Aspecte Generale Despre Evrei

Cuprins

Introducere

Metodologia și sursele folosite în scopul realizării acestei lucrări

Capitolul I – Aspecte generale despre evrei

I.1.Conceptul de “etnie”. Cine sunt evreii?

I.2. Originea populației evreiești din România

I.3. Tradiții și obiceiuri evreiești din România

I.4. Antisemitismul

Capitolul II – Evreii în perioada celui de-al Doilea Război Mondial

II.1. Evreii din Europa Centrală și de Est

II.2. Politica României față de evreii

II.2.1. Relațiile româno-germane în perioada regimului Antonescu

II.3. Politica Ungariei față de evreii din Nord-Vestul Transilvaniei

II.3.1. Planul director de ghetoizare și concentrarea evreilor

II.3.1 Solidaritate cu evreii din nord-vestul Transilvaniei

Capitolul III – Situația evreilor după al Doilea Război Mondial în Europa Centrală și de Est

III.2. Reorganizarea comunităților evreiești după al Doilea Război Mondial

III.3. Evreii din Europa Centrală și de Est în prezent

Concluzii

Anexe

Bibliografie

Introducere

Am ales să abordez această temă deoarece mi-am dorit foarte mult să aflu mai multe informații referitoare la evrei și când spun asta, nu mă refer doar la cei din România, despre care, înainte să încep să mă documentez, nu știam decât foarte puține lucruri.

Evreii sunt un popor care în ciuda problemelor pe care le-au avut de înfruntat de-a lungul istoriei, au reușit să răzbată din nenorocirile apărute în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, au reușit să facă față provocărilor istoriei.

Evenimentele îngrozitoare ce au avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial când au murit peste 35 milioane de oameni, militari și civili, dintre care 6 milioane erau evrei, adulți și copii, uciși doar pentru că erau de origine evreiască, constituie un context istoric greu de imaginat. Până la cel de-al Doilea Război Mondial omenirea a mai cunoscut genocidul, însă niciodată uciderea omului nu a mai fost așa de sistematic planificată și nici gândită în termenii proiectului genocidal cu finalitate absolută.

În ciuda problemelor întâmpinate și a piedicilor puse, evreii rămași în România, prin solidaritate și sprijin venit din exterior, au reușit să își refacă viețile, chiar dacă trecutul le-a furat ce aveau mai drag.

În prezent, comunitățile evreiești de pe teritoriul țării sunt prezentate de Federația Comunităților Evreiești din România, organizația aceasta susține o gamă largă de activități.

Această lucrare își propune să prezinte atât situația evreilor din Nord-Vestul Transilvaniei, cât mai ales politica României și a Ungariei în perioada menționată.

Metodologia și sursele folosite în scopul realizării acestei lucrări

Abordarea acestei teme a necesitat documentarea dintr-o gamă largă de informații. În primul rând am apelat la diferite cărți care evidențiază clar aspectele generale despre evrei, ce este etnia, și cine sunt evreii,de unde vin, adică originea lor. Apoi am vorbit pe scurt despre tradiții și obiceiurile evreiești din România, despre care am aflat foarte multe lucruri interesante ceea ce rezultă că evreii au avut tradiții diferite pe care au ținut. Am continuat cu definiția cuvântului antisemitism și specificarea lui detaliat.

Capitolul al doilea reliefează evreii aflate în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Evreii din Europa Centrală și de Est au fost întotdeauna acei oameni care au fost diferențiate prin mod de viață, prin credință și cultură. Tot în cadrul acestui capitol am vorbit despre politica României față de evreii, și mai exact despre perioada regimului Antonescu. Ca surse de documentare, am folosit cărțile: R. Haynes, Politica României față de Germania între 1936-1940, M.A. Antonescu, Doi ani de guvernare. 6 septembrie 1940 – 6 septembrie 1942, C. Iancu, Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944), R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, L. Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislația antievreiască, M.Carp, Cartea neagră: Suferințe evreilor din România, 1940-1944. Ca o continuare, am descris planul de ghetoizare și concentrarea evreilor din Nord-Vestul Transilvaniei, evreii au fost apoi obligați să cedeze dreptul de proprietate asupra bunurilor lor imobiliare, aricole și forestiere, precum și dreptul de folosință asupra elementelor componente ale bunurilor respective, asupra unităților industriale și instalațiilor aferente acestora. Deposedarea a fost de cea mai mare amploare până atunci, constituind ultimul pas până la confiscarea tuturor bunurilor de la evrei.

Capitolul III denumit „Situația evreilor după al Doilea Război Mondial în Europa Centrală și de Est” cuprinde multe aspecte legate de evreii din Europa Centrală și de Est, referitoare la modul în care aceștia au reușit să își reorganizeze comunitățile după cel de-al Doilea Război Mondial, numărul ipotetic al evreilor maghiari la eliberare, felul în care sunt organizate comunitățile evreiești, precum și activitățile pe care le întreprind, descriind aici Federația Comunităților Evreiești din România, Uniunea Comunităților Evreiești de rit Occidental din Transilvania și Banat, și Biroul Central Israelit Ortodox și Uniunea Comunităților Israelite de Rit Spaniol. În ultimul rând am prezentat pe scurt, printr-un grafic, evreii din Europa Centrală și de Est în prezent. Ca surse de documentare am folosit cărți: J. Gyurgyák, A zsidókérdés Magyarországon, L. Gyemant, Evreii din Transilvania, V. Neumann, Istoria evreilor din România, A. J. Kochavi, British Diplomats and the Jew in Poland, Romania and Hungary during the comunist takeovers, și surse electronice: http://www.capital.ro/harta-evreilor-cati-mai-sunt-in-lume-si-unde-locuiesc-169706.html, http://efnord.eforie.ro/web-holocaust/revenire.htm.

Capitolul I – Aspecte generale despre evrei

I.1.Conceptul de “etnie”. Cine sunt evreii?

În decursul timpului, termenul de etnie a căpătat o încărcătură de semnificații foarte diverse. El devine din secolul XVIII, derivat din cuvântul grecesc ethnos, prin care grecii din vechime desemnau ansamblul popoarelor care nu erau organizate în cetăți. Etnia era privită ca o stare de natură, o societate fără istorie, incapabil de a evolua prin ele însele.

Termenul de etnie este foarte veche ca și folosință, are la bază cuvântul grecesc „ethnos”, care are semnificația de „popor”.

În sens antropologic “etnia desemnează un grup uman caracterizat printr-o cultură și o limbă comuna…raportat la o istorie și un teritoriu care îi aparține”.

Pentru definirea acestui termen putem aminti pe Sergiu Tămaș, el explică termenul de etnie ca fiind: „o populație care se identifică prin aceeași origine, trăsături fizice și culturale comune, rasă, limbă, religie, cultură, istorie, economie, în cadrul unor limite geografice”.

John Rex în lucrarea sa Rasă și etnie spunea că: „etnia este un grup ce împărtășește un ansamblu de caractere psihice, transmise prin tradiție”.

După definirea filosofului Hegel, etnia se naște din libertatea spirituală a poparelor: “drumul spiritului în conștiința libertății sale presupune o serie de determinări succesive ale libertății, iar fiecare dintre aceste trepte își are un principiu determinat, specific ei. Acest principiu în istorie este determinație a spiritului, anume spiritual deosebit al unui popor”.

Când vorbim despre etnie, facem referire și la evrei, la aceea etnie evreiască care au fost condamnați, pedepsiți cu moarte. Modalitățile de a-i ucide pe evrei au fost injecții letale în inimă, asfixierea în camere de gazare, împușcarea în ceafă, spânzurătoare,etc.

Etnia evreiască s-a evidențiat încă de la începuturile prezenței sale pe aceste teritorii fiind un grup uman deosebit, bine structurat cu trăsături proprii; ei și-au construit un specific propriu nu numai în domeniul religios, dar mai ales în domeniul social, demografic, cultural, economic, și politic.

Evreii, conform Vechiului Testament, se consideră descentenți ai lui Abraham, Isac și Iaakov. Pentru evreu se mai poate spune israelit, această este un termen care denumește, adepții religiei iudaice sau mozaice. Ei sunt populația majoritară în Israel. Filosoful Franz Rosenzweig afirma că: „ceilalți cred în Dumnezeu, evreii îl cred pe Dumnezeu”.

Despre portretul fizic al evreii se înțelege așa-numitul „chip de Silen”, adică buza de jos groasă și răsfrântă, nas mare și coroiat, barba ascuțită, și părul roșu. Despre frumusețea și eleganța a evreicelor amintește câteva lucruri și călătorul englez Thomas Coryat: „(în sinagogile venețiene erau) multe femei evreice, unele dintre ele fiind mai frumoase decât orice altă femeie pe care am văzut-o vreodată. Ele purtau veșminte atât de elegante și erau împodobite cu lanțuri de aur și inele prețioase, încât unele dintre contesele noastre engleze ar rivaliza cu greu cu ele. Rochiile lor aveau trene lungi și minunate, ca cele purtate de prințesele care au servitoare, a căror singură îndeletnicire este de a le purta trena. Aceasta demonstrează marea bogăție a unora dintre evreii din Veneția”.

Portretul moral reiese și din scrierile lui Emil Cioran că evreii ar fi „cel mai inteligent, mai dotat, și mai cerebral popor, dar și cel mai obraznic, caracterizat prin vampirism, agresivitate, și cinism”.

În 1907 Nicolae Iorga scria despre evrei că „evreii din România sunt inteligenți, dar vicleni și, urmărindu-și numai interesele, caută să corupă moravurile”, atenționându-l cu această de primejdie pe țăranul român.

Din punct de vedere religic, evreii au obiceiul că nu au voie sa mănânce carne de porc. Această afirmație este dovedită cu o interdicție din Szeged: „Când Domnul Isus a fost crucificat, pe acolo a trecut un porcar cu turma sa. Unul dintre porci s-a apropiat de cruce și s-a frecat de ea. Evreii nu știu pe care parte s-a frecat porcul, așa că de atunci nu mănâncă ei carne de porc, ca să evite să mănânce din partea cu care porcul s-a frecat de cruce.”

I.2. Originea populației evreiești din România

Despre prezența evreilor în România vorbim în secolul I î.Hr., pe zonele Dunării și a Mării Negre când evrei au venit din Palestina și s-au stabilit în aceste zone ca să practică comerțul cu dacii.

Evoluția populației evreiești se poate caracteriza prezentând din punct de vedere spațială, temporală și funcțională a acestora. Stabilirea evreilor pe teritoriul românesc s-a desfășurat până în sec. XV, în aceeași timp amintim și apariția evreilor din Transilvania, apar primele documente comerciale, încep să se stabilească de-a lungul drumurilor comerciale, în localitățile existente, ocupația principală a lor a fost comerțul de tranzit. Deci se poate vorbi despre activitate comercială, și de schimburi de produse.

A doua perioadă de stabilire a evreilor s-a întâmplat de-a lungul sec. XV- XVII când evreii au imigrat din Polonia și Galiția spre Moldova și spre Muntenia. În această perioadă reiese poziția, statutul și locul evreilor în raport cu populația majoritară, stabilirea grupurilor de evrei târgoveți și refugiați politici. Cel mai important caracteristic pentru această perioadă era funcțiile evreilor ca și postul de secretar, medic personal, sfetnic sau creditor a coroanei ș.a.m.

Perioada următoare a stabilirii evreilor pe teritoriul țării a fost considerată în sec.XVIII-XIX.

Înainte de 1878 evreii din Țările Române erau împărțiți în două: evrei „pământeni” și evrei „sudiți”.

Evreii pământeni au fost supuși autorități statale românești. Domnitorul, în schimbul taxelor și impozitelor plătite de evreii, le-a acordat anumite privilegii, mai ales în ceea ce privește organizarea vieții comunitare. Nu au avut drept la proprietate de pământ, erau supuși la o seamă de restricții specifice.

Evreii ”sudiți” nu plăteau impozite și nu erau obligați să efectueze serviciul militar.

Despre statutul juridic al evreilor putem spune că s-au introdus noi restricții în ceea ce privește dreptul de așezare a evreilor în diferite localități rurale și de practicare a unor activități comerciale.

Transilvania a fost a doua provincie istic pentru această perioadă era funcțiile evreilor ca și postul de secretar, medic personal, sfetnic sau creditor a coroanei ș.a.m.

Perioada următoare a stabilirii evreilor pe teritoriul țării a fost considerată în sec.XVIII-XIX.

Înainte de 1878 evreii din Țările Române erau împărțiți în două: evrei „pământeni” și evrei „sudiți”.

Evreii pământeni au fost supuși autorități statale românești. Domnitorul, în schimbul taxelor și impozitelor plătite de evreii, le-a acordat anumite privilegii, mai ales în ceea ce privește organizarea vieții comunitare. Nu au avut drept la proprietate de pământ, erau supuși la o seamă de restricții specifice.

Evreii ”sudiți” nu plăteau impozite și nu erau obligați să efectueze serviciul militar.

