj în negociere este să le reamintim părților consecințele posibile în cazul neacceptării sugestiilor noastre;

negociatorul priceput folosește sau amenință mai degrabă cu folosirea puterii sale de influență și de convingere asupra celeilalte părți, decât în scop de apărare;

putem fi cel mai slab dintre două părți negociatoare, dar acest lucru nu înseamnă că suntem total lipsiți de putere;

atunci când cazul nostru este totalmente lipsit de speranță, să ne gândim cum să minimizăm pierderile, în loc de a ne apăra în mod rigid cazul în discuție;

negociatorii experimentați se vor gândi cu grijă înainte de a profita de slăbiciunile celeilalte părți.

Recunoașterea nevoii de “a trăi împreună”, chiar într-o situație mai puțin, convenabilă, oferă fiecărei părți o șansă în cadrul negocierii;

aptitudinile de negociator nu țin, în esență, locul punctelor tari într-o negociere, ele pot oferi numai avantaje pe termen scurt, dar mai devreme sau mai târziu slăbiciunile obiective ale ofertei sau, în general.

Indiferent de metodele folosite, scopul ca atare de anticipare a obiectivelor viitorilor parteneri de negociere și de afaceri, reprezintă una dintre cele mai dificile și delicate componente ale pregătirii tratativelor.

O parte integrantă a procesului de pregătire a negocierii o constituie organizarea și funcționarea echipei de negociere. Practica negocierilor în echipă s-a extins aproape în toate domeniile, dar, cu precădere, ea se regăsește în negocierile economice, precum și cele dintre sindicate și patronate. Astfel de negocieri includ o multitudine de activități ce presupun discuții, evaluări, argumentații, contraargumentații, explicații, fiind imposibil ca un singur om să răsundă, în bune condiții, tuturor acestor cerințe.Iată de ce participarea a mai multor persoane care formează o echipă, specialiști în diverse domenii, este nu numai recomandabilă, ci și obligatorie.

Pentru pregătirea echipei de negociere, lucru care se face în timp, în liniște, fără grabă, este necesar de abordat și rezolvat un studiu al problemelor. Toți membrii echipei trebuie să cunoască și mai ales să se implice în rezolvarea problemelor specifice, potrivit locului care-l ocupă în ierarhia organizației de la care provin, cât și în cadrul echipei propriu-zise. În același timp, în cadrul echipei de negociere, importantă este sincronizarea activităților desfășurate de fiecare membru al acesteia, precum și o coordonare adecvată.

Este de preferat ca echipa de negociere să aibă continuitate, deoarece, astfel, componenții ei au posibilitatea să se cunoască reciproc, să existe o coeziune, evitându-se eventualele tentative ale partenerilor de a utiliza divergențele de păreri care pot apărea în echipă.

O caracteristică de seamă a echipei trebuie să fie elasticitatea acesteia, o elasticitate care să permită creșterea sau reducerea numărului de membri, o elasticitate în care conducătorul să aibă, pe de o parte, posibilitatea, dar și abilitatea de a conduce eficient, indiferent de afacerea negociată, de structura echipei , iar pe de altă parte, să-și asume resposabilitatea în cazul unor eventuale eșecuri.

Reușita în negocieri depinde în mare măsură de negociator, de calitățile și de trăsăturile acestuia. Un bun negociator trebuie să fie posesorul unor însușiri, fie native, fie dobândite printr-o temeinică pregătire, ce se potențează prin experiența proprie și observarea atentă a altora.

De fapt, negocierea nu este altceva decât o evaluare nescrisă a caracterului și calităților celor care negociază. Oricât de fructuos ar fi pregătite negocierile, succesul la masa tratativelor este determinat, în cea mai mare măsură, de personalitatea negociatorului, implicit de dimensiunea cumulului de calități ale acestuia, selectate, în principal, din următoarele:

cultură generală vastă, ușurință de exprimare, minte clară și mari rezerve de energie;

o profundă și solidă pregătire profesională, cunoaștera tehnicilor de negociere, a regulilor și alternativelor acestora;

cunoașterea perfectă și în detaliu a tematicii și problematicii puse în discuție;

claritate în gândire, mobilitate în spirit, adaptabilitate la situații complexe;

capacitate de analiză, de a asculta și reține esențialul, de a judeca problemele în spirit practic;

trezorier de informații sub toate aspectele: de la general la particular, de la imediat la perspective, de la formal la informal;

încredere în sine, puterea de a-și păstra calmul în condiții de stări emoționale, sau de stres, disponibilitatea de a se descurca în situații limită;

capacitatea de a ști să negocieze sub presiunea timpului, iar, în situații dificile, de a ști să câștige timp util, necesar primirii unor noi instrucțiuni și luării unor decizii eficiente;

capacitatea de a se integra într-o echipă, de a fi un bun coleg și colaborator înzestrat cu talentul de a observa și colabora cu alții, având măiestria de a se înțelege cu persoane situate la toate nivelurile;

să fie înzestrat cu bun simț, diplomat și convingător, sincer și perseverent, calm, temperat, să aibă simțul oportunității și al momentului;

să fie ferm dar și flexibil în analiza argumentelor partenerului;

să știe să se transpună în situația partenerului, să înțeleagă modul de gândire al acestuia;

să poată să se autocontroleze în permanență, să fie abil atunci când este pus în situații de ambiguitate;

Pregătirea negocierilor presupune, pe lângă cele anterior menționate și o serie de tehnici și procedee, care sunt de regulă deosebit de utile acestea intrând de regulă în ceea ce se definește ca protonegociere.

Protonegocierea este o etapă sau mai bine zis componenta distinctă a negocierii care trebuie să funcționeze pe parcursul tuturor celorlalte etape. Prin protonegociere, așa cum s-a menționat, se realizează diferite acțiuni menite să creeze și să întrețină un climat promoțional, favorabil negocierii. Aceste acțiuni trebuie să înceapă încă din faza pregătirii negocierii.

Astfel de acțiuni organizate pe teme specializate, au printre altele rolul de a permite acumularea de informații brute, informații ce ulterior vor fi selecționate și prelucrate de specialiști în scopul folosirii lor în negocieri.

Conferințele, la rândul lor, au o anumită semnificație în prenegociere și chiar în timpul tratativelor, ele având rol de instrument de pregătire cât și de protonegociere. Ele au atât rolul de sursă de informații, cât și de promovare a unor idei favorabile pentru partenerii de afaceri care le inițiază.

Mijloacele tradiționale de publicitate: presă, radio, televiziune etc. sunt, de asemenea, acțiuni promoționale în vederea pregătirii climatului favorabil desfășurării tratativelor, contribuind deci la pregătirea acestora.

Pregătirea negocierii presupune întocmirea unor documente în care se stipulează elementele concrete necesare în tratative, cum ar fi: planul de negociere, diferitele dosare tehnico-economice, agenda de desfășurare a întâlnirilor.

Planificarea sau programarea este o cerință frecvent întâlnită în pregătirea negocierilor contemporane și ca atare, informațiile culese sunt prelucrate, analizate și pe această bază se trece la elaborarea unui plan sau a unui program de negociere.

Acest plan conduce la creșterea șanselor de succes, prezentând următoarele avantaje:

în primul rând, planul va permite concretizarea corectă a obiectivelor proprii, iar pe parcursul negocierilor devine posibil să se urmărească devierile de la gândirea originală și reorientarea în structura acesteia pentru rundele următoare de tratative;

în al doilea rând, negocierea pe echipe presupune ca întregul grup să urmeze planul elaborat armonizându-și astfel pozițiile astfel încât să nu apară fisuri datorate unor divergențe ce pot fi speculate de adversari;

în al treilea rând, scrierea gândurilor pe hârtie permite sintetizarea problematicii și evitarea unor contradicții în exprimare.

Planul de negociere trebuie să conțină, în principiu, următoarele elemente: definirea scopului negocierii și susținerea acestuia, ca urmare a concluziilor obținute prin studiu și prospectare; obiectivele minimale și maximale ale negocierii; modul și pozițiile de tratare desfășurate pe momente de interes reciproc și, de asemenea, pe momente de divergență a acestora; posibilitățile inițiale, variante de ofertă în negociere; variante de formulări, argumente, contraargumente; posibilitățile de compromis; resposabilități și limite ale echipei de negociere în totalitate și individual; stabilirea limitelor proprii; pregătirea raționamentului.

Pregătirea negocierii presupune existența unor dosare cu documentații necesare tratativelor. Evident, conținutul, forma și volumul acestor materiale documentare depind de natura afacerii de negociat, de sursele de informații folosite pentru constituirea lor, de scopurile urmărite și nu în ultimul rând ca importanță, de competența celor care le întocmesc.

Informațiile sunt selecționate, prelucrate, sistematizate și completate cu calcule de analiză și transpuse în următoarele dosare: dosarul cu specificația tehnică; cel cu specificația comercială; cel cu situația conjuncturală a pieței; dosarul privind concurența pe piață; cel cu resursele de finanțare. Se vor elabora și: agenda de lucru, calendarul negocierii și se va întocmi bugetul negocierii.

Dosarul tehnic reprezintă o componentă deosebit de importantă pentru fundamentarea afacerilor economice, ca atare și pentru negocieri. Dosarul privind concurența trebuie să cuprindă elemente tehno-economice semnificative ale concurenței pentru a putea să ne stabilim o poziție proprie. Informațiile despre concurenți au devenit deosebit de necesare și importante, dacă avem în vedere că, pe un mare segment al pieței mondiale, oferta depășește cu regularitate cererea de mărfuri.

Pregătirea negocierii se înscrie deci ca o etapă necesară care contribuie la performanțe ridicate în tratative. Eșecurile în negocieri, datorate unei slabe pregătiri a acestora, unor gafe de comportament și comunicare, mai ales când sunt repetate la scurte perioade de timp, pe lângă efectele economice imediate, pot avea urmări nefavorabile de durată asupra prestigiului firmei, a căror înlăturare necesită eforturi materiale mult mai mari decât cele care sunt necesare printr-o pregătire corectă a fiecărei negocieri.

NEGOCIEREA IN ORGANIZAȚIA MILITARA

Comunicarea umana este de tip tranzactional, prin care oamenii transfera energii, emotii, sentimente si schimba semnificatii. Ea are intotdeauna un scop, acela de a-l face pe interlocutor sa simta, sa gandeasca sau sa se comporte intr-un anumit fel.

In sens larg negocierea apare ca o forma concentrata si interactiva de comunicare interumana in care doua sau mai multe parti aflate in dezacord urmaresc sa ajunga la o intelegere care rezolva o problema comuna. Intelegerea partilor poate fi un simplu acord verbal, consolidat printr-o strangere de mana, poate fi un consens tacit, o minuta, o scrisoare de intentie sau un protocol, redactate in graba, poate fi o conventie sau un contract, redactate cu respectarea unor proceduri si uzante comune, dar mai poate insemna un armistitiu, un pact sau un tratat international, redactate cu respectarea unor proceduri si uzante speciale.

Prin negociere intelegem orice forma de confruntare nearmata prin care doua sau mai multe parti cu interese si pozitii contradictorii, dar complementare, urmaresc sa ajunga la un angajament reciproc avantajos ai carui termeni nu sunt cunoscuti de la inceput.

In aceasta confruntare in mod principial si loial sunt aduse argumente si probe, sunt formulate pretentii si obiectii, sunt facute concesii si compromisuri pentru a evita atat ruperea relatiilor cat si conflictul armat.

Negocierea permite crearea, mentinerea sau dezvoltarea unei relatii interumane sau sociale, in general, ca si a unei relatii de afaceri, de munca sau diplomatice in particular. Negocierile nu urmaresc totdeauna, cu necesitate, rezultate manifestate in directia unei intelegeri.

Adesea ele sunt purtate pentru efectele lor colaterale cum ar fi: mentinerea contactului, castigarea de timp, impiedicarea deteriorarii situatiei in conflict. In afara de acestea, intalnirile negociatorilor pot fi privite ca un canal potential de comunicari urgente in situatii de criza.

Consideram că toate formele de negocieri, indiferent de gradul lor de explicitate, au ca nota comuna – comunicarea.

Absenta comunicarii poate fi considerata ca un semn alarmant al imposibilitatii de desfasurare a negocierii, dupa cum prezenta sa este un indiciu al sanselor ca negocierea sa se produca. In acelasi timp trebuie sa acordam suficienta grija climatului de discretie si de constructie graduala temeinica.

In procesul negocierilor, pozitia negociatorului reprezinta o valoare subiectiva, in chip substantial importanta. In domeniul militar valoarea subiectiva a negociatorului joaca un rol capital.

In domeniul militar exista un ritm propriu al negocierilor. Tratatele, intelegerile, aliantele, stabilirea conditiilor de participare la activitati militare multinationale nu se desfasoara la voia intamplarii. De aceea o calitate specifica a negociatorului militar este simtul oportunitatii sau al momentului. Neconcordanta dintre ritmul negocierilor si acela al evenimentelor poate duce la esec. Unele negocieri sunt lente fiindca asa cere procesul de maturizare a conditiilor de reusita. Nu numai momentul deschiderii negocierilor si al inceperii fiecarei fraze reclama o pricepere si o experienta deosebita din partea negociatorului militar, dar si ritmul in care ei introduc si gradeaza pana la faza finala argumentele sau construiesc treptat schema evolutiei.

Negociatorul este pus in situatia de a face rapid insumari de fapte, argumente si elemente fundamentale si de a fi obligat sa integreze cu aceeasi rapiditate, in cursul discutiilor, parti fragmentare de date si informatii. El trebuie sa cunoasca problema asupra careia se poarta discutia si pentru aceasta este nevoie de ani multi de pregatire pentru cunoasterea profunda a fenomenului militar in general si a problemelor de aliante, tratate, tehnica militara, etc.

In concluzie, insumand aceste calitati, negociatorul militar poate sa ajunga la ceea ce este esential in tehnica negocierilor, la capacitatea de a manui si valorifica strategiile partii sale, astfel incat sa obtina maximum de beneficiu.

Luarea de ostatici este cea mai rentabila metoda de șantajare pentru atingerea scopurilor. Cei care au rolul de a negocia viata ostaticilor au o responsabilitate impresionanta ținând cont de situația limita.

Aspectele definitorii ale negocierii

Negocierea reprezinta procesul prin care doua sau mai multe parti între care exista interdependenta dar si divergente opteaza în mod voluntar pentru conlucrare în vederea ajungerii la un acord reciproc avantajos.

1.1.1 Partile angajate în negociere

Partile la o negociere pot fi negociatori individuali sau echipe de negociere.În functie de numarul partilor, negocierea poate fi:

bilaterala, când se desfasoara între doua parti, fie negociatori individuali, fie

echipe de negociere.

multilaterala –sau în grup – când sunt mai mult de doua parti distincte care

participa la negociere.

O negociere în grup este urmatoarea: sefii mai multor departamente din cadrulorganizatiei stabilesc cum sa-si repartizeze spatiul într-un nou sediu astfel ca solutia gasita sa corespunda exigentelor fiecaruia.

PRINCIPII DE BAZĂ ALE NEGOCIERII

Atâta timp cât negocierea este purtată cu participarea conștientă și deliberată a părților care caută împreună o soluție la o problemă comună, abordarea implică o anumită etică și principialitate.

Avantajul reciproc

În principiu, în cadrul negocierilor, fiecare dintre părți își ajustează pretențiile și revizuiește obiectivele inițiale. Astfel, în una sau mai multe runde succesive, se construiește acordul final, care reprezintă un compromis satisfăcător pentru toate părțile: negocierea funcționează, deci, după principiul avantajului reciproc.

Conform acestui principiu, acordul este bun atunci când toate părțile negociatoare au ceva de câștigat și nici una ceva de pierdut. Fiecare poate obține victoria, fără ca nimeni să fie înfrânt. Important este faptul că, atunci, când toate părțile câștigă, toate susțin soluția aleasă și respectă acordul încheiat.

Principiul avantajul reciproc (WIN-WIN) nu exclude, însă, faptul că avantajele obținute de una dintre părți să fie mai mari sau mai mici decât avantajele obținute de cealaltă sau celelalte părți aflate în negocieri.

Do ut des

În psihologia comunicării, se vorbește de o așa-numită Lege psihologică a reciprocității, lege conform căreia, dacă cineva dă sau ia ceva, partenerul va resimți automat dorința de a-i da sau, respectiv, de a-i lua altceva în schimb.

Chiar dacă nu dăm ceva în schimb, în mod efectiv, rămânem oricum cu sentimentul că suntem datori, că ar trebui să dăm.

Urmare a acțiunii subtile a acestei legi psihologice, orice formă de negociere este guvernată de principiul acțiunilor compensatorii. Consecința este reciprocitatea concesiilor, a obiecțiilor, a amenințărilor, a represaliilor etc. Expresiile latinești ale acestui principiu sunt: „Do ut des” și „Facio ut facio”. În românește principiul poate fi regăsi în expresii de genul: „Dau dacă dai”, „Fac dacă faci”, „Dau ca să dai”, „Fac ca să faci”, „Dacă mai dai tu mai las și eu” sau „Dacă faci concesii, voi face și eu”, „Dacă ridici pretenții, voi ridica și eu” etc.

Moralitatea și legalitatea

Legea este lege și cei mai mulți o respectă și dincolo de principii. Pentru a evita neplăcerile, moralitatea înțelegerilor comerciale, acolo unde legea nu o apără, rămâne adesea o chestiune de principiu, de deontologie.

Respectarea riguroasă a acestui principiu nu este cu adevărat posibilă. Controlul eticii comunicării este relativ.

Aspectele juridice ale tranzacțiilor fac excepție, dar și din acest punct de vedere, în negocierile internaționale, părțile trebuie să convină din start asupra normelor de drept comercial pe care le vor respecta.

Atunci când acestea diferă de la o țară la alta, fiecare dintre părți încearcă să rămână sub incidența normelor juridice din țara sa. Acest fapt poate genera situații conflictuale, ce pot fi depășite prin adoptarea normelor de drept comercial și a uzanțelor internaționale.

TIPURI FUNDAMENTALE DE NEGOCIERE

Analiza tipului de negociere în care ne angajăm este întotdeauna importantă.

A-l cunoaște și a-l evalua înseamnă, deja, a prevedea în linii mari comportamentul pe care îl va adopta partenerul și a pregăti propriul comportament, în întâmpinare. În acest fel, riscul unei rupturi de a încheia un acord dezavantajos scade.

După cum sunt tratate în literatura de specialitate, se poate face distincție între trei tipuri fundamentale de negociere:

a) negociere distributivă (câștigător/perdant sau victorie/înfrângere)

b) negociere integrativă (câștigător/câștigător sau victorie/victorie)

c) negociere rațională (un tip de negociere care nu pune în cauză opoziția părților sau intereselor subiective ale acestora).

Negocierea distributivă este cea de tip ori/ori, care optează între victorie/înfrângere. Este cea care corespunde unui joc cu sumă nulă și ia forma unei tranzacții în care nu este posibil ca o parte să câștige fără ca cealaltă parte să piardă. Fiecare concesie făcută partenerului vine îm dauna concedentului și reciproc.

În această optică, negocierea pune față în față doi adversari cu interese opuse și devine o confruntare de forțe, în care una din părți trebuie să câștige. Orice concesie apare ca un semn de slăbiciune. Orice atac reușit apare ca un semn de putere. Obiectul negocierii va fi un acord care nu va ține seama de interesele partenerului și care va fi cu atât mai bun cu cât va lovi mai dur partea adversă.

Tacticile și tehnicile de negociere folosite în negocierea distributivă sunt tipice pentru rezolvarea stărilor conflictuale. Sunt dure și tensionate.

Între tacticile uzuale, pot fi amintite:

polemica purtată prin contre permanente și prin deviere sistematică de la subiect;

atacul în forță și intimidarea;

manevrele retorice bazate pe disimulare, pe mascarea intențiilor, ascunderea intențiilor, ascunderea adevărului și pe culpabilizarea adversarului;

descalificarea prin rea-credință, prin atac la persoană și prin căderea în derizoriu.

Acest tip de negociere este posibil atunci când opoziția de interese este puternică, iar dezechilibrul de forțe este semnificativ.

Negocirea integrativă (victorie/victorie) este aceea în care sunt respectate aspirațiile și interesele partenerului, chiar dacă vin împotriva celor proprii. Se bazează pe respectul reciproc și pe tolerarea diferențelor de aspirații și de opinii.

Avantajele acestui tip de negociere sunt acelea că ajunge la soluții mai bune, mai durabile, părțile se simt mai bine, iar relațiile dintre părți se consolidează. Ambele câștigă și ambele susțin soluția și acordul încheiat. Negocierea interactivă creează, salvează și consolidează relațiile interumane și de afaceri pe termen lung. Ea determină pe fiecare dintre părțile negociatoare să-și modifice obiectivele și să-și ajusteze pretențiile în sensul rezolvării intereselor comune.

Această optică de negociere ocolește și evită stările conflictuale. Climatul negocierilor este caracterizat de încredere și optimism, iar acordul, o dată obținut, are toate șansele să fie respectate.

Tacticile specifice se bazează pe reciprocitatea concesiilor (termene de livrare mai scurte contra unor părți imediate, spre exemplu).

Negocierea rațională este aceea în care părțile nu-și propun doar să facă sau să obțină concesii, consimțăminte de pe poziții de negociere subiective, ci încearcă să rezolve litigii de fond de pe o poziție obiectivă, alta decât poziția uneia sau alteia dintre ele.

Pentru aceasta, trebuie definite clar interesele mutuale în cadrul unei transparențe și sincerități totale, fără apelul la cea mai mică disimulare sau suspiciune.

Se începe cu formularea problemelor care trebuie rezolvate, cu răspunsuri la întrebări de genul: Ce nu merge? Unde se află răul? Cum se manifestă acesta? Care sunt faptele care contravin situației dorite.

Se continuă cu un diagnostic al situației existente insistându-se asupra cauzelor care împiedică rezolvarea problemelor. Apoi, se caută soluțiile teoretice și se stabilesc de comun acord măsurile prin care, cel puțin unele din acestea, pot fi puse în practică.

Algoritmul raționalității înseamnă deci:

definirea problemelor;

diagnosticarea cauzelor;

căutarea soluțiilor.

Negociatorul caută să înțeleagă miza pusă în joc de partener, să cunoască sentimentele acestuia, motivațiile și preocupările sale.

Divergențele care rămân nerezolvate sunt reglate prin recursul la criterii obiective, precum și referințele științifice, normele legale, normele morale sau prin recursul la oficiile unui arbitru neutru.

Evaluarea comparativă a acestor tipuri de negocieri este prezentată în Anexa nr.1.

7.4. MARJA DE NEGOCIERE

Orice început de negociere presupune definirea obiectivelor. Acestea ne oferă simțul direcției, o definiție a ceea ce plănuim să realizăm și o senzație de împlinire, odată ce au fost atinse.

În principiu, negociatorul se prezintă la masa tratativelor atunci când are deja în minte trei poziții de negociere, conștientizate mai mult sau mai puțin precis.

Poziția declarată deschis (PD), numită și poziție de plecare. Această poziție este astfel formulată încât să-i asigure o marjă de manevră în raport cu pretențiile partenerului. Ca regulă generală, de exemplu într-o negociere comercială, vânzătorul va declara mai mult, iar cumpărătorul mai puțin decât spera să obțină, fiecare în parte. Sfatul negociatorilor experimentați este acela ca, atunci când cumperi, să începi de jos, iar atunci când vinzi, să începi de sus.

Aproape întotdeauna are importanță ordinea în care se fac declarațiile. De regulă, cel care declară primul este dezavantajat în raport cu cel care declară ulterior.

Poziția de ruptură (PR), numită și poziție limită minimală/maximală. Sub, sau după caz, peste nivelul acesteia negociatorul nu mai este dispus să angajeze nici o discuție. Poziția de ruptură nu este desconspirată de parteneri (adversar), dar fiecare dintre ei trebuie să intuiască și să evalueze cu grijă și delicatețe poziția secretă a celuilalt. Dincolo de interesele strict tehnice și financiare, orice declarație făcută în afara poziției de ruptură a partenerului antrenează, de regulă, și o anumită doză de orgoliu și frustrare.

Poziția obiectiv (PO), numită și poziție așteptată. Este poziția realistă la care se pot întâlni și echilibra pretențiile contradictorii ale partenerilor (adversarilor). Aceasta reprezintă ceea ce negociatorul speră că va putea obține sau smulge de la partener, fără a leza inacceptabil interesele acestuia.

Prin suprapunerea celor trei poziții de negociere ale ambilor parteneri, va rezult

a o zonă în care ei se pot înțelege. Această zonă de acord posibil poartă numele de marjă de negociere și este delimitată de poziția de ruptură ale părților negociatoare.

Cheia succesului o constituie estimarea corectă a poziției de ruptură.

FUNDAMENTE TEORETICE ALE NEGOCIERII. ANALIZA TRANZACȚIONALĂ

În cadrul fundamentelor teoretice ale negociatorilor menționăm că, în stadiul empiric, totul era bazat pe calitățile personale ale negociatorului.

Politologia prezintă fundamente multidisciplinare ale studiului negocierii. Este o știință care sugerează adâncirea studiului prin folosirea metodelor la care sociologia apelează astăzi. Este interesată de funcționarea mecanismelor și de elaborarea unui model folosind mai ales instrumentul matematic.

Un fundament interesant îl reprezintă analiza tranzacțională.

Oamenii au nevoie să facă tranzacții, adică să comunice unii cu alții. Cuvântul tranzacție presupune un schimb de stimul-răspuns, în sens „dus-întors” și, totodată, un schimb în sens contractual: „eu dau dacă și tu dai” și „fac pentru ca și tu să faci”.

Tranzacția este unitatea de bază a relațiilor umane. După cele arătate, înțelegem că, atunci când două persoane se află împreună, avem de-a face cu 6 stări ale eului, câte 3 de fiecare interlocutor. Cum stările eului (Eric Berne: Părinte, Adult și Copil) diferă atât între ele, cât și de la o persoană la alta, ar fi important să știm care stări ale eului sunt acționate, la fiecare dintre parteneri, atunci când ei își spun ceva anume. Orice tranzacție trebuie privită ca o relație între cele două stări ale eului la care sunt branșați, în respectivul moment, cei doi interlocutori.

O relație interumană reprezintă un lanț de tranzacții, în care stările eului interlocutorilor se succed și se resping ca și polii unui magnet. Practic se poate face distincție între câteva tipuri de tranzacții uzuale: simplă, paralelă, încrucișată, unghiulară și dublă. Fără a încerca o analiză a fiecărui tip în parte, vom concluziona câteva reguli ale comunicării, astfel:

– atâta timp cât tranzacțiile rămân paralele (complementare), comunicarea poate continua nestingherit, indefinit de mult;

– când o tranzacție este încrucișată, rezultă o ruptură a comunicării care impune, cu necesitate, ca unul dintre parteneri – sau amândoi partenerii – să-și schimbe starea eului, pentru restaurarea comunicării fluente, complementare;

– comportamentul care rezultă dintr-o tranzacție dublă este determinat la nivelul psihologic al comunicării și nu la nivelul social al acesteia.

În concluzie, analiza distinctă a fiecărei tranzacții, dintr-un șir oricât de lung, se numește analiza tranzacțională.

TACTICI, TEHNICI, SCHEME ȘI TRUCURI DE NEGOCIERE

În literatura de specialitate se prezintă adeseori faptul că, în orice formă de interacțiune umană, este pusă în joc o anumită strategie și tactică. Orice formă de negociere implică o confruntare de voințe, sentimente și interese.

Considerăm că principiul fundamental în negociere este folosirea de tactici, tehnici în măsură de a stăpâni interacțiunea voințelor care se înfruntă la masa tratativelor și nu le lasă să treacă la conflict deschis.

În același timp, a stăpâni interacțiunea voințelor implicate în negociere înseamnă a nu cădea pradă unor reacții spontane, fără o determinare logică și rațională. Deseori se întâmplă ca o acțiune spontană, o reacție impulsivă a adversarului să ducă la „alegerea” tacticii de negociere. Asta înseamnă cu totul altceva decât o linie de acțiune rațională.

Tactica premeditată poate fi o tehnică de comunicare eficace, o capcană retorică sau un truc psihologic. Ea ne ajută să păstrăm controlul, să preluăm inițiativa.

Tactica lui DA…DAR

Este genul de tactică care ne face mai agreabili pentru partenerul de negociere. Nu costă nimic. Diplomații nu spun niciodată NU. Ca și negociatorii buni din toată lumea, ei au învățat acest lucru de la asiatici. Prezintă riscul de a ofensa partenerul și de a bloca discuția. „NU” irită și înverșunează. Este lipsit de delicatețe. Oamenii cu tact îl evită cu multă grijă. Exprimată simplu, clar și fără echivoc , negația „NU” rămâne fără variante de opțiune ulterioară. Nu lasă loc de întors. Rupe negocierea. În schimb, o formulare de genul „DA…DAR” poate fi folosită cu sensul de negație, păstrând și alte două variante de opțiune.

Ea are trei nuanțe posibile: una care înseamnă „DA”, una care înseamnă „poate” și încă una care înseamnă chiar „NU”. Oricând se poate continua pe varianta dorită.

Secretul lui „da…dar” este acela că permite formularea opiniei proprii ca pe o continuare a ceea ce a spus partenerul și nu ca pe o contrazicere directă a opiniei acestuia.

Tactica falsei oferte

Pe scurt, se poate caracteriza ca „un truc de negociere cu… puțin teatru”.

Negocierea prețului este mai întotdeauna un joc cu sumă nulă, în care unul nu poate câștiga fără ca celălalt să piardă. Pe cât posibil, adversarii se manipulează între ei, măcar până la limita loialității și moralității.

Una dintre tacticile oarecum neloiale, întâlnită rar în manuale și des în practică, este acela în care cumpărătorul face vânzătorului o ofertă de preț atrăgătoare pentru a elimina concurența și a-l motiva în derularea tranzacției . Odată ce a obținut acest lucru, el găsește un motiv pentru a-și modifica oferta inițială. Apoi începe „târguiala” prin care convinge vânzătorul să accepte noua ofertă, de regulă mult mai moderată. Pe cât posibil, vânzătorul este pus în situația să nu prea mai aibă de ales.

Tactica stresării și tracasării

Într-un cuvânt slăbește rezistența fizică și psihică a adversarului.

Ca excepție și cât mai rar posibil, atunci când negociem cu un adversar dificil, neprincipial și dezagreabil, dispus să se angajeze inutil în tratative dure și prelungite, se recomandă folosirea unor tertipuri și tactici de stresare și tracasare. În cadrul acestora se recomandă o contraaglomerație insistentă și vicioasă.

Pot fi folosite fel de fel de manevre laterale, care, deși nu sunt, în mod direct, ofensatoare și umilitoare, au rolul de a sâcâi și deranja adversarul, punându-l în situația de a grăbi finalul negocierilor.

