Aspecte Generale Privind Dialogurile Lui Platon
Introducere
Lucrarea intitulată „ Conceptul de cunoaștere în dialoul de cunoaștere al lui Platon” este structurată pe 4 capitole. În primul capitol tratăm aspectele generale privind dialogurile lui Platon. Acest capitol conține o secțiune în care vorbim despre tipurile de scheme logico-structurale în dialogurile lui Platon.
Dialogurile lui Platon, în ciudă distanței în timp, devin tot mai actuale prin ideile și interpretările sugerate de conținutul lor. Dacă Tămâios și Legile pot fi mai greu interpretate, comentate și explicate, majoritatea dialogurilor permit o abordare filosofică, dincolo de cea literară, pe bază unor scheme constructurale. De-a lungul timpului interpreții lui Platon au fost preocupați de problemă originalității și a viabilității ideilor filosofice din celebrele dialoguri. Unii dintre aceștia au fost interesată de artă dialogală pe care, în mare măsură, i-au atribuit-o lui Socrate identificând-o cu maieutică. Alți cercetători au acordat o atenție specială diviziunii dihotomice, prezentată în dialoguri și atribuită lui Platon. Orientări mai noi în cercetarea operei platonice urmăresc descoperirea concepțiilor logice în mare măsură ascunse, și mai puțin relevate de tehnică dialogală.
O dată cu refuzul explicit al asumării responsabilității autori ale, Platon se străduiește să sugereze în baza unei multitudini de mijloace și o limitare drastică a autorității generale a discursului pe care el îl alcătuiește. Cu alte cuvinte, nu numai că Platon nu vorbește nicăieri în numele său personal, dar totodată lasă să se înțeleagă că ceea ce el spune nu are neapărat o valoare absolută și decisivă.
Filosofia lui Platon a fost, încă de la începuturi, nedreptățită prin interpretări grosiere pe care Aristotel le-a criticat.
Autorul dialogurilor, la rândul lui, i-a criticat pe logiștii eleați și sofiștii contemporani lui. Șirul interpretărilor necorespunzătoare continuă și astăzi, datorate, în special, unor viziuni moderne cum ar fi concepția lui Hegel despre dialectică.
Separarea gândirii de lumea sensibilului, întreprinsă de Platon în operă sa, a avut drept consecințe pozitive atât conceperea corespunzătoare a lucrurilor sensibile, eliberarea de abordarea logistică în unitate și nemișcare, cât și eliberarea gândirii de conceperea ei sofistică, adică în relație cu derularea lucrurilor din lumea sensibilului, în permanentă schimbare.
Platon a avut aceeași poziție cu Heraclit în privința lucrurilor sensibile, considerându-le într-o permanentă transformare, ca și acesta, și aceeași poziție cu Parmenide în privința gândirii, mai exact, a ideilor, genurilor și formelor, considerând că și acesta, că ideile sunt veșnice, identice cu sine însele.
Faptul că, pentru expunerea propriilor idei, Platon a preferat dialogul ne îndreptățește să credem că discipolul lui Socrate era și adeptul sensului socratic al dialecticii: „arta de a vorbi, prin care susținem sau combatem o temă cu ajutorul întrebărilor și răspunsurilor celor care discută” , după definiția dată de Diogenes Laertios. La aceasta trebuie adăugat faptul că, în cadrul dialogurilor platonice, răspunsurile sunt reductibile, de regulă, la „da” sau „nu” , adică la afirmarea sau negarea unei propoziții.
În cuprinsul lucrării am tratat inclusiv problema conceptului de cunoaștere expus în dialogurile lui Platon și anume dialogul de tinerețe, dialogul de mijloc, dialogul de maturitate și dialogul de bătrânețe.
Peste tot, în dialoguri, vedem cum din analiză logică se naște filosofia, ca din datul său imediat. Faimoasa problemă a unului și a multiplului, ca să nu cităm decât exemplul cel mai impresionant, era și problema atribuirii. De vreme ce logică nu se poate desăvârși pe sine, e firesc să ducă spre metafizică. „ Să ne întrebăm acum în ce fel denumim noi peste tot cu mai multe nume același lucru, îi propune în Sofistul, străinul eleat lui Theaitetos. Noi vorbim despre om dându-i multe calificative, adăugându-i, de pildă, culoare, atitudine, mărime, defecte, calități, datorită cărora, laolaltă cu multe altele, nu spunem doar că omul ca atare există, dar și că este bun și oricâte altele. La fel, de bună seamă, facem și cu celelalte lucruri, după aceeași rațiune.” căci presupunându-le a fi unu fiecare, le acordăm pluritatea și le calificăm prin mai multe nume. Iată-ne dintr-o dată , transpuși într-unul din numeroasele cercuri de discuție în care recii își rafinau spiritul. Ei iubeau logos-ul pentru exercițiile polemice în care excelau și cu care se amuzau, dar și pentru că reflectau cu plăcere și cu profunzime la raporturile dintre expresie și lucrul exprimat așa cum au nevoie s-o facă toți artiștii.
În unele din dialogurile din tinerețe Socrate este prezentat de Platon ca oferind răspunsuri clare la întrebările interlocutorilor, punând baza unei doctrine filosofice. În discuțiile ținute de Socrate intervine și Platon, care începe să promoveze ideile proprii, cum ar fi că bunătatea este înțelepciune, și că nimeni nu face răul cu bunăvoință.
Se acceptă în genere că la realizarea dialogurilor platonice a stat o „artă a dialogului”, echivalată mereu cu maieutica socratică, fără a e ieși din locul comun al ideii de „ moșire a adevărului”. Alți cercetători au căutat secretul acestei arte în metoda diviziunii dihotomice platonice, asimilată fără nuanțări, în special, cu dialectica platonică. Există și cercetători care au catalogat strădaniile metodice ale lui Platon drept superficiale și îndoielnice, considerând că doar conținutul propriu-zis de idei al operei merită o atenție specială.
Dialogul se derulează prin încercarea lui Socrate de a explica relația dintre suflet și cunoaștere. Interlocutorul, Cebes remarcă faptul că premisele includ ipoteza nemuririi sufletului și că propoziția „ sufletul este nemuritor” poate fi susținută printr-o argumentare. Sunt urmărite două faze ale acestui demers: preexistența sufletului fața de trup și evidențierea capacității acestuia de a supraviețui sufletului. Astfel, mai întâi trebuie stabilit principiul în cadrul căreia ipoteza poate fi susținută. Acest principiu trebuie să fie formulat într-o propoziție fundamentală din care se va construi un sistem de adevăruri necontradictorii care îl vor conduce la concluzia urmărită de argumentare.
Capitolul I. Aspecte generale privind dialogurile lui Platon
Din istoria filosofiei aflăm că dialogul era deja o practică cultivată de către predecesorii sau unii contemporani și discipoli ai lui Platon.
Putem considera că existența unor întrebări privind această practică se justifică și prin faptul că modalitatea de expunere dialogată a unor opere filosofico-științifice o regăsim utilizată în Renaștere de către gânditori reprezentativi ai acestei perioade.
Multe dintre comentariile scrise despre Platon în Antichitate s-au pierdut. Majoritatea erau provenite de la neoplatonicieni și reprezentau o transfigurare a platonismului și nu o exegeză obiectivă. S-au păstrat comentariile lui Proclus la Alcibiade I, la Cratylos, la Republica, Parmenide și Timaios, comentariile lui Hermias la Phaidros și cele ale lui Olympiodor la dialogurile Alcibiade I, Gorgias, Phhaidon.
Traducerea lui Cicero din Protaoras s-a pierdut aproape în totalitate, dar au rămas importante fragmente din traducerea lui Timaios, la fel și pasaje din dialogurile Phaidon, Phaidros sau Republica. Se știe că Cicero a vrut să imite Republica și Legile lui Platon în dialogul său Despre republica.
Putem spune că, în această perioadă, se manifestă un platonism eclectic, uneori prin reprezentanți de prestigiu, după cum am văzut. în perioada secolului I-II d. Hr., poate fi amintit Plutarh a cărui operă abundă în citate din Platon sau chiar comentarii directe ale operei acestuia: Despre procreerea sufletului după „Timaios” și cele zece Probleme platoniciene. La fel se poate spune despre medicul și filosoiul Galenus care îl citează frecvent pe Platon în cartea sa Despre doctrinele lui Hipocrate și Platon. în secolul al doilea a apărut valorosul tratat al lui Theon din Smirna, intitulat Despre cunoștiințele matematice necesare lecturii lui Platon. Tot în această perioadă sunt consemnate și alte cărți care, chiar dacă nu sunt celebre, dau o imagine asupra atmosferei intelectuale din acele vremuri. Astfel, Disertațiile lui Maxim din Tyr (în greacă) „filosof platonician” după propria-i caracterizare. Mai este demn de amintit tratatul (în latină) al lui Apuleius din Madaura despre Platon și doctrina acestuia despre natura moralei și despre logică. La fel, merită să fie amintiți Albinus cu lucrarea Introducere în filosofia lui Platon, Alcinous cu un rezumat al doctrinei lui Platon.
Constatând că relația dintre primii renascentiști și cultura greacă este una de profunzime, putem admite faptul că folosirea de către mari spirite ale acestei perioade a forme dialogale de prezentare a lucrărilor reprezintă un reflex al admirației acestora pentru Platon. După căderea Bizanțului (1453) nu s-a mai pus doar problema studierii unor manuscrise antice, ci și problema unei renașteri a culturii elenistice. în acea perioadă, Platon era considerat drept discipolul cel mai important al acelui Socrate care coborâse filosofía în agora; el era „maestrul dialogului, al unor tehnici retorice tot mai rafinate, al procedeelor logice prin diviziune, al clasificărilor prin dihotomie ca instrumente logice pentru noile enciclopedii, al definițiilor riguroase”. Ca o concluzie în ceea ce privește utilizarea dialogului de către renascentiști, putem spune că există și o justificare pragmatică a acestui fenomen: chiar dacă pe acești învățați nu i-a interesat arta dialogală, în sens socratic, ei au folosit, în schimb, din plin, virtuțile aporetice ale acesteia.
Odată cu traducerea și cunoașterea dialogurilor platonice, în cultura filosofică europeană, se manifestă un interes tot mai mare pentru interpretarea conținutului lor de idei și pentru relevarea virtuților acestui mod de expunere. Ulterior, se remarcă totuși o scădere considerabilă a interesului față de folosirea expunerii dialogate, poate și datorită faptului că unii cercetători au considerat dialogul drept o modalitate pur literară, mai mult poetică, de redare facilă a unor idei. Neoplatonismul și platonismul au continuat să inspire filosofia occidentală în cea mai spiritualistă tradiție a ei, în secolele al XVII-lea și al XVIlI-lea, până la idealismul german. Redescoperirea unui dialog ca Phaidon, în această perioadă, a oferit argumente celor care susțineau nemurirea sufletului pe care Kant o neagă în critica rațiunii pure.
O primă orientare a comentatorilor moderni a fost în direcția clasificării dialogurilor platonice după diverse criterii: temporale, de conținut, de metodă, de influență etc.
Vom încerca o sintetizare a rezultatelor cercetătorilor moderni referitoare la organizarea și conținutul operei platonice, începând cu concluziile lui Leon Robin în acest sens.
Din opera lui Platon, se știe că s-au păstrat o bună parte din scrierile inițiale, despre unele însă există temerea că sunt apocrife. După ce s-a alăturat lui Socrate, Platon a renunțat la încercările sale literare, influențate atât de exemplul lui Critias, cât și al lui Euripide. Dialogurile sale sunt drame în proză, derulate sub forma unei conversații familiare. Platon nu a agreat ideea unei expuneri didactice preferând formă literară a dialogului în care se confruntă caractere individuale bine definite, decise să descifreze probleme filosofice. Leon Robin crede că un rol important în găsirea formei de dialogare l-a avut cunoașterea metodei lui Socrate, deja moment de sinteză și înnoire a spiritului filosofic, atât prin raportare la gânditorii fizicieni cât și la sofiștii contemporani.
Dialogurile lui Platon, în ciudă distanței în timp, devin tot mai actuale prin ideile și interpretările sugerate de conținutul lor. Dacă Tămâios și Legile pot fi mai greu interpretate, comentate și explicate, majoritatea dialogurilor permit o abordare filosofică, dincolo de cea literară, pe bază unor scheme constructurale. De-a lungul timpului interpreții lui Platon au fost preocupați de problemă originalității și a viabilității ideilor filosofice din celebrele dialoguri. Unii dintre aceștia au fost interesată de artă dialogală pe care, în mare măsură, i-au atribuit-o lui Socrate identificând-o cu maieutică. Alți cercetători au acordat o atenție specială diviziunii dihotomice, prezentată în dialoguri și atribuită lui Platon. Orientări mai noi în cercetarea operei platonice urmăresc descoperirea concepțiilor logice în mare măsură ascunse, și mai puțin relevate de tehnică dialogală.
