Aspecte Generale Legate de Elaborarea Constitutiei

Cuprins

1. Aspecte generale legate de elaborarea Constituției. Elaborarea Constituției în Europa Centrală și de Est. Aspecte comparate.

1.1. Aspecte generale legate de elaborarea Constituției României

1.2. Elaborarea Constituției în Europa Centrală și de Est. Aspecte comparate.

2. Evoluția Constituțiilor României.

2.1. Conceptul de Constituție.

2.2. Constituțiile din România

3. Adoptarea Constituției din anul 1991.

3.1. Evenimentele premergătoare adoptării Constituției din 1991. Adoptarea Constituției

3.2. Prezentarea Constituției din 1991

4. Modificări și completări aduse Constituției.

4.1. Revizuirea Constituției din 1991.

4.2. Principalele modificări aduse Constituției în anul 2003.

4.3. Evaluarea revizuirii din anul 2003.

Tabel 4.1. Situația statistică a inițiativelor legislative înregistrate la Camera Deputaților

și Senat

4.4. Proiectul de revizuire a Constituției din 2011.

4.5. Proiectul de revizuire a Constituției din 2014.

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Am ales să abordez această temă deoarece, după părerea mea, constituția este unul dintre cele mai importante elemente instituționale, fiind principalul izvor juridic, apărut în perioada iluministă și continuat chiar și după cel de-al Doilea Război Mondial. Aceasta a avut încă de la început rolul de a limita puterea suveranului, fiind analizată prin opoziție cu absolutismul.

Constituția conține astăzi totalitatea legilor după care guvernează un stat, un contract între cei ce guvernează și cei ce sunt guvernați, având scopul de a garanta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Această denumire, de Constituție, provine din latinescul constituo, a orândui și constitutio, care desemna o lege sau un set de legi fundamentale.

Pretutindeni adoptarea constituției este un mare eveniment politic, social și juridic al vieții statale. Iar aceasta, pentru că în constituție sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieți economice, politice, sociale si juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează și le apără.

Constituția dă însăși forma statului și îl definește pentru fiecare teritoriu delimitat de granițe. Fiind "deasupra tuturor", constituția numită și superlegalitate, organizează și dictează formele de guvernământ și relațiile interumane. Ea marchează apariția statului de drept, punând și guvernanții sub incidența regulilor juridice.

Obiectivul general al lucrării îl constituie prezentarea procesului de elaborare al constituției pentru fiecare popor precum și legătura acesteia cu istoria țării respective.

Obiectivul specific este reprezentat de descrierea constituțiilor României, evoluția acestora de-a lungul timpului, inclusiv proiectul de revizuire din 2011 și 2014, comparativ cu legile fundamentale din celelalte țări ex-comuniste din regiune.

De asemenea, doresc să răspund la următoarele întrebări de cercetare, cu privire la tema aleasă:

are Constituția României legături strânse cu celelalte constituții din țările ex-comuniste din regiune?

are Constituția României legături strânse cu istoria poporului nostru, exemplificând necesitățile juridice ale acestuia?

exprimă Constituția României nevoile juridice ale românilor și în ce măsură modificările constituționale sunt utile poporului român?

Metodologia prezentei lucrări este alcătuită în special de două tipuri de analiză pe care le-am utilizat pentru a realiza acest studiu:

analiza comparativă a Constituției României cu constituțiile celorlalte țări ex-comuniste din regiune, pentru a observa relațiile dintre acestea, diferențele existente atât în procesul de elaborare cât și în adoptarea constituțiilor, mecanismelor utilizate;

analiza documentară a constituțiilor României, evoluția acestora de-a lungul timpului, până în prezent;

Cuvântul "constituție" a fost folosit pentru prima dată pentru a desemna o lege fundamentală, la 1787, în America și apoi în 1791, în Franța.

Constituția a fost și este concepută, într-o viziune mai largă, ce excede juridicului, nu numai ca o lege fundamentală, ci și ca o realitate politică și statală ce se identifică cu societatea pe care o creează sau o modelează și pentru care adoptarea sa dobândește semnificația unei adevărate revoluții.

„Procesul de elaborare a Constituției exemplifică o utilizare „investivă” a energiilor eliberate în mod normal după colapsul vechiului regim”, comunist, în țările din Europa Centrală și de Est, care au trecut de la comunism la democrație.

Jon Elster, Claus Offe și Ulrich K. Preuss descriu în „Institutional design in post-communist societies” politicile constituționale în țările ex-comuniste din Europa Centrală și de Est, modul în care acestea sunt adoptate, sunt prezentate cazurile în care a fost elaborată o nouă Constituție sau s-a decis revizuirea celei existente, utilizând o analiză comparativă între aceste politici, diferite în fiecare țară din această regiune, descrierea „Discuțiilor la masa rotundă” (Round Table Talks), care au avut loc înainte de procesul de elaborare al constituției, cu scopul de a diminua sau a zdrobi regimurile comuniste. Se mai vorbește și de importanța drepturilor individuale ale cetățenilor, structura guvernelor și rolul Curților Constituționale.

O analiză similară fac și Stephen White, Judy Batt și Paul G. Lewis în cartea numită „Developments in Central and East European politics”, insistând în cea de-a doua parte a cărții mai ales asupra tranziției la post-comunism, politologii abordând anumite modele de politică contemporană precum constituțiile și o analiză aprofundată a instituțiilor politice și guvernelor post-comuniste în țările Europei Centrale și de Est. Aceștia doresc să sublinieze diferența dintre situația care exista în timpul regimului comunist, când statele erau modelate de către Uniunea Sovietică și situația actuală care redefinește granițele și valorile fiecăruia.

Eleodor Focșeneanu, a dorit să aducă în cartea sa „Istoria Constituțională a României”, puțină lumină în domeniul constituționalismului autohton, punând la dispoziția cititorului fapte concrete, reale, din istoria constituțională a românilor. Pe parcursul lucrării sale autorul folosește ca resurse bibliografice documente istorice, texte cu caracter constituțional și pasaje din Monitorul Oficial, punând practic istoria reală sub ochii cititorului. Prin această lucrare autorul încearcă, după o jumătate de secol de comunism, să readucă în atenția cetățenilor români, adevăratul parcurs constituțional românesc și adevăratele valori constituționale. Eleodor Focșeneanu reușește prin această lucrare să demonstreze că statul național român are la bază o continuitate constituțională de peste un secol.

Antonie Iorgovan și ceilalți autori, menționează în cartea „Constituția României revizuită”, că: „O Constituție este rezultatul unor condiționări istorice, politice, sociale și economice specifice. Importanța ei pentru funcționarea democratică a instituțiilor statului și a societății este esențială, de vreme ce prin Constituție se reglementează atât drepturile fundamentale ale cetățeanului, cât și principiile de organizare și funcționare a puterilor în stat. Tocmai de aceea, dreptul constituțional modern a impus principiul stabilității constituționale, potrivit căruia modificarea legii fundamentale a unui stat trebuie să intervină la intervale mari de timp, în funcție de transformările ce au loc la nivelul societății, de periodicitatea și intensitatea lor”.

Ce poate fi mai interesant decât analiza modului de elaborare a legii fundamentale a unui stat, Constituția, după care sunt elaborate toate celelalte legi, precum și comparația acestui proces cu procese similare din alte țări, aflate în aceeași regiune geografică, dar totuși mai mult sau mai puțin diferite.

Constituția unei țări este strâns legată, cum precizează toți autorii menționați mai sus, de istoria acelui popor, reflectând practic calitățile și defectele acelui popor, caracterul său.

Aspecte generale legate de elaborarea Constituției. Elaborarea Constituției în Europa Centrală și de Est. Aspecte comparate

Aspecte generale legate de elaborarea Constituției României

Înlăturarea puterii de stat comuniste prin revoluția din decembrie 1989 a creat premisele elaborării unei noi constituții care să pună bazele ordinii democratice a statului de drept.
Principalele evenimente politice care au precedat elaborarea unei noi constituții au fost următoarele:

– Constituirea Frontului Salvării Naționale, în decembrie 1989 și instaurarea regimului democratic;

– Organizarea Consiliului FSN în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, în februarie 1990;

– Elaborarea unui decret – lege, în martie 1990, prin care se stabilește modul în care se alege Președintele și Parlamentul;

– Primele alegeri democratice libere pentru alcătuirea Parlamentului și desemnarea președintelui României, au avut loc în 20 mai 1990.

Etapele elaborării Constituției României au fost următoarele:

– Adoptarea unor acte legislative în perioada decembrie 1989 – mai 1990;

– Parlamentul care a fost ales la 20 mai 1990 se transformă în Adunare Constituantă și are la dispoziție 18 luni pentru a adopta Constituția;

– Redactarea proiectului Constituției, care este realizată de către o comisie parlamentară;

– Dezbaterea proiectului în Adunarea Constituantă;

– Votarea Constituției de către Adunarea Constituantă , la 21 noiembrie 1991;

– Supunerea Constituției, referendului național;

– Intrarea în vigoare a Constituției a avut loc în 13 decembrie 1991.

Constituția României a fost elaborată de o putere constituantă alcătuită democratic, prin alegeri generale, vot universal, egal, direct, secret, liber exprimat.Ea a fost supusă referendului național. Constituția adoptată în 1991, a fost creată pentru a se consacra trecerea de la sistemul comunist la organizarea de tip democratic a acestuia după 1989. În acest sens Parlamentul, ales democratic în anul 1990, s-a constituit ca Adunare Constituantă și a numit o comisie specială pentru elaborarea proiectului de Constituție. Constituția a fost adoptată de Parlament în 21 noiembrie și aprobată prin referendum popular în data de 8 decembrie 1991.

O constituție poate fi revizuită, dacă normele pe care le conține nu mai corespund noilor realități economice, sociale, politice. Conform Constituției revizuirea poate fi inițiată de Președintele României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot, care să provină din cel puțin jumătate din județele țării și din fiecare județ și municipiul București cel puțin de 20.000 de semnături. Legea de revizuire este adoptată de Parlament, separat în cele două camere ale Parlamentului, cu o majoritate calificată. Pentru adoptarea definitivă a legii, aceasta trebuie aprobată prin referendum.

Elaborarea Constituției în Europa Centrală și de Est. Aspecte comparate

Sfârșitul comunismului în Europa Centrală și de Est și stabilirea regimului democratic în mai multe țări a fost unul dintre factorii care au pus problemele constituționale și procesul de elaborare constituțională în fruntea agendei politice. Aranjamentele constituționale joacă un rol important în determinarea importanței relative ale diferitelor instituții, care înființează noua ordine democratică și decid regulile după care se operează, în timp ce în anumite situații procesul de elaborare al constituției devine el însuși un obiect în lupta politică.

Elaborarea Constituției în Europa Centrală și de Est. Aspecte comparate

În comunism constituțiile nu au jucat un rol important. Deși în toate țările la care mă voi referi în continuare constituțiile au fost oficial în vigoare, ele nu au avut menirea de a constrânge și de a obliga elitele aflate la putere, având foarte puțin de a face cu ideea de bază a constituționalismului. Constituționalismul este sursa filozofică și întruchiparea instituțională a libertății politice, libertate care, în mod evident, nu a fost principiul inerent al regimurilor comuniste de tip sovietic. Astfel, după 1989 constituțiile au evoluat în embleme de eliberare politică, în majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est, post-comuniste. În același timp, ele au fost redescoperite ca simboluri ale renașterii acestor țări ca națiuni suverane independente. Așadar, provocarea a constat în a găsi un echilibru între libertatea politică și suveranitatea națională, sub presiunea creării unui sistem politic și economic nou. Cu toate acestea, această sarcină a fost rezolvată. Simplul fapt că aceste constituții au avut din nou importanță în țările din Europa Centrală și de Est este o realizare majoră în procesul de tranziție.

Procesul de reconstrucție instituțională a început în mod normal cu elaborarea unei noi constituții. Constituțiile conțin meta-reguli ale unui sistem acceptat de majoritatea grupurilor care susțin noul regim. Al treilea val de democratizare în Europa după 1989 a condus la o situație paradoxală: meta-regulile trebuiesc fixate în timp ce fundațiile acestora nu au fost consolidate încă sau convenite de către multe forțe politice importante ale regimurilor de tranziție. În plus față de tranzițiile anterioare, constituția scrisă, care reprezintă o revenire la democrație după o perioadă de dictatură, a fost o promisiune pentru viitor. Problemele procesului de elaborare a constituțiilor în condițiile unei neconsolidări instituționale au fost oarecum mai puțin dificile datorită orientării autorilor acestora către modelele vestice, cel mai frecvent cele din Franța și Germania. Dar rezultatul final a fost remarcabil de coerent, în principal datorită moștenirilor sistematice din constituțiile socialiste ale vechiului regim. O excepție a fost introducerea conceptului de “drepturile omului” – în contrast cu drepturile sociale pozitive. Majoritatea constituțiilor recunosc în prezent drepturile absolute, necunoscute în perioada comunistă.

În unele țări procesul de tranziție a fost caracterizat prin negocieri pluraliste care însă nu au dus la elaborarea unei constituții noi și a trebuit modificată cea veche. Dar au fost de asemenea multe regimuri autocratice, precum cele din statele CSI (Comunitatea Statelor Independente) în acest grup. Țările în care s-a văzut o ruptură clară față de vechiul regim și-au impus idei constituționale, fie pe baza unui forum democratic (Republica Cehă, Slovacia, Lituania) fie prin activitatea comuniștilor reformiști care au rămas la putere în prima perioadă a tranziției (România, Bulgaria, Albania, Serbia). Dar, în al doilea caz, o nouă constituție nu înseamnă neapărat un nou sistem constituțional. Când țările noi au fost create datorită dezintegrării regimurilor comuniste multi-etnice, precum în țările Baltice sau în statele fostei Yugoslavii, imboldul creării unei noi constituții a fost puternic. Noile democrații au dorit să sublinieze vechile lor tradiții, și nu doar în preambul, precum în Slovacia sau Croația. Doar în două state Baltice, Estonia și Letonia, dorința de continuitate a condus la opțiunea alternativă. Ei au modificat constituția pre-sovietică, abolită în urma anexării sovietice din 1940, cu scopul de a demonstra continuitatea statalității lor democratice.

Ungaria și Polonia au demonstrat un paradox în plus: cu cât este mai democratică majoritatea cetățenilor care au determinat sistemul la concesii în favoarea opoziției, cu atât mai puțin radical a fost gradul de inovare constituțională în prima fază de tranziție. Republica Cehă, pe de altă parte, cu o consolidare rapidă a constituției și având tradiții economice de piață mai puternice între cele două războaie mondiale, a făcut mai puține progrese în domeniul reformei economice.