Adversarul poate fi purtat insistent prin halele de fabricație și depozitele firmei. Poate fi cazat într-o încăpere expusă unor zgomote infernale care să-l împiedice să doarmă. La masa tratativelor, poate fi așezat cu ochii în soare sau o altă sursă de lumină iritantă. Poate fi așezat cu spatele la o ușă care scârțâie și pe care cineva o închide și o deschide insistent, ca din întâmplare.

Poate fi așezat în apropierea unei surse puternice de căldură (se folosesc și surse direcționale de căldură radiantă) sau într-un curent de aer umed și rece.

Poate fi invitat la o masă la care i se oferă, cu multă generozitate, exact ceea ce nu-i place sau nu poate mânca. Se pot oferi băuturi tari peste limita rezistenței sale psihice.

Când relația pe termen lung nu ne interesează și ne propunem folosirea unor astfel de mijloace de presiune, trebuie să facem acest lucru sub masca celei mai desăvârșite nevinovății și amabilități, cerându-ne scuze și prefăcându-ne victime alături de adversar.

Tactica mituiri

Apreciem că este o tactică total neloială care se bazează pe slăbirea rezistenței psihologice a adversarului pus în situația să accepte daruri mai mici sau mai mari.

Deși rar întâlnită în manuale, fie că cerem, fie că nu și oricât am condamna-o de (ne)sincer, această tactică este posibilă, în practica negocierilor, oriunde în lume. Tactica mituirii este favorizată atunci când negocierile sunt purtate prin intermediari insuficient motivați de pe partea pe care o reprezintă.

Desigur, există o diferență majoră între protocol și cadou, pe de o parte, și mită, pe de altă parte. Există însă și asemănări majore. Rolul protocolului și cadoului oferit clientului sau partenerului de negocieri este acela de a amorsa o atitudine psihologică și un comportament favorabil celui care oferă. În afaceri, funcția cadoului și protocolului este una pragmatică și nu una filantropică. Micile atenții plasate pe masa tratativelor (pixuri, calendare, brelocuri, agende, cafele, băuturi etc.) sunt, până la un anumit nivel, absolut firești și au rolul de a crea o ambianță favorabilă negocierilor.

Uzanțele diplomatice ale unor state limitează protocolul și atenția la cel mult un prânz (sau dineu) acceptat pe cheltuiala gazdei.

Adevărata mituire începe de la pragul valoric peste care „atenția” reîncepe să fie acceptată. Pragul depinde de demnitatea, onestitatea, averea, lăcomia, și gradul de risc la care se pretează negociatorul. Din acest punct de vedere, prudența poate lua în considerare și faptul că orice negociator are prețul lui. Nu se va compromite pentru mai puțin decât acest preț.

Relațiile de afaceri stabile pe termen lung pot fi compromise prin mită, dar favorizate prin cadouri mari. Diferența dintre cadou și mită rămâne una psihologică și strategică.

Legea rămâne neputincioasă atâta timp cât dai sau primești într-un cadru confidențial.

Tactica presiunii timpului

Această tactică se bazează pe ideea simplă după care, mai întotdeauna, există un program de negocieri și o agendă de lucru a negociatorilor. Aceste elemente pot fi organizate și manipulate astfel încât problema delicată să rămână la limita expirării timpului alocat procesului de negociere.

În acest scop, se pot folosi orice tertipuri și manevre de tergiversare, ocolire amânare. Spre sfârșitul negocierilor, de obicei, lucrurile încep să se precipite. Unul dintre partenerii de discuție trebuie să prindă avionul sau trenul, o grevă este pe cale să izbucnească etc.

În atare condiții, ritmul negocierilor trebuie grăbit și adversarul poate comite ușor erori.

Una din manevrele simple, dar eficace pentru întârzierea finalului, este recapitularea și desprinderea de concluzii intermediare.

Alte manevre de tergiversare pot fi bazate pe invocarea lipsei unor documente, pe starea sănătății cuiva, plecarea în concediu, pe nevoia de deplasări urgente etc.

Tactica „feliei de salam”

Numită și tehnica „pașilor mici” sau tactica „salami”, aceasta se bazează pe ideea simplă că este mai ușor a obține salamul feliuță cu feliuță decât tot deodată. Când cerem prea mult, prea repede, adversarul poate fi copleșit pentru moment și are tendința de a se împotrivi. I se pare mult mai ușor să răspundă printr-un refuz. Pentru el devine tot mai dificil să continue jocul, sub stare de presiune. În schimb, prin obținerea de avantaje parțiale repetate, cu un consum mai mare de timp și răbdare, se poate ajunge mai ușor la o victorie totală, în final. Succesele mărunte pot trece neobservate, dar se pot cumula mai multe succese mici și fără răsunet, pentru consolidarea poziției și obținerea marilor realizări. Nu trebuie să ne aflăm în posesia întregului salam ca să ne înfruptăm din el.

Tactica „pas cu pas” este tocmai opusul înțelegerilor făcute „cu banii jos”.

Tactica alternării negociatorilor

Ideea de bază este că, atunci când partenerul schimbă negociatorul, ești nevoit să iei totul de la capăt.

O primă versiune a acestei tactici face ca șeful echipei de negociere să pară cu adevărat blând și rezonabil, dar cu totul neputincios în fața presiunilor făcute de specialiștii din echipa sa. În mod deliberat și îndelung premeditat și simulat, restul oamenilor de echipă sunt duri, încăpățânați și, aparent, iresponsabili.

Pe parcursul procesului de negociere sunt introduși, pe rând, ingineri, merceologi, juriști, contabili etc. care afișează o poziție dură și intransigentă . În acest fel, ei creează o presiune psihologică față de care partenerul preferă să lucreze doar cu șeful echipei și să accepte propunerile mai rezonabile ale acestuia.

El, chipurile, nu este de acord întru totul cu coechipierii săi, dar nici nu poate trece prea mult peste ei.

O a doua versiune constă în schimbarea efectivă a negociatorului. Asta înseamnă că, pe parcursul negocierilor, tocmai atunci când te aștepți mai puțin , partea adversă înlocuiește negociatorul. Poate fi o lovitură dură, căreia i se face față cu dificultate, pentru că este mai puțin plăcut să iei totul de la capăt. Noul negociator are posibilitatea să invoce noi argumente, să revoce unele din înțelegerile făcute deja sau chiar să retragă unele din înțelegerile făcute deja sau chiar să retragă unele din concesiile acordate de predecesorul său. Noul negociator este, de regulă, omul de vârf, care te ia de odihnit când predecesorul său te-a extenuat deja. Totuși, nu trebuie să te pierzi cu firea. Este bine să nu te obosești repetând vechile argumente și să-ți modifici atitudinea dacă partenerul o face. În diplomație, tactica dă rezultate excelente.

MODELUL EFABIL

Un lider ce posedă carismă – arată Gustave le Bon – poate face ca masele să acționeze hipnotic – inconștientul sintal determină individul să ignore rațiunea
propriului Eu în favoarea și sub tutela comportamentului meta-personal. Mulțimea este alcătuită din mai mulți indivizi care își pierd sau ratează în mare obiectul conștiinței
de sine. Membrii unei astfel de comunități se supun Legii Unității Mentale a mulțimilor, care spune că toți indivizii din grup au tendința de a-și ignora propriile sisteme de
valori și încep să se ghideze exclusiv după normele grupului respectiv. Între
membrii care o alcătuiesc are loc o uniformizare a reacțiilor – Legea Pantasării.

Grupul gestionează un sentiment de siguranță la care individul accede inaleatoriu. Masele sunt impulsive, versatile și iritabile. Prin urmare ele pot trece de la o stare sau emoție la una antagonică într-o penurie explicativă foarte pertinentă pentru aceasta. Deoarece sunt impulsive se poate motiva și atitudinea lor profund non-rascibilă.
Masele sunt foarte credule – sentimentele pot fi ușor induse. Faptele reale sunt permutate cu halucinații și reprezentări ecto-veridice și care tind să se se pună în acord și esență
cu sistemul grupului. Violența unor astfel de sentimente este de cele mai multe ori agabaritică din cauza lacunei de responsabilitate la nivel individual. Grupul este intolerant, autoritar și de cele mai multe ori conservator în convingerile sale. Moralitatea este și ea – în asemenea circumstanțe – decrementată. Mulțimile sunt capabile să facă
însă și acte de sacrificiu, mai mari decât cele pe care le-ar putea realiza un individ izolat
dar aceste exerciții de Ethos nu sunt vectorul unui proces evaluativ personal, ci al impulsivității / sentimentului de siguranță pe care îl remite under-liminal grupul.

Teoria instaurată pe relația Stimul – Contagiune Mentală aduce în atenție
liderul care trebuie să hipnotizeze masele pentru ca acestea să ajungă automat
la Fereastra conștiinței colective unde fiecare poate cădea de la înălțimea
așteptărilor într-un anonimat sinergic – Sindromul lui Elpenor. Individul și
persoana lui nu mai se reprezintă în aceeași identitate. Subiectul își catapultează autoritatea Supra-Eu-ului în imaginea de Sine a liderului.

Atunci când masele au puterea intervine haosul din cauza entropiei de sistem
pe care ele însele sunt clădite. Criteriul scopului unic nu e complet și deci se enunță infirm pentru definiția dată. Sintal oamenii sunt mai degrabă convocați decât uniți prin modul comun de-a specula realizarea unor interese adesea antagonice – instigatorii / naivii.

Mecanismul influenței de grup bazat pe sugestie și-a găsit fundamentarea în psihologia Stimul – Răspuns.

Conformismul e generat de presiunile normative de grup ce produc influență publică dar nu și o schimbare privată a atitudinii.

Taumaturgia normelor de grup – observă Sherif – califică existența socială.

Influența socială este percutată – constată Kiesler – la nivel manifest iar
persuasiunea determină influența privată.

Liderul – în concepția lui Freud – reprezintă pentru fiecare idealul Eu-lui ce
capătă astfel o identitate unică și irevocabilă la nivel sintal – indivizii se identifică
unii cu alții prin raportare coezivă la Idem-Magister.

Majoritățile – crede Moscovici – obțin în general influență manifestă sau superficială în vreme ce minoritățile generează prevalent efecte profunde sau latente.

În procesul de schimbare a atitudinii, cei inteligenți pot înțelege mesajul și ca atare pot fi influenți. Persoanele-n cauză țin la propriile opinii găsind facil argumente
și-n general sunt predispuse să respingă mesajele emise de sursa de influență. Indivizii puțin inteligenți pot fi lesne influențați din cauza capacității reduse de a-și apăra
punctul de vedere dar nivelul anemic de comprehensiune – paradoxal – explică
magistral – ineficiența mesajului. Cumulate aceste procese pot crea / gestiona impresia
că indivizi cu niveluri diferite de inteligență își schimbă atitudinile izonim.

Deși teoriile asociaționiste – remarcă Bandura – dau seama în mod
adecvat de iterarea propriului comportament de către imitator, ele nu pot explica
mecanismele psihologice ce guvernează emergența noilor răspunsuri generate de
relația dintre model și observator.

Imitația ca și condiționare operantă – observă Dollard – poate fi controlată prin întărire selectivă. Observatorii devin condiționați la comportamentul modelelor mai degrabă decât la indicii din mediu la care răspund modelele. Acești indici sociali constituie esența imitației fiind indispensabili în procesul de învățare.

Condițiile anumitor răspunsuri ale modelului – arată Scherman – generalizează comportamentul imitativ (stimulii sunt similari în raport cu cel original), iar ranforsarea actelor conduitale poate avea drept consecință indirectă similaritatea de-a răspunde mai degrabă decât imitarea unei performanțe specifice.

Reacțiile modelelor sunt speculate din rațiuni ce privesc facilitarea învățării unor comportamente sociale. Primatele dar și alte mamifere pot achiziționa comportamente dacă li se oferă modele. Răspunsurile imitative se generalizează la situații noi când modelul este absent. Decalajul dintre faza de expunere și faza de performanță are o importanță capitală.

Concepția behavioristă este combătută – prin teoria lui Bandura – de vreme ce
imitația pare să excludă întărirea – cea mai mare parte a proceselor de imitare
se produce fără intervenția vreunei recompensări.

Noul concept de Vicariant impus de Lewis se descoperă în proximitatea celui
de Empatie vehiculat de Mowrer – datorită asocierii repetate între răspunsurile
modelului și întăririle pozitive, comportamentul modelului devine chiar el întăritor adjutant.

Instigarea vicariantă – empatia / invidia / sadismul atestă – pentru Berger – gradul în care parametrii comportamentului modelului par să se substituie parametrilor comportamentului observatorului. Eficiența ranforsării prin strategia vicariantă a
primit confirmarea empirică – minorii martori la întărirea pozitivă a modelului agresiv
au arătat mai multă ostilitate decât cei care asistaseră la pedepsirea modelului.
Atunci când un model e pedepsit în prezența unui observator acesta din urmă achiziționează un răspuns emoțional condiționat chiar dacă el nu a fost ținta directă a stimulării inhedonice impuse modelului.

Întăririle administrate modelului influențează – crede Bandura – performanța observatorului fără a influența însă și achiziția răspunsurilor acordate. Codarea simbolică a activităților modelului ameliorează / califică imitația. Rezultatul codării nu ajută actualizarea / imitația comportamentală dacă individul uită criptemul.
Contrazicând teoria behavioristă admitem că în timpul desfășurării conduitei
imitative răspunsurile modelului sunt integrate la nivelul central și nu la cel periferic.

Modelul de gândire și de acțiune explică de ce subiectul e capabil să răspundă
la noii stimuli într-o manieră consistentă cu dispozițiile inferate ale modelului chiar
dacă el nu văzuse regentul replicând la acești stimuli.

Impactul întăririi vicariante deoarece rămâne constant în prezența sau absența conjugării lui cu ranforsarea directă arată importanța expunerii la modele.

Concepția lui Piaget – judecata morală e determinată de vârsta biologică și
nu social – e depășită pentru că judecățile morale ale unui copil pot fi modificate
prin imitarea unui adult.

Dezvoltarea rolurilor de sex e prevalent un fenomen psiho-social. Imitarea
unui model impasibil în relația cu obiectul potențial anxiogen raportat / deferit la
sentimentele observatorului se dovedește mai eficientă față de contactul direct cu
acest obiect. O dată ce comportamentul de abordare a fost restaurat prin modelare, menținerea și generalizarea lui pot fi controlate eficient prin întăriri aplicate de
astă-dată direct subiectului.

Învățarea imitării modelelor competente – constată Rossenbaum – se produce
mai repede decât învățarea imitării modelelor incompetente.

Emulația – după O`Connell – inhibă imitația. Similaritatea dintre observator
și model facilitează imitația după cum similaritatea dintre sursă și țintă – arată
Zander – ameliorează influența.

Phillips infirmă teoria lui Durkheim ce susținea că imitația nu afectează semnificativ actele sociale și – implicit – sinuciderea. Monroe și-a curmat viața la
6 august 1962. Gestul ei a cauzat atrocizarea rating-ului sinuciderilor cu peste 8 %.
Cu cât sinuciderea personalității a fost mai în amănunt relatată cu atât consecințele
au fost mai devastatoare.

Efectul Werther – accidentele de automobil petrecute în zilele
de după sinuciderea mediatizată pe prima pagină a ziarelor se soldează prevalent
cu morți și nu cu răniți. Atunci când presa a relatat despre sinuciderea unei
persoane senescente victimele accidentelor rutiere au fost majoritatea de aceeași
etate și invers – când mass-media a relatat despre sinuciderea unei persoane tinere
victimele accidentelor rutiere au fost majoritatea de vârstă similară. Sinuciderile faimoase precedate de crime au declanșat prin imitație același gen
de acte.

Genul de relatare a unui episod agresiv ce dispune de toate șansele să
declanșeze agresivitate din partea destinatarului mesajului – după Phillips – este
acela în care agresivitatea apare ca recompensată / excitantă / reală / justificată.
Cele mai mediatizate Meet-uri pugilistice au determinat – în primele 240 de ore –
cele mai spectaculoase creșteri ale numărului de crime. Atunci când învinsul a fost un negru a crescut semnificativ rata omuciderilor având ca victime negri. Din contră –
dacă învinsul era alb atunci albii reprezentau majoritatea noilor victime.

Durkheim deși ori tocmai fiind contrazis a fost de fapt și confirmat de vreme ce rata sinuciderilor variază invers proporțional cu gradul de integrare socială.

Impulsurile se transmit în creier cu mai mult de 400 km / h, dând viață
unei energii electrice suficiente pentru a aprinde un bec de 40 W. Prin Experimentul Auschwitz naziștii au fluorizat izocron și excesiv apa potabilă
livrată deținuților pentru a sabota Rating-ul sinaptic.

Modelul care inițial dezvoltă relația cu obiectul – anxiogen pentru observator
– în termeni de iminentă evitare adaptându-se ezitant situației favorizează – după
exegeza Meichenbaum – imitația.

Chiar dacă modelul iterează comportamentul reprimat de subiect, sancțiunile sociale aplicate prim-actantului mențin inhibițiile subiectului generate de grup
/ acțiunea normei autorității. Inhibițiile ipsogene nu sunt inevitabil auto-impuse
conștient. Ele sunt remise de Super_Ego. Conflictul prezent atât în conformism cât
și-n contagiune nu apropie formele de influență amintite ci – din contră – le separă. Conformismul arată cum individul nu trăiește conflictul decât după ce ia doza de cunoștință administrată în opinia celorlalți. Contagiunea – dimpotrivă – implică pe
celălalt sau modelul în rezolvarea conflictului interior ce apare înaintea observării
de către subiect a unui model decompensator. Agresivitatea – variabilă dependentă naturală pentru cercetările asupra contagiunii – e unul dintre comportamentele
pe care individul și le reprimă indiferent de contextul social. Subiecții contagiați
nu țin seama de reacția țintei la agresiunea modelului.

Contagiunea depinde infim de ceea ce face ținta agresivității după ce-a provocat subiecților conflictul Abordare-Evitare.

Contagiunea isterică – arată Kerckoff -se declanșează din cauză că subiecții
se află / descoperă în imposibilitatea de a-și reduce inhibițiile. Comportamentul modelului nu-l dezinhibă pe subiect ci dimpotrivă îi amplifică tensiunea psihică deportată într-o formă de reacție patogenă. Contagiunea se traduce prin colportarea unei emoții sau forme de comportament de la un model către unul sau mai mulți observatori în absența oricărei intenții de influențare.

Impactul modelului percutează imitația pe când cel atribuit normei de grup
țintește conformismul.

MODELUL HIPSOGEN

Psihologia socială și conflictul prima dată apar în relație din rațiuni de categorializare impuse de către Carlo Cattaneo la 1864.

S-a dovedit că violența nu e nativă ci apare în socializarea individului.

Civilizația – constata Kwame Nantambu – poate fi confiscată dar niciodată adusă / impusă prin invazie și cucerire.

Sclavia prin contingentul a 50 milioane de africani dispăruți de-a lungul și
de-a latul timpului e cea care a propulsat economic America.

E curios – doar la prima și eventual următoarea vedere – cum fostele colonii – independente – au fost luate prin surprindere de ceea ce au provocat – valul emigrației orientat spre țărmul geo-politic arondat chiar autorității imperialiste atât de mult blamate.

Tarde a văzut psihologia socială explicată prin imitație – dinamică
non-conflictuală. Spre deosebire de Festinger pentru care dinamica influenței
sociale se revendică în căutarea consensului și-n raport cu teoria lui
Deutsch & Gerard unde principiul izonim rezidă-n dependența normativă
/ informațională, Moscovici așază la baza oricărei influențe conflictul de vreme
ce raporturile dintre entitățile sociale – sursă și țintă – sunt mai importante
decât raporturile fiecăreia dintre acestea cu obiectul iar dinamicele
inter-individuale au o însemnătate mai mare decât cele intra-individuale.
Interacțiunea sursă-țintă se caracterizează prin divergență și antagonism.

Bogdanoff demonstrează faptul că membrii grupurilor cu subiecți alogeni etalează o proporție hematogenă mai mare de acizi grași în raport cu alte enclave
sintale. Etiogen fenomenul privește / acuză sentimentul insecurității afective ori
– după caz – emulația.

Moscovici e convins că majoritățile obțin mai curând complezență în vreme ce minoritățile revendică preponderent conversiunea – acceptare privată sau influență latentă. Conformismul nu e altceva decât o formă de negociere între individ și grup
ce survine în urma unui conflict cu privire la definirea realității în termeni care deși privesc contextul de fapt îl depășesc sau contrazic.

Conflictul – arată Pérez – emerge din asumarea variată a sarcinilor :

obiective sau non-ambigue (răspunsul este evident iar subiectul așteaptă sau revendică un consens general)

de aptitudini (răspunsul corect nu e cunoscut de subiect și ca atare capacitatea de-al repera redă nivelul aptitudinii subiectului)

de opinie (subiectul intuiește o pluralitate de opinii)

non-implicante din punct de vedere social (consensul este probabil dar nu iminent iar conflictul e inapt să reprezinte mecanismul schimbării)

Nu pauperitatea ci tranziția asumată provoacă – observa Huntington – frustrare
și violență. Moscovici amintește că orice sursă aflată-n penurie de putere / autoritate
/ prestigiu / credibilitate poate obține influență bazată însă nu pe dependența informațională sau normativă ci pe un conflict social apărut între sursă și țintă din
cauza diferenței de opinie. Conflictul exogen aduce cu sine unul endogen iar ținta e motivată să le rezolve pe ambele în intenția de-a instaura consensul social și pentru a obține reconfortare la nivel psihic. Influența devine astfel un proces de negociere depinzând de stilul de creare a conflictului și de reducere a lui adoptat de sursă.

Efectul mărimii grupului asupra conformismului privește – după Gerard – percepția subiectului asupra gradului de dependență dintre membrii majorității.

Indivizii ce compun un grup obțin – după Wilder – mai multă influență dacă sunt percepuți drept surse diferite decât dacă ținta îi privește ca pe membri ai aceluiași grup menținând unanim opinia solitară. Ținta categorizează sau distinge entități sociale în
aria de responsabilitate a majorității iar influența variază în raport cu ponderea acestor
entități și nu funcție de numărul membrilor majorității. Relația dintre mărimea grupului
și conformism este una lineară, de proporționalitate directă exclusiv atunci când ținta percepe membrii majorității ca independenți în elaborarea / gestionarea / adoptarea unei poziții comune. Membrii altui grup sunt percepuți ca fiind asemănători între ei iar cei
ai grupului de apartenență – ca diferiți. Un Out-Group cu același număr de membri ca și In-Group-ul va fi perceput ca incluzând mai puține surse de influență și va
avea un impact anemic.

Forța de constrângere, ecartul spațio-temporal, numărul surselor afectează influența. Conformismul e direct proporțional cu gabaritul grupului – experimentul Latané – dar fiecare individ adăugat majorității are un impact mai redus decât cel dinaintea lui. Violența simbolică disimulând raporturile de forță care stau la baza forței sale adaugă – observă Passeron – propria ei forță la aceste raporturi de forță.

Modelul Latané nu poate explica datele lui Asch confirmate prin exegeza Tenford – influența minimă apare atunci când sursa e individul și nu grupul.

Contextul de grup printează nivelul ipso-prosexiei. Cu cât under-grupul de apartenență e mai redus numeric – exegeza Műllen – pe atât individul își va concentra atenția asupra propriului Eu și prin urmare va fi mai motivat să respecte
/ promoveze normele sociale – NickName pentru Super_Ego.

Harkins acreditează empiric faptul că schimbarea maximă de atitudine se revendică / obține prin condiția ante-liminară 3 Surse – 3 Argumente.

Asch admite că suporterul social e favorizat de reducerea presiunii normative
prin compromiterea unanimității și ca urmare a livrării de informație validă cu privire
la stimuli. Shaw demonstrează că nu doar răspunsul diferit al majorității dar și
non-răspunsul unuia dintre membrii ei poate avea drept consecință independența subiectului.

Oamenii se așteaptă la unanimitate în sarcinile obiective nu însă și
atunci când se confruntă cu o sarcină de opinie – exegeza Allen – și prin urmare concluziile lui Asch sunt valabile pentru itemii perceptuali și nu pentru cei de cultură
holistică respectiv de opinie. A preceda consensul de grup eronat cu un răspuns licit – experimentul Morris – stimulează independența subiectului naiv în raport cu faptul de-a rupe un consens de grup în prealabil conștientizat.

Similaritatea de credințe creată de răspunsurile suporterului produce acord – rezistență la opinia majorității în probleme ce percutează realitatea fizică / socială
– exegeza Boyanovsky – dar similaritatea de rasă se impune ca determinant al comportamentului în chestiuni de identitate. Subiectul naiv – constata Nemeth – arată simpatie și deci propensiune către influență mai mare față de primul suporter social – indiferent de tipul răspunsurilor remise de acesta – în raport cu membrii majorității.

Kiesler demonstrează că angajamentul e ceea ce leagă individul de
actele prea puțin susceptibile la schimbare. Dacă o persoană e definită printr-un comportament anterior atribuit ei libertatea de-a accepta o nouă informație este limitată. Orice constrângere ce operează contra schimbării comportamentului
– crede Gerard – angajează persoana față de comportamentul respectiv.

Schlenker arată cum individul se interesează de imaginea lui publică pe care
o construiește ținând cont de valorile grupului amfitrion.

Consistența e un indice de valorizare socială pentru și-n toate grupurile. Prin urmare revenirea individului asupra comportamentului inițial percutează sau
influențează negativ aprecierile celorlalți despre el. Psihologul social se ocupă de caracterul conformismului în vreme ce specialistul în psihologia personalității se interesează de conformismul caracterului.

Expertiza ori incompetența percepute într-o sarcină informațională se generalizează – admite Endler – într-o sarcină perceptuală. Pentru a se comporta într-o manieră conformistă subiecții trebuie să se perceapă incompetenți în raport cu grupul.

Nemeth amendează experimentul Kiesler fiindcă o discrepanță exagerată – în sarcina obiectivă – a dus nu la conformism public ci la afirmarea independenței.

Nu liderii ci vice-liderii – constată Harvey – sunt cei mai conformiști.

Kiesler demonstrează empiric faptul că indivizii cel mai mult atrași de grup
sunt hiper-conformiști / hipo-conformiști. Stima de sine a oricărei persoane e suma algebrică a Status-urilor ei sociometrice în varii grupuri de apartenență.

Indivizii care se simt atrași de grup își iau rația de libertate pentru a-și valida ferm dezacordul cu norma de grup prevalent în mod public. Subiecții care aveau sentimentul că nu sunt acceptați de grup s-au arătat conformiști la nivel meta-personal
dar s-au conformat extrem de puțin la nivel privat. Așadar – remarcă Dittes – aprecierea grupului influențează conduita la nivel manifest dar și latent.

Influența exercitată prin comunicare socială e mai mare – observă Back – în grupurile coezive raportată la cele non-coezive.

Sakurai e convins că relația dintre persoană și grup poate fi predominant emoțională (coeziunea sociometrică e regentă) sau prevalent rațională (coeziunea grupului se bazează pe satisfacția socială). Pentru condiția de inter-dependență
frapantă nu apare conformism decât dacă e util grupului iar în cea de atracție
flagrantă subiecții se arată conformiști indiferent dacă acest exercițiu sintal
compromite realizarea sarcinii. Experimentul Deutsch atestă cum – paradoxal –
în grupurile inter-dependente subiecții au tendința de a-și declara acordul cu
judecățile evident eronate ale celorlalți membri ai grupului și aceasta chiar în
condiția-n care se precizează faptul că premiul revine grupului care va dovedi cea
mai bună capacitate de apreciere. Inter-dependența favorizează coeziunea de grup
în detrimentul simțului realității.

Non-conformismul ranforsat al bărbaților sucombă atunci când aceștia nu se mai știu monitorizați. Doar contextul public stimulează independența membrilor grupului masculin. Non-conformismul salient mediatizează atributele dezirabile specifice persoanei în cauză.

Comunicarea – experimentul Festinger – a variat direct proporțional cu extremismul poziției deviantului iar actele de comunicare adresate devianților cu
poziții extreme prevalează la presiune mare spre uniformitate. Grupurile omogene au faultat apariția under-grupurilor în timp ce intensitatea comunicării cu devianții
extremiști nu s-a modificat funcție de presiunea grupului. Condiția de eterogenitate permite apariția under-grupului iar comunicarea orientată spre cei care se situau pe
poziții extreme staționa valoric doar la presiuni mari.

Ostilitatea deschisă – afirmă Israel – antamează o sancțiune folosită de ceilalți
în tentativele de-a schimba opinia deviantului. Respingerea corespunde însă unui
răspuns ce apare când tentativele de influențare ale grupului au capitulat ori au fost abandonate.

Dezacordul țintei urmat de acord poate conduce – crede Sigall – la o simpatie
mai mare din partea sursei decât acordul consistent tasat / uniform.

Spre devianții extremi și cel mai puțin agreați e focalizată majoritatea actelor
de comunicare. Necesitatea locomoției grupului – experimentul Festinger – determină apariția presiunilor spre uniformitate.

Indivizii – arată Walker – percep relațiile cu ceilalți în termeni de costuri / beneficii. Prin urmare se pune / licitează preț mare pe cuvântul de onoare dat sau remis în situații limită.

Dacă lingușirea înseamnă a exprima aprecieri pozitive exagerate la adresa calităților țintei, gudurarea – precizează Jones – se referă la modificarea strategică a judecăților proprii pentru a le pune-n acord cu judecățile publice ale celuilalt. Ca să devină atrăgători în ochii celui de care depindeau subiecții au practicat un
non-conformism pe care l-au denunțat ei înșiși. Au refuzat consensul dar și-au
exprimat public penuria de încredere raportată la propriile opinii. Această strategie
atrage simpatia celuilalt și-n același timp duce la un exod al suspiciunilor cu
privire la tentativele de manipulare. Indivizii ce optează pentru comportamentul de gudurare pot evita să se arate conformiști cu părerile persoanei dominante dar se
declară de-acord cu argumentele ce susțin aceste păreri.

Dorința de-a fi simpatizat și cea de-a câștiga respect pentru competență
privesc – după Godfrey – strategia conversațională ca o reactivitate asumată respectiv eludată.

Conformismul – spune Jones – apare ca investiție a individului în relațiile inter-personale, tolerabile – constată Moscovici – prin ipocrizie / reverență.

Grupul nu inițiază posologia sancțiunilor ce privesc individul șalant fără a raporta prețul remis de palmaresul respectivului membru în economia
sintală la costurile imputate în opinia comună actului deviant.

Psihologia socială americană din perioada clasică a identificat eronat influența socială drept și exclusiv majoritară. Mecanismul influenței are la bază dependența dintre sursă și țintă. Nici o sursă – precizează Moscovici – nu poate exercita influență dacă
nu-și domină dintr-un anumit punct de vedere ținta.