O dată cu refuzul explicit al asumării responsabilității autori ale, Platon se străduiește să sugereze în baza unei multitudini de mijloace și o limitare drastică a autorității generale a discursului pe care el îl alcătuiește. Cu alte cuvinte, nu numai că Platon nu vorbește nicăieri în numele său personal, dar totodată lasă să se înțeleagă că ceea ce el spune nu are neapărat o valoare absolută și decisivă. Numai că, este de presupus că, în fapt, ca orice autor, și el ține mult la textul său așa cum după propria sa afirmație „ precum un părinte la proprii copii”, acordând în realitate o mare greutate și valoare spuselor sale pe care le consideră cu siguranță extrem de semnificative și de importante. Și cum ar putea fi altfel? Căci nimeni nu renunță la o viață mai comodă , nimeni nu acceptă riscul și chiar realitatea persecuției și ridicolului, nimeni nu ar consimți la o viață în suspiciune, fiind în cetate asemenea unui om căzut printre fiare, precum afirma însăși Platon, dacă nu ar crede cu o tărie pe care nimic să nu o clintească în valoarea și în temeinicia propriilor idei și afirmații. Iată de ce paradoxalele susțineri condescendente sau chiar desconsiderate ale lui Platon la adresa propriului scris nu ar trebui să trimită la arcanele „doctrinei orale”, ci pot fi considerate parte din strategia sa de camuflare și de diversiune, pusă în serviciul neutralizării „cenzurii la purtător”. Adeseori, într-adevăr, Platon pare a dori să ne încredințeze de imperfecțiunea, provizoratul, incertitudinea ce înconjoară scrisul său, care s-ar cuveni, de aceea, să fie înserat, sferei jocului ori celei a unei ficțiuni ludice. În mod explicit, și desigur, voit, sunt afectate în acest fel autoritatea și gravitatea prezumate ale discursului, prin urmare și gradul în care el poat Astfel, în mod frecvent, Socrate îi apare interlocutorului său din dialoguri a glumi, a se juca, dovedind lipsă de seriozitate. El, om batan, este conștient că lumea îl vede jucându-se și pus pe diferite șotii. Mărturisește că, în raport cu un creator adevărat, el se simte un „ diletant ridicol”.
La capătul lungii, pasionatei și constructivei în fond dezbateri din Phalaris, Socrate declară deodată: „ Ne-am jucat destul în discursuri”. În Simpozion, un Alcibiade mai puțin beat decât vrea să pară, dar permițându-și toate bufoneriile de rigoare, îl asemuiește pe Socrate cu un bătrân Silen, cu lături sublime, dar și ridicole, care „ își petrece întreaga viață luând în răspăr și ironizând oamenii”. Activitatea, cât și spusele filosofului, ar alcătui un fel de „dramă satirică sau silenică” ale cărei autoritate și gravitate sunt mult mai prejos decât cele posedate de tragedie, dacă este să explicăm analogic sensul acestei comparații. E greu de spus dacă ridicolul lui Socrate este autentic sau e doar introdus de către relatarea plină de subiectivitate și de exaltare spirtoasă a lui Alcibiade, frizând ea însăți în ridicol, sau în orice caz încrederea și siguranța cititorului sunt subminate cu subtilitate. La fel ca și în Poseidon, și în Simpozion între cititor și „fapt” se interpun ecrane care relativizează totul, plasând evenimentul în zona amuzamentului, a ludicului.
Alteori, în Tobias, când Platon îl face pe Socrate să afirme lucruri cu totul paradoxale, interlocutorul se întreabă dacă Socrate „glumește sau e serios”, mărturisindu-și astfel incertitudinea cu privire la valoarea reală a spuselor filosofului. Pe de altă parte, sunt extrem de frecvente declarațiile de ignoranță ale lui Socrate, în general subsumate faimoasei sale „ironii”, dar ceea ce este ciudat și a fost mai puțin luat în seamă este că ele ca și cele care califică discursul „glumeț”, apar din abundență chiar și în dialogurile cele mai „constructive” unde Socrate este departe de a-și respecta principiul „ știu că nu știu nimic”.
Spre exemplu, sună a veritabilă cochetărie, ca în Monom, după ce Socrate a formulat și a dezvoltat teoria ideilor precum și cea a reminiscenței, el să exclame către sfârșitul dialogului : „ Mă tem, Monom, că suntem niște bieți oameni” și că „ ne-am făcut de râs cu cercetarea noastră”.
Pe de altă parte se cere observat că discursul „glumeț” și „neserios” este adesea introdus și sub chipul unui discurs spontan, nepremeditat. Socrate lasă să se înțeleagă că nu știe încotro se îndreaptă firul discuției că nu el dirijează dialogul și cheamă uneori un zeu în ajutor pentru a salva cercetarea. Așa se întâmplă și în Republică, o operă, în fapt, extrem de atent și de deliberat construită în toate detaliile.e fi făcut responsabil de către o instanță critică ostilă.
Astfel, în mod frecvent, Socrate îi apare interlocutorului său din dialoguri a glumi, a se juca, dovedind lipsă de seriozitate. El, om batan, este conștient că lumea îl vede jucându-se și pus pe diferite șotii. Mărturisește că, în raport cu un creator adevărat, el se simte un „ diletant ridicol”.
La capătul lungii, pasionatei și constructivei în fond dezbateri din Phaidros, Socrate declară deodată: „ Ne-am jucat destul în discursuri”. În Symposion, un Alcibiade mai puțin beat decât vrea să pară, dar permițându-și toate bufoneriile de rigoare, îl asemuiește pe Socrate cu un bătrân Silen, cu lături sublime, dar și ridicole, care „ își petrece întreaga viață luând în răspăr și ironizând oamenii”. Activitatea, cât și spusele filosofului, ar alcătui un fel de „dramă satirică sau silenică” ale cărei autoritate și gravitate sunt mult mai prejos decât cele posedate de tragedie, dacă este să explicăm analogic sensul acestei comparații. E greu de spus dacă ridicolul lui Socrate este autentic sau e doar introdus de către relatarea plină de subiectivitate și de exaltare spirtoasă a lui Alcibiade, frizând ea însăți în ridicol, sau în orice caz încrederea și siguranța cititorului sunt subminate cu subtilitate. La fel ca și în Phaidon, și în Symposion între cititor și „fapt” se interpun ecrane care relativizează totul, plasând evenimentul în zona amuzamentului, a ludicului.
Alteori, în Gorgias, când Platon îl face pe Socrate să afirme lucruri cu totul paradoxale, interlocutorul se întreabă dacă Socrate „glumește sau e serios”, mărturisindu-și astfel incertitudinea cu privire la valoarea reală a spuselor filosofului. Pe de altă parte, sunt extrem de frecvente declarațiile de ignoranță ale lui Socrate, în general subsumate faimoasei sale „ironii”, dar ceea ce este ciudat și a fost mai puțin luat în seamă este că ele ca și cele care califică discursul „glumeț”, apar din abundență chiar și în dialogurile cele mai „constructive” unde Socrate este departe de a-și respecta principiul „ știu că nu știu nimic”.
Spre exemplu, sună a veritabilă cochetărie, ca în Menon, după ce Socrate a formulat și a dezvoltat teoria ideilor precum și cea a reminiscenței, el să exclame către sfârșitul dialogului : „ Mă tem, Menon, că suntem niște bieți oameni” și că „ ne-am făcut de râs cu cercetarea noastră”.
Pe de altă parte se cere observat că discursul „glumeț” și „neserios” este adesea introdus și sub chipul unui discurs spontan, nepremeditat. Socrate lasă să se înțeleagă că nu știe încotro se îndreaptă firul discuției că nu el dirijează dialogul și cheamă uneori un zeu în ajutor pentru a salva cercetarea. Așa se întâmplă și în Republică, o operă, în fapt, extrem de atent și de deliberat contruită în toate detaliile. În ceea ce ne privește, credem că tristele experiențe ale trecutului ne-au făcut mai sensibili. Crescuți la umbra cenzurii, noi am avut poate șansa să înțelegem mai bine tristețea resemnată a vechiului dicton: și tacuisses, philosophus mansisses. Iată cuvintele ce par a prezuma sensul următorului pasaj din Republică, pasaj ce a fost relativ puțin luat în seamă: „ Dintre acești oameni, puțțini, cei care gustă ce lucru plăcut și încântător au dobândit , care văd bine smiteala mulțimii și că nimeni, ca să spunem așa, nu face ceva sănătos în cetate, care văd că nu au un aliat cu care, mergând să apere cetatea, s-ar putea mântui; băgând ei se seamă că filosoful e ca un om căzut printre fiare care nu vrea să fie părtaș la rău, dar care nici nu este în stare, singur, să se împotrivească tuturor sîlbăticiunilor și că pierind el înainte de a putea da sprijin cetății sau prietenilor, ar fi nefolositor sieși cât și celorlalți; ei bine înțelegând ei toate acestea păstrează tăcerea și își văd de ale lor precum un om care în timp de furtună se adăpostește sub un zid micuț.”
Și totuși Platon, nici nu s-a resemnat, nici nu a tăcut, dovedind că geniul este insuficient dacă nu este însoțit de curaj, așa cum și curajul se poate transforma în fatală imprudență dacă nu este însoțit de geniul abilei comunicări. Cu curaj și o imensă abilitate deci, Platon a scris, iar scrisul său ne-a oferit acele neobișnuite forme literare pe care le numim dialoguri. Trebuie atunci neapărat să întrebăm dacă dialogul însuși că gen literar-filozofic, cât și „arta” ce-i stă la temelie-dialectica- nu joacă și ele un rol esențial în economia strategiei de acțiune împotriva cenzurii. Fără a voi să fim reducționiști și recunoscând că nu se poate vorbi despre dialog doar într-un singur fel credem însă că această formă literară reprezintă cheia de boltă a „ diversiunii platoniciene” precum și cea mai eficientă mașina inventată vreodată de străpungere a rezistențelor „cenzurii la purtător”.
Dialogul este prezentat de filozof drept metoda ideală de a parcurge corect drumul către adevăr, fără a te rătăci pe parcurs, și nu desigur drept o tehnică de a construi un mijloc de protecție mult mai subtilă decât „ zidul micuț” al tăcerii. După el, deci, metoda de a proceda prin întrebări și răspunsuri ar fi cu mult superioară în ceea ce privește valoarea epistemologică și propedeutică discursului continuu, cum se afirmă de pildă în Protagoras: „ discursurile lungi ar fi precum vasele de bronz care răsună îndelung după ce le-ai lovit și dau un lung ecou dacă nu le atingi apoi”; prin urmare ele au un sunet plin dar nemodulat și lipsit de viață.
Spre deosebire de discursul lung, continuu, dialogul asociat „vieții” este aproape de toată lumea văzut drept contrar dogmatismului, asertării voit sau implicit definitive a unei formule.
Dialogul de tip platonician, îmbrăcat așa cum este, în ironie, a fost mai întotdeauna înțeles ca o „operă deschisă” propunând mai degrabă drumuri decât oferind soluții, mai curând invitând la căutarea liberă și dezinteresată a adevărului, decât la posedarea lui indiscutabilă.
Pentru foarte mulți interpreți spontaneitatea și libertatea prezumată a dialogului îl așează între oralitate și discursul scris. De aceea, se poate arăta că dialogul „ face sistem” cu celelalte procedee literare la care m-am referit și care alcătuiesc tot atâtea mijloace de distribuire a responsabilității autorului.
Secțiunea I.1. Tipuri de scheme logico- structurale în dialogurile lui Platon
Filosofia lui Platon a fost, încă de la începuturi, nedreptățită prin interpretări grosiere pe care Aristotel le-a criticat.
Autorul dialogurilor, la rândul lui, i-a criticat pe logiștii eleați și sofiștii contemporani lui. Șirul interpretărilor necorespunzătoare continuă și astăzi, datorate, în special, unor viziuni moderne cum ar fi concepția lui Hegel despre dialectică.
Separarea gândirii de lumea sensibilului, întreprinsă de Platon în operă sa, a avut drept consecințe pozitive atât conceperea corespunzătoare a lucrurilor sensibile, eliberarea de abordarea logistică în unitate și nemișcare, cât și eliberarea gândirii de conceperea ei sofistică, adică în relație cu derularea lucrurilor din lumea sensibilului, în permanentă schimbare.
Platon a avut aceeași poziție cu Heraclit în privința lucrurilor sensibile, considerându-le într-o permanentă transformare, ca și acesta, și aceeași poziție cu Parmenide în privința gândirii, mai exact, a ideilor, genurilor și formelor, considerând că și acesta, că ideile sunt veșnice, identice cu sine însele.
Ca și Parmenide, Platon admite ființa ca idee, dar nu ca singură idee. În consecință, putem considera ca Platon admite multiciplitatea. El admite și combinația formelor, participarea unora la altele, ca și predicația. Într-o anumită accepție admite și neființa. El se desprinde de logismul eleat, admițând în planul gândirii atât contrarietatea; pozitivismul și negativul, ca și contradicția; afirmația și negația, adevărul și fals. Platon nu admite însă ca sofiștii, trecerea unei idei în contrariul ei, și nici posibilitatea susținerii a două propoziții contradictorii.Din aceste motive Alexandru Surdu consideră că definiția dialecticii poate lua forma „ Metoda sau știința opusă sofisticii, de a distinge între contrarii și de a despărți adevărul de fals, prin analiză și sinteză, este ceea ce Platon numește dialectică.”
