Aspecte Generale Privind Actiunile Introduse In Fata Curtii de Justitie de la Luxemburg”
=== e4ea49a95934fd4d6643b2933b7fe94d4ee547ac_383786_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
Scurt istoric al sistemului jurisdicțional unional
Noțiunea și natura juridică a Curții de Justiție a Uniun ii Europene
Principiile fundamentale de funcționare și caracteristicile Curții de Justiție a Uniunii Europene
CAPITOLUL II ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
Secțiunea I Structura Curții
Judecătorii. Numirea, numărul și statutul lor
Președintele Curții și completele
Secțiunea a II- a Organizarea Curții
Secțiunea a III-a Funcționarea Curții
Secțoiunea a IV-a Competența de judecată
CAPITOLUL III ACTIVITATEA PROCESUALĂ ÎN FAȚA CURȚII DE JUSTIȚIE
3.1. Procedura în sala de judecată
3.2. Competența ratione materiae
3.2.1. Acțiunea în anulare
3.2.2. Acțiunea în carență
3.2.3. Acțiunea în interpretare
3.2.4. Acțiunea în resposabilitatea extracontractuală
3.2.5. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii de către state a obligațiilor decurgând din tratatele constitutive
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
CJUE – Curtea de Justiție a Uniunii Europene
CE – Comunitatea Europeană
CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
CJE – Curtea de Justiție Europeană
JOUE – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctul
TCE – Tratatul instituind Comunitatea Europeană
TCEE – Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană
TFUE – Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană
vol. – volumul
INTRODUCERE
Odată cu lansarea, la Paris, la 9 mai 1950, a planului Schuman, începe o fază hotărâtoare în destinul comunităților europene. Planul Schuman urmărea plasarea producției de oțel și cărbune sub egida unei Înalte Autorități, în cadrul unei organizații deschisă aderării altor țări europene. În cadrul acestei organizații europene luarea deciziilor cu privire la producția și distribuția oțelului și cărbunelui erau luate de către organele compuse din reprezentanții guvernelor statelor membre ale organizației. La aceste principii fundamentale ale planului Schuman au subscris șase state : Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, care, în urma unor negocieri rapide, au semnat la 18 aprilie 1951 Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului.1
Principalul aspect asupra căruia s-au purtat negocierile se regăsește în propunerea de înființare a două noi Comunități: Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM), ce urmărea o solidaritate sectorială și Comunitatea Economică Europeană (CEE), ce viza crearea unei piețe comune generalizate. Tratatele instituind CEEA și CEE au fost semnate la 25 martie 1957. În aceeași zi, a fost semnată și Convenția cu privire la instituțiile comune (Adunarea Parlamentară Comună și Curtea de Justiție). Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, fiind încheiate pentru o perioadă nedeterminată. Noile Comunități s-au inspirat din concepțiile instituționale puse deja în practică, de CECA. Ele se înscriu pe calea unei “uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene”, evocată în preambulul Tratatului instituind CEE, confirmând apropierea funcționalistă originală.
Astfel, cele trei Comunități Europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECA – 1951), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM – 1957) și Comunitatea Economică Europeană (CEE – 1957), au apărut pe fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluții pentru dezvoltarea economică, dar și pentru interese de natură politică, în subsidiar urmărite.
Deși o perioadă au existat, în paralel, trei sisteme instituționale internaționale, încă de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma (1958) s-a avut în vedere reunirea instituțiilor celor trei Comunități în instituții unice, ducând, însă, la îndeplinire atribuții/competențe stabilite prin cele trei Tratate institutive. Acest lucru s-a finalizat în anul 1965, prin „Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie unică și un Consiliu unic”.
Actul Unic European cuprinde măsuri privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea unei piețe interne în 1992, această piață cuprinzând o zonă fără frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului este asigurată în conformitate cu dispozițiile Tratatului, precum și măsuri privind politica socială, coeziunea economică și socială, dezvoltarea științifică și tehnologică și mediul înconjurător.
După Actul Unic European cele trei comunități inițiale au fost denumite în colectiv Comunitatea Europeană, ca o recunoaștere a progreselor realizate în domeniul integrării.
O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către cele 12 state membre ale Comunităților europene, la 7 februarie, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene. Acesta este cel mai radical instrument de modificare a celor 3 tratate constitutive.
Tratatul de la Maastricht introduce Uniunea Europeană și definește ca obiectiv al acesteia organizarea în mod coerent și solidar a relațiilor între statele membre și între popoarele lor. În realizarea acestui obiectiv s-a afirmat că se urmărește, în mod special, promovarea unui interes economic și social echilibrat și durabil, prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale, afirmarea identității pe scena internațională în special prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comună, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărirea protecției drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii, dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiției și afacerilor interne, garantându-se siguranța și securitatea popoarelor în condițiile facilitării liberei circulații a persoanelor, menținerea acquisului comunitar și dezvoltarea acestuia.
La 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam, tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și Tratatele instituind Comunitățile Europene. Prin tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană este într-o anumită măsură transformată, în sensul că sunt definite noi obiective, rolul cetățeanului este sporit, iar caracterul democratic al instituțiilor este consolidat.1
Necesitatea adoptării acestui tratat rezidă din faptul că, deși el urmează alte două mari modificări privind competențele și instituțiile Uniunii, din anul 1986, Actul Unic European, și din anul 1992, Tratatul de la Maastricht, trebuia încă, oferite soluții numeroaselor probleme care au rămas încă nerezolvate. Problemele aveau în vedere rolul și drepturile cetățenilor europeni, eficacitatea și caracterul democratic al instituțiilor europene, ca și responsabilitățile internaționale ale Uniunii.
Astfel, deși tratatul de la Maastricht instituia, o cetățenie europeană, adică un cadru de drepturi și obligații suplimentare pentru cetățenii statelor membre, el nu oferea acestuia un conținut real.
Următorul tratat adoptat a fost Tratatul de la Nisa din anul 2001, care modifică și completează tratatul privind UE și tratatele de instituire a Comunităților europene.
Tratatul este alcătuit din două părți la care se adaugă patru protocoale : unul privind extinderea Uniunii, unul privind statutul și funcționalitatea Curții de Justiție, unul privind impactul financiar al ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, și unul privind libera circulație a persoanelor.
Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare în ianuarie 2003 după ratificarea de către toate statele membre. Tratatul introduce următoarele modificări : Curtea de Justiție dobândește competențe în aplicarea art. 7 din Tratat, articol care reglementează suspendarea drepturilor de stat membru unui stat care încalcă grav și persistent dispozițiile tratatelor. Se introduc mecanisme procedurale, astfel încât statul acuzat să poată să se apere și să se facă un raport independent care să prezinte situația juridică.
Între chestiunile instituționale legiferate, se remarcă ponderea voturilor în Consiliu, ajungându-se la așa-zisa triplă majoritate : modifică numărul parlamentarilor la 732 și stipulează o reîmpărțire a mandatelor între state, cu excepția Germaniei și Luxemburgului toate celelalte state pierzând din numărul de locuri alocat. Modifică numărul voturilor în Consiliul Uniunii și extinde numărul domeniilor în care decizia se adoptă cu majoritate calificată de voturi.
Se adoptă și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Tratatului i-a fost anexată și Declarația privind viitorul Uniunii Europene.
Uniunea Europeană și tratatele sale trebuiau să fie reformate profund, pe o paletă care să aibă în vedere mai multe dimensiuni organizaționale. Aceste reforme au fost urgentate pentru că extinderea iminentă cu 10 și ulterior încă 2 state ar fi putut agrava problemele existente. Acesta este motivul pentru care, de multe ori, în analizele și statisticile europene se evoluează realitățile din Europa celor 15 si EU 27.
Din cauza faptului că exista o mare distanță între Uniunea Europeană și cetățenii săi, apărea ca fiind necesară luarea unor măsuri decisive, pentru sporirea implicării acestora în realizarea proiectului european. O dată luate aceste măsuri, așa-zisul deficit democratic al Uniunii Europene urma a fi redus considerabil.
Următorul instrument juridic prin care se face trecerea esențială de la un anumit tip de subiect de drept internațional (organizații internaționale, având caracter supranațional, integrat) la un alt tip, este, și anume la acela având caracter atipic, non-clasic, similar confederațiilor ori federațiilor de state, oricum diferit fiind de cel anterior, este Tratatul de la Lisabona care fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Acest lucru este pus în evidență, cu putere pregnant-corelativă, între altele, de faptul că Uniunea Europeană dobândește personalitate juridică, prin Tratatul de la Lisabona (art. 46A, „Dispoziții finale”, din Modificări la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene).
Din punctul de vedere al structurii, TUE este împărțit în 6 titluri: „Dispoziții comune (I), Dispoziții privind principiile democratice (II), Dispoziții instituționale (III), Dispoziții privind cooperarea consolidată (IV), Dispoziții generale privind acțiunea externă a Uniunii și dispoziții speciale privind politica externă și de securitate comună (V) și Dispoziții finale (VI)”.
Observăm că Titlul I („Dispoziții comune”) al actualului TUE care, între altele, include și articole care fac trimitere la valorile și obiectivele Uniunii, la relațiile dintre Uniune și statele membre, dar și la suspendarea drepturilor statelor membre se modifică, așa cum s-a convenit în cadrul CIG din anul 2006, în următoarele puncte esențiale :
– introducerea, în Preambulul Tratatului asupra Uniunii Europene, a celui de-al doilea considerent (considerent care, în timp, și el a generat multe controverse), astfel: „inspirându-se din moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale care constituie drepturile inviolabile și inalienabile ale ființei umane, precum și libertatea, democrația, egalitatea și statul de drept”;
Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în cadrul căruia libera circulație a persoanelor este garantată împreună cu măsurile adecvate privind controalele la frontierele externe, azilul, migrația, prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.
Uniunea instituie o piață internă.
Uniunea combate excluderea socială și discriminările și promovează justiția și protecția socială, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului.
Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro.
În relațiile cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și promovează valorile și interesele și contribuie la protejarea cetățenilor săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea și respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil, eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului, și în special a drepturilor copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite.
Uniunea își urmărește obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcție de competențele care îi sunt atribuite prin tratate”.
– textul articolului 6, privind „drepturile fundamentale” dobândește următorul conținut: „1. Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute de Carta drepturilor fundamentale adoptată la 7 decembrie 2000, astfel cum a fost modificată , care are aceeași valoare juridică ca și tratatele. Dispozițiile cuprinse în Cartă nu vor extinde competențele Uniunii astfel cum au fost acestea definite în tratate.
Drepturile, libertățile și principiile cuprinse în Cartă sunt interpretate în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerare a explicațiilor la care face referire Carta, care prevăd originile acestor dispoziții.
Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.
Titlul al II-lea („Dispoziții privind principiile democratice”) conține unele aspecte convenite, deja, în cadrul CIG din anul 2004 referitoare la: egalitatea democratică, democrația reprezentativă, democrația participativă și inițiativa cetățenilor. Parlamentele naționale, însă, vor avea un rol consolidat, dacă ne raportăm la dispozițiile convenite în anul 2004 cu prilejul CIG.
Titlul al III-lea („Dispoziții instituționale”) precizează că „modificările (…) convenite în cadrul CIG/2004 vor fi integrate parțial în TUE și, parțial, în Tratatul privind funcționarea Uniunii. Noul titlu III va oferi o imagine de ansamblu a sistemului instituțional și va prevedea (…) modificări instituționale ale actualului sistem”. În sinteză, acestea sunt:
– Parlamentul European – noua componență;
– Consiliul Europeandobândește statut de instituție, stabilindu-se, inclusiv, modalitățile de vot și înființându-se cabinetul Președintelui;
– Consiliul European – introduce sistemul de vot cu dublă majoritate (nu rădăcină pătrată, așa cum propunea Polonia), iar cu privire la președinția rotativă de 6 luni se lasă posibilitatea unor modificări ulterioare;
– Comisia Europeană – vizează noua componență și consolidarea rolului președintelui;
– Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii (propus prin Tratatul Constituțional) – își schimbă denumirea în „Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate”, dobândind un nou cabinet;
– Curtea de Justiție a UE va cunoaște unele modificări în acord cu unificarea anumitor reglementări;
– sistemul de vot , „cu dublă majoritate, astfel cum s-a convenit în cadrul CIG 2004, va intra în vigoare de la 1 noiembrie 2014, dată până la care sistemul actual de vot cu majoritate calificată (articolul 205 alineatul (2) TCE) va continua să se aplice. După aceea, pe durata unei perioade tranzitorii până la 31 martie 2017, când o decizie trebuie adoptată cu majoritate calificată, un membru al Consiliului poate solicita ca respectiva decizie să fie luată în conformitate cu sistemul de vot cu majoritate calificată astfel cum este prevăzut la articolul 205 alineatul (2) al actualului TCE. În plus, până la data de 31 martie 2017, dacă membrii Consiliului reprezentând cel puțin 75% din populație sau cel puțin 75% din numărul statelor membre necesar constituirii unei minorități de blocaj astfel cum este prevăzut în articolul [I-25 alineatul (2)] își manifestă opoziția față de adoptarea de către Consiliu a unui act prin vot cu majoritate calificată, mecanismul prevăzut în proiectul de decizie inclus în Declarația nr. 5 anexată actului final al CIG din 2004 se aplică. Începând cu 1 aprilie 2017, se aplică același mecanism, procentele relevante fiind de cel puțin 65% din populație sau cel puțin 55% din numărul de state membre necesar constituirii unei minorități de blocaj, astfel cum este prevăzut în articolul [I-25 alineatul (2)]”.
Titlul al IV-lea („Dispoziții privind cooperarea consolidată”), fostul Titlu VII din TUE, se referă, așa cum s-a convenit în cadrul CIG din anul 2004, la faptul că „numărul minim de state membre necesar pentru instituirea unei cooperări consolidate va fi de nouă”.