Merton admite că orice comportament menit să declanșeze o schimbare
reprezintă o formă de comportament deviant.

Orice entitate socială participantă în interacțiunile sociale poate fi atât sursă
a influenței cât și țintă a ei. Teoria dependenței care prezintă influența în aspectul
ei privat drept proces informațional de inaugmentare a incertitudinii este deci atacată
din rațiuni combatante pe frontul validării conflictului ca mecanism principal al
influenței sociale holistice. Nu ambiguitatea stimulului generează incertitudinea
strategic dispusă – conform teoriei dependenței – la baza influenței sociale. Funcție de contextul social, individul poate fi sigur de adevărul judecăților sale atunci când
realitatea este confuză și poate fi asaltat de îndoieli atunci când Frames-Stage-ul
apare – ca și-n experimentul Asch – structurat / pedant.

Certitudinea subiectivă nu reflectă indubitabil non-ambiguitatea din lumea reală. Ea e determinată prevalent de consensul social decât de proprietățile lumii reale. Potrivit modelului genetic încrederea individului arondată judecăților proprii este bruiată de conflictul acestor judecăți cu altele și nu de inadecvarea lor la realitatea obiectivă. Dependența ca mecanism al influenței e substituită prin conflict. Dacă puterea se bazează pe dependență (A aplică pedepse / recompense lui B), influența mizează pe nevoile indivizilor de-a aplana conflictele de opinii și de-a defini prin negocieri colective o realitate coerentă / stabilă. Influența e diferită de putere și nu se bazează pe reducerea incertitudinii cognitive. Mecanismul ei principal îl reprezintă conflictul. Influența – crede Moscovici – se înrădăcinează-n conflict și tinde spre consens. Raporturile nu cu
obiectele ci cu ceilalți primează și dinamicele inter-individuale prevalează în raport
cu cele intra-individuale.

Influența socială interesează 2 entități sociale actante – sursa / ținta – ce
negociază prin normalizare / conformism / inovație obiectul judecăților dispuse în
relații contextuale din perspectiva unei abordări meta-personale sau la nivel sintal.

Taxonomia Moscovici privește Minoritățile Anomice care ignoră normele
grupului dar nu propun alternative respectiv Minoritățile Nomice care dispun de o
normă curentă afirmată fără excepție – ele singure pot exercita o influență ce
conduce la inovație / schimbare socială. Minoritățile sociale – observă Kruglanski – pot fi majorități numerice.

Wood a surprins empiric meta-analiza ce relevă că minoritatea dispusă-n raport
cu alte lagune sociale ce cunosc / promovează și ele opinii deviante (experți / lideri politici) nu are Status sau competență.

Indivizii – constată Lorenzi – exploatează prevalent tendința de-a considera membrii propriului grup drept mai puțin asemănători între ei decât sunt membrii
Out-Group-ului.

In-Group-ul minoritar – exegeza Brown – se percepe omogen iar Out-Group-ul majoritar și regent e văzut ca eterogen. Hamilton arată că oamenii au tendința de-a supra-licita frecvența comportamentelor negative ale minorității chiar dacă proporțional ea acuză o colportare similar numerică a diverselor acte ce constituie obiectul acuzării
în raport cu cele atribuite majorității.

Comportamentul se traduce – după Moscovci – prin investiție / autonomie / echitate / rigiditate și consistență. Poziția minoritară e percepută drept salientă. Consistența Sincronică se enunță inter-individual – toți minoritarii susțin aceeași poziție. Consistența Diacronică se declară intra-individual – membrii minorității promovează o poziție solitară. Minoritatea obține incomparabil mai multă influență atunci când își menține poziția inițială. Schimbarea răspunsurilor majoritare sub influența minorității nu reprezintă doar un acord verbal ci corespunde unei schimbări veritabile în codul perceptiv. Minoritatea consistentă exercită tot atâta influență cât o majoritate inconsistentă. Dacă minoritatea influențează opinia majorității, aceasta nu se datorează competenței indivizilor care alcătuiesc minoritatea și nici poziției lor de lider ci doar convingerii / coerenței lor.

Levine arată că deviantul nu trebuie să se arate consistent pentru a obține influență. Stilul de comportament consistent / inconsistent se raportează – după Mugny – la stilul de negociere transigent / intransigent. Puterea și minoritatea își dispută populația. Minoritatea trebuie să adopte strategii de influență. În relația cu puterea ea trebuie
să se arate consistentă iar în raport cu populația – flexibilă. Minoritatea conflictuală în raport cu cea rascibilă obține exclusiv influență privată / latentă.

Conversiunea și complezența sunt procese opuse care se exclud unul pe altul. Subiecții expuși la o informație discrepantă furnizată de o majoritate
– experimentul Avermaet – au promis / validat o performanță mai bună într-o sarcină
de discriminare decât subiecții din grupul de control.

Focalizarea atenției asupra obiectului judecății e mai probabilă – după
Moscovici – în prezența minorității. Subiecții expuși la influența minoritară în contextul de originalitate au abandonat mai des răspunsurile indicate de realitate în raport cu cele arondate unui context de obiectivitate. Sursele puțin credibile au la început un impact slab care însă crește peste timp iar sursele credibile generează un impact imediat semnificativ ce scade o dată cu vremea. Sleeper-Efect a fost detectat în privința minorității consistente inițial de Hovland.

Complezența arată că sursa dispune de posibilitatea exercitării unei puteri coercitive asupra subiectului. Interiorizarea implică prin influența privată o sursă considerată de țintă drept expertă. Identificarea – precizează Kelman – apare ca resort
al influenței când ținta găsește că sursa e atractivă sau ineludabilă și prin urmare
decide să-i semene.

Taxonomia Turner – Eul unic / intermediar / depersonalizat – se convoacă prin influența socială în concepția despre sine.

Moscovici precizează că nu resursele pe care le deține minoritatea determină influența ci conflictul pe care îl creează prin stilul ei de comportament.

Moscovici – Criptomnezia atestă faptul că sub presiunea minorității majoritatea sfârșește prin a-și însuși / revendica ideile promovate de aceasta. Majoritățile obțin complezență fără conversiune iar minoritățile – conversiune în absența complezenței.

Majoritatea – observă Mugny – disociază compararea socială de validare.
Procesul de comparare duce la discriminarea minorității. Apoi se amorsează și explică analizarea demersului minoritar din punctul de vedere al argumentelor și care e făcut responsabil de schimbare. Prin urmare – clivarea e un mecanism identitar criptomneziei sociale. Confiscarea ideilor de către majoritate – sursa devine ea însăși țintă – nu implică evident din partea acesteia o apreciere dezirabilă pentru minoritate. Decentrarea cognitivă se traduce printr-o legitimare a mesajului remis de subiect unui Alter.

Pérez arată cum manipularea bazată confortabil pe efectul Zeigarnik
(informațiile cu privire la o sarcină abandonată se rețin mai bine în raport cu cea absolvită) poate să mențină prosexia centrată pe conținutul mesajului emis de surse variate dar nu amplifică decât influența sursei minoritare. Experimentul Asch demonstrează cum noua definiție propusă de subiect ține cont de judecățile contradictorii – obiectul rămâne unic dar e admis că poate fi văzut din unghiuri diferite. Sursa majoritară exercită influență în virtutea Status-ului ei în vreme ce sursa minoritară
se bazează pe mesajul pasat celorlalți. Minoritatea are un impact nul atunci când
subiecții instituie / speculează o corespondență licită sau clandestină între trăsăturile
sursei și demersul ei de influență (psihologizare) dar este influentă atunci când îi este
criticat mesajul (negare).

Influența minoritară latentă emerge – după Branstätter – exclusiv din situațiile
în care alternativa nu poate constitui o sursă de informație validă. Din cauza inferiorității lor numerice minoritățile – constată Wolf – revendică fără să poată institui o dependență normativă a țintelor dar creează / gestionează una informațională.

Majoritățile – observă Nemeth – stimulează gândirea convergentă / algoritmică
iar minoritățile pe cea divergentă / euristică.

Milgram a făcut apel la paradigma Asch care implică presiunea grupului asupra unui subiect naiv dar a înlocuit segmentele de dreaptă cu fonotemi.

Suma indicilor care-l ajută pe individ să prelimineze ipoteza devin determinanți semnificativi ai comportamentului său. Fiindcă nu s-au monitorizat / interpretat decât reacțiile unor subiecți conștienți că actele lor nu au urmări infaste pentru victimă
e clar de ce modelul Milgram nu are – pentru Orne – corespondențe legitime în cotidian. Atunci când experimentatorul apare frustrat de competență subiecții speculează penuria de responsabilitate atribuită autorității prin incomplezența remisă acesteia de către ei.

Personalitatea autoritară corespunde – la Adorno – tipului de individ ce
aplică defense represive pentru a-și controla impulsurile sexuale / agresive și care dezvoltă Pattern-uri de comportament conformist / convențional în inter-acțiunea cu ceilalți. Penuria de educație stă – după Elms – la baza obedienței / autoritarismului.

Milgram a inițiat exemplar Debriefing-ul sau metoda de post-experiment în virtutea căruia diverse informații privind mobilul demersului empiric absolvit sunt pasate subiecților vizați de el.

SCURTĂ CLASIFICARE A MOTIVELOR UMANE

Individul acționează, de regulă, sub influența unei constelații motivaționale. Aceste motive se compun, ca într-un paralelogram al forțelor, dând o rezultantă care capătă expresie într-un anumit nivel de activare sau mobilizare energetică. În constelație motivațională putem distinge factori de moment și vectori de durată.

Pentru că acțiunile umane sunt, de regulă, plurimotivațe motivele acțiunilor umane alcătuiesc uneori un ghem complicat de condiționări interne și externe. Motivele nu acționează izolat, ci în strânsă interacțiune, apariția lor fiind diferită de la un individ la altul și de la o situație la alta. Existența mai multor motive generează raporturi de convergență, divergență sau de subordonare. În cazul convergenței motivele se întăresc reciproc, iar luarea unei decizii va fi foarte ușoară. Invers, în cazul divergenței, apare conflictul dintre motive care se rezolvă prin inhibarea ambelor motive și apariția unui al treilea motiv cu caracter intermediar sau substitutiv.

Gama motivațiilor umane poate fi descrisă în suita de noțiuni: trebuință, impuls sau propensiune, dorință, intenție, scop, aspirație, ideal.

Rămânând la conceptul generic de motiv sau trebuință voi trece în revistă principalele clasificări cunoscute în acest domeniu. O primă distincție (curentă în psihologie) se face între trebuințele primare, care sunt înnăscute fiind nemijlocit legate de menținerea organismului, și trebuințele secundare apărute pe parcursul vieții sub influența factorilor socio-culturali. Din categoria trebuințelor primare fac parte: trebuințele de hrană, odihnă la care se adaugă unele trebuințe de ordin psihologic constituite probabil în antropogeneză: nevoia de securitate, de afecțiune, de afiliere și de investigație. Din grupul trebuințelor secundare fac parte trebuința de comunicare, de succes, de aprobare socială, de autorealizare și de autodepășire.

Motive ca trebuința de explorare, de activitate, de variație, de alternanță se mai numesc trebuințe funcționale, pe baza cărora se formează numeroase alte trebuințe secundare. De la o etapă la alta, aceleași trebuințe sunt satisfăcute de obiecte și modalități din ce în ce mai variate, odată cu lărgirea experienței de viață a fiecăruia și în funcție de condițiile socio-culturale în care trăiește. Numeroase trebuințe umane au o origine socială. S-a pus întrebarea de unde își iau motivele derivate forța lor de determinare a acțiunii.

Freud susține că motivele derivate sunt forme travestite, manifestări sublimate ale pulsiunilor biologice primare, întreaga motivație rămânând în fond infantilă. McDougall arată că motivele derivate își trag seva din sursele primare native. În contrast cu aceștia, Allport susținea autonomia funcțională a motivelor derivate.

Psihologul român Fl.Ștefănescu-Goangă va încerca să concilieze cele două poziții: între reducția la motivele primare și autonomia funcțională a motivelor derivate, el va admite că motivele secundare sunt amplificări, complicări graduale ale celor primare. Allport arată că mecanismul formării unor motive secundare, citând următorul exemplu: un elev învață la început pentru a face plăcere părinților, apoi treptat, absorbit de material. Ceea ce era mijloc devine un scop în sine. Activitatea care ulterior devine motivațională, era la început instrumentală.

O altă distincție, curentă în literatura de specialitate, este aceea dintre motivația intrinsecă și cea extrinsecă. Motivele extrinseci sunt exterioare acțiunii în cauză, iar desfășurarea activității este susținută de o recompensă din afara activității. Forma superioară a motivației este cea intrinsecă. În acest caz este vorba despre motive care nu depind de vreo recompensă din afara activității, iar recompensa rezidă în terminarea cu succes a acțiunii sau activității. Prin urmare intrinsecă este motivația care se satisface prin însăși îndeplinirea acțiunii adecvate. Motivația intrinsecă nu cunoaște saturație.

În practică, activitatea umană este motivată atât intrinsec cât și extrinsec.

O specie particulară a motivației intrinseci este motivația cognitivă sau epistemică. Forma ei inițială este curiozitatea, privită ca trebuință de a obține informație fără a avea nevoie de adaptare imediată. Berlyne face distincție între curiozitatea perceptivă, care este o simplă prelungire a reflexului înnăscut de orientare și curiozitatea epistemică, nevoia devenită automată de a ști, de a cunoaște, proprie numai omului. Curiozitatea perceptivă este un impuls spontan, o reacție la proprietățile stimulilor, care se relevă din compararea informației. Berlyne a numit “colative” aceste proprietăți ce se relevă, grație relaționării cu alte informații. Curiozitatea epistemică presupune și ea conflict, disonanță dar pe plan intelectual: elementul problematic, conștiința unei lacune, a unei cote de nefamilial. Nevoia de cunoaștere devine în acest caz independentă și se satisface grație activității însăși.

TEORII ALE MOTIVAȚIEI

Gradul înalt de complexitate pe care îl prezintă motivația umană și dificultatea unor criterii suficient de generale și obiective de definire și interpretare au favorizat formularea unui număr mare de teorii. Ca și alte probleme ale psihologiei, deosebirile dintre aceste teorii sunt determinate de aspectele prioritare și de importanța care li se conferă în cadrul ansamblului. Desprinderea elementelor centrale a componentelor biologice a dus la teoriile biologizate: teoria hormistă (Mc. Dongall) și teoria instinctualistă (Freud), iar axarea pe comportamentele dobândite a generat teoriile socio-culturale (M. Mead, R. Liton). Alte teorii s-au centrat asupra funcției de orientare a motivului, teoria vectorială a lui Berlyne (1951, 1968) în vreme ce axarea pe conținutul motivului a dus la teoria constelațional-morală a lui Murray sau cea a lui Maslow.

O sintetizare a teoriilor motivației este oferită de E. Deci (1992). El grupează teoriile în cinci clase specifice:

Teorii centrate pe răspunsuri sau pe comportamente de satisfacere în categoria cărora pot fi enumerate: teoria conducerii științifice a lui Taylor (1911); teoria operantă a lui Skinner (1953) derivată din legea efectului a lui Thorndinke.

Teorii focalizate asupra nevoilor fiziologice (impulsuri,instincte) în categoria cărora pot fi incluse: teoria psihologică a instinctului; teoria impulsului a lui Hull (1941);

Teorii centrate asupra scopului. Aceasta categorie este mult mai cuprinzătoare incluzând: teoria învățării a lui Tolman (1935), teoria tensiunii a lui K. Lewin (1937); teoria controlului de întărire la construirea căreia au lucrat Rotter (1966) și mai târziu Bandura (1977); teoria expectanță-valență având ca reprezentanți pe Mohoney și Jones (1975), Vroom (1964), House (1971); teoriile fixării scopului ale lui Lucke (1968), Ryan (1970), Bandura și Schunck (1981); teoria conducerii prin obiective la construirea cărora au contribuit Drucke (1980) Tosi și Carol (1970).

Teoriile centrate pe nevoi psihologice, categorie în care sunt incluse și paradigmele cercetării, sunt mult mai numeroase. Între principalele teorii se numără: teoria lui Murray (1938), teoria lui Maslow (1943), teoria lui Alderfrer (1972), teoriile autorealizării elaborate de Goldstein (1938) și Rogers (1963); teoria motivației de realizare la construire căreia a contribuit Mc Clelland, Atkinson, Clark si Lowell (1953); teoriile motivației intrinseci, un recunoscut aport datorându-se psihologilor: Whrite, E. Deci.

Teorii centrate pe influențarea comportamentului de către factori sociali. Ca reprezentanți ai acestei categorii de teorii pot fi amintiți: Festinger (1957), Asch (1958), Heider (1958), Milligram (1974), Mc.Graw (1978), Mamali C. (1981), Ryan (1983).

Dată fiind multitudinea teoriilor motivației, în subcapitolul fundamentarea teoretică a cercetării (1.4) vor fi prezentate numai paradigmele acestei cercetări: (1.4.1.) modelul lui A. Maslow, (1.4.2.) teoria lui C. Mamali.

MODELUL “PIRAMIDAL” AL LUI MASLOW A.

Fără a exagera, se poate spune că progresele sau eșecurile produse în studiul motivației constituie atâtea puncte câștigate în procesul înțelegerii sistemelor umane, în general, și a personalității, în special.

Un nume reprezentant în studiul structurilor motivaționale este cel al lui Abraham Maslow, a cărui muncă impresionantă se centrează în jurul teoriei de autorealizare sau realizare de sine. Maslow a elaborat o ierarhizare a motivelor care are la baza ei motivele fiziologice, iar spre partea superioară motivele de autorealizare.

De remarcat este faptul că această ierarhizare a motivelor nu este observabilă numai în studiul structurilor motivaționale, ci, în esență sunt convergente cu modelele altor structuri care țin seama de structurarea întregii personalități pe niveluri diferite de complexitate.

Obiectivul principal al teoriei lui Maslow a fost stabilirea unui sistem de valori. Referitor la “piramida trebuințelor”, Maslow menționează că, deși există excepții de la această ierarhie, în general construirea nevoilor se realizează după acest model.

Totalitatea trebuințelor și nevoilor oamenilor au fost împărțite în două mari categorii :

Trebuințe de deficit sau bazale corespunzătoare celor de tip homeostazic;

Trebuințe de creștere cunoscute sub mai multe denumiri .

Față de trebuințele bazale, trebuințele de creștere sunt dispuse ierarhic superior. În general ele sunt la fel de puternice și pot fi ușor substituite unele de altele.

Scara motivațională a lui Maslow, în forma ei inițială, cuprindea următoarele niveluri ale nevoilor: 1- nevoi fiziologice;

nevoi de siguranță;

nevoi de dragoste și apartenență;

nevoi de afirmare și recunoaștere socială;

nevoi de actualizare;

Ulterior această scară a fost completată spre etajele ei superioare cu alte nevoi cognitive și estetice care culminează cu o sinergie între dimensiunile conative, cognitive, afectiv motorii.

Când nevoile unui anumit stadiu sunt satisfăcute, atunci “imediat alte nevoi mai înalte emerg și acestea mai curând decât nevoile fiziologice domină organismul. Când la rândul lor sunt satisfăcute din nou, noi nevoi merg și așa mai departe”.

Deși autorul s-a referit la autonomia funcțională a nevoilor din această ierarhie admite că sub presiunea unor situații intrarea în funcțiune a unor niveluri superioare nu este precedată de satisfacerea tuturor nevoilor motivaționale inferioare, totuși nu reușește să sintetizeze consecințele acestor salturi asupra întregii piramide a motivelor.

Ierarhia trebuințelor propusă de Maslow are un caracter static, iar trecerea de la un model la altul este unideterminantă. În acest sens apariția unor nevoi superioare lasă neschimbate nevoile inferioare, atât sub raportul lor de satisfacere, cât și a relațiilor dintre ele.

Oricât ar părea de paradoxal trebuie admis faptul că teoria lui Maslow, deși utilă în cercetările asupra motivației prin simplul fapt că trecerea de la un nivel inferior spre un nivel superior nu conduce la o restructurare a relațiilor dintre toate nivelurile piramidei, deci la o evoluție a structurii motivaționale.

Trecerea de la un nivel la altul de realizare depinde total de satisfacerea motivelor anterioare (inferioare) și deloc de presiunea exercitată din vârful piramidei. Sistemul trebuințelor umane nu evoluează doar prin condiționări determinante de satisfacerea nevoilor imediat inferioare ci prin cele determinante de trebuințele aflate în vârful piramidei.

Dificultățile de clasificare a nevoilor și construirea unei ierarhii plasează teoria “piramidei trebuințelor” într-o sferă utilă și apreciată de cei mai mulți dintre cercetători, teoria fiind punctul de plecare a multora din investigațiile psihologice.

Pentru studiul motivației de autorealizare modelul ierarhizârii trebuințelor este cel mai potrivit. De aceea este necesară delimitarea clară a principalelor tipuri de

nevoi, insistând mai mult asupra trebuințelor secundare, specific umane.

Nevoile bazale sunt căi care impulsionează, conduc spre restabilirea unui dezechilibru. Piramida trebuințelor situează aceste nevoi la un nivel inferior. Cerințele necesare pentru satisfacerea acestor nevoi includ : “libertatea de a vorbi, de a satisface propriile dorințe atâta timp cât nu afectează celelalte persoane, libertatea de exprimare, libertatea de a cerceta și a deține informații, libertatea unui comportament conform cu normele grupului”.

Satisfacerea trebuințelor fiziologice generează satisfacerea trebuințelor ierarhic superioare acestora, a celor de securitate. În viziunea lui Maslow trebuințele de securitate se manifestă la copil unde sunt ușor detectabile, dar și la adulți, fiind totuși subtile și greu de detectat. Nevoile de apartenență apar numai după ce nevoile fiziologice și cele de securitate au fost satisfăcute.

Trebuința bazală sau de deficit manifestată prin nevoia de dragoste este explicată prin nevoia de a primi și de a oferi dragoste.

Trebuințele de stimă sunt ultimele care se cer satisfăcute ca trebuințe bazale. Acestea au fost împărțite, la rândul lor în: stima bazată pe respectul propriei persoane și stima bazată pe evaluarea făcută de ceilalți, în care au fost incluse: faima, importanța, statusul sigur și aprecierea în societate.

Trebuințele de creștere metanevoile (growth motivation) includ nevoile de autorealizare, cele cognitive și cele estetice. Acestea țin de descoperirea propriilor abilități, care de cele mai multe ori generează satisfacție, dar aduce și teama unor responsabilități noi, teama de necunoscut. Această teama este argumentată pentru sexul feminin de opoziția dintre abilitățile lor intelectuale pentru că realizările sunt considerate nefeminine și se justifică prin respingerea de către societate.

Motivele care generează teama de succes sunt diferite pentru sexul feminin și masculin cauza fiind considerată comportamentul fiecăruia. Conceptul de “teamă de succes” a fost criticat în literatura de specialitate. Acum este folosit pentru a explica realizările și performanțele feminine deficitare, concept care generează ideea că femeile ar acționa împotriva intereselor lor majore. În realitate oamenii nu renunță la anumite țeluri și idealuri în schimbul altora, iar varietatea țelurilor le valorifica pe cele mai înalte. Aceste diferențe existente în stabilirea valorilor generează dificultăți în stabilirea nevoilor de autorealizare, conform concepției lui Maslow. Teama că femeile vor părea mai puțin feminine pentru că există idealuri masculine la care acestea aspiră, începe să fie redusă gradual pe măsură ce rolurile devin mai puțin restrictive. În viziunea lui Maslow practicile sociale contribuie de asemenea la scăderea atitudinilor tinerilor care au efect și asupra comportamentului de autorealizare.

Maslow crede că aceste atitudini sunt cauzate de faptul că mulți adolescenți au părinți care se confruntă ei înșiși cu probleme și sunt însuși confuzi în ceea ce îi privește. Maslow consideră că autorealizarea este posibilă numai pentru cei care au învățat să-și redirecționeze credințele, pentru cei care au scăpat de sentimentul de neîncredere și văd atât slăbiciunile cât și convingerile adulților.

Procesul de autorealizare depinde de condiția de socializare a individului care se sprijină pe relații de egalitate și adevăr, asociate cu dreptul de a lua singur hotărâri. În schema lui Maslow trebuințele cognitive implică comportamente de aprobare, dezaprobare, judecată a propriei valori. Nevoile cognitive, de cunoaștere propriu-zisă, au propria lor validitate și sunt temporare. În această ierarhie se exprimă fenomene ale experienței în simplitatea lor ca: bunătate, frumusețe, neînsoțite însă de prezența conștiinței spațiului și timpului, și totuși, însoțite de emoții puternice ca teama și admirația.

Pentru a stabili caracteristicile nevoii de autorealizare Maslow a selectat câteva figuri publice și istorice, la care a depistat lipsa tendințelor nevrotice, psihopatice sau psihotice, doar prezența tendințelor de autorealizare. După analize aprofundate Maslow a concluzionat că: persoanele realizate au o percepție asupra realității mult mai reală decât cele nerealizate. Ele percep adevărul în multe situații diferite fiind ghidați mai puțin de prejudecăți și stereotipii. De asemenea Maslow a descoperit că persoanele care au ajuns la autorealizare mai greu tind să dezvolte comportamente de regres și rușine.

Nevoia de autorealizare corespunde, după Maslow unei structuri democratice a caracterului. Nevoia de autorealizare apare la persoanele care își cunosc propriile limite, deși au propriile lor slăbiciuni.

Ca sprijin al teoriei lui Maslow Bordages (1989) a demonstrat că trebuința de autorealizare a individului devine independentă de expectații cercetând abilitățile și judecățile în rezolvarea problemelor.

Pentru identificarea nevoii de autorealizare Maslow a utilizat o gama variată de tehnici de cercetare. Pentru validarea empirică a conceptului de “nevoie de autorealizare” s-a impus o corectare a definirii inițiale. Pe baza nevoilor date cele vechi au fost restudiate.

Teoria lui Maslow poate fi înțeleasă în sensul că încorporează modelele freudiene de patologie adresându-se originii trebuințelor de creștere, dar din punct de vedere științific teoria este mai degrabă explicită și limitată ca diversitate. Dincolo de limitările acestei teorii, aceasta a generat interesul pentru tot mai mulți cercetători în discipline foarte variate. Teoria își găsește aplicații în arii diverse, un domeniu foarte important fiind cel educațional, modelul ajutând la crearea unor programe de luare a deciziilor, de dezvoltare a carierei.

TEORIA CONCENTRATĂ PE CONCEPTELE “BALANȚĂ MOTIVAȚIONALĂ” ȘI “COEVOLUȚIE”

Pentru că, în comportamentul cotidian oamenii își satisfac anumite nevoi și în același timp satisfac și anumite nevoi ale mediului, există mai multe posibilități ale unei persoane de a-și satisface propriile trebuințe, posibilități condiționate de capacitatea persoanei de a satisface trebuințele celorlalți.

Spre deosebire de alte teorii ale motivației care postulează existența unei ierarhii a motivației, dar care încearcă să explice evoluția motivațională doar prin procesele ce se petrec la nivelul persoanei, aceasta teorie consideră evoluția structurilor motivaționale ca parte integranta a procesului de interacțiune cu alte persoane, grupuri, aflate la niveluri diferite de satisfacere a motivelor.

Dezvoltarea motivațională a unei persoane este condiționata de nivelul dezvoltării motivaționale a celorlalte persoane. Urmând aceasta perspectivă se realizează o trecere de la dezvoltarea motivațională la codezvoltarea motivațională, de la evoluția motivațională la coevoluția motivațională. Rezultă că nu este suficient să se recunoască faptul că satisfacerea nevoilor se realizează în cadrul interacțiunii mediului social ci trebuie analizat și modul în care evoluțiile motivaționale sunt în același timp condiții și efecte ale unui proces de coevoluție interumană.

Studiul motivației al lui C. Mamali nu încearcă să se apropie de conținutul motivațional al interacțiunilor pozitive cum este altruismul ci să elaboreze un model unitar asupra dinamicii raporturilor între doi sau mai mulți actori și a valorii evolutive a acestor relații.

Problematica teoretică a acestei teorii este elaborarea unui model care să permită descrierea, sistematizarea și explicarea raporturilor interindividuale, tocmai pentru a facilita geneza acțiunilor forțelor coevolutive în cadrul unei interacțiuni.

Abordarea “balanței motivaționale și coevoluției” impune precizarea unor sistematizări a principalelor puncte critice ale modului de ierarhizare a nevoilor și explicația evoluției motivaționale. Acestea privesc: 1) caracterul atemporal și aspațial al ierarhizării motivaționale; 2) ruperea piramidei motivaționale din contextul sociocultural; 3) scara realizată de Maslow are caracter static iar trecerea de la un nivel la altul este unideterminantă; 4) evoluția motivațională, datorită modului de concepere a scării, devine identică pentru personalități diferite; 5) izolarea nivelurilor motivaționale face posibilă explicarea situațiilor de viață ce presupun interacțiunea; 6) autoactualizarea reduce întreaga evoluție a personalității și refuză posibilitatea dezvoltării acesteia; 7) analiza evoluției motivaționale face abstracție de relațiile sociale; 8) modelul lui Mamali încearcă o valorificare a elementelor care s-au dovedit a fi viabile din gândirea orientală veche; 9) modelul ierarhizării conduce la falsa impresie a creșterii liniare a aspirațiilor umane și prin aceasta la posibilitatea prognozei riguroase a acestora.

Realizarea unei noi perspective asupra modului în care se ierarhizează și asupra dinamicii diferitelor niveluri motivaționale include revederea premiselor fundamentale ale modului de ierarhizare a nevoilor. În acest sens Mamali a redefinit conceptele utilizate de Maslow, și, unde a fost nevoie, a realizat o nouă conceptualizare. În încercarea de a depăși modelul ierarhizării statice a trebuințelor Mamali nu izolează sistemul trebuințelor de condițiile concrete. Din această perspectivă sistemul trebuințelor își poate dezvălui semnificațiile numai prin raportare continuă la : 1) condițiile concret istorice; 2) sistemul activităților; 3) relațiile sociale; 4) procesul extinderii și dezvoltării interacțiunii cu mediul natural.

Structura ierarhică a trebuințelor este dinamică și evoluează în funcție de: ordinea apariției filogenetice a nevoilor, rolul pe care nevoile nou apărute îl au, rolul nevoilor în evoluția globală a sistemului.

În cadrul interarcțiunii trebuințelor Mamali distinge următoarele caracteristici care fac posibilă studierea modului în care evoluția trebuințelor poate fi simulată: izomorfismul sistemelor de trebuințe, interacțiunea sistemelor, autonomia relativă a structurii și evoluției diferitelor sisteme, sinergismul.