Faptul că, pentru expunerea propriilor idei, Platon a preferat dialogul ne îndreptățește să credem că discipolul lui Socrate era și adeptul sensului socratic al dialecticii: „arta de a vorbi, prin care susținem sau combatem o temă cu ajutorul întrebărilor și răspunsurilor celor care discută” , după definiția dată de Diogenes Laertios. La aceasta trebuie adăugat faptul că, în cadrul dialogurilor platonice, răspunsurile sunt reductibile, de regulă, la „da” sau „nu” , adică la afirmarea sau negarea unei propoziții.
Dialectica nu are sens fără contradicție, fără opunere a dicțiilor. În concepția lui Aristotel, premisele dialectice sunt probabile, adică judecăți a căror valoare de adevăr poate fi pusă la îndoială. Nu lipsită de importanță este menținerea dialecticii eristice, ca sens peiorativ, al dialecticii, impusă de obsesia infirmării oricărei teze prin consecințele contradictorii care pot decurge din ea. Din terminologia curentă, un concept care merită atenție deosebită este cel de opoziție care sugerează că și termenul de dialectică, o știință a opoziției, o antitetică. De aici poate tendința multora de a considera contrariile din lumea sensibilului drept contradicții, ele fiind de fapt lucruri care se opun. Acesta este motivul pentru care nici un presocratic, în afară de Zenon, nu poate fi considerat dialectician.
Această confuzie, încetățenită, în mod special datorită lui Hegel, a încurajat existența accepțiilor eronate și chiar a situațiilor paradoxale în interpretarea operei lui Platon.
Accepția noțiunilor impuse de Hegel a condus la utilizarea unei terminologii incorecte care complică înțelegerea normală a dialecticii. Se impune o departajare clară a situațiilor din dialoguri în sensul clarificării noțiunii de dialectică agreată de Platon. Se poate considera că atunci când Platon este adeptul lui Heraclit și vorbește despre opozițiile din cadrul lucrurilor sensibile cum ar fi perechea-neperechea, stânga-dreapta, lumină-întuneric, uscat-umed, plinul-golul, el face antitetică, iar în măsura în care tratează despre contradicțiile dintre adevărat și fals, face dialectică. La Platon există și o altă zonă a logicului, pe lângă cele cu semnificația de antitetică și dialectică, și anume aceea a ideilor pure. Acestea sunt genurile raportate la ele însele.
Nerespectarea unei terminologii corespunzătoare, în care să poată fi evidențiate planurile logice care sunt parte organică a operei lui Platon, a condus, și vă mai conduce, la confuzii ca și la interpretări divergente ale acesteia.
O altă observație importantă este aceea că noțiunile de gen și specie, în accepție platonică, diferă de genul și specia din logica lui Aristotel. De aceea, pentru filosofia lui Platon, vom înțelege prin gen- formă, iar prin specie-idee. Aceste nuanțări ne ușurează surprinderea perspectivelor logicii platonice.
Un loc special în filosofia lui Platon îl ocupă genurile supreme menționate în Sofistul, în număr de cinci, supraordonate genurilor-forme și speciilor-idei.În concepția lui Platon , ființa, pe de-o parte, aparține fiecărei idei, fiecare idee reprezentând ființa a ceva, pe de altă parte, în cadrul genurilor supreme ființa este unul dintre acestea, dar diferită de celelalte. Se poate spune că fiecare dintre cele patru participă la ființă și se amestecă cu aceasta.
Platon se referă, însă, și la un alt tip de ființă care vizează multiciplitatea speciilor ideii, dar și la totul. Prin totul trebuie înțeles ideile nemișcate dar și mișcarea, viața, sufletul, gândirea care ar aparține unei ființe totale așa cum aflăm din Sofistul. Din contextul deja pus în discuție reiese că genurile supreme ar fi: ființa, repausul și mișcarea. Dar, tot Platon, susține în continuare că fiecare dintre ele este altul decât celelalte două și totodată același. Același și altul sunt considerate două genuri legate, în mod necesar de primele. Rezultă de aici existența celor cinci genuri suprem. În opinia logicianului Alexandru Surdu trebuie ținut cont de faptul că primele trei au un statut aparte față de ultimele două.
Pentru a nu se confunda noțiunea de gen suprem la Platon, cu aceea de categorie, cum apare la Aristotel, sunt necesare câteva precizări. Astfel, repausul la Platon nu trebuie confundat cu poziția, cu genuri subordonate cum ar fi spre exemplu culcat, șezând, vertical deoarece repausul la Platon nu are genuri subordonate, fiind repausul în sine.
Prin același și altul, genurile supreme se raportează la ele însele, fiecare fiind același și față de celelalte, prin care se dovedește că este altul.
Mișcarea și repausul, deși sunt contrare, sunt în comuniune cu ființa. Dar ființa nu este genul supraordonat repausului și mișcării pe care le-ar cuprinde, ea este altceva decât acestea. Ființa este concepută aici în sine, altfel ar trebui să o considerăm în repaus sau în mișcare.
Cele trei genuri ne apar prezentate astfel: repausul și mișcarea sunt contrare și nu comunică, iar ființa, deși este diferită de ambele, comunică cu amândouă. Fiecare din cele trei sunt diferite de același și altul, dar comunică cu amândouă. Același și altul sunt și ele contrare, dar ele revin ființei, spre deosebire de relația dintre ființă și mișcare și de relația dintre ființă și repaus în care ființa revine acestora. În același timp, același și altul revin mișcării și repausului. Putem concluziona că, în ceea ce privește comunicarea genurilor supreme, se remarcă o participare a acestora unele la altele, ci nu o combinare reciprocă a lor. Ideile sunt ceea ce sunt, numai în raportarea lor unele la altele și nu față de lucrurile sensibile corespunzătoare la care participă.
În dialogurile platonice, răspunsurile afirmative și negative reprezintă un procedeu de validare a propozițiilor, tezelor, problemelor, puse în discuție. Este, la limită, o modalitate de separare a adevărului de fals la nivel propozițional. În acest context, în funcție de ceea ce răspunde interlocutorul, răspunsurile fiind echivalente în „da” sau „nu”, se aprobă sau se neagă o afirmație aparținând, de obicei, lui Socrate. Faptul că Platon își determină interlocutorul să răspundă și prin „nu”, ține de o anumită tehnică retorică prin care, de fapt, se maschează monologarea printr-o aparență de dialog. În fond, în dialoguri, toate întrebările pot fi formulate în așa fel încât să se răspundă numai cu formule echivalente lui „da”.
Pentru a putea ilustra schematismul logic al gândirii platonice, specific metodei dialogării, vom analiza un fragment din dialogul Alcibiade. Socrate își propune să tempereze ambițiile tânărului Alcibiade care, prin posibila implicare în politică, riscă să-și aducă sieși și Atenei mari necazuri. Prin întrebări meșteruite, Socrate reușește să-l convingă pe tânăr de precaritatea pregătirii și a educației sale. Acesta, deși dorește să-i conducă pe alții, nu știe ce este dreptatea, adevărul, binele și frumosul.
Pentru comentariile ce urmează mai jos am propus notațiile:
(i) – unul dintre cele 25 de puncte ale fragmentului de mai jos, cuprins între 0 și 24; numerotarea a fost făcută de la 0 pentru a marca punctul inițial al dialogului, ca punct de plecare dar și ca moment cu semnificație specială în argumentările care intervin ulterior; (i)- una dintre cele 25 de întrebări ale fragmentului; i de la 0 până la 24;
R(i)- unul dintre răspunsurile corespunzătoare întrebării I(i) din fragmentul de dialog ; i are valori cuprinse între 0 și 24 și corespunde răspunsurilor DA sau echivalente cu DA, NU sau echivalente cu NU;
A(i)- aserțiunea corespunzătoare punctului i al dialogului; i poate fi 0, 6, 17,20, adică una dintre cele patru aserțiuni ale fragmentului de dialog mai explicit afirmațiile sau negațiile însoțite de supoziția adevărului care nu apar ca răspunsuri echivalente cu DA sau NU după cum se va vedea mai jos;
E(i)- formularea unui enunț simplu său complex pe baza unei întrebări I(i) și a aserțiunii corespunzătoare A(i) adică:
E(i)=I(i)&R(i), sau
E(i)=I(i) & A(i), unde E(0)= I(0) & A(0) este enunțul inițial
106C „ SOCRATE: Întrebările ți le voi pune așadar că unuia care plănuiești într-adevăr lucrurile pe care afirmi că le plănuiești.
ALCIBIADE: Fie și așa, dacă vrei, numai să aflu ce ai de întrebat.
SOCRATE: Iată: așa cum spuneam, ai de gând ca, nu peste multă vreme, să te înfățișezi atenienilor spre a-i sfătui; ce s-ar întâmpla deci, dacă atunci când te-ai pregăti să urci la tribună, te-aș apuca de mână și te-aș întreba: Alcibiade, în ce privință vor să țină sfat atenienii, că te-ai ridicat spre a-i povățui? Oare nu în privința unor lucruri pe care le cunoști mai bine decât ei? – Ce răspuns ai da?- I(0)
D ALCIBIADE: Aș răspunde, desigur, că în privința unor lucruri pe care le cunosc mai bine decât ei.- A(0)
SOCRATE: Așadar, ești bun sfătuitor la chestiuni la care se întâmplă să te pricepi?- I(1)
ALCIBIADE: Cum să nu?- R(1)
SOCRATE: Nu e așa că nu cunoști decât acele lucruri pe care sau le-ai învățat de la altcineva sau le-ai aflat singur?- I(2)
ALCIBIADE: Care altele ar putea fi?- R(2)
SOCRATE: Este oare cu putință să fi învățat un lucru sau să-l fi aflat tu însuți, fără a fi vrut a-l învăța, ori a-l cerceta tu însuți? – I(3)
ALCIBIADE: Nu este cu putință. –(3)
SOCRATE: Dar oare ai fi voit să cercetezi sau să înveți lucruri pe care îți închipui că le cunoști? -I(4)
ALCIBIADE: Firește că nu.- R(4)
SOCRATE: Afost deci o vreme când considerai că nu cunoști lucrurile pe care le știi astăzi?- I(5)
ALCIBIADE: Neapărat.- R(5)
SOCRATE: Numai că eu sunt la curent cu aproape tot ceea ce ai învățat; dacă ceva mi-a scăpat, să-mi spui. După câte îmi amintesc, ai învățat, cum e și firesc, să scrii și să citești, să cânți la chitară și să lupți, căci nu ai vrut nici în ruptul capului să înveți să cânți la flaut, iată lucrurile pe care nu le cunoști, dacă nu cumva vei fi învățat ceva de care n-am eu cunoștință. Dar dacă este așa, atunci lucrul acela l-ai învățat, sunt sigur, fără a ieși din casă nici noaptea, nici ziua. – I(6)
ALCIBIADE: Nu, n-am mers să învăț alte lucruri în afară de acestea.- A(6)
SOCRATE: Bine. Oare te vei ridica să dai sfaturi atenienilor, atunci când ei deliberează asupra scrierii corecte?- I(7)
ALCIBIADE: Da de unde, pe Zeus!- R(7)
SOCRATE: Sau când subiectul lor de discuție îl constituie sunetele lirei?- I(8)
ALCIBIADE: Nicidecum. –R(8)
SOCRATE: Dar cred că în adunare ei nu obișnuiesc să delibereze nici asupra întrecerilor la luptă. I(9)
ALCIBIADE: Sigur că nu. –R(9)
SOCRATE: Atunci cu prilejul cărei deliberări îi vei sfătui? Doar nu când discută despre construcții!- I(10)
ALCIBIADE: Firește că nu.- R(10)
SOCRATE: Într-adevăr, un arhitect i-ar îndruma mai bine decât tine în aceste chestiuni. –I(11)
ALCIBIADE: Da. – R(11)
SOCRATE: Și nici când deliberează asupra unei prevestiri. –I(12)
ALCIBIADE: Nu.- R(12)
SOCRATE: Căci îți spui că prezicătorul i-ar putea fățui mai bine decât tine. –I(13)
ALCIBIADE: Da. -R(13)
SOCRATE: N-ar avea de-a face că e mărunt sau trupeș, frumos său urât, și chiar că e de neam nobil sau om de rând.- I(14)
ALCIBIADE: Nici vorbă. –R(14)
SOCRATE: Eu unul sunt de părere că, în orice privință, sfatul trebuie să-l dea cel priceput, nu cel avut.- I(15)
ALCIBIADE: Negreșit. –R(15)
SOCRATE: Iar atunci când iau în discuție ocrotirea sănătății obștești, puțin le pasă atenienilor că sfătuitorul lor este sărac sau bogat; îi va interesa doar ca el să fie medic. – I(16)
ALCIBIADE: Fără doar și poate. –R(16)
SOCRATE: Asupra cărei chestiuni să delibereze ei, deci, ca tu să te ridici atunci să-i sfătuiești și, altfel făcând, să-i sfătuiești bine? – I(17)
ALCIBIADE: Atunci când ar delibera cu privire la propriile lor treburi, Socrate.- A(17)
SOCRATE: Ai în vedere cumva, construirea corăbiilor, când chibzuiesc ce fel de corăbii trebuie să-și facă? – I(18)
ALCIBIADE: Câtuși de puțin, Socrate. –R(18)
SOCRATE: Într-adevăr , cred că, la construirea corăbiilor nu te pricepi. Aceasta să fie cauza, sau alta este? -I(19)
ALCIBIADE: Nu, ci tocmai aceasta. –R(19)
SOCRATE: Dar atunci, la ce fel de treburi de-ale lor te referi, spunând că te vei ridica să-i îndrumi când vor lua în discuție asemenea treburi? –I(20)
ALCIBIADE: Atunci când vor delibera despre război, Socrate, ori despre pace, ori despre orice altă chestiune de stat. –A(20)
SOCRATE: Nu cumva vei fi având în vedere cazul când se vor sfătui cu cine se cade să facă pace, împotriva cui trebuie purtat război, și în ce fel anume? –I(21)
ALCIBIADE: Întocmai. –R(21)
SOCRATE: Dar pacea și războiul nu trebuie ele făcute cu cine e mai potrivit? –I(22)
ALCIBIADE: Ba da. –R(22)
SOCRATE: Și nu atunci când e mai potrivit? –I(23)
ALCIBIADE: Întocmai. –R(23)
SOCRATE: Și nu atâta timp cât e mai bine? –I(24)
ALCIBIADE: DA.”- R(24)
Din analiza anterioară rezultă că Platon utilizează o gamă variată de enunțuri prin intermediul cărora își construiește argumentările. Aceste enunțuri, indiferent de specificul lor, sunt acceptate de către interlocutori ca adevărate sau false și sunt folosite, sub această formă, în schemele de argumentare din dialoguri. Considerăm că multitudinea formelor enunțurilor din dialogurile platonice constituie o deschidere spre o logică polivalentă, chiar dacă acest aspect nu îl aflăm teoretizat de către filosof.