Despre statutul juridic al evreilor putem spune că s-au introdus noi restricții în ceea ce privește dreptul de așezare a evreilor în diferite localități rurale și de practicare a unor activități comerciale.

Transilvania a fost a doua provincie istorică a României care a cunoscut prezența populației evreiești din cele mai vechi timpuri, aici apar cele mai vechi înscrisuri și semnalări pentru Evul Mediu.

În perioadele acestea evreii din Transilvania au participat la tranzacțiile de bunuri comerciale, au fost legați de regatul maghiar, soarta lor era decisă de acțiunile acestora din urmă.

Din 1918 s-a creat premisa unei ample activități civice, economice și social-politice pentru o populație dinamică. Evreii încep să participe și la viața politică contribuind la consolidarea statului național național unitar român, la dezvoltarea democrației și pluralismului, la modernizarea socială și sincronizarea României cu alte state civilizate ale Europei.

Prezența evreilor a început cu secolul al XIX-lea. Cu Revoluția de la 1848 și obștea evreiască română dobândește drepturi civile și politice ceea ce îi apropie de evrei francezi, de evrei olandezi care au fost mai emancipați decât cei care erau în alte țări. Recunoașterea drepturilor a poporului evreiești a făcut un pas înainte după Marea Unirea din anul 1918, atunci s-a adoptat Constituția prin care s-a garantat drepturile minorităților din România. Populația evreiască din Transilvania a fost în cea mai mare parte populație urbană.

Figura de mai jos arată evoluția numărului evreilor din Transilvania între 1722-1785.

Figura 1.

Sursă: Acad. N.Cajal, Dr. H.Kuller, Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație, București, 1996, p. 69

I.3. Tradiții și obiceiuri evreiești din România

Omul în totdeauna a fost în cercetarea naturii, și cu timpul, la apariția conducătorilor de culte, a început să le numească sărbătorile, și să dea explicație lor, așa au apărut și sărbătorile pe care le cunoaștem în zilele de azi.

Sărbătorile la toate popoarele sunt legate de schimbările astrologice, din aceasta rezultă că omul a știut să citească hărțile cerului, fără să știe să le explice.

Profesorul Mihai Pop constată că principiul general care structurează obiceiurile de familie „este acela conform căruia în momentele esențiale ale vieții sale, individul suportă o trecere de la o stare la alta, de la o existență prezentă la o existență nouă, care implică alte forme de viață, un alt sistem de relații sociale, un alt model de comportament”.

La evrei, după ieșirea din Egipt, Moise și fratele lui Aharon au primit de la Dumnezeu, legile și sarbatorile ca o hotarire "Divina" ce nu poate fi discutată. Unul din evenimentele importante în viața unei familii este nașterea, motiv de speranță și fericire. Copiii asigură supraviețuirea neamului, păstrarea tradițiilor și obiceiurilor unei generații. Orice copil născut dintr-o mamă evreică este considerat evreu până la sfârșitul vieții. Așa cum ne relata Mihai Eiskovits din Baia Mare, „…evreul este considerat evreu doar dacă mama este evreică. Dacă mama și tata sunt evrei, indiscutabil. Dar dacă tatăl era evreu și mama nu era evreică, copilul nu era considerat evreu fiindcă la evrei mama e hotărâtoare. Tatăl poate fi și unul și altul, nu se știe cine, dar mama poate fi numai una. Deci mama hotărăște dacă un copil este de etnie evreiască sau nu.”

În cartea Leviticul din Tora găsim o pericopă dedicată femeii care naște, ce cuprinde întregul ritual de purificare a femeilor după naștere: „Când o femeie rămâne însărcinată și naște un copil de parte bărbătească, va fi impură șapte zile ea trebuie să prelungească perioada de purificare cu încă treizeci și trei de zile; să nu se atingă de nici un lucru sfânt și să nu se ducă la Templu până nu se vor împlini zilele curățirii ei”. Această pericopă este prezentă în viața evreilor și astăzi. A fost descrisă pentru evreii din România de către Lya Benjamin, Irina Cajal – Marin și Hary Kuler8: „…femeia după ce a născut și încă 33 de zile, cu cele 8 zile după circumcizie, nu are voie să părăsească casa, să se curețe de sângele impur, să nu atingă în această perioadă lucruri sfinte, să nu intre în sinagogă…”.

De-a lungul istoriei, circumcizia a fost semnul fizic care îi diferenția pe bărbații evrei de vecinii lor ne-evrei. „Asta e o lege prescrisă, talmudică. Adică nu e un lucru transmis pe cale orală, ci e o lege. Ăsta este semnul că ești evreu.” În zilele noastre nu mai este cazul deoarece circumcizia a devenit răspândită și la non evrei, mai ales din motive igienice.Totuși, evreii continuă să practice Brit Milah ca semn al legământului lor cu Dumnezeu.

Rabinul Menachem Hacohen menționează în una din cărțile sale că în cele mai multe comunități, actul circumciziei este realizat în sinagogă de către o persoană specializată, numită moel.Acesta este considerat membru al legământului și trebuie să fie un om drept, evlavios, curat.

Portul femeilor evreice din România: Portul si modul de comportament social iudaic este guvernat, pe langa multe alte legi ale Torei, de catre un concept care se numeste tzniut (modestie). Acest concept prevede ca anumite parti ale corpului, care in mod normal sunt acoperite, sa nu fie expuse in public.

Pentru barbati, aceste restrictii sunt in general mai lejere, practic orice tinuta decenta fiind acceptata, cu exceptia anumitor locuri considerate sfinte (cum ar fi Kotel Hamaaravi – Zidul Plangerii din Ierusalim) unde pantalonii sunt obligatorii.

Pentru femei, portul iudaic traditional prevede fusta lunga pana sub genunchi. Pantalonii de dama sunt subiect de apriga controversa si multe comunitati traditionale nu le accepta, deoarece le considera "beghed ish" – imbracaminte masculina. Desigur, exista si tabere care sustin ca exista diferente majore intre pantalonii de dama si cei barbatesti si in consecinta porunca Torei care interzice unei femei sa poarte haine de dama nu se aplica in acest caz. Pentru femei, legea iudaica mai prevede maneci lungi, cel putin pana la incheietura cotului si – pentru femeile casatorite – o acoperitoare pentru cap, care poate avea orice forma cu conditia sa acopere majoritatea parului de pe cap. Multe femei poarta palarii moderne sau esarfe si de asemenea multe poarta plete care continua libere de sub palarie.

Fetele evreice din Romania nu mai tin in general portul femeilor evreice. Desigur, aceasta este o afirmatie generala, deoarece exista destule fete care poarta fusta si nu pantaloni (uneori mai mult din considerente estetice decat de lege iudaica), iar acoperirea parului nu este obligatorie pentru o fata sau femeie necasatorita.

Roș Hasana și Yom Kippur: Roș Hasana și Yom Kipur reprezintă cele mai sacre zile ale calendarului evreiesc.

Sărbătoarea Ros Hasana sau altfel zis Anul Nou evreiesc, se desfășoară pe durata a două zile, începând cu prima zi a anului evreiesc, în care se sărbătorește momentul creației primului om, Adam, de către Dumnezeu. Aceasta sarbatoare este cea care pune accent pe relația dintre Dumnezeu și umanitate, pe dependența fiecăruia de Creatorul și Susținătorul omenirii. Întreaga festivitate se desfășoară în jurul sunetului “shofarului”, un instrument muzical sub forma de corn (de berbec), care, prin sunetele pe care le poate produce, este cel care anunță “încoronarea regilor”.

Conform tradiției evreiești, pe toată durata Zilelor Sfinte, Dumnezeu va decide cine va trăi și cine va muri în anul care tocmai a început, motiv pentru care, de Roș Hasana și Yom Kippur, evreii iau foarte serios rolul evaluării greșelilor pe care le-au făcut în anul care a trecut, cu credința și părere de rău, pentru toate evenimentele rele din viața lor. Întregul proces de pocăința poartă numele de “teshuvah”. Pe durata sărbătorii, evreii sunt încurajați să se împace cu toți cei cu care s-au certat și să-și facă planuri prin care ar putea să-și îmbunătățească viața în anul care vine. Semnificația sărbătorii este aceea de a promova pacea și liniștea interioară și întărirea motivației de a deveni o persoană mai bună. Chiar dacă tema principală a Roș Hasana se refera la viața și moarte, întreaga sărbătoare este plină de speranța pentru Noul An, pentru că evreii cred, cu tărie, ca Dumnezeu este drept și că va accepta rugăciunile lor, pentru iertarea păcatelor. Slujba specială, care se desfășoară în cadrul acestei sărbători, cu mare însemnătate în lumea evreiască, este una dintre cele mai lungi slujbe ale anului, fiind depășită ca întindere doar de către slujba oficială pentru Yom Kippur. În general, această slujbă începe înca de dimineața devreme și se încheie după-amiază, fiind atât de importantă, încât are o carte specială, destinată evenimentului în sine – Makhzor.

Cele mai cunoscute rugăciuni ale liturghiei care se desfășoară în cadrul Roș Hasana sunt “Unetaneh Tohkef” – rugăciune despre viața și moarte, și “Avienu Malkeinu”, care, în traducere liberă înseamna “Tatăl nostru, Stăpânul nostru” și care este cântată de toată comunitatea, în cor. Tradiția evreiască presupune ca toți participanții să se salute cu “L’Shanah Tovah”, ce înseamnă “Un an nou bun” sau “Să ai parte de un an bun” sau cu “L’shana tovah tikatev v’etahetem”, care înseamnă, in limba iudaică, “Sa porți semnul anului bun”. Aceste urări se referă la credința ca intreaga soarta a unui om, pentru anul care va veni, poate să fie influențată și decisă în cadrul sărbătorii Roș Hasana.

Obiceiuri de Paște: Ziua Invierii Domnului, cunoscuta si sub numele de Pasti incepe, din punct de vedere liturgic, in noaptea dinainte; la miezul noptii, cand se spune ca mormantul s-a deschis si a inviat Hristos. Chiar daca romanii participa in numar destul de mic la Sfanta Liturghie din aceasta noapte sfanta, ei vin la Slujba Invierii, pentru a lua lumina. Apoi se duc pe la casele lor, revenind, dimineata, la biserica, in locurile unde se sfinteste pasca si prinoasele.

Pesah (Paștele) este prima dintre sărbătorile de Pelerinaj, comemorează cu fast și bucurie evenimentului fondator al Ieșirii din Egipt. Denumit liturgic „vremea libertății noastre”, Pesah sărbătorindu-se în jurul mesei familiale, printr-o masă liturgică denumită „Seder”, în cadrul căreia, printr-o gestică sofisticată, prin cântări și povestiri, prin lectura Hagadei, fiecare ia cunoștință „că omul din fiecare generație trebuie să se considere ca și cum el însuși ar fi ieșit din Egipt”.

In biserica este obiceiul ca, in aceasta noapte, sa se sfinteasca painea numita pasti, fie sub forma de anafura sau anafura amestecata cu vin (in Vestul tarii). In Bucovina, aceasta paine, sub forma de prescuri, o aduc la biserica femeile, in Vinerea Mare, cand se slujeste Sfantul Maslu. Iar in zona Banatului o aduce o singura familie, in Marea Joi, ca milostenie pentru o ruda decedata in anul care a trecut, impreuna cu vin si vase.

In Moldova mai ales, dar si in alte zone ale tarii, femeile pregatesc din grau pasca. Ea se framanta din faina curata de grau, la care se adauga lapte, uneori si oua. Pasca are forma rotunda pentru ca, in popor, se crede ca scutecele lui Hristos au fost rotunde. Pe margini se pune un colac impletit in trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizand crucea pe care a fost rastignit Hristos. Intre impletituri se pune branza sarata sau dulce, framantata cu ou si stafide. Pasca se impodobeste cu ornamente din aluat – flori, spirale, frunze, etc. In anumite regiuni ale tarii, ea este un aluat simplu, ornamentat si cu cruce; aluat de paine sau de cozonac. Inainte de a se face pasca, femeile "se grijesc, se spala pe cap, se piaptana, imbraca straie curate, fac rugaciuni si apoi se apuca de plamadit". Si faza coacerii este ritulizata: "cand pun in cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereti si apoi la gura cuptorului, zicand: Cruce-n casa, / Cruce-n masa, / Cruce-n tuspatru / cornuri de casa".

Dupa cum pasca este un aliment pe care si evreii il consumau cand sarbatoreau Pastile la fel e si mielul. La pastile evreilor, fiecare cap de familie trebuia sa aleaga din turma sa un miel sau un ied de parte barbateasca, fara defectiuni corporale, pe care il pastra din ziua de 10 Nissan pana in 14, cand trebuia junghiat intre cele doua seri. Pragul si partile laterale ale casei unde se consuma, se ungeau cu sangele lui, apoi se pregatea pentru a fi fript impreuna cu toate maruntaiele in cuptor, fara ca inainte sa fie fiert sau sa i se zdrobeasca vreun os.