Între toamna anului 1989 și toamna anului 1992, toate țările fost-comuniste, cu o excepție, au adoptat noi constituții. Această excepție este Cehoslovacia, unde eșecul creării unei constituții noi a fost strâns legat de eșecul de a menține țara unită. Ungaria a creat o nouă constituție în 1989-1990 prin mai multe amendamente, care s-au adăugat până au format un document cu totul nou. Bulgaria a adoptat constituția în iulie 1991, Slovacia în luna septembrie 1992, iar Republica Cehă în decembrie 1992. Înainte de procesul de elaborare al constituției au fost “Discuții la Masa Rotundă” în Ungaria, Bulgaria, și Cehoslovacia.

Primăvara anului 1989 a fost decisivă și fatidică pentru comunism, o perioadă de confruntare între regimurile și opozițiile democratice în curs de dezvoltare. În China, regimul a zdrobit opoziția și a dat timpul cu mult inapoi. În Polonia, “Discuțiile la Masa Rotundă” între Solidaritate și regim au pus în mișcare un proces de domino care în termen de un an, a dus la căderea tuturor regimurilor comuniste din Europa de Est. Ca parte a acestui proces, “Discuții la Masa Rotundă” au avut loc, în ordine cronologică, în Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia și Bulgaria.

În Ungaria, “Discuțiile la Masa Rotundă” din vara și toamna anului 1989 au fost inspirate de exemplul polonez. Înfrângerea zdrobitoare a comuniștilor în alegerile poloneze din iunie 1989 a fost un șoc pentru comuniștii din regiune. Tacticile adoptate de Solidaritate, în special insistența privind publicitatea, a inspirat de asemenea, negociatorii în opoziția maghiară. Totuși, pasivitatea Uniunii Sovietice în fața cutremurului polonez a sugerat maghiarilor că o intervenție militară era puțin probabilă. Din contră, opoziția maghiară a avut dezavantajul că nu a fost bazată pe o organizare eficientă, precum Solidaritatea. La fel ca în Bulgaria, opoziția în Ungaria își avea originea în grupuri de presiune ecologice. Până la “Discuțiile la Masa Rotundă” câteva partide politice au apărut, dar nu cu un fundament civic care să le facă o amenințare pentru Solidaritate. Ele ar putea, cel mult, profita de frica regimului de demonstrații de masă cu ocazia diferitelor comemorări. De asemenea, grupurile de opoziție au fost divizate, iar unele au refuzat să semneze acordul final al “Discuțiilor la Masa Rotundă”.

În Bulgaria, cadrul pentru “Discuțiile la Masa Rotundă” diferă într-o privință importantă. Singura dintre toate regimurile comuniste din Europa de Est, Bulgaria nu poartă puternice sentimente anti-sovietice. Dimpotrivă, rușii sunt văzuți dintr-o perspectivă prietenoasă, din cauza a ceea ce a fost perceput ca rolul progresiv al Rusiei în eliberarea Bulgariei de "jugul turcesc." Pentru că nu a fost perceput ca trădător de interes național și al independenței naționale, partidul comunist a avut un sprijin popular mult mai puternic decât în altă parte. Prin urmare, “Discuțiile la Masa Rotundă”, la fel ca în Polonia (deși din motive diferite), au luat forma unor negocieri reale, mai degrabă decât un dictat unilateral de termeni din partea opoziției.

În Ungaria, constituția în vigoare a fost adoptată în octombrie 1989 printr-o serie de amendamente individuale. În Bulgaria și Cehoslovacia, “Discuțiile la Masa Rotundă” au fost urmate la scurt timp de alegerile din iunie 1990 a Adunărilor Constituante, cu sarcina de a scrie constituții cu totul noi. Aceste Adunări Constituante, de asemenea, au servit ca legislaturi obișnuite. Adunarea din Bulgaria a reușit în sarcina sa, adoptând o nouă constituție în iulie 1991. Adunarea din Cehoslovacia a eșuat, și tara s-a despărțit în toamna anului 1992. Republica Cehă și Slovacia au adoptat apoi noi constituții în septembrie și, respectiv, decembrie 1992.

În Ungaria, întâlnim singurul exemplu din regiune de constituție democratică durabilă creată de către un parlament care nu a fost ales în mod democratic. În toamna anului 1989, comuniștii maghiari au fost complet demoralizați, printr-o serie de evenimente interne și externe. Părțile adverse, susținute de ministrul justiției Kalman Kulcsar, au folosit ocazia pentru o serie de reforme constituționale care au stabilit noi reguli ale jocului politic. Schimbarea cea mai fundamentală a fost crearea unui sistem multi-partid și a unor alegeri competitive libere. O Curte constituțională- care mai târziu a devenit o instituție foarte puternică- a fost înființată. A fost creată o președinție, care, deși puternică pe hârtie, are tendința de a pierde într-o luptă continuă cu primul ministru. Există unele reminiscențe ale ideologiei comuniste.

În Cehoslovacia, ar fi putut exista aceeași oportunitate. Având în vedere victoria morală covârșitoare a Forumului Civic și starea precară a comuniștilor, ar fi fost posibil să se ajungă la elaborarea unei noi constituții într-un timp scurt. În acest fel, destrămarea țării ar fi putut fi evitată. Dar acestea sunt doar speculații, cu beneficiul retrospectivei. Când, în ianuarie 1990, s-a luat decizia de a avea alegeri pentru un parlament care ar adopta o nouă constituție, frica unei destrămări nu era încă cristalizată.

Pentru a înțelege escaladarea conflictelor cu privire la natura federației, este important să se cunoască opțiunile care au fost dezbătute, de exemplu, prin luarea în considerare a alternativelor prezentate în sondajele de opinie. În iunie 1990, acestea au fost:

-stat comun, cu puteri mari investite în administrația publică centrală;

-stat comun cu puteri mari investite în guvernele ceh și slovac; confederație;

-două state complet independente.

Alternativele s-au schimbat treptat. Inițial, dezbaterea prevedea împărțirea puterii între guvernul federal și cel național. Apoi, principala opoziție a fost între o federație (așa cum este definită de amendamentul din 12 decembrie) și o confederație mai puțin structurată. În cele din urmă, ideea confederației a fost treptat diluată astfel încât, în final, a devenit aproape imposibil de distins din crearea a două state independente.

În Bulgaria, Marea Adunare Națională și-a început activitatea în ceea ce privește noua constituție în vara anului 1990. Dintre toate Adunările Constituante din regiune, aceasta a fost singura în care majoritatea membrilor erau comuniști (Frontul Salvării Naționale din România a avut un statut similar, dar mult mai ambiguu). Prin urmare, procesul de elaborare a constituției a fost dominat de Partidul Socialist Bulgar, format din foști comuniști. Partidul Socialist Bulgar a întârziat lucrările comisiei constituționale, într-o încercare reușită de a amâna următoarea rundă a alegerilor dincolo de data stabilită, respectiv în luna mai 1991. În semn de protest față de aceste tactici și împotriva proiectului constituțional pregătit de socialiști, 39 de membri ai Uniunii Forțelor Democratice de opoziție au ieșit din Adunarea Constituantă la 14 mai 1991. Când constituția a fost adoptată, la 12 iulie 1991, după o grevă a foamei ținută fără succes de unii membri ai opoziției, a fost prima constituție în întregime nouă adoptată în regiune. Nu a avut loc nici un referendum popular pentru ratificarea constituției, în mare parte din cauza temerilor socialiștilor că „Grupul celor 39”, susținut de Președintele Zhelev, ar mobiliza populația împotriva sa.

Legiuitorul a lucrat extrem de rapid în ultimele etape, din cauza termenului limită din 17 iulie stabilit de către președinte. În consecință, documentul are multe ambiguități și incoerențe.

În Slovacia, consituția adoptată la 1 septembrie 1992 a fost ultimul document într-o serie de proiecte de constituții pentru Republica Slovacă în cadrul Federației. Această continuitate a condus, printre altele, la păstrarea de către slovaci a proiectului de lege Federal de drepturi în constituția lor. Citind Constituția, aceasta părea elaborată în grabă, din nevoia de a fi adoptată, conținând mai multe ambiguități. Cea mai neobișnuită prevedere o reprezintă prevederea 106, care permite parlamentului să revoce președintele cu o majoritate de trei cincimi (aceeași necesară pentru a-l alege) pentru "comportament menit să distrugă regimul democratic și constituțional." Astfel, Parlamentul are puterea de a alege și de a revoca atât primul ministru cât și președintele. Deși el însuși vulnerabil față de parlament, președintele poate demite primul ministru din proprie inițiativă, nu doar când guvernul nu mai beneficiază de încrederea parlamentului.

Se poate observa că Adunările Constituante unicamerale au tendința de a crea constituții unicamerale, în timp ce adunările bicamerale elaborează constituții bicamerale.

Adunarea Republicii Cehe unicamerale a creat totuși o constituție bicamerală, pentru motivele declarate de Jiri Pehe, astfel, în luna decembrie 1992 Parlamentul ceh a adoptat o constituție care asigură crearea Parlamentului bicameral ceh. Camera superioară – Senatul – urma să fie constituită în întregime din deputați cehi din Adunarea Federală după destrămarea Federației. Decizia Parlamentului de creare a Senatului a fost văzută, în special de mass-media, ca un imbold oferit deputaților Adunării Federale de a adopta o lege constituțională de abolire a federației. S-a argumentat că, în lipsa unui asemenea imbold, deputații Parlamentului federal, de frica pierderii mandatelor, ar respinge legea, iar acest lucru ar anula eforturile de a destrăma pașnic Cehoslovacia.

În cele din urmă după o dispută îndelungată între Președintele Havel și Primul ministru Klaus, Senatul a fost constituit până la sfârșitul anului 1996, iar alegerile au avut loc în noiembrie 1996. În acest timp, Camera inferioară și-a îndeplinit atribuțiile, în conformitate cu prevederile constituționale.

„Înainte de anul 1989, reintroducerea unei a doua Camere nu a fost luată în discuție în Europa Centrală și de Est. Dar când președintele a exercitat puteri care amenințau să ducă la un impas politic în Polonia, ideea unui contra-echilibru consolidat sub forma Senatului a câștigat putere. Cu toate acestea, ca și în alte sisteme semi-prezidențiale, Camera secundă nu s-a aflat în poziția de a îndeplini o funcție realizabilă, în principal în ceea ce privește funcționarea unei a doua camere federaliste (precum în Rusia, Yugoslavia și Bosnia-Herțegovina). Camera secundă continuă să existe în Polonia, România și Republica Cehă, cu toate acestea, Slovenia a stabilit, de asemenea, o cameră corporativă sub forma unui „Consiliu de Stat” care reprezintă o combinație a intereselor regionale și funcționale. Nu a fost nici un accident în faptul că Republica Cehă a avut probleme în stabilirea unui Parlament bicameral.”

Aspecte comparate privind structura și prevederile constituțiilor.

Domeniul de aplicare și caracterul drepturilor individuale

Constituția stabilește regulile de bază, cu ajutorul cărora funcționează legislația și guvernul. Constituțiile cuprind, în mod general, patru părți: două secțiuni care conturează bazele regimului în preambul și uneori obiectivele statului și două părți mai eficiente, care conțin organizarea puterilor în stat și drepturile oamenilor și a cetățenilor.

Toate constituțiile menționate conțin o listă extinsă de drepturi. Politologii clasifică în mod general drepturile fundamentale în drepturi negative și drepturi pozitive. Primele includ drepturile care protejează individul împotriva acțiunilor statului față de libertatea sa, cum ar fi dreptul la viață, la libertate și proprietate, la libertatea religioasă, libertatea de exprimare etc. Drepturile pozitive sunt, dimpotrivă, pretențiile legale ale individului la prevederile legale sau la anumite beneficii, precum educație, adăpost, asistență medicală gratuită, securitate socială sau oportunitatea unei munci plătite. Acestea mai sunt numite și drepturi sociale și economice.

Isaiah Berlin spune că drepturile negative sunt caracterizate de absența constrângerilor sociale externe și depind de următoarea întrebare: Care este măsura în care o persoană sau un grup de persoane este lăsat, sau ar trebui să fie lăsat să facă, să fie ceea ce este el capabil, fără ca alte persoane să se implice? Drepturile pozitive, sunt văzute de către Isaiah Berlin ca o dorință a unui individ de a fi propriul lui stăpân, care să poată să își construiască viața și să ia deciziile singur, fără alte intervenții.

Conceptul de constituție în Europa de Est era diferit de cel din Vest, deoarece nu făcea o distincție atât de strictă între sfera publică și cea privată, subliniind mai degrabă drepturile sociale decât cele liberale, negative.

Drepturile negative

Toate constituțiile menționate conțin drepturile negative tradiționale ale individului față de stat, și anume drepturile la viață, libertate și proprietate. Totodată, caracterul lor negativ a fost extins printr-o dimensiune pozitivă și de protecție. Astfel, în Constituția Bulgară dreptul la viață este încorporat într-o garanție de stat pentru protecția vieții umane și pedepsirea oricărui atentat la viața omului.

În Republica Cehă și în Slovacia problema avortului, care a provocat multe disensiuni în țări foarte diferite, precum Polonia, Germania și Statele Unite ale Americii, a fost lăsată deschisă. În ambele țări, „viața umană merită să fie protejată înainte de naștere”, fără a fi definit momentul exact când viața umană începe. Astfel, în Republica Cehă, Legea Cehoslovacă din 1986 care permite avortul în primele 12 săptămâni după concepție la cererea femeii însărcinate este încă în vigoare și nu este privită ca încălcând constituția. În Ungaria, Curtea Constituțională continuă o direcție procedurală. Ea a susținut reglementările Ministrului Sănătății din era comunistă cu privire la avort ca fiind neconstituționale și în neconcordanță cu Art. 54 deoarece constituția necesită norme cu privire la avort care să fie adoptate de parlament.

În constituțiile studiate garanțiile pentru proprietatea privată au mers, de asemenea, mult peste noțiunea pur liberală a dreptului indivizilor de a poseda bunuri și de a dispune de ele. Proprietatea a fost recunoscută ca o instituție socială complexă. Acest lucru este exprimat cel mai elocvent în constituția Ungariei unde dreptul la proprietate nu este prevăzut în capitolul privind drepturile fundamentale și îndatoririle, ci în primul capitol care conține „Dispoziții generale”, considerat de bază pentru întreg sistemul politic. Economia Ungariei este definită ca o economie de piață „în care proprietatea publică și privată trebuiesc respectate în mod egal și să se bucure de o protecție egală” și în care dreptul de întreprindere și al liberei concurențe economice sunt protejate. În Bulgaria, acest aspect instituțional este definit în regula conform căreia economia trebuie să fie „bazată pe libera inițiativă economică”. Constituția Slovaciei prevede că economia trebuie să se bazeze pe „principiile unei economii orientate spre social și ecologic”, în care concurența este protejată și încurajată. O regulă asemănătoare lipsește din Constituția Republicii Cehe.

Separația dintre stat și biserică a fost subliniată în mai multe constituții. Potrivit interpretării predominante acest lucru nu mai reprezintă un atac la exercitarea liberă a religiei. Doar în Constituția Bulgariei, în art. 13.3 este prevăzută expresia „religia tradițională a Republicii”.