Analizând din nou enunțurile din fragmentul ale, în uniunea lor, e observă faptul că o parte dintre acestea sunt obținute din altele, iar o altă parte dintre ele nu intervin imediat în desfășurarea dialogului, ci ulterior. Se constată faptul că schema deductivă pornește de la un antecedent compus din enunțuri afirmative de două tipuri: unele generale după care se adaugă unul concret. Enunțurile negative rezultate din consecvent concretizează ultimul enunț adăugat celor generale prin negații care de fapt îl confirmă.
Procedeul „ de descoperire a adevărului prin cunoașterea de sine” este practicat în analogie cu „ tehnica moșitului”, așa cum aflăm din dialogurile platonice:
„ SOCRATE: În ceea ce privește meseria moșitului, cu care mă îndeletnicesc eu, ea se ocupă cu aceleași lucruri ca și moașele, numai că cei ce trebuie moșiți nu sunt femeile ci bărbații…; eu trebuie să am grijă de spiritele lor îngreunate, iar nu de trupurile lor.”
Socrate îi spune lui Theaitetos: „Lasă-te în seama mea, că sunt fiu de moașă și moșesc eu însumi”. Aceasta pentru faptul că Socrate este „ cel ce stăpânește tehnica maieutică”.
Un rol important în cunoașterea de sine îl are ironia „care ne semnalează eroarea, ne purifică, ne aduce în starea de a recepta adevărul, de a ne descoperi în noi înșine”, iar cea de-a doua, arta magistrului, maieutica, nu este altceva decât „arta de a trezi spiritele prin adevăruri care cer să se nască”.
Arta sofiștilor constă în specularea limbajului vulgar, pentru a-l transforma în principii prin definiții vagi și incomplete. Cuvântul devine un semn confuz care nu corespunde realității, un simbol golit de sens. Socrate nu se mărginește la a confisca un cuvânt pentru o idee, el opune o definiție cuprinzătoare pornită de la cazuri particulare; el se abandonează unui interlocutor, acceptă principiile lui, nu refuză nimic din ce i se propune, și, prin deducții succesive, îi reduce afirmațiile la absurdități și contradicții. Această ironie desființează prestigiul elocvenței sofiștilor. Socrate, nu descurajează în acest fel, șprițul în manifestările lui, ci îl eliberează de eroare în vederea acceptării adevărului. Descoperirea ignoranței este primul pas spre cunoașterea de sine, dar pentru a realiza acest lucru mai este nevoie de multe alte demersuri. Magistrul nu-și transmite dintr-o dată adevărul către interlocutor, ci îl ajută să-l obțină. El nu produce adevărul și nici nu-l impune, acesta este prezent în sufletul omenesc, condiția este că acesta să și-l dorească. Rămâne întrebarea dacă maieutica, în viziunea lui Socrate, este o metodă aplicabilă doar pentru definirea ideilor morale sau are chiar o aplicabilitate generală.
Este cert că Socrate a dorit să-i opună retoricii sofiste, jocului cu cuvintele, o logică a adevărului, o filozofie a conceptului. Prin definiție, el dorea doar atingerea adevărului; el nu se îndoia de faptul că ideea obținută prin regulile metodei corespunde realității, iar „ realitatea veritabilă este binele: ordinea logică nu se distinge de cea reală care, în sine, nu se distinge de ordinea morală”.
Prin Socrate, Platon sugerează capacitatea minții omenești de a judeca drept și de a se înstăpâni asupra propriilor conținuturi, ceea ce face din maieutică o metodă universal valabilă.
În Alcibiade, dialog referitor la doctrina platonică, prin personajul Socrate se impune ideea că nimeni nu-și poate curma neștiința decât prin cunoașterea de sine. Și, tot în Alcibiade, cunoașterea de sine apare echivalentă cu virtutea sufletului, din care derivă înțelepciunea.
În momentul în care personajul Alcibiade întreabă ce trebuie să facă pentru a se cunoaște pe sine însuși, personajul Socrate îi spune că nu trebuie decât să răspundă la întrebări puse de interlocutor pe o anumită temă și să se încreadă în intuiția sa ca să poată ajunge la obiectivul propus. Acest fapt este un indiciu că personajul Socrate, în contextul dialogurilor, este călăuzit de o anumită manteia, iar dacă dăm la o parte ceea ce nu ne aparține, rămânem doar cu sufletul, în a cărui parte divină, sălășluiește cunoașterea de sine. Permanent, în ciuda formei dialogate, există impresia că aici nu este o simplă expunere de idei și că Socrate are dinainte o tehnică bine fundamentată, pe care o etalează. Socratismul impune unitatea conștiinței și a rezultatelor cunoașterii, tocmai de aceea manteia atât de tăinuită în timpul dialogului și, totuși, atât de prezentă prin efectele sale. Maieutica nu este un exercițiu orb, ea este măsura conștiinței noastre cunoscătoare care „poate rodi”, cum spunea Socrate în Theaitetos, doar dacă este determinată de cineva care „cândva a rodit” și a reușit să afle ce se poate găsi prin cuget și ce se poate trezi la viață prin el.
Chiar dacă maieutica apare ca un element dincolo de care se încheagă platonismul, ea se impune în dialoguri ca un factor activ, perfect integrată în mecanismul logic ce funcționează aici.
Capitolul II. Conceptul de cunoaștere în dialogurile lui Platon
II.1. Noțiuni generale privind cunoașterea în dialogurile lui Platon
Peste tot, în dialoguri, vedem cum din analiză logică se naște filosofia, ca din datul său imediat. Faimoasa problemă a unului și a multiplului, ca să nu cităm decât exemplul cel mai impresionant, era și problema atribuirii. De vreme ce logică nu se poate desăvârși pe sine, e firesc să ducă spre metafizică. „ Să ne întrebăm acum în ce fel denumim noi peste tot cu mai multe nume același lucru, îi propune în Sofistul, străinul eleat lui Theaitetos. Noi vorbim despre om dându-i multe calificative, adăugându-i, de pildă, culoare, atitudine, mărime, defecte, calități, datorită cărora, laolaltă cu multe altele, nu spunem doar că omul ca atare există, dar și că este bun și oricâte altele. La fel, de bună seamă, facem și cu celelalte lucruri, după aceeași rațiune.” căci presupunându-le a fi unu fiecare, le acordăm pluritatea și le calificăm prin mai multe nume. Iată-ne dintr-o dată , transpuși într-unul din numeroasele cercuri de discuție în care recii își rafinau spiritul. Ei iubeau logos+ul pentru exercițiile polemice în care excelau și cu care se amuzau, dar și pentru că reflectau cu plăcere și cu profunzime la raporturile dintre expresie și lucrul exprimat așa cum au nevoie s-o facă toți artiștii.
Tradiția spune că Platon și-ar fi ars scrierile poetice și schițele de tragedii atunci când s-a legat definitiv de Socrate.
Criza adolescenței sale a fost, așadar, o criză de limbaj. Mai târziu, toată viața va căuta adevărul dincolo de poezie și retorică, căci pe acestea le va acuza de ușurătate și minciună. Pentru el, filosofia va fi antidotul împotriva retoricii. Dacă se urmărește ordinea cronologică a dialogurilor așa cum este admisă acum, se observă că nevoia de a defini natura și funcțiile logos-ului nu numai că apare tot timpul în dialoguri, dar pare să-l constrângă tot mai mult pe Platon, până la Sofistul, unde problema va fi abordată în esență. Acolo trebuie căutat nodul lăuntric al preocupărilor sale metafizice. În continuare, reflecția lui Platon pare să se concentreze, într-adevăr, asupra problemei pe care a pus-o în dialogul Phaidros, atunci când a definit discursul adevărat drept un discurs însoțit de cunoaștere. Prin urmare, va fi vorba acum de precizarea raporturilor dintre limbaj și cunoaștere. De vreme ce cunoașterea omenească nu este doar opinia adevărată, ci o opinie adevărată care poate fi transmisă, deci care a fost, cel puțin formulată, nu toate formele de învățătură sunt la fel de valabile. În primul rând trebuie respinsă retorică, pentru că ea nu învață adevărul, ci folosește doar la a sugera sau impune opinii adevărate sau false. Osândită va fi și poezia, căci nu este decât o imitare de imagini și nu atinge adevărul. În Theaitetos, în Parmenide, în Sofistul și în Philebos, nu va exista nici un mit, ci doar dialectică, ce urmează a fi exersată. De-a lungul acestei încercări, ea va tinde tot mai mult să dispară în metafizică, într-atât e de adevărat că nu se poate constitui în metodă independentă de principii care o depășesc. Peste timp, dialogurile lui Platon s-au impus ca un reper filosofic și stilistic în cultura umanității. Interesant este faptul că deși, aproape în unanimitate, exegeții au fost de acord în privința eficienței formei dialogate preferată de Platon, în istoria filosofiei nu s-au analizat îndeajuns motivațiile care au condus la practicarea de către filosof a acestei forme literare dedicată redării unor idei complexe, într-o manieră specială, voit direcționată.
Asimetria dialogului platonic contrastează cu relativa simetrie a dialogului real. În acesta din urmă, rolurile nu sunt distribuite în mod echivoc și fix.
Miza jocului din dialogul platonician este fie ca o propoziție paradoxală propusă de cel ce întreabă să sfârșească prin a fi acceptată de către cel ce răspunde, fie ca o teză relativ banală, susținută inițial de acesta din urmă, să nu mai poată fi asumată. În ambele cazuri, cel ce întreabă, pornit la drum cu un mare handicap, trebuie să câștige.
Acum, trebuie să remarcăm faptul că pretențiile epistemologice și propedeutice ale dialogului se întemeiază, în ultimă instanță, pe două presupoziții ce permit agon-ului să se desfășoare și care par de la sine înțelese; inocența celui care întreabă și libertatea celui care răspunde.
Aceste dialoguri sunt realizate prin prezența lui Socrate și ele reprezintă sursa cea mai veridică despre personalitatea și filosofia sa. De aceea ele sunt supranumite „dialoguri socratice”. Majoritatea îl prezintă pe Socrate discutând un subiect de natură etică ca de exemplul prietenia, cu un prieten sau cu cineva pe care îl crede expert în domeniu. Cu ajutorul unui șir de întrebări interlocutorii săi înțeleg că cunoștințele lor sunt superficiale și nu sunt adevărate.
II.2. Dialogul de tinerețe sau de tranziție
În unele din dialogurile din tinerețe Socrate este prezentat de Platon ca oferind răspunsuri clare la întrebările interlocutorilor, punând baza unei doctrine filosofice. În discuțiile ținute de Socrate intervine și Platon, care începe să promoveze ideile proprii, cum ar fi că bunătatea este înțelepciune, și că nimeni nu face răul cu bunăvoință.
Se acceptă în genere că la realizarea dialogurilor platonice a stat o „artă a dialogului”, echivalată mereu cu maieutica socratică, fără a e ieși din locul comun al ideii de „ moșire a adevărului”. Alți cercetători au căutat secretul acestei arte în metoda diviziunii dihotomice platonice, asimilată fără nuanțări, în special, cu dialectica platonică. Există și cercetători care au catalogat strădaniile metodice ale lui Platon drept superficiale și îndoielnice, considerând că doar conținutul propriu-zis de idei al operei merită o atenție specială.