Interesante sunt și prevederile Titlului al V-lea („Dispoziții generale privind acțiunea externă a Uniunii și dispoziții speciale privind Politica externă și de securitate comună”). Capitolul privind dispozițiile generale referitoare la acțiunea externă a Uniunii (care conține două articole) reglementează principiile și obiectivele acțiunii externe a UE, dar și rolul Consiliului European în stabilirea intereselor strategice și a obiectivelor acesteia. Capitolul al doilea (cuprinde dispozițiile titlului V al actualului TUE, așa cum s-a modificat cu prilejul CIG din anul 2004, inclusiv serviciul european pentru acțiunea externă și cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării). În plus, în acest capitol, va fi introdus un nou prim articol care prevede că „acțiunea Uniunii pe plan internațional va fi orientată de principiile, va urmări obiectivele și se va desfășura în conformitate cu prevederile generale privind acțiunea externă a Uniunii”. Tot aici, se va preciza, „în mod clar, faptul că PESC face obiectul unor proceduri și norme specifice. Va exista, de asemenea, o bază legală specifică pentru protecția datelor cu caracter personal în domeniul PESC”.
Cel din urmă titlu, Titlul al VI-lea („Dispoziții finale”), are conținutul titlului VIII din actualul TUE. Aici întâlnim cel mai mare merit al reuniunii de la Bruxelles din 21-22 iunie 2007, în sensul că „va exista (…) un articol privind personalitatea juridică a Uniunii” (se reia fostul articol 7 din Tratatul constituțional). Este pentru prima data când se consacră (așa cum făcea și Tratatul constituțional) printr-un articol distinct „retragerea voluntară din Uniune”. Articolul 48 se modifică pentru a reuni procedurile de revizuire a tratatelor (adică procedura ordinară și cele două proceduri simplificate). În ce privește procedura ordinară de revizuire, se prevede faptul că tratatele pot fi revizuite, în sensul creșterii sau reducerii competențelor Uniunii. La articolul 49, privitor la criteriile de eligibilitate și procedura de aderare la Uniune, referirea la principii se va înlocui cu o referire la valorile Uniunii și se va adăuga un angajament de promovare a acestor valori. Se precizează, de asemenea, obligația de notificare a Parlamentului European și a parlamentelor naționale în cazul unei cereri de aderare la Uniune, adăugându-se faptul că se vor lua în considerare condițiile de eligibilitate convenite de Consiliul European (stabilite prin Anexa nr. 1, titlul VI la Mandat).
Constatăm că a doua clauză din Tratatul de reformă va include modificările aduse actualului TCE, care va dobândi denumirea de „Tratatul privind funcționarea UE”.
Modificările principale se referă la: categoriile și domeniile de competență; sfera de aplicare a votului cu majoritate calificată și a co-deciziei; diferența dintre actele legislative și cele nelegislative; spațiul de libertate, securitate și justiție; clauza de solidaritate; ameliorarea administrării monedei Euro; dispoziții transversale (de ex., clauza socială); dispoziții specifice (de ex., cele privind serviciile publice, spațiul, energia, protecția civilă, ajutorul umanitar, sănătatea publică, sportul, turismul, regiunile ultraperiferice, cooperarea administrativă) și dispoziții financiare (resursele proprii, cadrul financiar multianual, noua procedură bugetară).
Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona(inițial cunoscut ca Tratatul de Reformă) este un tratat internațional care amendează două tratate ce constituie forma bazei constituționale a UE. Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 si a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea si ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene este alcătuit din Preambul și șapte părți, alcătuit din titluri și capitole. Tratatul este structurat pe șapte părți, astfel:
Partea I – Principiile (art.1-17)
Partea a doua – Nediscriminarea si cetățenia Uniunii (art.18-25)
Partea a treia – Politicile si acțiunile interne ale Uniunii (art.26-197)
Partea a patra – Asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări (art.198-204)
Partea a cincea – Acțiunea externă a Uniunii (art.205-222)
Partea a șasea – Dispoziții instituționale și financiare (art.223-334)
Partea a șaptea – Dispoziții generale și finale (art.335-358).
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND CURTEA DE JUSTIȚIE A
UNIUNII EUROPENE
Scurt istoric al sistemului jurisdicțional unional
Dacă celelalte organe unionale, cum ar fi Parlamentul, Consiliul sau Comisia, au avut o istorie „zbuciumată”, fiind afectate de mai multe valuri reformiste privind mecanismul de vot, modul de alegere a membrilor, relațiile lor cu celelalte organe, împărțirea de competențe, dreptul la inițiativă, CJUE a rămas o insulă de stabilitate, un element de continuitate, care a suferit mai puține schimbări spectaculoase.
Istoria CJUE începe odată cu înființarea CECO. Curtea de Justiție a Uniunii Montane era formată din 7 judecători, iar ședința de deschidere a activității Curții a avut loc în data de 10 decembrie 1952 la Luxembourg, sub președinția lui Massimo Pilotti. La data respectivă nu era prevăzută instituția avocatului general.
Principala atribuție, competență a acestei instanțe a fost exercitarea controlului legalității deciziilor luate de înalta Autoritate și de către guvernele statelor membre, la sesizarea sau pe baza plângerilor depuse de reprezentanții guvernelor sus-amintite, respectiv ale reprezentanților întreprinderilor din domeniul producției oțelului și cărbunelui.
Deși prin semnarea Tratatelor de la Roma în 25 martie 1957 privind înființarea Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice – intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958 – numărul structurilor de integrare europeană a crescut de la unu la trei, cele trei Comunități urmau să fie deservite, din punct de vedere jurisdicțional, de un singur organ.
Potrivit „Convenției privind organele comune afe Comunităților Europene”, semnat imediat după tratatele de înființare sus-amintite, a fost’creată o Curte de Justiție unică pentru cele trei comunități.
Noua CJE a început să funcționeze începând din 7 octombrie 1958, având 7 judecători, dintre care unul era desemnat de Consilii, iar ceilalți șase de guvernele statelor membre și doi avocați generali.
Curtea de Justiție Europeană, având ca principală atribuțiune „asigurarea respectării dreptului în aplicarea și interpretarea tratatelor”, nu s-a abținut niciun moment în sancționarea încălcărilor comise de Comisie sau de statele membre. Mai mult, în cursul anilor ’60-70, odată cu scăderea entuziasmului privind supranaționalitatea în cadrul Comunităților, Curtea a reușit să compenseze cu succes pierderile de acest gen prin jurisprudența sa, mai ales după aderarea așa-numiților membrii „eurosceptici” (Anglia, Danemarca). În timp ce integrarea politică a Comunităților Europene era în stagnare, CJE a preluat funcția de „motor al integrării” de la Comisie. Deja la începutul anilor ’60, în primele sale decizii, a elaborat cele două principii fundamentale care stau la baza edificiului supranumit „comunitatea de drept”: principiul aplicabilității directe și principiul primordialității dreptului comunitar față de dreptul statelor membre.
Aderarea unor noi state la Comunitățile Europene a determinat de fiecare dată schimbarea numărului judecătorilor și avocaților generali, aceste schimbări fiind necesare atât pentru asigurarea unui judecător din partea fiecărui stat membru, cât și pentru menținerea numărului impar de judecători.
Astfel, la 1 ianuarie 1973, odată cu intrarea în vigoare a tratatelor de aderare la CE a Angliei, Danemarcei și Irlandei, numărul judecătorilor s-a modificat de la 7 la 9, iar cel al avocaților generali de la 2 la 4. Odată cu aderarea Greciei (1981), numărul judecătorilor s-a schimbat de la 9 la 11, iar cel al avocaților generali de la 4 la 5. Aderarea Portugaliei și Spaniei (1986) a atras majorarea numărului judecătorilor de la 11 la 13 și a avocaților generali de la 5 la 6.
Intrarea în vigoarea a Actului Unic European la 1 iulie 1987, prin includerea de noi domenii în cel cooperării comunitare, a implicat în mod indirect și extinderea sferei de competență a CJE.
Începând cu anii ’80, încărcătura de dosare a devenit din ce în ce mai mare la CJE. Astfel, s-a ajuns ca acțiunile directe să fie soluționate în medie în 24 de luni, în timp ce acțiunile pentru obținerea prehotărâriior (hotărârilor preliminare) aveau o durată de 18 luni. Pentru evitarea unui blocaj, AUE a creat posibilitatea creării unui organ judecătoresc complementar de primă instanță.
La 24 octombrie 1988, Consiliul a hotărât înființarea unei Curți Europene de Justiție de Primă Instanță. Aceasta urma să funcționeze ca instanță subordonată CJE, cu sediul în Luxembourg, cu competențe în domeniul concurenței, litigiilor privind acordarea unor despăgubiri și în domeniul dreptului muncii în privința funcționarilor comunitari.
Curtea de Justiție de Primă Instanță sau, potrivit terminologiei franceze, Tribunalul sau Tribunalul de Primă Instanță și-a început activitatea la data de 30 octombrie 1989, dar în primii ani de funcționare nu a adus degrevarea scontată a activității CJE. Din această cauză, în anul 1993, printr-o nouă hotărâre a Consiliului, Tribunalul a preluat toate acțiunile directe introduse de persoane fizice sau juridice private, cu excepția celor care sunt introduse pe baza dreptului antidumping.
Tratatul de la Maastricht privind instituirea Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, nu a trecut neobservat nici în domeniul justiției comunitare. Astfel, acest tratat, în art. L, s-a referit în mod special la CJE, stabilind următoarele: „Dispozițiile din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice care privesc competența Curții de Justiție a Comunităților Europene și cele care se referă la exercitarea acestei competențe nu se aplică decât următoarelor dispoziții din prezentul tratat: dispozițiile care modifică Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană în vederea instituirii Comunității Europene, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice; alineatul al treilea ai articolului K.3, paragraful 2, litera c); articolele L-S”.
Așa cum rezultă și din dispozițiile articolului arătat, Curtea a păstrat competențele privind cele trei Comunități care, din 1993, formau așa-numitul prim pilon. Deși al treilea pilon are un titlu care pentru laicii în cele ale dreptului comunitar dădea de înțeles implicarea CJE, și anume „Dispoziții privind cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne”, CJE nu a primit competențe în cadrul acestuia.
Odată cu valul de aderare din 1 ianuarie 1995, după intrarea în UE a Suediei, Austriei și Finlandei, numărul judecătorilor a crescut la 15, iar cel al avocaților generali la 9. însă, în cazul avocaților generali, numărul lor a revenit la 8, începând din 6 octombrie 2000.
Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la data de 1 mai 1999, a adus următoarele modificări semnificative pentru competența CJE:
Curtea de Justiție este competentă să decidă, cu titlu prejudicial (prin judecarea unor acțiuni preliminare), asupra validității și interpretării deciziilor- cadru și a deciziilor (adoptate de Consiliu), asupra interpretării convențiilor încheiate în virtutea dispozițiilor prevăzute în Titlul VI din Tratatul UE privind „cooperarea judiciară și polițienească în materie penală”, precum și asupra validității și interpretării măsurilor lor de aplicare.
Curtea nu este competentă să verifice validitatea sau proporționalitatea operațiunilor conduse de poliție sau de alte servicii ale unui stat membru însărcinate cu aplicarea legii și nici să se pronunțe asupra îndeplinirii responsabilităților care incumbă statelor membre pentru menținerea ordinii publice și salvgardarea securității interne.
Curtea, în domeniul sus-amintit, este competentă să controleze legalitatea deciziilor-cadru și a deciziilor, atunci când un stat membru sau Comisia formulează o plângere întemeiată pe lipsă de competență, pe încălcarea formelor substanțiale, pe încălcarea tratatului sau a oricărei norme de drept privitoare la aplicarea lui sau pe abuz de putere.
Curtea a dobândit competența de a judeca orice diferend între statele membre cu privire la interpretarea sau aplicarea actelor adoptate în domeniul cooperării judiciare și polițienești în materie penală, atunci când diferendul nu a putut fi soluționat de Consiliu în termen de 6 luni de la data de la care unul dintre membri l-a sesizat.
Competențe asemănătoare (judecarea unor acțiuni preliminare sau prejudiciale) a primit CJE și în domeniul intitulat „Vize, azil, imigrație și alte politici care țin de libera circulație a persoanelor”.
Dacă până atunci CJE era competentă să se pronunțe asupra acțiunilor introduse de Parlamentul European și de BCE pentru protejarea prerogativelor lor, după Amsterdam, a trebuit să judece și acțiunile similare ale Curții de Conturi.
Tratatul de la Amsterdam a preluat „acquis-ul Schengen”. Cu privire la deciziile și dispozițiile adoptate de Consiliu în acest domeniu, CJE urma să își exercite competențele care îi erau conferite de tratate.
Prin aceste modificări, CJE a dobândit competențe noi în cadrul pilonului I al UE, dar, în același timp, a avut loc extinderea competențelor acesteia și asupra unor domenii din pilonul III comunitar sau, mai mult, și asupra unor domenii noi, cum ar fi „acquis-ul Schengen”.
Tratatul de la Nisa, în vigoare din 1 februarie 2003, a adus următoarele noutăți în ceea ce privește CJE:
Tribunalul, prin modificarea art. 220 TCEE, a ajuns, din punctul de vedere al ancorării sale în dreptul comunitar original, la nivelul CJE, deoarece noul articol prevede: „Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță asigură în cadrul competențelor ce le revin respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea prezentului tratat”.
Curtea a dobândit, potrivit art. 40 din Tratatul UE, noi competențe în domeniul „cooperării intensificate”. Pentru a descongestiona și mai mult activitatea crescândă a celor două instanțe, noul text prevedea posibilitatea înființării unor „Camere de judecată” subordonate ca grad de jurisdicție Tribunalului. Mai mult, Tribunalul urma să devină instanță de cale de atac, urmând să judece recursurile declarate împotriva hotărârilor adoptate de Camere.