Cele mai multe abuzuri ale sistemelor comuniste au fost enumerate și interzise, cum ar fi munca forțată, cenzura (Slovenia, art.1), și pedeapsa cu moartea (România, art. 22.3; Slovacia, art. 15.3; Slovenia, art. 17; Republica Cehă, art. 6.3). Dreptul la viață este prevăzut logic prin scoaterea în afara legii a pedepsei cu moartea (Bulgaria, art. 28; Estonia, art. 16).

Reacția împotriva pericolelor totalitariste au condus la tendința de a include prevederi precum scoaterea în afara legii a reglementărilor care limitează emigrarea (Polonia, art. 52; Rusia, art. 27; Slovacia, art. 23) sau interzicerea deportării, torturii sau experimentelor medicale pe ființe umane (Estonia, art. 18).

În ceea ce privește dreptul de proprietate, în timp ce constituțiile Ungariei și Bulgariei stabilesc „dreptul la proprietate”, Carta Cehă și constituția Slovaciei prevăd că toate persoanele „au dreptul să dețină proprietăți”.

Conform Art. 15 din Constituția Ungariei statul trebuie „să protejeze instituțiile căsătoriei și familiei”, similar prevederilor existente în constituțiile altor țări.

Drepturile pozitive

Toate constituțiile studiate conțin prevederi despre dreptul la muncă, la prestații de șomaj și la educație. În timp ce Constituția Ungariei prevede „dreptul la ocrotirea sănătății fizice și mentale la cel mai înalt nivel posibil” celelalte constituții prevăd dreptul la ocrotirea sănătății prin diferite scheme de asigurare publică.

Cele mai multe dintre aceste drepturi nu sunt justificate, deoarece ele necesită opțiuni politice de către ramurile legislativă și executivă ale guvernului. Astfel, Carta Cehă și Constituția Slovacă menționează clar că drepturile pozitive pe care le acordă „pot fi solicitate doar în domeniul de aplicare al legilor care implementează aceste dispoziții”, Constituțiile Ungare și Bulgare sunt mai puțin explicite și mai puțin sistematice. În ceea ce privește dreptul la asistență medicală, securitate socială, educație, Constituția Ungariei specifică mijloace instituționale prin care drepturile trebuie să fie realizate (de ex. de către instituții medicale, asigurări sociale, școli primare și secundare) în timp ce dreptul la muncă, la un salariu egal pentru muncă egală, sau de a se odihni, de a petrece timpul liber, dreptul la concediu plătit nu conțin nici un mecanism de punere în aplicare.

Instituții politice constituționale

În toate țările menționate mai sus, căderea comunismului a fost urmată firesc de elaborarea unor constituții noi.

În timp ce în unele țări elaborarea noii constituții s-a datorat unor negocieri pluraliste, precum în Rusia (1993), în Republica Cehă (1992), Ungaria, Albania și Polonia (în cazul acestor din urmă 3 state a avut loc doar o reformă a vechii constituții), în altele grupul politic dominant și-a impus ideile constituționale, precum în Lituania (1992), Yugoslavia (1992), România (1991), Croația (1990), Bulgaria (1991), Slovenia (1991), Slovacia (1992) și în multe state din CSI (Comunitatea Statelor Independente) – unde constituția a fost creată prin reformarea celei vechi.

Totodată, în timp ce în unele țări Constituția a devenit operațională datorită Parlamentului, precum în Germania (1949), Ungaria (1989), Polonia (1992), Republica Cehă, Slovacia și Letonia (1992), în altele datorită Adunărilor Constituante– Franța (1947) și Italia (1948), sau unui referendum – Spania (1978), Franța (1958), Lituania, România, Estonia și Rusia.

În Ungaria, întâlnim singurul exemplu din regiune de constituție democratică durabilă creată de către un parlament care nu a fost ales în mod democratic, datorită reminiscențelor ideologiei comuniste.

În Bulgaria, Constituția a fost adoptată, la 12 iulie 1991, de către Marea Adunare Națională, unde majoritatea membrilor erau comuniști.

În Slovacia, constituția a fost adoptată de Parlament la 1 septembrie 1992, având mai multe prevederi neobișnuite, precum posibilitatea Parlamentului atât de a alege cât și de a revoca președintele și primul ministru, precum și posibilitatea președintelui de a demite primul ministru din proprie ințiativă și nu doar când guvernul a pierdut încrederea Parlamentului.

În general Adunările Constituante unicamerale au tendința de a elabora constituții unicamerale, iar adunările bicamerale constituții bicamerale. În schimb, în Republica Cehă, în luna decembrie 1992, Parlamentul unicameral a adoptat o constituție care asigură crearea Parlamentului bicameral ceh. Asta după ce, după căderea comunismului în Cehoslovacia, inițial s-a incercat adoptarea unei constituții care să mențină țara unită, încercare eșuată.

Constituțiile ungare și bulgare, referindu-se la principiul egalității cetățenilor, stipulat în toate constituțiile franceze de după 1791, specifică că nici o parte a poporului nu trebuie să uzurpeze de suveranitatea națională și că nu sunt permise un partid unic sau o ideologie unică.

De asemenea constituțiile ungare și slovace prevăd că poporul își exercită suveranitatea prin reprezentanții aleși cât și direct.

Constituția cehă este singura dintre cele menționate care exclude orice formă de democrație directă.

Principalele corpuri legislative stabilite de Constituție

Toate constituțiile menționate mai sus stabilesc forma parlamentară a guvernării. În timp ce Constituția ungară declară Adunarea Națională “organul suprem al puterii de stat și reprezentării populare”, celelalte constituții stabilesc parlamentele ca principalele corpuri legislative.

Toate constituțiile menționate prevăd dreptul parlamentului de a alege șeful guvernului, chiar dacă în forme diferite.

În Ungaria primul ministru este ales prin votul majorității membrilor Adunării Naționale la propunerea președintelui. Ceilalți membri ai guvernului ungar sunt în schimb numiți și demiși de către președinte la propunerea primului ministru. Președintele este ales de către Adunarea Națională. Astfel, legitimitatea sa derivă din aceeași sursă ca a primului ministru. În ciuda acestei legitimități parlamentare, funcțiile și puterile sale sunt remarcabile. Astfel președintele este capabil să declare stare de război sau stare de urgență, în timp ce Adunarea Națională nu poate face acest lucru. În perioadă de criză, președintele instituie și conduce Consiliul Apărării, care cuprinde majoritatea puterilor legislative și executive ale statului.

Bulgaria este o altă țară în care Parlamentul alege primul ministru la propunerea președintelui, necesitând majoritatea simplă a membrilor prezenți, cvorumul fiind de jumătate plus unu dintre membrii parlamentului. Demiterea primului ministru este mai dificilă, necesitând majoritatea absolută a membrilor parlamentului. Președintele apare aici ca fiind supralegitimat în comparație cu competențele sale, fiind ales prin vot popular direct și jucând un important rol de arbitru în conflictele potențiale dintre parlament și guvern. Principala sa putere vis-a-vis de Adunarea Națională este dreptul său de veto, dar, acesta putând fi contracarat de majoritatea membrilor, este suspensiv. Președintele are puteri mai slabe față de guvern întrucât majoritatea actelor sale necesită contra-semnătura primului ministru sau a ministrului în cauză.

În Slovacia și Republica Cehă, primul ministru nu este ales de parlament ci numit de președinte. Cu toate acestea, președintele poate numi miniștrii doar după ce au fost numiți de primul ministru. Votul de învestire a guvernului necesită majoritatea absolută a reprezentanților prezenți, cvorumul fiind doar de o treime din membrii Camerei Deputaților, cel mai mic cvorum dintre toate constituțiile studiate. Totuși, votul de neîncredere a guvernului necesită majoritatea membrilor parlamentului în ambele țări. Însă sunt și diferențe între constituțiile celor două țări. De exemplu, în Republica Cehă miniștrii numiți la sugestia prim ministrului pot fi demiși doar la propunerea sa, în timp ce în Slovacia membrii guvernului pot fi demiși atât la propunerea primului ministru cât și în urma unui vot de neîncredere. Doar votul împotriva primului ministru duce la demiterea întregului guvern. În timp ce nici una din constituțiile celor două țări nu prevăd un vot constructiv de neîncredere, se poate ivi situația în care nici un guvern să nu primească votul de încredere, iar în acest caz un mecanism de rezolvare a crizei este necesar. Soluția adoptată de Constituția cehă constă în dreptul președintelui, la propunerea președintelui Camerei Deputaților, de a dizolva Camera Deputaților după a treia încercare eșuată de numire a guvernului. În Republica Cehă, președintele nu este vulnerabil la sancțiunile Camerei Deputaților. Spre deosebire de această situație, în Slovacia rolul președintelui într-o criză politică este foarte slab. Conform prevederilor art. 102, lit. d, președintele poate dizolva parlamentul, după consultarea președintelui acestuia, după refuzul de a acorda un vot de încredere guvernului de trei ori. În mod surprinzător, acest drept există doar în cele 6 luni de alegeri, lasând toate crizele ulterioare nerezolvate. Mai mult, președintele este vulnerabil la sancțiunile Parlamentului, care poate iniția oricând o moțiune pentru demiterea sa, pe motiv că „urmărește distrugerea regimului democratic și constituțional în Republica Slovacă”.

Evoluția Constituțiilor României

Conceptul de Constituție

Constituția s-a impus ca lege fundamentală a unui stat, începând cu secolul al XVIII-lea, reflectând, în primul rând, noua concepție despre guvernare care a dus la prăbușirea absolutismului monarhic, concepție potrivit căreia suveranitatea aparține națiunii, iar reprezentanții acesteia o pot exercita numai în conformitate cu un sistem strict de reguli, și în special cu respectarea libertății individuale.

Subliniem faptul că întotdeauna o constituție va avea o încărcătură politică dictată de prezența și echilibrul unor forțe politice, precum și de fluctuația raporturilor dintre ele.

Facem precizarea că, urmând structurile moderne, Constituția României, enunță materiile ce privesc drepturile și libertățile înaintea altor problematici, fundamentând prin aceasta însemnătatea omului – cetățean și alegător – pe al cărui consimțământ se întemeiază însăși legitimitatea autorităților politice și a întregului eșafodaj al puterilor statului.

Definim constituția, în sensul contemporan al termenului, ca fiind actul juridic normativ suprem, exprimat de regulă în formă scrisă, care cuprinde normele ce reglementează relațiile sociale fundamentale privind instaurarea, menținerea și exercitarea puterii, act adoptat, de obicei, printr-o procedură specifică menită să-i confere forța juridică supremă.

Constituțiile cuprind reglementări care se pot prezenta sub două forme ce nu se exclud reciproc, și anume: norme cutumiare, alcătuind împreună o constituție cutumiară și norme codificate într-un document oficial și solemn, formând constituția scrisă.

Constituția cutumiară este una nescrisă, care se bazează pe obiceiuri precedente cu privire la constituirea, competența și funcționarea organelor care dețin puterea. Este o constituție flexibilă, în continuă mișcare de adaptare la cerințele vieții sociale, dar, uneori, și greu de determinat și de aceea incomodă. În fapt, este greu de păstrat, perioade îndelungate, sensul originar al cutumei și este greu, de asemenea, de stabilit când anume o cutumă a căzut în desuetudine sau când s-a format o nouă cutumă.

Constituția scrisă are incontestabilul avantaj al preciziei și coerenței, și este mai eficace decât cea cutumiară dacă respectă două condiții esențiale: de a exprima cu adevărat voința supremă a națiunii și de a fi percepută ca atare; de a urma dinamica socială. În caz contrar, constituția scrisă devine o ficțiune sau un anacronism.

Constituțiile din România

Constituția din 1866

Principalii prejudiciați ai Reformei agrare din 1864, care erau membrii ai Partidelor Conservator, Liberal, îl acuză pe Cuza de dictatură și pregătesc o lovitură de stat împotriva acestuia. În urma acestei lovituri, Cuza a abdicat și s-a constituit o locotenență domnească, alcătuită din generalul Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu și colonelul Haralambie. Aceștia i-au propus contelui Filip de Flandra(al Belgiei), să urce pe tronul României, însă oferta a fost refuzată și astfel principele Carol I a fost propus printr-un decret, urmând ca națiunea să-și exprime adeziunea prin plebiscit. S-a pronunțat favorabil, însă a fost obiectat de către puterile garante.

Principele Carol I a fost proclamat de Adunarea Constituantă ca principe ereditar al României, cu 109 voturi pentru si 6 abțineri.

Prima constituție românească a fost elaborată în anul 1866, în timpul domniei lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen (domn între anii 1866-1881; rege între anii 1881 -1914) și a avut ca model textul actului fundamental din Belgia, considerat la acea dată cel mai democratic la nivel european.

Structurată pe titluri, secțiuni, capitole și articole, Constituția înscrie următoarele principii de bază: suvernanitatea națională, separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă.

De menționat faptul că, deși România era sub suveranitatea imperiului Otoman, Constituția nu făcea nicio referire la acest aspect juridic internațional, de dependență față de Poartă.

Constituția prevedea că “Principatele unite formează un singur stat cu numele de România” și că teritoriul statului era inalienabil (nu putea fi înstrăinat) și indivizibil (nu putea fi împărțit).

Cele trei puteri publice: executivă, legislativă și judecătorească, se specifica în Constituție, “emană de la națiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegațiune”.

Puterea executivă o exercita domnitorul și guvernul, având la bază principiul monarhiei ereditare, pe linie masculină și prin ordinul de primogenitură (primul născut în familie).

Constituția acorda largi prerogative domnitorului: dreptul de a numi și revoca miniștrii și înalții funcționari publici; conducător suprem al armatei; sancționează (aprobarea unei legi de către șeful statului pentru a dobândi un caracter executiv) și promulgă legile (a oferi un caracter executoriu unei legi), acordă amnistie (iertarea pedepsei și înlăturarea răspunderii penale) și grațiere (scutirea totală sau parțială de executarea pedepsei, menținând însă condamnarea), are drept de veto absolut (drept de a se opune adoptării unei propuneri sau hotărâri), poate să dizolve Parlamentul (cu condiția să organizeze alegeri într-un interval de maximum o lună), conferă decorații și grade militare; semnează convenții comerciale vamale și altele asemenea.

Puterea legislativă este colectivă, formată din domn și Parlament (numit Reprezentanța Națională). Sistemul parlamentar este bicameral (Adunarea Deputaților și Senat) și, datorită votului cenzitar (dreptul de vot este acordat cetățenilor în funcție de averea, veniturile, capitalul bancar sau industrial de care dispun) se împarte în colegii (Adunarea Deputaților avea, inițial, 4 colegii, ulterior 3, iar Senatul -2 colegii). Parlamentul votează legile și are drept de interpelare parlamentară (procedura parlamentară prin care deputații pot să ceară explicații unui membru al guvernului sau întregului guvern); Adunarea Deputaților are și un atribut special: discută și votează bugetul de stat (aspect nou față de actele cu valoare constituțională anterioare).