Abia cercetătorii moderni au sesizat că între filosofia lui Platon și formalism există o strânsă legătură, mai precis între aspectul constructiv-formalist al platonismului și sistemul formalist logico-matematic modern. Această abordare a avut ca argument utilizarea de către Platon a diviziunii și faptul că dialogurile conțin numeroase scheme demonstrative. După cum am văzut în lucrare, Aristotel îi atribuie deja lui Socrate mecanismul raționamentelor inductive.
În privința specificului artei dialogale platonice se poate spune că aceasta își are originea, după cum am mai spus, în cerințele și rigorile aporeticii zenoniene, tehnicile existente în gândirea presocratică, precum și în imperativele unei logici particulare a oralității.
O altă filiație culturală pentru forma dialogală a scrierilor lui Platon poate fi artă dramatică, ajunsă la un înalt grad de dezvoltare, dominantă în literatura greacă presocratică, dialogul apărând astfel că un gen literar „intermediar între stilul poeziei și teatru”, așa cum l-a caracterizat Aristotel. Dialogul s-a impus cu adevărat, sub formă scrisă, doar începând cu Platon.
O primă observație privind specificul dialogului platonic vizează faptul că acesta se derulează după modelul unei interogații în care răspunsurile interlocutorului sunt reductibile la „da” sau „nu”, fiind de fapt o comunicare între două persoane la limita dintre dialog și monolog. Prin răspunsurile acestea se realizează de fapt acceptarea ca adevărate, sau respingerea ca false a unor propoziții care contribuie la constituirea, respectiv delimitarea unui câmp logic necesar aplicării schemelor de argumentare.
Schemele structurale maieutice domină dialogurile, Socrate fiind, în majoritatea acestora, personajul principal care orientează de fapt întreaga sa derulare. În cadrul maieuticii sunt prezente atât generalizarea inductivă cât și căutarea problematicii în cadrul procesului dialogal. O mențiune specială trebuie făcută pentru evidențierea reluării uneori a întregului proces dialogal, această situație a fost numită în lucrare maieutica de căutare, exemplificată prin dialogul Menon unde se reia de patru ori procesul de căutare a unei definiții pentru virtute. Varianta clasică a acestui proces logic am numit-o maieutică simplă și am exemplificat-o printr-un fragment din dialogul Criton.
Maniera de abordare maieutică domină dialogurile în variante de mai mică sau mai mare întindere, în cadrul întregului dialog, fapt ce a făcut posibil ca unele dintre aceste scrieri să fie clasificate drept maieutice. În fond, toate dialogurile sunt și maieutice, într-o mai mică sau mai mare măsură. În timp, conceptul de cunoaștere a dat naștere unui amalgam de interpretări. Astăzi, a aborda cunoașterea înseamnă a studia un fenomen cu un trecut foarte îndelungat, dar în același timp, un fenomen extrem de actual și cu perspective deosebite de dezvoltare și în viitor. Cunoașterea reprezintă o noțiune de o mare complexitate după cum se poate constata din diferitele moduri în care a fost definită.
Astfel, Socrate este cel care centrează filosofia pe om și pe necesitatea perfecționării sale morale, făcând trecerea spre „gândirea spre gândire”. Și, din acest moment, începe să se contureze și problematica gnoseologiei, la Platon.
Din cele treizeci și patru de dialoguri ale lui Platon, un discurs intitulat „ Apărarea lui Socrate”, și câteva scrisori cea mai convenabilă clasificare este cea a dialogurilor de tinerețe, dialoguri de maturitate, dialoguri de bătrânețe. Dezvoltarea concepției filosofice a gânditorului reprezintă însăși opera lui Platon.
Opera sa reprezintă un tot al dialogurilor în dialoguri, unul unde se petrece concomitent cu „ dialogul lui Platon cu universul și cultura” și dialogului lui cu el însuși. Cel din urmă este fascinant deoarece, în esență el vorbește despre condiția sine qua non a gândirii care pretinde a fi filozofică.
Dialogurile de tinerețe sunt unite prin prezența lui Socrate și reprezintă cea mai veridică sursă despre personalitatea și filosofia sa, de aceea sunt supranumite „dialoguri socratice”. Cu ajutorul unui șir întreg de întrebări interlocutorii săi înțeleg de fapt adevărul, și anume faptul că ale lor cunoștințe sunt superficiale și neadevărate.
În dialogurile de tranziție sau mai bine spus de tinerețe, Socrate este prezentat de Platon ca oferind răspunsuri clare la întrebările interlocutorilor, punând baza unei doctrine filosofice. În discuțiile ținute de Socrate intervine și Platon, care începe să promoveze ideile proprii, cum ar fi că bunătatea este înțelepciune, și că nimeni nu face răul cu bunăvoință. Ideile platonice despre imortalitatea sufletului, justiție și cunoștințe sunt specifice acestui grup de dialoguri. Și, astfel, întâia oară, Platon exprimă ideea că cunoștințele vin din înțelegerea formelor sau esențelor neschimbătoare ale lucrurilor, astfel elaborând binecunoscuta „teorie a formelor”. Putem da ca și exemple de dialoguri de tinerețe Gorgias, Menon, Euthydemos, Hippias Maior, Menexenos, Cratylos.
II.3. Dialogul de mijloc
Încă din antichitate dialogul Gorgias a fost clasificat ca anatreptic, adică de respingere și pe bună dreptate, deoarece în trei din cele patru faze ale dialogului, Platon respinge sistematic retorica politică prin relevarea carențelor acesteia în plan filosofic și moral. Concomitent cu aceasta se conturează atât portretul moral al politicianului adevărat, cât și exigențele unei doctrine care să poată reface unitatea tradițională a valorilor etice și intelectuale. Gorgias este poate cel dintâi dialog în cronologia operei lui Platon în care este conturată doctrina lui etico-politică, în liniile ei esențiale, într-o polemică necruțătoare cu practica politică din vremea aceea și teoriile inspirate din aceasta. Pentru a putea înțelege mai bine elementele de structură și de tematică ale dialogului este bine să evidențiem datele mai importante referitoare la personajele cu care discută Socrate.
Despre Gorgias se știe că a fost profesor și orator care a exercitat o influență importantă asupra prozei literare ca inovator al elocinței demonstrative. Este necesar să vorbim despre personaje, pentru că amănuntele vieții lor pot avea o semnificație specială în contextul dialogului.
Astfel, Polos, elev al lui Gorgias, a fost preocupat de retorică și de stilul prozei artistice, fapt evident și în dialogul Phaidros.
Callicles, este un personaj fictiv, în ciuda asemănării lui parțiale cu personaje celebre ale Atenei din acea vreme, dar este reprezentativ pentru noua generație de politicieni atenieni formați la școala retorilor străini. Putem spune că, prin cele trei personaje ale dialogului, Platon a urmărit să acopere întreaga tematică a retoricii teoretice și a consecințelor sale practice, luând ca reper ceea ce considera că este rău în viața politică a cetății.
În dialogul Gorgias se urmărește prezentarea succesivă a ipostazelor retoricii. Prima variantă a retoricii este prezentată de Gorgias ca doctrină politico-morală, a cărei finalitate este impunerea prin elocință, de către un stăpân, întruchipare a conceptului pur de forță, a unei autorități asupra concetățenilor săi. Replica lui Socrate începe în primul act al dialogului și se continua în cel de-al doilea, după intervenția personajului Polos. Pretenția retoricii de a fi o artă, care se bazează pe convingere, conduce la o investigare dialectică a ei.
Din această cercetare rezultă că oratorul politic când face ceea ce crede de cuvință, face de fapt un lucru fără minte, deci condamnabil. Cercetarea dialectică urmează un curs special în momentul în care Socrate readuce în prim plan criteriul etic drept premisă pentru obținerea fericirii, aceasta devine un act important în analiza și definirea retoricii.
Pentru clarificarea acestui concept, în dialogul Gorgias se confruntă varianta de fericire interioară susținută de Socrate, și cea de fericire exterioară dată de puterea politică obținută prin încălcarea normelor morale elementare, susținută de Polos. Socrate intervine și cu o a doua teză derivată dintr-un principiu etic și anume „omul nedrept este nefericit”.
Interpelarea lui Callicles și dezbaterea corespunzătoare acesteia, în al treilea act al dialogului, pare să completeze suita de principii și confruntări de teze etice deja puse în discuție. Se confruntă aici două tipuri de existență: politicianul vremii și filosoful- profet al unei noi abordări politice.
Teoria idealității morale constituie o pregătire pentru o nouă fază a dialogului și aduce în discuție realitatea politică a Atenei în confruntare cu existența lui Socrate , ca întruchipare a doctrinei sale.
Prin acest dialog, Platon preconizează distanțarea omului exemplar de viața politică reală prin dreptul de a-i aplica acesteia propria măsură etică.
Ca și dialoguri de mijloc mai sunt Menon, Eutidem, Hippias, Minor, Cratilos, Hippias Maior, Menexene.
II.4. Dialogul de maturitate
În această secțiune voi alege spre a analiza dialogul Phaidon, fiind un dialog reprezentativ al dialogului de maturitate.
În Phaidon „ solidaritatea contrariilor este una heracliteană”, dar Socrate invocă un veritabil principiu al generării pe care ăl presupune funcțional „ chiar și pentru contrarii care s-ar putea să nu aibă nume”. Astfel, trecerea acestora din unul în celălalt se face fără a se ține cont de diferența de valoare morală sau ontologică. Este vorba de un proces de dublă generare. Sufletul este singurul care nu trece în nonsuflet, pentru că sufletul, ca ființă a lumii, nu are un contrar, având valența ontologică a ceva ce este cu adevărat: „ sufletul celor vii” care trece în „sufletul celor morți” și invers. În acest context, sufletul celor vii apare ca o „ renaștere” și nu ca o simplă „naștere”.
Acțiunea propriu zisă a dialogului Phaidon se derulează în temnița în care Socrate își petrece ultimele ceasuri ale vieții, înainte de execuția sa. Totul este relatat de către Phaidon din Elis unui grup de pitagoreici în frunte cu Echecrates.
Socratele lui Phaidon nu mai este cunoscut ca „cel care nu știe nimic”, ci este un filosof susținător al nemuririi sufletului.
Dialogul se derulează prin încercarea lui Socrate de a explica relația dintre suflet și cunoaștere. Interlocutorul, Cebes remarcă faptul că premisele includ ipoteza nemuririi sufletului și că propoziția „ sufletul este nemuritor” poate fi susținută printr-o argumentare. Sunt urmărite două faze ale acestui demers: preexistența sufletului fața de trup și evidențierea capacității acestuia de a supraviețui sufletului. Astfel, mai întâi trebuie stabilit principiul în cadrul căreia ipoteza poate fi susținută. Acest principiu trebuie să fie formulat într-o propoziție fundamentală din care se va construi un sistem de adevăruri necontradictorii care îl vor conduce la concluzia urmărită de argumentare. Prin aceasta se garantează simultan corectitudinea demersului și adevărul ipotezei inițiale: ipoteza este corectă dacă și numai dacă va conduce la consecințe necontradictorii. Este o verificare teoretică a unei ipoteze.
Dialogul se încheie cu un mit final care constituie o continuare a demersului argumentativ, de fapt, o repetare, sub altă formă, a ideii că sufletul este nemuritor.
Ca și dialoguri de maturitate mai putem da ca exemplu Banchetul, Phaidros, Republica.
III.5. Dialogul de bătrânețe
Dacă am întâlnit deja la Platon dialoguri în care se argumentează sau se respinge, trebuie precizat și faptul că o parte dintre acestea sunt aporetice. Etimologic cuvântul aporetic înseamnă drum fără ieșire, cu alte cuvinte dificultatea de a încheia un raționament ce se află dinaintea mai multor soluții posibile, dar incompatibile între ele.
În dialogurile platonice, aporia are semnificația de „ incertitudine în fața a două păreri contrarii, dar la fel de raționale, în rezolvarea unei probleme”.
Considerat încă din antichitate drept unul din cele mai importante dialoguri din opera lui Platon, Parmenide, a fost luat în considerare , de multe ori, în mod separat, ca un reper în ceea ce privește teoria formelor. Prin subtilul peri eidon dialogul ne sugerează tematica abordată: „ asupra formelor și participației, el sugerând dificultățile unei verificări a formelor”
Personajul Cephalos, povestitorul, relatează despre întâlnirea lui Parmenide și Zenon cu Socrate și Aristotel, la Atena.
Celelalte personaje se estompează treptat în desfășurarea dialogului. Întâlnirea este puțin probabil să se fi desfășurat în realitate și de aceea putem considera că este un artificiu platonic, ca și în alte dialoguri, de altfel. Socrate apare ca un susținător al unei teorii sistematice a formelor, iar Parmenide Eleatul, ca un „ deconstrucționist” al teoriei eleate. Singurul personaj verosimil în dialog pare a fi Zenon. În ceea ce privește structura dialogului, se poate spune că aceasta este foarte clară, prin aceasta, chiar în contrast cu multele obscurități care îi conturează conținutul. Dialogul Parmenide se împarte în trei părți astfel: Introducerea, Discuția despre teoria formelor și argumentările despre unul și altele decât unu.