Legat de mielul pe care il consuma romanii de Paste in vremurile noastre, putem spune ca preparatul traditional, drobul, s-a impus intai in lumea urbana romaneasca, apoi, prin imitatie, si in cea rurala, ca un nou aliment, cu gust distinct, care a inceput sa aiba un consum specializat, ritual. Pregatirea drobului presupune utilizarea unui intreg arsenal de mirodenii, – sare, piper,enibahar, tarhon, patrunjel,marar.

Drobul a devenit, prin excelenta, alimentul care se identifica, in actualitate, aproape complet, – la fel ca pasca si ouale rosii – cu sarbatorile Pastelui. "Taierea mielului la Paste nu este altceva decat jertfa anuala a zeului din religiile precrestine.", spune Ion Ghinoiu (Varstele timpului, p. 166). Sau, am spune noi, are acest corespondent in religiile pagane, suferind o resemnificare in crestinism. Mielul este insa, mai cu seama, semnul "blandetii, al simplitatii, inocentei si puritatii. E unul dintre simbolurile Mantuitorului Hristos.

În România este important a se procura vin cașer. Cu acest vin se umple un pahar în plus, în cinstea profetului Eliahu, despre care se crede că, în noaptea de Pesah, vizitează casa fiecărui evreu. După cină se deschide ușa pentru ca profetul să poată intra, mesenii se ridică în picioare și se citesc versetele în care se imploră oprirea căderii mâniei Domnului asupra poporului evreu. Masa de Seder se încheie cu un cântec intitulat Had-gadia, care îl proclamă pe Domnul drept învingătorul suprem.

Urmează apoi împărțirea aficomenului – care reprezintă jumătate de azimă ascunsă – după care nu este permis a se mai consuma nimic. Există anumite ritualuri pentru a-i determina pe copii să rămână treji în noaptea de Seder și să urmărească cu atenție povestea Hagadei, printre acestea fiind împărțitul nucilor sau furtul de mața păstrată ca aficomen. Desertul specific se numește horoset și se prepară din mere, nucă, miere și puțin vin, care se aseamănă lutului din care evreii au construit, în robie, casele și palatul faraonului.

“Le shana aba be Ierusalaim”, adică “La anul, la Ierusalim” – este urarea de credință, transmisă din generație în generație de evreii din lumea întreagă, pentru Ierusalimul reclădit.

Culmea acestei sărbători este, bineînțeles, noaptea de „Seder” pentru care ne pregătim cu eforturi atât de mari. În această noapte suntem regi, oameni liberi! Prin lectura Hagadei urmărim pas cu pas povestirea înrobirii poporului, participăm la suferința sa și chiar mâncăm „mața” (pască sau azimă) și „maror” (rădăcini amare) care simbolizează această suferință – și ne bucurăm de eliberarea din robie, pe care o simbolizăm printr-o masă festivă; bem patru pahare cu vin, care ne bucură inimile și ne face să ne simțim ca niște adevărați regi.

De sărbătoarea de Pesah, consumul de „hameț” (pâine dospită și produse dospite din cereale) este interzis. Ni s-a poruncit să mâncăm „mața” (pască sau azimă, respectiv pâine nedospită), după cum scrie în Tora: „Nicio pâine dospită să nu mâncați în toate așezările voastre, să mâncați „mațot”. Tora ne poruncește să ne despărțim complet de „Hameț” prin arderea lui totală și să aducem acasă „mațot”.

„Hamețul” – pâinea dospită și alimentele bazate pe cereale și pâine dospită – simbolizează mândria exagerată, umflarea ego-ului individual, exploatarea tuturor resurselor în acest scop, iar uneori acest lucru este vecin cu lipsa de respect față de semeni. Fiecare om este robul propriei sale patimi, a strâmtorii personalității sale. Aceasta este obligația sa de a ieși din propria sa patimă, de a ajunge în libertate, de a se deschide față de semeni, de a asculta păsurile lor și de a avea grijă de necesitățile lor, bineînțeles fără a uita de propria sa persoană…Această libertate este simbolizată de „mața”, este libertatea care nu va dispare niciodată.

Cu cât ne vom strădui mai mult în pregătirile de sărbătoare – curățenie și arderea „hamețului” – cu atât libertatea noastră va fi mai adevărată, mai reală, iar ea va fi înscrisă pentru toate zilele anului, pentru noi și pentru toți cei din jurul nostru.

Hanukkah. Hanukkah reprezintă „Sărbătoarea inaugurării” sau se mai spune și „Sărbătoarea luminilor” care înseamnă „dedicație”. Obiectul folosit la această sărbătoare este Menorah, sfesnicul cu 8 brațe. Acea Menorah a fost luminată zilnic de către un Kohen, un fel de călugăr evreu. După Miracolul celor opt zile evreii au schimbat forma Menorei, transformând-o într-un sfesnic cu opt brațe și candela sfântă.

Ultima zi de Hanukkah este cea mai specială, este punctul culminant al Sărbătorii prin faptul că reprezintă forța cu care lăsăm „să plece de la noi” spiritul de Hanukkah, Miracolul.

Miercuri, 27 noiembrie, este Ajunul sarbatorii evreiești de Hanuka, sau Sarbatoarea Luminilor. Dupa cum a explicat dr. Aurel Vainer, președintele Federației Comunitaților Evreiești din Romania, deputat, de Hanuka evreii celebreaza minunea intamplata cu peste 2200 de ani in urma (165 i.e.a.), cand Templul Sfant din Ierusalim a fost recucerit de armata evreilor condusa de Iehuda Macabeul, redobandind valoarea sa religioasa majora pentru poporul lui Israel.

Cel mai important obiect folosit la Hanukkah, este Menorah, sfesnicul cu 8 brate, patru in partea stinga si patru in partea dreapta, iar in mijlocul acestora, putin mai inalta, se afla Shamash, candela sfinta.

Se spune ca prima Menorah a fost sculptat intr-o singura bucata de aur si a avut sapte brate, reprezentind zilele saptaminii. Acea Menorah a fost luminata zilnic de catre un Kohen, un fel de calugar evreu. Dupa Miracolul celor opt zile, evreii au schimbat forma Menorei, transformind-o intr-un sfesnic cu opt brate si candela sfinta.

Pentru luminarea Menorei se poate folosi ulei sau luminari. In prima noapte de Hanukkah, se aprinde prima data Shamashul, iar cu ajutorul acesteia se aprinde ultima luminare din partea dreapta a sfesnicului. Fiecare luminare trebuie sa arate cite nopti au trecut. In fiecare seara se aprinde cu ajutorul Shamashului cite o luminare, care este asezata in partea stinga a luminarii aprinse cu o seara inainte. In cazul in care peste noapte sau lipsa de acasa, este nevoie sa se stinga luminarile, reaprinderea lor se face in felul urmator: se aprinde Shamashul si apoi pe rind, de la stinga la dreapta, se aprinde fiecare luminare, intotdeauna cea mai noua fiind prima aprinsa dupa Shamash. La sfirsit se pune Shamashul la locul ei.

Daca nu sunt folosite in totalitate, luminarile se pastreaza, este interzisa folosirea lor in alte scopuri.

In prima noapte de Hanukkah la aprinderea Shamashului se spun trei rugaciuni:

Prima rugaciune este catre Dumnezeul nostru, Conducatorul lumii, pentru ca ne pazeste viata si sanatatea si pentru ca ne daruieste acest anotimp de slava.

A doua rugaciune este pentru ca ne daruieste aceste minuni si ne indeamna sa ne bucuram de Lumina de Hanukkah.

A treia rugaciune este pentru miracolul savirsit de catre Dumnezeul nostru pentru inaintasii nostri care au eliberat Templul din Ierusalim.

A doua si a treia rugaciune se spun in fiecare seara, la aprinderea fiecarei luminari din Menorah. Pentru ca aprinderea unei luminari coincide cu Sabatul, in seara de Vineri se spun toate rugaciunile, cele pentru Hanukkah si cele pentru Sabat. Dimineata si la amiaza, inainte si dupa fiecare masa, cel mai in virsta membru al familiei obisnuieste sa spuna niste rugaciuni speciale, intru Slava Dumnezeului nostru.

De asemenea, dupa aprinderea fiecarei luminari si rostirea rugaciunilor, se obisnuieste ca unii membri ai familiei sa cinte niste cintece, un fel de colinzi, cele mai cunoscute sunt "Stinca timpurilor" (Maoz Tzur) – unde se vorbeste despre cit de multe ori Dumnezeu a salvat poporul evreu de la pieire, si "Lumini sfinte" cintec care glorifica miracolele si minunile infaptuite de Dumnezeu.

In fiecare zi de Hanukkah se obisnuieste a se da copiilor mici cadouri, constind in banuti, dulciuri, alune sau nuci.

In ultimii zeci de ani insa, datorita puternicei influente al lui Mos Craciun, majoritatea evreilor, in special cei din tarile occidentale, au initiat "obiceiul cadourilor" pentru copii, pentru ca acestia sa nu se simta frustrati din cauza ca, prietenii lor care nu sunt evrei primesc cadouri de la Mos Craciun. Asa ca astazi, foarte multi copii evrei considera Hanukkah un fel de Mos Craciun evreiesc.

In cele opt zile de Hanukkah, evreii obisnuiesc sa manince mincaruri prajite in ulei. Cele mai cunoscute specialitati sunt: clatitele cu cartofi (latkes) si gogosii cu jeleu (sufganiot).

Clatitele cu cartofi se prepara ca un aluat obisnuit de clatite, in care se adauga cartofi fierti, ceapa, faina, ou, drojdie si se prajesc in ulei, se servesc cu compot, gem de mere sau smintina.

Gogosii cu jeleu se prepara ca si gogosii obisnuiti, numai ca inainte de a-i praji se umplu cu gem-jeleu si apoi se prajesc in ulei incins.

Ultima zi de Hanukkah este cea mai speciala, pentru ca este punctul culminant al Sarbatorii, prin faptul ca reprezinta forta cu care lasam "sa plece de la noi" spiritul de Hanukkah, Miracolul.

Sucot sau sărbătoarea corturilor (colibelor): Sucot reprezintă una din cele mai importante sărbători pentru evrei și este dedicat amintirii ieșirii evreilor din Egipt. Are loc între 15-21 al lunii Tisrei (prima lună a calendarului ebraic, zodia corespunzătoare fiind balanța).

Această sărbătoare se petrece în timpul culesului, de aceea este supranumită și sărbătoarea bucuriei. De Sucot se ridică suca, un cort sau o colibă împodobită cu flori, crengi, fructe și alte ornamente acoperită cu crengi sau stuf. Pe parcursul sărbătorii familia mănâncă în sucă.

Suca poate fi ridicată acasă ori la sinagogă. În primele două zile de Sucot nu se lucrează, urmează patru ziile când nu există interdicția de a de a munci, iar în ultimele două zile din nou nu se lucrează, și ultima zi este dedicată morților la sinagogă.

Căsătoria a fost foarte importantă în civilizație evreiească, scopul primordial al mariajului era procrearea. „Orice bărbat este obligat să se căsătorească ca să aibă copii, iar cel ce nu împlinește această sarcină se aseamănă cu unul care varsă sânge, care micșorează chipul (lui Dumnezeu) și face ca Prezența Divină să se îndepărteze din Israel”.

Căsătoria între evrei se face între vârsta de 12 și de 20 de ani, fetele se căsătoresc până la 19 de ani, unde părinții stabilesc partener pentru ele înainte de 12 ani.

Petrecerea burlacilor – Kabbalat Panim: Viitorii miri nu trebuie să se vadă timp de o săptămână inainte de nuntă. În acest interval, fiecare organizează câte o petrecere, numită „Kabbalat Panim”, echivalentă cu petrecerea burlacilor, respectiv a „burlacitelor”. În această sărbătorire, cei doi sunt asemănați cu un rege și o regină. Viitoarea mireasă își primește invitatele așezată pe un tron, iar pe viitorul mire prietenii îl înconjoară cu cântece și toasturi.

De asemenea, la această sărbătorire participă și soacrele cuplului. Cele două trebuie să spargă împreună o farfurie, asemănată cu strânsă legătură dintre miri.

Astfel, viitorul mariaj este la fel de fragil precum o farfurie, care se sparge în bucăți, nemaiputând fi reparată. Tinerii trebuie să fie foarte atenți, serioși și iubitori.

Acoperirea miresei cu voal – Baddeken: În cele șapte zile rămase până la nunta cei doi logodnici se mai văd doar cu prilejul ritualului de acoperire cu voal a miresei, numit Baddeken. Mirele, însoțit de familie și prieteni, intră în camera fetei și îi acoperă chipul cu voal. Tradiția acestui gest datează din vremuri biblice, Isac fiind cel care și-a acoperit viitoarea soție, pe Rebecca, cu un val menit să arate că dragostea lui este mult mai profundă și nu se limitează la aspectul fizic.