Puterea judecătorească se exercita de către Curți de Judecăți și Tribunale; instanța supremă este Înalta Curte de Casație; hotărârile și sentințele lor se pronunță în virtutea legii și se exercită în numele domnului.

Principiul responsabilității ministeriale atesta că legile semnate de domn sunt contrasemnate de miniștri (de resort), fiind singurii răspunzători.

Principiul drepturilor și libertăților cetățenești înscrie: libertatea conștiinței, cuvântului, presei, de asociere și întrunire; inviolabilitatea domiciliului; libertatea individuală vizează prezumția de nevinovăție; articolul 7 acorda cetățenie română (“Împământenire”) doar creștinilor, iar proprietatea privată este considerată sacră și inviolabilă (exproprierea se făcea în situații excepționale de interes public, cu acordul domnitorului și cu dreaptă despăgubire); dreptul la educație (Învățământul primar este obligatoriu și gratuit).

Constituția din 1866, prin prevederile și principiile care stau la baza ei, poate fi considerată una dintre cele mai liberale din epocă.

Constituția din 1923

Constituția din 1866 fusese modificată în anii 1917-1918 în legătură cu cele două mari revendicări ale poporului român: votul universal și reforma agrară.

Partidul Național – Liberal (19 ianuarie 1922 – 27 martie 1926), condus de Ion I.C. Brătianu, va organiza alegeri pentru Adunarea Constituantă în luna martie a anului 1922. Aceste alegeri vor fi câștigate de către naționali-liberali, care vor avea 222 de mandate, astfel aveau posibilitatea de a depune proiectul pentru adoptarea unei noi legi fundamentale. Partidele aflate în opoziție, Partidul Țărănesc (condus de Ion Mihalache) și Partidul Național (condus de Iuliu Maniu) vor contesta aceste alegeri și, pe data de 3 martie 1923, se vor constitui în „Opoziția unită”, având drept scop lupta împotriva Constituției propusă de P.N.L., precum și susținerea unui proiect propriu de Constituție. Proiectul Constituției a fost adoptat în Adunarea Deputaților în ziua de 26 martie 1923 (fix la 3 luni de la data depunerii în plenul Adunării), într-o atmosferă tensionată. Despre aceste lucruri, Nicolae Iorga consemna următoarele lucruri: „Un miros de fosfor se răspândește în sală la votarea Constituției . Majoritatea se ține vitează, lumea din tribune fuge, Ion Brătianu mulțumește pentru vot.” Chiar un deputat țărănist aruncase în sală cu o sticlă cu gaze lacrimogene, astfel că deputații, după ce depuneau bila în urnă, părăseau în grabă incinta.

Astfel, după ce Adunarea Deputaților (cu 262 de voturi pentru, 9 abțineri și 8 contra) și în Senat (cu 137 de voturi pentru, 3 abțineri și 2 contra) propunerea va fi votată, la 28 martie, regele Ferdinand va semna Constituția, urmând a fi publicată în „Monitorul Oficial” următoarea zi (29 martie).

Constituția din 29 martie 1923 avea 138 de articole și era împărțită în 8 titluri. Mulți specialiști sunt de acord că de fapt această Constituție apare doar ca o revizuire a celei din 1866. Din cele 138 de articole, 20 sunt modificate sau transformate, 7 articole sunt introduse, 25 conțin modificări de redactare sau adaosuri, iar 76 dintre articole sunt menținute.

Ca formă de guvernământ, România este proclamată monarhie constituțională „puterile constituționale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă și legitimă a Maiestății Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor (art.77).”

Noua lege fundamentală din anul 1923 consacra principiul democratic al separării puterilor în stat. Puterea legislativă era exercitată colectiv de Rege și Reprezentanța Națională (Parlamentul) formată din Senat și Adunarea Deputaților. Puterea executivă este încredințată Regelui, prin intermediul guvernului, cu precizarea că nici un act al Regelui nu poate avea tărie dacă nu era contrasemnat de un ministru. Puterea judecătorească se exercită de organele ei, iar hotărârile lor se pronunță în virtutea legii și se execută în numele Regelui. Exista o singură Curte de Casație și Justiție, iar judecătorii erau inamovibili(de neînlocuit). Era instituit și un juriu în materie criminală și pentru delictele politice și de presă.

În sistemul constituțional al României, Regele ocupa un loc central. Această constituție păstrează spiritul liberal al celei din 1866, cu o tehnică legislativă specializată, care adaptează vechiile texte la situația din epoca postbelică.

România, având o Constituție de tip rigid, putea modifica legea fundamentală doar prin îndeplinirea unor anumite formalități.

Constituția din 1938

Odată venit la putere, regele Carol al II-lea va impune un nou guvern prezidat de patriarhul Miron Cristea, constituit în noaptea de 10/11 februarie 1938. Cu o zi înainte, avusese loc, la sediul „Asociației finanței și marii industrii” din București, o întrunire la care se stăruia asupra îndepărtării guvernului Goga-Cuza. Totodată, începând cu luna februarie a aceluiași an, Carol își va instaura regimul autorității personale.

Printre măsurile imediate ale regelui, se poate nota proiectul unei noi Constituții. Acest proiect a fost consultat și aprobat de Consiliul de Miniștri în data de 20 februarie, apoi s-a decis ca acest proiect să fie supus votului cetățenilor. Votul era făcut prin „declarațiunea verbală înaintea biroului de votare”, ținându-se liste separate pentru cei ce votau împotrivă. Despre acest plebiscit din 24 februarie, Radu Rosetti relatează următoarele lucruri:

„24 febr. Fost la așa-zisul plebiscit și votat nu. De fapt este o vastă farsă: funcționarii sunt aduși pe căprării cu liste nominale, toți aceia care au nevoie de guvern – și cine nu are? – sunt amenințați într-un chip sau altul. Pentru a face presiuni asupra restului cetățenilor, sunt amenințați cu amenzi, etc., dacă nu vin la vot. Când am spus nu și la mirarea funcționarului am repetat acest nu, sala întreagă s-a întors spre mine. Atât de nepregătiți au fost ca cineva să spună nu, încât nu găseau lista pe care se înscriau cei ce votau nu […]. Mi s-a cerut a semna ceea ce am făcut.”

Potrivit datelor oficiale, s-au înregistrat 4.297.581 voturi pentru și 5.843 contra (adică 0,13 %).

Constituția a fost promulgată la 27 februarie 1938, în prezența membrilor Guvernului. Este demn de menționat discursul ținut de către președintele Consiliului de Miniștri:

„Astăzi s-a distrus hidra cu 29 de capete electorale care ne-a învrăjbit fără nici un folos pe toți spre paguba tuturor și a țării. Astăzi s-a rupt păienjenișul de pe ochii cetățenilor României întregite, ca să vadă de unde vine mântuirea: de la eroica hotărâre a Majestății Tale și de la înțelegerea rosturilor țării și adevăratele ei interese. Astăzi s-au mai distrus zarva, certurile, bătăile electorale și chiar omorurile și în locul lor se va întrona liniștea, munca, pacea și unirea, pecetluite pe frățeștile îmbrățișări ale poporului, ca în timpurile legendare.”

Noua Constituție avea 100 de articole, purtând aceleași titluri ca precedenta lege fundamentală (excepție făcând titlul II – Despre datoriile și drepturile Românilor), păstrând multe articole din aceasta. În fapt, Constituția consfințea regimul autoritar al lui Carol al II-lea și principiul monarhiei active. Prin art. 30, Regele era declarat „capul statului”, fiind unic organ de conducere, celelalte fiindu-i subordonate.

Astfel se poate declara că regele avea în competența sa: inițiativa legilor (art. 31 alin. 7), sancționarea și promulgarea legilor (art. 31 alin. 4), dreptul de a face în orice privință „decrete cu putere de lege” în timpul în care adunările legiuitoare erau dizolvate și în intervalul dintre sesiuni (art. 46 alin. al VII-lea), dreptul de a avea singur inițiativa revizuirii Constituției, cu consultarea prealabilă a Parlamentului (art. 97) și era declarată persoană inviolabilă. De asemenea, putea dizolva ambele adunări deodată sau numai una din ele. Pe deasupra, se păstrau și prerogativele din fosta Constituție.

Principiul separării puterilor în stat era formal păstrat. Despre puterea judecătorească, se poate spune că a fost văduvită de principiul inamovibilității judecătorilor care puteau fi sancționați prin decret – regal de șeful statului.

În legătură cu drepturile românilor, unele sunt restricționate cum ar fi: libertățile de propagandă („nu este îngăduit nici unui Român a propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernământ a Statului […]”.), propaganda politică sau interdicția preoților de a folosi autoritatea spirituală în propaganda politică (art. 8), acestea din urmă fiind clar îndreptate împotriva legionarilor. Pentru prima dată, se oferea dreptul de vot femeilor. Dreptul de proprietate, de orice natură, precum și creanțele asupra Statului sau particularilor erau declarate inviolabile și garantate ca atare. Astfel se redau o parte a resurselor bogățiilor subsolului, naționalizate prin Constituția din 1923.

Datoriile cetățenilor erau următoarele, conform Constituției din 1938: supunere perpetuă, credință, unele servicii personale precum serviciul militar, etc, contribuții pentru întreținerea serviciilor necesare colectivității. De asemenea, o importantă măsură luată de Constituție era introducerea pedepsei cu moartea prin art. 15.

Constituția din 1948

Adoptată în urma abdicării forțate a regelui Mihai (30 decembrie 1947) și a proclamării Republicii Populare Române, o “democrație populară” impusă, Constituția din 1948 evidențiază instituționalizarea comunismului prin transformarea treptată a societății românești după modelul stalinist.

Alcătuită după modelul Constituției sovietice în vigoare, Constituția din 1948 a avut un caracter provizoriu, în care prevederile economice prevalau asupra celor politice, și a reprezentat instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului.

Constituția prevedea: mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare pot deveni proprietatea statului când interesul general o cere; comerțul intern și extern trece sub controlul statului; planificarea economiei naționale.

În Republica Populară Română organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Națională(M.A.N.), organul legislativ. Prezidiul M.A.N. este răspunzător față de M.A.N. Guvernul este organul executiv și administrativ și dă seama în fața M.A.N. și a Prezidiului M.A.N. în perioada dintre sesiuni.

Instanțele judecătorești sunt Curtea Supremă, tribunalele și judecătoriile populare; se suprimă inamovibilitatea (calitate a unui demnitar de a nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit din funcția pe care o ocupă) judecătorilor.

Constituția putea fi oricând modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din deputați, de către Marea Adunare Națională.

Consecințe: se naționalizează, în 1948, principalele întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transport; au fost naționalizate o mare parte a clădirilor și locuințelor; se face o nouă reformă monetară (sunt confiscate ultimele rezerve în numerar) și se hotărăște trasformarea socialistă a agriculturii.

Constituția din 1952

Constituția din 1952 este legea totalei aserviri a Republicii Populare Române față de Uniunea Sovietică.

Prin capitolul introductiv, Constituția pune la baza existenței statului român dependența față de Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S. constituie ” baza politicii noastre externe”.

Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al României este regimul democrației populare, care reprezintă interesele celor ce muncesc. Statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.

Organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniștri. Justiția este realizată de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale și tribunalele populare, și de către tribunalele judecătorești, înființate prin lege.

Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Națională (M.A.N .), aleasă pe o perioadă de 4 ani. M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.

Titlul “Drepturile și datoriile fundamentale ale cetățenilor” subliniază preponderența statului asupra cetățeanului și accentuează mai mult datoriile decât drepturile.

Dreptul la muncă și învățătură, dreptul de supraviețuire (odihnă, pensie) erau mai mult datorii. Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor și mitingurilor (element de noutate), libertatea demonstrațiilor de masă se exercita “în conformitate cu interesele celor ce muncesc și în vederea întăririi regimului democrației populare”.

“Partidul Muncitoresc Român este forța conducătoare atât a organizațiilor celor ce muncesc, cât și a organelor și instituțiilor în stat”; dreptul de asociere era subordonat înregimentării sub conducerea P.M.R.

În această Constituție se vorbește pentru prima dată despre proprietatea socialistă și de “rolul conducător al partidului”.

Constituția din 1965

Comuniștii români încearcă să se emancipeze de sub tutela sovietică, profitând de neînțelegerile dintre cei din Uniunea Sovietică și cei din R. P. Chineză. În 7 martie au avut loc alegerile pentru Marea Adunare Națională și în 21 august a fost adoptată o nouă constituție, prin care România este proclamată republică socialistă, teritoriul fiind “inalienabil și indivizibil “.

Formularea acestei constituții este mai liberală, dar se folosesc expresii pompoase ținând mai mult de propaganda politică decât de tehnica legislativă. Constituția Republicii Socialiste România conferea rolul conducător Partidului Comunist Român, în întreaga viață a societății.

Marea Adunare Națională a fost limitată de către Consiliul de Stat, motiv care a dus la guvernarea prin decrete, prevederea de organ legislativ suprem fiind anulată și modificarea constituției devenind acum una din prerogativele obișnuite ale Marii Adunări Naționale. Această constituție a fost revizuită de zece ori și republicată de șase ori până la anularea ei.

Această constituție, pe lângă faptul că aduce noutatea de formațiune politică privilegiată și anume partidul comunist, privilegiază și membrii partidului comunist, care sunt considerați “cetățenii cei mai avansați și mai conștienți ai societății“, societatea fiind împărțită în cetățeni de rangul I și de rangul II.

Constituțiile noi apăreau pentru a marca o etapă nouă, ținând de domeniul economic și nu constitutional, având caracter de propagandă. Modificările importante apăreau prin revizuirea celor deja existente, care schimbă structura formală a puterii de stat. Cele trei constituții: din 1948, 1952, 1965 aveau un fond totalitar, reprezentau o singură formațiune politică, fiind create pentru a oferi o imagine favorabilă statului comunist.

În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcția de președinte al R.S.R., iar atribuțiile deținute până atunci de Consiliul de Stat reveneau șefului statului. În anul 1991 constituția Republicii Socialiste România a fost abrogată total și expres.

Adoptarea Constituției din anul 1991

Evenimentele premergătoare adoptării Constituției din 1991. Adoptarea Constituției

Revoluția română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații, care au schimbat regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu. Demonstrațiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul controversat și execuția lui Ceaușescu și a soției sale Elena. Înainte de revoluția română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod pașnic la democrație; România a fost singura țară din blocul estic care a trecut printr-o revoluție violentă. Lunga perioadă de dictatură și abuzuri s-a încheiat la 22 decembrie 1989, prin victoria Revoluției Române începute la 16 decembrie 1989 la Timișoara, dictatorul fiind acuzat de genocid și executat împreună cu soția sa.