În urma analizei dialogului se poate spune că, deși interlocutorii dialoghează în mod firesc fără a lăsă impresia unui plan prestabilit, acesta există în mintea lui Platon, iar abordarea temelor se face după tipare capabile să epuizeze tema propusă fără a impune cuiva ceva anume. Din acest motiv nu întâlnim la Platon dialouri în care se demonstrează, ci dialoguri în care se argumentează fie că în cadrul acestora se acceptă o teză, se respinge o teză sau se rămâne la nivelul unei aporii.
Capitolul III. Aspecte istorice ale dialogurilor lui Platon. Comentatorii antici
Peste timp, dialogurile lui Platon s-au impus ca un reper filosofic și stilistic în cultura umanității. Interesant este faptul că, deși aproape în unanimitate, exegeții au fost de acord în privința eficienței formei dialogale preferată de Platon, în istoria filosofiei nu s-au analizat îndeajuns motivațiile care au condus la practicarea de către filosof a acestei forme literare dedicată redării unor idei complexe, într-o manieră specială, voit direcționată.
Din istoria filosofiei aflăm că dialogul era deja o practică cultivată de către predecesorii sau unii contemporani și discipoli ai lui Platon.
Putem considera că existența unor întrebări privind această practică se justifică și prin faptul că modalitatea de expunere dialogată a unor opere filosofico-științifice o regăsim utilizată în Renaștere de către gânditori reprezentativi ai acestei perioade.
Aristotel susține că Zenon din Eleea, pentru că a fost „inventatorul dialecticii”, ar fi primul care a scris dialoguri, iar de la Plutarh aflăm că Zenon: „ făcea dovadă de o deosebită aptitudine critică, mulțumită căreia, pe calea discuțiilor contradictorii, își ducea adversarii în situații fără de ieșire”.
O altă observație a lui Diogenes Laertios ne oferă elemente în plus privind apariția și rolul dialogului de timp platonic în filosofia greacă: „ Dar întocmai cum, în timpurile străvechi, corul singur ducea întreaga acțiune a tragediei, iar mai târziu, pentru a da putință corului să se odihnească, Thesips a inventat primul actor, Eschil pe al doilea, Sofocle pe al treilea și astfel tragedia a fost completată, tot așa și cu filosofia: la început aceasta se ocupa numai de un singur subiect, anume natura, pe urmă Socrate adaugă al doilea subiect, etica, iar Platon al treilea , dialectica și-n felul acesta a dus filosofia la desăvârșire. Thrasyllos spune că Platon și-a publicat dialogurile în tetralogii, ca și poeții tragici care concurau cu patru piese la Dionysii, la Lenaie, la Panathenee și la festivalul oalelor.”
III.1. Comentatorii antici- despre dialogurile lui Platon și arta dialogală
Multe dintre comentariile scrise despre Platon în Antichitate s-au pierdut. Majoritatea erau provenite de la neoplatonicieni și reprezentau o transfigurare a platonismului și nu o exegeză obiectivă. S-au păstrat comentariile lui Proclus la Alcibiade I, la Cratylos, la Republica, Parmenide și Timaios, comentariile lui Hermias la Phaidros și cele ale lui Olympiodor la dialogurile Alcibiade I, Gorgias, Phhaidon.
Traducerea lui Cicero din Protaoras s-a pierdut aproape în totalitate, dar au rămas importante fragmente din traducerea lui Timaios, la fel și pasaje din dialogurile Phaidon, Phaidros sau Republica. Se știe că Cicero a vrut să imite Republica și Legile lui Platon în dialogul său Despre republica.
Putem spune că, în această perioadă, se manifestă un platonism eclectic, uneori prin reprezentanți de prestigiu, după cum am văzut. în perioada secolului I-II d. Hr., poate fi amintit Plutarh a cărui operă abundă în citate din Platon sau chiar comentarii directe ale operei acestuia: Despre procreerea sufletului după „Timaios” și cele zece Probleme platoni¬ciene. La fel se poate spune despre medicul și filosoiul Galenus care îl citează frecvent pe Platon în cartea sa Despre doctrinele lui Hipocrate și Platon. în secolul al doilea a apărut valorosul tratat al lui Theon din Smirna, intitulat Despre cunoștiințele matematice necesare lecturii lui Platon. Tot în această perioadă sunt consemnate și alte cărți care, chiar dacă nu sunt celebre, dau o imagine asupra atmosferei intelectuale din acele vremuri. Astfel, Disertațiile lui Maxim din Tyr (în greacă) „filosof platonician” după propria-i caracterizare. Mai este demn de amintit tratatul (în latină) al lui Apuleius din Madaura despre Platon și doctrina acestuia despre natura moralei și despre logică. La fel, merită să fie amintiți Albinus cu lucrarea Introducere în filosofia lui Platon, Alcinous cu un rezumat al doctrinei lui Platon.
III.2. Comentatori din perioada medievală
Interesul publicului cultivat din perioada medievală pentru opera lui Platon este greu de urmărit. Chiar dacă referințele la Platon sunt rare, ele denotă totuși un interes real pentru această operă.
Astfel, în jurul anului 400 d. Hr., Nemesius, episcop al Emesei, prin lucrarea Despre natura omului (De natura hominis) acordă cunoașterii sufletului, îndeosebi, un loc important în ansamblul științelor. El este adeptul doctrinei platoniciene care considera sufletul o substanță, orientare care a jucat un rol important în Evul Mediu. Argumentarea lui Nemesius îmbinată cu cea a lui Macrobius și Avicena și prezentată sub autoritatea Sfântului Grigorie al Nyssei va fi folosită de augustinieni. Este de remarcat interesul pentru conținutul de idei al operei platoniciene și mai puțin pentru forma de redare a acestora. În această perioadă, în general, impresia de ansamblu pe care o lasă greacă este că influența filosofică dominantă este cea a lui Platon și a neoplatonicienilor și, nu întâmplător, s-a vorbit adesea despre „platonismul Părinților” în sensul existenței unei legături a creștinismului cu această filosofie. Chiar Sfântul Augustin a spus că „dacă ar fi cunoscut creștinismul, platonicienii nu ar fi trebuit să schimbe decât puțin din doctrină pentru a deveni creștini”. De la sfârșitul secolului IX sau secolul X, amintim școlile (note explicative) cuprinse într-o antologie bizantină, alcătuită pe baza unor ediții adnotate și a unor lexicoane publicate anterior.
De la sfârșitul secolului XII, este de remarcat preocuparea lui Abaelard pentru teoria Ideilor și menținerea acestora în gândirea divină. Este procesul pregătitor al sintezelor creștine din secolul al XlII-lea care, în interpretarea lumii sensibile, se vor inspira din Aristotel, iar în cea a lumii divine, din Platón.
Leonardo Bruni Aretino (1369-1444) traduce opusculul Sfântului Vasile: „Către îngeri, despre felul în care să folosească scrierile grecești”, traducere încheiată în 1403. După aceasta, același autor, a tradus Viața lui Marc Antoniu de Plutarch iar în prefața la această carte a făcut o interesantă comparație între limba latină și cea greacă arătându-și dorința de a traduce într-o latină corectă scrierile lui Platon: Phaidon, Criton, Gorgias, o parte a lui Phaidros și Scrisorile .
Deși filosofía medievală, raportată la cea greacă, „a fos altceva și mai mult decât atât” , ea a presupus, în primul rând, asimilarea prealabilă a acesteia, în special, prin Platon, Aristotel și neoplatonicieni.
Dacă interesul pentru Platon s-a manifestat sporadic în Evul Mediu, putem spune că el a reapărut cu intensitate în cultura europeană din perioada Renașterii, prin scrierile unora dintre cei mai reprezentativi cărturari ai acestor vremuri.
III.3. Interpretări din perioada renașterii
La sfârșitul secolului al XlV-lea și pe parcursul celui de¬al XV-lea a început să fie scuturat „jugul tiranic” al lui Aristotel, invocându-se revelații platoniciene. În Florența care a devenit centrul acestei renașteri a gândirii, sub mecenatul lui Cosimo de Medici și prin acțiunea entuziastă a lui Gemistos Plethon, a luat naștere Academia platoniciană condusă și însuflețită de Marsilio Ficino. Este începutul creșterii și diversificării interesului pentru opera lui Platon. În anul 1634 apare dialogul asupra celor două mari sisteme ale lumii, lucrare aparținând savantului Galileo Galilei în care se dezbat teoriile celor două sisteme: cel ptolemeic și cel copemican și prin care se face apologia doctrinei lui Copemic. După numai doi ani, apar Dialogurile asupra științelor noi, ale aceluiași autor. Galilei, spre deosebire de Platon, are în toate dialogurile aceleași personaje: Salviati, Sagredo și Simplicio și împarte desfășurarea fiecărui dialog în patru „zile”, în rest menținând, în bună măsură, maniera platoniciană. Este interesant faptul că aceste dialoguri au, ca și cele platonice, o deosebită valoare literară. Este important să aflăm de ce dialogul a fost utilizat ca formă de prezentare a unor teorii științifice de către un strălucit gânditor precum Galileo Galilei, deși arta dialogală căzuse în uitare aproape două milenii. Și cu atât mai interesantă devine această problemă pentru faptul că și alți reprezentanți ai Renașterii și- au scris operele sub formă dialogată.
Marele contemporan al lui Galilei, Giordano Bruno, în Dialoguri filosofice italiene, folosește o anumită variantă de dialog în abordarea unor teme filosofice de mare importanță și actualitate. Iată titlurile acestor scrieri: Cina din Miercurea cenușii; Despre Cauză, Principiu și Unu; Despre Infinit, Univers și Lumi; Alungarea bestiei triumfătoare; Cabala calului pegasian; Despre eroicele avânturi.
Explicația revenirii interesului pentru forma dialogală este determinată de unele caracteristici ale acestei perioade culturale. Astfel, atenția specială acordată în acel timp culturii antice este o cauză care a condus la apariția noului spirit, dar este firesc să considerăm că această nouă mentalitate a fost susținută de rațiunea unei evoluții firești. „întoarcerea la antici” ne apare astfel că un reflex de regăsire în raport cu un reper cultural consistent și nu ca o imitație. Indiscutabil că Renașterea se manifestă ca o modificare a orientării spirituale medievale, dar, în același timp, trebuie acceptată și ideea existenței unei continuități firești între Evul Mediu și Renaștere, iar acest lucru este posibil numai în situația în care aflăm germenii noii evoluții în perioada de disoluție a Evului Mediu. Un prim fenomen specific este cel de emancipare a misticismului medieval, prin încercarea sa de ieșire dintr-o izolare îndelung perpetuată. În același timp, disciplinele oculte medievale, necromanția și magia, asiduu persecutate de către Biserică, apar în Renaștere marcate de profunzime, idei ale acestora ajungând chiar și în scrierile și documentele profane ale timpului. Un alt element important, apărut la sfârșitul Evului Mediu, este pătrunderea în lumea occidentală a limbii grecești, în special după căderea Bizanțului. Nu întâmplător, adevăratul izvor al ideilor renascentiste în Italia a fost Academia platonică de la Florența; în aceeași perioadă, învățatul bizantin Georgios Demistos a contribuit la cunoașterea ideilor lui Platon în Italia prin lucrarea Comparado Platonis et Aristotelis. Preocupările Academiei platonice sunt însă mult mai extinse, așa cum reiese din activitatea lui Pico della Mirándola sau a lui Leon Baftista Alberti. Dar centrul Academiei platonice a fost Mar silio Ficino, care a tradus în întregime opera lui Platon (1477) și a lui Plotin (1485) cu intenția de armonizare a concepției platonice cu cea creștină. Comentariile sale sunt: De chrisdana religione și Theologia platonică. Unii istorici ai filosofiei consideră că opera principală a lui Marsilio Ficino ar fi dialogul de inspirație neoplatonică intitulat Sopra lo amore.
Constatând că relația dintre primii renascentiști și cultura greacă este una de profunzime, putem admite faptul că folosirea de către mari spirite ale acestei perioade a forme dialogale de prezentare a lucrărilor reprezintă un reflex al admirației acestora pentru Platon. După căderea Bizanțului (1453) nu s-a mai pus doar problema studierii unor manuscrise antice, ci și problema unei renașteri a culturii elenistice. în acea perioadă, Platon era considerat drept discipolul cel mai important al acelui Socrate care coborâse filosofía în agora; el era „maestrul dialogului, al unor tehnici retorice tot mai rafinate, al procedeelor logice prin diviziune, al clasificărilor prin dihotomie ca instrumente logice pentru noile enciclopedii, al definițiilor riguroase”. Ca o concluzie în ceea ce privește utilizarea dialogului de către renascentiști, putem spune că există și o justificare pragmatică a acestui fenomen: chiar dacă pe acești învățați nu i-a interesat arta dialogală, în sens socratic, ei au folosit, în schimb, din plin, virtuțile aporetice ale acesteia.
