Aspecte Generale Privind Arbitrajul Comercial International

CAPITOLUL 1

Conceptul de arbitraj

Majoritatea litigiilor dintre participanții la relațiile comerciale internaționale se soluționează de către arbitrajul pentru comerț exterior. Arbitrajul este un mijloc corespunzător de a reglementa rapid și echitabil litigiile care pot rezulta din tranzacțiile comerciale internaționale.

Arbitrajul comercial internațional este un sistem jurisdicțional derogator de la dreptul comun (cel al instanțelor de stat). În cadrul său, în temeiul voinței părților o instanță specială este organizată și abilitată să soluționeze un anumit litigiu, care s-a născut sau care se va naște în viitor. Voința părților are asemenea efecte deoarece legea (statul) recunoaște celor implicați în cadrul comerțului internațional abilitatea de a recurge la asemenea instanțe cu caracter privat.

Sistemul arbitrajului comercial internațional este consacrat atât în legislațiile naționale cât și în convenții internaționale (astfel este Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional adoptată și deschisă spre semnare la Geneva la 21 aprilie 1961). Puterea arbitrilor de a soluționa litigiul este conferită de părți, care convin ca litigiul lor să fie prezentat spre soluționare unor persoane particulare. În acest scop părțile în litigiu îi desemnează pe arbitri și se angajează să accepte hotărârea pe care aceștia o vor pronunța.

Noțiunea de arbitraj este susceptibilă de cel puțin două accepțiuni, și anume:

– sub aspect procedural, arbitrajul este un mijloc legal prin intermediul căruia se soluționează litigiile izvorâte din raporturi juridice de drept al comerțului internațional și, în general, din raporturi juridice patrimoniale de drept privat, în care părțile au posibilitatea să facă tranzacție în legătură cu drepturile ce fac obiectul acelor raporturi juridice;

– sub aspectul normelor juridice care îl reglementează, arbitrajul este o instituție juridică ce cuprinde totalitatea normelor juridice care prevăd situațiile și condițiile în care părțile litigante pot decide soluționarea litigiilor lor de drept al comerțului internațional pe calea arbitrajului, fără să se facă apel la organele jurisdicționale eratice.

În doctrină, arbitrajul a fost definit ca fiind acea cale convențională de soluționare a litigiilor prin persoane particulare, care sunt investite de părțile litigante să constituie tribunalul arbitral, pentru soluționarea printr-o hotărâre obligatorie, a unui litigiu având ca obiect drepturi de care părțile pot dispune.

Facem precizare că arbitrajul comercial nu trebuie confundat cu procedura prealabilă de conciliere în cazul litigiilor comerciale. Într-adevăr, această procedură trebuie urmată numai atunci când partea interesată înțelege să se adreseze instanței de judecată competente pentru soluționarea unui anumit litigiu comercial.

În general, arbitrajul prezintă următoarele particularități:

– presupune existența unui litigiu sau iminența declanșării acestuia, care își are izvorul într-un raport juridic de drept privat în al cărui conținut sunt drepturi asupra cărora părțile pot face tranzacție;

– litigiul supus arbitrajului trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra cărora legea permite părților să aibă tranzacție;

– de regulă, desemnarea arbitrilor și stabilirea procedurii arbitrale au loc prin convenția de arbitraj, încheiată prin acordul părților litigante;

– hotărârea arbitrală poate fi pusă în executare silită cu ajutorul forței coercitive a statului.

CAPITOLUL 2

Clasificarea arbitrajului comercial

Aspecte generale

Arbitrajul, în general, și arbitrajul de comerț internațional în special, este susceptibil de clasificare după diverse criterii, precum și următoarele:

după competența lui materială;

după competența lui teritorială;

în raport cu structura lui organizatorică;

în raport cu atribuțiile conferite arbitrilor;

în funcție de vocația națională sau internațională a obiectului litigiului;

Clasificarea arbitrajului în raport cu competența lui materială

În funcție de competența lui materială, se face distincție între:

– în categoria arbitrajelor cu competență generală și internațională în același timp, se situează în primul rând comisiile de arbitraj pentru comerțul exterior de pe lângă camerele de comerț și industrie ale țărilor. În aceeași categorie includem și instituțiile de arbitraj din alte state competente să rezolve litigii de drept intern ca și litigii de drept al comerțului internațional. Ele sunt organizate și funcționează pe lângă alte instituții comerciale cum sunt camerele sau bursele de comerț sau ca organisme independente. Printre arbitrajele de pe lângă camerele de comerț și industrie menționăm camerele arbitrale din Londra, Amsterdam, Hamburg, Bruxelles. Ca arbitraje comerciale independente pot fi citate American Arbitration Association, Camera de arbitraj permanentă de pe lângă Comisia vest-germană pentru probleme de arbitraj, institutul permanent de arbitraj.