În cazul revoluției, voința poporului a fost exprimată în Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989. Aspirațiile celor care au înfăptuit revoluția, s-a concentrat în mod neechivoc pe ideea instituirii unei democrații reale, a reașezării instituțiilor statului pe temelia promovării valorilor statului de drept, precum și pe o nouă concepție cu privire la drepturile omului și la libertățile cetățenești, ca și la mecanismele juridice de garantare a acestora. Primul act important al puterii este Decretul-lege nr.2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea si funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale.

În decembrie 1989 s-a constituit Consiliul Frontului Salvării Naționale și s-au creat bazele dezvoltării pluralismului politic. În februarie 1990 Consiliul Frontului Salvării Naționale a fost înlocuit de Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, care a devenit deținătorul puterii de stat.

La alegerile din 20 mai 1990, F.S.N a obținut majoritate de 64,42 % în Adunarea Deputaților și 76,48 % în Senat, impunând astfel legile și Constituția care le dorea. Comisia de redactare trebuia să elaboreze pe capitole proiectul de constituție și apoi să redacteze integral fiecare capitol, care urma să fie dezbătut și aprobat de Adunarea Constituantă. Tezele pentru elaborare au fost publicate în decembrie 1990, dezbătute și adoptate între februarie-iunie 1991. Constituția a fost adoptată prin vot nominal, cu 414 voturi pro și 95 contra, în 21 noiembrie 1991.

Constituția adoptată în 1991, a fost creată pentru a se consacra trecerea de la sistemul comunist la organizarea de tip democratic a acestuia după 1989. În acest sens Parlamentul, ales democratic în anul 1990, s-a constituit ca Adunare Constituantă și a numit o comisie specială pentru elaborarea proiectului de Constituție. Constituția a fost adoptată de Parlament în 21 noiembrie și aprobată prin referendum popular în data de 8 decembrie 1991. Elaborată într-o concepție modernă, Constituția României este legea fundamentală a statului român, formată din norme juridice, învestite cu forță juridică supremă și care reglementează acele relații sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii politce a cetățenilor, reinstaurând democrația parlamentară și pluralismul politic în România după o întrerupere de aproape jumătate de secol.

Adunarea Constituantă avea competența de a adopta constituția, însă aceasta a decis că este necesar un referendum popular pentru intrarea în vigoare a acesteia. Discutarea tezei I nu a întrunit suficiente voturi pentru a fi adoptată și a avut loc a doua votare, în mod neregulamentar. La votarea pe articole s-a obținut o majoritate nesemnificativă de voturi pentru, 299 și 45 contra, 25 de abțineri. Forma de guvernămînt, deși în mod implicit nu poate fi aprobată decât printr-un referendum special, în România poporul aprobând sau dezaprobând constituția, aprobau sau dezaprobau în același timp și republica.

La acest referendum nu a fost fixat un cvorum de participare, ci rezultatul depindea de voturile exprimate, fiind un procedeu unic în istoria organizării referendumurilor. Constituția a fost promulgată de către Biroul Electoral Central, misiune care era în atribuția Adunării Constituante, B.E.C. având doar competența de a proclama rezultatul referendumului. "Constituția din 1991 este singura constituție atât din istoria constituțională a României, cât și din cele existente în toate statele democrate, care nu este promulgată de șeful statului și nici publicată în Monitorul Oficial. "

Așadar, elaborarea Constituției a constat în două faze: prima în care cei 343 de deputați și reprezentanții minorităților naționale și cei 140 de senatori au elaborat Tezele pentru redactarea constituției, un rol important în acest proces l-a avut Comisia de redactare a proiectului de Constituție (senatori, deputați și 5 experți în domeniul dreptului public). După ce au fost elaborate au fost supuse votului Adunării Constituante, iar mai apoi s-a trecut la redactarea proiectului Constituției. Acesta a fost dezbătut alineat cu alineat, articol cu articol și supus votului în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, la 21 noiembrie 1991. Pentru a intra în vigoare, era necesar un referendum care să o aprobe (a avut loc în 8 decembrie 1991) și după acest referendum s-au creat instituțiile democratice și s-au armonizat dispozițiile legilor adoptate anterior, cu normele și principiile Legii fundamentale.

În legătură cu adoptarea acestei Constituții a României, s-a considerat că ar fi fost mai bine ca, după evenimentele din decembrie 1989, să fi fost repusă Constituția din 1923, cum s-a procedat prin Decretul-lege nr.1626 din 31 august 1944, deoarece Constituția din 1923 a fost considerată cea mai democratică din istoria constituțională a României.

Criticile aduse noii Constituții

Necesitatea respectării Constituției se recunoaște unanim, ca fiind o cerință de bază a afirmării statului de drept spre care tinde societatea noastră, încă de la adoptarea acesteia i s-au adus anumite critici. Cele mai frecvente se referă la ignorarea tradițiilor constituționale românești (mai ales cele din perioada interbelică), la imobilismul și rigiditatea excesivă privind posibilitățile de modificare și revizuire a textului constituțional, la evitarea folosirii denumirii de "puteri ale statului", înlocuită cu "autorități publice", și lipsa de reglementare a principiului separației puterilor în stat. Se contestă chiar și cu privire la introducerea noilor instituții – Curtea Constituțională, Avocatul Poporului, considerate ca fiind străine specificului constituțional românesc.

Constituția României din 1991 a fost criticată mai ales de Eleodor Focșeneanu, care încerca să demonstreze caracterul ilegal al proclamării republicii în lucrările sale, și a subliniat deficiențele legii fundamentale. Chiar a afirmat că din cauza nerespectării anumitor procedee și formalități, Constituția din 1991 nu este în vigoare. Credea că, acest Consiliul Provizoriu de Unitate Națională și-a depășit atribuțiile legale prin instituirea implicită a funcției de președinte al României, iar forma de guvernământ nu a fost votată prin referendum explicit, ci implicit (cetățenii nu au avut posibilitatea de a se exprima separat asupra formei de guvernământ: monarhie sau republică). Tot el afirma următorul lucru:

„Constituția din 1991 se caracterizează prin ruptura totală cu tradiția constituțională democratică românească și lipsa unei concepții unitare, ea fiind rezultatul unei alăturări de texte luate în mod separat din mai multe constituții europene și chiar din Convenția europeană a drepturilor omului din 3 septembrie 1953 și, în consecință, deși unele din ele au un conținut acceptabil în sine, absența unei legături coerente a dus la un rezultat mediocru”.

Critica lui viza și Frontul Salvării Naționale, afirmând că din lipsa concurenței și cu ajutorul unor partide mai mici, „a impus legile pe care le dorea și chiar Constituția, realizând un fel de dictatură a majorității parlamentare”. Era de părere că ar fi fost optimă repunerea în vigoare a Constituției din 1923.

Ideile lui Focșeneanu au fost combătute și a fost subliniată necesitatea adoptării unei noi constituții după 1989, respectiv cea din 1991. În conținutul Constituției din 1991 era necesar să se reflecte exigențele realităților de acum și nu cele care au determinat adoptarea Constituției din 1923. Constituția din 1991 a reformulat sistemul constituțional românesc, reflectând realitățile statale și juridice din prezent, ceea ce Constituția din 1923 nu putea face. Totodată Constituția din 1991 cuprinde o declarație de drepturi și libertăți care este de esența oricărei constituții. Dezvoltarea instituției drepturilor fundamentale s-a realizat după ce Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Declarația universală a drepturilor omului, la 10 decembrie 1948, cu ani buni după adoptarea Constituției din 1923. Ar fi fost greu să se readucă în actualitate reglementări constituționale vechi de aproape șapte decenii. Cu toate acestea Constituția din 1991 a valorificat numeroase dispoziții ale Constituției din 1923. „Pe cale de consecință, Constituția din 1923 nu poate fi repusă în vigoare întrucât realitățile pe care le-a consacrat în urmă cu aproape șapte decenii erau altele decât cele de astăzi”.

Prezentarea Constituției din 1991

Constituția din 1991 reprezintă cadrul legislativ fundamental pentru organizarea și funcționarea statului și societății românești pe baze democratice. Ea consacră reinstaurarea democrației constituționale în România, creând premisele pentru afirmarea unui regim politic pluralist. Desigur, Constituția adoptată la sfârșitul anului 1991, la doi ani de la Revoluție, reflectă condițiile în care a fost elaborată, precum și ideile, concepțiile forțelor majoritare din Adunarea Constituantă, care au adoptat-o la 21 noiembrie 1991, validate de rezultatele referendumului din 8 decembrie al aceluiași an. Conținutul normativ al Constituției este structurat din punct de vedere juridic în 152 de articole care sunt grupate în șapte titluri, unele având capitole și secțiuni.

Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme referitoare la structura unitară a statului, la forma sa republicană de guvernământ. Primul articol sintetizează elementele definitorii ale statului, ca apoi în următoarele trei articole să se reglementeze, pe rând, suveranitatea, teritoriul și populația. În legătură cu teritoriul, acesta este organizat administrativ în comune, orașe și județe. În acest titlul există dispoziții privitoare la partidele politice și la sindicate, la dobândirea și pierderea cetățeniei române. Articolul șase, intitulat Dreptul la identitate, garantează drepturile minorităților. Constituția exprimă apartenența obiectivă și subiectivă a statului român la comunitatea internațională, precum și dorința de a se integra armonios în aceasta, prin dezvoltarea relațiilor pașnice. Legea fundamentală identifică simbolurile naționale și precizează modalitatea legislativă de a stabili sigiliul și stema țării. Drapelul, ca semn distinctiv al statului român, a fost stabilit de articolul 124 al Constituției din 1866, prevăzut și în Constituția din 1923. Legea nr.10/1990 a proclamat ziua de 1. Decembrie, ca ziua națională a României, iar prin Decretul-lege nr.40/1990 s-a aprobat imnul de stat: „Deșteaptă-te române” („Un răsunet”), versurile fiind scrise de Andrei Mureșanu, muzica de Anton Pann. Totodată este precizat în articolul 13 și 14 limba oficială și capitala țării.

Cel de-al doilea titlu consacră drepturile și libertățile fundamentale ale omului care include drepturile și libertățile social economice, drepturile și libertățile social politice și îndatoririle fundamentale. Astfel îndatoririle devin garanții ale drepturilor, deoarece pentru a avea, trebuie mai întâi să creezi, să produci. Acest titlu este împărțit în patru capitole. Primul capitol precizează egalitatea în drepturi, drepturile cetățenilor români, străini precum și drepturile apatrizilor. Este reglementată extrădarea și expulzarea, stabilind că cetățeanului român nu i se pot aplica aceste măsuri grave. În privința tratatelor internaționale privind drepturile omului, în articolul douăzeci se precizează, că se acordă prioritate reglementărilor internaționale, în cazul unor neconcordanțe între ele și reglementările interne. Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Constituția nu apără orice interese, ci numai pe acelea care se întemeiază pe drept, cutumă, în general pe izvoarele de drept.

Cel de-al doilea capitol prezintă și explică drepturile și libertățile fundamentale. Inventarul acestor drepturi începe cu reglementarea și garantarea a trei drepturi fundamentale: dreptul la viață (cel mai natural drept al omului), dreptul la integritatea fizică și psihică. Drepturile și libertățile sunt înșirate în cele 28 articole, între care drepturi care protejează integritatea, intimitatea persoanei, drepturi privind libera exprimare, învățătura, dreptul de vot și de a fi ales. Aceste drepturi au la bază Declarația universală a drepturilor omului din 1948.

Capitolul al treilea întrunește îndatoririle fundamentale a cetățenilor, fidelitatea față de țară, apărarea țării, contribuțiile financiare, precum și exercitarea drepturilor și a libertăților. Ultimul capitol, cel de-al patrulea, este dedicat în întregime Ombudsman-ului, numit Avocatul Poporului. Această instituție este unipersonală. Conform art.55 alineatul 1 din Constituția României, este numit de Senat pentru patru ani (după revizuire mandatul s-a prelungit cu un an, astfel durata activității sale este de cinci ani). Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate, în condițiile stabilite de legi. Instituția are dreptul să facă anchete, să audieze și să ia declarații de la conducătorii autorităților administrației publice sau servicii publice, aflate sub autoritatea acestor autorități ori de la orice alt funcționar care poate furniza informații utile rezolvării cererilor. Avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o funcție publică sau privată.

Titlul trei conține reglementări referitoare la Parlament, Președintele României, Guvern, Administrația Publică și Autoritatea Judecătorească. Este de evidențiat că legiuitorul a utilizat termenul de “autoritate" pentru a înlocui consacratul termen de "putere". Acest titlu conține șase capitole, dintre care unele au și secțiuni, precum capitolele care vizează funcționarea și atribuțiile: Parlamentului (având trei secțiuni), Administrației publice (cu două secțiuni) și Autoritatea Judecătorească (cu trei secțiuni). Acest titlu prezintă rolul, modul de funcționare a acestor instituții, precum și raporturile dintre ele. Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, fiind format din Camera Deputaților și Senat având un mandat de patru ani, care se prelungește prin lege organică în caz de război sau catastrofă. Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării, mandatul lui fiind de patru ani (cinci ani după revizuire). Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. Guvernul este condus de primul-ministru, care nu poate fi revocat de președinte. Administrația publică cuprinde Administrația publică centrală de specialitate precum și Administrația publică locală. În legătură cu Autoritatea Judecătorească art.124, alineatul 1 din Constituție precizează următoarele: Judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili, potrivit legii. Președintele și ceilalți judecători ai Curții Supreme de Justiție sunt numiți pe o perioadă de 6 ani. Ei pot fi reinvestiți în funcție. Promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile legii.

Cel de-al patrulea titlu privește economia și finanțele și cuprinde norme referioare la economie, proprietate, sistemul fiscal, bugetul public național, impozitele și taxele, Curtea de Conturi. În România controlul financiar este exercitat de Ministerul Finanțelor Publice, de Corpul de control al primului-ministru și de Curtea de Conturi. Curtea de Conturi este o instituție supremă de control financiar în domeniul gestionării resurselor financiare ale statului, de sorginte parlamentară și care are atribuții de control, de jurisdicție și de informare a Parlamentului asupra modului de desfășurare a activității sale.

Titlul cinci privește modul de organizare și funcționare al Curții Constituționale. Această instituție garantează supremația Constituției, prin vegherea asupra constituționalității legilor, tratatelor. Soluționează conflicte juridice de natură constituțională, veghează la respectarea procedurii în ceea ce privește alegerea și suspendarea Președintelui. Curtea Constituțională este compusă din nouă judecători, dintre care trei sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei judecători de Președinte, cu un mandat de nouă ani. Deciziile pe care le ia această instituție sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Titlul șase se referă la revizuirea Constituției stipulând procedura revizuirii și limitele sale, conturând caracterul rigid al Constituției. Ca așezământ scris și sistematic, este rigidă, în sensul că ea admite revizuirea, dar numai printr-un sistem tehnic prestabilit, vizând inițiativa revizuirii. Articolul 148 se referea la o serie de domenii, care nu puteau forma obiectul revizuirii: caracterul național, independent, unitar și indivizibil, forma republicană de guvernământ, integritatea teritorului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială a statului. Totodată se specifică, că nici o revizuire nu poate fi făcută, dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor ori a garanțiilor acestora. Între interdicțiile de revizuire a fost inclusă și forma republicană, lucru care a fost criticat. Deținătorul puterii supreme în stat este poporul, care învestește celelalte autorități cu exercițiul puterii în sectoarele de activitate proprii. El e singurul care poate decide forma de guvernământ, la un moment dat al etapei istorice de dezvoltare politică și social-economică. Profesorul Vasile Gionea afirma: “Nu poate un Parlament, de o anumită factură și orientare politică, să stabilească restricții legislative pentru Parlamentele viitoare.”