Coevoluția apare ca o rezultantă complexă generată de acel proces în care evoluția sistemului motivațional al fiecărei părți aflată în interacțiune este facilitată și facilitează la rândul ei evoluția sistemelor motivaționale ale celorlalte părți. Devenirea personalității este, în acest sens rezultatul coevoluției.

Rezultatele cercetărilor lui Mamali au condus la concluzia că nu există o identitate deplină între nivelul ierarhic al motivelor care determină un comportament și nivelul motivelor care sunt cel mai mult satisfăcute în comportamentul actual, identificând însă o creștere clară a ponderii subiecților care prezintă o identitate clară între nivelul motivelor prioritar determinante și nivelul motivelor satisfăcute odată cu trecerea de la niveluri motivaționale inferioare spre cele superioare. Șansele realizării unei identități cresc o dată cu evoluția motivațională a personalității. În același timp ele indica și coexistența unor motive de rang diferit.

Studiul evoluției diferitelor ierarhii motivaționale aflate în interacțiune necesită determinarea raporturilor dintre acestea. Fiecare participant în cadrul interacțiunii are un dublu status motivațional:

producător de factor de satisfacție pentru nevoile celor cu care se afla în interacțiune;

beneficiar al factorilor de satisfacție.

Dublul status al interacțiunilor este punctul de plecare în evaluarea raporturilor motivaționale.

Balanța motivațională a fost definită ca fiind raportul dinamic existent între nivelul ierarhic al motivelor proprii pe care părțile aflate în interacțiune și le satisfac și, respectiv, nivelul ierarhic al motivelor pe care le satisfac celorlați.

Balanța motivațională este sursa generatoare de noi motive și interacțiuni specifice și se definește prin câmpul de forțe motivaționale care apar între două sau mai multe părți, și are ca punct de plecare nivelul în care scara motivațională proprie la care a ajuns fiecare din părțile implicate în interacțiune, dar și modul în care s-a ajuns la acest nivel.

Prin intermediul balanței motivaționale evoluția motivațională a unei persoane este conectată cu evoluția motivațională a celorlalte persoane. În principal aceasta este determinată de raportul existent între modul specific în care sunt ierarhizate motivele de fiecare parte și de nivelul motivațional prioritar al părților în momentul interacțiunii.

Din studiul unor cazuri a reieșit că procesul de conștientizare al balanței motivaționale este cu atât mai accentuat cu cât părțile aflate în interacțiune se află la un nivel motivațional mai ridicat. Configurațiile dublului status se asociază cu o anumită stare a balanței motivaționale. Sub aspect temporal stările balanței nu sunt altceva decât stadii ale codezvoltării, sub raport motivațional, a părților aflate în interacțiune.

În esență balanța motivațională este determinată de raportul existent între calitatea și intensitatea motivelor pe care fiecare și le satisface în cadrul interacțiunii motivelor pe care este capabilă să le satisfacă, fiind un mecanism generator de noi forțe motivaționale care pot favoriza deplasarea interacțiunilor spre polul “coevoluției” sau spre polul “regresiunii motivaționale reciproce”. Sub raportul evoluției motivaționale se poate considera că deplasarea interacțiunilor spre polul coevolutiv al balanței semnifică îmbogățirea reală a condiției interumane a oricărei activități.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Când un subiect îndeplinește o sarcină, oricare ar fi ea, poate avea un sentiment de reușită sau de nereușită, conduitele sale fiind afectate ulterior de acest lucru. Sentimentul respectiv pare să rezulte din compararea informației actuale, rezultatul obținut, cu informația anterioară, aici “aspirație”.

Conceptul de “aspirație” are rădăcini adânci în cultură și reflectă efortul diferitelor sisteme filozofice de a explica “esența umană” și de a propune un tip “ideal” de personalitate.

Problematica aspirațiilor debutează cu cercetările echipei conduse de Kurt Lewin. Definirea conceptului s-a realizat, de la început prin raportarea la scopuri și sarcini. Astfel, nivelul rezultatelor pe care subiectul îl vizează și crede că îl va atinge, spre care tinde și care este dorit constituie nivelul său de aspirație.

Prima definiție este dată de F.Hoppe (1930), arătând că nivelul de aspirație privește scopurile, așteptările, revendicările unei persoane privind comportarea sa pentru o sarcină viitoare dată. Termenul a fost introdus în același an de către T.Dembo și semnifică nivelurile pe care subiecții sperau să le atingă în executarea unei activități specifice și standardizate. Studiul lui F.Hoppe a evidențiat diferențe individuale și strategii în fixarea nivelului de aspirație. J.D.Frank (1935) propune o definiție operațională: ”nivelul de aspirație este nivelul performanțelor viitoare, într-o activitate familiară, pe care individul în mod explicit consideră că o va realiza, cunoscând nivelul performanțelor anterioare în aceeași activitate”.

Încercările ulterioare de definire a conceptului se referă la relația între scop și tendința atingerii scopului. P.Fraisse consideră că nivelul de aspirație este “rezultatul scontat de o persoană înainte de execuția unei activități”, iar R.Lafon “comportamentul de tensiune către un scop situat de subiect la un nivel mai mult sau mai puțin înalt. Pentru C.Morgan “nivelul la care o persoană stabilește anumite scopuri” și P.P.Neveanu îl definește ca “nivelul pe care subiectul dorește și voiește să-l atingă, dimensiunea scopurilor și revendicărilor sale, considerate într-o accepțiune foarte generală”, iar I.Radu “nivelul de aspirație se definește prin scopul pe care subiectul apreciază că îl poate atinge”. Aceste definiții nu diferă prea mult de cele propuse de F.Hoppe și J.D.Frank.

Complexitatea fenomenului aspirațional este relevată de următoarea definiție: “Aspirație, năzuință, structură motivațional finalistă, tendință conștientizată cu o cotă valorică crescută de performanță și autorealizare, angajare afectiv-voluntară focalizată valoric, prezentând aspect de proiectare ideală” (Neveanu, P.P, pag 67-68). Rezultă că aspirațiile au rol hotărâtor în formarea personalității.

Din perspectiva acțiunilor umane, scopurile omului vizează anumite rezultate, care îi confirmă sau nu capacitățile. Cercetările au pus în evidență diferențe specifice în ceea ce privește câmpul de afirmare al aspirațiilor, deoarece aspirația este implicată peste tot unde este vorba de viitorul profesional al omului de “mișcarea” sa în sistemul sarcinilor, funcțiilor și posibilităților sociale.

În sens larg termenul de aspirație se folosește pentru a descrie țelurile sau speranțele individului. Experiența din trecut poate determina preocuparea lui ca probabilitate a succesului. În ultimii ani atenția s-a concentrat și asupra testelor de nivel de aspirații ca indici de ajustare a personalității. S-a constat că indivizii anxioși și deprimați au nivel de aspirație neobișnuit de ridicat.

Aspirația este un ansamblu de forțe sau tendințe ce izvorăsc din motivația de creștere (A.Maslow) și exercită presiuni asupra deciziilor permițând o schimbare de stare, generatoare de progres, autorizând subiectul să se situeze pe o poziție superioară într-o scară verticală de valori (P.Bize). În legătură cu această ierarhie de valori se definește nivelul de aspirație.

Nivelul de aspirație, fiind influențat de factori motivaționali cum ar fi trebuința de performanță, trebuința realizării este indicatorul și totodată efectul trebuinței sau motivației de performanță. De fapt, aspirațiile se includ în structura generală a comportamentului motivat ca o componentă primordială legată de trebuința de performanță.

După unii autori, motivația de reușită, de performanță, ar putea fi socotită un “generalizat și pozitiv nivel de aspirație”, iar după alții nivelul de aspirație este considerat o expresie directă a motivației.

În genere noțiunea de nevoi nu poate fi utilizată independent de noțiunea de aspirație, care la rândul ei este legată de altele: dorințe, interese, valori, proiecte, scopuri, finalități.

Definite ca “ansamblul interfuncțional de tendințe interogene socializate, care impulsionează subiectul spre realizarea modelului ales”. Aspirațiile profesionale se reflectă și se întemeiază pe studiul atent al diferitelor aspecte care conduc la integrarea socială eficientă prin profesiune. Probleme ca: statutul social al profesiunii, nivelul de pregătire profesională, condițiile concrete de lucru, regimul de muncă sunt factori importanți deoarece “aspirațiile profesionale sunt legate de diverse variabile economice, culturale și sociale”.

Interesul, competența, randamentul, sunt factori ce exprimă gradul implicării persoanei în activitate și impun sentimente de satisfacție-insatisfacție.

Recunoașterea tot mai largă a rolului pe care îl joacă scopurile, reflectate prin aspirații, a determinat, în ultimii ani, intensificarea și diversificarea preocupărilor asupra condițiilor constituirii aspirației. Pentru a ilustra varietatea modului de abordare a problemei sunt suficiente câteva concluzii ale cercetătorilor în acest domeniu.

Ocupându-se de atitudinea față de risc, J.W.Atkinson distinge în structura acesteia doi factori motivaționali: dorința de succes și tendința de a evita eșecul, intensitatea acestora prezentând ample diferențe individuale. Astfel, acceptarea sau neacceptarea riscului ar depinde de intensitatea trebuințelor.

K.Lewin afirmă că nivelul aspirațiilor este dependent în mod direct de succesele și eșecurile înregistrate în trecut, precum și de rezultatele obținute de cei care depun o activitate asemănătoare. Succesele din trecut pot ridica nivelul aspirațiilor în timp ce eșecurile atrag coborârea acestora. Oamenii apreciază succesul și eșecul, nu prin termenii rezultatelor în sine, ci prin raportarea la nivelul momentan al aspirațiilor lor.

Fie că este examinat în planul activității, fie în planul conduitei interpersonale, drumul spre constituirea nivelului de aspirație traversează în mod obligatoriu “lumea” internă a persoanei, în funcție de trăsăturile de personalitate. Un exemplu ar fi cel al unui fenomen foarte cunoscut, și anume atitudinea studentului față de învățătură, față de facultate; se constată că reacția acestuia este determinată nu numai de justețea sau injustețea obiectivă a acțiunii profesorilor, dar și de o particularitate psihică internă cum este autoaprecierea și atitudinea față de sine.

Prin repetiție, elementele aspirației se acumulează creând fondul experienței anterioare a subiectului în raport cu atingerea anumitor obiective. Experiența anterioară joacă un rol deosebit în dinamica conștiinței de sine. Cu cât este mai sedimentată ca și performanța individuală cu atât devine mai inflexibil gradientul valorii succesului și insuccesului.

Aspirația subiectului spre sarcini mai dificile este dată de dorința de a depăși regiunea accesibilă persoanei. Este vorba despre apariția idealurilor, care au în structura lor elemente reale îmbinate în mod diferit, este ceea ce se ridică deasupra individului, deci este ceva impersonal care planează deasupra individului, ceea ce încă nu există dar poate fi cel puțin parțial realizat întrucât reprezintă motivul central și suprem pentru un subiect. Idealul își are originea în sistemul de valori al persoanei sau grupului din care aceasta face parte, în cunoașterea marilor personalități. Ca idee perfectă a ceea ce trebuie să fie idealul este o ipostază asupra viitorului, un “adevăr la distanță” cu o structură complexă.

GENERALITĂȚI PRIVIND FENOMENUL TERORIST

1.1. Delimitări conceptuale

Pentru a înțelege fenomenul pe care îl reprezintă terorismul, după părerea noastră, trebuie evaluate mai întâi diferite puncte de vedere asupra terorismului propriu-zis și ce reprezintă acesta în mod exact. Încercarea de a se ajunge la consens asupra unei definiții a terorismului a generat multe dezbateri în științele sociale. Nici o definiție nu poate să satisfacă vasta interpretare asupra specificității terorismului.

Cele mai cunoscute tipuri de definiții folosite pentru descrierea terorismului sunt:

simplu : violența sau amenințarea cu scopul de a produce teama, panică sau schimbare;

legal: violența criminală ce încalcă normele legale și care este pedepsită de către stat;

analitic: factori politici și sociali specifici care stau la baza actelor teroriste individuale;

sponsorizat de stat: grupuri teroriste folosite de statele mai mici și de blocul comunist pentru a ataca interesele occidentale;

statal: puterea guvernului folosită în scopul de a teroriza propria populație pentru a o supune.

De asemenea, prin distingerea teroriștilor de criminali și a terorismului de alte forme de manifestarea violenței, se poate aprecia că terorismul este:

legat de politică prin scopuri și motive;

violent sau, la fel de important, manifestându-se prin amenințare cu violența;

proiectat să aibă puternice efecte psihologice, în timp și spațiu, dincolo de victima imediată;

condus de o organizație cu un lanț decizional și de comandă identificabil sau cu o structură celulară conspirativă, ai cărei membri nu poartă uniformă sau insigne și ale cărei acte sunt săvârșite de către un grup subnațional sau o entitate nonstatală.

Analiștii americani au definit fenomenul terorist prin „folosirea calculată a violenței sau amenințării cu violența pentru a inocula teama, cu intenția constrângerii sau intimidării guvernelor sau societăților, în scopul atingerii obiectivelor politice, religioase sau ideologice”

Definiția permite să se facă o distincție clară între terorism și alte forme de manifestare a violenței. Actul terorist a fost definit independent de motivațiile care stau la baza acestuia. Persoanele care se angajează în acte de terorism o fac în numele multor cauze. Este greșită tendința de ase eticheta orice acțiune violentă, care nu este aprobată de societate , ca fiind un act terorist deoarece terorismul este o formă specifică de violență.

Acțiunile teroriste sunt calculate pentru că, în general, teroriștii sunt conștienți de ceea ce fac. Selectarea țintelor este o activitate planificată și rațională, prin care se urmărește obținerea unui efect bine determinat. Violența prin care se manifestă teroriștii nu este niciodată spontană sau întâmplătoare. Teroriștii intenționează să producă teamă; aceasta este îndreptată asupra altor persoane și nu asupra victimelor. Cu alte cuvinte, terorismul este un act psihologic cu impact asupra maselor.

Teroriștii pot fi motivați de realizarea unor obiective politice, religioase sau ideologice. Într-un anumit sens, obiectivele teroriștilor sunt întotdeauna politice, deoarece chiar și extremiștii, conduși de convingeri religioase sau ideologice, caută să obțină puterea politică pentru a modela societatea conform credinței lor.

Obiectivele terorismului îl disting de celelalte tipuri de violență, cum este violența criminală, care are ca scop câștigul personal. Totuși, definiția permite includerea în categoria acțiunilor teroriste și a violenței practicate de organizațiile criminale, atunci când acestea urmăresc să influențeze politica guvernului.

Sunt cunoscute cazurile unor carteluri ale drogurilor și organizații internaționale de tip mafiot, care se implică în politică atunci când activitățile lor influențează funcționarea guvernelor și în rândul maselor pentru a determina guvernul sau societatea să-și schimbe linia politică.

Terorismul este o practică întâlnită frecvent în revolte dar, în general, rebelii nu sunt neapărat teroriști, dacă respectă regulile războiului și nu se angajează în acele forme de violență, care pot fi identificate cu actele teroriste.

Pe tot parcursul istoriei, extremiștii au practicat terorismul pentru a genera și a impune o schimbare a comportamentului social. Frecvent, terorismul s-a intersectat cu alte forme de manifestare a violenței, cum sunt războiul și revolta.

Terorismul modern oferă practicanților lui multe avantaje. Fără a recunoaște inocenții, teroriștii au un număr infinit de ținte. Ei sunt cei care stabilesc ținta și determină când și unde atacă. Marea posibilitate de alegere conferă teroriștilor o mare posibilitate de succes, cu minimul de risc. În cazul unui eșec, dacă atacul nu reușește să producă rezultatele intenționate, teroriștii pot nega responsabilitatea.

Paradoxal , într-o societate liberă și democratică, teroriștii pot să acționeze ușor, așa cum s-a demonstrat în cazul detonării bombelor la World Trade Center din New York și Oklahoma City Federal Building.

1.2.Scurt istoric privind evoluția terorismului

Apariția terorismului

Ca modalitate de impunere a voinței, de manifestare a puterii asupra celor ce trebuiau supuși și stăpâniți, a apărut, încă din zorii civilizației omenești , conștiința „terorii”, violență utilizată pentru realizarea scopurilor, în special politice, care, odată atinse, conferă putere.

Natura relației dintre „teroare” și „terorism” în antichitate sau feudalism este controversată în mediul istoricilor, dar nu se poate nega faptul că teroarea este cheia care declanșează terorismul.

Scopul actului de terorism a fost întotdeauna de descurajare generală și, bazându-se pe teroare, de a reuși să impună voința unei minorități prin victime individuale, a căror sacrificare reprezintă explorarea conștientă a unui fenomen natural cum este teroarea.

De la prototerorismul antichității au fost transmise, prin generații de căpetenii tribale, șefi de clanuri războinice, satrapi, faraoni sau strategi, învățăminte, care au devenit fundamente ale acțiunilor de grup ulterioare, intimidare, amenințări, acte violente periodice, ce și-au menținut eficiența indiferent de epocă.

Relația complot-atentat a dat specificitate terorismului discriminatoriu practic în epocă. De-a lungul anilor, teroriștii au ales diferite forme de a-și manifesta opoziția față de diverse regimuri politice sau conducători de stat , dar nicăieri în lume adepții terorismului clasic nu și-au văzut atinse obiectivele propuse.

Teroarea promovată contra instituțiilor statului a dat naștere unui val de teroare instituționalizată din partea statului vizat, materializată prin represiuni sălbatice, condamnări la moarte sau suspendarea drepturilor cetățenești. Anarhiștii epocii moderne au crezut că folosirea violenței împotriva conducătorilor politici ai vremii constituie o soluție la problemele sociale reale cu care se confruntau. Tactica terorizării reprezentanților claselor dominante s-a dovedit falimentară, capabilă doar să potențeze și să motiveze represiunea și terorismul de stat , atribute ale tuturor guvernărilor absolutiste ale vremii.

Moduri de manifestare a terorismului contemporan

Dificultățile întâmpinate în definirea terorismului au încurajat tendința de cuantificare a tuturor formelor de manifestare a fenomenului. Astfel , George Levasseur folosind drept criteriu autorii și scopurile urmărite, distingea următoarele categorii de manifestare a terorismului:

terorismul ordinar sau banditismul, fenomene ce acoperă actele de violență ce urmăresc obținerea unor foloase materiale sau a unor avantaje, acte comise individual sau în bandă și care nu au obiective politice;

terorismul politic, care acoperă în special gama asasinatelor „organizate și sistematice” cu finalitate evidentă;

terorismul de stat, formă ce presupune recurgerea din partea unui stat la acte de natură teroristă în lupta cu unele mișcări sau persoane considerate subversive. În această categorie se mai înscriu exercitarea sistematică a actelor de coerciție bazate pe utilizarea la scară largă a forței și printr-un larg evantai de mijloace violente: menținerea unor grupuri sociale, etnice sau religioase, în condiții de inferioritate prin oprimare și represiune; politica de segregare rasială și de apartheid.

George Levasseur consideră totodată că se poate vorbi și de terorismul internațional, care ar exista la nivele diferite și anume:

individual – în cazul actelor de terorism internațional (individual sau în grup ) la care se adaugă un element de extraneitate referitor la autori, victimă sau loc de executare a actului de producere a efectelor sale;

statal – atunci când actele respective sunt îndreptate împotriva unui stat.

Terorismul internațional poate fi de două feluri: terorism de drept comun sau banditism internațional (atunci când vizează foloase materiale) și terorism politic. Această clasificare apărută în urmă cu câteva decenii este din ce în ce mai acceptabilă astăzi, deoarece aria de manifestare a terorismului s-a dovedit complexă, necesitând un efort de cuantificare mult mai amănunțit.

Mai apropiată de realitatea anilor ’90-’99 este tipologia acceptată de Departamentul de Stat S.U.A. după care terorismul se poate materializa sub următoarele forme:

Terorismul organizațional: întotdeauna mici, strâns unite și omogene politic, aceste grupări sunt incapabile să dezvolte sprijinul popular în favoarea pozițiilor lor radicale, fiind nevoite să apeleze la terorism pentru a câștiga influență. Exemplele sunt numeroase , în această categorie înscriindu-se grupul „17 Noiembrie” din Grecia, Grapo, IRAULTZA și ETA din Spania, Action Direct din Franța, RAF în Germania, ASALA în Armenia, Celulele Comuniste Combatante din Belgia etc.

Unele din aceste grupări teroriste au devenit transnaționale – adică dispun de potențialul necesar pentru a lovi oriunde în lume.

Un exemplu cunoscut de grup terorist transnațional – ce poate fi inclus ca tip de manifestare – în grupa organizațională este gruparea palestiniană a lui Abu Nidal.

Terorismul practicat în contextul insurgențelor. Insurgenții pot fi separatiști etnici sau rebeli politici. Rebeliunile se caracterizează prin scara largă de acțiune (uneori la nivel național sau regional), luptând contra guvernului existent. Acțiunile insurgenților sunt de natură paramilitară sau de gherilă, operând în limitele granițelor naționale. Forțele insurgente au adeseori o componentă teroristă menită să erodeze credibilitatea guvernului, legitimitatea și sprijinul politic prin terorizarea civililor. „Noua Armată Populară”, aripa militară a Partidului Comunist din Filipine, recurge la terorism – în afară de acțiunile insurgente – pentru a demonstra că guvernul legal din Filipine nu este capabil să asigure protecția populației.

c) Terorismul sponsorizat, care implică sprijinirea unor grupări teroriste sau a acțiunilor de către state suverane. Iran ,Afganistan, Libia, Coreea de Nord și Irak au fost cele mai cunoscute state-sponsor ale terorismului. Siria a fost și ea inclusă în această categorie până la izbucnirea crizei din Golf, când președintele Assad a optat pentru o politică de deschidere spre Vest. Ultimul incident cunoscut privind implicarea Siriei în terorism a avut loc în 1986 . de la acea dată, Siria a sprijinit grupări teroriste independente, inclusiv P.K.K. Alte grupări teroriste (Jihad-ul Islamic Palestinian, Hamas) își au cartierul general pe teritoriul Siriei. Pentru aceasta, Siria a fost sancționată cu embargo-ul asupra armelor din partea Statelor Unite ale Americii, fiind restricționat, de asemenea exportul unor produse de înaltă tehnologie.

După întinderea efectelor sale, terorismul poate fi:

terorismul național sau intern, ale cărui efecte se restrâng la nivelul statului. Pentru atingerea scopului urmărit autorul va alege mijloace ca : atentatele contra vieții, integrității corporale sau sănătății, în activitatea sa fiind acceptată și distrugerea unor bunuri materiale.

Terorismul național sau intern a căpătat azi noi dimensiuni și forme, el fiind definit ca folosirea nelegitimă a forței sau violenței, comise de un grup, de doi sau mai mulți indivizi împotriva persoanelor ori proprietății, pentru a intimida sau coercita un guvern, populația civilă sau orice segment al acesteia, pentru a-și realiza obiectivele politice și sociale.

terorismul internațional este folosirea nelegală a forței sau a violenței comisă de un grup sau de indivizi care se află în străinătate și/sau sunt conduși de țări sau grupări din afară sau a căror activitate transcede hotarele naționale, împotriva persoanelor sau a proprietății, pentru a intimida sau exercita presiuni asupra unui guvern, populației civile sau unui segment al acesteia, ca să-și realizeze obiectivele politice sau sociale.

Între formele de manifestare a acestuia se pot aminti: pirateria aeriană, luarea de ostateci, răpirea de demnități și solicitarea în schimbul eliberării lor ca statul sau o altă organizație să dea, să facă sau să nu facă ceva.

terorismul transnațional se confundă din multe puncte de vedere cu cel internațional, diferențierea între ele făcându-se prin aceea că autorii actelor teroriste sunt autonomi față de orice stat.

După cauzele care îl generează se poate vorbi despre următoarele forme de terorism:

a) terorismul rasist, care a apărut în S.U.A. în a doua jumătate a secolului XIX și avea ca reprezentant organizația Ku-Klux-Klan. Apogeul acestui ntip de terorism a fost însă atins în Republica Sud-Africană, unde politica de apartheid a fost ridicată la rang de lege;

b) terorismul extremist-naționalist are, de obicei, aria de acțiune limitată la o singură țară. O parte dintre manifestările de violență de acest tip este inspirată de concepții naționaliste, așa cum este cazul organizației separatiste E.T.A.;

terorismul neofascist sau neonazist care este o formă de manifestare a extremei drepte și care încearcă să reactualizeze cultul violenței prin îndemnul de a nesocoti drepturile unor popoare;

terorismul de nuanță fundamentalist-religioasă este cel în cadrul căruia sub acoperiri sunt executate acte de terorism în numele Creștinismului, Iudaismului sau Budismului. Terorismul religios nu este o formă curioasă de terorism avându-se în vedere că asocierea dintre religie și violență nu este un concept nou în istorie, chiar dacă statisticile spun că din 13 grupări teroriste recunoscute în 1968, nici una dintre ele nu a fost catalogată drept religioasă.

După modalitățile de executare terorismul poate fi:

terorism direct în cazul căruia atacul vizează în mod direct obiectivul fixat;

terorismul indirect în cadrul căruia metodele folosite sunt dintre cele care afectează indirect obiectivul atacului – plasarea de explozivi, scrisori capcană, infestarea mediului etc.

În literatura de specialitate au fost identificate și alte tipuri (forme) de terorism , precum:

Terorismul patopolitic. În 1973 în New York, doi polițiști au fost împușcați într-un mod brutal și aparent fără motiv. Două zile mai târziu, United Press International a primit o scrisoare de explicație care avertiza asupra faptului „că lucrurile vor continua”. Scrisoarea era semnată de „Armata Neagră de eliberare” ( ANE), un grup violent ce descindea din „Panterele Negre”, o organizație teroristă ce lupta contra „ordinii albe”.

Pentru acești indivizi, cel mai vizibil stâlp al susținerii societății îl constituia poliția. Fără să aibă pretenția că înțeleg mecanismele sociale, membrii acestei organizații – conduse de un evadat negru de 30 de ani – autointitulat „feldmareșal” – urmăreau eliminarea fizică a tuturor celor ce „uneltesc” contra poporului.

Terorismul psihic ( psihopatic ) . Termenul de „comportament anormal” pus în legătură cu teroarea și violența, nu și-a găsit încă o definiție satisfăcătoare. Este clar că persoanele care acționează bizar, fără motiv sau motivație vădit irațională, o fac din motive de ordin intern, personal. Societatea a fost martora mai multor exemple de comportare deviată a unor asasini psihopați.

Terorismul și violența criminală. Atracția către terorismul criminal își are explicația în simplitatea sa. Un individ cu pistol poate captura un avion extrem de scump, poate cere o recompensă importantă după care se retrage sub protecția ostaticilor. Măsurile internaționale în combaterea pirateriei aeriene au limitat posibilitățile de operare a acestui tip de criminali. Cu toate acestea, terorismul criminal se manifestă în continuare cu virulență în lume. Răpirile de persoane au devenit ocupații lucrative în întreaga lume, teama de răpiri asigurând câștiguri imense „gărzilor de corp”.

Sechestrările de nave, confiscarea de bunuri, răpirea sau asasinarea unor persoane primesc de multe ori motivații politice, dar determinate sunt interesele pecuniare ale criminalilor care le organizează. Natura teroristă a acestor fenomene este dată de caracterul premeditat al folosirii violenței în scop de intimidare.

Terorismul și violența endemică. Există locuri în lume în care singura lege valabilă este cea a bâtei.

Terorismul autorizat. Timp de ani de zile, î lume a apărut un set de convenții privind folosirea forței de către un stat, în scopuri coercitive.

Aceste convenții se referă în special la situațiile de război între două state sau de război civil. Legile războiului (Convenția de la Geneva din anul 1937) au fost dezvoltate deoarece sunt universal avantajoase pentru părțile aflate în conflict. Aceste legi nu au putut însă și nu pot să prevină eventualele violuri ale reglementărilor existente, ele sunt însă flexibile și deschise la ajustări. Unele regimuri politice folosesc tehnici de menținere a ordinii interne care pot fi catalogate ca acte de terorism autorizat (epurații, procese publice, tortură, internări masive etc.).

Terorismul organizațional. Pentru statul sau instituția amenințată toți cei ce se fac vinovați sunt catalogați ca teroriști. Membrii organizațiilor revoluționare sau a celor criminale de tip Mafia, nu acceptă această definire, dar acceptă ideea că toate aceste organizații sunt confruntate cu problema menținerii disciplinei interne, inhibării oricărei tentative de infiltrare și a pedepsirii membrilor feloni. Asemenea activități sunt clasate ca terorist-organizaționale. Asasinatele Mafiei sau a altor organizații teroriste sau criminale poartă în cazul pedepsirii unor membrii feloni, semne distincte și evidente pentru atenționare.

Terorismul pragmatic. Acesta constă în folosirea violenței în vederea creării unui sprijin de masă. Acest „sprijin” se poate materializa în extorcarea de fonduri sau obținerea de sprijin în organizarea de greve, manifestații, boicoturi etc. populația este amenințată cu răzbunarea în cazul neparticipării (stigmatizare, asasinate etc.).

Terorismul funcțional. Această formă de terorism este folosită în cazul în care o organizație poate dobândi un avantaj strategic prin mijloacele specific teroriste. Țintele terorismului de acest gen sunt, în general, militarii, polițiștii, jandarmii sau și unele categorii de civili. Astfel, pentru fedainii palestinieni orice călător ce zboară spre Israel devine o țintă potențială. Mitralierea unei săli de așteptare dintr-un aeroport nu mai urmărește în acest caz eliminarea victimelor surprinse acolo, ci intimidarea generală a tuturor potențialilor vizitatori ai Israelului.

Terorismul simbolic. Se deosebește de celelalte forme de terorism prin faptul că victima aleasă trebuie să reprezinte simbolul „dușmanului”. Atentatul, în acst caz, reprezintă mai mult decât o simplă răzbunare sau eliminarea unui personaj incomod.

În concluzie, psihoza terorismului imaginează noi pericole care ar putea amenința pacea și chiar existența omenirii. Proliferarea armelor nucleare, chimice și bacteriologice pe aproape toate continentele globului reprezintă un pericol major pentru omenire ce trebuie luat în seamă.

Terorismul contemporan posedă, la ora actuală, sisteme de înaltă tehnologie, observându-se o deplasare a centrului de interes al acestuia către inteligența artificială.

Lupta care se desfășoară în acest moment la nivelul planetei contra terorismului are la bază o strategie de anihilare a statelor care sponsorizează acest flagel internațional, ceea ce va conduce potrivit analiștilor la un nou model de război, model care va îmbina acțiunea militară cu cea economică, acțiunea informatică cu cea spațială și geofizică.