III.4. Contribuții ale comentatorilor moderni și contemporani
Odată cu traducerea și cunoașterea dialogurilor platonice, în cultura filosofică europeană, se manifestă un interes tot mai mare pentru interpretarea conținutului lor de idei și pentru relevarea virtuților acestui mod de expunere. Ulterior, se remarcă totuși o scădere considerabilă a interesului față de folosirea expunerii dialogate, poate și datorită faptului că unii cercetători au considerat dialogul drept o modalitate pur literară, mai mult poetică, de redare facilă a unor idei. Neoplatonismul și platonismul au continuat să inspire filosofia occidentală în cea mai spiritualistă tradiție a ei, în secolele al XVII-lea și al XVIlI-lea, până la idealismul german. Redescoperirea unui dialog ca Phaidon, în această perioadă, a oferit argumente celor care susțineau nemurirea sufletului pe care Kant o neagă în critica rațiunii pure.
O primă orientare a comentatorilor moderni a fost în direcția clasificării dialogurilor platonice după diverse criterii: temporale, de conținut, de metodă, de influență etc.
Vom încerca o sintetizare a rezultatelor cercetătorilor moderni referitoare la organizarea și conținutul operei platonice, începând cu concluziile lui Leon Robin în acest sens.
Din opera lui Platon, se știe că s-au păstrat o bună parte din scrierile inițiale, despre unele însă există temerea că sunt apocrife. După ce s-a alăturat lui Socrate, Platon a renunțat la încercările sale literare, influențate atât de exemplul lui Critias, cât și al lui Euripide. Dialogurile sale sunt drame în proză, derulate sub forma unei conversații familiare. Platon nu a agreat ideea unei expuneri didactice preferând formă literară a dialogului în care se confruntă caractere individuale bine definite, decise să descifreze probleme filosofice. Leon Robin crede că un rol important în găsirea formei de dialogare l-a avut cunoașterea metodei lui Socrate, deja moment de sinteză și înnoire a spiritului filosofic, atât prin raportare la gânditorii fizicieni cât și la sofiștii contemporani.
Chiar dacă, în dialogurile lui Platon, Socrate apare ca personaj fictiv în confruntare cu personajele vremii, conversația corespunde unor preocupări intense, de ordin filosofic, etic, estetic și politic. În plus, Socrate nu este un personaj obligatoriu în toate dialogurile chiar dacă este respectată „ compoziția socratică astfel, în Sofistul și în Omul politic personajul principal este „un străin din Eleea”, în Timaios, pitagoricianul cu același nume, iar în Legile, „un străin din Atena” (acțiunea petrecându-se în Creta). Din majoritatea dialogurilor platonice rezultă faptul că nici o cercetare nu este posibilă fără dialectică, arta de a întreba și de a răspunde, de a dirija în mod sistematic un dialog, în scopul eliminării raționamentelor îndoielnice și incomplete și în scopul accederii la adevăr.
Dialogul platonic se impune ca formă literară specială prin intermediul căreia se poate răspunde exigențelor impuse de un demers argumentativ. Textul dialogurilor lui Platon ne convinge însă și de o altă realitate: în personajul Socrate este când Socrate însuși când o personificare a lui Platon, din acest motiv fiind foarte dificil să-i despărțim deși, în principiu, se știe care este modalitatea de gândire a fiecăruia. Chiar dacă, la prima vedere, dialogurile par expresia autentică a socratismului, putem spune că ele exprimă și viziunea lui Platon.
Cele mai multe dintre dialoguri au o structură dramatică (iCharmides, Lysis, Republică) în care personajele sunt introduse treptat ca într-o piesă de teatru de către Socrate sau de către un alt personaj (Phaidon) care relatează o convorbire cu înțeleptul. Cele spuse de Socrate sunt relatate uneori și de către un intermediar, ca în Banchetul, sau prin mai mulți, ca în Parmenide. Unele dialoguri încep printr-un pasaj teoretic-explicativ (Protagoras, Banchetul), iar în altele motivul acestuia revine, în mod sistematic, pe parcursul povestirii (Euthydemos, Phaidon). O altă variantă este întâlnită în Theaitetos, unde conversația inițială este urmată de un dialog direct, nu de o povestire. În Apologia predomină discursul în care este intercalat un dialog, iar în Menexenos dialogul este precedat de un preludiu la un discurs redat de Socrate, urmat de o expunere cu caracter didactic realizată de Timaios și Critias. Legile nu sunt expuse dialogal, iar Phaidros este compus din trei discursuri etc. Rezultă că structura dialogurilor platonice este variată. în realitate, dincolo de frumusețea lor literară, caracterizată de suplețea tonului și eleganța exprimării, se constată și o rigoare îmbinată cu un remarcabil rafinament al frazei.
Nu este lipsită de importanță nici periodizarea elaborării operei platonice. Dialogurile au fost împărțite în trei mari grupe: de tinerețe, de maturitate și de bătrânețe.
Se pare că o parte dintre dialogurile de tinerețe au fost scrise înainte de moartea lui Socrate. Aflăm de la Diogenes Laertios că Socrate citind Lysis și-a exprimat uimirea față de „plăsmuirile” lui Platon referitoare la el. Alți cercetători contestă acest episod trecându-1 în rândul legendelor.
Dacă există controverse privind plasarea în timp a unora dintre dialoguri, se pot stabili, totuși, etape cronologice, chiar și în cazul în care delimitarea acestora este uneori îndoielnică. Este cazul dialogurilor Ion, Hippias ÎI și Protagoras care se presupune că au fost concepute cu câțiva ani înaintea morții lui Socrate; din scrierile de tinerețe mai fac parte dialogurile care apără memoria acestuia: Apologia, Criton și Eutiphron și cele ce ilustrează metoda socratică de investigație. Astfel, în Laches, se pune problema definirii curajului, în Charmides, a înțelepciunii practice, în Lysis, a prieteniei, în cartea I a Republicii, a dreptății. Perioada dialogurilor socratice, se încheie cu Gorgias.
Revenirea lui Platon la Atena, în urma călătoriilor, și fondarea Școlii Academice marchează începutul perioadei de maturitate. Seria dialogurilor din această perioadă începe cu Menexenos unde este prezentat manifestul filosofului și creatorului de școală. În Menon, unde se caută o definiție a virtuții, întâlnim, pe lângă elemente ce îl apropie de prima parte a creației, și elemente noi de doctrină precum și mărturii ale unor preocupări matematice. Euthydemos tratează despre conversația eristică – o dialectică mult caricaturizată; în Cratylos se abordează raportul dintre limbaj și gândire', în Phaidon, problema nemuririi sufletului, iar în Banchetul, problema dragostei.
În Republică, cartea I, se punea întrebarea: „ce este dreptatea?”. Cărțile ÎI, III și IV răspund la această întrebare ; cărțile V, VI și VII precizează condițiile în care dreptatea se poate manifesta, și anume, în cadrul unei guvernări a filosofilor; cărțile VII, ^III și IX prezintă condițiile care favorizează nedreptatea, iar cartea a X-a tratează despre problema educației tinerilor. Urmează Phaidros care, prin problematică, completează dialogurile Gorgias și Banchetul, deoarece opune educația bazată pe concepția filosofică despre dragoste, frumusețe și adevăr, educației propuse de maeștrii retoricii bazată pe lucruri înșelătoare sau pe concepții comune.
Tot din această perioadă, fac parte dialogurile Theaitetos și Parmenide, în care se confruntă Zenon din Eleea și Socrate.
Perioada de bătrânețe este o continuare a celei precedente, dacă ținem seama de faptul că Sofistul este o continuare a discuțiilor din Theaitetos, reluând și problematica din Parmenide. Sofistul se continuă cu Omul politic după care urmează Timaios și Critias unde apare mitul Atlantidei; apoi Philebos, urmat de dialogul Legile, în douăsprezece cărți, rămas neterminat.
Indiferent ce criteriu stabilim pentru a realiza o clasificare a dialogurilor lui Platon, demersul rămâne arbitrar. Există, totuși, grupări de dialoguri care au rămas de referință în istoria filosofiei. Dintre acestea, dialogurile logice” ocupă un loc special. Diogenes Laertios consideră că din această grupare fac parte: Omul politic, Cratylos, Parmenide și Sofistul. Ulterior, s-au impus ca „logice” dialogurile: Parmenide, Theaitetos, Sofistul, Omul politic și Philebos. Dialogul Philebos este mai puțin legat de celelalte patru, iar, cu adevărat „logice”, au sfârșit a fi considerate doar primele trei, pentru faptul că aici apar cele mai multe probleme de logică în accepție aristotelică, hegeliană și modernistă , cu toate că Platon nu a fost considerat logician. Pentru înțelegerea acestor probleme este necesară însă o investigație a întregii sale opere, deci și a dialogurilor din afara celor așa-zis „logice”.
Considerăm că dialogul platonic are o particularitate prin faptul că, la limită, este reductibil la monolog, unul dintre cei doi interlocutori fiind doar întrebat, pe când celălalt, care conduce dialogul, pune întrebări la care primul răspunde prin expresii echivalente cu „da” sau „nu”. Rezultă că suntem în fața unui dialog „dirijat” spre anumite scopuri, nedeclarate de cele mai multe ori, dar urmărite consecvent de către cel care conduce dialogul. La fel, considerăm că o altă caracteristică a dialogurilor este consistența logică remarcabilă a structurilor de gândire activate, în special în căutarea definițiilor, demers ce se derulează dihotomic, după o metodă bine pusă la punct, care permite analize și sinteze similare unor operațiuni matematice.
Chiar dacă modalitatea de expunere este literară (dialogată), și „la Platon, legătura dinte logică și filosofie este mult mai strânsă decât la Aristotel” , există numeroase locuri care ilustrează în mod explicit probleme de tip logico- metodologic. Probleme de logică atât în accepție aristotelică, cât și hegeliană sau modernistă apar și în alte dialoguri fără ca Platon să fie considerat logician. în aceeași idee, despre o „logică” a lui Platon se vorbește doar figurativ.
Acest fapt se datorește modalității dialogate aleasă de Platon pentru expunerea problemelor filosofice, dialogurile platonice fiind un fel de drame spirituale, cu personaje, situații, conflicte etc . Dialogurile lui Platon nu sunt simple ilustrări ale unei metode ci, după cum am spus deja, sunt drame autentice care conțin momente de suspans, îndoială, neputință, neîncredere, derută. Toate acestea sunt menite să provoace interesul pentru cercetarea propriu-zisă a problemelor puse în discuție. Pentru a le face cât mai atractive, Platon folosește așa- numitele „mituri"’- povestiri cu personaje și situații fantastice, dar aceasta este sursa multor confuzii de interpretare a dialogurilor. Până și Hegel, afirmă că ,priitul este semnul neputinței gândirii”, pentru că, atunci „când conceptul a crescut mare, nu mai are nevoie de mit .
Din aceleași motive, s-a considerat că Platon își schimba părerile de la un dialog la altul, iară să aibă o teorie anume, când afirmând, când negând propriile-i concepții sau pe ale altora. în toate aceste interpretări se uită faptul că în niciunul dintre dialoguri Platon nu apare ca personaj. Diogenes Laertios semnalase deja faptul că interpretarea corectă a dialogurilor presupune cel puțin trei lucruri: „mai întâi trebuie examinat înțelesul fiecărei afirmații; pe urmă, scopul, dacă e făcut pentru un motiv principal, pentru sine sau pentru ilustrare și dacă demonstrează doctrinele proprii sau dacă îl combate pe interlocutor; în al treilea rând, rămâne de cercetat dacă cele spuse sunt adevărate” . Și totuși, concepția lui Platon poate fi cunoscută prin analiza comparatistă a concepțiilor enunțate în dialoguri cu cele ale predecesorilor săi, printre care și Socrate. În aceeași „tradiție”, a neînțelegerii specificului platonic al expunerii, se înscriu și exegezele privitoare la evoluția gândirii lui Platon. Astfel, se pornește de la faptul că, în cadrul fiecărui dialog, Platon vorbește despre altceva, iar când se reiau anumite teme sunt altfel tratate.
O foarte interesantă exegeză a dialogurilor platonice din perspectivă logică este cea realizată de W. Lutoslawski în lucrarea The origin and growth of Plato’s logic. Lucrarea convinge cititorul de constanța gândirii platonice, de menținerea rigidă a acelorași termeni în contexte cu totul diferite: gândire, cunoaștere, estetică, etică, natură, societate.
De fapt, Platon trece de la un domeniu la altul și nu de la o concepție la alta , iar faptul că ponderea unor probleme nu mai este aceeași sau că semnificația lor devine alta, în funcție de context, nu trebuie să deruteze.