Titlul șapte conține dispoziții finale și tranzitorii, privind intrarea în vigoare a Constituției, conflictul temporal de legi, instituțiile existente și viitoare.

Modificări și completări aduse Constituției

Revizuirea Constituției din 1991

Revizuirea Constituției a apărut odată cu adoptarea constituțiilor scrise, doar acestea putând fi revizuite. Un popor are dreptul să reexamineze, să corecteze și să schimbe Constituția proprie, operațiunea de modificare a acesteia având denumirea de revizuire, care se face prin reformularea, completarea, adăugarea sau abrogarea unor texte. Constituțiile stabilesc autoritatea publică ce inițiază modificarea, autoritatea care o votează și majoritatea voturilor necesară pentru a adopta inițiativa de revizuire. Pentru aprobarea legii de revizuire este necesară organizarea unui referendum popular. În societățile democratice poporul intervine în procedura de modificare prin intermediul reprezentanților din Adunarea Constituantă sau prin referendum.

În România, procedura de modificare are loc la intervale mai lungi, Curtea Constituțională fiind îndreptățită, obligată chiar să examineze proiectul legii de revizuire înainte de a fi dezbătută de către parlament. Stabilitatea întregului sistem normativ al unui stat depinde într-o foarte mare măsură de stabilitatea Constituției. Modalitatea de revizuire a constituțiilor poate reprezenta clasificarea acestora: cele flexibile se modifică la fel ca legile ordinare, de către Parlament, iar cele rigide prin proceduri complexe și dificile.

Constituția României din 1991 a adus un număr important de elemente noi, calitativ diferite, față de constituțiile anterioare. Astfel, printre contribuțiile acestei Constituții se înscrie consacrarea largă a drepturilor și libertăților cetățenești, recunoașterea superiorității dreptului internațional, crearea unui mecanism de control al constituționalității legilor, eficient și cât se poate de modern, repunerea în drepturi a unor instituții tradiționale precum Consiliul Legislativ, înființarea unor noi instituții-similare celor din unele state democratice- având ca scop asigurarea protecției drepturilor cetățenești, cum este instituția Avocatul Poporului și Curtea Constituțională.

De la adoptarea Constituției până la revizuirea acesteia au avut loc mari schimbări pe plan politic, economic, social și cultural, România situându-se în fața unor alternative decisive pentru viitorul său, ca de exemplu integrarea în Uniunea Europeană și aderarea la Alianța Nord- Atlantică, chestiuni care au adus necesitatea unei revizuiri a Constituției. Evoluția societății și direcțiile strategice noi au readus-o în dezbaterea publică. Modificarea din 2003 urmărea eliminarea imperfecțiunilor și insuficiențelor unor reglementări, dar mai ales permiterea integrării statului în structurile euroatlantice. „Comisia de la Veneția” (organism consultativ pe lângă Consiliul Europei), joacă un rol important în adoptarea și reformarea constituțiilor europene. Aceasta aprecia că proiectul de revizuire constituțională prezentat de Guvernul României dorește să adapteze constituția la dreptul Uniunii Europene și să revizuiască unele dispoziții, care se referă mai ales la puterea legislativă, dobândind experiență de la adoptarea Constituției din 1991.

În anul 2002 s-a constituit Forumul Constituțional sub îndrumarea Camerei Deputaților, prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 12/2002, structură instituțională de dezbatere cu societatea civilă și cu cetățenii, a propunerilor de revizuire a Constituției. Concluziile acestui forum se pun la dispoziția Comisiei pentru elaborarea proiectului de revizuire al Constituției. Au fost propuse zece teme de interes general: drepturile și obligațiile cetățeanului; relațiile dintre cetățean și autorități-obligațiile statului; problema proprietății; integrarea României în structurile euroatlantice și problema suveranității; relațiile dintre autoritățile publice – independența justiției; autonomia locală – relațiile dintre autoritățile locale și cele centrale; structura Parlamentului – atribuțiile celor două Camere; principala funcție a Parlamentului: controlul parlamentar asupra Guvernului; Avocatul Poporului; prerogativele prezidențiale și desemnarea Președintelui.

Biroul Permanent al Camerei Deputaților a desemnat un Consiliu pentru organizarea lucrărilor Forumului Constituțional, alcătuit din 6 deputați (fiecare reprezenta un grup parlamentar), coordonat de un vicepreședinte al Camerei Deputaților, numit de Biroul Permanent. Unele dintre propunerile forumului se găsesc atât în Legea de revizuire cât și în forma adoptată de Senat.

Conform Constituției României, în articolul 151, este precizat că puterea constituantă derivată aparține celor două Camere ale Parlamentului (Camere de Revizuire). Pentru dezbaterea și adoptarea unor legi constituționale este necesară o majoritate calificată de două treimi, iar în cazul în care medierea a eșuat, legea fundamentală se poate modifica doar prin ședința comună a celor Două Camere și votul a minim trei pătrimi din numărul deputaților și senatorilor. După ce legea constituțională a fost adoptată de către adunarea reprezentativă (putere constituantă derivată), ultimul alineat al art. 151 prevede organizarea unui referendum pentru confirmarea populară a modificărilor înfăptuite.

Prin Hotărârea Parlamentului României nr. 23/2002 s-a înființat Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituției. Aceasta a fost compusă din 21 de deputați și senatori cu drept de vot, un membru al guvernului, un reprezentant desemnat de Președintele României și Avocatul Poporului și condusă de un birou alcătuit din președinte, patru vicepreședinți și un secretar. Hotărârile Comisiei au fost adoptate prin vot deschis de cel puțin două treimi din membrii Comisiei, cu drept de vot, fiind trimise mai apoi la Birourile permanente ale celor Două Camere, care le-au pus la dispoziția partidelor politice si grupurilor parlamentare, pentru a iniția revizuirea Constituției.

Inițiativa legislativă a fost înaintată Camerei Deputaților, semnată de 215 deputați și senatori, înregistrată pentru dezbatere în 17 martie 2003 și în 12 mai al aceluiași an a fost prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaților, împreună cu Decizia Curții Constituționale nr. 148/2003 (privind constituționalitatea propunerii) și avizul Consiliului Legislativ nr. 541/2003. Au fost depuse Comisiei 254 de amendamente, dintre care 210 au fost respinse, 34 acceptate, iar la 10 dintre ele au renunțat cei care le-au inițiat. Dezbaterea în plenul Camerei Deputaților a început în 18 iunie. Camera Deputaților a adoptat proiectul de lege de revizuire a Constituției în 30 iunie 2003, cu 254 de voturi pentru și niciunul contra.

Mai apoi această procedură parlamentară urma să fie continuată la Senatul României. Senatorii depun 234 de amendamente Comisiei, 190 dintre ele au fost respinse, 33 acceptate și la 11 au renunțat inițiatorii. Dezbaterile din plenul Senatului au început la 25 august 2003, 29 de texte s-au retrimis Comisiei pentru reexaminare. Senatul a adoptat proiectul de Lege de revizuire a Constituției în 1 septembrie 2003, cu 103 voturi pro, niciunul contra și o abținere. În 2 septembrie legea a fost supusă unei medieri, deoarece au existat diferențe de redactare între versiunile adoptate de Camerele Parlamentului și la data de 8 septembrie a fost finalizat un text comun, care a fost dezbătut și adoptat de fiecare Cameră în parte. Legea de revizuirea a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003 și s-a inițiat procedura de organizare a referendumului național.

Comisia și-a încetat activitatea odată cu apariția procedurii de organizare a referendumului, care a avut loc în 18 și 19 octombrie 2003. La referendum s-au prezentat mai mult de jumătate din numărul persoanelor înscrise, iar 89,70 % din totalul voturilor au fost în favoarea validării modificărilor propuse, astfel că în 31 octombrie 2003 a fost republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 de către Consiliul Legislativ textul Constituției României, cu denumirile actualizate și o nouă numerotare a textelor.

Principalele modificări aduse Constituției în anul 2003

Prin Legea de revizuire nr. 429/2003 mai mult de jumătate din articole au suferit modificări, însă voi aborda în cele ce urmează doar cele mai importante modificări care s-au adus Constituției.

Accesul la cultură a devenit garantat, libertatea fiecărei persoane de a-și dezvolta spiritualitatea nu poate fi îngrădită, statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale și promovarea valorilor culturale ale României în lume. Această reglementare accentuează accesul la educație, cultură, civilizație și formulează un drept fundamental nou, instituind interdicția absolută de a îngrădi libertatea unei persoane de a-și dezvolta individualitatea.

Dreptul la un mediu înconjurător sănătos este recunoscut oricărei persoane de către stat și asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. Acest drept face parte din categoria drepturilor de solidaritate, care pot fi realizate și prin cooperarea cetățenilor cu statul, nu doar prin eforturile interne ale statului.

Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, se desfășoară în limba română (sau într-o altă limbă de circulație internațională, în condițiile legii), cel de stat este gratuit, statul acordă burse sociale de studii, ceea ce facilitează accesul la învățământ a copiilor și tinerilor defavorizați și instituționalizați, pentru a valorifica potențialul uman.

Drepturile politice: candidații trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv vârsta de 23 de ani pentru a fi aleși în Camera Deputaților sau organele administrației publice locale, minim 33 de ani în Senat și minim 35 pentru funcția de Președinte. Ceea ce s-a schimbat în acest articol este vârsta minimă pentru a fi ales senator, de la 35 la 33 de ani.

Organizațiile patronale sunt recunoscute constituțional, bucurându-se de egalitatea față de sindicate, s-a menținut garantarea în varianta liberală a dreptului la muncă, obligația statului de a asigura un loc de muncă fiecăruia, s-au completat măsurile de protecție socială cu formarea profesională.

Proprietatea privată este garantată, exproprierea pe motive etnice, religioase, politice sau de altă natură este interzisă (înainte de revizuire statul doar ocrotea acest drept).

Accesul liber al unei persoane la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii sunt garantate (această libertate este una fundamentală, care azi nu poate lipsi). Cetățenii au dreptul la orice asigurări sociale, publice, private și la măsuri de asistență socială, conform legii.

Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială, statul asigurând realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și tratament ale handicapului, în vederea participării efective a acestora în viața comunității.

A fost eliminat caracterul obligatoriu al serviciului militar, obligațiile militare ale cetățenilor stabilindu-se prin lege organică. Se păstrează limita încorporării între vârsta de 20-35 de ani, cu excepția voluntarilor.

Avocatul poporului poate fi sesizat numai cu cereri provenind de la persoane fizice, poate fi asistat de doi adjuncți, durata mandatului său fiind prelungită de la 4 la 5 ani și atribuția numirii sale a fost pusă în competența Parlamentului în ansamblu, deoarece o mare parte din prevederi se regăsesc în legea organică ce reglementează organizarea și funcționarea Avocatului Poporului.

Numărul minim de cetățeni care pot iniția o propunere legislativă a fost redus de la 250.000 la 100.000, s-a dorit crearea unui cadru cât mai favorabil pentru participarea cetățenilor la viața publică.

Dreptul de vot la alegerile locale și la alegerea Parlamentului European a fost acordat tuturor cetățenilor Uniunii Europene rezidenți pe teritoriul țării, după integrarea României în UE, fiind o prevedere obligatorie tuturor statelor candidate la aderarea la Uniune, în virtutea acquis-ului comunitar care trebuie acceptat si aplicat de la început.

Statul român se bazează și pe solidaritatea poporului român și nu doar pe unitatea acestuia, conceptele de solidaritate socială și protecție socială au o mare importanță în cadrul construcției și integrării europene.

S-au diferențiat competențele celor Două Camere ale Parlamentului, o ușoară reducere a domeniilor în care reunirea celor două este obligatorie, eliminarea procedurii de mediere, acestea fiind însoțite de stabilirea unor limite de timp pentru examinarea proiectelor de legi în prima lectură – 45 de zile pentru legi obișnuite și 60 pentru coduri de anvergură mai mare. Atunci când termenul este depășit, proiectele de legi sunt considerate ca adoptate tacit și sunt trimise celeilalte Camere pentru a fi dezbătute, iar aceasta ia o decizie definitivă în legătură cu respectivul proiect. Modificările ce țin de tehnica legiferării sunt realizate pentru a urgenta procedura de adoptare a legii și oferirea unor soluții rapide pentru blocajele ce pot interveni datorită menținerii structurii bicamerale a Parlamentului.

S-a modificat și data la care intră în vigoare legile și anume la 3 zile după publicarea acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce constituie o modificare foarte importantă, permițând o mai bună aplicare a legilor.

Durata mandatului prezidențial este de 5 ani, diferă de cea a mandatului parlamentar, modificare care a apărut în dezbaterile din Camera Deputaților, fiind agreată și de Senat, garantând continuitatea instituției statale.

Punerea sub acuzare a Președintelui este hotărâtă de Camera Deputaților și Senat în ședință comună, cu votul a două treimi din numărul parlamentarilor și determină suspendarea de drept a acestuia, însă competența de judecată îî revine Înaltei Curți de Casație și Justiție. Angajarea răspunderii președintelui nu era precizată anterior, regulile care se aplicau erau cele referitoare la membrii Parlamentului.

Schimbarea compunerii Guvernului (presupune și schimbarea structurii politice) poate fi făcută doar cu aprobarea Parlamentului, la propunerea prim-ministrului, prin numirea de către Președinte a unor noi miniștri. Președintele nu poate demite primul-ministru, chestiune care a fost adăugată pentru păstrarea esenței semiprezidențiale a regimului politic, în care atât prim-ministrul cât și Președintele participă la luarea de decizii în ceea ce privește structura Guvernului.

Cele două Camere pot adopta moțiuni simple, prin care să își precizeze poziția în problemele legate de politica internă sau externă. Un proiect de lege poate fi adoptat doar cu amendamentele propuse de Parlament și acceptate de Guvern.

Adoptarea ordonanțelor de urgență este permisă exclusiv în situații excepționale, Guvernul necesitând să-și motiveze urgența. Atunci când prima Cameră nu adoptă o astfel de ordonanță în 30 de zile, aceasta se consideră adoptată și este trimisă celei de-a doua Camere. Parlamentul trebuie să dezbată ordonanțele în procedură de urgență (modificare necesară-instabilitatea legislativă era dublată de competențele de reglementare primară ale Guvernului, care era realizată defectuos, Guvernul de multe ori abuzând de ele).