În simbolistica mai modernă gestul semnifică faptul că, din momentul căsătoriei, mirele este cel care-i va asigură miresei hainele și toată protecția necesară.

Locul femeilor și a bărbaților în sinagogă: Motivul principal pentru care femeile si barbatii nu impart acelasi spatiu la sinagoga este legat de conceptul iudaic numit tzniut (in traducere aproximativa: modestie). Acest concept prevede, alaturi de norme privitoare la imbracaminte si mod de comportare (care trebuie sa fie, ambele, decente), ca femeile si barbatii sa ramana separati in lacasele de cult, in timpul rugaciunilor, pentru a asigura un comportament decent si a preveni o stare de spirit nepotrivita. Structura care separa intre barbati si femei (putand fi o perdea, o structura de lem, caramida, metal, etc.) poarta numele de mehitza. O alta idee care sta la baza acestei practici este aceea ca in cadrul ritualului, femeile nu au acelasi rol cu cel al barbatilor, fiind scutite de indeplinirea poruncilor pozitive ale Torei pentru care exista o perioada de timp bine delimitata (in ebraica: mitzvot ase she'hazman grama).

De mentionat ca obiceiurile legate de separarea sexelor variaza in functie de comunitate. In timp ce in cercurile mai religioase aceasta separare este mult mai stricta, incluzand, in anumite cazuri, toate aspectele vietii (nu numai cele legate de sinagoga si ritual), in cercurile iudaice reformate si reconstructioniste si in unele sinagogi conservatoare, neafiliate si chiar ortodoxe s-a renuntat la aceasta separare.

I.4. Antisemitismul

Termenul de antisemitism seminifică ostilitatea față de evrei, fundamentată de discriminare religioasă sau rasială. Conform Dicționarului Explicativ al limbii române termenul antisemitism înseamnă atitudine, concepție reacționară, rasistă, de ură contra evreilor, provocată de clasele exploatatoare, cu scopul de a crea diversiune și a sparge unitatea de luptă a clasei muncitoare.

Istoric, termenul s-a răspândit începând cu anul 1879, după crearea partidului social-creștin de pastorul Adolf Stoker în Imperiul German în timpul împăratului Wilhelm I (1871-1888) și cancelarului Otto von Bismark (1871-1890).

Antisemitismul față de evrei are rădăcini adânci în istorie, începând cu Evul Mediu, acesta a început să se manifeste în țările Europei Centrale și de Vest. Evreii au fost obligați să poarte semne distinctive pentru a fi deosebiți de ceilalți, au fost obligați să locuiască în cartiere speciale numite ghetouri, erau forțați să poarte steaua galbenă, pălărie cu cornet, haine gri sau negre, însă aceste semne distinctive nu mai însemnau mare nenorocire pentru ei, în comparație cu uciderea lor în masă, jaful și devastările comunităților lor.

În Europa evreii au fost considerați o minoritate care se diferențiază prin credințe, cultură și mod de viață de majoritatea creștină. Manifestările de ură și izbucnirile de violență împotriva evreilor a fost partea istoriei.

Antisemitismul a atins o mare parte în ideologia nazistă care descria istoria umană drept o luptă între rase. Această ideologie a devenit un stimulent important în procesul care a condus la distrugerea în masă a evreilor în prioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Rădăcinile antisemitismului românesc se împletesc cu originile statului modern român și cu apariția bogatei tradiții culturale naținale care a însoțit unirea principatelor, independența și crearea României Mari.

S-a manifestat în România între cele două războaie mondiale și are o filiație directă din evenimentele majore ale dezvoltării țării începută la jumătatea secolului al XIX-lea. Din motive care puteau diferi de la o persoană la alta, sau de la un grup la altul, înn viața politică, culturală și spirituală a societății românești au existat curente antisemite. Acestea au fost prezente în cea mai mare parte a secolului care a precedat ascensiunea la puterea a Partidului Național Creștin în 1937, instalarea dictaturii regale în 1938 și a statului național-legionar condus de Ion Antonescu în 1940, respectiv pentru mare parte din secolul ce a culminat cu Holocaustul.

În 1923, „capul” antisemitismului din România era A.C. Cuza (1858-1947) . Doctrina lui a fost axată pe un antisemitism total, care a cerut ca evreii să fie excluse din societatea românească. Ura lui impotriva evreilor era mare, a negat și a nerecunoscut Vechiul Testament afirmând că Iisus nu a fost un fiu al lui Israel, ci un galilean de rasă ariană.

Primul Decret – Lege a fost promulgat sub semnătura regelui Carol al II-lea, al inginerului Ion Gigurtu, președinte al Consiliului de Miniștri și al ministrului de Justiție I.V. Gruia. Acest Decret – Lege cuprindea punerea bazelor noului statut juridic al evreilor în societatea românească, care a apărut în 1940 și au fost stabilite mai multe criterii ca: criteriile de definire a calității de evreu; drepturile; restricțiile evreilor și împărțirea lor în diferite categorii, mai exact în trei categorii. În categoria întâia intrau evreii veniți în România după 1918; din categoria a doua fac parte cei care au luptat în războaiele României, cei răniți, urmașii celor morți în războaiele ș.a.m. În a treia categorie sunt evidențiate marea masă a populației evreiești din teritoriul Vechiului Regat.

Octavian Goga și Alexandru I. Cuza au fost produsul regimului politic tradițional la jumătatea secolului al XIX-lea și moștenit de România Mare după primul război mondial, ei au condeput strategiile politice, și au bazat unul pe celălalt până când puterea lor s-a evaporat. Mișcarea Garda de Fier a fost fondată de către Corneliu Zelea Codreanu. Octavian Goga și A.I.Cuza au creat cercuri conducătoare culturale și religioase din România, iar Garda de Fier era împotriva a acestei cercuri conducătoare.

Antisemitismul a fost un element important al ideologiei Gărzii de Fier, în anul 1937 Corneliu Zelea Codreanu în circulara sa nr. 119 a scris: „Misiunea istorică a generației noastre este rezolvarea problemei judovești. Toate luptele noastre de peste 15 ani, scopul acesta l-au avut și toate sforțările vieții de acum încoace, scopul acesta îl vor avea”.

Antisemitismul Gărzii de Fier asculta de vocile din trecut ale intoleraței antisemite românești care a inspirat pe A.I.Cuza și pe alții în deceniile de dinaintea apariției pe scenă a Gărzii de Fier. În cartea lui C. Z. Codreanu numită Pentru legionari el a mărturisit în mod deosebit inspirația primită de la alți furnizori de antisemitism modern, temele au fost absorbite de Legiune ca refuzul dreptului la cetățenie, invazia masivă a evreilor din Est, suprapopularea evreiască din orașele românești, reprezentarea intereselor străine și controlul presei. Antisemitismul gardist era direcționat împotriva evreilor și totodată împotriva „iudaizării” României. El adoptase dictatura ca principiu organizațional și violența ca instrument de combatere a amenințării „statului iudeu” instituit în jurul Talmudului și al Cahalului și în forma bosșevismului și a comunismului. Antisemitismul gardist a glorificat lupta spirituală și moralitatea întemeiată pe imaginile mistice ale Bisericii Ortodoxe Române.

Componenta antisemitismului legionar a mers la temele tradiționale antisemite a Bisericii, Garda de Fier a folosit miturile Protocoalelor Înțelepților Sionului pentru propaganda. Codreanu a scos în evidență legătura național – religioasă acuzând evreii de distrugerea „legăturii spirituale” dintre poporul român și Dumnezeu, astfel încât ei puteau ei puteau ruina națiunea română.

Antisemitismul Gărzii de Fier nu se limita la considerații abstracte despre natura evreilor, a românilor și a relațiilor dintre ei. În 1938 un preot român ortodox, Alexandru Răzmeriță, a descris un plan de eliminare totală din orașe și deportarea lor în lagărele de muncă forțată la țară, încercarea de a fugi din lagăre urma să fie pedepsită cu executarea.

Capitolul II – Evreii în perioada celui de-al Doilea Război Mondial

II.1. Evreii din Europa Centrală și de Est

În Europa evreii au fost întotdeauna acei oameni, minoritate, care au fost diferențiate prin mod de viață, prin credință, și cultură. Atitudinea creștinilor din Europa în ceea ce îi privește pe evrei, a fost ambiguu.

În statele din Europa Centrală și de Est evreimea a preluat limba națională, au împrumutat elementele specifice culturilor naționale din statele în care trăiau și a contribuit la crearea unui mediu de afaceri.

În 1930 a apărut mișcarea de dreapta în Europa Centrală și de Est care au exacerbat naționalismul popoarelor și ura împotriva evreilor.

În Polonia evreii au reprezentat în 1921, 10,5% din populația țării, în anii 1930 s-a impus legea antievreiască, în perioadele 1930-1936 au emigrat 80 000 de evrei în Palestina. Polonia era una din țările cele mai afectate de al doilea război mondial, acolo au murit cei mai mulți evrei în Holocaust. Jean – Charles Szurek în articolul Juifs et Polanais descrie că în spațiul polonez au existat istoriografii paralele, una a naționalilor polonezi și una a minorităților și a evreilor în particular. Jean – Charles Szurek încearcă să urmărească caracteristicile istoriografiei poloneze și evreiești pentru perioada 1918-1939.

După modificările de frontier de după Primul Război Mondial a apărut ca stat nou Estonia, Lituania, Letonia, și s-a creat Polonia Mare. În toate statele naționale recent formate au existat minorități pe care societatea a încercat să le integreze, pe acest fundal a reapărut problema evreiască. În Polonia evreii au primit drepturi civice constituționale, pentru ei situația era mai grea, deoarece în majoritatea statelor nu au fost recunoscuți ca minoritate etnică, ci numai ca minoritate religioasă. Această nouă situație a dus la deteriorarea segmentării comunității evreiești.

După recucerirea independenței, Polonia a reapărut ca un stat pe harta politică a Europei. Grupurile sociale evreiești erau destul de mari, făceau parte din grupul Askenazi, provenit din Germania.

În „Polonia Congresului", fosta țaristă, cuprinzând Varșovia și Lublin, modernizarea economiei a tras multe lucrători cu sine, mulți au aderat la mișcarea socialistă sau comunistă. De altfel evreii au dovedit un mai mare atașament față de istoria Poloniei, în 1830 și în 1863 ele au participat la insurecțiile poloneze antițariste.

In Belorusia și Lituania trăiau peste 3 milioane de evrei, mai ales în orașe și târguri. Cultura lor era idiș, au fost vorbitori de rusă, și realizatori ai unei culturi cu tenta religioasă tradițională. Și-au pastrat identitatea proprie, au învățat în școli proprii, nesubvenționate de stat. Câteva familii au trimis copiii la școlile de stat poloneze ca să dezvoltă cultura evreiască în limba maternă, adică poloneză. Mulți evrei s-au identificat însă sub raport cultural cu cultura poloneză.

Sub raport politic una dintre coordonate a reprezentat-o "politica evreiască"- politica comunitara a liderilor aleși. Paralel s-a dezvoltat o puternică mișcare sionistă și o miscare antireligioasă de stânga-"Bund", formând un partid foarte puternic.

În noiembrie 1917, în contextul schimbărilor teritoriale care se prefigurau, prin „Declarația Balfour", guvernul britanic recunoaște dreptul evreilor de a avea un „cămin național". Tot atunci, în răsăritul Europei, în revoluția bolșevică, evreii erau implicați direct fie că protagoniști fie că victime. În acest context european, mulți evrei au emigrat spre America.

Totodată în Polonia s-a conturat o nouă politică evreiască, bazată pe impunerea criteriului național-autonomie națională, afirmarea culturii și instituțiilor evreiești. Politica Poloniei față de evrei viza orientarea naționalistă, „Polonia polonezilor", și nerecunoașterea și îngrădirea drepturilor evreilor. Treptat, în perioada interbelică s-a accentuat ideologia naționalistă cu note xenofobe și antisemite, mai ales în lumea studențească.

După Primul Război Mondial, Polonia a dezvoltat la nivelul clasei politice o ideologie naționalistă care viza crearea unui stat catolic, monolitic, văzând în evreu un element străin, periculos, ostil de care trebuia să scape.

Memoria evreiască identifică cuvântul Polonia ca loc sombolic al Genocidului, simbolizaează moartea, și grație acțiunii de „rememorare” al unei mâini de intelectuali catolici.

În Austria populația evreiască a fost redusă și concentrată în Viena; foametea și nevoile, penuria de după război au exacerbat antisemitismul. Evreii în viața politică au au avut un rol important, partidele antisemite erau Partidul Socialist Creștin și Partidul Popular Germania Mare dintre care Partidul Naționalist Creștin a fost cel mai antisemit, naziștii.

Cehoslovacia a fost fondată în 28 octombrie 1918 care a inclus teritorii cehe ca Boemia, Moravia, Sileza austriacă; Slovacia și Rutenia Subcarpatică. După ocupația nazistă din 15 martie 1939 Slovacia a devenit un stat semi-independent, după al Doilea Război Mondial Republica Cehoslovacia a fost reînființată.