– arbitrajul cu competență specială, adică acel arbitraj specializat pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, cum ar fi, spre exemplu, arbitrajul realizat de Camera Arbitrală de Bumbac de la Hâvre sau de Tribunalul de Arbitraj al Bursei de Bumbac de la Bremen.

Clasificarea arbitrajului în raport cu competența lui teritorială

– arbitrajul de tip bilateral, care este creat prin convenții internaționale bilaterale și are competența să soluționeze litigii izvorâte din raporturi juridice de comerț internațional între subiecți de drept aparținând ordinii juridice a statelor părți la acele convenții. Realizează un astfel de arbitraj, spre exemplu, Camera arbitrală franco – germană pentru produsele solului și Camera americano – canadiană de arbitraj comercial;

– arbitrajul de tip regional, care este constituit prin convenții multilaterale, perfectate între statele dintr-o anumită zonă geografică, și care este competent să soluționeze litigiile de comerț internațional ivite între subiecții aparținând ordinii juridice din statele semnatare ale acelei convenții. Realizează un astfel de arbitraj, spre exemplu, Comisia Scandinavă de Arbitraj pentru Piei;

– arbitrajele cu vocație universală, sunt competente să soluționeze litigiile dintre organizațiile economice aparținând tuturor statelor. Unele dintre acestea au o competență materială specială cum ar fi arbitrajele create în domeniul transportului prin cele două convenții internaționale de la Berna din 25 octombrie 1952, iar alte arbitraje au o competență materială generală, cea mai caracteristică în acest sens fiind Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț internațională cu sediul la Paris.

Clasificarea arbitrajului în funcție de structura lui organizatorică

În raport cu acest criteriu, există următoarele categorii de arbitraj:

– arbitraj – adhoc, care are o durată efemeră, fiind creat de părțile litigante pentru soluționarea unor litigii concrete, ivite între ele din derularea diverselor raporturi juridice comercial concrete;

– arbitraj instituționalizat, care are caracter permanent, existența lui nedepinzând de durata unui anumit litigiu concret.

Clasificare arbitrajului în raport cu atribuțiile conferite arbitrilor

În funcție de acest criteriu, există următoarele forme de arbitraj:

– arbitrajul de drept strict este acela în care litigiile se soluționează cu respectarea normelor de drept procesual și de drept material aplicabile.

Această formă de arbitraj, constituie regula, fiind, deci, un arbitraj de drept comun.

– arbitrajul în echitate este acela în cadrul căruia arbitrii nu sunt ținuți să observe cu rigurozitate orice normă procedurală și nici să aplice în mod strict toate normele de drept material competente, călăuzindu-se în rezolvarea litgiului după exigențele echității, dar cu respectarea principiilor fundamentale de drept Acest tip de arbitraj este un arbitraj de tip facto.

Cele 2 feluri de arbitraj comercial internațional se deosebesc între ele, dar nu se opun unul altuia, arbitrajul de jure situându-se singur în cadrul dreptului iar arbitrajul în echitate plasându-se în afara ordinei juridice.

Arbitrajul de drept strict este prevăzut cu norme procedurale mai suple și mai elastice decât procedura formală a jurisdicțiilor de drept comun și aplică dreptul contractului ținând seama de clauzele stipulate de către părți în contractul de comerț exterior, de uzanțele comerciale internaționale și de considerații de echitate comercială internațională.

Arbitrajul în echitate înfațișează un caracter mai flexibil și mai puțin formal decât arbitrajul de drept strict și nu încetează să rămână subordonat ordinei de drept.

Clasificarea arbitrajului în funcție de vocația națională sau internațională a obiectului litigiului

În raport cu vocația pe care o are obiectul litigiului se face distincție între arbitrajul național și arbitrajul străin sau internațional.

CAPITOLUL 3

Forme ale arbitrajului

Arbitrajul ad – hoc sau ocazional

Arbitrajul ad-hoc este acea instanță construită de părți exclusiv pentru soluționarea unui anumit litigiu și funcționează numai până la soluționarea acestuia. Aceasta înseamnă că arbitrajul ad-hoc nu are o structură organizatorică prestabilită, părțile trebuind să desemneze, pe caz, nu doar arbitri ci și modul lor de numire, să stabilească regulile de procedură și locul arbitrajului. Depinzând de voința părților, toate aceste elemente care țin de organizarea și modul de funcționare a arbitrajului diferă de la un litigiu la altul. Sarcina părților este însă ușurată de existența unor regulamente-tip pentru arbitrajul ad-hoc, regulamente la care ele pot recurge (de exemplu, Regulamentul UNCITRAL din 1976 sau cel din 1994 de la New York).

În temeiul art.1, pct.2 din Convenția europeană de arbitraj comercial, încheiată la Geneva, la data de 21 aprilie 1961, prin arbitraj ad – hoc se înțelege acea formă a arbitrajului în cazul căreia soluționarea litigiilor este realizată de către arbitrii numiți pentru cazuri determinate.