Administrația locală are la bază principiul autonomiei și descentralizării. Serviciile deconcentrate ale ministerelor și celorlalte autorități centrale din teritoriu sunt conduse de către prefect, între acesta, consiliile locale și primari nu există raporturi de subordonare.

Consiliul Superior al Magistraturii propune Președintelui României numirea judecătorilor și celelalte decizii referitoare la cariera lor profesională. Curtea Supremă de Justiție devine Înalta Curte de Casație și Justiție, care asigură interpretarea și aplicarea uniformă a legii de către toate instanțele judecătorești.

Evaluarea revizuirii din anul 2003

Prima revizuire a Constituției, în ordinea numerotării articolelor este cea prin care s-a introdus principiul separației puterilor în stat, pe care s-a construit constituția din anul 1991, însă care nu a fost precizat în textele Constituției în mod expres. Prin introducerea acestui principiu în anul 2003, aplicabilitatea acestuia a dus la o îndeplinire mai bună a atribuților de către autoritățile publice, eliminarea posibilității unei puteri de a-și depăși competențele, înlăturarea conflictelor de competență și o funcționare mai echilibrată a structurilor publice.

Pentru o mai bună înțelegere și exercitare, sau din necesitatea corelării conținutului cu prevederile dreptului comunitar, s-a oferit un nou conținut drepturilor fundamentale pentru a pune în evidență raporturile dintre cetățean și stat și s-au introdus unele noi, cum ar fi dreptul la un mediu sănătos și dreptul de a fi ales în Parlamentul European.

Modificarea organizării și funcționării Camerei Deputaților și a Senatului constituie cele mai complicate probleme din revizuirea făcută în anul 2003 și anume a înlăturat prevederea care spunea că mandatul Camerelor poate fi prelungit prin lege organică în caz de război sau catastrofă, adăugând la aceste cazuri starea de mobilizare, starea de război (lucru care nu are aceeași semnificație ca și sintagma în caz de război), starea de asediu sau starea de urgență, fiind eliminată (ceea ce nu se consideră necesar) sintagma în caz de catastrofă, care era posibil să prelungească mandatul Camerelor oricând considera Președintele de cuviință.

În Constituția din 1991 deputații și senatorii dispuneau de imunități care nu aveau legătură cu opiniile și voturile lor politice și astfel prin revizuirea din 2003 se menține doar exonerarea de răspundere a acestora pentru voturile și opiniile politice, stabilind și regula după care deputații și senatorii pot fi anchetați penal. A fost desființat principiul bicameralismului Parlamentului, România având în anul 2003 trei Parlamente unicamerale.

Inițiativa legislativă populară putea fi exercitată de 250.000 de cetățeni cu drept de vot, înregistrându-se în fiecare județ cel puțin 10.000 de semnături. În redactarea nouă numărul a fost redus la 100.000 cetățeni cu drept de vot și 5.000 în fiecare județ.

Au fost modificate în mai multe texte reglementările care privesc Președintele României. O primă modificare este cea a mandatului, de la 4 la 5 ani, urmând reglementările cu privire la imunitățile acestuia, care sunt identice cu cele ale parlamentarilor, atribuțiile șefului statului și exercitarea acestor atribuții, în domeniul apărării, al politicii externe, având rolul de a veghea la respectarea Constituției și buna funcționare a autorității publice.

Rolul primului-ministru a crescut semnificativ, acesta conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate, nu poate fi revocat de Președinte.

Inițial, ordonanța de urgență se fundamenta pe situații excepționale, care să justifice starea de asediu sau de urgență, dar a fost modificată această concepție și este prevăzut faptul că o situație extraordinară constă într-o stare de urgență în reglementarea unui aspect ce nu suportă în nici un fel amânarea. Sunt introduse și proceduri interimare ce impun dezbaterea accelerată a ordonanței de urgență, în corelare cu procedura de legiferare. Această procedură a fost supusă criticilor parlamentare deoarece elimină Parlamentul din dezbaterea legislativă. Pentru soluționarea acestei probleme, Guvernul a recurs la compromisul prin care deputații și senatorii pot propune amendamente acceptate de Guvern, care pot modifica sau completa textul legii.

Una dintre necesitățile fundamentale care au dus la această Lege de revizuire este Justiția, cu care toată lumea este de acord că ceva este în neregulă, necesitând modificarea sau completarea textelor existente în Constituția din 1991. În 2003 principiile constituționale despre rolul justiției s-au nuanțat, având ca efect modificarea corespunzătoare a legislației. Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, este un alineat introdus în 2003, fiind benefic pentru eliminarea unor elemente ale sistemului judiciar și introducerea altora care să lupte împotriva corupției și să schimbe atitudinea cetățenilor și autorităților publice față de acest domeniu, al justiției.

Minoritățile naționale erau tratate la fel ca și străinii și apatrizii în justiția din țara proprie. S-a introdus dreptul acestora de a se exprima în limba maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii organice, adică depinde de gradul de acceptabilitate al instanței și a celorlalte părți. Procedura judiciară se desfășoară totuși în limba română, partea exprimându-se în limba maternă.

Constituția din 2003 stabilește că parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală, a poliției judiciare, în condițiile legii. Absența acestui text în 1991 era simțită în activitatea de punere în aplicare a principiilor de organizare și funcționare a Ministerului Public. S-a stabilit Consiliul Superior al Magistraturii ca fiind garantul independenței justiției, componența lui fiind utilă și permițând ca alături de plenul Consiliului să funcționeze și două secții de departajare a atribuțiilor judecătorilor și procurorilor (președintele Consiliului are mandat de un an și nu poate fi reînnoit, iar membrii acestui Consiliu au mandat de 6 ani.

Pe lângă impozite și taxe, s-au constituit și unele fonduri prin care să fie finanțate anumite servicii sau lucrări, fiind stabilit un principiu fundamental, al respectării destinației pentru care plătitorul a achitat contribuția.

Curtea de Conturi este importantă pentru garantarea folosirii corecte a banilor publici și pentru simetria instituțională și a fost organizată pe un mandat de 9 ani a consilierilor de conturi, cu înnoirea unei treimi din consilierii numiți de Parlament, din 3 în 3 ani, la fel ca și Curtea Constituțională.

Consiliul Economic și Social a fost creat prin revizuirea Constituției din 2003, este un organ consultativ al Parlamentului și Guvernului, în domeniile de specialitate stabilite prin legea organică de înființare, organizare și funcționare, cu structură triplă, compus din reprezentanți ai Guvernului, ai patronatelor și sindicatelor. Curții Constituționale i s-a introdus titlul de garant al supremației Constituției, extinzându-i sfera atribuțiilor. Cu privire la deciziile acestei Curți, au fost introduse prevederi deosebite: dispozițiile legale din legi, ordonanțe sau regulamente, care se constată că sunt neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, Partea I, până atunci fiind suspendate de drept, permițând Parlamentului sau Guvernului să pună de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin revizuirea din 2003, în cuprinsul Constituției a fost adăugat titlul VI, Integrarea Euro-atlantică. Integrarea la Uniunea Europeană și în NATO a constituit o oportunitate istorică, presupunând pe plan constituțional, instituirea temeiurilor constituționale. Tratatul de integrare trebuie adoptat în ședința comună a Camerelor, cu majoritatea calificată a două treimi. Conținutul aderării presupune transferul unor atribute, exercitarea în comun a unor competențe cu statele membre. Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord reprezintă un interes major pentru asigurarea securității statului, dezvoltarea socio-economică a acestuia, întărirea capacității militare și participarea lui pentru a menține pacea în lume.

Unul dintre cele mai importante aspecte regăsite în revizuirea din 2003 este reglementarea care a eliminat medierea, cele două Camere ale Parlamentului au fost diferențiate din punct de vedere al competenței de decizie. Sesizarea Camerelor este făcută în funcție de competență, Camerei Deputaților îi revin ca primă Cameră sesizată, 22 de categorii de legi organice și o categorie de legi pentru ratificarea tratatelor și altor acorduri internaționale și Senatului 18 categorii de legi organice și toate proiectele sau propunerile de legi ordinare. Prima Cameră sesizată este acum responsabilă de termene.

Tabel 4.1. Situația statistică a inițiativelor legislative înregistrate la Camera Deputaților și Senat

Sursa: www.cdep.ro

www.senat.ro

Marian Enache, Revizuirea Constituției României, București: Universul Juridic, 2012, pp. 197-198.

Notă: * Inițiativele legislative adoptate tacit sunt acele inițiative adoptate ca urmare a depășirii termenului constituțional.

Din acest tabel observăm că numărul inițiativelor legislative adoptate tacit de către Senat este cu mult mai mic decât cele adoptate în camera Deputaților. Există diferențe între Camera Deputaților și Senat în privința adoptării proiectelor de lege și a propunerilor legislative de prima Cameră sesizată, mai ales prin modalitatea de calcul al termenelor constituționale de 45, 60, 30 de zile. Detalierea calculului îl regăsim în Regulamentul Camerei Deputaților, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 8/1996 și Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005.

Proiectul de revizuire a Constituției din 2011

Biroul Permanent al Camerei Deputaților a fost sesizat cu Proiectul de lege privind revizuirea Constituției României, la data de 27 iunie 2011, la propunerea Guvernului. Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra proiectului prin Decizia nr. 799 din 12 iunie 2011 și Consiliul Legislativ a transmis avizul cu adresa nr. 256 din 9 iunie 2011.

Intervențiile legislative propuse în acest proiect se referă la trecerea la Parlamentul unicameral, stabilirea numărului maxim de 300 de parlamentari, modificarea procedurii de suspendare a Președintelui României, delimitarea atribuțiilor Președintelui interimar în desemnarea primului-ministru, numirea și învestirea unui nou Guvern, componența Consiliului Superior al Magistraturii și modul de alegere a președintelui și a membrilor acestuia.

La titlul I (Principii generale), se propune doar o modificare și anume obligația autorităților publice de a consulta organizațiile cetățenilor care aparțin minorităților naționale, în legătură cu deciziile care țin de păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității culturale, etnice și religioase.

Titlul II (Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale)- în cadrul acestui titlu au fost propuse modificări determinate de corelarea cu propunerea de modificare a structurii Parlamentului, fiind propuse și modificări de conținut: mărirea duratei maxime a reținerii de la maxim 24 de ore la 48 de ore (libertatea individuală); consacrarea interdicției și pentru adjuncții Avocatului Poporului de a face parte din partide politice, înlocuirea sintagmelor avocații poporului cu Avocatul Poporului și activi ai armatei cu cadre militare în activitate (dreptul de asociere); eliminarea alineatului potrivit căreia caracterul licit al dobândirii se prezumă (dreptul de proprietate privată); actuala redactare stabilește ca statul să răspundă patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, în condițiile legii, ceea ce nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, iar forma propusă este aceea că răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților pentru erorile judiciare săvârșite (Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică); introducerea reglementării potrivit căreia răspunderea judecătorilor și procurorilor se reglementează prin lege organică (categorii de legi, înfăptuirea justiției); precizarea expresă a autorității de numire a Avocatului Poporului, prin trimiterea la legea de organizare și funcționare a instituției (numirea și rolul Avocatului Poporului).

Modificarea cea mai amplă care este prevăzută în proiectul de revizuire este propusă în cadrul titlului III (Autoritățile publice), privind trecerea la un Parlament unicameral și stabilirea numărului de maxim 300 de parlamentari, recolerându-se textele constituționale care fac referire la Parlament, deputați, senatori și procedură legislativă, modificând un număr mare de articole din Constituție. Dintre acestea amintim: dreptul de a fi ales, raportul în fața Parlamentului, rolul și structura Parlamentului, alegerea Camerelor (care a devenit alegerea Parlamentului), ședințele Camerelor (ședințele Parlamentului), sesizarea Camerelor a fost abrogată, etc.

Adaptarea procedurii de adoptare a legilor și hotărârilor la Parlamentul unicameral a stabilit propunerea de modificare a modului de reglementare a acesteia, în redactarea textului care se referă la dezbaterea și votarea în plen a propunerilor legislative și a propunerilor de legi în două lecturi succesive, cea de-a doua lectură să se facă la cel puțin 30 de zile distanță.

Capitolul II se referă la șeful statului, Președintele României și a fost propus un nou alineat conform căruia propunerea de revocare a primului-ministru și de numire a membrilor Guvernului se poate face numai cu consultarea prealabilă a Președintelui, o altă modificare ar fi cea a sintagmelor apărarea țării și asigurarea ordinii publice să fie înlocuite cu securitatea națională, stabilirea referendumului, problemele care țin de acesta și data desfășurării să fie stabilite de Președinte, prin decret; pentru suspendarea Președintelui Parlamentul trebuie să aibă votul majorității membrilor săi și avizul obligatoriu al Curții Constituționale.

Capitolul III, Guvernul – Parlamentul trebuie să se pronunțe prin vot în termen de 10 zile de la solicitarea votului de încredere asupra formării noului Guvern, iar în cazul în care nu o face candidatul propus, împreună cu programul de guvernare și lista membrilor propuși pentru Guvern sunt respinse de către Parlament, Președintele trebuind să desemneze un alt candidat pentru funcția de prim-ministru.

În cadrul capitolului IV (Raporturile Parlamentului cu Guvernul), modificările sunt propuse pentru ceea ce privește reglementarea procedurii de angajare a răspunderii Guvernului.

Capitolul V (Autoritatea Judecătorească) s-a propus înlocuirea formulării sintetice și cuprinzătoare cu una enumerativă; la controlul judecătoresc garantat al actelor administrative ale autorității publice s-a propus o nouă excepție, a actelor care privesc politicile fiscale și bugetare ale Guvernului. Modificarea referitoare la Consiliul Superior al Magistraturii, la structura acestuia, numărul total de membrii se păstrează, dar se mărește numărul membrilor reprezentanți ai societății civile (de la 2 la 6) și se micșorează numărul membrilor care au calitatea de judecători și procurori (de la 14 la 10). Acestea au fost sesizate de Curtea Constituțională ca fiind neconstituționale, încălcând independența justiției.

Titlul V (Curtea Constituțională) –numirea judecătorilor Curții Constituționale și subiectele de sesizare a acesteia (președintele Parlamentului și cei 40 de parlamentari) trebuie să se adapteze noii reglementări, adică a trecerii de la Parlamentul bicameral la cel unicameral.

Titlul VI (Integrarea euroatlantică)- consacrarea formală a statutului de stat membru al Uniunii Europene și actualizarea prevederilor constituționale adoptate în perioada de preaderare; consacrarea formală a statutului de parte la Tratatul Atlanticului de Nord, stabilindu-se autoritățile care au obligația de a îndeplini sarcinile care decurg din această calitate.