Teoria lui Lutoslawski, cât și a evoluționismului platonic în genere, a fost combătută cu argumente incontestabile. în fapt, noile teze, care apar de la un dialog la altul, se completează reciproc întregind un tablou armonios al cărui pivot este constituit de teoria Ideilor. Astfel V. Brochard dovedește nu numai faptul că teoria Ideilor se regăsește cu aceeași semnificație de la primele dialoguri, în care apare, și până la ultimele. Același autor sugerează faptul că. Iară să fie vorba de o schimbare a concepțiilor lui Platon, tabloul dialogurilor, în cronologia admisă actualmente, ar reprezenta desfășurarea sistemului platonic, pornind de la individual, de la cele umane la general, drumul ascendent către ființă și apoi, după instituirea generalului și ipostazierea lui, ar urma revenirea dintru ființă, la cele umane, la social, adică la individualul organizat pe baza generalului.
Noi interpretări ale operei platonice au evidențiat existența unor probleme terminologice. Astfel, gânditori că G. W. F. Hegel , P. Janet și P. Natorp au adus importante contribuții în această privință prin clarificarea sensurilor unor termeni fundamentali din filosofia platonică sau pentru interpretarea acesteia, cum ar fi: speculativ, dialectic, antitetic, ființă, sensibil, inteligibil, gen, specie etc.
O altă categorie de gânditori a fost preocupată de locul logicii în sistemul filosofiei platonice. De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de prezentare sistematică a filosofiei lui Platon. Unii cercetători, ca P. Natorp, s-au mulțumit numai cu comentarea pe rând a dialogurilor sau cu urmărirea „evoluției” acestora, ca W. Lutoslawski. Astfel, filosofia lui Platon a fost împărțită de către fiecare exeget în funcție de propria-i concepție filosofică sau raportat la orientările timpului.
Sistematizările modeme nu se mai orientează după clasificarea dialogurilor, ci după tematicile acestora. Astfel, Hegel împarte filosofia lui Platon în: dialectică, filosofia naturii și filosofia spiritului, distingând trei feluri de dialectică: obiectivă, subiectivă și speculativă. Eduard Zeller are ca obiective ale cercetării: dialectica sau teoria ideilor, fizica, antropologia, etică, politica, religia și arta. Aceste demersuri au ca limitare faptul că nu surprind relația și intercondiționarea acestor discipline, fapt care face ca abordările să nu aibă o justificare privind ordinea aspectelor puse în discuție.
Tot în această direcție, menționăm și strădaniile lui W. Viertel , B. Jowett & L. Campbelf și N. Hartmann .
Tot demne de semnalat sunt și eforturile unor exegeți ai operei platonice, din perioada modernă și contemporană, preocupați de evidențierea problemelor de logică simbolică, tradițională și speculativă existente în dialoguri.
Chiar dacă logica simbolică s-a constituit în secolul al XX-lea, ea nu are o istorie propriu-zisă înainte de secolul anterior. Leibniz, Aristotel și Platon pot fi considerați precursori ai acestui tip de logică, dar nu în ideea că am putea afla la aceștia enunțuri de tip logico-matematic în limbaj simbolic. În schimb, vom afla la nivelul problemelor dezbătute de Platon, un mod de interpretare simbolică a problemelor dezbătute.
Concluzii
Peste tot, în dialoguri, vedem cum din analiză logică se naște filosofia, ca din datul său imediat. Faimoasa problemă a unului și a multiplului, ca să nu cităm decât exemplul cel mai impresionant, era și problema atribuirii. De vreme ce logică nu se poate desăvârși pe sine, e firesc să ducă spre metafizică. „ Să ne întrebăm acum în ce fel denumim noi peste tot cu mai multe nume același lucru, îi propune în Sofistul, străinul eleat lui Theaitetos. Noi vorbim despre om dându-i multe calificative, adăugându-i, de pildă, culoare, atitudine, mărime, defecte, calități, datorită cărora, laolaltă cu multe altele, nu spunem doar că omul ca atare există, dar și că este bun și oricâte altele. La fel, de bună seamă, facem și cu celelalte lucruri, după aceeași rațiune.” căci presupunându-le a fi unu fiecare, le acordăm pluritatea și le calificăm prin mai multe nume. Iată-ne dintr-o dată , transpuși într-unul din numeroasele cercuri de discuție în care recii își rafinau spiritul. Ei iubeau logos-ul pentru exercițiile polemice în care excelau și cu care se amuzau, dar și pentru că reflectau cu plăcere și cu profunzime la raporturile dintre expresie și lucrul exprimat așa cum au nevoie s-o facă toți artiștii.
În unele din dialogurile din tinerețe Socrate este prezentat de Platon ca oferind răspunsuri clare la întrebările interlocutorilor, punând baza unei doctrine filosofice. În discuțiile ținute de Socrate intervine și Platon, care începe să promoveze ideile proprii, cum ar fi că bunătatea este înțelepciune, și că nimeni nu face răul cu bunăvoință.
Se acceptă în genere că la realizarea dialogurilor platonice a stat o „artă a dialogului”, echivalată mereu cu maieutica socratică, fără a e ieși din locul comun al ideii de „ moșire a adevărului”. Alți cercetători au căutat secretul acestei arte în metoda diviziunii dihotomice platonice, asimilată fără nuanțări, în special, cu dialectica platonică. Există și cercetători care au catalogat strădaniile metodice ale lui Platon drept superficiale și îndoielnice, considerând că doar conținutul propriu-zis de idei al operei merită o atenție specială.
Dialogul se derulează prin încercarea lui Socrate de a explica relația dintre suflet și cunoaștere. Interlocutorul, Cebes remarcă faptul că premisele includ ipoteza nemuririi sufletului și că propoziția „ sufletul este nemuritor” poate fi susținută printr-o argumentare. Sunt urmărite două faze ale acestui demers: preexistența sufletului fața de trup și evidențierea capacității acestuia de a supraviețui sufletului. Astfel, mai întâi trebuie stabilit principiul în cadrul căreia ipoteza poate fi susținută. Acest principiu trebuie să fie formulat într-o propoziție fundamentală din care se va construi un sistem de adevăruri necontradictorii care îl vor conduce la concluzia urmărită de argumentare.
În urma analizei dialogului se poate spune că, deși interlocutorii dialoghează în mod firesc fără a lăsă impresia unui plan prestabilit, acesta există în mintea lui Platon, iar abordarea temelor se face după tipare capabile să epuizeze tema propusă fără a impune cuiva ceva anume. Din acest motiv nu întâlnim la Platon dialouri în care se demonstrează, ci dialoguri în care se argumentează fie că în cadrul acestora se acceptă o teză, se respinge o teză sau se rămâne la nivelul unei aporii. Peste timp, dialogurile lui Platon s-au impus ca un reper filosofic și stilistic în cultura umanității. Interesant este faptul că, deși aproape în unanimitate, exegeții au fost de acord în privința eficienței formei dialogale preferată de Platon, în istoria filosofiei nu s-au analizat îndeajuns motivațiile care au condus la practicarea de către filosof a acestei forme literare dedicată redării unor idei complexe, într-o manieră specială, voit direcționată.
Din istoria filosofiei aflăm că dialogul era deja o practică cultivată de către predecesorii sau unii contemporani și discipoli ai lui Platon.
Putem considera că existența unor întrebări privind această practică se justifică și prin faptul că modalitatea de expunere dialogată a unor opere filosofico-științifice o regăsim utilizată în Renaștere de către gânditori reprezentativi ai acestei perioade.
Multe dintre comentariile scrise despre Platon în Antichitate s-au pierdut. Majoritatea erau provenite de la neoplatonicieni și reprezentau o transfigurare a platonismului și nu o exegeză obiectivă. S-au păstrat comentariile lui Proclus la Alcibiade I, la Cratylos, la Republica, Parmenide și Timaios, comentariile lui Hermias la Phaidros și cele ale lui Olympiodor la dialogurile Alcibiade I, Gorgias, Phhaidon.
Traducerea lui Cicero din Protaoras s-a pierdut aproape în totalitate, dar au rămas importante fragmente din traducerea lui Timaios, la fel și pasaje din dialogurile Phaidon, Phaidros sau Republica. Se știe că Cicero a vrut să imite Republica și Legile lui Platon în dialogul său Despre republica.
Putem spune că, în această perioadă, se manifestă un platonism eclectic, uneori prin reprezentanți de prestigiu, după cum am văzut. în perioada secolului I-II d. Hr., poate fi amintit Plutarh a cărui operă abundă în citate din Platon sau chiar comentarii directe ale operei acestuia: Despre procreerea sufletului după „Timaios” și cele zece Probleme platoni¬ciene. La fel se poate spune despre medicul și filosoiul Galenus care îl citează frecvent pe Platon în cartea sa Despre doctrinele lui Hipocrate și Platon. în secolul al doilea a apărut valorosul tratat al lui Theon din Smirna, intitulat Despre cunoștiințele matematice necesare lecturii lui Platon. Tot în această perioadă sunt consemnate și alte cărți care, chiar dacă nu sunt celebre, dau o imagine asupra atmosferei intelectuale din acele vremuri. Astfel, Disertațiile lui Maxim din Tyr (în greacă) „filosof platonician” după propria-i caracterizare. Mai este demn de amintit tratatul (în latină) al lui Apuleius din Madaura despre Platon și doctrina acestuia despre natura moralei și despre logică. La fel, merită să fie amintiți Albinus cu lucrarea Introducere în filosofia lui Platon, Alcinous cu un rezumat al doctrinei lui Platon.
Constatând că relația dintre primii renascentiști și cultura greacă este una de profunzime, putem admite faptul că folosirea de către mari spirite ale acestei perioade a forme dialogale de prezentare a lucrărilor reprezintă un reflex al admirației acestora pentru Platon. După căderea Bizanțului (1453) nu s-a mai pus doar problema studierii unor manuscrise antice, ci și problema unei renașteri a culturii elenistice. în acea perioadă, Platon era considerat drept discipolul cel mai important al acelui Socrate care coborâse filosofía în agora; el era „maestrul dialogului, al unor tehnici retorice tot mai rafinate, al procedeelor logice prin diviziune, al clasificărilor prin dihotomie ca instrumente logice pentru noile enciclopedii, al definițiilor riguroase”. Ca o concluzie în ceea ce privește utilizarea dialogului de către renascentiști, putem spune că există și o justificare pragmatică a acestui fenomen: chiar dacă pe acești învățați nu i-a interesat arta dialogală, în sens socratic, ei au folosit, în schimb, din plin, virtuțile aporetice ale acesteia.
Odată cu traducerea și cunoașterea dialogurilor platonice, în cultura filosofică europeană, se manifestă un interes tot mai mare pentru interpretarea conținutului lor de idei și pentru relevarea virtuților acestui mod de expunere. Ulterior, se remarcă totuși o scădere considerabilă a interesului față de folosirea expunerii dialogate, poate și datorită faptului că unii cercetători au considerat dialogul drept o modalitate pur literară, mai mult poetică, de redare facilă a unor idei. Neoplatonismul și platonismul au continuat să inspire filosofia occidentală în cea mai spiritualistă tradiție a ei, în secolele al XVII-lea și al XVIlI-lea, până la idealismul german. Redescoperirea unui dialog ca Phaidon, în această perioadă, a oferit argumente celor care susțineau nemurirea sufletului pe care Kant o neagă în critica rațiunii pure.
O primă orientare a comentatorilor moderni a fost în direcția clasificării dialogurilor platonice după diverse criterii: temporale, de conținut, de metodă, de influență etc.
Vom încerca o sintetizare a rezultatelor cercetătorilor moderni referitoare la organizarea și conținutul operei platonice, începând cu concluziile lui Leon Robin în acest sens.
Din opera lui Platon, se știe că s-au păstrat o bună parte din scrierile inițiale, despre unele însă există temerea că sunt apocrife. După ce s-a alăturat lui Socrate, Platon a renunțat la încercările sale literare, influențate atât de exemplul lui Critias, cât și al lui Euripide. Dialogurile sale sunt drame în proză, derulate sub forma unei conversații familiare. Platon nu a agreat ideea unei expuneri didactice preferând formă literară a dialogului în care se confruntă caractere individuale bine definite, decise să descifreze probleme filosofice. Leon Robin crede că un rol important în găsirea formei de dialogare l-a avut cunoașterea metodei lui Socrate, deja moment de sinteză și înnoire a spiritului filosofic, atât prin raportare la gânditorii fizicieni cât și la sofiștii contemporani.
Bibliografie
1. Andrei Cornea, Platon. Filozofie și cenzură, Editura Humanitas București, 1995
2. Banu I, Platon heracliticul, Ed. Științifică București, 1972
3. Brice Parain, Logosul Platonician, Ed. Univers Enciclopedic, Bucure;ti 1998
4. Dumitru A, Teoria logicii, Ed. Științifică și Enciclopedică București, 1996
5. G.M.A Gube, Plato`s Toutgh, Londra, 1935
6. Lucian Gherata, Scheme logico-structurale în dialogurile lui Platon, Ed. Aius PrintEd, Craiova 2007
7. Platon, Dialoguri, I, trad. C. Papacostea, Ed. Casei Școalelor, București, 1930
8. Platon, Dialoguri, II, trad. C. Papacostea, Ed. Casei Școalelor, București, 1931
9. Platon, Dialoguri, trad. C. Noica, Ed. Pentru Literatură Universală, București, 1968
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Generale Privind Dialogurile Lui Platon (ID: 110343)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.