Acțiuni teroriste care au vizat „persoana protejată”.

Pe plan internațional.

Reprezintă una din practicile teroriste cele mai periculoase prin proporțiile atinse și gravitatea deosebită ce o generează.

Atentatul este formă de acțiune folosită de teroriști în scopul suprimării fizice, intimidării sau schimbării unor personalități marcante ale vieții politice, economice, militare sau diplomatice, dintr-un stat. Asasinatul este considerat de teroriști ca o măsură „exemplară”.

Din cazuistică reiese că au fost mai des folosite următoarele metode:

Atacul armat în forță – executat cu rapiditate și prin surprindere în scopul capturării sau nimicirii personalității vizate și, ulterior, al retragerii sau dispariției din zona respectivă. Uneori această metodă poate căpăta aspectul de ambuscadă realizată într-un loc favorabil, folosind diferite variante: blocarea circulației concomitent cu atacul armat; derutarea organelor de protecție prin crearea unor diversiuni și executarea atacului în locul convenabil; deghizarea teroriștilor în scopul distragerii atenției și slăbirii vigilenței.

Atacul armat izolat – este un alt procedeu folosit de organizațiile teroriste și presupune acțiunea unor elemente mai puține (unul- doi teroriști) având același scop: asasinare, răpire sau sechestrare de persoane.

c) Acțiunea armată specială –este un procedeu ce se adoptă pe baza unor date și informații sigure (despre persoane, mijlocul de transport, trasee, program)și care constă din asasinarea sau răpirea unor personalități, luându-se toate măsurile de conspirare și dispariție din zona de acțiune, fără alertarea forțelor de securitate.

De regulă, în aceste operațiuni se folosesc arme „mute”(cu amortizor, cele albe, otrăvuri, substanțe tranchilizante) și, mai rar, mijloacele de transport. Pentru aceasta, elementele asasine își creează căi viabile de pătrundere în zona demnitarului , înlătură urmele de la locul faptei și chiar lasă indicii false pentru a duce în eroare forțele. Uneori, asasinii se folosesc de autoturisme sau se strecoară în rândul pietonilor sau vizitatorilor, după care dispar din zonă cu ajutorul complicilor.

Concluzionând ,se poate observa că în acțiunile întreprinse teroriștii, au folosit, cu predilecție, armament automat și semiautomat de diferite calibre cu grad sporit de precizie, precum și dispozitive clasice sau artizanale plasate în locurile unde urmau să fie prezente personalitățile vizate.

II. FORȚE ȘI MIJLOACE DESTINATE PROTECȚIEI PRESOANEI

Reglementări de drept internațional cu privire la reprimarea terorismului

Recrudescența, extinderea și intensificarea actelor de terorism care pun în pericol sau suprimă nu numai viețile unor persoane inocente, dar amenință chiar pacea și securitatea internațională, provoacă îngrijorarea și protestul lumii întregi. Pericolul reprezentat de terorismul internațional pentru relațiile de cooperare dintre state face ca această problemă să preocupe în mod deosebit comunitatea mondială și implicit dreptul internațional.

În măsura în care reprezintă încălcări grave ale convențiilor internaționale, actele teroriste devin crime universale pe baza legislației acceptate de toate părțile.

Primul stat care a introdus măsuri de combatere a terorismului a fost Belgia. În anul 1856 Belgia a prevăzut în dreptul penal „clauza atentatului” prin care asasinatele politice au fost considerate extrădabile. În 1927, la Varșovia, a avut loc prima conferință internațională de unificare a dreptului penal în cadrul căreia fără a fi fost utilizat termenul „terorism” s-a încercat o definire a fenomenului.

2.2.2. Documente adoptate de Organizația Națiunilor Unite

Conform unei statistici recente, de la înființarea acestei organizații și până în prezent au fost elaborate sub egida sa peste 1600 de rezoluții, convenții și protocoale privind combaterea actelor de terorism. Astfel, nu de puține ori atacurile și țintele au vizat aeronavele, pasagerii acestora sau instalațiile aeroportuare, iar actele respective au avut ca afect mari pierderi de vieți omenești și distrugeri materiale. Problematica securității transporturilor aeriene internaționale a căpătat o nouă dimensiune în ultima perioadă ca urmare a amplificării terorismului internațional.

Sub egida O.N.U. au fost adoptate trei convenții internaționale referitoare la:

infracțiuni și alte acte care se pot produce la bordul aeronavelor ( Tokyo, 14 septembrie 1963);

reprimarea capturării ilicite de aeronave ( Haga, 16 decembrie 1970);

reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securității aviației civile (Montreal, 23 septembrie 1971);

Și cu precizarea că acestea pot intra sub jurisdicția acestui organ numai cu consimțământul părților în litigiu, pentru fiecare caz în parte .

S-ar putea spune că teroriștii poartă un război psihologic; ei încearcă să discrediteze guvernele confruntate cu o alegere imposibilă.

Exploatând tot ceea ce înseamnă un stat democratic (libertatea presei, pluralismul politic, alegerile libere), elemente pe care ei le consideră un lux inutil și decadent, acești teroriști moderni reușesc să își aleagă țintele bazându-se pe atracția complice a mass-media către violență. Statele democratice se simt mult mai vulnerabile, întrucât acești noi dușmani au pus capăt respectului acordat ambasadelor și ministerelor diplomatice. În urma asediului Ambasadei Statelor Unite de la Teheran din 1979 „studenții islamiști” afirmau că „nu se conformează nici unei reguli impuse în străinătate”.

Contrar principiilor afirmate, Israelul nu a exclus niciodată negocierea.

Statele Unite care vor să creeze o imagine de stat intransigent în privința negocierilor cu teroriștii, nu au ezitat să bombardeze Libia ca represalii pentru actele de terorism. Cu toate acestea și-au recuperat ostaticii furnizând arme Iranului.

Singura justificare a acestor „aranjamente” o constituie punerea în pericol vieții umane.

Negocierile nu au statut oficial întrucât nu se poate admite „trocul dintre crimă și inocență”, după expresia lui Francoise Mitterand.

Grupurile și mișcările islamiste au reușit în ultimele trei decenii să instituie în societățile arabe și musulmane conceptul unui fel de război cultural global, în cadrul căruia sunt nevoiți să se confrunte cu o conspirație mondială împotriva Islamului ca religie, cultură și mod de viață. De aici și până la considerarea terorismului și violenței politice drept „datorii religioase islamice” nu a mai fost decât un singur pas. Pentru adepții conceptului mai sus amintit, confruntarea cu valorile culturii politice occidentale se poate întemeia pe orice mijloace, mai ales când acestor mijloace li se acordă o legitimitate religioasă.

Este de reținut că aceste grupuri teroriste au caracter religios, lucrând pozitiv într-o societate în care islamul este adânc înrădăcinat, iar această componentă religioasă este extrem de importantă în cazul finanțării grupurilor teroriste.

Contrar a ceea ce s-ar putea crede, strângerea de fonduri de la persoane fizice constituie sursa principală de finanțare a multor instituții, asociații și organizații politice. La aceasta se adaugă contribuția importantă a statelor arabe la finanțarea activităților nu doar sociale și culturale, ci și a activităților de terorism și violență politică.

Pentru ca infracțiunea de finanțare a terorismului să existe nu este nevoie ca fondurile strânse să fi fost folosite, ci este suficient ca ele să fi fost adunate în scopul finanțării unui act terorist. La fel este pedepsită și tentativa acestei infracțiuni.

Rezoluția 1373 a Consiliului de Securitate privind cooperarea internațională în combaterea amenințării provocate de actele teroriste la adresa păcii și securității a fost adoptată la 28 septembrie 2001 ca urmare a atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001 de la New York, Washington și Pennsylvania.

Recunoscând drepturile inalienabile de apărare individuală și colectivă proclamate de Carta ONU cheamă toate statele lumii pentru a colabora împreună la prevenirea și surprinderea actelor teroriste, inclusiv prin creșterea nivelului de cooperare și implementare completă a convențiilor internaționale referitoare la terorism.

În art.1 al Rezoluției se arată faptul că statele lumii trebuie:

să prevină și să suprime finanțarea actelor teroriste;

să condamne, prin orice mijloc, toate preocupările directe sau indirecte, precum și colectările premeditate de fonduri, realizate de cetățenii propriei țări sau de alte persoane aflate pe teritoriul statului, cu intenția de a fi utilizate sau despre care se cunoaște că vor fi utilizate pentru comiterea de acte teroriste;

c)să înghețe fără întârziere fondurile, alte bunuri patrimoniale sau resursele economice ale persoanelor care comit sau intenționează să comită acte teroriste, care participă la desfășurarea acestora sau facilitează comiterea unor asemenea acte;

să interzică oricăror persoane sau unor grupuri de persoane aflate pe teritoriul statului să obțină sau să ofere fonduri, bunuri patrimoniale și resurse economice sau să servicii, direct sau indirect persoanelor care comit sau intenționează să comită, care facilitează sau participă la comiterea de acte teroriste, grupuri conduse sau controlate, direct sau indirect, de asemenea persoane precum și a persoanelor sau grupurilor care acționează în numele sau sub îndrumarea acestor persoane.

FORME, METODE ȘI TEHNICI DE LUPTĂ FOLOSITE ÎN ACȚIUNI TERORISTE ȘI ACȚIUNI ANTITERORISTE

Formele, metodele, pregătirea și mijloacele utilizate în acțiuni teroriste

Terorismul a fost, este și va fi o problemă care va continua să frământe omenirea încă multă vreme, poate chiar în secolul următor. Problematica nu este nouă, ci are rădăcini care datează de la apariția comunităților omenești, dar terorismul prezintă niște complicații nemaiîntâlnite.

Acesta, poate, și datorită mobilurilor diversificare care variază de la caz la caz:

realizarea unui țel politic;

atragerea atenției opiniei publice față de un țel anume;

subminarea autorităților statale sau politice;

eliberarea unor compatrioți aflați în închisoare;

obținerea unor sume de bani;

intimidarea sau influențarea deciziilor unor personalități sau guverne;

răzbunarea.

În ceea ce privește formele de desfășurare a unui atac terorist, problematica este mai simplă, deoarece cele mai evidente forme pot fi clasificate în trei categorii:

represaliile militare duse de unele state, împotriva altora, cunoscute sub denumirea de „terorism de stat”;

atacul direct sau indirect împotriva obiectivelor fixe sau mobile;

atentatul împotriva înaltelor personalități.

Metodele de realizare a actelor teroriste ce prezintă o complexitate deosebită, pot fi clasificate în :

răpirea, luarea de ostateci și sechestrarea de persoane;

ocuparea sediilor unor instituții politice, economice, militare, sociale;

atacul armat asupra persoanelor sau obiectivelor;

acțiuni militare de diversiune tip „comando”;

provocarea de incendii, explozii și avarii;

contaminarea radioactivă, chimică și biologică a unor suprafețe, medii, bunuri de larg consum, precum și a persoanelor sau grupurilor umane;

provocarea de cate de dezordine, tulburarea ordinii și liniștii publice în scop terorist;

deturnarea mijloacelor de transport: aeriene, navale sau rutiere;

atacul de la distanță prin propulsarea unor mijloace și declanșarea de explozii;

folosirea teroriștilor sinucigași;

expedierea de colete și scrisori capcană;

perturbarea și dereglarea unor sisteme electronice în scop terorist;

amenințări și alarme false;

sabotarea în scop terorist.

Desigur, orice acțiune teroristă implică și o anumită pregătire care se poate realiza prin:

culegerea și obținerea de date și informații despre obiectiv (agenții, emisari, simpatizanți etc.);

documentarea asupra obiectivelor vizate (planuri, schițe, hărți, fotografii, filme );

folosiri de acoperiri și legende (calități oficiale, uniforme, documente, profesii );

deghizarea și mascarea;

substituirea de persoane, falsificarea documentelor de identitate, călătorie etc ;

racolarea, selecționarea și pregătirea de noi membrii folosind metode specifice (îndoctrinarea ideologică sau religioasă, șantajul, traficul de influență, mituirea);

infiltrarea de agenți;

disimularea și plasarea dispozitivelor explozive;

cooperarea cu alte organizații teroriste.

În săvârșirea actelor teroriste, teroriștii se folosesc de o sumedenie de mijloace specifice fiecărei metode, precum:

armament și muniție clasică de infanterie;

armament artizanal;

arme albe sau alte obiecte speciale de atac;

explozivi clasici și improvizați;

substanțe incendiare, toxice sau radioactive;

detonatori speciali;

substanțe și compuși biologici;

dispozitive și instalații de atac de la distanță;

plicuri, colete și mașini-capcană;

folosirea miniarmelor nucleare sau atomice;

„viruși electronici” împotriva marilor rețele de calculatoare.

Obiective fixe ce pot fi atacate de teroriști sunt următoarele:

sediile (reședințele) de lucru permanente sau temporare;

reședințele oficiale sau casele de oaspeți pentru cei ce vizitează țara (când au rang de demnitari);

aeroporturi sau porturi (când sunt prezente personalitățile protejate);

obiective culturale, turistice sau de cult – pe timpul prezenței demnitarilor;

obiective industriale, sisteme de comunicații (atunci când se execută vizite de lucru sau oficiale).

Scopul principal urmărit de teroriști este distrugerea acestora, urmată de victime omenești sau de grave implicații internaționale între state.

Dintre cele mai semnificative metode folosite în comiterea de atacuri asupra obiectivelor fixe, mai des vizate în ultimii ani, pot fi amintite următoarele:

Obiectivele fixe asupra cărora se acționează, în principal, de către organizațiile teroriste sunt:

sediile de lucru ale unor instituții de stat sau ale unor personalități, reședințele acestora, agenții sau birouri ale unor organisme internaționale;

obiective care reprezintă un interes național din punct de vedere economic;

obiective ale aviației civile (aeroporturi, aeronave, agenții).

c) Atacul obiectivelor mobile

Deturnarea, ca metodă de acțiune, reprezintă actul premeditat de capturare a unui mijloc de transport, de sechestrare sau ucidere a echipajului și pasagerilor. Deturnarea se execută asupra aeronavelor, navelor, mijloacelor de transport rutier și feroviar. Pentru a acționa în vederea deturnării unui mijloc de transport, în funcție de măsurile de securitate ale acestuia, membrii comandoului nu depășesc numărul de 3-4 indivizi, fiecare din aceștia având sarcini exacte în acțiune (atacul asupra echipajului, ținerea sub control a pasagerilor, percheziționarea pasagerilor, ținerea „legăturii” cu forțele de ordine în vederea expunerii motivelor acțiunii lor etc.)

Ca mijloc rapid de deplasare, dar și vulnerabil la acțiunile teroriste, avionul a constituit ținta deturnării în aer sau la sol.

Declanșarea acțiunii de deturnare se face, de regulă, imediat după decolarea aeronavei, când echipajul este încă ocupat cu manevrele de zbor, iar pasagerii sun legați cu centurile de siguranță. Pătrunderea la bord a teroriștilor se face pe căi legale pentru a nu trezi suspiciuni. Armamentul necesar se află la bord, introdus de complici sau chiar de ei prin ascunderea lui în:

bagajele de mână, obiectele personale sau diferite ambalaje;

aparate portabile de radio, casetofoane, de fotografiat etc.

Actele de terorism aerian pot fi comise nu numai de elemente teroriste, ci și de autorii unor infracțiuni de drept comun care vor să scape de urmărire, de protestatari sau chiar dezechilibrați mintal.

Nu sunt lipsite de interes și alte aspecte ce rezultă din cazuistica internațională cu privire la deturnări:

uneori deturnările sunt numai aparente urmărindu-se în realitate răpirea unor personalități;

unele deturnări au fost făcute de indivizi care nu au folosit arme reale, simulând că sunt înarmați;

utilizarea unor stații radio – pirat, pe care le folosesc pentru dirijarea greșită a aeronavei.

Organizațiile teroriste cunosc faptul că este destul de important pentru o țară să existe o bună organizare și desfășurare a acestui sector de activitate și, de aceea, ei au început să atace mijloacele de transport, folosind metode și mijloace diversificate.

De regulă, teroriștii folosesc metoda de plasare a unor dispozitive explozive în interiorul mijloacelor de transport sau le atacă în modul cel mai clasic și cât se poate de direct.

Ca o concluzie, acțiunile teroriștilor se pot încheia prin:

retragerea membrilor comandoului după acțiune:

predarea teroriștilor organelor de ordine (pentru a evita confruntarea în speranța eliberării ulterioare):

autosacrificarea (teroriștii sinucigași).

d) Acțiunile acoperite și acțiunile indirecte

Din analiza acțiunilor teroriste pe plan mondial, rezultă că mijloacele cele mai folosite sunt explozivii prevăzuți cu sisteme de declanșare aparent simple, dar greu de dezamorsat.

* Expedierea de obiecte explozive

Este o metodă de acțiune ce constă în trimiterea, înmânarea unor colete, plicuri, scrisori, buchete de flori, cadouri cu încărcături explozive sau otrăvitoare. Încărcăturile explozive presupun, mai ales, folosirea explozivilor plastici, deoarece sunt ușor de manevrat, sunt puternici și greu de depistat.

Expedierea obiectelor explozive se face prin poștă obișnuită sau prin persoane deghizate în poștași sau curieri.

Plicurile explozive sunt prevăzute cu dispozitive de amorsare mecanice, electrice, cu celulă fotoelectrică sau diferite combinații. Uneori, pentru a suplini dezamorsarea plicului-capcană, conținutul acestuia se impregnează cu o substanță chimică sau bacteriologică cu efect lent.

* Plasarea de încărcături explozive

Este metoda cel mai des folosită în cadrul acțiunilor acoperite constând în plasarea unei încărcături explozive acționată cu dispozitive clasice ori artizanale. Locul de plasare este ales în funcție de mediul sau obiectul vizat.

Astfel, atunci când se prevede un atentat asupra unor mijloace în deplasare, încărcătura explozivă trebuie să fie cât mai aproape de axul drumului, în locuri ce permit ascunderea acesteia (obiecte, mașini, guri de canal, rigole de scurgere a apei etc.).

Pentru deraierea unui tren se plasează încărcătura explozibilă în apropierea dintre linii, la panoul de comandă al acestora, la pilonii de susținere ai podurilor, sub șină sau dacă este posibil în bagajele plasate în tren.

Plasarea de încărcături la „obiectivele fixe” se face, de regulă, prin abandonarea de valize, genți, colete în locuri pretabile (nișe, intrânduri, subsoluri, săli de așteptare, holuri etc.). pentru a asigura secretul acțiunilor și succesul acestora, de foarte multe ori teroriștii au recurs la deghizarea, trucarea ori ascunderea mijloacelor dispozitivelor explozive:

pătrunderea elementelor teroriste în obiectivele fixate, sub diferite legende, acoperiri legale;

abandonarea „obiectului exploziv” când trec pe lângă obiectiv, profitând de neatenția elementelor din dispozitiv;

distragerea atenției elementelor din obiectiv (femei, solicitarea unei informații banale, solicitarea de ajutor etc.), concomitent cu plasarea încărcăturii de către un complice;

folosirea de persoane corupte, trădarea din rândul personalului obiectivului pentru a introduce explozivul în obiectiv;

abandonarea unui automobil-capcană în zona obiectivului;

plasarea de explozivi pe șosele (îngropate, în coșuri de gunoi, rigole, canale etc.);

fixarea unor bombe magnetice sub autoturisme aflate în locurile de parcare nesupravegheate;

lansarea dispozitivelor explozive în obiectivul vizat, de pe locuri înalte, de la ferestrele clădirilor vecine etc.

* Acțiunile indirecte (psihologice) sunt acele acte de intimidare, influențare și amenințare cu violența săvârșite prin lansarea premeditată de zvonuri, alarme false, apeluri telefonice, șantaj, derută și panică în rândul personalităților sau al unei mase mari de oameni.

Amenințările sau cererile adresate (prin telefon și sesizări anonime) diferitelor personalități sau instituții oficiale reprezintă metoda cea mai des folosită. Amenințările se fac în mod direct asupra persoanei sau indirect prin acțiune asupra familiei acesteia.

Exemplele despre acest gen de acțiuni teroriste sunt aproape cotidiene.

Într-o acțiune teroristă elementele surprinderii pot fi prezente în totalitate sau în parte. Contracțiunea din partea forțelor de protecție și de pază nu poate face abstracție de ele. Cele mai anevoie de dejucat sunt atacurile asupra demnitarilor efectuate cu scopul de a-i suprima, îndeosebi când aceștia participă la activități ce se desfășoară în prezența unui public numeros și eterogen, în care s-au infiltrat elemente ostile, de felul întâlnirilor în aer liber, al mitingurilor, diferitelor activități, festivități, comemorări cu caracter civil, militar sau religios.

Cunoscând acest aspect al psihologiei umane, serviciile menționate sunt în alertă continuă. Cu toate acestea, sistemul instalat de ele pentru protecția obiectivelor are, nu o dată, fisuri și destule atentate reușesc, așa cum rezultă din analiza evenimentelor de acest gen din lume.

.Forme și procedee de luptă specifice acțiunilor antiteroriste.

.Cooperarea în plan internațional

deși terorismul internațional este unanim condamnat ca fenomen, diversele acte de terorism fac în prezent obiectul unei încriminări internaționale numai în măsura în care acestea sunt convenționale.

Chiar dacă terorismul internațional este respins ca fenomen, el a devenit tot mai frecvent, necesitând o cooperare internațională pentru a-l combate.

Dreptul internațional reglementează utilizarea forței de către o țară pe teritoriul altor țări, dacă prin acesta se urmărește capturarea sau atacarea teroriștilor sau salvarea ostaticilor. În măsura în care reprezintă încălcări grave ale convențiilor internaționale, actele teroriste devin crime universale pe baza legislației acceptate de toate părțile.

Sub egida Organizației Națiunilor Unite, au fost adoptate trei convenții internaționale referitoare la : infracțiuni și alte acte care se pot produce la bordul aeronavelor (Tokyo, 1963), reprimarea capturării ilicite de aeronave (Haga, 1970), reprimarea actelor îndreptate împotriva securității aviației civile (Montreal, 1971).

Față de aceste reglementări, legislația internă reflectă preocupările statului român și contracararea și prevenirea acțiunilor teroriste.

* *

*

Personalitatea teroristului

Atunci cand, prin intermediul mass-media, aflam de acte teroriste, mai totdeauna cei care le savarsesc sunt prezentati ca fiind instabili psihic, cu un comportament care iese din limitele firesti. Marea majoritate a teroristilor nu sunt nici pe departe instabili psihic, psihopati sau cu un comportament predominant violent. Astfel de oameni ar reprezenta un pericol pentru insasi organizatia care i-ar accepta ca membri.

Ratiunile pentru care anumite persoane se alatura gruparilor teroriste sunt importante pentru felul in care acestea actioneaza ulterior. Numai cativa sunt implicati in plasarea bombelor si luarea de ostatici. Ei sunt aceia care ofera sau strang, prin fundatii, sume importante de bani, simpatizantii care isi pun la dispozitie casele, observatorii atenti care furnizeaza informatii, specialistii care fac bombele sau chiar politicieni implicati direct in actiunile teroriste sau care se transforma in purtatori de cuvant. Desi motivatiile pentru care fiecare din aceste categorii actioneaza sub umbrela unei organizatii teroriste sunt diferite, ele sunt in masura, impreuna, sa puna la punct o retea eficienta, functionala, capabila sa-si implineasca, prin mijloacele specifice, obiectivele.

Unii sunt nemultumiti de ceea ce societatea le ofera sau sunt convinsi ca sunt mult mai capabili decat ii considera cei din jurul lor. Unul dintre aspectele importante ale motivatiei umane este nevoia de afiliere, necesitatea de relationare, de obtinere a unor aprecieri pozitive de la cei din jur. In lipsa acestora, se nasc frustrarile, iar necesitatea de a gasi un vinovat, responsabil de toate neajunsurile personale, determina afilierea la un grup care identifica un acelasi „tap ispasitor“.

Decizia de a utiliza violenta nu este asa de usor de luat. Dar, pentru un individ care a devenit dependent din punct de vedere emotional de un grup nu mai este atat de dificil sa aleaga intre a utiliza metodele pe care grupul le preconizeaza si a-l parasi. O puternica nevoie de apartenenta la grup si persistenta ratiunilor care i-au indrumat pasii spre acesta il pot determina, in cele din urma, sa accepte violenta si crima.

Un prim pas este eliberarea completa de ideea ca oameni nevinovati pot sa-si piarda viata ca urmare a actiunilor in care teroristul este implicat. Cum scopul organizatiei este mai important, iar la indeplinirea acestuia poate contribui si el, chiar in mod decisiv, sentimentul utilitatii si impresia ca este o persoana a carei autoritate trebuie respectata isi fac cu usurinta loc. In plus, liderii grupului terorist dezumanizeaza viitoarele victime, acuzandu-le de crime si alte faradelegi, mai mult sau mai putin imaginare, iar unele tinte sunt identificate doar ca structuri si organizatii, abstractii depopulate de fiinte umane care isi au propria existenta.

Se accepta, in general, ca factorii emotionali devin semnificativi dupa ce indivizii obtin statutul de membri ai grupului terorist. Acesta le ofera noilor sositi o contracultura centrata in jurul propriilor norme si valori menite sa contribuie la indoctrinare. El tinde sa-i izoleze pe membri de societate (informatiile sunt filtrate sau contracarate), sa controleze cu strictete pe fiecare in parte asigurand coeziunea necesara, uniformizarea si deplina obedienta fata de centru. Grupul se intemeiaza pe o anumita omogenitate din perspectiva ideilor politice si/sau religioase impartasite, a valorilor si obiectivelor stabilite, ceea ce ii determina pe membrii sai sa-si perceapa propriul viitor numai in cadrul acestuia, teama de a fi abandonati, din diferite motive, fiind una dintre spaimele lor majore.

Atunci cand discutam despre psihologia teroristului trebuie subliniate doua aspecte esentiale, care fac din grupurile teroriste redute greu de combatut si distrus. Primul este acela ca teroristul, in general, are o foarte puternica motivatie si forta acestei motivatii este principalul instrument care ii ingaduie sa ucida si sa se sinucida in actiuni kamikaze. Al doilea este ca teroristii actioneaza in mod obisnuit in grupuri bine inchegate, care intaresc motivatiile si incurajeaza tendintele agresive ale membrilor, inlaturand sentimentele de vinovatie pe care unii le-ar putea incerca pentru consecintele actiunilor intreprinse.

Cum se pregateste un terorist?

La putin timp dupa atentatele de la 11 septembrie 2001, revista „Newsweek“ a publicat un articol pe baza unei anchete intreprinse in mai multe tari ale lumii si a marturiilor unor militanti fundamentalisti aflati in inchisoare datorita participarii la actiuni teroriste, despre modul in care sunt pregatiti viitorii teroristi kamikaze, fanaticii patrunsi de ura, care nu pregeta sa-si sacrifice viata pentru a o distruge pe a altora.

Ahmed Ressam, un algerian de 34 de ani, somer si fascinat de filmele cu Clint Eastwood, a povestit autoritatilor americane, cu care coopereaza in speranta reducerii pedepsei primite, cum a fost verificat de Abu Zubaida la Peshawar (Pakistan), fiind trimis apoi peste granita, in Afghanistan, in tabara de la Khalden. Numarul celor aflati aici, timp de sase luni cat Ressam a fost instruit, a fluctuat intre 50 si 100 de oameni, grupati pe tarile de origine, o celula fiind compusa din 5-6 membri. Faceau instructie cu arme si munitii achizitionate de la talibani, invatand cum sa arunce in aer uzine electrice si de gaze, aeroporturi, cai ferate, mari corporatii sau hoteluri cu sali de conferinte. Au invatat sa utilizeze gaze toxice la gurile de aerisire ale cladirilor corporatiilor sau ale blocurilor de locuinte. Au deprins tehnici de supraveghere si cum sa se deghizeze in turisti care fotografiaza, cum sa foloseasca fraudulos cartile de credit, cum sa obtina o slujba si sa se comporte onorabil pentru a nu atrage atentia asupra lor. Li s-a sugerat sa evite moscheile si imbracamintea care ar putea sa sugereze vreo legatura cu islamul. Li s-au dat sa citeasca numeroase fatwa (decrete religioase) care justificau atacurile impotriva americanilor si a intereselor lor peste tot in lume. Ressam a fost trimis apoi in Canada, unde urmau sa faca rost de bani (inclusiv prin spargerea bancilor), ei fiind invatati sa supravietuiasca fara un sprijin financiar din afara si sa actioneze (independent unii de altii) la primul semnal primit.

In mod sigur alte celule continua sa existe pe teritoriul SUA si al altor state. Pozand in turisti sau oameni cumsecade care, luandu-si locuinte cu chirie, se poarta politicos cu vecinii, ei asteapta momentul marii confruntari.

Sase detinuti din inchisoarea Guantanamo au fost pusi sub acuzare pentru implicare directa in atentatele de la World Trade Center. Printre ei se numara si Khalid Sheik Mohammed, un islamist de origine pakistaneza, considerat creierul atacurilor. El a recunoscut, in timpul interogatoriilor, ca a organizat masacrul din 11 septembrie 2001 ?de la A la Z?. Confesiunea sa e insa contestata de gruparile pentru protectia drepturilor omului, care spun ca marturia a fost obtinuta prin metode ilegale. Aceasta ipoteza a cistigat tot mai multi adepti in ultima vreme, dupa ce CIA a recunoscut oficial ca a folosit tehnica ?simularii inecului? in timpul anchetei.

In pofida controverselor iscate pe marginea procesului, autoritatile americane au dat asigurari ca cei sase suspecti de la 11 septembrie vor avea parte de o judecata corecta. ?Vor beneficia de un proces complet, de avocati civili si militari si de respectarea deplina a drepturilor omului?, a declarat secretarul american pentru securitate interna, Michael Chertoff.

Organizatiile pentru protectia drepturilor omului au ridicat serioase semne de intrebare cu privire la credibilitatea acestui proces. ?E posibil ca acesti oameni sa ajunga la pedeapsa capitala, in urma unor confesiuni obtinute prin tehnica ?simularii inecului? sau dupa perioade lungi de nesomn. Nu acesta este raspunsul?, se arata intr-un comunicat Human Rights Watch.

Pe 11 septembrie 2001, 19 teroristi au deturnat patru avioane de pasageri si le-au transformat in arme de atac. Doua aeronave s-au lovit de turnurile gemene de la World Trade Center, iar o alta s-a prabusit peste o aripa a Pentagonului. Cel de-al patrulea aparat se indrepta spre Casa Alba, insa s-a prabusit in Pennsylvania, dupa ce calatorii au incercat sa-i imobilizeze pe teroristi. In total, aproape 3.000 de oameni au murit in atentate. Washingtonul spune ca gruparea terorista al-Qaeda este responsabila pentru atentate.