Potrivit modificărilor aduse, Curtea de Justiție a pierdut teoretic monopolul adoptării hotărârilor preliminare, deoarece Tribunalul urma să dobândească în anumite domenii și competența de a judeca acțiunile preliminare. Astfel, justiția comunitară începea să prindă conturul unui adevărat sistem jurisdicțional, care nu se mai epuizează la nivelul unui simplu organ (CJE), așa cum ne-am obișnuit în cazul organizațiilor internaționale clasice.
Acest tratat, spre deosebire de alte tratate de revizuire sau de modificare a dreptului original comunitar, care nu s-au atins de statutul CJE și al Tribunalului, a modificat și statutul sus-amintit, aducându-i următoarele modificări principale:
Conform noului art. 1 din Statut, constituirea și funcționarea CJE se bazează nu numai pe tratatele comunitare, dar și pe TUE, care, așa cum am arătat mai sus, după Amsterdam, prevedea anumite competențe noi pentru CJE.
Noul Statut reglementează în mod expres modul de schimbarea a judecătorilor la sfârșitul mandatului și modul de formare a camerelor și a camerei mari (micul plen).
Modificările din art. 20 alin. ultim conțin o posibilitate de simplificare a procedurii în cazul în care cererea de chemare în judecată nu ridică probleme juridice noi.
O noutate absolută constituia faptul că prim-avocatului general i-a fost rezervată competența de a declanșa un „recurs în interesul legii” comunitar ori de câte ori este convins că printr-o hotărâre adoptată de Tribunal sunt puse în pericol unitatea și coerența dreptului comunitar.
Ultimele modificări spectaculoase datează din 2005, când, pe baza prevederilor Tratatului de la Nisa, Consiliul UE a hotărât înființarea Tribunalului Funcției Publice.
Valurile de aderare din 2004 și din 2007 au adus creșterea numărului judecătorilor la 25, respectiv 27, fără a provoca însă o suplimentare a locurilor de avocat general.
Tratatul de la Lisabona a preconizat însă modificări și în privința avocaților generali, în sensul suplimentării locurilor în viitor până la 11, cu posibilitatea pentru Polonia de a deține un post permanent de avocat general, la fel ca și celelalte state membre mari.
Noțiunea și natura juridică a Curții de Justiție a Uniun ii Europene
Curtea de Justiție Europeană este o instituție unională comună Uniunii Europene și EURATOM, care are ca atribuție principală asigurarea respectării dreptului unional în aplicarea și interpretarea actelor normative unionale.
Potrivit Tratatului de la Lisabona, din Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) fac parte Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.
Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdictională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii (art. 19 TUE).
În cele ce urmează voi folosi prescurtarea CJUE atunci când ma voi referi la Curtea de Justiție Europeană sau fosta Curte de Justiție a Comunităților Europene, urmând ca fostele denumiri să fie folosite doar la prezentarea unor cazuri jurisprudențiale ce datează anterior datei de 1 decembrie 2009.
Poziția importantă a CJUE în cadrul instituțiilor unionale este în strânsă legătură cu caracterul Uniunii, care apare ca o comunitate a dreptului. Astfel, UE exercită funcții legislative prin organele sale, iar executarea și aplicarea actelor sale normative este atât de competența și obligația organelor sale, cât și ale statelor membre. În același timp, procesul de aplicare a normelor unionale este supus prin dreptul originar unui control jurisdicțional independent, care este realizat de CJUE. Curtea, fiind menită să asigure o interpretare unitară a dreptului unional pe întreg teritoriul UE, apare în calitate de organ jurisdicțional unional.
Totodată, ca natură juridică, având în vedere că are o competență obligatorie, și nu opțională, pentru statele membre, are calitatea de organ jurisdicțional supranațional veritabil.
Dacă avem în vedere că în premieră internațională Curtea are în subordinea sa și un organ jurisdicțional de primă instanță, respectiv o cameră jurisdicțională, putem vorbi deja despre un sistem jurisdicțional unional.
De asemenea, CJUE, având ca justițiabili state, păstrează natura unui organ jurisdicțional internațional. Iar dacă avem în vedere că hotărârile sale nu pot fi atacate pe căi ordinare de atac, aceasta are și natura unei instanțe supreme în accepțiunile dreptului național.
În același timp însă, dacă ținem cont și de justițiabilii persoane fizice și juridice, am putea spune că are și valențe de instanță națională. Astfel, având atât caractere de instanță națională, cât și de instanță internațională, ar avea teoretic un caracter mixt, însă, practic, este o instanță sui generis fiind organul jurisdicțional al unei ordini juridice independente nemaiîntâlnite în cadrul dreptului statal sau internațional public.
Pentru stabilirea naturii juridice a CJUE, în prealabil este necesar să ne ocupăm de natura juridică a UE. CJUE este în primul rând una dintre instituțiile unionale. Ea reprezintă puterea tipică judecătorească într-un sistem căruia categoriile clasice ale separației puterilor în stat nu prea îi corespund.
Astfel, Consiliul UE și Comisia au atât funcții legislative, cât și executive, iar Parlamentul European nu poate fi pus pe același plan cu un parlament național, având atât atribuții legislative, cât și de natură consultativă. Mai mult, Consiliul apare ca organul legislativ principal și este compus din membrii executivului din statele membre, iar statele membre, în calitate de „ctitori” ai tratatelor unionale prin acorduri de drept internațional public, pot aduce oricând modificări întregului „ acquit.
Față de această situație, la înființarea Comunităților și UE, s-a considerat că este necesară rezervarea unei poziții jurisdicționale puternice CJUE sau, mai bine zis, unei puteri jurisdicționale adevărate, veritabile, dacă în rest nu a existat voința politică de a înzestra Parlamentul cu competențe legislative depline, ceea ce a atras după sine în mod inevitabil minimalizarea competențelor de control ale Parlamentului față de executiv.
Totodată, nu s-a dorit nici mandatarea Comisiei și Consiliului cu competențe absolute, motiv pentru care a fost conceput un sistem de control și supraveghere prin CJUE. Deși în ultima perioadă Parlamentul European a dobândit competențe legislative sporite, în mare situația a rămas neschimbată, iar CJUE are un rol foarte important în asigurarea echilibrului instituțional, dar și în asigurarea unor relații armonioase dintre Uniune și statele membre.
CJUE este o instituție supranațională (suprastatală) menită să asigure respectarea dreptului în aplicarea și interpretarea tratatelor unionale, al căror scop fundamental este integrarea europeană.
Europa Unită sau Uniunea Europeană este o construcție economică, juridică, politică supranațională. Termenul supranațional sau supranaționalitate este în strânsă legătură cu Comunitățile Europene și a fost folosit la prezentarea Pianului Schuman, respectiv a fost inclus în Tratatul CECO din 1951. În acest tratat, despre Înalta Autoritate (care prin Tratatul de fuziune din 1965 a fost unificată cu Comisia Europeană) datorită activităților și competențelor independente și largi cu care a fost înzestrată, se spunea că are caracter „suprastatal” (supranational, în franceză). Chiar și tratatele neratificate ale Comunității Europene de Apărare și ale Comunității Politice Europene au folosit termenul de supranațional.
După eșecul ratificării Tratatului de înființare a Comunității Europene de Apărare de către Parlamentul francez în 1954, Tratatele de la Roma nu au mai folosit termenul suprastatal în 1957, deși structura lor organizatorică era asemănătoare cu ceea a CECO, iar în 1965, odată cu semnarea Tratatului de fuziune, s-a ajuns până acolo, încât prin înglobarea înaltei Autorități în Comisie s-a pierdut și unica prevedere care se referea la supranaționalitate. Cu toate acestea, literatura juridică, politică și științifică de specialitate a folosit cu precădere termenul ca pe un atribut, o trăsătură a Comunității Europene, iar în prezent a Uniunii Europene.
Etalarea și renașterea de astăzi a termenului de supranaționalitate se pare că sunt avantajate tocmai datorită faptului că, deocamdată, este nedefinibilă. Prin caracterul său deschis, este destul de flexibil, ca în mod ideal să se adapteze dreptului comunitar și să se dezvolte odată cu acesta, care este din punct de vedere dogmatic la fel de nedefinibil și în continuă schimbare.
Organizațiile supranaționale, în ciuda originii lor de drept internațional public și a caracteristicilor specific statale, au o ordine juridică ce nu se confundă nici cu cea internațională și nici cu cea statală, mai mult, se ridică din acestea două, fiind diferită de ele în punctele sale esențiale.
Această distincție dogmatică are efecte asupra întrebărilor juridice și de interpretare ce se ivesc de la caz la caz și în funcție de treapta de integrare în care se află Uniunea.
Astfel, în cazul interpretării sau acoperirii carențelor dreptului unional, nu se apelează direct la principiile specifice dreptului internațional public, ci la principiile specifice dreptului unional. Invers, nici dreptul unional nu poate avea pretenția că ar contribui în mod direct la dezvoltarea dreptului internațional public.
Supranaționalitatea, în raport cu dreptul internațional public, se distinge în mod pozitiv, însemnând totalitatea împuternicirilor, drepturilor, competențelor care țin de suveranitate transferate de la state în favoarea Uniunii, iar în raport cu statele membre, se diferențiază din punct de vedere negativ, însemnând totalitatea acelor competențe care nu au fost încă transferate Uniunii.
În acest context, CJUE apare ca singurul organ jurisdicțional competent al UE și EURATOM cu caracter supranational și „sui generis’’.
Are caracter supranațional, deoarece este înzestrat cu unele prerogative care în mod normal revin numai organelor puterii judecătorești statale, și are caracter „sui generis”, deoarece combină caracterele mai multor tipuri de organe jurisdicționale interne, internaționale și ad-hoc, la care până în prezent nu a existat precedent, de altfel cum nu există precedent nici pentru forma de cooperare care se realizează în cadrul UE.
Datorită paletei largi a competențelor cu care este înzestrată, CJUE apare în ipostaza mai multor feluri de instanțe judecătorești, întrunind caracteristicile acestora.
Astfel, CJUE poate fi numită instanță internațională în sens clasic, dacă o privim din prisma acțiunilor înaintate de Comisie sau de statele membre împotriva unui alt stat membru.(
În situațiile în care CJUE este sesizată printr-o acțiune preliminară privind interpretarea și stabilirea valabilității unor norme juridice (art. 267 TFUE), apare în ipostaza unei curți constituționale.
Dacă avem în vedere acțiunile îndreptate împotriva acțiunilor sau inacțiunilor organelor unionale (art. 263 TFUE), putem constata că avem de-a face cu o instanță de contencios administrativ.
Pentru funcționarii unionali care aduc litigiile lor izvorâte din raporturile juridice de muncă în fața CJUE (Tribunalul Funcției Publice), aceasta apare ca o instanță de muncă specifică sistemului de drept de tip occidental, iar pentru cel care solicită despăgubiri pentru pagubele cauzate de funcționarii unionali în lipsa unor obligații contractuale, este percepută ca o instanță civilă.
Pe baza clauzelor compromisorii dintr-un contract sau pe baza unor convenții de arbitraj, Curtea devine instanță de arbitraj.
Totodată, dacă privim întregul sistem jurisdicțional unional, trebuie să constatăm că această Curte de Justiție Europeană apare și ca instanță de recurs și instanță supremă, calitate care nu este specifică instanțelor internaționale, care de regulă sunt concepute cu un singur grad de jurisdicție, asigurând numai posibilitatea exercitării unor căi de atac extraordinare.
Ca instanță constituțională și supremă, CJUE are obligația de a asigura existența unei jurisprudențe unionale unitare și să contribuie la acoperirea carențelor legislative și la dezvoltarea Uniunii Europene ca o uniune a dreptului.
Principiile fundamentale de funcționare ale Curții de Justiție a Uniunii Europene
În adoptarea hotărârilor sale, CJUE se ghidează după următoarele principii fundamentale și metode de bază:
potrivit principiului atribuirii sau împuternicirii speciale limitate, aplicarea și asigurarea respectării dreptului unional sunt și rămân în continuare „misiunea” instanțelor naționale, în timp ce CJUE îi revin numai competențele rezervate în mod expres prin art. 258 și urm. TFUE, competențe care sunt individual determinate. În rest, potrivit art. 19 alin. (1) parag. 2 TUE: „Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție juris- dicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii”;
principiul interpretării unitare și autonome a dreptului unional în toate statele membre. Mai mult, Curtea se străduiește să interpreteze termenii juridici într-un sens aparte unional, diferit de înțelesul lor național, cu scopul de a forma și menține o ordine juridică nouă, originală;
principiul efectului util (effet utile) sau principiul aplicării dreptului unional cu cea mai mare eficacitate, pentru a se obține cea mai mare eficiență din actele normative unionale, elaborate de cele mai multe ori de economiști, politicieni și în general de non-juriști. Acest lucru presupune inclusiv promovarea practicii „in dubio pro Uniune”',
principiul dezvoltării dinamice a dreptului unional în corelație cu scopurile și obiectivele de integrare stabilite. Respectarea acestui principiu atrage după sine adaptarea dreptului unional „din mers” la modificările majore aduse dreptului primar;
principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar, dar cu respectarea principiului „implied powers, ceea ce înseamnă că puterea unională provine nu numai din tratatele de înființare, ci ș. din actele normative create ulterior acestora de institutiile UE;
principiul dreptului comparat sau cerința respectării principiilor de drept fundamentale specifice statelor membre și sistemelor de drept europene, pentru a identifica principiile fundamentale de drept specifice, dar și pentru a putea prevedea efectul unor hotărâri într-un anumit sistem de drept (probleme privind executarea acestora).
CAPITOLUL II
ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
Secțiunea I Structura Curții
Judecătorii. Numirea, numărul și statutul lor
Curtea este compusă din 28 de judecători. Acest număr poate fi mărit, la cererea Curții, de către Consiliu, prin vot unanim, așa cum s-a întâmplat până acum ori de câte ori a fost necesară completarea numărului de judecători cu ocazia aderării unor state noi la CE și UE.