În doctrina din domeniu, de regulă, arbitrajul ad – hoc este definit ca o formă de jurisdicție nestatală, cu caracter particular constituită prin voința părților litigante, în vederea soluționării unui anumit litigiu apărut între ele dintr-un raport juridic comercial concret.

Arbitrajul ocazional sau neinstituțional constituie regula în materie de arbitraj comercial internațional și prezintă următoarele particularități:

– funcționează numai pentru soluționarea unui anumit sau unor anumite litigii determinante;

– componența tribunalului arbitral și regulile de procedură sunt stabilite de părțile litigante prin convenția lor sau sunt lasate la aprecierea arbitrilor, fiind, astfel, variabile de la un litigiu la altul;

– are caracter facultativ și este esențialmente voluntar, sau, altfel spus, decurge din voința părților litigante;

– în cazul acestui tip de arbitraj nu există elemente legale prestabilite, fapt ce determină o precaritate accentuată a acestuia, ca formă de jurisdicție.

O varietate a arbitrajului ad – hoc este arbitrajul în echitate.

Acest timp de arbitraj se caracterizează prin următoarele aspecte particulare:

– și el este un arbitraj de facto, în cadrul căruia arbitrul nu este obligat să aplice anumite norme legale de drept material sau de procedură, ci principiul echității, alături de cel al adevărului și al imparțialității. Cu toate acestea, prin această formă de arbitraj nu se urmărește eludarea dispozițiilor legale, ci asigurarea unor proceduri mai simple și mai suple în soluționarea cu celeritate a litigiilor. Evident, și în cadrul arbitrajului în echitate se impun a fi respectate ordinea publică și bunele moravuri, ca limite generale ale libertății de voință;

– soluția dată de către instanța arbitrală are caracter definitiv, neputând fi atacată la o altă instanță arbtrală;

– părțile au posibilitatea de a apela la această formă de arbitraj în conformitate cu dispozițiile art. VII, pct.2 din Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, încheiată la Geneva în 1961;

– în cadrul acestui arbititrală are caracter definitiv, neputând fi atacată la o altă instanță arbtrală;

– părțile au posibilitatea de a apela la această formă de arbitraj în conformitate cu dispozițiile art. VII, pct.2 din Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, încheiată la Geneva în 1961;

– în cadrul acestui arbitraj, ideea de echitate este inseparabil legată de ideea de justiție;

– arbitrii se pot pronunța numai în limitele investirii lor de către părțile litigante.

Arbitrajul instituțional

Arbitrajul instituționalizat are existență permanentă și în acest sens dispune de structuri organizatorice și administrative stabile (sediu și secretariat), precum și de reguli de procedură proprii prestabilite. Uneori arbitrajele instituționalizate au o listă permanentă de arbitri din care părțile pot alege și pot face nominalizări. Uneori aceste liste sunt orientative și, deci, deschise iar alteori sunt limitative și, deci, închise.

Potrivit art.1, pct.2, lit.b din Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, arbitrajul instituțional constituie o modalitatea de soluționare a litigiilor de comerț internațional de către instituții permanente de arbitraj.

În cazul acestui tip de arbitraj, existența lui nu depinde de durata în timp a unui litigiu, ci presupune exercitarea atribuțiilor jurisdicționale neîntrerupt, într-un cadru instituționalizat prin lege și cu caracter de permanență și continuitate. Deci, arbitrajul instituționalizat se caracterizează prin următoarele:

– este egal pentru toate persoanele fizice sau juridice care apelează la aceasta, în sensul că organizarea sau desfășurarea activității jurisdicționale se realizează după reguli impersonale și generale, prestabilite printr-un regulament propriu, valabile pentru toate litigiile pe care este chemat să le soluționeze;

– are caracter permanent și continuu, în sensul că existența lui nu depinde de un anumit sau anumite litigii izvorâte din anumite raporturi juridice;

– are caracter sedentar, în sensul că funcționează într-un loc anume;

Principalele avantaje pe care le prezintă această formă de arbitraj sunt următoarele:

– presupune o procedură jurisdicțională riguroasă și prestabilită;

– oferă garanții mai mari de imparțialitate a arbitrilor;

– asigură un grad mai ridicat de certitudine în soluționarea cu profesionalism a litigiilor;

– își aduce o contribuție însemnată la formarea unei practici arbitrale unitare.

Capitolul 4

Caracterele generale ale arbitrajului comercial internațional

Aspecte introductive

Denumirea de arbitraj al comerțului internațional a primit consacrare în numeroase convenții internaționale, dintre care exempli gratia, evocăm următoarele:

– Convenția europeană asupr arbitrajului comercial internațional, semnată la Geneva, la 21 aprilie 1961;

– Convenția pentru recunoașterea sentinșelor arbitrale străine, semnată la New York, la 10 iunie 1958. această convenție a fost precedată de Conferința O.N.U. asupra arbitrajului comercial internațional.