Pina acum, o singura persoana a fost condamnata pentru implicare in aceasta tragedie. In 2005, marocanul Zacarias Moussaoui a fost condamnat la inchisoare pe viata pentru ca a tainuit informatii ce puteau preveni atacurile.

Cine a semanat teroarea la World Trade Center

Cei sase indivizi pusi sub acuzare pentru masacrul de la 11 septembrie sint considerati deosebit de periculosi.

Khalid Sheik Mohammed, sau creierul atentatelor de la 11 septembrie, este considerat unul dintre cei mai periculosi teroristi din lume. Pe linga atacul de la World Trade Center, el a recunoscut ca a fost implicat in alte 30 de atentate in intreaga lume. In plus, Khalid sustine ca l-a decapitat pe jurnalistul american Daniel Pearl, in 2002. Barbatul a fost capturat in Pakistan, in 2003, iar la acea vreme era numarul trei in reteaua al-Qaeda.

Teroristul s-a nascut in Kuweit, din parinti de origine pakistaneza, si s-a alaturat miscarii radicale islamiste la virsta de 16 ani. Dupa ce a absolvit colegiul in SUA, a plecat in Afganistan, unde l-a cunoscut pe Osama bin Laden. A devenit, in scurt timp, un om de nadejde in organizatia sa.

Ramzi Binalshibh e considerat coautorul planurilor privind atacurile de la World Trade Center. A devenit un membru de vaza al celulei al-Qaeda din Hamburg, la inceputul anilor ?90, cind a cerut azil in Germania si s-a inscris la universitate. In 1999 a plecat in Afganistan impreuna cu alti trei colegi de organizatie ca sa-l intilneasca pe Bin Laden. Potrivit anchetatorilor americani, Binalshibh voia sa se afle printre oamenii care au deturnat avioanele pe 11 septembrie 2001. Planul lui a fost insa dat peste cap, deoarece nu a primit viza de SUA. S-a reorientat atunci spre organizare si a transmis permanent ordinele conducerii al-Qaeda din Afganistan catre agentii kamikaze din Statele Unite. In plus, barbatul s-a ocupat si de transferul banilor pentru atacuri. Binalshibh a fost capturat in Pakistan, in septembrie 2002.

Mohammed al-Qahtani a vrut sa intre in SUA in august 2001 pentru a participa direct la atentate. Autoritatile din Orlando, Florida, nu i-au permis insa accesul in tara, asa ca s-a intors la Dubai. A fost capturat in Afganistan, iar in timpul detentiei si-a acuzat mai multi colegi de puscarie ca au legaturi cu al-Qaeda. Ulterior, a retractat aceste afirmatii despre care avocatul lui spune ca au fost smulse cu ajutorul torturii.

Mustafa Ahmad al-Hawsawi a fost unul dintre finantatorii atentatelor de la World Trade Center. E banuit ca s-a intilnit cu mai multi lideri al-Qaeda, inclusiv cu Osama bin Laden, la scurt timp dupa 11 septembrie 2001, si a aranjat transportul pentru citiva dintre teroristii care au deturnat avioanele. Marturia sa a fost folosita la condamnarea lui Zacarias Moussaoui. Al-Hawsawi a fost capturat in Pakistan, in 2003.

Ali Abd al-Aziz Ali este unchiul complotorului sef de la 11 septembrie, Khalid Sheik Mohammed. El a fost mina dreapta a lui Khalid pe perioada pregatirii atacurilor. Nascut in Balucistan si crescut in Kuweit, barbatul a fost initiat in tainele terorismului de varul sau, Ramzi Yousef, arestat de autoritatile americane pentru implicare in atacurile de la World Trade Center din 1993. Potrivit Washingtonului, el a contribuit la finantarea operatiunii din 11 septembrie si a facilitat comunicatiile intre conducerea al-Qaeda din Afganistan si teroristii din teren. A fost prins in Pakistan in 2003.

Walid Bin Attash a fost bodyguardul personal al lui Osama bin Laden. Originar din Yemen, el a ajutat la organizarea atacului asupra navei americane USS Cole, in 2000 (atacul s-a soldat cu moartea a 17 marinari.) De asemenea, Attash a recunoscut ca, in 1998, a fost implicat in atentatele asupra ambasadelor americane din Kenya si din Tanzania, soldate cu 213 morti. In privinta operatiunii de la 11 septembrie, el e acuzat ca s-a intilnit cu doi dintre participantii directi ca sa-i ajute sa verifice zborurile dinspre SUA spre Asia. A fost capturat in 2003.

Terorismul ramîne, în esentă, o problemă politică. Politicienii, diplomații, structurile forțelor informativ-operative trebuie să țină cont de impactul produs de orice tip de răspuns la un act terorist, de consecinățele asupra intereselor politice și naționale și, mai ales, dacă costurile economice, politice, sociale sau financiare justifică amploarea răspunsului preconizat ca pedeapsă. Contraatacurile excesive aplicate organizațiilor teroriste, uciderea unor oameni nevinovați prin amploarea pedepsei au dovedit deseori că duc la rezultate opuse dorințelor de eradicare a fenomenului. De aceea, este nevoie de a studia foarte bine fenomenul, motivațiile care stimulează acțiunile teroriste, izvoarele acestuia și numai dupa aceea să se treacă la măsuri coercitive.

Specialiștii în analize sociale și politice susțin că nici o formă de terorism nu poate rezista în fata unor guvernări sau a unor puteri ce se dovedesc flexibile, deschise spre reforme, care-i favorizează pe moderați și care fac orice efort pentru ușurarea situației celor defavorizați de sistem, de relațiile sociale sau politice. Iată de ce se impune cu necesitate un acord internațional asupra definirii făra ambiguitați a terorismului.

Fără o definire clară a acestui fenomen, se poate ajunge la abuzuri practicate de unele puteri economice, politice sau militare, avînd ca țel ascuns scopuri strategice sau geopolitice, folosind manipularea informațională în cîștigarea unui acord masiv pentru declanșarea unor intervenții militare punitive, acțiuni care în era armelor biologice, chimice și a celor nucleare pot deveni foarte periculoase pentru întreaga planetă. Se impune, de asemenea, instituirea de mecanisme, construirea unor instituții la nivelul organismelor internaționale (Consiliul de Securitate, de exemplu, să-și asume sarcini în acest sens) care să poată interveni urgent în astfel de crize.

Atacurile de la 11 septembrie 2001 in mod logic NU au putut fi regizate si indeplinite de niste teroristi arabi inarmati cu cutite de plastic, ci de oameni puternici si foarte bogati care dispuneau de dispozitive militare pe teritoriul SUA -cu scopul de a crea FALSE motive pentru atacarea unor tari arabe bogate in petrol, care nu se aflau sub control american.
Intentiile adevaratilor criminali de la 11 septembrie au fost multiple, iata doar cateva:

* Cresterea spectaculoasa a profiturilor industriei de armament. SUA cheltuieste IN FIECARE AN aproape 500 de miliarde de dolari pentru inarmare din buzunarul contribuabililor !

Dat fiind faptul ca demolarea turnurilor a constituit o operatiune de mare amploare din punct de vedere militar, e foarte probabil ca tocmai industria de armament americana sa fi furnizat dispozitivele high-tech folosite la atacuri si la demolari.

* Cresterea puternica a pretului petrolului, pentru obtinerea de profituri imense de catre companiile petroliere occidentale si de catre printii arabi ai petrolului !

Acum 5 ani pretul petrolului era de circa 25 $/baril, iar acum este de peste 60 $/baril, deci mai mult decat dublu !!!

Asa ca, atunci cand platim peste 30.000 de lei pe litrul de benzina, e bine sa ne amintim ca pretul normal ar fi de numai 15.000 de lei. " -caci de la atacurile asupra turnurilor gemene a pornit acest razboi . Si daca si produsele din magazine vi se par prea scumpe, asta se datoreaza in buna parte tot pretului umflat al energiei, caci orice produs necesita energie pentru a fi fabricat si transportat catre magazine. deci atacurile de la 11 septembrie ne-au afectat si noua in rau viata de zi cu zi. Nu putem spune ca asta s-a intamplat doar in America, asa ca pe noi nu ne priveste.

Casele Regale arabe probabil ca au acceptat ca lumea araba sa devina sperietoarea terorista a Occidentului in schimbul dublarii profiturilor lor personale si asa imense, prin dublarea pretului petrolului.

Mai trebuie cunoscut si adevarul despre organizatia Al-Qaida: aceasta a fost infiintata si finantata de catre serviciul secret american CIA in timpul vechiului razboi din Afganistan, pentru a duce lupte de guerilla impotriva soldatilor rusi care ocupasera Afganistanul. Iata deci ca Al-Qaida lucreaza inca de atunci tot in interesul americanilor, atentatele comise de ea (sau de diverse servicii secrete in numele ei) servind drept motiv pentru mentinerea trupelor de ocupatie in diverse tari arabe, in special Afganistan si Iraq. Casele regale arabe stiu si aproba acest lucru in mod tacit. Familia Bin Laden este una dintre cele mai bogate familii din Arabia Saudita, dublarea pretului petrolului facand-o si pe ea mult mai bogata decat era deja. Bineinteles ca americanii nu au nici un interes sa-l prinda pe Osama Bin Laden, atata timp cat el le face jocul.

Motivul principal este acela ca Iranul, care este pe locul 2 in OPEC la productia de petrol, va deschide in luna martie 2006 o Bursa Petroliera proprie in care tranzactiile se vor face in Euro, NU in dolari. Americanii vor cu orice pret sa impiedice deschiderea acestei burse, pentru ca ea va duce la scaderea masiva a cursului dolarului american (la fel a facut si Saddam Hussein in 2002: a vrut ca petrolul irakian sa fie platit in euro in loc de dolari, de aceea Irakul a fost invadat sub pretextul eliminarii unor presupuse arme de distrugere in masa, care nu au fost gasite nici pana acum. Toata tevatura actuala cu programul nuclear iranian e doar un circ menit sa justifice atacarea Iranului – motivul adevarat e de ordin economic).

Iata si de ce: pana acum petrolul se vinde la bursele din Londra si New York NUMAI in dolari, ceea ce inseamna ca orice tara care vrea sa cumpere petrol trebuie sa cumpere intai dolari, contribuind astfel la cresterea cererii de dolari pe pietele monetare si implicit la cresterea cursului dolarului in raport cu monedele celorlalte tari. Astfel, dolarul are o mare putere de cumparare si SUA raman o mare putere mondiala.

DAR daca incepand cu luna martie 2006 orice tara va putea cumpara petrol din Iran in euro, atunci cererea de dolari va scadea brusc si de asemenea cursul dolarului va scadea foarte mult, lovind in plin economia americana. Chiar si unii senatori americani, cum ar fi republicanul Ron Paul, recunosc pe fata acest fapt. Dar oficialii americani nu vor sa se intample acest lucru, de aceea vor ataca Iranul probabil in martie sau aprilie 2006.
Peste 3000 de oameni care au murit la 11 septembrie 2001 li s-ar fi parut imposibil de crezut daca cineva le-ar fi spus in dimineata acelei zile ca in cateva ore vor fi morti cu totii iar turnurile gemene vor fi complet la pamant. Dar guvernantii criminali din America nu tin cont de ceea ce cred sau vor oamenii, ei nu tin cont decat de interesele lor si nu se sfiesc sa omoare propriii concetateni cu miile pentru a-si atinge scopurile murdare ! In ciuda faptului ca trambiteaza permanent principiile democratiei, ei nu au absolut nici un respect pentru cetateanul de rand, care e vazut de ei doar drept carne de tun si platitor de impozite.

Iar in caz ca nu stiati, conditiile in care militarii americani au voie sa foloseasca teritoriul nostru si facilitatile puse la dispozitie inseamna practic O PREDARE NECONDITIONATA SI PE GRATIS a Romaniei dupa cum urmeaza:

O ALTERNATIVA SIMPLA LA "RAZBOAIELE PETROLULUI" -Energia gratuita !

Petrolul, aceasta materie prima pentru care se duc razboaie si mor sute de mii de oameni, nici nu ar fi necesar, caci exista o forma de energie in natura, practic "in aer", care este gratuita si care ar rezolva imediat criza energetica a omenirii. Sursa acestei energii este miscarea browniana cvasi-infinita a moleculelor care compun aerul, miscare care la randul ei este alimentata de Soare. DAR EXISTA O PROBLEMA CU ENERGIA “DIN AER” : ca si aerul, ea nu poate fi vanduta, de aceea sefii marilor industrii energetice, precum si statele si guvernele lor tin secreta existenta acestei energii si nu permit dezvoltarea aparatelor care o capteaza pentru ca acestea ar strica marea afacere a comertului cu energie conventionala. bineinteles cei care au de suferit sunt consumatorii, care sunt obligati sa plateasca bani grei pentru curentul electric de la priza, pentru benzina si pentru energia termica, cand de fapt ar putea avea pentru toate acestea un inlocuitor gratuit !!!

Atentatele de la 11 septembrie 2001 (cunoscute sub denumirea 9/11 de anglofoni) au constat dintr-o serie de atentate sinucigașe care a implicat deturnarea a patru avioane de pasageri. Avioanele au fost folosite ca bombe aeriene; aproximativ 3.000 de persoane au fost ucise (după surse oficiale) pe data de 11 septembrie 2001. Pe lângă pierderile omenești, Turnurile Gemene ale World Trade Center și alte cinci edificii au fost distruse sau s-au dărâmat parțial; încă 23 de edificii și Pentagonul au fost afectate.

Turnurile gemene luand foc

La puțin timp după atacuri, Statele Unite au acuzat gruparea fundamentalistă islamistă al-Qaeda de contribuire la atentate. Acest lucru a început așa-numitul "Război contra terorismului", care a provocat retragerea talibanilor de la guvernarea Afganistanului în octombrie 2001, dar care a păstrat implicarea saudiților în interesele americane. Invazia Irakului din 2003 a fost considerată de unii ca parte a războiului contra terorismului, deși acest lucru a fost mult timp în discuție. După atacuri, guvernul american a supus la presiune grupurile pe care le acuza de terorism, precum și toate guvernele și țările pe care le acuza de susținerea acestuia. De asemenea din cauza atentatelor, opinia publică s-a centrat mai ales pe securitatea națională, creându-se chiar o nouă agenție federală, Departamentul de Securitate Națională

11 septembrie 2001

Marți 11 septembrie 2001, lumea s-a văzut zguduită de știrea atacului terorist cel mai devastator al istoriei. E posibil să fi murit sute de persoane și alte mii să fie rănite după ce două avioane au intrat turnurile lui World Trade Centre inima districtului financiar al New Yorkului.

Avioanele erau de pasageri iar unul aparținea companiei American Airlanes, un Boeing 767 care zbura dinspre Boston. Primul avion a intrat primul turn cu puțin intre de ora nouă dimineața. Se putea vedea o mane coloană de fum ieșind din turnul de o sută zece etaje, care apoi a rămas complet distrus. La puțin timp după aceea s-a lat același lucru cu cel de-al doilea turn. Se puteau vedea oamenii aruncu-se de la ferestre, scene de o teroare ingrozitoare. In turnuri lucrau circa 50.000 de persoane, deși pare-se că momentul atacului se aflau acolo 6.000 de oameni, dintre care mulți au murit sau au fost răniți.

Clădirile, cele mai inalte ale New Yorkului, erau o populară atracție turistică, găzduiau birouri ale intreprinderilor financiare și atacul s-a produs în momentul când angajații și turiștii începeau să sosească în clădire. Deja suferiseră alt atac terorist în 1993 în care șase persoane au murit și 1.000 au fost rănite. Acum nu mai există, s-au transformat în ruine.

Dar atacurile nu s-au sfârșit aici. În alt incident, un avion s-a prăbușit la Pentagon, în Washington. În Pennsylvania, oficialii aeroportului Somerset County au informat că un avion se prăbușise în nord, la circa optzeci de mile la sud-est de Pittsburg.

Se afirma de asemenea că mai erau și alte avioane sechestrate care se îndreptau spre Washington. Străzile Washingtonului și ale New Yorkului erau prada panicii. Podurile și tunelurile New Yorkului erau aglomerate, pline de persoane care se temeau de noi atacuri. Tragediile au uluit întreaga țară și autoritățile se temeau de noi atacuri, astfel că au evacuat Capitolul, Casa Albă, Departamentul de Stat și alte departamente federale. În aeroporturile din SUA s-au anulat toate zborurile. După ce s-a informat de o explozie la Capitol, guvernul federal a ordonat închiderea tuturor clădirilor din zona Washingtonului. O oră mai târziu guvernul federal a ordonat închiderea tuturor locurilor cunoscute ale țării, inclusiv monumentul lui Washington sau statuia libertății.

Oficialii americani au descris repede incidentul ca pe un atac terorist. Pare-se că FBI-ul înaintea ciocnirilor investiga rapoarte ale unui avion sechestrat. Președintele George Bush s-a întors la Washington și s-a convocat o reuniune de securitate națională. A declarat că exploziile erau un „aparent atac terorist și terorismul împotriva națiunii noastre nu va rămâne nepedepsit”. Pentru prima oară în istoria Statelor Unite președintele a ordonat paralizarea țării.

Președintele Bush a ordonat o cercetare pe scară largă pentru a-i „găsi pe vinovați”. „Am ordonat ca toate resursele guvernului federal să se dedice ajutorului victimelor și familiilor lor”, și apoi a propus o rugăciune în memoria victimelor.

Acest act terorist are un caracter absolut criminal și trebuie condamnat, deși nu din motive ipocrite așa cum fac Blair și Bush. Noi, marxiștii ne opunem terorismului individual pentru că este contraproductiv și este numai o armă care servește sectoarele cele mai reacționare ale clasei dominante. Și acesta este un exemplu clar: această atrocitate sângeroasă va fi utilă numai marilor întreprinderi și imperialismului american. Ea însă va da lui Bush undă verde ca să facă tot ce vrea în Orientul Mijlociu și în întreaga lume. Opinia publică americană acum va fi dispusă să accepte o politică reacționară, înăuntru și în afară granițelor lor.

Asupra opiniei publice va avea un efect asemănător celui pe care l-a avut atacul de la Pearl Harbour, pe care în public Roosvelt l-a condamnat, și de care în sinea lui s-a bucurat. Populația americană va fi dispusă acum să accepte orice fel de atrocități îmotriva insurgenței, a activităților teroriste în străinătate, și de asemenea va permite guvernului să aplice o legislație reacționară și antidemocratică în SUA.

Cine este în spatele atacurilor?

Acum nici un grup un și-a asumat răspunderea atacurilor, dar mulți observatori au învinuit grupuri din Orientul Apropiat. La început s-a semnalat Frontul Democratic pentru Eliberarea Palestinei, apoi această organizație a negat orice responsabilitate, și cu siguranță este adevărat că nu au fost ei. Acest atac atât de ambițios implică sechestrarea simultană a patru avioane diferite pe sol american, a trebuit să conteze pe o bună planificare și organizare, care o fi durat luni sau chiar ani. Realitatea este că nici unul din grupurile de rezistență palestiniene nu are gradul de organizare necesar, nici sprijinul financiar și infrastructura necesară pentru un astfel de atac. Nu este posibil să spunem cu certitudine cine este în spatele acestor atacuri. În unele atentate anterioare a fost învinuit „terorismul din Orientul Apropiat” iar până la urmă s-au dovedit a fi opera unor organizații americane de extremă dreaptă.

„Acesta este poate atacul terorist cel mai îndrăzneț produs vreodată în lume”, acestea sunt cuvintele lui Chris Yates, un expert în aviație la Jane’s Transport din Londra. „Necesită o mare operație logistică, numai puține grupuri teroriste în lume pot s-o facă și primul de pe listă este … Osama Bin Laden”.

Este evident că acest atac corespunde scopurilor și metodelor lui Bin Laden și că acesta dispune de mijloacele necesare pentru a-l înfăptui. Bin Laden a cerut musulmanilor din toată lumea să atace și să ucidă americani. Acum trei săptămâni a anunțat un „atac fără precedent” împotriva intereselor SUA datorită sprijinului acordat de Washington Israelului. Acest om și mișcarea lui nu au nimic comun cu socialismul sau cu orice alt scop progresist, el este reprezentantul reacțiunii celei mai mânioase. Dar a-l acuza pe Bin Laden nu este suficient. Este necesar de asemenea a explica cine este el și de ce a apărut.

Nu trebuie să uităm că Bin Laden a fost inițial finanțat, înarmat și sprijinit de către imperialismul SUA și este o creație a CIA. Când Washingtonului nu-i convenea să utilizeze fundamentalismul islamic ca armă împotriva Uniunii Sovietice n-a avut nici un scrupul pentru a-i sprijini pe acești reacționari și asasini de mase. Atâta vreme cât omorurile se produceau departe de țara lor, în Afganistan sau în Orientul Apropiat, acești ipocriți închideau ochii. Acum, subit, descoperă că Bin Laden și alții ca el sunt „dușmanii civilizației”. Dar în acest caz, amenințarea civilizației are pecetea: „made în USA”.

Este evident că sunt multe elemente enigmatice în acest măcel. Cum de-au putut teroriștii să dirijeze acest atac fără să alerteze agențiile de inteligență americane? În acest atac au participat mai multe persoane, un aparat complex și a avut mult timp de pregătire. Cum de toate astea i-au scăpat inteligenței americane?

Zice-se că este greu să pătrunzi în organizațiile teroriste. Adevărul este exact contrar. CIA are rapoarte amănunțite ale tuturor acestor grupări și fără îndoială are și spioni și informatori în rândurile lor, inclusiv provocatori, care se caracterizează prin atitudinea lor extremistă.

În trecut, serviciile secrete au înregistrat mari succese în evitarea unor atacuri teroriste. De această dată, un atac atât de masiv și uimitor dovedește eșecul întregii rețele de inteligență. Experții britanici au comentat că eșecul inteligenței americane vizavi de acest atac este uluitor, în realitate este de inexplicabil.

Cum este posibil ca CIA să fie atât de neștiutoare și ineptă ca să permită acest atac în sistemul nervos al națiunii? Există o posibilitate care nu s-a menționat, și anume aceea ca acest atac să fie rezultatul unei provocări scăpate de sub control. Lumea semănată de intrigi, sfidări și contrasfidări care caracterizează activitățile serviciilor secrete, creează posibilitatea ca un sector al establishment-ului militar american să fi permis teroriștilor să lanseze un atac pe teritoriul Statelor Unite ca o formă de a spori sprijinul public unei politici mai agresive și îndrumării. Acest lucru ar explica surprinzătorul eșec al inteligenței SUA, deși natura devastatoare a atacului sugerează că provocarea le-a scăpat de sub control.

Un lucru este cert. Consecința atacului va fi întărirea imperialismului și a aripii de dreapta în SUA. Încă o dată vedem consecințele reacționare ale terorismului individual, pe care noi, marxiștii, îl condamnăm fără condiții.

Efectele economice

Efectele economice ale atacului au fost imediate și dramatice. Bursa de la New York s-a închis pe termen nedeterminat. Bursele din Londra și din întreaga lume au căzut rapid, Internetului a rămas paralizat 80% și telefoanele mobile fără acoperire, intensificând panică.

Și piața de valori din SUA s-a închis pe termen nedeterminat înainte să sune clopotul marți. Bursele din Eropa au cazut rapid cu peste 6%, iar indicele paneuropean FTSE Eurotop 300 a căzut cu un procent de 4,5%.

Se așteaptă ca piețele americane să se prăbușească de îndată ce se vor deschide. „Când piața se va deschide, se va prăbuși”, acestea sunt cuvintele lui Stanley Nabi, Credit Suisse First Boston, care supervizează 110 miliarde de dolari. „Cred că imediat ce se va deschide, va pierde două sute de puncte. Este absolut de necrezut”.

Mike Lenhoff, un broker, zicea următoarele: „Este un dezastru. Va scufunda piețele în haos. Pentagonul bombardat, și nimeni un știe care va fi riposta americană, este un cumplit insucces”.

Bursele și dolarul s-au prăbușit și investitorii căutau bonurile sigure, caută un cer sigur într-o lume de incertitudine, iar prețul petrolului și al aurului au urcat. ή ecuație apare un nou element de volatilitate.

Puterea dolarului, ținând seamă de slăbiciunea economiei SUA, a sfidat legiile gravitației. Acum SUA este departe de a fi un loc sigur într-o perioadă de instabilitate globală. Era inevitabil ca la un moment dat investitorii străini să-și retragă fondurile din SUA, pricinuind o sporire a ratei dobânzii în SUA și împingând economia SUA spre recesiune. Procesul deja a început.

La aproape zece ani de la începerea boom-ului în SUA, economia mondială este în pragul unei serioase recesiuni. Realitatea globalizării a devenit o criză globală a capitalismului. Cauza lăuntrică a crizei capitaliste este supraproducția. O dată ce ciclul economic ajunge la un punct critic în care cantitatea devine calitate, e de ajuns orice accident ca să se ajungă la recesiune. Acesta a fost cazul în 1973-74 când prețului petrolului a crescut. Este nevoie să ne amintim că sporirea prețului petrolului a fost legată de evenimentele din Orientul Apropiat. Acum este posibil ca istoria să se repete.

Noua dezordine mondială 

Peste noapte cea mai mare superputere a lumii a devenit un colos cu picioare de lut. Statul militar cel mai puternic din lume a fost neputincios vizavi de terorism. Înaintea celui de-al doilea Război Mondial, Troțki a pronosticat că Statele Unite vor împinge și vor obține hegemonia mondială, dar a adăugat că va avea dinamită în temelii. Aceste cuvinte profetice sunt acum literalmente un adevăr. Acum zece ani, după căderea Uniunii Sovietice, președintele Bush-tatăl a promis o nouă ordine mondială. Acum realitatea a arătat o crudă răzbunare.

Jaful planetei de către marile întreprinderi a creat o uriașă mizerie, război și haos, care acum a impactat inima imperialismului mondial. Aceasta este adevărata cauză a actualei atrocități. Terorismul foametei mondiale, bolile, mizeria, exploatarea și oprimarea care zbuciumă milioane de bărbați, femei și copii în fiecare zi a vieții lor, este adevărata cauză a agitației și a instabilității care străbat planeta la începutul secolului XXI.

Nicăieri în lume acest lucru nu este mai evident decât în Palestina, unde populația Țărmului Occidental și a Fâșiei Gaza zilnic suferă atacuri sângeroase din partea imperialismului israelian. Poate cineva să se mire dacă sectoare ale tineretului palestinian sunt prada disperării? Surprinde faptul că există o ură feroce față de imperialismul SUA care sprijină Israelul și păstrează tăcere vizavi de aceste atrocități? Unde sunt condamnările președintelui Bush când nu demult a murit ucis de o rachetă israeliană un lider al FDLP? Unde sunt toate acele cuvinte despre „atac la civilizație” când sute de civili palestinieni sunt uciși de către armata israeliană?

Toate astea au niște efecte teribile asupra conștiinței maselor palestiniene. Câteva ore după atacuri se arătau imagini ale sărbătoririlor în străzile din Nablus în Țărmul Occidental. Teribila suferință provocată poporului palestinian de către imperialismul israelian, cu sprijinul Washingtonului, este ceea ce a provocat această reacție. Dar este o greșeală profundă. Scenele cu tineri palestinieni manifestându-și sprijinul asasinatului de sute de civili americani, vor provoca o mare daună cauzei palestiniene în SUA și în întreaga lume. Simpatia pe care reușiseră s-o dobândească în rândurile muncitorilor din SUA și din alte țări va deveni contrariul, și va fi folosită de către reacționarii americani ca să creeze un sentiment anti-arab și anti-palestinian. Acest lucru, la rândul lui, va croi drumul noilor acte de represiune împotriva palestinienilor.

Americanii vor lansa un atac asupra câtorva țări arabe, probabil Irakul. În acest scop vor conta pe colaborarea inteligenței israeliene. Acest lucru va întări Israelul, nu-l va slăbi. Va dăuna cauzei palestiniene, n-o va ajuta. Aici rezidă caracterul reacționar al terorismului, trebuie să fii orb ca să nu înțelegi asta.

În ciuda spectaculosului impact, chiar și cele mai bine organizate atacuri teroriste niciodată nu reușesc să distrugă sau să slăbească în mod semnificativ imperialismul. George Robertson, secretar general al NATO, a cerut imediat să sporească puterea militară a NATO. Consecințele acestui atac vor fi reacționare. Deja au încercat să țintuiască Irakul de această atrocitate. Replica va fi: mai multe bombe și devastare, sporind escaladarea de asasinate și contra-asasinate.

După atacul terorist în Africa, imperialiștii americani au bombardat Libia și Sudanul, deși nici una din aceste țări n-a fost absolut deloc implicată. Cel mai probabil este să bombardeze din nou poporul irakian lipsit de apărare, ca și cum o crimă sângeroasă ar justifica o alta. În acest sens se vor agrava contradicțiile pe scara mondială, creând noi victime și o nouă ură, un combustibil pentru noi acte de terorism. Asta numesc ei „apărarea civilizației”.

Lenin a spus odată: capitalismul este oroare fără de sfârșit. În ultimii ani americanii și europenii s-au înarmat până în dinți cu intenția să intervină împotriva maselor în Africa, Asia, Orientul Apropiat și America Latină. Această atrocitate va accelera acest agresiv program de reînarmare. Nu furnizează nimic pozitiv muncitorilor și țăranilor din întreaga lume, ci este numai o altă manifestare a crizei convulsive a capitalismului mondial. Cu cuvintele istoricului roman Tacit: „Iar când ei au creat deșertul, l-au numit pace”.

La 7 ani de la atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 a început la Guantanamo procesul intentat unui grup de 5 inculpați, considerați a fi făptașii din umbră, care au pregătit uriașa baie de sânge din SUA.

Între inculpați e și faimosul șeic Chalid Mohamed, care a recunoscut că a plănuit atentatele, soldate în special la New York și Washington cu aproape 3000 de victime omenești.

 Mai toată atenția observatorilor s-a concentrat firește asupra lui Mohamed, care s-a mândrit a fi autorul „spiritual” al megatatentelor. Inculpatul n-a opus rezistență în timp ce era condus, împreună cu alți patru coinculpați, în sala de audieri a noului tribunal militar special de la Guantanamo.

 Între prezumtivii săi complici se numără și vestitul Ramzi Binalshib. Membru al așa-numitei celule de la Hamburg, Binalshib e un fost colocatar al apartamentului adăpostindu-l la un moment dat, în urbea din nordul Germaniei, pe șeful piloților morții, Mohamed Atta.

 Șeicul, un intim al șefului rețelei teroriste islamice al Quaida, Osama Bin Laden,  a respins însă din capul locului orice asistență juridică americană, pe care, conform lui, n-ar putea-o accepta din motive religioase. Fiindcă, potrivit inculpatului, administrația Bush ar fi angrenată într-o cruciadă anti-islamică în Irak și Afganistan.  