În perioada în care CE a fost a celor „doisprezece”, pentru a se obține un număr impar de judecători, statele membre mari trimiteau prin rotație câte doi judecători (statele membre „mari” fiind în acest caz Germania, Franța, Italia, Anglia și Spania). Este foarte important ca numărul judecătorilor să fie impar, deoarece, potrivit art. 17 din Statutul Curții, aceasta poate delibera și decide în mod legal numai dacă este format dintr-un număr impar de judecători, astfel fiind evitate situațiile de voturi egale pro și contra unei soluții. În cazul în care prin absența unui judecător s-ar ajunge la un număr par de voturi, potrivit art. 26 alin. (1) din Codul de procedură al CJUE judecătorul cu cea mai mică vechime de specialitate nu va lua parte la deliberare.
Judecătorii sunt numiți pe baza acordului reciproc al guvernelor statelor membre, pentru o perioadă de 6 ani. Din 3 în 3 ani are loc o reîmprospătare a corpului de judecători, fiind înlocuiți 13 sau 14 dintre ei.
Această schimbare aduce de fiecare dată un avânt nou în activitatea Curții prin membrii noi, dar, în același timp, judecătorii care rămân asigură continuitatea și echilibrul în procesul jurisdicțional. în mod teoretic însă, se poate întâmpla ca o asemenea înlocuire a judecătorilor să nu aducă nici o schimbare în ceea ce privește componența corpului de judecători, având în vedere că realegerea judecătorilor este permisă.
Judecătorii pot fi aleși de fiecare guvern din rândul personalităților care oferă garanția unei independențe și obiectivități în luarea deciziilor și care în statele lor de proveniență îndeplinesc toate condițiile necesare pentru ocuparea celei mai înalte funcții de judecător ori sunt juriști de o capacitate excepțională recunoscută.
Nu este stabilită modalitatea, procedura internă de alegere a judecătorului, acest lucru fiind rezolvat în mod specific în fiecare stat membru, cu respectarea condițiilor, cerințelor sus-arătate. Nu este necesar ca persoana aleasă să fi fost judecător în țara de proveniență, mai mult, teoretic, pot fi numite chiar și persoane fără studii juridice în cazul în care în țările lor de origine asemenea persoane pot ocupa funcția de judecător la instanța supremă. În acest sens, putem vorbi chiar despre o „practică contradictorie” sau tradiție care s-a format în statele membre. De exemplu, judecătorii italieni și spanioli provin dintre profesorii universitari, francezii sunt de obicei foști judecători naționali, în timp ce printre judecătorii germani putem găsi atât profesori universitari, funcționari superiori, cât și politicieni.
Totodată, nu au importanță nici naționalitatea și nici cetățenia judecătorului propus, acesta poate veni teoretic dintr-un alt stat membru sau chiar dintr-un stat terț.
}n practică însă nu au fost exemple în acest sens, mai mult, există păreri că judecătorii trebuie să provină în mod neapărat din fiecare stat membru, ca să asigure reprezentarea fiecărui sistem de drept național la CJUE.
Această idee pare însă binevenită numai dacă ne gândim la procedura acțiunilor unionale, unde are loc o pseudo-întâlnire a dreptului național cu cel unional, însă aceeași idee poate avea efecte negative pentru activitatea Curții, care trebuie să asigure formarea, conservarea și dezvoltarea unei ordini juridice unionale care să nu se confunde cu sistemele de drept naționale.
Spre deosebire de celelalte instanțe internaționale, unde părțile pot cere prezența unui judecător „național” (care are cetățenie identică cu cetățenia lor) în completul care judecă litigiul lor, o parte în procesul unional nu poate invoca absența din componența Curții sau a unui complet a unui judecător de cetățenia sa pentru a cere modificare componenței Curții sau a unuia dintre completele sale.
Primii judecători de sex feminin au fost desemnați de Finlanda și Suedia, atât la CJE, cât și la Tribunal, în 1995.
După Lisabona, funcționează un comitet care emite un aviz cu privire la adecvarea candidaților la exercitarea funcțiilor de judecător și avocat general în cadrul instanțelor comunitare, înainte de luarea deciziei de numire de către guvernele statelor membre. înființarea acestui comitet a fost preconizată teoretic prima dată de Constituția UE, însă un astfel de comitet de examinare a fost folosit în practică abia în 2005 la desemnarea judecătorilor de la Tribunalul Funcției Publice.
Potrivit Tratatului de la Lisabona, comitetul este format din șapte personalități alese dintre foștii membri ai Curții de Justiție și ai Tribunalului, dintre membrii instanțelor naționale supreme și din juriști reputați, dintre care unul este propus de Parlamentul European. Consiliul adoptă o decizie care stabilește regulamentul de funcționare al acestui comitet, precum și o decizie prin care sunt desemnați membrii comitetului. Comitetul hotărăște la inițiativa președintelui Curții de Justiție.
Fiecărui judecător îi stau la dispoziție trei colaboratori personali sau referenți care sunt aleși liber de judecătorul în cauză. Referenții sunt angajați pe baza unui contract pentru 6 ani, deci pe durata mandatului judecătorului. Judecătorul, referenții, secretarii formează o celulă de lucru numită cabinet.
Judecătorii CJE beneficiază pe timpul exercitării mandatului de imunitate de jurisdicție față de toate jurisdicțiile naționale, atât față de cele penale, cât și față de cele civile. Această imunitate poate fi însă ridicată de Plenul CJE în cazuri bine întemeiate. Ei beneficiază și de inamovibilitate pe durata mandatului, neputând fi eliberați din funcție și nu pot fi decăzuți din dreptul lor la pensie decât cu acordul unanim al Plenului.
Tot pe durata mandatului, judecătorii au și anumite obligații, cum ar fi „rezidența obligatorie” în Luxembourg, unde se află sediul Curții. Altă obligație formală ar fi depunerea jurământului în fața Plenului de către judecători înainte de începerea activității, prin care se obligă să își îndeplinească funcția lor în mod conștiincios și fără părtinire, respectiv să păstreze secretul deliberărilor.
Din punct de vedere material, judecătorii trebuie să își asume obligația de a nu ocupa pe timpul mandatului funcții politice sau alte activități profesionale. Asumarea acestei obligații se face prin declarație scrisă.
Judecătorii au rang egal cu comisarii europeni și au dreptul din oficiu la un autoturism cu șofer. De asemenea, sunt scutiți de la plata impozitelor naționale, dar trebuie să plătească impozitul unional pe venit.
Judecătorii care au participat anterior la soluționarea unei cauze în calitate de agenți, consilieri sau avocați ai unei părți ori care au fost chemați să se pronunțe ca membri ai unui tribunal, ai unei comisii de anchetă sau în orice altă calitate într-o cauză sunt incompatibili în judecarea aceleiași cauze. Totodată, dacă dintr-un motiv particular un judecător consideră că nu poate participa la judecata unui anumit caz, informează președintele. În cazul în care președintele consideră că un judecător nu trebuie, dintr-un motiv particular, să participe sau să pună concluzii într-un caz determinat, îl avertizează pe cel în cauză. În cazul apariției unor divergențe cu privire la starea de incompatibilitate a judecătorilor, va decide Curtea.
În anul 2007 a fost adoptat un Cod de conduită în vederea precizării anumitor obligații ce revin judecătorilor de la cele trei nivele ale sistemului jurisdicțional comunitar.
Acesta a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007 și se aplică membrilor și foștilor membri ai Curții de Justiție, ai Tribunalului de Primă Instanță și ai Tribunalului Funcției Publice, impunând următoarele obligații judecătorilor:
membrii se consacră în întregime îndeplinirii mandatului lor;
membrii se abțin, în afara Curții, de la orice comentariu care ar putea dăuna reputației Curții sau care ar putea fi interpretat drept o luare de poziție a Curții în dezbateri care depășesc rolul său instituțional;
membrii nu acceptă cadouri, de orice natură ar fi, care ar putea pune sub semnul întrebării independența lor;
membrii evită orice situație de natură să determine un conflict de interese;
la intrarea în funcție, membrii transmit președintelui Curții de Justiție o declarație referitoare la interesele lor financiare;
atunci când doresc să participe la o activitate externă, membrii solicită autorizarea prealabilă a instanței de care aparțin. Aceștia se angajează, totodată, să își respecte obligația de disponibilitate, pentru a se consacra în întregime îndeplinirii mandatului lor;
membrii pot fi autorizați să intervină în domeniul învățământului, în cadrul unei conferințe, al unui seminar sau al unui colocviu, fiindu-le interzis să primească pentru aceasta o altă recompensă financiară decât cea acordată în mod obișnuit în astfel de cazuri.
De asemenea, membrii pot fi autorizați să exercite activități cu caracter științific, precum și funcții onorifice neremunerate în cadrul fundațiilor sau organismelor similare din domeniul cultural, artistic, social, sportiv sau caritabil, precum și în instituții de învățământ sau de cercetare. În acest scop, membrii se angajează să nu exercite activități de administrare de natură să le compromită independența sau disponibilitatea ori care să dea naștere unui conflict de interese;
după încetarea funcției lor, membrii sunt în continuare obligați să respecte îndatorirea de discreție și se angajează să nu participe în niciun mod: la cauze care erau pendinte la instanța de care aparțineau în momentul încetării funcțiilor lor; la cauze care au o legătură directă și evidentă cu cauze, chiar soluționate, la care au participat în calitate de judecător sau de avocat general și, pe o perioadă de trei ani începând de la această dată, ca reprezentanți ai părților, fie în scris, fie prin pledoarie orală, în cauze care sunt pledate la instanțele unionale.
Președintele Curții și completele
Judecătorii aleg Președintele Curții din rândul lor , pentru o perioadă de 3 ani. Astfel, din trei în trei ani are loc nu numai înlocuirea unei părți dintre judecători, dar și a președintelui, care, la fel ca și restul judecătorilor, poate fi reales.
Potrivit art. 8 C. proc. CJUE, președintele conduce activitatea jurisdicțională și administrația CJUE. În virtutea acestei funcții, președintele conduce procedura orală sau dezbaterile, respectiv deliberările plenului. El numește de fiecare dată „judecătorul raportor” pentru fiecare caz în parte, fără ca el însuși să exercite vreodată funcția de judecător raportor.
În schimb, președintele decide singur de fiecare dată când se solicită eliberarea unor „ordonanțe președințiale”.
Președintele este competent pentru administrarea generală a CJUE și lui îi revine sarcina de a fixa termenele de judecată. Președintele poate fi suplinit de cel mai înalt în rang dintre președinții de complet. Rangul (gradul) judecătorilor este determinat fără excepție de vechimea lor în această activitate. La timp egal de serviciu, gradul este determinat de vârstă.
Dacă cineva a mai ocupat anterior funcția de judecător sau avocat general, își păstrează gradul dobândit în exercitarea acelei funcții.
În ceea ce privește completele de judecată, regula de bază era că instanța judecă în plen.
Ca excepție de la această regulă însă, se prevedea că pot fi formate Camere cu trei, cinci sau șapte judecători, care sunt chemate să efectueze diferite activități pregătitoare ale procesului sau care judecă anumite cazuri special prevăzute.
Sentințele pronunțate de judecătorii întruniți în complete au aceeași valoare ca și hotărârile adoptate în plen. CJUE spre deosebire de celelalte instanțe cu vocație internațională, care judecă aproape întotdeauna în plen, a decis formarea completelor cu scopul de a accelera procedura, de a scurta durata proceselor, știut fiind faptul că, cu cât este mai mic corpul decizional în ceea ce privește numărul de membri, cu atât mai simplu și mai rapid se iau deciziile.
Până la Nisa, plenul era format din toți judecătorii CJUE, însă cvorumul necesar pentru ca plenul să poată adopta o sentință valabilă era de 7 judecători. CJUE a folosit această prevedere în scopul simplificării procesului decizional, în sensul că, în cazul unor acțiuni mai simple, dar de competența plenului, judeca într-un „plen” format din numărul minim de judecători cerut de lege pentru întrunirea cvorumului. Astfel, a apărut în practică așa-numitul „mic plen”, format de obicei din 7 sau 9 judecători, în funcție de importanța și dificultatea cazului a cărui soluționare se cere. De obicei, din reunirea a două complete de 3 și 5 judecători plus președintele CJUE, se forma „micul plen”.
Modificările Tratatului de la Nisa au dus la abolirea absolutismului plenului, deoarece, potrivit art. 251 TFUE: „Curtea de Justiție se întrunește în camere sau în Marea Cameră, în conformitate cu regulile prevăzute în acest sens de Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea de Justiție se poate întruni și în ședință plenară atunci când Statutul prevede aceasta”.
Astfel, Curtea judecă reunit în camere (complete) și în Marea Cameră, formată din 13 judecători (cu un cvorum minim de 11 judecători). Marea Cameră va judeca toate cauzele în care sunt implicate state membre sau organe unionale, la cererea acestora. Plenul va judeca în cazuri limitate, prevăzute de art. 16 din Statut, respectiv în situația în care judecătorii ajung la concluzia că o anumită cauză are o importanță deosebită. Cvorumul minim de judecători pentru Plen este de 13.
Potrivit art. 16 din Statutul CJUE completele de judecată sunt formate din câte 3 sau 5 judecători.
Președintele Curții nu face parte din aceste complete, iar ceilalți judecători pot fi în același timp membrii în plen, în complet de 3 sau de 5 judecători. Este însă imposibil ca în același timp cineva să se afle în două locuri diferite în spațiu, deci să participe și în plen și în complete, din acest motiv în practică în aceeași zi nu sunt ședințe de judecată și în plen și în complete, practic existând „săptămâni de plen” și „săptămâni de complete”.
În fiecare an în data de 6 octombrie, CJUE decide privind componența completelor sale și alege în același timp președinții de complete. De obicei, doi dintre președinții de la completele de 3 judecători care au cea mai mare vechime sunt și președinții completelor de 5 judecători. Președinții completelor de 5 judecători sunt aleși pentru o perioadă de 3 ani. Componența nominală a completelor se publică în JOUE.