În anul 1921 au existat 354.342 de evrei și au reprezentat 2,6% din populația totală care a fost distribuită inegal între diferite părți ale statului. În Slovacia au existat 120.000 de evrei și aproximativ 130.000 de evrei în Rutenia Subcarpatică.

La începutul lunii noiembrie 1938 Cehoslovacia a cedat Ungariei sudul Slovaciei, autoritățile slovace au impus ca evreii străini și săraci din partea slovacă să fie mutați în zonele cedate. La 14 martie 1939, după ce statul slovac a devenit independent, guvernul slovac a emis multe decrete antievreiești. Acestea au limitat participarea evreilor în economie și profesiile liberale, au fost forțate ieșirea lor din serviciul public și armată, a fost înființată unități speciale de muncă pentru evrei.

În Cehoslovacia ideea sionistă nu a avut mulți adepți în perioada interbelică, puțini evrei au vrut să emigreze. În 29 septemberie 1938 s-a semnat Acordul de la Munchen, în aceea perioada guvernul ceh s-a alăturat politicii de dreapta; intelectualii și studenții evrei au fost expulzați din universități.

În Europa Centrală și de Est a fost remarcată creșterea naționalismului non-liberal, această creștere era caracterizată prin relații tensionate între noile state-națiuni și minoritățile lor etnice.

II.2. Politica României față de evreii

II.2.1. Relațiile româno-germane în perioada regimului Antonescu

Pro – occidentalul Ion Antonescu a trecut de partea Germaniei și a condus România în război împotriva Aliaților, această a urmat alianța României cu Germania care a intervenit pe fundalul erodării treptate a ordinii internaționale stabilite la sfârșitul primului război mondial. Renașterea Germaniei s-a desfășurat după formarea guvernului Național – Soocialist și implicarea crescândă a Uniunii Sovietice în relațiile internaționale europene.

La începutul anilor 20 relațiile româno-germane cuprindeau restabilirea comerțului bilateral și datoriile germanilor pentru daunele provocate în primul război mondial unde germanii au fost interesați mai ales de comerț, și românii au dorit să rezolve problema datoriilor. În 1928 politica germană era de o strictă neutralitate din faptul că guvernul de la Berlin a acționat cu multă precauție, aceasta rezultă că Germania este interesat de politica și de economie.

Relațiile economice româno-germane s-au îmbunătățit, în 1936 Germania apropiază de România; oficialii români doreau să aibă sub control revizionismul maghiar și să protejeze România împotriva potențialelor amenințări sovietice.

Politica externă nazistă a ajutat pe România să reducă efectele crizei economice mondiale și în 1938 Germania a devenit partenerul comercial al României, care a beneficiat de peste 50% din comerțul extern al României.

Relațiile politice româno-germane au fost slabe, politica revizionistă a Germaniei a fost interesată în schimbarea politicii sale interne, a sprijinit grupurile de extremă dreaptă și antisemite care au ajutat la deteriorarea ordinii democratice din România. În 1930 Berlin a adus etnicii germani români sub controlul său. Antisemitismul în Germania a devenit o doctrină oficială, creșterea acestora a intensificat antisemitismul românesc.

Regimul Antonescu

În anul 1940, într-un manifest către țară a mareșalului Ion Antonescu era vorbele acelea: „Programul vi-l voi prezenta ca să-l judecați cu toții. el va izvorî pe de-a întregul din crezul naționalismului integral”. Pentru el naționalismul s-a manifestat prin: intoleranță față de pluralismul etnic; omogenizarea etnică a națiunii române, și eliminarea străinilor și a evreilor. Crezul acesta a stat la baza programului de românizare care a fost adoptată de Conducător ca politică de stat și ca acțiune practică. Legislația antievreiască a constituit instrumentul esențial pentru înfăptuirea românizării și restructurării etnice a societății românești. Aplicarea legislației antievreiești a contribuit la „scuturarea proprietății românești de vâscul străin și înlăturarea rolului covârșitor al evreilor din viața economică”.

Între septembrie 1940 și ianuarie 1941 s-a instaurat dictatura mareșalului Ion Antonescu împotriva populației evreiești, un regim de teroare, și anume interzicerea căsătoriilor mixte, obținerea numelui românești și a convertirii acestuia la creștinism, și obligația de a purta steaua galbenă. Violențele împotriva evreilor și expulzările din locuințele lor au rezultat fapte de uciderea lor de către membrii Gărzii de Fier.

În legislația antievreiască condusă de regimul Antonescu au fost socotiți evrei cei cu ambii părinți sau numai unul, fără să ține seama că ei sau părinții lor sunt sau nu de religie creștină, taina botezului nu putea să schimbe destinul sângelui mozaic. Determinarea calității de evreu a fost o problemă de bază și în contextul legislației antievreiești din perioada regimului Antonescu.

Calitatea de evreu demonstrează că principiul rasismului politic a devenit baza juridică a legislației antievreiești, problema principală a fost că evreii nu au fost sancționați pentru ceea ce au făcut, ci pentru ceea ce erau. Evreitatea a fost marcată unei inferiorități rasiale și a unui greșeli în sine. Multe lucruri au fost interzise, de exemplu căsătoria între români de sânge și între evrei, convertirea la creștinism a celor de religie mozaică, a mai fost interzisă trecerea creștinism și angajarea de către evrei a personalului casnic creștin.

Din 8 august 1940, statutul juridic al evreilor s-a schimbat privind decretele – lege din 4 octombrie 1940 care dădea dreptul deținătorilor de proprietăți rurale să-și vândă proprietățile „românilor de sânge” cu exercitarea dreptului de preempțiune pentru Ministerul Agriculturii. În 12 noiembrie 1940 și 4 mai 1941, promulgată de Guvernul Antonescu, a fost stipulată trecerea proprietăților rurale evreiești în patrimoniul statului imediat după publicarea legilor în Monitorul Oficial. Au fost revocate terenurile arabile și neproductive; viile; iazurile; livezile; grădinile de zarzavat și de flori; pădurile; liniile de căi ferate; fabricile agricole de spirt și industriile forestiere. Pentru evrei a mai fost interzisă dreptul de a dobândi proprietăți rurale în România. „Împreună cu izgonirea evreilor din mediul rural aceste decrete au asigurat românizarea totală a satelor românești”.

Proprietatea evreiască în teritoriile eliberate de trupele după intrarea României în război, la 22 iunie 1941, la 3 septembrie 1941 s-a adoptat o lege prin care a fost stabilită intrarea în patrimoniul statului român a bunurilor evreiești aflate în basarabia și Bucovina de Nord, „fără somație și alte formalități”, în aceste provincii statul român a intrat în posesia a 27.091 de hectare suprafață arabilă și 141 de bunuri industriale legate de economia rurală. La 16 decembrie 1941 Ion Antonescu a semnat decretul-lege pentru recensământul locuitorilor de ”sânge evreiesc” și a dispus să se numeroteze populația de ”sânge evreiesc” din țară, bazându-se pe o statistică completă.

Situația evreilor în învățământ în timpul regimului Antonescu

Prin decretul – lege din 14 octombrie 1940 situația evreilor în ânvățământ era foarte grea, ei nu puteau fi profesori în școlile publice, școlile românești creștine private și școlile fondate de alt grup etnic creștin. Decretul – lege din 21 februarie 1941 cuprindea permiterea evreilor pentru înscrierea în școli confesionale, școlile private fiind autorizate să primească elevi ai căror părinți erau unul evreu iar celălalt creștin.

La 15 noiembrie 1940 s-a interzis studenților evrei să-și facă studiile în străinătate și să beneficieze de avantajele schimbului de valută.

A mai fost interzisă consultarea și utilizarea în bibliotecile publice a cărților având autori evrei întocmindu-se în acest scop un tabel a autorilor evrei, acest tabel a fost afișat în biblioteci și în librării. Totodată a fost permisă crearea unor școli și licee evreiești separate.

Statutul militar al evreilor

În decretul – lege din 4 decembrie 1940 statutul juridic miliar al evreilor din România prevede obligațiile de ordin fiscal a lor, cei care nu puteau plăti erau forțați de muncă în folosul public.

Conform decretului – lege din 9 august 1940, evreii erau excluși de la serviciul militar, totdată au fost obligați pentru plătirea taxelor militare statornicite prin legi potrivit nevoilor statului. Evreii au fost excluși de la pregătirea premilitară, și au fost obligați la plătirea taxelor timp de 3 ani, o taxă prevăzută pentru premilitari în legea asupra taxelor militare datorate de evrei.

Decretul – lege nr. 132 din 20 ianuarie 1941 prevedea mărirea taxelor militare datorate de fiecare evreu, ei erau obligați să plătească taxe și evreii rechiziționați la muncă în diverse întreprinderi, erau scutite de taxe numai cadrele militare pensionate.

Profesiile liberale

De 16 octombrie avocații evrei nu mai puteau pleda numai în procese între evrei: „nici o societate, indiferent de originea capitalurilor și rasa administratorilor ei, nu va putea fi considerată evreiască, avocații evrei vor trebui să-și cedeze dosarele colegilor creștini în toate cazurile în care procesele nu vor cuprinde exclusiv persoane fizice evrei”.

De 2 octombrie un alt decret – lege au fost interzise transferarea farmaciilor de către evrei, meseriile de farmacist și droghist. Decretul – lege din 15 noiembrie privind organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor a fost prescrisă ca medicii evrei sau botezați să se formeze într-o asociație. Colegiul Medicilor Creștini a interzis medicilor evrei să-și facă reclamă în ziare, numai anunțurile cu mențiunea „medic evreu” au fost autorizate.

În articolele din decret – lege a Generalului Antonescu privind interzicerea arendării farmaciilor la evrei afirma că farmaciile de orice categorie nu putea fi arendate evreilor și că toate contractele de arendare rămân desființate pe data intrării în vigoare a prezentului decret. Evreii nu puteau întrebuința în farmaciile proprietarilor de altă origine etnică.

Comerțul și munca

Decretul – lege din 11 octombrie interzicea firmelor evreiești participarea licitațiilor publice de resortul Ministerului de Justiție, o altă hotărâre din 10 octombrie anulează cesiunea debitelor de tutun la evrei.

La 28 decembrie 1940 Ministerul Regal al Muncii a hotărât că eliberarea „certificatului de capacitate profesională” pentru muncitorii și meșterii evrei era suspendată.

Decretul – lege nr. 3984 din 5 decembrie 1940 cuprindea că evreii din România erau obligați „de a presta munci în interes obștesc… în folosul Ministerului Apărării Naționale, ori în folosul celorlalte departamente sau instituțiuni publice de acord cu Ministerul Apărării Naționale, care prin Cercurile de Recrutare, ține controlul evreilor având această obligațiune”. Tot în decretul – lege nr. 2984 era stipulată că „pe tot timpul efectuării muncilor de interes obștesc evreii sunt supuși atât regimului cât și jurisdicției militare”.

II.3. Politica Ungariei față de evreii din Nord-Vestul Transilvaniei

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial pe continentul european puterile Axei (Germania și Italia), prin sentința Dictatului de la Viena, au dezmembrat din corpul României partea de nord-vest a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.492 kmp și cu o populație de 2.630.000 de locuitori, care a fost trecută sub stăpânirea Ungariei. Din această populație a făcut parte și etnia evreiască; în situația politică schimbată după ce a ajuns sub stăpânirea Ungariei. În 30 din populație evreiască a trecut sub stăpânirea Ungariei aproximativ 149.392 de locuitori pentru care s-au adăugat circa 1.700 de evrei de religie mozaică.

Politica Ungariei față de evreii care au fost preluați de la statul român în urma dictatului de la Viena, la început a urmărit restrângerea prin lege a activității și influenței evreilor în domeniile economic și social, după care au urmat măsuri de lichidare a problemei evreiești.

În viziunea politicienilor maghiari, evreimea pe nord-vestul Transilvaniei a fost considerată un adversar politic al statului ungar și al regimului, instaurat după 1940; forțe politice de dreapta, până la cele fasciste, au calificat evreimea din acest spațiu geografic ca dușman declarat, iar existența ei incompatibilă cu viața de stat și socială statornicită în Ungaria.

După Primul Război Mondial Ungaria a fost aliatul al celui de-al treilea Reich. În 1918 regatul ungar a devenit unul dintre marii învinși ai războiului. Pentru a remedia ceea ce era considerat ca inechitățile de la Trianon, în anul 1930 Ungaria decide să își urmeze obiectivele revizioniste cu cel de-al treilea Reich. Ungaria și Germania nazistă au dorit să șteargă ordinea mondială creată după Primul Război Mondial. Scopul lor era Mica Antantă, unde Cehoslovacia, România și Iugoslavia au fost principalii beneficiarii ai dezintegrării Ungariei Mari. Înainte de anexarea Austriei de către Germania, în data de 12 martie, anul 1938, cu o săptămână înainte, guvernul ungar a inițiat un program de reînarmare, care a urmat adoptarea primei legi antievreiești importante. Cele două teme îngemănate, revizionismul și chestiunea evreiască, au devenit dominante în politica internă și externă a Ungariei.