Proiectul de revizuire a Constituției din 2014

Proiectul de revizuire a Constituției a fost adoptat în unanimitate, în cea de-a doua etapă a procesului de modificare a legii fundamentale, cea mai mare modificare adusă de parlamentari fiind reconfigurarea celor două camere ale Legislativului. Astfel, în noul proiect de revizuire a Constituției, Camera Deputaților este decizională în aproximativ 90% din cazuri, în timp ce Senatul preia atribuțiile de numire a tuturor șefilor instituțiilor care sunt sub control parlamentar, iar puterea de decizie se limitează la administrația publică, la tratatele internaționale și la împrumutri externe.

După ce au fost criticați pentru amendamentul adoptat care transforma Parlamentul în "forul suprem de dezbatere și de decizie a națiunii", parlamentarii au decis să renunțe de această dată la el, alegând să rămână la actuala formă a articolului din Constituție.

Posibilitatea dizolvării Parlamentului a fost și ea ușor modificată, în sensul în care, potrivit noului proiect de revizuire, legislativul poate fi dizolvat dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru învestitura Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a trei solicitări de învestitură. Totodată, următorul alineat al aceluiași articol 89, rămâne tot interpretabil, chiar dacă parlamentarii au încercat să evite acest lucru prin adăugarea sintagmei "și în situația în care".

Art.89. (1) "Președintele dizolvă Parlamentul și în situația în care o hotărâre în acest sens este adoptată cu votul a două treimi dintre membrii fiecărei Camere".

Amendamentul care obligă practic orice persoană să se prezinte în fața unei comisii parlamentare atunci când e chemată s-a menținut, dar s-a precizat că magistrații sunt exceptați de la această obligativitate, pentru a se elimina suspiciunea că puterea judecătorească ar putea fi obligată să dea explicații puterii legislative.

Art. 64. (41) Orice persoană de drept public, orice persoană juridică privată și orice persoană fizică, cu excepția magistraților, are obligația de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în fața unei comisii parlamentare, în urma invitației scrise primite din partea acesteia, cu respectarea principiului separației puterilor în stat. Activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare.

O altă serie de modificări făcute la Constituție în vara lui 2013, care a iscat valuri de nemulțumiri, este și cea care privește atribuțiile președintelui. În cea de-a doua rundă de dezbateri pentru revizuirea Constituției, parlamentarii i-au dat înapoi șefului statului doar dreptul de a iniția un referendum pe probleme naționale, fără a mai fi nevoie de aprobarea Parlamentului.

Art.90. (1) Președintele României sau cel puțin 250.000 de cetățeni cu drept de vot pot cere poporului să-și exprime voința, prin referendum, cu privire la probleme de interes național, cu excepția celor referitoare la revizuirea Constituției”.

”Inițierea referendumului se aprobă de Parlament, prin hotărâre, cu votul majorității membrilor săi”, a fost eliminată.

De asemenea, în vechiul proiect de revizuire, președintele era scos din mecanismul de cerere a începerii urmăririi penale a unui membru al guvernului, Parlamentul având "dreptul exclusiv" de a face acest lucru. Acum, acest amendament a fost eliminat.

Art.109. (2) Parlamentul, în ședință comună a celor două Camere, are dreptul exclusiv de a cere urmărirea penală a prim-ministrului și a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. În cazul aprobării cererii de urmărire penală a membrilor Guvernului, prim-ministrul înaintează Președinților celor două Camere ale Parlamentului o cerere motivată de suspendare din funcție a acestora. Suspendarea din funcție se decide în ședința comună a celor două Camere. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui de drept din funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În privința desemnării premierului și numirii miniștrilor, situația a rămas la fel, președintele neavând decât rolul de a accepta propunerile făcute de partidul sau alianța care a câștigat alegerile.

Art.103. (1) Președintele îl desemnează drept candidat pentru funcția de prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alianța politică care a participat la alegeri, care a obținut cel mai mare număr de mandate parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor. În cazul în care există mai multe formațiuni politice care au participat la alegeri și care au obținut același număr de mandate, Presedintele îl desemnează drept candidat pentru funcția de prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv alianța politică care a participat la alegeri, care a obținut cel mai mare număr de voturi, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.

Art.103. (4) În cazul în care candidatul pentru funcția de prim-ministru își depune mandatul, nu se prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu obține votul de încredere, Președintele îl desemnează drept candidat pentru funcția de prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv alianța politică care a participat la alegeri, care a obținut al doilea cel mai mare număr de mandate parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.

Art.103. (5) În cazul în care cel de-al doilea candidat la funcția de prim-ministru își depune mandatul, nu se prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu obține votul de încredere, Președintele îl desemnează drept candidat pentru funcția de prim-ministru pe reprezentantul propus de o coaliție de formațiuni politice parlamentare, care însumează majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.

Art.103. (6) În cazul în care cel de-al treilea candidat la funcția de prim-ministru își depune mandatul, nu se prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu obține votul de încredere, Președintele va dizolva Parlamentul.

O altă schimbare operată de membrii comisiei pentru revizuirea Constituției vizează moțiunile de cenzură împotriva Guvernului. În forma veche, partidul sau alianța care iniția o astfel de moțiune era obligată să vină și cu propunerea de premier, această prevedere fiind eliminată.

Tot în noul proiect de revizuire, membrii comisiei au dat liber la folosirea probelor obținute ilegal doar în cazul în care sunt în favoarea acuzatului, potrivit unei completări la un amendament adoptat în prima fază a lucrărilor pentru modificarea legii fundamentale.

"Este interzisă folosirea unei probe obținute ilegal, cu excepția cazului în care aceasta este folosită în favoarea celui acuzat", se arată în noua formă a alineatului 14, articolul 23 din proiectul de revizuire, la propunerea senatorului PSD Ioan Chelaru.

Mai mult, în cadrul dezbaterilor privind modificarea legii fundamentale, parlamentarii din comisie au eliminat un amendament care dădea posibilitatea procurorilor de a dispune interceptarea comunicațiilor pentru 48 de ore.

"În cazul în care există urgență deosebită în luarea uneia dintre măsurile prevăzute la alin.(3), procurorul poate să dispună prin ordonanță, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, luarea măsurii pe o perioadă de cel mult 48 de ore. Îndată după luarea măsurii, procurorul se adresează instanței de judecată competente care decide asupra măsurii dispuse de procuror și, dacă s-a cerut, asupra luării măsurii în continuare. Dacă măsura dispusă de procuror este infirmată, instanța va dispune, când este cazul, distrugerea probelor obținute, care se realizează de către procuror pe bază de proces-verbal, ce se depune la instanță", se arată în amendamentul adoptat în vară, în prima tură de dezbateri pentru modificarea Constituției, la articolul 28, care face referire la secretul trimiterilor poștale și a comunicărilor.

Parlamentarii au scos din textul Constituției, la a doua discutare a proiectului, prevederea potrivit căreia în prezent "competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție". În aceste condiții, la Înalta Curte de Casație și Justiție nu vor mai ajunge decât, în fazele de atac, dosarele judecate în primă instanță la Curțile de Apel. Chiar și în această situație este evitat însă completul de cinci judecători, decizia luându-se de trei judecători ai Curții Supreme.

Judecătorii Curții Constituționale au decis ca 26 de articole și alineate din proiectul de revizuire a Constituției elaborat de comisia parlamentară condusă de Crin Antonescu sunt neconstituționale.

"Sperăm ca cei care sunt îndreptățiți să hotărască cu privire la modificarea Constituției, deci Parlamentul, să țină seama de ce am spus noi aici. Acolo unde nu sunt obligați să țină seama, vom verifica legea după ce trece prin parlament, dacă se respectă decizia Curții sau nu. În rest, este alegerea lor să țină seama sau nu de recomandările făcute", a spus Augustin Zegrea.

Articolul privind desemnarea premierului, neconstituțional

Judecătorii Curții Constituționale a României (CCR) au declarat neconstituțională prevederea din propunerea de revizuire a Legii fundamentale care viza modificarea articolului 103, în sensul că Președintele îl desemnează drept candidat pentru funcția de prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alianța politică care au obținut în alegeri cele mai multe mandate parlamentare.

De asemenea, judecătorii Curții au constatat neconstituționalitatea completării articolului 70, alin 2, lit e) referitoare la încetarea calității de deputat sau de senator la data demisiei din partidul politic sau formațiunea politică din partea căreia a fost ales sau la data înscrierii acestuia într-un alt partid sau formațiune politică.

Și modificarea operată articolului 133 referitoare la creșterea numărului reprezentanților societății civile în rândul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii a fost declarată neconstituțională.

Cu unanimitate de voturi, judecătorii Curții au constatat și neconstituționalitatea completării aduse articolului 23, alin. 1 din Constituție cu un nou alineat, alin. 13 prim, referitor la folosirea în instanță a probelor obținute în mod ilegal numai în favoarea acuzatului.

Tot cu unanimitate de voturi a fost constatată și neconstituționalitatea eliminării tezelor a doua și a treia ale alin. 2 al articolului 72 referitoare la competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de urmărire și trimitere în judecată, respectiv la competența de judecată a ÎNCJ cu privire la senatori și deputați.

Judecătorii Curții Constituționale au decis că și modificarea adusă articolului 135 (alin. 2, lit d), referitoare la exploatarea resurselor de producție în condiții de maximă eficiență economică și cu acordarea accesului nediscriminatoriu tuturor celor interesați, este neconstituțională.

De asemenea, cu majoritate de voturi, judecătorii CCR au declarat neconstituțională și completarea articolului 6 din Constituție cu un nou alineat (alin. 1 prim), privitor la instituirea posibilității reprezentanților legali ai minorităților naționale de a înființa, potrivit statutului minorităților naționale adoptat prin lege, organe proprii de decizie și executive, precum și completarea articolului 12 cu alineatul 4 prim referitor la utilizarea simbolurilor proprii ale minorităților naționale.

Și modificarea adusă articolului 28 din Constituție, referitor la secretul corespondenței, a fost constatată ca fiind neconstituțională.

De asemenea, cu unanimitate de voturi s-a decis și neconstituționalitatea modificării aduse articolului 110, alin. 1 din Constituție, referitor la durata mandatului Guvernului.

CCR recomandă rescrierea articolelor declarate neconstituționale.

Concluzii

Spre deosebire de alte state, Constituția Romaniei a suferit multe modificări, deși mai tânără în timp. Cu toate acestea valoarea sa istorică are o semnificație profundă surprinzând și reflectând cu detaliu cadrul juridic în care se desfășoară societatea vremurilor trecute și actuale.

Din constituțiile anterioare se pot reface astfel imagini ale vremii pe diverse planuri, iar comparând actele recente se poate distinge chiar evoluția societății și a individului.

Importanța Constituției României rezultă din primele sale articole, care definesc statul ca fiind unul „național, suveran și independent, unitar și indivizibil” (art. 1), forma de guvernământ, respectiv „republica” (art. 2) precum și din prevederile art. 5, unde se prevede că „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.”

Având în vedere că întreaga legislație românească este supusă controlului constituționalității, atributul exclusiv al Curții Constituționale, rezultă din aceasta caracterul primordial al constituției, care trebuie să cuprindă pe scurt toate caracteristicile unui stat modern, adaptat realităților sociale, economice și politice, care să se integreze armonios în cadrul celorlalte state ale Uniunii Europene, dintre care multe au un avans democratic vizibil, precum și toate drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, fără de care nu putem vorbi de dezvoltarea unui stat democratic.

Având în vedere cele menționate mai sus, rezultă implicit atenția pe care trebuie să o acordăm procesului de elaborare a constituției, instituțiilor implicate în acest proces fundamental, precum și rolului final decizional, care aparține cetățenilor acestei țări, cu drept de vot, care au datoria să studieze toate prevederile constituționale, să le înțeleagă, înainte de a a-și exprima decizia cu privire la modificarea constituției, cu ocazia referendumului.

Totodată, în procesul de elaborare sau modificare a constituției, trebuie să ținem seama de demersurile similare care au avut sau au loc în alte state, în primul rând pentru a observa cum instituțiile similare au înțeles să modifice organizarea statului, instituțiilor sale, respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, și în al doilea rând pentru a putea adapta aceste modificări realităților sociale și economice din țara noastră.

Bibliografie

Berlin, Isaiah, Four Essays on Liberty, Oxford: Oxford University Press, 1969.

Constantinescu, Mihai, Muraru, Ioan, Iorgovan, Antonie, Revizuirea Constituției României. Explicații și comentarii, Bucuresti: ROSETTI, 2003.

Constituția Bulgariei.

Constituția României din 1991

Constituția României din 2003.

Constituția Slovaciei.

Constituția Ungariei.

Curpăn, Vasile Sorin, România la cumpăna istoriei (Tratat de istorie, politică și drept), Iași: Editura StudIS, 2012.

Deleanu, Ion, Drept constituțional și instituții politice, Tratat, vol.II, București,: Editura Europa Nova, 1996.

Duculescu, Victor, Călinoiu, Constanța, Duculescu, Georgeta, Drept constituțional comparat, vol. II, București: Lumina Lex, 2002.

Duculescu, Victor, Duculescu, Georgeta, Revizuirea Constituției-Istoric. Drept comparat. Documente. Opinii, București: Editura Lumina Lex, 2002.

Elster, Jon, Offe, Claus, Preuss, Ulrich K., Institutional design in post-communist societies, Cambridge: Cambridge University Press, 2000.

Enache, Marian, Revizuirea Constituției României, București: Universul Juridic, 2012.

Enciclopedia României.

Focșeneanu, Eleodor, Istoria Constituțională a României 1859-1991, București: Humanitas, 1998.

Giurescu, Dinu C., Istoria Românilor în date, ediția a II-a revăzută și adăugită, București: Editura Enciclopedică, 2007.

Iorgovan, Antonie, Constantinescu, Mihai, Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, Constituția României revizuită, București: Editura ALL BECK, 2004.

Monitorul Oficial al României.

Muraru, Ioan, Iancu, Gheorghe, Constituțiile Române-Texte. Note. Prezentare comparativă-Ediția a III-a, București: Regia Autonomă Monitorul Oficial, 1995.

Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, Drept constituțional și instituții politice, volumul I, ediția a 11-a, Bucuresti: Editura ALL BECK, 2003.

Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, Constituția României. Comentariu pe articole, București: C.H Beck, 2008.

Murgurescu, Bogdan, Istoria României în texte, București: Editura Corint, 2001.

Negoiță, Florin, Istoria statului și dreptului românesc, București: Universul Juridic, 2013.

Pop, Teodor Leon, Constituțiile României, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1984.

Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), București: Editura Paideia, 1999.

Scurtu, Ioan, Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Academia Română, Secția de Științe Istorice și Arheologie, București: Editura Enciclopedică, 2003.

White, Stephen, Batt, Judy, Lewis, Paul G., Developments in Central and East European Politics 3, Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2003.

http://www.cdep.ro/ . Accesat la 05 iunie 2014.

http://www.senat.ro/ . Accesat la 05 iunie 2014.