La intrarea cauzei sau la înregistrare încă nu se știe ce complet va fi desemnat pentru judecarea cauzei. Repartizarea unei cauze la un anumit complet se hotărăște numai după încheierea procedurii scriptice cu audierea avocatului general și pe baza „raportului prealabil” depus de judecătorul raportor.
Trebuie să mai amintim că nu există complete anume desemnate să judece anumite cauze pe baza unor criterii generale, așa cum este, de exemplu, în dreptul nostru intern pe baza legii organizării judecătorești, și nici complete specializate. Repartizarea unei cauze la plenul Curții sau la complete are loc pe baza art. 251 TFUE coroborat cu prevederile art. 95, art. 44 C. proc. CJUE.
Dacă cererea de chemare în judecată a fost formulată de un stat membru sau de o instituție unională, cauza se judecă la cererea acestora în Marea Cameră.
Totodată, potrivit art. 44 alin. (1) C. proc. CJUE, într-un proces pendinte în fața CJUE în care apar ca participanți state membre sau organe unionale, acestea pot solicita adoptarea unei hotărâri de către plenul Curții.
Toate celelalte cauze pot fi judecate în mod teoretic de orice complet. Însă, potrivit art. 44 alin. (2) din același regulament, dacă, prin dificultate, complexitate, importanță sau datorită împrejurărijor, conjuncturii concrete, cauza reclamă acest lucru, Curtea poate dispune judecarea ei în plen.
Cauzele care vor reveni completelor de 3 sau de 5 judecători, în general provin din acele domenii în care există o jurisprudență constantă și în care se impune mai mult clarificarea unor stări de fapt, pronunțarea asupra unor probleme tehnice și nu există motivația judecării lor în plen. În cadrul CJUE, de la înființarea Tribunalului, nu mai există complete de judecată specializate.
Cauzele judecate de completele de judecată pot fi trimise de acestea la plenul Curții pentru a fi judecate, potrivit art. 44 alin. (4) C. proc. CJUE. Trimiterea cauzei în plen se întâmplă foarte rar și presupune în primul rând ca în cursul procesului să se cristalizeze o problemă de drept a cărei rezolvare are o importanță deosebită pentru dezvoltarea dreptului unional și pentru aplicarea ei viitoare. O asemenea problemă de drept, dată fiind importanța ei majoră, va trebui să comporte răspunsul sau părerea întregului colectiv de judecători.
După Nisa, în vederea judecării reexaminărilor introduse de prim avocatul general împotriva hotărârilor adoptate de Tribunal în temeiul art. 256 alin. (3) TFUE și art. 62 din Statut, a fost înființat un complet special de 5 judecători format din președintele CJUE și
4 dintre președinții completelor de 5 judecători.
Secțiunea a II-a Organizarea Curții
În componența Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe lângă judecători, intră și11 avocați generali. Un al nouălea avocat general a funcționat în perioada 1 ianuarie 1995 – 6 octombrie 2000.
Cinci dintre avocații generali sunt numiți de 5 state membre „mari”, adică de Germania, Franța, Anglia, Spania și Italia, urmând ca restul să fie numiți prin rotație de celelalte state membre „mici”.
Tratatul CECO nu prevedea instituția avocatului general, dar în 1957 francezii, luând în considerare și obiecțiile altor state membre față de imposibilitatea judecătorilor de a manifesta opinii separate, au propus înființarea instituției avocatului general, după modelul consacrat în Franța.
Tratatul de la Lisabona preconizează majorarea numărului de avocați generali la 11.
În acest caz Polonia, similar Germaniei, Franței, Italiei, Spaniei și Regatului Unit, va avea un avocat general permanent și nu va mai participa la sistemul de rotație, iar sistemul existent de rotație va funcționa prin rotația a cinci avocați generali în loc de trei.
Toate condițiile, modalitățile referitoare la numirea judecătorilor sunt valabile și în cazul avocaților generali, care au un mandat de 6 ani. Din 3 în 3 ani are loc „reîmprospătarea” rândurilor acestora, jumătate dintre avocații generali fiind înlocuiți. De asemenea, sunt permise realegerile.
Potrivit art. 252 TFUE, „Avocatul general are rolul de a prezenta în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa”.
Astfel, avocații generali asistă CJUE în activitatea sa de asigurare a respectării dreptului în interpretarea și aplicarea dreptului unional.
Dacă vrem să comparăm avocatul general cu instituții asemănătoare din dreptul nostru intern, trebuie să constatăm că acesta are atribuții asemănătoare cu atribuțiile generale ale unui procuror, cum ar fi asigurarea legalității, protejarea interesului public, strângerea de probe atât în favoarea, cât și în defavoarea părților, bineînțeles cu păstrarea proporțiilor și făcând abstracție de faptul că procurorul național aproape în întreaga sa activitate se ocupă de litigii de natură penală. Instituția avocatului general, deși seamănă cu ceea a procurorului, nu este identică, deoarece, în timp ce procurorul acționează în interesul public, în interesul statului, avocatul general nu acționează în interesul Uniunii Europene, ci în interesul dreptului unional.
Avocatura generală constituie și un teren de exercițiu pentru viitorii judecători, dar există și exemplul invers.
După părerea aproape unanimă a specialiștilor în drept unional, instituția „avocatului general” a fost concepută pe modelul așa-numitului „commissaire du gouvernemen” francez.
Acesta participă în procedurile de contencios administrativ în fața „Conseil d’Etaf' în mod obligatoriu și participă voluntar la procesele în fața instanțelor administrative franceze (Tribunaux administratifs), având o poziție procesuală și un statut asemănător cu cel al avocatului general.
Această instituție, sub denumirea identică „Advocaat-Generaal’, poate fi întâlnită și în sistemul de drept olandez, unde în fața „Hoge Raad’, instanța judecătorească supremă din Olanda, în fiecare proces participă un avocat general cu funcțiile identice ale avocatului general din fața CJUE.
în fiecare an la 6 octombrie (data începerii anului jurisdicțional unional), avocații generali aleg dintre ei un prim-avocat general, care are ca atribuție principală desemnarea avocatului general competent pentru fiecare cauză în parte. Pentru ilustrarea legăturii dintre judecători și avocații generali, este de remarcat faptul că, până în anul 1974, nu se alegea un prim-avocat general, iar cel care repartiza avocații generali pe cauze, până în 1979, a rămas președintele CJUE. Totodată, avocații'generali depun un jurământ prin care se obligă că își vor îndeplini activitatea lor fără părtinire și în mod conștiincios.
Avocații generali dispun de aceeași înzestrare tehnică și de personal ca și judecătorii, fiecare având un cabinet cu trei colaboratori personali și secretariat.
La fiecare ședință de judecată participă un avocat general care, după încheierea
procedurii orale, va depune „concluziile finale”. Aceste concluzii sunt un fel de aprobare juridică, aviz pe probleme de drept formulate de un „judecător solitar” și se termină cu o propunere de soluție adresată completului de judecată.
Avocatul general nu participă la deliberări și nu semnează hotărârea, dar, cu toate acestea, i se aplică toate incompatibiiitățile ce pot apărea în cazul judecătorilor.
Într-o serie de proceduri, avocatul general participă fără să fie sesizată prezența sa de public, acestea fiind cazurile când procedura prescrie, anterior adoptării unei soluții procedurale, ascultarea avocatului general. Asemenea cazuri sunt, de exemplu: alegerea unei alte limbi ca limbă procedural; disjungerea sau conexarea unor cauze ; repetarea administrării unor probe; trimiterea cauzei spre judecare în plen; redeschiderea procedurii orale; în procesele care se aplică pe baza Trat. EURATOM. În practică, judecătorii au mers chiar cu un pas mai departe, procedând la ascultarea avocatului general chiar și în cazurile în care acest lucru nu era prevăzut în mod expres.
În timp ce judecătorii lucrează în colectiv, avocatul general elaborează întotdeauna singur concluziile finale, care sunt o amestecătură, un conglomerat de avize juridice, articole doctrinare de specialitate și de referiri la hotărâri judecătorești anterioare.
O specificitate a jurisdicției UE este faptul că la Tribunal și Tribunalul Funcției Publice nu sunt angajați avocați generali. La Tribunal, activitatea de avocat general teoretic ar trebui îndeplinită de judecători prin rotație.
Pe baza Tratatului de la Nisa, prim-avocatul general are o prerogativă foarte importantă, și anume aceea de a declara „recurs în interesul legii” împotriva unor hotărâri definitive, în 30 de zile de la pronunțare, pentru a asigura unitatea și coerența jurisprudenței unionale
Secțiunea a III-a Funcționarea Curții
Grefierul-șef este numit de membrii CJUE (judecători și avocați generali), potrivit art. 253 TFUE și art. 12 alin. (1) C. proc. CJUE, pe o durată de 6 ani, cu posibilitate de realegere.
Acesta este ales din mai mulți candidați, care trebuie să aibă studii juridice superioare și cunoștințe vaste de drept unional. Potrivit art. 12 C. proc. CJUE, candidaturile pentru postul de Cancelar se depun cu 2 săptămâni înainte de alegeri. Candidatul trebuie să depună un curriculum vitae din care să rezulte vârsta, cetățenia, gradul academic, cunoașterea de limbi străine, vechimea în domeniul justiției, date cu privire la experiențele sale internaționale.
Desemnarea Cancelarului are loc prin vot secret. Câștigă cel care obține majoritatea absolută sau, în caz de vot repetat, cele mai multe voturi sau la voturi egale, cel cu vârsta mai înaintată.
În sprijinul grefierului-șef, CJUE numește unul sau mai mulți grefieri-asistenți, care îi vor acorda ajutor mai ales în atribuțiile sale de grefier de ședință. Grefierii-asistenți sunt simpli funcționari și nu beneficiază de privilegiile acordate Cancelarului, care sunt asemănătoare cu cele ale judecătorilor.
Grefierul-șef exercită două funcții de natură diferită: pe de o parte, are funcții jurisdicționale sau de ajutor în înfăptuirea actului jurisdicțional, iar, pe de altă parte, este șeful administrației în sens restrâns.
Funcțiile sale jurisdicționale sunt asemănătoare cu cele ale grefierilor-șefi de la instanțele noastre, cu deosebirea că el participă și la ședințele de judecată.
Grefierului-șef îi revine sarcina realizării, îndeplinirii procedurii din punct de vedere tehnic, inclusiv în ceea ce privește adoptarea încheierilor, sentințelor și deciziilor. El înregistrează actele procedurale și ține evidența actualizată în Registrul CJUE în care sunt trecute toate actele care intră ca părți ale unui dosar, respectiv toate comunicările care ies de la CJUE.
Grefierul-șef verifică din punct de vedere formal regularitatea actului de sesizare și, în caz de nerespectare a condițiilor cerute, ia măsuri. Se ocupă, pe baza împuternicirii Președintelui, de comunicarea tuturor actelor părților, participanților, instituțiilor în cursul procedurii scriptice.
Pentru procedura orală elaborează lista cu termenele și redactează (consemnează) procesui-verbal în ședințele de judecată publice.
În afară de aceste atribuții, se ocupă de elaborarea variantelor originale, oficiale ale sentințelor, deciziilor și încheierilor CJUE. Dovada de comunicare pe fiecare exemplar original este semnată de grefierul-șef.
Totodată, grefierul-șef se ocupă de executarea încheierilor privind cheltuielile de judecată și ale celor date pe baza dreptului săracilor. De asemenea, este competent să conducă arhiva și răspunde pentru publicațiile oficiale ale CJUE.
Grefierul-șef este șeful administrației, numai în sens restrâns, deoarece conducerea administrației face parte din competența președintelui CJUE. Astfel, grefierul-șef își exercită funcția de șef al administrației numai pe baza împuternicirii primite de la președintele CJUE și răspunde în fața acestuia pentru activitatea tuturor serviciilor administrației. În virtutea acestei funcții, este obligat să pregătească ordinea de zi a tuturor ședințelor administrative (reunions administratives), să se ocupe de decurgerea acestora și să pună în executare deciziile. La aceste ședințe participă toți membrii CJUE, ca organ colegial sau colectiv.
În contradicție cu denumirea ei de „ședință administrativă”, în acest for se iau nu numai decizii privind administrarea CJUE, ci sunt adoptate și decizii de natură „judecătorească”, procesuală.
Astfel, în aceste ședințe se iau hotărâri privind administrarea probatoriului, cu privire la întrebările care vor fi adresate participanților la proces. Totodată, în cadrul acestor ședințe are loc împărțirea cauzelor către complete și se hotărăște în principiu cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei acțiuni, mai ales dacă este vorba de o cauză de inadmisibilitate evidentă de drept.
Totuși, potrivit art. 19 C. proc. CJUE, grefierul-șef nu participă la ședințele CJUE în două cazuri: este exclus ex officio de la deliberări și nu poate participa la ședințele secrete care au ca obiect discuțiile privind incompetența profesională a unui judecător sau avocat general.
De asemenea, CJUE, de la caz la caz, potrivit art. 27 alin. (7) teza a II-a C. proc. CJUE, poate exclude grefierul-șef de la anumite ședințe administrative
Atribuțiile Grefei și ale grefierilor sunt prevăzute de așa-numitele „Instrucțiuni pentru grefieri” adoptate în mod separat de CJUE și Tribunal, care prevăd modul de funcționare a birourilor grefei, modul de ținere a registrelor, dosarelor, regularizarea actelor, modul de publicare a unor documente și date referitoare la taxe și cheltuieli judiciare
Secțiunea a IV-a Competența de judecată
Competența este aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești de a judeca o anumită pricină, de a soluționa un anumit litigiu.
Normele de competență pot fi împărțite în reguli de competență generală și reguli de competență jurisdicțională, în funcție de sfera de activitate a organului de jurisdicție, mai exact după cum delimitarea se face prin raportarea la alte organe sau la organe de aceeași categorie.
Pentru stabilirea organului competent, se impune această dublă și succesivă delimitare, pe de o parte, delimitarea sferei de activitate a categoriei de organe în care se integrează organul respectiv de jurisdicție față de sfera de activitate a celorlalte organe, ceea ce se numește competență generală, iar, pe de altă parte, delimitarea între organele de jurisdicție aparținând aceluiași sistem de organe de jurisdicție și pe care o denumim competență jurisdicțională.