Alinierea Ungariei la al treilea Reich a dat primele rezultate la scurtă vreme după ce democrațiile occidentale au capitulat la München (29 septembrie 1938) în fața cererilor naziste de rezolvare a crizei regiunii Sudete, în Cehoslovacia. Din 2 noiembrie 1938, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano, miniștrii de Externe ai Germaniei și Italiei au negociat între ei, Ungaria obținea de la Cehoslovacia Provincia de Sus (Felvidék) și vestul Ruteniei Carpatice. După dezmembrarea Cehoslovaciei, în martie 1939, Ungaria obținea Rutenia Carpatică (Kárpátalja).

Ambițiile revizioniste ale Ungariei erau indirect încurajate de Pactul Germano-Sovietic numit Pactul de Neagresiune (august 1939), în ai cărui termeni URSS primea regiunile ale Europei de Est, inclusiv România. URSS a acționat împotriva României atâta timp cât Franța, cel mai activ susținător al acestei țări, era încă socotită cea mai mare putere militară a Europei.

În data de 26 iunie 1940, după trei zile după ce Franța a fost silită să semneze armistițiul, guvernul sovietic a emis un ultimatum, el cerea că în câteva zile România să renunțe la Basarabia și Bucovina de Nord.

Anexarea acestor teritorii a fost precedată de o campanie de către sovietici împotriva României. Campania a atras atenția oficialilor guvernamentali maghiari, care au început să elaboreze planuri pentru o posibilă recâștigare a Transilvaniei, concomitent cu așteptata ocupare de către sovietici a provinciilor estice ale României. Liderii guvernului și statului maghiar l-au contactat pe Hitler în iulie 1940 pentru a-i prezenta poziția lor cu privire la Transilvania. Führerul a avut nevoie de Ungaria și de România, ca aliați în plănuita invadare a Uniunii Sovietice. Liderii celor două țări au fost sfătuiți să își rezolve diferendele prin negocieri.

Negocierile româno – ungare au început la 16 august 1940 la Turnu – Severin, negocierea nu a avut sfârșit pașnic, după zece zile au cerut ajutorul Germaniei. Acordul între Ciano și Ribbentrop a fost semnat la 30 august 1940, care se mai poate numi al doilea arbitraj de la Viena. Termenii acestui acord era că Ungaria a primit o suprafață de 43.591 km2 cu un număr de 2,5 de milioane de locuitori care include jumătatea de nord a Transilvaniei (Sălaj, Bistrița-Năsăud, Ciuc și Someș), județul Bihor, Trei Scaune, Mureș-Turda și județul ClujTransilvania de Nord a fost anexată la 13 septembrie, iar teritoriul a fost încorporat de către Ungaria printr-o lege care a fost adoptată de către Parlamentul maghiar în data de 2 octombrie 1940.

În tabelul de mai jos este prezentată populația evreiască probabilă din nord-vestul Transilvaniei după naționalitate și religie mozaică, care a fost cedată Ungariei în data de 30 august 1940 și partea aceea care a rămas în România.

Tabel 1

Sursă: V.T.Ciubăncan, M.I.Ganea, I.V.Ranca, Drumul Holocaustului. Calvarul evreilor din nord-vestul Transilvaniei sub ocupația Ungariei. 5 IX 1940- 25 X 1944, Editura Ciubăncan, Cluj Napoca, 1995, p. 1

Tabelul 2 cuprinde compoziția național-etnică a Transilvaniei, aceasta a variat în cursul celor trei decenii care au precedat împărțirea ei.

Populația din partea Transilvaniei care a fost cedată Ungariei

Tabel 2

Sursă: V.T.Ciubăncan, M.I.Ganea, I.V.Ranca, Drumul Holocaustului. Calvarul evreilor din nord-vestul Transilvaniei sub ocupația Ungariei. 5 IX 1940- 25 X 1944, Editura Ciubăncan, Cluj Napoca, 1995, p. 261

Înainte de împărțirea Transilvaniei, populația evreiască era de aproximativ de 200.000 de persoane dintre care 164.052 au trăit pe teritoriile care au fost cedate Ungariei. În 1940, după împărțirea Transilvaniei, evreii au avut o perioadă foarte rea în partea care i-a revenit Ungariei, au fost victimele mediului istoric în care au trăit.

Măsurile discriminatorii i-au afectat pe evrei în interesele lor economice și educaționale, în aceea vreme lucrau în afaceri și în profesiune libere și au reușit să reziste prin evitarea legilor, slujbașii civili au fost demiși, iar elevii și studenții s-au văzut aproape total excluși din sistemul de învățământ de stat.

În vara anului 1941 populația evreiască din Transilvania de Nord a suferit în urma campaniei împotriva evreilor „străini”, între 16.000 și 18.000 de evrei au fost deportați din întreaga Ungarie unde foarte mulți au fost uciși.

II.3.1. Planul director de ghetoizare și concentrarea evreilor

Planul director elaborat de experții antievreiești au recomandat ca ghetoizarea și concentrarea evreilor să se facă în etapele distincte. Evreii din comunitățile rurale și din orașele mai mici urmau să fie adunați și transferați temporar în sinagogi sau în clădiri aparținând comunității; după primele investigații în căutare de obiecte valoroase în ghetourile locale evreii adunați din comunitățile rurale și din orașele mici urmau să fie transferați în ghetourile din orașele mai mari aflate în vecinătate, de regulă în reședințele de județ; în orașele mari evreii au fost adunați și transferați în zone special desemnate care au putut servi ca ghetou; evreii erau concentrați în zone aflate în apropierea căii ferate ca să fie mai repede îmbarcați și deportați.

Planurile de implementare a operațiunilor de ghetoizare și deportare au subliniat necesitatea de a se stabili șase zone teritoriale definite ca „zone ale operațiunii de curățare” cuprinzând unul sau două districte jandarmerești. Transilvania de Nord era indicată ca zona II, cuprinzând Districtul Jandarmeresc IX, cu cartierul general la Cluj Napoca, și celălalt District Jandarmeresc X, cu cartierul general la Târgu – Mureș.

La 13 martie 1942, în ședința Marelui Consiliu al Partidului vieții Maghiare, de guvernământ, Kállay Miklós, vorbind de schița de program a noului guvern, în fruntea căruia a fost investit, între altele a declarat: „În ce privește problemele sociale, acestui domeniu îi aparține și rezolvarea problemei evreiești. Evreii sunt asociali, atât ca și colectivitate, cât și ca indivizi. Guvernul consideră că îndatorire primordială exproprierea imediată a proprietăților evreiești”. Întrucât grăbirea executării exproprierii se lovea, în opinia lui, de diferite piedici procedurale, a anunțat că va depune și de evaluare a imobilelor, în așa fel încât imobilele prevăzute în legea împotriva evreilor să ajungă în timpul cel mai scurt în mâinile creștinilor.

Decretul de ghetoizare a fost elaborat la 26 aprilie și a intrat în vigoare la 28 aprilie. Ministrul de Interne Andor Jaross a declarat că evreii care trăiau în orașe aveau locuințe mai bune decât ne-evreii. Ei au fost restrânși la apartamente mai mici și mai multe familii puteau fi obligate să se mute împreună. Securitatea națională cerea ca evreii să fie evacuați din sate și din orașele mici în orașele mari unde primarii și responsabilii Poliției uramu să stabilească o zonă numai pentru ei.

Ghetoizarea evreilor din nord-vestul Transilvaniei s-a făcut fără probleme nici din partea evreilor, nici din partea creștinilor, acțiunea s-a încheiat într-o singură săptămână. În prima zi au fost adunați aproape 8.000 de evrei, apoi numărul lor a crescut la 16.144, după o zi au fost 72.382 de evrei.

Evreii au fost apoi obligați să cedeze dreptul de proprietate asupra bunurilor lor imobiliare, aricole și forestiere, precum și dreptul de folosință asupra elementelor componente ale bunurilor respective, asupra unităților industriale și instalațiilor aferente acestora. Deposedarea a fost de cea mai mare amploare până atunci, constituind ultimul pas până la confiscarea tuturor bunurilor de la evrei.

Centre de ghetoizare a evreilor din nord-vestul Transilvaniei

În istoria Transilvaniei s-au înregistrat două evenimente fără precedent ca: organizarea și înființarea unor lagăre și ghetouri evreiești de concentrare de către Guvernul Ungar condus de Sztójay Döme, care a urmat deportarea generală a evreilor. Aceasta tregedie localizată în două forme de organizare în literatura istorică s-a înțeles sub numele de „ghetou” evreiesc. Definiția de ghetou era pusă în legătură cu două categorii de probleme petrecute în timp. Prima categorie se referă la locurile în care au fost stabiliți și au trăit evreii în perioada evului mediu, și a doua categorie este în legătură directă cu acele locuri în care au fost deținuți și exterminați evreii în timpul celui de al doilea război mondial.

Evreii care au fost adunați cu forța și internați în locurile de detenție, au fost puși în afara legii, nu au avut nici un mijloc de a fi ocrotiți ori de a se putea apăra, transformați în obiect de dezumanizare, aduși într-o stare degradantă, fiind supuși teroarei organizate, înfometării, distrugerii lor fizice și morale. Ei nu aveau nici o vină ori culpă de crimă împotriva legii, au fost totuși culpabilizați colectiv, pentru că s-au născut evrei și erau de religie israelită, ori parte din ei erau de religie creștine, dar culpabilizați pentru că aveau ascendenți membri ai confesiunii israelite.

Pe teritoriul de nord-vest al Transilvaniei începând cu 3 mai 1944 și până la 7 iunie 1944 au ființat acele monstruoase locuri ale fărădelegilor, lagăre și ghetouri evreiești de concentrare de unde victimele nu au mai fost eliberate cu trimise pe calea fără întoarcere, pe drumul holocaustului.

Ghetoul de concentrare din Cluj: în ansamblul măsurilor luate de Guvernul și statul ungar împotriva evrelor de pe teritoriul românesc ocupat din nord-vestul Transilvaniei, cele din municipiul și județul Cluj au ocupat un loc central atât prin numărul mare a victimelor, prin totalitatea mijloacelor și procedeelor utilizate, cât și prin unui specific pronunțat pe care această populație l-a avut în cadrul realităților economice și sociale din municipiul Cluj.

Ghetoizarea a început la 3 mai 1944, evreii din Cluj și din comunitățile județului Cluj au fost concentrați într-un ghetou stabilit în partea de nord a orașului.

Conducătorii oficiali din Cluj cei care au organizat acțiunile de reprimare și lichidare a populației evreiești au fost baronul Inczédi Jochsman Edmund, dr.Varga Lajos- prefectul municipiului, Szász Ferenc – fost subprefect al județului, dr Vásárhelyi László – primar al municipiului Cluj, Székely József – primar al orașului Huedin, Urbán László – șef al poliției municipiului Cluj, dr. Papp Géza – comisar de poliție a municipiului Cluj, Orosz József – șef al poliției orașului Huedin, col. Paksy Kiss Tibor – comandant al circumscripției teritoriale de jandarmi nr. IX Cluj.

Toți cei din conducere enumerați au participat la conferințele administrative organizate de Endre László unde au primit ordine de strângere a evreilor, de organizare a lagărului de concentrare și au fost instruiți asupra metodelor și mijloacelor pe care să le utilizeze, după conferințe au hotărât locul lagărului de concentrare evreiesc.

Cu trei zile înainte de a ridica pe evrei a fost dată în locuri publice o ordonanță prin care evreii erau avertizați să nu părăsească domiciliul ei și să-și pregătească bagajele lor cu haine și alimente de câte 50 kg per persoană și să aștepte sosirea echipelor care-i vor ridica de la casa lor. În data de 3 mai 1944 s-a desfășurat strângerea evreilor, procedeele folosite au fost similare celor de pretutindeni, au fost luate bunurile și obiectivele personale de la evrei. Unii evrei care au stat la distanță mai amre de lagăr su fost transportați cu mașini sau cu căruțe până în lagăr, iar cei care au fost în apropiere au fost trimiși să se prezinte la poarta lagărului unde forțele de ordine îi preluau și îi internau.

La 5 mai 1944 în cotidianul de limba română Tribuna Ardealului din Cluj era dată știrea că: „Miercuri dimineața au început operațiunile de izolare a evreilor și de concentrare a lor într-un loc anume determinat. Concentrarea se face pe teritoriul cărămidăriei orașului cu o suprafață de 19.000 mp. Operațiunea de izolare continuă, urmând să fie transportați circa 18.000 d eevrei (potrivit unei telegrame sosite din partea Ministerului de Interne Ungar)”.