Din analiza denumirii arbitraj comercial internațional, se pot desprinde caracterele juridice ale acestuia, și anume:

– caracterul arbitral,

– caracterul comercial,

– caracterul internațional.

Caracterul arbitral

Își găsește expresia în faptul că arbitrii au puterea de a statua, ceea ce înseamnă a judeca, a tranșa un litigiu, de a verifica ori constata o situație juridică preexistentă în legătură cu care există neînțelegere între părți, pronunțând o hotărâre obligatorie pentru părți. Spre deosebire de instanțele judecătorești, arbitrajul presupune acordul prealabil al părților interesate, exprimat într-un compromis sau clauză compromisorie inclusă în contractul extern. Dacă dreptul reclamantului de a introduce acțiunea judiciară decurge din lege, fără a fi necesar consimțământul părților, acțiunea arbitrală se introduce în baza voinței părților.

Cu toate că are o origine contractuală, prin finalitatea sa arbitrajul este un act jurisdicțional. În acest fel arbitrajul se deosebește de alte instituții juridice asemănătoare

– în primul rând, arbitrajul diferă de mediațiune prin care un intermediar pune în legătură două sau mai multe persoane în vederea încheierii unui contract, arbitrul nu reprezintă părțile în litigiu, iar hotărârea dată nu trebuie acceptată de părți pentru a deveni obligatorie.

– în al doilea rând, arbitrajul se diferențiază de mandat, chiar și în cazul în care părțile au un mandatar comun.

– în al treilea rând, arbitrajul se deosebește de tranzacție care pune capăt sau preîntâmpină un diferend între părți, prin concesiuni reciproce. În cadrul arbitrajului, părțile își exprimă voința de a supune un anumit litigiu judecății, în timp ce o asemenea manifestare este incompatibilă cu tranzacția.

– în al patrulea rând, arbitrajul se diferențiază de expertiză care constituie un aviz, o simplă probă supusă aprecierii instanței.

Caracterul comercial

În temeiul art.1, pct.a din Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional de la Geneva din anul 1961, caracterul comercial al arbitrajului derivă din natura comercială a litigiilor pe care este chemat să le soluționeze, adică a litigiilor născute din operațiuni din comerț internațional.

Caracterul internațional

Potrivit art.1, alin.1, pct.a al Convenției europene asupra arbitrajului comercial internațional al acestui arbitraj derivă din natura operațiunilor din care s-a născut litigiul supus arbitrajului.

Deci, caracterul internațional al arbitrajului nu se determină în raport cu caracterul național sau internațional al instituției de arbitraj în sine ci în raport cu competența acelei instituții de a soluționa litigii izvorâte din operațiuni de comerț internațional. Altfel spus, natura raportului juridic din care a izvorât litigiul determină și caracterizarea arbitrajului.

Caracterul internațional al instituției de arbitraj nu poate fi schimbat prin simplul fapt că instituția respectivă este competentă să soluționeze atât litigii de comerț internațional, cât și litigii de comerț național.

BIBLIOGRAFIE

1. T. BODOAȘCĂ, A. DRĂGHICI, N. SAHAROV – „Dreptul comerțului internațional”, Editura Dimitrie Cantemir, Tîrgu Mureș, 2009

2. I. MACOVEI – “Dreptul comerțului internațional”, Editura Junimea, Iași, 1980

3. A. SEVERIN – „Elemente fundamentale de drept ale comerțului internațional”, Editura Lumina Lex, București, 2004

4. V. BABIUC – “Dreptul comerțului internațional”, Editura Sylvi, București 2002

5. C. PĂLĂCEAN – "Dreptul comerțului internațional", Editura ERA, București, 2002

6. I. BINDIU, Ș. MIHĂILĂ – „Dreptul comerțului internațional”, Editura Paralela 45, Pitești, 2004

BIBLIOGRAFIE

1. T. BODOAȘCĂ, A. DRĂGHICI, N. SAHAROV – „Dreptul comerțului internațional”, Editura Dimitrie Cantemir, Tîrgu Mureș, 2009

2. I. MACOVEI – “Dreptul comerțului internațional”, Editura Junimea, , 1980

3. A. SEVERIN – „Elemente fundamentale de drept ale comerțului internațional”, Editura Lumina Lex, București, 2004

4. V. BABIUC – “Dreptul comerțului internațional”, Editura Sylvi, București 2002

5. C. PĂLĂCEAN – "Dreptul comerțului internațional", Editura ERA, București, 2002

6. I. BINDIU, Ș. MIHĂILĂ – „Dreptul comerțului internațional”, Editura Paralela 45, Pitești, 2004