După caracterul imperativ sau dispozitiv al normelor care reglementează competența, aceasta se împarte în competența absolută și competența relativă.
De regulă, după soluționarea problemei competenței generale pentru stabilirea instanței competente, se impune în primul rând o alegere între instanțele de grad diferit pe linie verticală, iar apoi o alegere între instanțele de același grad pe linie orizontală. Este alegerea care se face prin aplicarea regulilor de competență materială și teritorială.
În cadrul competenței materiale, distingem între competența materială funcțională, care se stabilește după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe, și competența materială procesuală, care se stabilește în funcție de obiectul, natura sau valoarea litigiului.
Competența teritorială poate fi de drept comun, alternativă (facultativă) și exclusivă (excepțională), după cum cererea se introduce la instanța de drept comun din punct de vedere teritorial ori reclamantul are alegerea între două instanțe sau mai multe deopotrivă de competente sau cererea trebuie introdusă la o anumită instanță.
Competența generală, competența materială și cea teritorială exclusivă au un caracter absolut, iar competența teritorială de drept comun și competența teritorială alternativă au caracter relativ.
La stabilirea competenței generale trebuie să avem în vedere faptul că existența unor litigii specializate, cu un pronunțat caracter tehnic, precum și necesitatea de a degreva instanțele judecătorești de unele cauze foarte simple impun existența unor organe jurisdicționale sau cu atribuții jurisdicționale din afara sistemului instanțelor judecătorești, ceea ce înseamnă că autoritatea judecătorească nu are monopolul funcției de a judeca, unele cauze fiind încredințate prin lege altor instanțe.
Curtea de Justiție, Tribunalul și Tribunalul Funcției Publice sunt singurele organe jurisdicționale unionale. Cu toate acestea, mai sunt și alte instituții sau organe înzestrate cu atribuții jurisdicționale mai puțin importante.
În primul rând, instanțele naționale ale statelor membre trebuie să judece și în baza dreptului unional, care are prioritate și aplicabilitate directă în dreptul național. Acest lucru rezultă din prevederile art. 274 TFUE și art. 155 Trat. EURATOM, care arată că litigiile în care Uniunea sau EURATOM sunt părți nu pot fi sustrase pe acest motiv competenței instanțelor naționale, cu excepția cazurilor în care competența este atribuită Curții de Justiție prin tratatele sus-amintite.
Este prima dată când o organizație internațională a renunțat la imunitatea în fața instanțelor naționale.
Între instituțiile unionale există și o Curte de Conturi cu sediul la Luxembourg, care asigură controlul conturilor unionale, având printre atribuții: examinarea tuturor conturilor de venituri și cheltuieli ale tuturor organismelor create de Uniune, examinarea legalității și regularității veniturilor și cheltuielilor.
Unii autori au atribuit acestui organ funcția de jurisdicție, în timp ce alți autori consideră că, în ciuda numelui său, folosit înainte de toate pentru motive de prestigiu, nu este o jurisdicție. (nu are funcții jurisdicționale). Având în vedere dă TFUE și TUE nu prevăd competențe jurisdicționale în favoarea acestei Curți, acest organ rămâne și după intrarea în
vigoare a Tratatului de la Amsterdam un simplu organ de control, care nu poate lua măsuri împotriva celor care nu respectă disciplina financiar-bugetară a Uniunii, singura lui posibilitate fiind sensibilizarea celorlalte organe (Parlament, Consiliu, chiar și CJUE).
Tratatul EURATOM prevede în art. 18 înființarea unei Comisii de Arbitraj în domeniul acordării licențelor în materie nucleară. Deciziile acestei Comisii de Arbitraj pot fi atacate în fața CJUE, care va verifica legalitatea deciziei și modul în care Comisia a interpretat tratatul.
Alte organe de care se delimitează instanțele unionale prin competența lor generală stabilită de art. 19 TUE sunt „Oficiul comunitar al speciilor vegetale” respectiv „Oficiul de armonizare pentru piața internă (mărci, prototipuri, desene și modele)”, care își desfășoară activitatea în materie de proprietate intelectuală la nivelul Uniunii.
Hotărârile aduse de aceste oficii pot fi atacate de cei nemulțumiți în fața „Camerei de recurs al Oficiului de Armonizare”, iar împotriva deciziilor adoptate de această cameră pot fi depuse plângeri la Tribunal (art. 130-131 din Codul de procedură al Tribunalului.
Din cele sus-arătate rezultă că, ori de câte ori nicio dispoziție specială nu prevede expres competența altui organ de jurisdicție sau cu atribuții jurisdicționale, litigiul va reveni spre soluționare instanțelor unionale, care au plenitudinea de competență în materie unională.
Mai mult, chiar dacă unele organisme, instituții sau organe din cadrul UE sunt înzestrate cu atribuții jurisdicționale, primele două instanțe unionale au competența de a controla hotărârile pronunțate de acestea.
În cazul sistemului jurisdicțional unional nu se pune problema competenței teritoriale în sensul delimitării competenței în spațiu între instanțe de același grad, deoarece există numai două instanțe care sunt de două grade de jurisdicție diferite.
În schimb, se pune problema extinderii competenței celor două instanțe în spațiu, din perspectiva spațiului geografic al aplicării dreptului unional.
Având în vedere că instanțele unionale asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor de înființare ale UE, competența lor teritorială se extinde asupra întregului spațiu pe care se extind prevederile tratatelor.
Tratatele de înființare ale UE, fiind tratate de drept internațional public, au valabilitate, potrivit art. 349 și art. 355 TFUE, pe teritoriile tuturor statelor membre, care în prezent sunt în număr de 28. Spațiul de aplicare a tratatelor se extinde astfel sau se micșorează odată cu modificările intervenite cu privire la granițele statelor membre.
Dreptul Uniunii se aplică în spațiul aerian, în apele maritime interioare, în marea teritorială, platoul continental și zonele de pescuit (200 de mile marine în Atlanticul de Nord și în Marea Nordului) ale statelor membre.
În ceea ce privește competența teritorială a instanțelor unionale, instituțiile competenței teritoriale alternative (facultative) și exclusive (excepționale) nu își găsesc aplicarea, existând o singură competență teritorială de „drept comun”, și anume regula că toate cererile de chemare în judecată se depun la sediul unic al celor două instanțe unionale din Luxembourg.
Astfel, CJUE și Tribunalul, fiind unice, au o competență teritorială pe întregul spațiu unional.
Competența celor trei instanțe este o competență absolută, normele de competență unionale fiind obligatorii atât pentru părți, cât și pentru instanță.
Părțile nu pot, pe cale de convenție, să deroge de la aceste reguli pentru a stabili competența unei alte instanțe. Invers, CJUE sau Tribunalul pot fi instanțe alese de părți în cazul în care norme de competență (relative) ale dreptului național permit acest lucru.
O altă competență a celor trei instanțe unionale este cea personală, determinată de o anumită calitate a reclamantului.
Ab initio, cele trei instanțe pot fi sesizate numai de anumite subiecte de drept ale dreptului internațional public, și anume de statele membre, de organele unionale și de persoanele juridice care își au sediul în spațiul unional.
O noutate absolută adusă de CJE a fost, la începuturile înființării Comunităților, faptul că prima dată în istorie o curte de justiție internațională era abilitată să soluționeze litigii în care apăreau ca părți și particularii.
Calitatea persoanei, odată cu înființarea Tribunalului, joacă un rol important și în împărțirea competențelor jurisdicționale între cele două instanțe, întrucât i-au fost acordate spre competentă soluționare majoritatea acțiunilor introduse de persoane fizice și juridice. Din 2005, Tribunalul Funcției Publice este instanța care judecă acțiunile introduse de funcționarii unionali.
Curtea de Justiție, din punct de vedere al competenței materiale funcționale, este o instanță care judecă: în primă instanță, în recurs și în căile extraordinare de atac. Tribunalul, din acest punct de vedere, are de asemenea competențe de primă instanță și posibilitatea de a judeca în căile de atac ordinare și extraordinare. Tribunalul Funcției Publice judecă în primă instanță și în căile extraordinare de atac.
În prezent, Curții îi sunt atribuite următoarele competențe jurisdictionale materiale:
Acțiunea preliminară
CJUE colaborează cu instanțele judecătorești din statele membre, care sunt instanțele de drept comun în materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă și omogenă a legislației Uniunii și pentru a evita orice interpretare divergentă, instanțele naționale pot și uneori trebuie să se adreseze Curții de Justiție, solicitându-i să clarifice un aspect privind interpretarea dreptului Uniunii sau să stabilească validitatea unui act normativ de drept derivat unional.
Această cerere nu poate fi formulată decât de o instanță judecătorească națională, însă toate părțile din procedura în fața acesteia din urmă, statele membre și instituțiile Uniunii, pot participa la procedura inițiată la Curtea de Justiție.
Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor
Această acțiune permite Curții de Justiție să controleze respectarea de către statele membre a obligațiilor care le revin în temeiul dreptului Uniunii. Această acțiune poate fi introdusă fie de Comisie – cazul cel mai frecvent întâlnit în practică fie de un stat membru.
Acțiunea în anulare
Prin intermediul acestei acțiuni, reclamantul solicită anularea unui act al unei instituții, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii. Curtea de Justiție este singura competentă să soluționeze acțiunile introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European și/sau împotriva Consiliului (cu excepția actelor acestuia din urmă în materie de ajutoare de stat, dumping sau competențe de executare) sau pe cele introduse de o instituție a Uniunii împotriva unei alte instituții.
Acțiunea în constatarea abținerii nejustificate de a acționa
Această acțiune permite Curții să controleze legalitatea inacțiunii instituțiilor, a unui organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii. Competența de a judeca acțiunea în constatarea abținerii de a acționa este împărțită între Curtea de Justiție și Tribunal, în funcție de aceleași criterii precum acțiunea în anulare.
Acțiunea de arbitraj, în care sunt implicate state membre.
CJUE are competențe de control, potrivit art. 7 TUE și art. 269 TFUE, în procedura de sancționare a statelor care încalcă în mod flagrant valorile fundamentale ale UE din art. 2 TUE.
CJUE are competența de a învesti cu titlu executoriu acele hotărâri judecătorești adoptate de instanțele naționale prin care pot fi urmărite silit bunurile aparținând UE.
CJUE are anumite competențe jurisdicționale de natura dreptului internațional public în domeniul Spațiului Economic European (SEE).
Potrivit art. 111 alin. (3) din Tratatul SEE, părțile, dacă nu se înțeleg cu privire la interpretarea prevederilor tratatului și dacă în cadrul Comisiei Comune a SEE litigiul nu se rezolvă în 3 luni, pot decide ca litigiul să fie soluționat de CJE, care va adopta o decizie cu privire la problemele de interpretare existente.
Potrivit art. 218 alin. (11) TFUE, un stat membru, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia poate obține avizul Curții de Justiție cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispozițiile tratatelor. în cazul unui aviz negativ al Curții, acordul respectiv poate intra în vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor.
CAPITOLUL III
ACTIVITATEA PROCESUALĂ ÎN FAȚA CURȚII DE JUSTIȚIE
3.1. Procedura în sala de judecată
În cadrul acestei etape are loc ascultarea părților și a avocatului general. Înainte de a se trece la etapa orală, judecătorul raportor are obligația de a realiza un raport de audiență conținând relatarea faptelor și considerațiile părților, iar după această etapă, judecătorul raportor redactează partea de hotărâre cuprinzând chestiunile de drept care se supun aprobării Curții.
De asemenea, pot fi numiți și raportori asistenți care să-i asiste pe judecătorii raportori în activitatea lor, precum și pe președintele Curții în adoptarea unei măsuri provizorii.
În etapa orală părțile își susțin cauza în cadrul unei audieri publice, în fața judecătorilor, dar nu au voie să pledeze personal, ci prin consilieri sau avocați, după care se dă cuvântul avocatului general.
La final, Curtea deliberează și se pronunță pe baza raportului întocmit de judecătorul raportor, a susținerilor părților și a concluziilor formulate de avocatul general, deliberarea fiind secretă și are loc în Camera de Consiliu. Hotărârea se pronunță în ședință publică, cu convocarea părților.
Soluțiile pronunțate de Curtea de Justiție se pot prezenta fie sub formă de hotărâre, fie sub formă de ordonanță.
Prin intermediul hotărârii se soluționează pe fond litigiile, pronunțându-se o soluție finală, în timp ce prin ordonanță se pronunță soluții privind intervențiile, măsurile provizorii, precum și cele executorii.
Hotărârea pronunțată în soluționarea unui litigiu trebuie să cuprindă: data la care a fost pronunțată, numele președintelui și ale judecătorilor participanți, numele avocatului general, numele grefierului, indicarea părților, numele agenților, consilierilor, sau avocaților părților, expunerea sumară a faptelor, concluziile părților, motivarea, dispozitivul, inclusiv decizia privind cheltuielile.
Originalul hotărârii, semnat de președinte, de judecătorii care au deliberat și de grefier, este sigilat și depus la grefa instanței. Fiecarei părți i se comunică o copie certificată conform cu originalul.
În cazul Erorilor materiale sau de calcul, acestea pot fi rectificate de Curte, din oficiu sau la cererea unei părți, în termen de două săptămâni de la data pronunțării, cererea soluționându-se în camera de consiliu prin ordonanță, care se atașează la originalul hotărârii rectificate.
Se publică de către Curte o Culegere de jurisprudență care cuprinde hotărârile pronunțate, împreună cu concluziile avocaților generali, avizele și ordonanțele privind măsuri urgente, grefierul fiind cel care răspunde de apariția publicațiilor Curții.
Curtea hotărăște și asupra cheltuielilor ocazionate de process, acestea pot fi suportate de părți, de statele și instituțiile care au intervenit în litigiu. Dacă o parte se află în imposibilitatea de a suporta cheltuielile judecătorești, poate formula o cerere de asistență judiciară gratuită însoțită de documentele justificative. În vederea soluționării cererii, președintele desemnează un judecător raportor.