 Judecătorul militar Ralph Kohlmann l-a avertizat pe Mohamed că se confruntă cu riscul de a fi condamnat la moarte și că, deci, nu e poate bine să respingă în mod precipitat ajutorul juridic, care i se oferă.  Dar avertismentul nu l-a determinat pe auto-desemnatul asasin al celor aproape 3.000 de oameni să-și revizuiască poziția. „Vreau să fie martir. E dorința mea”, a spus el.

 Ambii acuzați au fost supuși în închisorile americane unor metode de interogație dure, pe care unii critici și  organizații pentru apărarea drepturilor le califică drept excesive și chiar ținînd de tortură. Mohamed de pildă a trecut prin proceduri de simulare a înecului.

 Unii americani, precum Jeffrey Adacot, fost consilier la Guantanamo, consideră astfel de metode legitime.  „Pentru că ne aflăm în război”, a reliefat el. Dar fostul procuror-șef, Morris Davis, e de altă părere. Principalul acuzator de la Guantanamo și-a înaintat demisia în semn de protest față de metodele de interogare aplicate celor 5 inculpați.

Terorismul ajută reacțiunea

Atentatele de la 11 septembrie 2001, considerate cele mai sângeroase din istorie, au fost comise de 19 teroriști din rețeaua al-Qaida, care au deturnat patru avioane, lovind turnurile World Trade Center din New York și clădirea Pentagonului, situată în apropiere de Washington, informează Mediafax.

Bilanțul victimelor atentatelor s-a ridicat la 2.978 de morți, dintre care 2.749 la New York. Turnurile gemene ale World Trade Center, cei mai înalți zgârie-nori din New York, au fost lovite la un interval de câteva minute de două dintre avioanele deturnate.

Primul aparat, un Boeing 767 al companiei American Airlines, având 92 de persoane la bord, dintre care cinci teroriști, a lovit primul turn la ora locală 8:46 (15:46 ora României), distrugând etajele superioare ale clădirii. La ora locală 9:03 (16:03 ora României), al doilea Boeing, model 767, aparținând companiei United Airlines și având 65 de persoane la bord, dintre care cinci teroriști, a lovit cel de-al doilea turn al World Trade Center, un eveniment care a fost transmis în direct de posturile de televiziune din întreaga lume.

La ora locală 9:43 (16:43 ora României), un Boeing 757 al companiei American Airlines, cu 64 de persoane la bord, dintre care cinci teroriști, s-a prăbușit peste Pentagon, provocând pagube însemnate la fațada vestică a clădirii Departamentului Apărării.

Un al patrulea aparat Boeing 757, al companiei United Airlines, care transporta 44 de persoane la bord, dintre care patru teroriști, s-a prăbușit pe un câmp din Pennsylvania, în estul țării. Obiectivul precis al teroriștilor a rămas, până astăzi, necunoscut, la fel ca și împrejurările exacte ale producerii catastrofei. Se pare că unii pasageri, informați prin telefonul mobil despre evenimentele din New York, i-au atacat pe teroriști.

Cele două turnuri ale World Trade Center s-au prăbușit unul după celălalt, turnul sudic la ora locală 10:05 (17:05 ora României), iar cel nordic la 10:28 (17:28 ora României). Sub dărâmături au fost prinse sute de persoane care nu putuseră fi evacuate și mulți salvatori, în timp ce întregul cartier Manhattan a fost acoperit de un nor de fum negru și de praf.

Președintele George W. Bush, care în momentul producerii atentatelor vizita o școală din Florida, a fost condus la o bază militară, din motive de securitate. Reîntors la Washington în cursul aceleiași seri, el și-a afirmat hotărârea de a-i pedepsi pe autorii acestor "atentate rușinoase", subliniind că nu va face nici o diferență între "teroriștii care au comis aceste acte și cei care îi protejează".

Chalid Sheik Mahomed și cei patru co-acuzați vor apărea personal în fața unui tribunal militar american.

În cadrul acestui proces, acuzații nu au dreptul să consulte toate dovezile. Jurnaliștii acreditați au acces la proces, dar camerele de luat vederi sunt interzise, iar reprezentanților presei nu le este permis să consemneze ceva în scris.

Organizațiile pentru protecția drepturilor omului califică acest proces drept farsă. Guvernul de la Washington apelează la principiul potrivit căruia prizonierii sunt "combatanți aflați în afara legii", motiv pentru care normele obișnuite nu se aplică.

Chalid Sheik Mahomed a declarat personal că este "creierul" atentatului din 11 septembrie 2001, în care și-au pierdut viața 2.793 de persoane.

Concluzii

De la 11 septembrie, cea mai mare parte a poveștilor referitoare la Bin Laden desenează portretul unui moștenitor și al unui magnat troglodit care întreține relații strânse cu mediile de afaceri saudite, care își conduce imperiul financiar și care face plasamente chibzuite pe piața bursieră, plănuind în același timp atentate teroriste. S-a născut astfel legenda – indestructibilă – a unuia dintre „cei mai bogați teroriști ai lumii, a unui nomad foarte priceput în afaceri care a folosit o moștenire enormă și o constelație de întreprinderi pentru a finanța o rețea teroristă planetară“.

Aproape toate articolele, rapoartele, cărțile de „dezvăluiri“ despre finanțarea terorismului care au apărut după 11 septembrie au reluat ideea potrivit căreia averea personală a lui Bin Laden „constituia baza finanțării al-Qaeda“. Suma de 300 de milioane de dolari a rămas ne-schimbată: nici câștiguri, nici pierderi, nici cheltuieli, nici subsidii oferite gazdelor talibane, nici confiscări sau creșteri de orice fel nu au afectat-o… (…)

Un fel de „realism magic“ a învăluit scrierile despre finanțarea terorismului, amestec de detalii abundente și precise, de suprarealism și de fantasme. Chiar dacă sunt inventate, cifrele sunt absolut necesare, fie și numai pentru a oferi o aparență științifică rapoartelor și analizelor – sau, cum spunea Orwell, a da o „aparentă consistență vântului“. Finanțele au fost întotdeauna regatul numerelor, tentația de a cuantifica răul fiind așadar aici încă și mai puternică.

Iar cifrele produse trebuie să fie impresionante. Acțiunea în justiție intentată la 15 august 2002 împotriva mai multor bănci, organizații caritabile și prinți saudiți cerea zecilor de acuzați să verse, sub formă de daune, „o sumă ce exceda o suta de mii de miliarde de dolari“. Procesul fusese pregătit în cele mai mici detalii și finanțat cu larghețe. Și totuși, a doua zi după ce plângerea fusese înregistrată și anunțată cu mare pompă, avocații au publicat un rectificativ ce pretindea că o „greșeală de tipar“ se strecurase în suma cerută: reclamanții nu cereau „decât“ o mie de miliarde de dolari. Realizaseră oare juriștii că suma inițială depășea produsul național brut al tuturor țărilor planetei?

În vremea atentatelor de la 11 septembrie, administrația Bush se străduia să pornească un program de reglementare financiară care presupunea demontarea celor mai importante părți a aparatului represiv împotriva spălării banilor. Atentatele au provocat un viraj de 180 de grade. Cu ardoarea caracteristică a celor convertiți recent, chiar cei care doriseră să desfacă aparatul legislativ împotriva spălării capitalurilor s-au apucat să-l extindă cât mai repede.Instituțiile de poliție și-au așezat tot mai bine pe ochi ochelarii de cal ai „crimei organizate“ și sordide pe măsură ce războiul financiar a luat amploare. Astfel, Michael Ledeen, de la American Entreprise Institute, unul dintre intelectualii cei mai influenți de la începutul războiului împotriva terorismului, îl descria pe Bin Laden ca pe „directorul unei întreprinderi teroriste internaționale «care» dovedise multă imaginație pentru a reuși să obțină bani din întreprinderile sale teroriste“, afirmând de asemenea că „cel mai bun mod de a reprezenta rețeaua teroristă este acela de a ne gândi la familiile mafiote“ .

În anii ’80, atenția Washingtonului era îndreptată în special asupra baronilor drogurilor din America Centrală și Latină. După atentatele de la 11 septembrie, amenințarea fundamentalismului islamic a luat-o înaintea războiului antidrog. Redistribuția masivă a mijloacelor a provocat o confuzie considerabilă. Funcționarii guvernamentali dobândiseră o experiență internațională, precum și competențe lingvistice certe. Vorbeau, desigur, o spaniolă perfectă… A apărut însă un nou tip de expert, care se potrivește perfect cu definiția dată de specialistul în management Henry Mintzberg: „Cel care știe din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin, până la a ști totul despre nimic“ .

Cum nimeni nu reușea să dea de urma celor 300 de milioane ale lui Bin Laden, s-a dezvoltat o întreagă industrie ce pretindea să le dezvăluie locația. Unii dintre cei care participau nu erau decât scriitorași plătiți, cu un obiectiv politic transparent; alții, dimpotrivă, autori foarte inventivi și avizi de întâietate. Cei care se află la originea dezvăluirilor par, retrospectiv priviți, foarte informați; și tocmai de aceea li se cere mereu mai mult. Astfel, Steven Emerson, unul dintre cei mai prolifici „experți în terorism“, putea afirma că, în zilele care au urmat atentatelor de la 11 septembrie, „răspunsese la o mie de apeluri telefonice care proveneau în cea mai mare parte de la întreprinderi de presă“ .

O altă sursă importantă a miturilor fondatoare a fost Jack Kelley, ziarist vedetă la USA Today (cel mai important cotidian american). Acesta a furnizat un număr nesfârșit de știri exclusive până când, în 2004, ziarul a descoperit „o întreagă serie de minciuni și de erori“ în articolele sale. Firește, nici el nu a putut rezista tentației de a scrie despre terorism și despre finanțarea acestuia. Ascunzându-se în spatele surselor confidențiale sau anonime, el a devenit astfel autorul unui număr considerabil de fabule care circulă de atunci în mediile jurnalistice: „Mărturia oculară“ a tinerilor kamikaze palestinieni cu a lor cultură a morții; informația potrivit căreia importanți oameni de afaceri saudiți „cântărind mai bine de cinci miliarde de dolari «…» continuă să-i verse lui Bin Laden zeci de milioane de dolari în chip de «prime de asigurare» în fața atentatelor ce ar putea fi îndreptate împotriva afacerilor pe care le desfășoară în Arabia Saudită“; și descoperirea unor date informatice în grotele afgane dovedind legăturile dintre o organizație caritabilă islamică bazată la Chicago și al-Qaeda .

Atentatele de la 11 septembrie au șters încă și mai mult frontiera dintre faptele dovedite și ficțiune. Caracterul „inimaginabil“ al acestora, ce părea să țină de ficțiune, acorda un oarecare credit divagațiilor despre arabi și musulmani. Nu se știau prea multe, în acea epocă, despre Osama bin Laden și al-Qaeda. Americanii erau deci dispuși să creadă că era vorba despre un fel de personaj malefic ieșit dintr-un film cu James Bond, suficient de bogat pentru a-și finanța războaiele personale.

Am putea spune, pentru a relua terminologia satiristului Stephen Colbert, că poveștile despre finanțarea terorismului conțin mai multă „aparență de adevăr“ (truthiness) decât adevăr, „aparența de adevăr“ fiind definită drept „ceea ce dorim să fie faptele, nu ceea ce sunt ele în realitate“, sau drept „ceea ce pare să fie răspunsul corect, nu ceea ce este în fapt realitatea“. Sub acest aspect, paralelele dintre comoara ascunsă a lui Bin Laden și pretinsele arme de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein sunt frapante, rațiuni ale războiului financiar împotriva terorismului, respectiv ale „schimbării de regim“ din Irak. Suspecții obișnuiți ai finanțării terorismului – miliardarii arabi, saudiți, organizațiile caritabile islamice – au devenit tot atât de celebri ca și faimoasele „dovezi“ – laboratoarele mobile, tuburile din aluminiu destinate îmbogățirii uraniului nigerian – care au servit la vânzarea invaziei din Irak către opinia publică americană. Căutând să rezolve o problemă întru totul imaginară, cele două războaie au sfârșit prin a crea o nouă problemă, de această dată foarte reală.

Povești și legende despre banii teroriștilor

Neadevărurile spuse cu privire la armele de distrugere în masă care s-ar afla în Irak explică acum pierderea credibilității Statelor Unite mai mult chiar decât invențiile lor asupra finanțării terorismului. Cu toate acestea, manipularea opiniei publice prin istorii atât de elucubrante încât le-ai putea crede scoase din cărțile de benzi desenate proaste rămâne în cele două cazuri fără limite. Minciunile de la Washington au permis totuși guvernului american să controleze circuitul de capitaluri de pe planetă.

Prin asocierea a două dintre cele mai comune trei stereotipuri – miliardarul și teroristul (al treilea fiind dansatoarea din buric) – evenimentele de la 11 septembrie au înzestrat aceste clișee grosolane cu o aparență de realitate.

După 11 septembrie, s-a format repede un consens în jurul finanțării atentatelor. „Lista spălătorilor de bani“ a devenit atât de familiară, încât ne-am surprins repetând-o fără să gândim prea mult: cele 300 de milioane de dolari ai lui Bin Laden, societăți paravan, organizații caritabile islamice, saudiții, miliardarii arabi, drogurile, aurul și diamantele, mica criminalitate. De la presa populară la rapoartele impunătoare redactate de think tanks, lista suspecților era întotdeauna aceeași, iar repetiția ținea loc de confirmare. Sărăcia discursului se ascundea în spatele siguranței cu care erau afirmate „faptele“ nedovedite.

Începând cu 2004, au apărut informații noi despre războiul financiar împotriva terorismului, dar acestea au avut un impact slab asupra percepțiilor și politicilor. Personalități de prim-plan – precum ministrul american de Finanțe, Paul O’Neill, fostul „țar“ al contra-terorismului Richard Clarke sau Michael Scheuer, care a condus „celula virtuală Bin Laden“ în cadrul CIA – au dezmințit cea mai mare parte a credințelor comune referitoare la războiul financiar. Pu-blicarea, în august 2004, a raportului Comisiei asupra evenimentelor de la 11 septembrie a permis și ea o înțelegere mai clară a realității finanțării terorismului. Raportul se întemeia pe un „studiu exhaustiv al documentelor guvernamentale despre finanțarea terorismului redactate în special de serviciile de poliție, de informații și de serviciile politice implicate“.

În materie de finanțare, raportul și monografia asociată acestuia au demonstrat că atentatele teroriste nu au avut nevoie decât de foarte puțini bani; ele au demontat de asemenea „mitul“ averii personale a lui Bin Laden și au condamnat politizarea investigațiilor asupra finanțării terorismului. (…)

De când Osama bin Laden a fost desemnat ca „inamicul public numărul 1“, în 1998, războiul financiar se sprijină pe ideea că averea personală a acestuia constituie pilonul rețelei de finanțare al al-Qaeda. Raportul a confirmat că suma era falsă. Fabula a continuat totuși să circule. În aprilie 2006, o căutare pe Google cu ajutorul cuvintelor „Bin Laden“ și „300 de milioane“ genera nu mai puțin de 154.000 de referințe.

O înșelătoare comparație cu Mafia

Intr-un fel, secolul al XXI-lea nu a inceput o data cu jerbele de artificii de la miezul noptii celui mai recent revelion, ci in norii incandescenti care au invaluit, la 11 septembrie, turnurile "Gemenilor" din New York. Incepand din "martea neagra", nici pacea lumii, nici libertatile individuale, nici viata de zi cu zi a semenilor nostri nu mai sunt si nu vor mai fi ca inainte. Si legile razboiului vor fi cu totul altele.

Razboiul-fulger care a lovit America – pentru ca atentatele de la New York si Washington razboi au fost – nu seamana nici prin mod de desfasurare a operatiunilor, nici prin efecte cu vreuna din sumedenia de conflagratii care au insangerat, de secole si milenii, scoarta planetei. Inamicul agresor este clar identificat: terorismul international. Dar el se ascunde sub o mie de fete. Este un "dusman imposibil", cum il numea ziarul elvetian Le Temps. El actioneaza din umbra, dispune de vaste retele raspandite in multe state, de un imperiu financiar si nu are "multe tinte de mare valoare" la vedere, cum observa seful Pentagonului, Donald Rumsfeld.

Nu are o capitala, un punct central de comanda, o armata, o aviatie, o marina sau obiective economice, militare usor de identificat. Unui "inamic imposibil" nu i se poate riposta decat prin mijloace cu totul diferite de cele clasice. "Acest razboi – avertiza Rumsfeld – nu va fi purtat de o mare alianta, unita in jurul unui proiect unic de lupta impotriva unor puteri ostile". Strategia sa trebuie sa includa "coalitii cu o geometrie variabila de tari, care se va putea schimba si evolua. Unele state vor putea aduce un sprijin diplomatic, altele unul financiar, altele un sprijin logistic si militar" – explica tot seful Pentagonului. O coalitie mondiala de o asemenea amploare si complexitate este o ambitie fara precedent. Imediat dupa 11 septembrie, sub socul dezastrului, lumea a parut dintr-o data solidara. Toti cu totii impotriva terorismului, alaturi de o America devenita, intr-o clipita, din superputerea mondiala unica si invincibila, o tara ca altele, numai buna de compasiune si de primit ajutoare. Apoi, solidaritatea de moment s-a diluat in nuante tot mai distincte si mai dezarmonice, pana in pragul unei noi despartiri a apelor.

Mai imprevizibila, mai preocupanta, mai terifianta decat imaginea sau (mai corect spus) proiectia imaginii acestui razboi care nu a inceput deloc spectaculos este infatisarea lumii care se recompune, sub ochii nostri, in vacarmul exploziilor. Cutele de pe chipul ei sunt, de fapt, marile placi tectonice ale geopoliticii momentului.

America incepe sa coboare din turnul de fildes al splendidei sale singuratati, aparent inexpugnabila dupa prabusirea comunismului, pentru a dialoga in alti termeni si cu aliatii sai europeni, si cu Rusia si China pe care si le doresc nu adversari, ci parteneri (sau macar competitori pasnici), si cu statele arabe, musulmane, in general din lumea a treia, pe care parea sa le ignore in necazurile si revendicarile lor.

Zone intregi ale lumii se pregatesc sa arate altfel. Rusia este gata sa ocupe postul de secund al corabiei mondiale, iar pentru aceasta nu ezita sa incerce a provoca o implozie a NATO, cea mai formidabila masinarie politico-militara a lumii. Acum, realitatile le dau dreptate mai repede decat ar fi sperat. Caci bataliile viitorului vor fi batalii pentru sursele de energie ale planetei. Iar razboiul care a inceput acum, paradoxal, intr-una din cele mai sarace tari de pe glob, Afganistan, nu este decat prima lupta a acestui razboi. Terorismul de tip bin Laden nu este doar fanatism religios. Presimtindu-si (poate) iminentul sfarsit apropiat, miliardarul din grote sau nu se stie de unde a inceput sa vorbeasca mai deslusit, coborand din sfera abstractiilor mistice: despre destinul tragic al palestinienilor, despre copiii care agonizeaza in Irak, despre bogatii si saracii lumii. Un nou clivaj global se prefigureaza.

La peste jumatate de secol de la crearea sa, NATO are parte in continuare de noi si noi premiere, care se succeda in cascada. In timp ce experimentul extinderii spre Est al Aliantei este in plina desfasurare, intrarea oficiala a Statelor Unite in stare de razboi pune partenerii vest-europeni si organizatia in ansamblul sau intr-o situatie noua, necunoscuta pana acum. Pentru prima oara de la crearea sa, in urma cu 52 de ani, cele 19 state membre ale NATO au invocat, la 19 septembrie, articolul V al tratatului sau fondator, potrivit caruia Statele Unite, daca se confirma ca ele au fost victima unei agresiuni externe, pot solicita un raspuns colectiv din partea Aliantei. Secretarul general al NATO, britanicul George Robertson, a respins comentariile privitoare la reactia initiala destul de slaba si prudenta a Aliantei la atacurile de la 11 septembrie, explicand ca razboiul impotriva terorismului implica o noua abordare. "Este o notiune noua, o notiune diferita – a spus el. Acum ne confruntam cu niste oameni care recurg la tehnici inimaginabile pana in urma cu cateva saptamani. Cred ca va trebui sa gandim diferit. Mijloacele cu care am fost inzestrati pana acum nu mai sunt de nici un folos pentru a contracara aceste amenintari periculoase ale viitorului". Cuvinte care traduc necesitatea unor reevaluari, a unor noi obiective, mijloace, abordari.

Washingtonul a apreciat solidarizarea fireasca a NATO cu principalul sau membru, dar nu s-a grabit sa implice direct Alianta in operatiunile militare din Afganistan. Agentia France Presse merge chiar mai departe cu observatia ca "NATO a fost marginalizat de SUA in riposta militara la atentatele de la 11 septembrie, sprijinul sau reducandu-se la imprumutarea a cinci avioane AWACS si la repozitionarea fortei sale navale permanente din Mediterana". Participare cu atat mai limitata cu cat aceste avioane de supraveghere radar nu sunt desfasurate in zone de conflict, ci in Statele Unite, pentru a-i ajuta pe americani in supravegherea propriului teritoriu.

Paul Wolfowicz, numarul doi din Pentagon, le-a declarat pe un ton destul de transant aliatilor ca SUA ar prefera sa se sprijine mai degraba pe coalitii cu geometrie variabila decat pe o actiune colectiva a NATO. De altfel, Washingtonul nu a formulat nici o cerere de ajutor specific din partea NATO, in ciuda ofertelor in acest sens ale secretarului general al Aliantei. Washingtonul prefera sa se multumeasca cu solidaritatea politica, de altfel atat de necesara, a aliatilor vest-europeni. Cum se explica aceasta rezerva americana? Raspunsuri sunt mai multe. Marea Britanie, singura tara europeana cu o inzestrare militara capabila de a tine pasul cu SUA intr-un razboi, este deja implicata in operatiuni, in baza relatiilor speciale traditionale dintre cele doua tari. Germania are probleme specifice de ordin intern: pe de o parte, implicarea sa militara internationala este o problema delicata, caci, desi a trecut peste o jumatate de secol de la al doilea razboi mondial, Berlinul, mare putere economica, nu este si una politica, diplomatica si militara pe masura; pe de alta parte, "verzii", componenta a coalitiei guvernamentale, provin in buna masura din randul fostilor militanti pacifisti ai deceniilor trecute. Franta este prin traditie un aliat oarecum mai deosebit si orice modificare a orientarii externe in perspectiva alegerilor prezidentiale de anul viitor ar fi riscanta. In sfarsit, Rusia si China, pe care America doreste sa-i aiba parteneri si nu adversari, au manifestat public rezerve fata de o implicare militara directa a NATO intr-o regiune a lumii care nu face parte din zona sa de actiune.

Sub impactul zilei de 11 septembrie, procesul de extindere a NATO va capata noi valente, care nu sunt inca pe deplin conturate. Cert este ca secretarul general al Aliantei a dat asigurari prompte ca extinderea va continua, presedintele Bush a gasit de cuviinta sa repete expresia sa consacrata si datatoare de speranta ("largire de la Baltica la Marea Neagra"), iar liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, printr-o miscare abila si derutanta, a declarat ca, in principiu, nu are nimic impotriva extinderii, ba chiar ea s-ar putea referi si la Rusia, daca NATO ar deveni o organizatie eminamente politica.

Ca nu este vorba doar de retorica o dovedeste faptul ca intr-un moment de mare solicitare, sefii de stat ai celor zece tari aspirante la admitere s-au intalnit la Sofia cu secretarul general al Aliantei si au receptionat mesajul presedintelui Bush, care le-a promis decizii "istorice" in privinta extinderii, la reuniunea de la Praga din 2002. Alianta, a declarat lordul Robertson pentru a spulbera eventualele temeri, "nu va fi ostaticul unei campanii teroriste" si "isi va mentine poarta deschisa" pentru toate noile democratii, conform agendei sale. Pentru unii analisti americani informati, sansele de admitere ale unor state solicitante, intre care si Romania, ar fi sporit in urma evolutiilor recente, dar este, in continuare, prea devreme pentru a vorbi de certitudini, cel putin inainte de primavara anului viitor, cand Congresul, unul dintre principalii decidenti, urmeaza sa-si defineasca mai clar pozitia. Poate ca informatiile, tot mai insistente, privitoare la prelungirea retelei bin Laden in Europa de sud-est ii vor sensibiliza pe congresmanii americani sa gaseasca cu mai multa usurinta locul Balcanilor si al Romaniei pe harta, asa cum s-au familiarizat cu pozitia geografica a Afganistanului.

Framantarile lumii arabo-musulmane
Lumea araba si musulmana, cu o populatie de peste un miliard de oameni, s-a alaturat, la nivel oficial, compasiunii cvasiunanime cu care a fost inconjurata America imediat dupa "martea neagra". Pana si liderul libian Gaddafi a trimis o telegrama de condoleante la Washington (desi cu un text usor malitios); Yasser Arafat a donat sange, in fata camerelor TV, pentru victimele atentatelor de la 11 septembrie. Exceptie in acest sens a facut doar presedintele Irakului, Saddam Hussein, singurul sef de stat din lume care n-a facut nici macar gestul protocolar al expedierii unui mesaj oficial de compasiune.

La unison cu comunitatea internationala, statele arabe si musulmane au condamnat terorismul si s-au declarat gata sa participe la coalitia internationala de combatere a sa, lansata de presedintele Bush. Aceasta solidaritate s-a dovedit insa fragila inca de la inceput, mai ales ca o parte a lumii politice si de presa din Occident a identificat spontan terorismul cu islamismul fundamentalist, iar cateva gafe de rasunet ale unor lideri occidentali au avut efecte ireparabile asupra atasamentului musulman la cauza antiterorista. Sintagmele "cruciada antiterorista" sau "America a vazut diavolul", pronuntate sub efectul socului emotional de presedintele Bush, sau gafa catastrofala a premierului italian Berlusconi, care a incercat sa teoretizeze inferioritatea si inapoierea civilizatiei islamice, au precipitat despartirea apelor in oceanul planetar antiterorist, iar incercarile ulterioare ale politicienilor si politologilor occidentali de a disocia terorismul de islamism n-au avut un real efect reparator. Clivajul s-a accentuat prin prezentarea, la televiziuni occidentale, a unor secvente de exuberanta populara pe strazile unor localitati arabe in momentele imediat urmatoare atentatelor, chiar daca unele din acele secvente, s-a descoperit mai tarziu, fusesera filmate cu un deceniu in urma, in timpul razboiului din Golf.
In sfarsit, riposta aeriana americano-britanica in Afganistan a marit prapastia dintre lumea occidentala si cea musulmana. Aceasta din urma a luat distanta fata de Statele Unite, considerand ca loviturile aeriene ar trebui "sa se limiteze la autorii" atentatelor si ca problema terorismului trebuie clarificata in cadrul unei conferinte internationale.

Intruniti la Doha, in Qatar, in prima decada a lunii octombrie, 57 de state membre ale Organizatiei Conferintei Islamice, au subscris la un text prin care "isi declara ferm condamnarea (atentatelor antiamericane – n.n), dar riposta nu trebuie sa afecteze civili nevinovati si nu trebuie sa mearga dincolo de autorii reali ai acestor atacuri". Emirul Qatarului, presedintele Conferintei, a insistat asupra "necesitatii de a se furniza dovezi concrete asupra culpabilitatii autorilor prezumati". Abia dupa publicarea unor asemenea dovezi, a continuat el, operatiunile militare s-ar justifica si numai impotriva autorilor dovediti ai atentatelor, aluzie evidenta la avertismentele oficiale ale Washingtonului de extindere a ripostei si la alte state, tinte potentiale putand fi Irak, Sudan sau Siria.

Statele musulmane au respins orice legatura intre terorism si islam, "o religie a pacii" (sintagma reluata apoi si de presedintele Bush), si au cerut ca lupta mondiala antitero "sa fie dusa sub egida ONU".

Intr-o pozitie delicata se afla indeosebi o serie de state arabe sau/si musulmane care sunt legate de SUA prin interese de ordin economic si militar (Turcia, Arabia Saudita, Pakistan), dar in care marea masa a populatiei, de religie islamica, care reactioneaza la chemarea sangelui si a credintei, manifesta puternice resentimente antiamericane. Ele s-au concretizat in ample manifestatii populare de protest, care limiteaza marja de actiune a regimurilor si pun in pericol stabilitatea interna. Mai transanta, Indonezia, tara musulmana cea mai populata, a condamnat suficient de explicit riposta asupra Afganistanului, iar Pakistan, Iran si alte state insista pentru caracterul limitat al operatiunilor militare.

Rezerve evidente si tot mai pronuntate fata de bombardarea Afganistanului au exprimat tarile arabe. In primele zile dupa declansarea raidurilor aeriene, nici o reactie oficiala nu s-a inregistrat din partea principalilor aliati ai SUA in regiune: Egipt, Arabia Saudita si Iordania. Partenerii Americii "sunt intr-o situatie incomoda", explica politologul Antoine Basbous. "Mubarak a luptat impotriva islamistilor, dar trebuie sa tina seama de opinia publica din tara sa. El stie ca pe strazile din Cairo oamenii s-au felicitat dupa atentate".

Aliat solid al Statelor Unite, regimul lui Mubarak, care primeste un ajutor american de doua miliarde de dolari pe an (cel mai mare, pe plan mondial, dupa Israel), trebuie sa tina seama de o opinie publica antiamericana si de influenta Fratilor musulmani, miscare nonviolenta, interzisa, dar tolerata si foarte activa in moschei si actiuni sociale.

In Iordania, alt aliat istoric al SUA, regele Abdallah al II-lea "se afla intre mai multe ciocane si nicovale" (dupa expresia politologului citat), iar Arabia Saudita, unde stationeaza trupe americane, se afla "intr-o situatie imposibila", dupa parerea analistilor.

Tensiunea din lumea musulmana este departe de a se aplana, iar continuarea bombardamentelor in perioada Ramadanului (luna de rugaciune care incepe la 17 noiembrie) va avea un impact puternic asupra maselor imense de credinciosi islamici.