În ceea ce privește populația din județ, au fost consemnați 2.423 de evrei, din luna februarie 1941 până la 1 mai 1944 se estimează totalul populației evreiești la 20.200 de suflete în luna mai 1944, în preajma internării lor în lagăre de concentrare.

Viața în lagăre a fost teribilă, un evreu numit Kovacs Ștefan a scris momentele trăite de el în lagăr. El scria că locul unde au dormit era foarte redus, oamenii stăteau pe un loc de 6 metri pătrați, toți erau îngrămădiți, 9 persoane cu lucrurile lor personale. La o populație de aproximativ 17 000 de evrei, primăria a instalat conducte de apă cu 15 robinete, dintre aceste trebuia să folosească apă pentru spălat, pentru fiert și pentru curățat. Mâncarea numai o dată pe zi au primit, erau nevoiți să completează hrana cu mâncare fiartă făcută de ei în limita posibilităților că nu au fost săturați cu mâncarea ce au primit. Nu s-a distribuit lapte nici pentru copiii mici, nici pentru bolnavi, acea puțină cantitate de lapte pe care spitalul evreiesc a reușit să aducă în ghetou, era insuficientă pentru 1 000 de copii mici și oameni bolnavi.

Necesitățile fiziologice au rezolvat așa că erau construite 5 șanțuri care făceau serviciul de latrine, două pentru bărbați și 3 pentru femei. Șanțurile erau deschise și împrejmuite cu scânduri. Când a plouat și când era căldură, atmosfera era îmbibată de putoarea ce exhala din șanțuri..

O altă evreoaică deportată în lagăr a scris în declarația sa că în anul 1944 la 3 Mai a fost internată în ghetou, în aceeași zi pentru evreii a fost interzisă părăsirea locuințelor. Echipe de civili, soldați și polițiști au mers din locuințe în locuințele evreilor și au poruncit să iasă afară evrei cei care sunt în casă. Comportamentul echipei civili, soldațiilor și a polițiștilor a fost brutal și neomenesc, au înjurat pe evreii, vorbind cu cuvinte urâte, și unii dintre evrei au fost bruscați. Astfel femeile și fetițele erau examinate într-o cameră a unei case, fiecare a fost forțată să se dezbrace.

După ce au fost aduse la ghetoul din Cluj, au început cercetările, interogările evreilor pentru ca să zică secretul că la cine au predat obiectele lor de valoare. Comportamentul neomenos l-au practicat asupra tuturor evreilor pentru a-i determina pe aceștia să divulge persoanele și locul unde și-au ascuns lucrurile, obiectivele lor de valoare”.

Lagărul de concentrare Cehei, de lângă Șimleu Silvaniei, județul Sălaj: după 19-20 martie 1944 concentrarea și internarea evreilor în lagăr și deportarea ei au fost precedate de un șir de măsuri cu caracter antisemit luate de autoritățile administrative locale. În luna aprilie poliția a executat mai multe arestări în rândul evreilor printre care au fost deportate în lagărele de exterminare din Germania de unde puțini s-au întors.

La 25 aprilie 1944 conducătorii administrației județului au luat parte la conferința administrativă la Satu Mare unde au primit instrucțiuni cu privire la strângerea și internarea evreilor în ghetouri și lagăre.

După conferință subprefectul a adus la cunoștința prefectului județului Sălaj, baron Jozsika Janos, instrucțiunile primite de la subsecretarul de stat. Luând cunoștință de instrucțiuni, a apreciat că ele nu au temei legal și că nu sunt emise pe baza unui ordin guvernamental expres transmis conducerii prefecturii. Baronul a anunțat prin telefon pe Ministerul de Interne că el se opune înființării ghetoului în județul Sălaj, stăruind să fie demis din funcția de prefect, notificând că a și predat postul subprefectului județului. Demisia i-a fost acceptată.

O altă variantă discutată era ca ghetoul să fie delimitat în hotarul localității Cehei unde se afla o fabrică de cărămidă și țiglă denumită „cărămidăria Klein”, acolo urmau să fie adunați toți evreii din județul Sălaj .

La 3 mai 1944 echipele din Zalău au pornit la acțiune pe teren, au intrat în case și au impus pe evrei ca să predea valorile lor personale.

Lagărul de la Cehei era un lagăr de concentrare și de silnicie pentru evrei ce au fost internați acolo. Acesta a fost înconjurat de un șanț adânc ce a fost săpat de evrei după internarea lor, împrejmuit cu sârmă ghimpată și era păzit de jandarmi. Toate acestea îi dădeau o înfățișare sinistră. În lagăr evreii au fost supuși unei înfometări sistematice, după ce i-au deposedat și de puținele cantități de alimente pe care unii din ei au reușit să le aducă, nu li s-a mai dat decât o singură masă pe zi, compusă dintr-o ciorbă de cartofi ori de fasole și o porție de 80g de pâine de persoană.

În Sălaj a fost aplicată deportarea totală, au fost internați toți evreii fără a se ține cont de prevederile decretului 1610/1944 M.E. privind unele exceptări, cu toate că au existat numeroase cazuri evidente în acest sens.

Tragediile suportate de populația evreiască în lagărul de la Cehei au uimit și pe un ofițer care după ce a vizitat lagărul a rămas mirat și s-a afirmat că „el avea în subordine 24 de lagăre, dar nici unul nu era într-o stare așa de mizerabilă și o viață așa de crudă ca în lagărul de la Cehei”.

Deportările din Cehei au avut loc între 31 mai și 6 iunie, în trei transporturi spre lagărul de la Auschwitz, evreii din județul Sălaj au ajuns într-o stare foarte proastă, ceea ce a făcut ca un procent neobițnuit de mare să fie selectați pentru gazare imediat după sosirea în lagăr.

Ghetoul de concentrare din Dej: în acest ghetou au fost cei mai mulți evrei din județul Someș. Obiectivele acestei conferințe au fost proclamate ofițerilor șefi ai serviciului civil, poliției și jandarmeriei la o întâlnire convocată de János Schilling la 30 aprilie. Acțiunea de ghetoizare a început în data de 3 mai. Adunarea evreilor s-a făcut sub conducerea lui Pál Antalffy.

Ghetoul din Dej a arătat cel mai oribil din Transilvania de Nord, care a fost stabilit într-o pădure, așa-numită „Bungur”, aflată la două mile de oraș. Ghetoul avea circa 7.800 de evrei, inclusiv cei 3.700 de evrei din oraș, au fost aduși din comunitățile rurale ale județului, foarte mulți dintre ei erau adunați în districtele de la Beclean, Chiochiș, Dej, Ileanda, Lăpuș și Gherla.

Ghetoul a fost încercuit cu sârmă ghimpată, era păzit de poliție, și ajutată de o unitate specială. Aceasta a fost formată din 40 de jandarmi care au fost aduse de la Zalău. Condițiile sanitare din ghetou erau teribil și nemilos, la fel și serviciile de bază. Administrația ghetoului a fost încredințată de Consiliului Evreiesc, compus din conducătorii respectați ai comunității locale. Consiliul îi includea pe președintele Lázár Albert, Ferenc Ordentlich, Manó Weinberger, Andor Agai și pe Samu Weinberger. Dr. Oszkar Engelberg a fost medicul ghetoului și Singer Zoltán a fost reprezentantul economic responsabil.

Ghetoul a fost lichidat între 28 mai și 8 iunie, din ghetou erau deportați 7.674 de persoane în trei transporturi. Câțiva dintre ei au scăpat din ghetou, printre aceștia a fost și rabinul József Paneth din Ileanda Mare, el împreună cu nouă membri ai familiei sale a ajuns în siguranță în România.

Ghetoul de concentrare din municipiul Satu Mare, județul Satu Mare: în legătură cu executarea măsurilor adoptate de Guvernul Ungariei și de Ministerul de Interne Regal Ungar pentru internarea evreilor în lagărele de concentrare și ghetouri, în cadrul municipiului Satu Mare au fost implicați Csóka László, primarul municipiului, Rógozy Pap Zoltán, ajutorul de primar éi Pirnlér Ernest, secretar al primăriei.

În data de 3 mai 1944 Csóka László a emis ordinul nr. 12150/1944 cu privire la internarea evreilor în lagăre: „Anunț pe toți evreii locuind pe teritoriul municipiului și obligați, conform ordonanței mele nr. 12080 prez., la purtarea semnului distinctiv, că începând de la data de 3 mai ora 5 dimineața, nu-și pot părăsi locuința. Dintre acei evrei care nu locuiesc în cartierele desemnate drept tabere evreiești, începând de la 4 mai până la noi dispoziții nu pot să-și părăsească locuința decât zilnic de la orele 9 până la 11 inclusiv, ca în acest timp să se îngrijească de apă de băut, alimente cele mai strict necesare pentru existența lor. Cei care vor eluda această persmisiune vor fi internați”.

Pe baza măsurilor luate la 3 mai, s-a desfășurat acțiunea de strângere și internarea evreilor în ghetou. Aici este vorba de circa 13.250 de persoane la care s-au mai adăugat evreii din orașul Carei, iar în final din municipiul Satu Mare aproximativ 18.800 de persoane s-au mai adăugat.

După sosirea în ghetouri din municipiul Satu Mare situația evreilor a fost mai gravă, într-o cameră erau înghesuiți 10-15 persoane și foarte mulți au stat în pivnițe și în podurile de construcții. Pentru problema aceasta, comunitatea evreiască a depus o cerere la primărie prin care a cerut să se extindă ghetoul pentru amelioarea condițiilor celor internați, dar cererea aceasta a fost respinsă prin motivația primarului Csóka László. Motivația era că: „după părerea experților în probleme, teritoriul delimitat este perfect suficient pentru numărul existent al evreilor internați”. La intrarea ghetoului obiectele de valoare a evreilor au fost confiscate și predate unui ofițer de poliție sau de jandarmi.

Comunitatea evreiască a permis autorităților pentru a transporta în ghetou lenjerie de pat, lemne de foc și alimente, numai că solicitările acestora au fost respinse prin afirmația următoare: „Se poate presupune că untura și făina reținute de la evrei sunt otrăvite și în consecință toate aceste alimente trebuie distribuite pentru alimentarea evreilor (din ghetou)”. S-au mai organizat, alături de organele de represiune ale poliției și jandarmeriei, acțiuni împotriva evreilor și anumite elemente cu concepții antisemite, ca denunțători și provocatori.

La sfârșitul lunii mai și la începutul lunii iunie s-a desfășurat acțiunea de deportare a celor 18.800 de evrei internați. Condițiile ghetourilor percheziții individuale, jigniri, bruscări, confiscarea bunurilor personale și plecarea spre lagărul de la Auschwitz.

Prefectul Endrödi Barnabás după încheierea deportărilor a organizat o vânătoare pentru prinderea bărbațiilor evrei aflați în detașamente de muncă forțată, care nu au fost deportați și au scăpat. La 22 octombrie 1944, Fekete Martin, după ce a scăpat dintr-un detașament de muncă, a fost prins și el și a fost executat prin împușcare de către jandarmi, cu trei zile înainte de eliberarea județului de către trupele române, la 25 octombrie 1944.

Lagărul de concentrare de lângă orașul Bistrița, județul Bistrița-Năsăud: din Bistrița și din satele județului Bistrița-Năsăud au fost concentrați aproape 6.000 de evrei la ferma Stamboli. Ceilalți evrei au fost aduși din comunitățile din Bistrița de Jos și Bistrița de Sus, Năsăud și Rodna. La 28 aprilie 1944 subprefectul județului Szómlenschi László, primarul orașului Kuales Norbert, și Pastohi Ernest, comandantul legiunii de jandarmi au participat la o conferință administrativă unde au fost stabilite măsuri pentru strângerea evreilor în lagăre de concentrare.

La 2 mai 1944 s-a aflat că evreii vor fi ridicați și deportați, primarul orașului a chemat pe președintele comunității evreiești și i-a trimis atenția asupra știrei, acuzându-i pe evrei că ei ar fi fost aceia care l-au lansat. A dezmințit categoric că ar exista un plan și a amenințat cu trimiterea în fața Curții Marțiale a persoanelor presupuse ca lansatoare de astfel de zvonuri.

Lagărul de concentrare era stabilit pe un teren viran înconjurat cu sârmă ghimpată și în interiorul se aflau barăcile care au fost construite cu cotețe de porci. În interiorul lagărului nu a existat fântână pentru apă și nici condiții pentru pregătit mâncare. Păturile erau puține, oamenii nu se puteau apăra contra frigurlui și ploilor, fiind situați într-o zonă mai rece, apropiată de munți.

În loc de closete amenajate au fost săpate gropi pe care o parte din oameni se abțineau să le folosească chiar cu riscul de a se îmbolnăvi.