Camera din care acesta face parte poate admite cererea parțial sau în totalitate, ori o poate respinge.
Curtea de Justiție se pote desista dispunând scoaterea cauzei de pe rol,
hotărând asupra cheltuielilor de judecată, dacă înainte de pronunțarea hotărârii
reclamantul renunță la acțiune sau părțile cad de acord asupra încetării litigiului.
Procedura de judecată poate fi suspendată fie prin ordonanța Curții sau a Camerei căreia i-a fost distribuită cauza, fie prin decizia președintelui (în funcție de dispozițiile tratatului), în ambele cazuri, cu asculatrea prealabilă a avocatului general.
3.2. Competența ratione materiae
3.2.1. Acțiunea în anulare
Acțiunea în anulare face parte din căile de atac care pot fi exercitate în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. Prin această acțiune, reclamantul solicită anularea unui act adoptat de către o instituție, un organ sau un organism al Uniunii Europene.
Acțiunea în anulare este o procedură jurisdicțională exercitată în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Acest tip de acțiune îi permite Curții să controleze legalitatea actelor adoptate de către instituțiile, organele sau organismele europene. Astfel, Curtea pronunță anularea actului în cauză, în cazul în care consideră că acesta nu este în conformitate cu dreptul Uniunii Europene (UE).
Acțiunea în anulare poate fi exercitată de către instituțiile europene sau de către persoanele juridice, în anumite condiții.
Acțiunea în anulare constă într-un control al legalității actelor europene, care poate conduce la anularea actului în cauză. Această acțiune poate fi exercitată împotriva: tuturor actelor legislative; actelor adoptate de Consiliu, de Comisie, de Banca Centrală Europeană, de Parlamentul European și de Consiliul European, în cazul în care aceste acte sunt menite să producă efecte juridice pentru părți terțe, actelor adoptate de organele sau organismele europene, în cazul în care aceste acte sunt menite să producă efecte juridice pentru părți terțe; deliberărilor Consiliului guvernatorilor sau ale Consiliului de Administrație al Băncii Europene de Investiții, în condițiile articolului 271 din Tratatul privind funcționarea UE. În plus, articolul 263 din Tratatul privind funcționarea UE exclude din sfera de competență a CJUE recomandările și avizele.
Pe de altă parte, odată ce Curtea de Justiție este sesizată cu o acțiune în anulare, ea examinează conformitatea actului, în raport cu dreptul UE. Ea poate apoi să pronunțe anularea actului, pe baza a patru motive: în caz de incompetență; în caz de încălcare a unor norme fundamentale de procedură; în caz de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept referitoare la aplicarea acestora; în caz de abuz de putere.
Articolul 263 din Tratatul privind funcționarea UE diferențiază mai multe categorii de reclamanți. În primul rând, articolul are în vedere reclamanții privilegiați. Este vorba despre statele membre, despre Comisie, despre Parlamentul European și despre Consiliu. Acești reclamanți sunt denumiți privilegiați, întrucât pot să formuleze o acțiune în anulare în fața CJUE fără a fi nevoiți să demonstreze un interes de a acționa.
Persoanele fizice sunt, de asemenea, în măsură să sesizeze CJUE. Acestea constituie categoria reclamanților neprivilegiați. Spre deosebire de reclamanții privilegiați, persoanele fizice trebuie să demonstreze un interes de a acționa, pentru a putea solicita anularea unui act european. Astfel, actul contestat trebuie să fie destinat reclamantului sau să îl vizeze în mod direct și individual.
În plus, unii reclamanți pot formula acțiuni specifice. Astfel, Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană și Comitetul Regiunilor sunt în măsură să intenteze acțiuni în anulare împotriva actelor europene care ar aduce atingere prerogativelor lor. De asemenea, Consiliul de Administrație al Băncii Europene de Investiții poate contesta deliberările Consiliului guvernatorilor Băncii. În sfârșit, Tratatul de la Lisabona a creat un nou tip de acțiune: parlamentele naționale și Comitetul Regiunilor pot de acum înainte să intenteze acțiuni în anulare împotriva actelor pe care le consideră neconforme cu principiul subsidiarității.
În plus, reclamanții au la dispoziție un termen de două luni pentru a înainta acțiunea în anulare. Acest termen începe să se scurgă fie de la data publicării actului în cauză, fie de la notificarea acestuia reclamantului, fie de la data la care reclamantul a luat la cunoștință de actul respectiv.
Dacă acțiunea este întemeiată, CJUE poate anula actul în întregime sau numai anumite dispoziții. Actul sau dispozițiile anulate nu mai produc apoi efecte juridice. În plus, organul sau organismul care a adoptat inițial actul anulat este obligat să acopere lacunele juridice, în conformitate cu hotărârea pronunțată de CJUE.
Curtea de Justiție are competențe pentru: acțiunile formulate de statele membre împotriva Parlamentului European și Consiliului; acțiunile formulate de o instituție împotriva unei alte instituții.
Tribunalul are competența de a soluționa, în primă instanță, toate celelalte tipuri de recurs și, în special, acțiunile formulate de persoanele fizice.
Acțiunea în anulare reprezintă o acțiune directă îndreptată împotriva unui act adoptat de o instituție comunitară. Pe această cale se contestă validitatea actului și se urmărește anularea lui.
Potrivit art. 263 alin. 1 din Tratatul de Funcționare al UE (TFUE), “Curtea de Justiție a UE controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările și avizele, a actelor Parlamentului European (PE) și ale Consiliului European menite să producă efecte juridice față de terți. De asemenea, CJUE controlează legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice față de terți ”.
Prin urmare, dispozițiile menționate au în vedere toate actele legislative și anumite acte nelegislative care produc efecte juridice.
De asemenea, ca noutate, art. 271 și 275 din TFUE prevăd expres actele ce pot fi controlate pe calea acțiunii în anulare:
hotărârile Consiliului guvernatorilor Băncii Europene de Investiții;
hotărârile Consiliului de administrație ale Băncii Europene de Investiții;
deciziile ce prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu potrivit Titlului V Capitolul 2 din TFUE.
Așadar, din economia TFUE rezultă două criterii ce trebuie îndeplinite de actele juridice pentru a fi susuceptibile să le fie controlată legalitatea pe calea acțiunii în anulare:
să provină de la o instituție sau organism al UE (fie ca acte legislative, fie ca acte nelegislative);
să producă efecte juridice față de terți.
Dacă actul este lipsit de afecte juridice, acțiunea în anulare este declarată inadmisibilă. Actele Curții de Conturi nu intră în categoria actelor a căror legalitate poate fi controlată.
Reclamanții sunt de două tipuri:
Reclamanții instituționali (privilegiați) – nu trebuie să justifice vreun interes pentru a acționa, interesul lor fiind prezumat. Aceștia sunt:
statele membre, Parlamentul European, Consiliul și Comisia, care pot formula acțiune pentru motive de incompetență, de încălcare a normelor fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere;
Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană (BCE) și Comitetul Regiunilor, care urmăresc apărarea prerogativelor acestora;
fiecare stat membru, Comisia și Consiliul de administrație al Băncii Europene de Investiții (BEI). Ei pot forma acțiune împotriva hotărârilor Consiliului guvernatorilor BEI;
statele membre sau Comisia, doar pentru nerespectarea procedurilor prevăzute prin art. 19 alin.2 , 5, 6 și 7 din statutul Băncii (BCE).
Reclamanții individuali (neprivilegiați) – sunt reprezentați de orice persoana fizică sau juridică, ce poate formula acțiune împotriva:
actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct si individual;
actelor care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare.
Acțiunea în anulare trebuie formulată în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.
Dacă acțiunea este întemeiată, Curtea de Justiție declară actul contestat nul si neavenit; anularea pronunțată de judecător este retroactivă, actul fiind considerat că n-a existat niciodată iar efectele sale juridice realizate sunt desființate.
3.2.2. Acțiunea în carență
Acestă acțiune constă în posibilitatea pusă la dispoziția statelor, a organelor comunitare, precum și a întreprinderilor sau chiar a particularilor, în anumite situații strict limitate, de a ataca în fața Curții abținerea, refuzul Comisiei sau al Consiliului de Miniștri de a decide în materii în care aceste organe comunitare au, prin tratate, obligația de a lua o anumita masură.
În acest domeniu, jurisprudența nu are o cazuistică semnificativă, iar unele aspecte privind modul de exercitare și regimul acestei acțiuni nu sunt suficient consolidate. În cazul în cae se acceptă că această acțiune este îndreptată împotriva Consiliului și Comisiei, nu este statuat dacă pot fi atacate și inacțiunile Parlamentului European.
Acțiunea în carență poate fi considerată ca fiind complementară acțiunii de anulare, întrucât dacă aceasta sancționează acțiunea ilegală a organelor comunitare concretizată în acte comunitare, recursul în carență sancționează neadoptarea de acte juridice.
În tratatele constitutive ale comunităților se regăsește baza legală a acestor acțiuni.
Procedura acțiunii în carență cuprinde două etape – etapa preliminară, de punere în întârziere a organului aflat în cauză și o a doua, imediat următoare, care constă în procedura contradictorie în fața Curții, în timpul căreia se examinează legalitatea inacțiunii organului comunitar.
Cu privire la prima etapă, partea interesată trebuie să ceară organului competent al comunităților să pună capăt inactivității sale, cererea reprezintând, de fapt, o punere în întârziere. Ea trebuie să fie clară, precisă și să avertizeze organul comunitar că perseverarea în inactivitate va conduce la un recurs în carență. Este necesar ca prin cererea preliminară să se precizeze data de la care curge termenul de două luni în decursul căruia organul comunitar trebuie să puna capăt tăcerii sale. Cererea preliminara se adresează numai organului competent obligat la o anumită acțiune, ea trasând limitele în care viitorul recurs în carență va putea fi introdus.
Dacă și după cele două luni trecute de la data punerii în întârziere, organul în culpă perseverează în tăcerea sa, partea interesată are la dispozitie un nou termen de o lună (conform Tratatului de la Paris) sau de două luni (conform Tratatului de la Roma) pentru a sesiza Curtea cu un recurs în carență propriu-zis.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene arată că acțiunea în carență este acceptat numai dacă la expirarea termenului organul respectiv nu a luat poziție. Orice act sau acțiune a organului în cauză, chiar fără a îmbrăca un caracter formal și obligatoriu, trebuie considerată ca fiind luări de poziție, punând capăt carenței, apreciază Curtea.
Temeiurile de invocare sunt: violarea tratatului și deturnarea de putere. Nu reprezintă cauze pentru invocarea acestei acțiuni necompetența organului sau violarea normelor substanțiale.
Cu privire la efecte, acțiunea în carență nu are efect direct ca acțiunea în anulare, întrucât ea nu are consecințe asupra unui act, ea impunând instituției a cărei carență a fost constatată să întreprindă măsurile necesare pentru a determina încetarea acestei situații.
Dacă instituția respectivă nu se conformează în termen rezonabil, se angajează răspunderea comunității.
3.2.3. Acțiunea în interpretare
Referitor la acțiunea în interpretare, acesta are menirea de a asigura cooperarea între instanțele naționale și Curtea de Justiție, garantându-se aplicarea uniformă a dreptului comunitar în statele membre.
Curtea se va pronunța asupra interpretării tratatelor, precum și asupra validității și interpretării actelor adoptate de instituțiile comunitare, prin soluționarea acestui recurs, iar hotărârea pronunțată are, conform majorității specialiștilor în domeniu și potrivit jurisprudenței Curții, autoritate relativă de lucru judecat, privind doar părțile interesate.
3.2.4. Acțiunea în resposabilitatea extracontractuală
Dreptul Uniunii Europene reglementează atât posibilitatea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin neexecutarea obligațiilor contractuale, cât și a celor cauzate pe bază delictuală.
Articolele 268 și 340 TFUE prevăd însă că, în general, răspunderea contractuală a Uniunii este guvernată de legea aplicabilă contractului respectiv, acceptând astfel implicit competența nstanțelor naționale ale statelor membre în cazul răspunderii de sorginte contractuală.
Uniunea Europeană este o uniune a dreptului cu competențe rezultate fie din restrângerea atributelor de suveranitate ale statelor membre, fie din cedarea acestora către Uniune.
Pe baza acestor competențe, instituțiile UE pot străpunge prin acțiunile lor „armura de suveranitate” a statelor membre, având posibilitatea de a crea drepturi și obligații inclusiv în favoarea sau dauna resortisanților statelor membre, personae fizice sau juridice.
Acțiunea în despăgubire sau, mai precis, acțiunea în despăgubire extracontractuală, potrivit art. 268 (ex-art. 235 TCE), art. 340 parag. 2, 3 TFUE [ex.-art. 288 alin. (2) și (3)], completează sistemul protecției drepturilor individuale la nivel unional, acoperind acele situații când prin simpla schimbare, soluționare, îndreptare a unor situații juridice sau anularea unor acte administrative sau normative nu s-au remediat toate consecințele, fiind necesară și recuperarea prejudiciului, a pagubei materiale efectiv suferite.
Pe de altă parte, răspunderea extracontractuală a UE trebuie să aibă un regim specific, întrucât competențele care inițial aparțineau organelor naționale revin în noul sistem instituțiilor sale și, în consecință, răspunderea nu poate fi detașată de aceste competențe.
De aceea, funcția acțiunii în despăgubire este asigurarea unei protecții cetățeanului unional, individului, persoanei juridice, care poate fi afectat sau prejudiciat atât prin acte administrative, cât și prin acte normative adoptate de către instituțiile UE.
Sediul principal al materiei, prevăzut de art. 268 TFUE, este pur și simplu numai o normă procesuală, limitându-se la atribuirea unor competențe CJUE privind judecarea anumitor acțiuni privind obținerea unor despăgubiri. în ceea ce privește condițiile de drept material privind exercitarea acestei acțiuni, art. 268 ne trimite la prevederile art. 340 parag. 2 TFUE, care arată că, „în materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor”.