Fiecare cu teroristii lui
"Cine nu e cu noi e impotriva noastra" – a afirmat ultimativ presedintele Bush a doua zi dupa "martea sumbra". "Cu noi" insemnand cu America, iar "impotriva", cu terorismul international. In acele clipe socante, nimeni in lume nu a cutezat sa-i intoarca vorba liderului Americii, tara atat de lovita. Avand un inamic comun, ele vor fi implicit si aliate. Deci, cu totii la lupta impotriva celui mai periculos inamic al omenirii, terorismul, si intruchiparea sa din grotele afgane, bin Laden.
Numai ca, vorba proverbului, diavolul se ascunde in detalii. Solidaritatea emotionala cu America in suferinta s-a topit de la o zi la alta. Din aburul ei efemer s-au intrupat calculele reci ale politicienilor de pretutindeni. Da, de acord, moarte terorismului, oricare ar fi el! Dar care este de fapt el? Caci in spatele oricarui -ism se afla ceva concret, palpabil.
Pentru America si aliatii ei vest-europeni, terorism inseamna in primul rand bin Laden, Al-Qaeda, statele sanctuar, extremistii islamici. Dar pentru Saddam Hussein sau Gaddafi, principalul terorist sunt Statele Unite. Rusia identifica terorismul in primul rand cu separatistii ceceni. Teroristi sunt, pentru israelieni, palestinienii, in timp ce acestia acuza tocmai statul evreu de politica terorista.
Multe state care de ani sau decenii sau secole se razboiesc pe drept sau pe nedrept, in propriile granite, cu feluriti oponenti au gasit, in sfarsit, prilejul de a-si destainui propriile necazuri in areopagul planetar si a-si aduce obolul la cauza generala a antiterorismului.

Anglia ii are pe extremistii irlandezi (dispusi acum sa predea armele), Italia – Brigazile rosii, Franta – separatistii corsicani, Spania – separatistii basci, cu totii deja teroristi cu vechime si blazon. Li se adauga contingente mai noi – tamilii din Sri Lanka, hutu sau tutsi din Burundi, musulmanii din India, kurzii din Turcia, animistii din Sudan si multi, multi altii.

Si astfel, in loc de solidarizare unanima impotriva terorismului, lumea risca sa ramana in mare parte aceeasi de pana acum, cu aceleasi conflicte si interese, aceleasi ranchiune si ganduri ascunse. Avea dreptate Eminescu atunci cand constata cu amaraciune ca "lumea-i cum este si ca dansa suntem noi".

Atacurile din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center si Pentagon readuc in actualitate terorismul. Amenintarile teroriste din intreaga lume, din anii 80 si 90, au stimulat un val de cercetari despre violenta politica, ale caror concluzii sunt in pericol de a fi ignorate.

Indivizii care aleg calea violentei sunt, de obicei, oameni obisnuiti, care fac parte din grupuri iesite din comun, iar pentru a le putea intelege comportamentul ar fi mai indicat sa urmarim nu atit psihologia individuala, cit pe cea a grupurilor.

Exista aspecte ale antecedentelor teroristilor care pot fi comparate cu acelea ale membrilor unor bande si culte religioase, unde cautarea identitatii prin aderarea la grup faciliteaza adoptarea unei ggndiri radicale. Cu toate ca sunt, de obicei, limitate, resursele de care dispun teroristii au un impact puternic, datorat pagubelor fizice produse. Amenintarea poate fi transformata intr-o criza de catre mijloacele media, implicate profund in transmiterea pericolului unei audiente mai largi decct cea afectata in mod direct. Incercarile de a invinge terorismul prin forta militara pot fi mult mai periculoase pentru guvern decct pentru teroristi, deoarece legalitatea sa se deterioreaza, li se cere cetatenilor sa-si sacrifice drepturile, iar numarul dusmanilor sai creste. Restrictiile si represaliile impuse timp de un sfert de secol nu au atenuat amenintarea Israelului de catre gruparile palestiniene violente, iar indoielile organizatiilor drepturilor omului asupra legalitatii acestui raspuns au fost nocive. Gruparile violente fac parte, de regula, dintr-o retea cu legitimitate psihologica si ideologica care le furnizeaza sprijin material si moral. Simpatizantii sai considera ca, pentru a-si apara legitimitatea, violenta grupare este nevoita sa infrunte rigorile impuse de lege si de autoritatea statului. Aflarea faptului ca guvernul Spaniei a sponsorizat, in anii 80, trupe de lupta impotriva membrilor ETA, a sporit valul de simpatie fata de respectiva miscare, in ciuda reactiilor negative stirnite de caracterul nediscriminatoriu si salbatic al actiunilor ei. Violenta de ambele parti poate influenta judecata opiniei publice, si orice guvern ar trebui sa ia in calcul toate aspectele problemei inainte de a lua vreo masura brutala sau nedreapta care ar putea sa-i slabeasca pozitia morala si sa-i diminueze sprijinul.

Se comemoreaza sapte ani de la atentatele din Statele Unite. Multi au impartit lumea in „inainte si dupa 11 septembrie”. S-a vorbit despre Apocalipsa, Razboi Total sau momentul la care Ciocnirea Civilizatiilor a inceput sa devina, din simpla teorie, o realitate dramatica. La 11 septembrie 2001, 19 teroristi au deturnat patru avioane de linie. Le-au transformat in arme si au lovit cu ele simboluri politice si economice americane, simboluri ale civilizatiei occidentale. Pentru aproape 3000 de oameni, 11 septembrie a insemnat sfarsitul.

Intreaga lume a putut vedea in direct la televiziune cum un al doilea avion a lovit turnul de sud al World Trade Center. Era cursa 175 a companiei United Airlines, ce efectua un zbor pe ruta Boston – Los Angeles, cu 65 de oameni la bord. Cu doar o jumatate de ora inainte, lovise prima aeronava, pilotata de Mohamed Atta, creierul atentatelor.

La ora 9:37, cursa 77 Washington – Los Angeles a companiei American Airlines este si ea deturnata si prabusita peste cladirea Pentagonului, in Arlington, Virginia. Cateva minute mai tarziu, un al patrulea avion este deturnat: zborul 93, Newark – San Francisco. Acesta urma sa se prabuseasca chiar la Camp David, insa pasagerii au dat peste cap planurile teroristilor, dupa ce s-au revoltat si au incercat sa preia controlul asupra avionului. Aeronava s-a prabusit intr-un camp din Pennsylvania.

La ora 9:59, turnul de sud al World Trade Center s-a prabusit, dupa ce a ars aproape o ora. Mii de angajati si pompieri au fost prinsi in daramaturi. Un nor imens de praf a acoperit Manhattanul, apoi s-a prabusit si cel de-al doilea turn.

Cea de-a sasea comemorare a atentatelor din Statele Unite va fi marcata prin ceremonii discrete. La New York, spre deosebire de anii trecuti, evenimentul va avea loc intr-un parc din apropiere de Ground Zero si nu pe locul turnurilor distruse in atacuri, in contextul in care controversele privind lupta impotriva terorismului s-au intensificat, iar zvonurile privind o teorie a conspiratiei se amplifica. Filmele realizate de regizorul Michael Moore pe marginea tragicelor evenimente inca agita spiritele, iar o treime dintre americani cred ca atacurile au fost puse la cale de administratia SUA, potrivit unor sondaje. Pe de alta parte, in urma cu un an, un alt sondaj publicat de Washington Post arata ca un procent similar dintre cei interogati nu au stiut care este anul in care a avut loc atentatul terorist de la 11 septembrie.

SUA dupa 11 septembrie 2001

Confruntata cu reducerile succesive de personal dupa incheierea Razboiului Rece, armata americana s-a trezit luata pe nepregatite de atentatele de la 11 septembrie 2001.

Structura militara masiva era conceputa pentru a face fata unei confruntari de tip clasic sau unui razboi nuclear total. Un colos caruia reteaua terorista al-Qaida i-a descoperit punctele vulnerabile pentru a aplica o lovitura mortala. Dupa 11 septembrie, Statele Unite au lansat o ofensiva de proportii, numita de Administratia de la Washington razboiul global impotriva terorismului.

In deceniul trecut, efectivele armatei terestre americane au fost reduse aproape la jumatate, iar micsorarea bugetului a dus la scaderea fondurilor alocate Pentagonului la o valoare situata sub 300 de miliarde de dolari.
In cadrul CIA au fost desfintate departamente intregi, Statele Unite preferand spionajul electronic celui clasic, prin agenti sub acoperire.

Atentatele de la 11 septembrie au scos in evidenta punctele slabe ale doctrinei militare americane. Ele au constituit o adevarata lectie pentru strategii de la Pentagon, care s-au vazut umiliti de un adversar mult mai slab. Au inteles atunci ca, pentru a castiga acest conflict de tip nou, forta si tehnologia nu sunt suficiente, fiind necesara o schimbare radicala a principiilor razboiului.
Cu toate acestea, bugetul militar a crescut continuu, atingand cifra fabuolasa de 500 de miliarde de dolari. Statele Unite au rezistat tentatiei de a trimite forte masive pe teatrul de razboi din Afganistan. Militantii al-Qaida si talibanii, care luptau doar cu arme usoare in munti, dupa principiile razboiului de gherila invatat din anii inavaziei sovietice, au fost contracarati de detasamentele mici si mobile ale Beretelor Verzi si agentilor CIA.

Cariera in Fortele Speciale, anterior marginalizate, a devenit o trambulina pentru avansarea ofiterilor tineri si valorosi, cu o gandire neconventionala. Succesul facil obtinut impotriva talibanilor, alungati de la putere dupa numai doua luni de la inceperea ofensivei, l-a determinat pe secretarul Apararii de la acea vreme Donald Rumsfeld, sa ignore sfaturile generalilor sai in campania din Irak, din martie-aprilie 2003.

Efectivele angajate s-au situat la numai jumatate fata de cele din conflictul din 1991, iar Pentagonul nu a pregatit niciun plan pentru perioada postconflict. In cei patru ani de la incheierea operatiunii Iraqi Freedom, peste 3.700 de militari americani au fost ucisi in atacurile lansate aproape zilnic de insurgentii irakieni sau teroristii straini.

In acelasi timp, presedintele George W. Bush a relansat proiectul scutului antiracheta, conceput de presedintele Ronald Reagan in anii 80, si abandonat in timpul mandatului lui Bill Clinton.

Desi Casa Alba a dat permanent asigurari ca acest sistem este destinat apararii Statelor Unite si Europei de un eventual atac nuclear iranian sau nord-coreean, Moscova s-a declarat extrem de nemultumita si s-a retras din Tratatatul privind reducerea armamentului conventional din Europa.

Teoria conspiratiei

In ultimii sase ani, au aparut o multime de carti, articole, filme si site-uri web despre atentatele din 11 septembrie 2001. Subiectul s-a dovedit inepuizabil, mai ales pentru adeptii teoriei conspiratiei. Majoritatea scenariilor isi au originea in faptul ca oamenii nu sunt satisfacuti de explicatiile oficiale. Autoritatile au fost acuzate ca stiau ce se va intampla sau chiar ca au fost implicate in pregatirea atentatelor.

S-a spus ca pericolul reprezentat de Al-Qaida a fost ignorat de administratia americana sau tratat cu superficialitate. Teoriile au fost alimentate si de faptul ca la World Trade Center se aflau birouri ale CIA, FBI si ale altor agentii guvernamentale.

S-a vorbit foarte mult despre prabusirea Turnurilor Gemene ca rezultat al unei demolari controlate. Imaginile surprinse atunci semanau izbitor cu cele prezentate frecvent la televiziuni, de la imploziile pentru daramarea unor cladiri dezafectate.

O alta teorie pune la indoiala versiunea oficiala a avionului care s-a prabusit la Pentagon. In sprijinul scenariului, sunt aduse o serie de imagini surprinse imediat dupa atentat, in care se putea observa o gaura circulara, similara celor produse de proiectile, mult mai mica – spun unii – decat una provocata de un avion de pasageri in plina viteza. In plus, in fotografii nu se observa nici urma de resturi metalice, motoare sau roti de avion, care ar fi fost vizibile la locul unei prabusiri.

Nici avionul cazut in Pennsylvania nu a fost ocolit de teoria conspiratiei: s-a vorbit despre doborarea sa intentionata si chiar de o aterizare.

Scenariile au incercat “sa explice motivatia atentatelor”, de la beneficiile obtinute de Guvernul american, pana la cele ale corporatiilor sau ale unor persoane particulare. Imediat dupa atentate, presa americana a descoperit ca, anterior datei de 11 septembrie, se inregistrase un numar neobisnuit de tranzactii bursiere cu actiuni ale companiilor aviatice sau ale firmelor de asigurari.

.

19 teroristi au ingrozit lumea
Atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost comise de 19 teroristi din reteaua Al-Qaida, care au deturnat patru avioane, lovind turnurile World Trade Center din New York si cladirea Pentagonului, situata în apropiere de Washington. Bilantul victimelor atentatelor s-a ridicat la 2.978 de morti, dintre care 2.749 la New York. Turnurile gemene ale World Trade Center, cei mai înalti zgârie-nori din New York, au fost lovite la un interval de câteva minute de doua dintre avioanele deturnate. Primul aparat, un Boeing 767 al companiei American Airlines, având 92 de persoane la bord, dintre care cinci teroristi, a lovit primul turn la ora locala 08.46, distrugând etajele superioare ale cladirii. La ora locala 09.03, al doilea Boeing, model 767, având 65 de persoane la bord, dintre care cinci teroristi, a lovit cel de-al doilea turn al World Trade Center, un eveniment care a fost transmis în direct de posturile de televiziune din întreaga lume. La ora locala 09.43, un Boeing 757 al companiei American Airlines, cu 64 de persoane la bord, dintre care cinci teroristi, s-a prabusit peste Pentagon, provocând pagube însemnate la fatada vestica a cladirii Ministerului american al Apararii. Un al patrulea aparat Boeing 757, al companiei United Airlines, care transporta 44 de persoane la bord, dintre care patru teroristi, s-a prabusit pe un câmp din Pennsylvania, în estul tarii. Cele doua turnuri ale World Trade Center s-au prabusit unul dupa celalalt, turnul sudic la ora locala 10.05, iar cel nordic la 10.28. Sub darâmaturi, au fost prinse sute de persoane care nu au putut fi evacuate si multi salvatori, în timp ce întregul cartier Manhattan a fost acoperit de un nor de fum negru si de praf.

Osama, o continua sursa de inspiratie
La cinci ani de la sangeroasele atacuri, Osama ben Laden, liderul Al-Qaida care a inspirat atacurile de la 11 septembrie 2001, este în continuare în libertate. Washingtonul a promis o recompensa de 27 milioane de dolari pentru capturarea celui pe care presedintele american George W. Bush îl vrea „viu sau mort“.

Potrivit expertilor, liderul terorist islamist nu mai are un rol operational, dar este un model si o sursa de inspiratie pentru alte atacuri. Cei patru kamikaze care au provocat moartea a 52 de persoane la Londra, la 7 iulie 2005, ca si presupusii autori ai complotului dejucat la 10 august în capitala britanica, aveau legaturi cu Al-Qaida din Pakistan sau Afganistan.

Atacurile teroriste din 11 septembrie ar fi putut fi impiedicate, daca serviciile informative ar fi colaborat mai bine"

Pe de alta parte, anchetatorii parlamentari afirma ca, in pofida acestor insuficiente, nu sunt, totusi, siguri ca atentatele ar fi putut fi evitate, dat fiind ca serviciile informative nu dispuneau de date precise asupra obiectivelor avute in vedere de teroristi: World Trade Center si Pentagon. Senatorul Bob Graham, care a fost copresedinte al Comisiei, nu este insa de acord cu aceasta portita de scapare oferita serviciilor secrete de majoritatea colegilor sai (de unde se deduce ca in sanul comisiei s-au inregistrat, cum era si firesc, divergente). "Cred ca existau sanse ca serviciile noastre de informatii, lucrand impreuna, sa fi putut descoperi complotul destul de repede pentru a-l face sa esueze", a declarat el intr-un interviu. Raportul recomanda schimbari de fond in activitatea informativa, inclusiv crearea unui "tar", un demnitar cu rang de ministru, care sa coordoneze aceasta activitate, infiintarea unui centru national care sa tina la zi o lista a persoanelor suspectate de intentii teroriste, precum si inlaturarea zidurilor impenetrabile dintre diferitele servicii secrete.

CONCLUZII

Din diverse motive, legate de însăși natura terorismului, statele per slab dotate pentru a face amenințări. Lucrările de specialitate descriu dificultățile celor implicați: servicii secrete, poliție, justiție, putere politică, iar răspunsurile nu totdeauna sunt pe deplin satisfăcătoare. Tensiunile care apar în cadrul instituțiilor publice sau între ele pot determina tendințe de încălcare a principiilor vitale ale funcționării democrației, începând cu cel al separării puterilor și chiar al asigurării drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei: dreptul la viață, dreptul la integritatea fizică și psihică, dreptul la libertate etc. Totodată, trebuie avut în vedere faptul că sfidarea regulilor democratice – sfidare la care, după părerea unor analiști în domeniul luptei antiteroriste – este înființată atât de „derapajele” juridice, cât și de manipulările politice. La nivel internațional, lupta antiteroristă este influențată printre alți factori de condițiile și dificultățile de cooperare între statele confruntate cu fenomenul terorist.

În finalul demersului, consider că atât timp cât terorismul este descris de către experți, mai mult sau mai puțin calificați, sau de către ziariști, iar noțiunea însăși pare a se defini de la sine, antiterorismul trebuie să constituie o preocupare a instituțiilor specializate, pentru a se putea găsi cele mai eficiente forme și procedee, care să ofere sistematic instrumentele practice ale prevenirii și combaterii acestui flagel deosebit de periculos al lumii contemporane în timp de pace – de nominalitate a ordinii de drept – iar, în caz de război, pentru atingerea scopurilor strategice generale ale acestuia.

Cunoscându-se formele și procedeele folosite de grupurile, echipele și celulele terorist-diversioniste în acțiune, se impun din partea tuturor forțelor participante la îndeplinirea acestui gen de misiuni să ia toate măsurile de prevenire, pe baza unor planuri realiste și operaționale de cooperare.

Se impune, de asemenea, o temeinică pregătire de specialitate a efectivelor destinate îndeplinirii acestei misiuni deosebit de sensibilă și grea, pe timpul căreia factorii de risc sunt amplificați la cote înalte, iar din partea executanților se cere profesionalism, curaj și dăruire totală, mergând până la sacrificiul suprem.

BIBLIOGRAFIE

Gherman, Liliana, 1999, Negocierea în afacerile internaționale, Brăila, Ed. Independența Economica

Pistol, Gheorghe, 1994, Negocierea teorie și practică, București, Institutul național de cercetări comerciale “Virgil Madgearu”

Puiu, Alexandru, Tehnici de negociere, contractare și derulare în afacerile economice internaționale, Ed. Tribuna Economică; Colecția metode, tehnici, instrumente

Voiculescu, Dan, 1991, Negocierea, formă de comunicare în relațiile interumane, București, Ed. Științifică

Alexe, Vladimir, 1995, Rețele Teroriste, București

Col. Andreescu Anghe, 1995, Acțiunile Terorist- Diversioniste – referat, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare

Arădăvoaicei, Gheorghe, 1998, Terorism, Antiterorism, Contraterorism, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare

Opan v. Maxim, 1989, Terorismul, București, Editura „Politică”

Pele, Gheorghe, 1996, Servicii Și Acțiuni Secrete, București, Editura Ministerului de Interne

Gl. bg.dr. Stângaciu Stan, 1996, Strategii Pentru Lupta Antiteroristă, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare

Marret J. L., 2002, Tehnicile terorismului, București, Editura Corint

Gl. bg.dr. Stângaciu Stan, 1996, Strategia Combaterii Terorismului și Diversiunii, București, Editura Ministerului de Interne

Col. Petrescu I. Stan, 1997, Contraspionajul Militar – Sistem interferent în cadrul celorlalte structuri informative din domeniu, care concură la realizarea Siguranței Naționale, București, Editura Academia de Înalte Studii Militare

Troncota C., Blidaru H., 2005, Agenda de la Madrid – prima strategie globala de prevenire si combatere a terorismului în „România si consolidarea rolului acesteia ca furnizor de securitate”, București, Editura ANI

Mircea Mureșan, Gheorghe Toma, 2003, Provocările Începutului De Mileniu, București , Editura U.N.A.

Col. dr. Lucian Pahonțu, 2003, Terorism „Destabilizare”, București, Editura Bioterra

Andreescu A. (coordonator), 2003, Terorismul internațional, flagel al lumii contemporane, București, Editura Ministerului Administratiei si Internelor

Andreescu A., Nita D., 1999, Terorismul – analiza psihosociologica, Timișoara, Editura Timpolis

Antipa M., 2004, Securitatea si terorismul. Prevenirea si combaterea acțiunilor teroriste pe teritoriul României. Tendințe si perspective, București Editura Celsius

Bergen P., 2003, Razboiul Sfânt S.A., București , Editura Allfa

Bodunescu I.,1997, Terorismul – fenomen global, București, Casa Editoriala Odeon

Botescu M., Noi forme de terorism: noi amenințări globale, în Psihosociologia Mass-Media, București, Editura A.N.I., nr.4/2000

Vasile Crețu, 1996, Drept internațional penal, București , Editura societății Tempus România

Cronin, Audrey- Kurth, 28 august 2003, Terrorist and Suicide Attacks, Congressional Research Service Report for Congress

Dumitrescu F., Gaborean I., Voinea M., Pruna M., 2001, Terorismul înainte si dupa Ben Laden, București, Editura Mediauno

Convenția Pentru Protecția Drepturilor Omului Și A Libertăților, proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948, ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 135 din 31 mai 1994

Codul Penal, 1997, București , Editura „Lumina Lex”

Dicționarul Enciclopedic Român, 2000, București, Editura „Cartier”

Epure M., 2001, Terorismul internațional: repere conceptuale, grupări reprezentative si aspecte ale cadrului juridic de combatere, București, Editura A.N.I.

Falconi F., Sette A., 2002, Osama Bin Laden. Teroare în Occident, București, Editura Alfa

Georgescu V., 2003, Terorismul Fenomen Al Lumii Contemporane, Sibiu, Editura Alma Mater

Filip T., 2001, Teroriștii printre noi, Craiova, Editura Obiectiv, Craiova

Gherman, Liliana, 1999, Negocierea în afacerile internaționale, Brăila, Ed. Independența Economică

Laqueur, Walter, 2003, No End to War: Terrorism in the Twenty-first Century, New York, Continuum

Lloyd A., Mathews P., 2002, Bioterorismul, București, Editura Hiparion

Meyssan T.,2002, Cumplita minciună, București, Editura Antet XX Press

Moisescu F.G., Andreescu A., Antipa M., 2004, Terorismul, amenințare majoră asupra democrației secolului XXI, București, Editura Universității Naționale de Apărare

Munteanu M., Alexe V., 2002, Misterele din 11 septembrie și noua ordine mondială, București, Editura Ziua

Naghi Gabriel, 2003, Atentatul. O istorie veșnic contemporană, București, Editura Pro Transilvania

Nita D. Laurentiu, 2005, Terorismul kamikaze, București, Editura Antet

Paun L., 2003, Bioterorismul si armele biologice, București, Editura Amaltea

Pohly M., 2002, Duran K., Osama bin Laden și terorismul internațional, București , Editura Axel Springer

Primakov E., 2003, Lumea după 11 septembrie, București, Editura Institutului Cultural Român

Servier Jean, 2002, Terorismul, București, Editura Institutul European

Simileanu, Vasile, 2003, Asimetria fenomenului terorist, București, Editura Top form, 2003

The Terrorism Reader (editat de David Whittaker), 2001, Londra, Editura Rontledge

Townshend Charles, 2002, Terrorism. A very short introduction, New York, Oxford University Press Inc.

Voinea M., Blidaru H., 2003, Un nou profil psihosociologic al teroristului sinucigaș, în „Mediul internațional de securitate. România– de la invitația de aderare la membru NATO, București , Editura ANI.

Vladimir Volkoff, Tratat de Dezinformare, București, Editura ANTET

Waldman, Amy, 14 ianuarie 2003, Masters of Suicide Bombing: Tamil Guerrillas of Sri Lanka, “The New York Times”

Whittaker David, 2002, The Terrorism Reader, London, Oxford University Press

Voinea M., Blidaru H., 2004, Diversitate și diferențiere motivțională în comportamentul teroriștilor sinucigași, în "Securitate și societate: provocările mileniului trei", București, Editura ANI

Terorismul. Istoric, forme, combatere, 2001, București, Editura Omega

Sima Tudora, 1999, Curs de psihologie și sociologie militară (vol I ), București , Ed Academiei Tehnice Militare

Golu Mihai, 2000, Fundamentele psihologiei (vol II), București, Ed Fundației “România de Mâine”

Ion Bodunescu, Dan-Romeo Bodunescu, 2000, Relații internaționale, problematici și priorități pentru mileniul III, Editura Tipoalex, p. 175.

Victor Duculescu, 1992, Diplomatia secreta, București , Editura Europeana, p. 47-60.

Trăsnea Ov., Kollos N., coord.,1977, Mică Enciclopedie de Politologie (MEP), București, Editura Științifică și Enciclopedică

Kash Douglas, 1992, „What’s in the name?” (Ce se ascunde sub un nume?). Counterterrorism an Security, Fall, SUA.

Bruno Medicina, București, Manipulați și evitați să fiți manipulați, Idei de afaceri, anii 1996 și 1997, editor: Rentrop &Straton,

Dr. Opan V. Maxim, 1989, „Terorismul – Cauze, efecte și măsuri de combatere”, București, Editura Politică

ANEXA NR. 1

DEFINIIȚII – TERORISM

Terorismul este o metodă de luptă mai degrabă între grupările și forțele speciale decât între indivizi și poate să existe în orice orânduire socială (Hordman, 1936).

Terorismul este o metodă de acțiune prin care protagonistul încearcă să producă teroare pentru a-și impune dominația asupra statului, pentru a-l transforma.

„Teroarea politică” este folosirea planificată a violenței, sau amenințării cu violență împotriva unui individ sau grup social cu scopul de a înlătura orice piedică din fața obiectivelor teroriștilor ( Chisholm,1948 ).

Terorismul este amenințarea cu violența sau folosirea acesteia în scopuri politice (Crozier, 1960).

Ceea ce deosebește terorismul atât de vandalism, cât și de crima non-politică este violența, motivată de scopuri politice ( Croizer, 1974 ).

Terorismul este recurgerea de către o minoritate sau chiar de către un singur desident, nemulțumit de faptul că nu poate influența mersul societății în direcția dorită, la mijloacele văzute de societate ca nelegitime (Herbuck, 1977).

Terorismul este folosit pentru a crea frică, panică și pentru a atrage atenția populației (Jenkins, 1977).

Terorismul poate fi definit ca o violență sistematică și organizată împotriva persoanelor lipsite de apărare pentru ale inspira teamă în scopul păstrării sau câștigării autorității asupra guvernului (Karanovic).

Prin terorism se înțelege o serie de acte intenționate de violență psihologică directă care în punctele nedeterminate, dar sistematice sunt integrate în cadrul strategiei politice (Hoss, 1981).

Acte teroriste sunt accese severe de violență îndreptate împotriva non-combatanților de către părți într-o luptă politică (Segerberg, 1981).

Terorismul este privit ca o recurgere la violență în scopuri politice de către entități neautorizate și neguvernamentale, cu încălcarea codurilor acceptate de comportament (Lodge, 1982).

ANEXA NR. 2

FORȚE TERORIST-DIVERSIONISTE

INTERNAȚIONALE

ORIENTUL APROPIAT

Organizația Abu Nidal (ANO) – Libia

Organizația Arabă 15 Mai

Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei (DFLP) – Siria

Fatah – Liban, Tnisia

Hezbollah (Jihadul Islamic) – Beirutul de Vest

Fracțiunea Armatei Revoluționare Libaneze (LARF) – Liban

Organizația Luptei Armate Arabe (OAAS) – Libia și Siria

Frontul de Eliberare Palestinian (PLF) – Siria, Irak, Libia

Frontul Popular de Eliberare a Plestinei (PFLP) – Siria

Frontul Popular Combatant (PSF) – Siria, Liban

Saiqa – Siria

Al –Qaeda

EUROPA

Armata Secretă Armeană de Eliberare a Armeniei (ASALA)

Patria Bască și Libertatea (ETA) – Spania

Celulele Comuniste Combatante (CCC) – Belgia

Acțiunea Directă (AD) – Franța

Grupul Antifascist de Rezistență „1 Octombrie” (GRAPO) – Spania

Iraultza – Spania

Armata Națională Irlandeză de Eliberare (INLA) – Irlanda

Fracțiunea Armata Roșie (RAF) – Germania

Brigăzile Roșii (BR) – Italia

Celulele Revoluționare (RZ) – Germania

Organizația Revoluționară 17 Noiembrie – Grecia

Lupta Populară Revoluționară (ELA) – Grecia

Luptătorii Croați pentru Libertate (CFF) – a dispărut în 1992

Clubul Charles Martel – Franța

FANE FNE – Franța

Grupul militar Hoffman – Germania

Noua Ordine (Ordine Nuovo) – Italia

AMERICA LATINĂ

ALFARO Trăiește! (AVC) – Ecuador

Bandera Roja (Steagul Roșu-GRB) – Venezuela

Mișcarea Populară de Eliberare Cinconeros (MPL) – Honduras

Frontul Clara Elizabeth Ramirez (CERF) – San Salvador

Uniunea Națională Revoluționară Guatemaleză (URNG) – Guatemala

Macheteros (Machete Wielders) – Porto Rico

Armata Națională de Eliberare (ELN) – Columbia

Armata populară de Eliberare (EPL) – Columbia

Forțele Revoluționare Armate din Columbia (FARC) – Columbia

Frontul Richardo Franco (RFF) – Columbia

Sendero Luminoso (SL) – Peru

ASIA

Chukaku-Ha – Japonia

Armata Roșie Japoneză

Tigrii Eliberatori ai Tamililor (LTTE) – Siri Lanka

Noua Armată Populară (NPA) –Filipine

Dal Khalsa – India (Sikh)

Regimentul Dashmesh – India (Sikh).

STATELE UNITE ALE AMERICII

Forțele Armate de Eliberare Națională (FALN)

Mișcarea de Eliberare Națională (MLN)

Organizația de Voluntari pentru Revoluția Portoricană (OVPR)

Națiunea Ariană

Mișcarea Identității Creștine

Liga de Apărare a Creștinilor Patrioți

Testamentul , Sabia și Brațul Domnului

Ku Klux Klan (KKK)

Ordinul (Frăția sau Frăția Tăcerii)

Ordinul Steua- Răsare

Detașamentul de Poteră al șerifului (Possa Comitatus)

Unitatea de Rezistență Armată (ARU)

Armata de Eliberare a Negrilor (BLA)

Panterele Negre

Organizația Comunistă 19 Mai (M19CO)

Națiunea Islamului (NI)

Republica Africii Noi (RNA)

Forța Tactică Armată Revoluționară (RATF) – Armata Simbioneză de

TURCIA

Lupii cenușii

Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK)

ANEXA NR. 3

STRUCTURA UNOR GRUPĂRI TERORISTE

Grupul terorist mare (de regulă 100 – 500 metri)

Grupul terorist mic (40 – 50 membri)

Grupul terorist special (10 – 15 membrii)