Cele două articole dau naștere la o serie de controverse privind delimitarea dreptului unional de cel național.
Articolul 268 trimite toate litigiile privind obținerea unor despăgubiri în competența instanțelor unionale, iar art. 340 indică, drept norme juridice la care să se raporteze instanța, principiile generale de drept comune tuturor statelor membre. Elaborarea unor principii comune tuturor statelor membre se realizează pe baza unei teorii minimale (cel mai mic numitor comun), deoarece poate fi acceptat ca principiu general doar acela care apare în
toate sau cel puțin în cele mai multe sisteme de drept. Or, elaborarea unor reguli detaliate este din ce în ce mai dificilă, deoarece este dificilă găsirea de norme identice. Totodată, se pune problema găsirii numitorului comun în urma aderărilor, care înseamnă nu numai noi state, ci mai ales noi sisteme de drept în acest context.
Teoria minimală recunoaște ca principii generale doar pe acelea comune tuturor statelor membre, iar teoria maximală le alege doar pe cele mai avantajoase, favorabile sau evoluate.
Soluția este folosirea unei metode comparative de evaluare pentru surprinderea soluțiilor celor mai bune, însă această metodă duce până la urmă la crearea unui „rule of recognition, adică judecătorii vor hotărî, pe baza conștiinței și convingerii lor, care sunt principiile generale comune. Așa cum s-a constatat și în literatura de specialitate, Curtea nu desfășoară o activitate cuprinzătoare de comparare a diferitelor norme juridice, ci se concentrează mai mult asupra elaborării unor criterii ale răspunderii care țin cont cel mai bine de specificitățile și nevoile sistemului de drept unional.
Mai mult, Curtea este acuzată că interpretează sintagma „în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre” ca pe o limitare a propriei activități jurisdicționale.
3.2.5. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii de către state a obligațiilor decurgând din tratatele constitutive
Comisia poate iniția o acțiune în justiție în cazul în care consideră că un stat membru nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Procesul poate fi intentat și de un alt stat membru.
În ambele cazuri, Curtea investighează acuzațiile și pronunță sentința. Dacă se constată că acuzațiile aduse statului respectiv sunt întemeiate, acesta are obligația de a remedia situația imediat. În cazul în care statul membru nu se conformează hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție, aceasta poate impune plata unei amenzi.
Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor este o procedură judiciară introdusă în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. Acțiunea poate fi inițiată de către Comisie sau de către un stat membru împotriva unui alt stat membru care se presupune că nu a respectat dreptul Uniunii Europene (UE).
Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor se bazează pe articolele 258 – 260 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Neîndeplinirea obligațiilor poate decurge din instrumente juridice (legi, decrete, decizii administrative etc.) sau poate rezulta din fapte (practici administrative etc.).
Neîndeplinirea obligațiilor poate fi consecința unor comportamente pozitive (acțiuni) sau negative (abțineri și omisiuni). Astfel, acțiunile pot consta, de pildă, în adoptarea unui text contrar dreptului european sau în refuzul intenționat de a abroga o măsură internă contrarie.
Abținerile sau omisiunile pot consta, de pildă, în întârzieri în transpunerea unei directive sau în necomunicarea de către statele membre către Comisie a măsurilor naționale de punere în aplicare.
Actul trebuie să fie imputabil statului membru. Din această cauză, noțiunea de stat este interpretată în sens larg de către Curtea de Justiție, în măsura în care poate fi vorba de toate organismele sale cum sunt guvernul, parlamentul, entitățile federate sau colectivitățile de la nivel substatal etc.
Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor poate fi inițiată fie de către Comisie, cazul cel mai frecvent întâlnit în practică, fie de către un stat membru:
Atunci când Comisia inițiază procedura, trebuie întâi să transmită un aviz motivat statului membru care se presupune că nu a respectat dreptul Uniunii.
Dacă, după un anumit termen, statul membru nu și-a îndeplinit obligațiile, Comisia poate să introducă împotriva sa, în fața Curții de Justiție, o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.
Atunci când un stat membru inițiază procedura, acesta trebuie să sesizeze mai întâi Comisia. Aceasta emite un aviz motivat după ce ascultă argumentele statelor membre în cauză. Statul membru reclamant poate apoi să sesizeze Curtea de Justiție.
După ce este sesizată și dacă recunoaște existența unei neîndepliniri a obligațiilor, Curtea de Justiție emite o primă hotărâre conținând măsurile care trebuie adoptate de către statul membru pentru a remedia situația. Apoi, în cazul în care Comisia estimează că statul membru nu a adoptat măsurile necesare, ea sesizează Curtea de Justiție a doua oară. În cazul în care Curtea confirmă că statul membru nu s-a conformat primei sale hotărâri, îi poate impune plata unei amenzi.
Tratatul de la Lisabona a introdus o acțiune în constatare specială în cazul în care un stat membru nu i-a comunicat Comisiei măsurile de transpunere ale unei directive. Într-un astfel de caz, Curtea poate impune o sancțiune financiară statului membru în cauză încă din stadiul primei hotărâri privind existența unei neîndepliniri a obligațiilor.
Doar Curtea de Justiție este competentă pentru a judeca acțiunile în constatarea neîndeplinirii obligațiilor introduse de un stat membru sau de Comisia Europeană.
Procedura de infringement se referă la recursul în neîndeplinirea obligațiilor asumate de către statele membre.
Dacă un stat membru nu respectă legislația comunitară, Comisia este îndreptățită (ratione materiae si personae) de a determina statul în cauză sa respecte normele încălcate și când este necesar de a se adresa CJUE pentru soluționarea litigiului, declanșând procedura de infringement, procedura privind sancționarea unui stat membru pentru neîndeplinirea unei obligații ce îi revine în această calitate.
Instituțiile nu participă în nume propriu, ci în numele comunităților, temeiul mandatului fiind dat de statele membre prin tratatele institutive si modificatoare.
Nu putem vorbi de delegare de suveranitate, ci de exercitarea în comun a suveranității.
Comisia nu trebuie să dovedeasca calitatea sa procesuală si nici existența interesului.
Rolul principal al procedurii este obligarea statului membru care a încalcat o normă juridică de drept comunitar să respecte norma și să își îndeplinească obligațiile asumate.
CJUE: “ scopul procedurii de infringement este de a da posibilitatea statelor membre de a-și corecta conduita/îndrepta poziția”.
Situațiile care determină declanșarea procedurii de infringement:
omiterea notificării actelor normative naționale care transpun și implementează directivele;
neconformarea legislației naționale cu normele comunitare;
aplicarea necorespunzatoare a actelor comunitare.
Modalitățile de declanșare a procedurii de infringement sunt următoarele :
sesizarea automată a Comisiei a situațiilor de omitere a notificarii;
Comisia beneficiază de un sistem informatic care permite această sesizare, determinând declanșarea automată a procedurii;
o plangere adresatî Comisiei de către o persoană fizică sau persoană juridică având ca obiect orice măsură sau practică a unui stat pe care o consideră incompatibilă cu dreptul comunitar;
persoana fizică sau persoana juridică nu trebuie să aibă un interes în acțiunea respectivă și nu trebuie să fie direct vătămată, singura condiție e încălcarea unei obligații de către un stat membru.
Comisia e obligată ca în termen de 1 an să informeze petiționarul cu privire la ce va face în situația respectivă, propriile investigații ale Comisiei.
Toate statele membre au obligația ca, anual, să întocmească rapoarte cu privire la situația respectării normelor comunitare (rapoartele răspund unor întrebări), întrebările provin fie direct din partea Parlamentului, fie ca urmare a unor petiții adresate Parlamentului.
Procedura de infrigement are următoarele etape :
transmiterea unei scrisori de notificare statului membru, prin aceasta, Comisia atenționează statul membru că a încălcat legislația comunitară și care sunt, în concret, incalcările; scrisoarea reprezintă deschiderea formală a procedurii de infringement; în această etapă se identifică și domeniul maxim al plângerii;
observațiile statului membru care reprezintă răspunsul la scrisoarea formală și totodată motivarea conduitei pe care acesta a adoptat-o; statul nu poate invoca în apărarea sa forța majoră, cazul fortuit, dispozițiile constituționale sau legislația internă;
opinia motivată care este emisă în cazul în care Comisia nu primește un răspuns sau nu este multumiță de raspunsul primit; Comisia solicită statului să ia toate măsurile pentru a se conforma dreptului comunitar; cea mai gravă sancțiune poate fi suspendarea dreptului de vot în Consiliu; în general, Comisia aplică sancțiuni pecuniare;
răspunsul statului membru care trebuie să conțină măsurile adoptate în vederea încetării încălcării; termenul în care trebuie adoptate măsurile nu este prevăzut expres; în majoritatea cazurilor, Comisia stabilește, în practică, un termen care este în general de 2 luni, maxim 3; măsurile pot fi administrative, legale sau de ambele feluri;
sesizarea Curții, nu sunt prevăzute termene în care aceasta trebuie sa aibă loc; variază de la 1 la 3 luni și se face la inițiativa Comisiei.
Faza contencioasă a procedurii de infringement este sinonimă cu recursul în neîndeplinirea de către statele membre a obligațiilor prevăzute de dreptul comunitar.
Conform art. 228 TUE, CJUE poate sa dispună, împotriva statului membru care nu și-a îndeplinit obligațiile, sancțiuni constând în plata unei sume forfetare sau a unor penalități cu titlu cominatoriu.
CONCLUZII
Curtea de Justiție înființată la 1952 și având sediul la Luxembourg, este Curtea Supremă a Uniunii Europene, ea interpretând legislația europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică în același fel în toate țările membre UE.
De asemenea Curtea, soluționează litigiile juridice dintre guvernele statelor membre și instituțiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizațiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în fața Curții de Justiție, atunci când consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituție europeană.
Curtea pronunță hotărâri privind cazurile sesizate. Jurisdicția sa acoperă numai problemele specifice legate de aplicarea Tratatelor Comunității și ale Uniunii.
Curtea este competentă în domenii de politică comună din cadrul primului pilon (al Comunității Europene). Tratatul de la Amsterdam a mai oferit CEJ și competențe de control în domeniul PESC și asupra activităților Consiliului European.
De asemenea, CEJ are dreptul de a hotărî legalitatea deciziilor cadru sau a celor din domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală. În unele circumstanțe în viitor CEJ va putea să ia decizii în legătură cu azilul și cu legea cu privire la imigrare.
Deciziile Curții sunt luate prin votul majorității membrilor și sunt irevocabile și obligatorii.
Curtea de Justiție poate decide dacă un stat membru nu a respectat integral o anumită obligație statuată prin Tratate; poate verifica dacă instrumentele adoptate de instituțiile comunitare, și a căror anulare este cerută, sunt compatibile cu Tratatele; poate critica instituțiile comunitare pentru inactivitate.
Curtea Europeană de Justiție îndeplinește următoarele funcții: soluționează litigiile dintre statele membre; dintre statele membre și Uniunea Europeană; dintre instituțiile UE; dintre UE și persoanele fizice sau juridice, inclusiv și din rândul funcționarilor europeni; interpretează acordurile și tratatele internaționale; ia decizii preliminare cu privire la valabilitatea și legalitatea deciziilor formulate de instanțele naționale.
Judecătorii sunt ajutați în activitatea lor de avocați generali.
Acționând cu imparțialitate și independență totală, avocații generali sunt responsabili de prezentarea argumentelor în curtea deschisă în legătură cu cazuri discutate în public la CEJ.
Avocatul studiază documentele, ascultă argumentele părților și își formulează propria părere față de posibila decizie a Curții. Părerea avocatului nu este obligatorie pentru Curte.
Începînd cu 1989, Curtea de Justiție este asistată în activitatea sa de către Tribunalul Primei Instanțe. Tribunalul Primei Instanțe este responsabil de examinarea unor cazuri prezentate de persoane fizice și juridice împotriva actelor juridice ale instituțiilor europene.
Aceasta are ca scop o folosire mai bună a CEJ de funcționarii Comunității Europene și cetățenii europeni și distribuirea mai corectă a capacității de lucru între Curtea Europeană de Justiție și Tribunalul Primei Instanțe.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Diaconu, Nicoleta Dreptul Uniunii Europene,Tratat, ediția a II-a revizuită, Editura Lumina LEx, București 2011 ;
Fabian, G. Drept instituțional al Un iunii Eruopene, Editura Hamangiu, București 2012;
Fuerea Augustin., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București 2002;
Fuerea, Augustin Manualul Uniunii Europene, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2006;
Filipescu, I.m A. Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a IV-a, Editura Actami Buucrești 1999
Filipescu, Ion, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Editura Actami, București 2000;
J.C. Gautron, Droit européen, Dalloz Paris 1997;
Ivan, Adrian Liviu Sub zodia Statelor Unite ale Europei, CA Publishing, Cluj-Napoca 2009;
Jean Monnet, Mémoires, Ed. Fayard, Paris 1976;
Richard N. Condenhove-Kalergi, Pan-Europa, pro-Europa Tg. Mureș, 1997;
Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București 2001;
Mihăilă Marian, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București 2002;
Pascale Fontaine, Construcția europeană până în zilele noastre, Institutul European, Iași 1998;
Joël Rideau, Droit institutionnel de l'Union et des Communautés européennes, ediția a 3-a, L.G.D.J, Paris 1999;
Scăunaș, Stelian Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Drept, Ed. All Beck, București, 2005;
Zlătescu Irina Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Olimp, București 1999;
Legislație
Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).
Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM 1957 (intrate în vigoare în 1958).
Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică –1965 (intrat în vigoare în 1967).
Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).
Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în 1993).
Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în 1999).
Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.
Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa adoptat la 13 iunie-10 iulie 2003 ;
Tratatul de la Lisabona din 2009
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Generale Privind Actiunile Introduse In Fata Curtii de Justitie de la Luxemburg” (ID: 110341)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.