Deportarea evreilor a început în data de 1 iunie 1944 din lagăr și s-a încheiat până la 4 iunie. Asupra felului în care factorii de conducere și opresiune s-au comportat față de evrei și în ultima fază a scoaterii din lagăr și a trimiterii lor pe drumul holocaustului, în actul de acuzare al Tribunalului Poporului se arată: „La sfârșitul lunii mai 1944, a început organizarea și trimiterea evreilor din ghetoul din Bistrița în lagărele de exterminare. La ieșire, evreii au fost dezbrăcați la piele, bărbații la dreapta iar femeile la stânga în fața porții ghetoului și percheziționați de către detectivi, jandarmi din Bistrița. Cu această ocazie s-au confiscat de la evrei toate lucrurile, afară de un rând de haine, două rânduri de lenjerie de corp, două batiste, o pătură, ½ kg pâine de o persoană și o găleată de apă de vagon. Vagoanele au fost închise cu lacăt și ferecate cu sârmă ghimpată”.

Lagărul de concentrare din Târgu Mureș: la 2 mai 1944 la primarul municipiului Târgu Mureș, dr. Majay Ferencz, s-au prezentat dr. Bedo Geza, chestorul poliției, maior Schroder de la Gestapo, însoțiți de către un ofițer de jandarmi, aducându-i la cunoștință ordinul ca a doua zi de dimineața să înceapă ridicarea și internarea evreilor. După o zi echipele formate au mers la casele evreilor, au ridiat pe ei și au transportat la fabrica de cărămidă. Numărul evreilor adunați din municipiul Târgu Mureș era de 5.964 de persoane, iar în zilele următoare au fost aduși și cei din localitățile rurale din zonele arondate, circa 970 de suflete, ajungând aproape 7.000 numărul celor internați din județ.

În lagărul din Târgu Mureș a fost adusă o echipă de jandarmi de urmărire care a făcut cercetări pentru aflarea bijuteriilor ascunse de evrei. O victimă care a supraviețuit deportării, Recti Gheorghe a declarat: „am fost și eu printre evrei duși în ghetou și am fost crunt bătut de șapte ori de agenții de la contraspionaj sau de jandarmi de umărire, pentru a spune unde am ascuns averea. Cunosc numele unui anume Szállás. Acesta m-a bătut rău la tălpi, mâini și pe trup cu bastonul de cauciuc. Alți doi m-au bătut până când am leșinat, legându-mă burduf. Toți aceștia m-au bătut și la testicule”.

Ca și alte ghetouri, cel din Târgu Mureș avea o comisie de cercetare care a ocupat de evaluarea petițiilor pentru de evrei. Comisia a cărei atitudine față de evrei a fost marcat negativă, era formată din Májay Bedö și colonelul de jandarmi Lorant Bocskor. și în Târgu Mureș a existat o monetărie, instalată ăntr-o mică clădire din interiorul ghetoului.

Primul transport către Auschwitz a pornit în data de 27 mai 1944, la 8 iunie a plecat a treia transport, 7.549 de evrei fuseseră evacuați din acest ghetou local.

Ghetoul de concentrare din orașul Sfântul Gheorghe, județul Trei Scaune: în 28 aprilie 1944 Endre Laszlo a participat la conferința administrativă de la Târgu Mureș, au participat și conducătorii județului Trei Scaune și ai orașului Sfântu Gheorghe, unde au primit ordinele lui Endre Laszlo pentru strângerea evreilor în ghetou.

În ghetoul acela au fost aduși evreii din localitate, precum și cei din micile comunități din județul Trei Scaune și din partea de sud a județului Ciuc. Populația totală a ghetoului era de 850 de persoane.

Evreii din județul Ciuc, inclusiv cei din Miercurea-Ciuc, au fost adunați sub comanda generală, care au participat la întâlnirea de la Târgu-Mureș cu Endre Laszlo.

Condițiile ghetoului din Sfântul Gheorghe, care a fost sub comanda directă a unui ofițer SS neidentificat, erau dure. După o săptămână evreii de aici au fost transferați în ghetoul de la Reghin.

Lagărul de concentrare din orașul Regin, județul Mureș: din 28 aprilie 1944 primarul Imre Schmidt șeful poliției, János Dudás au participat cu László Endre, la conferința de la Târgu Mureș. În alegerea locului potrivit pentru ghetou și în operațiunea de adunare a evreilor au fost asistați de către László Komáromi, locotenentul G. Szentpály Kálmán, și de Jenö Csordácsics.

Populația evreiască a fost cazată în clădiri fără pereți, acestea au servit la uscarea cărămizilor. Ghetoul avea 4.000 de persoane, dintre care circa 1.400 erau din oraș, ceilalți au fost aduși din județul Mureș-Turda și din Ciuc.

Evreii din Gheorghieni au fost adunați cu conducerea primarului Mátyás Tóth și a șefului poliției, Géza Polánkai. Evreii care au obținut exceptarea, au fost luați împreună cu ceilalți și erau duși în localul școlii unde cercetare pentru găsirea bunurilor de valoare era condusă de Béla Ferenczi, el a fost membru al departamentului local de poliție. După trei zile evreii au fost transferați în ghetoul din Reghin.

Ghetoul din Reghin a fost păzit de poliția locală și de o unitate din 40 de jandarmi din orașul Szeged. Condițiile din ghetou erau asemănătoare ca în alte părți. Căutarea, cercetarea pentru găsirea bunurilor proprii se făceau cu participarea lui Pál Bányai, Balázs Biró, Istvan Gösi și András Fehér, membri ai unităților speciale ale jandarmeriei. Pentru ajutarea anchetării evreilor din Gheorghieni, Béla Ferenczi a fost cerut să facă deplasarea de la Gheorghieni la Reghin. Ghetoul se afla sub conducerea lui János Dudás.

Ghetoul din Oradea: În anul 1940 dispozițiile guvernamentale se succedau cu repeziciune, care a avut un caracter discriminatoriu și era precizat că evreul „ca un element căruia nu i se poate acorda încredere, poate fi repartizat în serviciul militar numai fără armă, în formațiuni de muncă obligatorie”. În detașament au fost încorporați mulți medici, comercianți, avocați, și funcționari.

În vara anului 1942 detașamentele de lucru au continuat în Marghita, ziua de lucru era de 12 ore, nu se accepta ieșirea la raport pentru caz de boală, nimeni nu avea voie să primească scrisori și pachete, nu puteau să întrețină nici un fel de legături cu populația civilă și pentru cea mai mică abatere erau trimiși în tribunalului militar întrucât locul unde lucrau era considerat ca fiind în zona siguranță.

Ghetoizarea evreilor a început la 3 mai 1944, aceasta s-a întâmplat într-o perioadă de scurt timp, oamenii au fost nevoiți să își strângă bunurile lor personale în grabă înainte să fie duși în zone stabilite din Oradea.

Ghetoul din Oradea era cel mai mare ghetou din Ungaria, cu excepția ghetoului din Budapesta. În Oradea au existat două ghetouri, unul pentru 27.000 evreii din localitate, celălalt ghetou pentru 8.000 de evrei aduși din districtele Aleșd, Berettyóújfalu, Derecske, Oradea, Săcueni, Sălard, Salonta Mare, Sárrét, Valea lui Mihai, Cefa, Marghita și Biharkeresztes.

Ziarul Estilap relata în mai 1944: „Ghetoul din Oradea va avea 30.000 de locuitori. Primarul a comunicat prin afișe că evreii vor locui pe teritoriul situat între sinagogă evreiască, cazarma pompierilor și piață. Ghetoul va fi împrejmuit cu un grad de 2 metri înălțime, iar ferestrele vor fi acoperite cu scânduri”.

Ghetoul era foarte suprapopulat, evreii au fost înghesuiți pe o suprafață, densitatea era atât de mare încât 14-15 evrei împărțeau o singură cameră. Ghetoul a suferit lipsei de alimente; au existat victime ale măsurilor punitive practicate de o administrație locală deosebit de sălbatică; conducerea antisemită a orașului a întrerupt electricitatea și apa în ghetou. Sub comanda locotenent-colonelului Jenö Péterffy, jandarmii au fost sadici la “monetăria” locală, care se afla în Fabrica de bere, Dréher.

Amenajarea ghetoului din Oradea, printre primele de pe teritoriul Ungariei, cu conducerea viceprimarului Gyapay Laszlo, a declanșat în dimineața zilei de 3 mai 1944 de către o comisie. Evreii au fost ridicați din locuințele lor și erau duși in spațiul desemnat de către autorități..

Din acest spațiu împrejmuit de un gard înalt de 2 m, au fost evacuate toate stabilimentele industriale și comerciale creștine, la fel și populația civilă creștină a fost forțată să-și părăsească locuințele. Problemele de natura internă din ghetou erau soluționate de către o comisie de 5 membri alcatuită din Leitner Sandor- președintele comunității evreiești din Oradea, Vajda Pal-rabin, Lorincz Sandor-avocat, Osvath Rene-medic și Motzen Samuil. Geamurile caselor cu vedere spre locuințele creștinilor au fost acoperite cu scânduri.

În interior era administrat de un Consiliu Evreiesc, liderul comunității evreilor ortodocși era Sándor Leitner.

În 23 mai a început deportarea evreilor în depozitul de lemne Mezey. Aceasta a urmat la 28 mai, de primul transport care a avut loc din oraș. Ultimul transport a părăsit Oradea la 27 iunie.

Pentru orice solicitare comisia se adresa obligatoriu lt.col. de jandarmi Petterfy Jeno, care avea în responsabilitate ordinea și linistea din ghetou.

Persoanele bolnave erau vizitate și tratate doar de către medici evrei internați, singurii care puteau părăsi ghetoul pentru aprovizionarea cu medicamentele necesare. De asemenea, aici a fost amenajat și un spital.

Spațiul Ghetoului era iluminat, dar locuințele nu beneficiau de curent electric. Aprovizionarea cu alimente se făcea o dată pe săptămână, contra cost. Recepția mărfurilor o făcea acea comisie de 5 persoane.

Potrivit unui raport al viceprimarului Gyapai, trimis la Budapesta și datat 25 mai 1944, numărul evreilor internați în ghetou era de 19021.

Din cuprinsul județului au mai fost internați circa 8000 de evrei, aparte de ghetou, în Cazarma de pe malul Crisului Repede, informație furnizată de către subprefectul Nadanyi Janos.

Ultima cifră a persoanelor internate în ghetou, potrivit cotidianului "Nagyvarad"a fost de 20.000. Numărul evreilor deportați din județul Bihor în lagărele naziste de concentrare s-a ridicat la 28000.

Orice informație de presă privitoare la ghetoul orădean încetează cu data de 27 mai 1944. A urmat deportarea propriu-zisă spre lagărele mortii de la Auschwitz, Dachau, Mauthausen și Ebensee, executată în exclusivitate de către Gestapo și jandarmii unguri, după unele informații în rastimpul 25 mai- 3 iunie 1944.

Cotidianul "Nagyvarad" nu a publicat absolut deloc vreo informație relativă la deportarea evreilor bihoreni. Abia în numărul din 9 iunie 1944, printr-un comunicat al viceprimarului Gyapai Laszlo, se aducea la cunoștința publicului ca "…oficial teritoriul ghetoului a fost eliberat, iar creștinii pot reveni în casele lor pe care le-au părăsit odată cu înființarea acestuia".

După unele date oficiale, la finele anului 1944, mai rămăseseră în Oradea doar 893 de evrei. În data de 12 octombrie 1944 Oradea a fost eliberat de sub dominația fascistă, mulți bărbați evrei au rămas în detașamente de muncă obligatorie din oraș. Pe lângă cei ce au beneficiat de exceptarea de sub incidența legilor antievreiești, ei au fost primii cetățeni evrei ai orașului. La 27 octombrie 1944 în sala de consiliu a Comunității evreiești ortodoxe s-a ținut prima ședință de după război a acestei comunități și s-a creat Comunitatea Populară a Evreilor Democrați (CPED). La ședință a participat 16 persoane unde au fost stabilite obiectivele ca: constituirea unei bucătării populare, administrarea averilor evreiești până la întoarcerea proprietarilor, inventarierea obiectivelor mici aflate încă în locuințele deschise.

Între timp s-a ridicat și problema necesității de a se redeschide școala evreiască.

Tabelul de mai jos cuprinde trenurile de deportați din Transilvania de Nord care au trecut prin Kassa în anul 1944: date, originea transporturilor și numărul de deportați:

Tabel 3

Sursă: M. Gaskó, Halálvonatok (Trenurile morții), Editura „Menora”, Toronto, 1iunie 1984, p. 4, 12

II.3.1 Solidaritate cu evreii din nord-vestul Transilvaniei

În Transilvania ocupată de Ungaria, situația evreilor a fost gravă, potrivit unor calcule, numărul total al evreilor exterminați în timpul războiului din Transilvania a fost de 135.000.

Populația evreiască din nord-vestul Transilvaniei, condamnată cu premeditare și irevocabil la pierie sigură, a încercat în diferite forme de acțiune și organizare pentru a căuta mijloace și căi de apărare pentru supraviețuire. La Oradea au fost salvați 50 de evrei ce au fost ascunși la diferiți cetățeni din oraș în perioada existenței ghetoului, alți 450 de evrei au scăpat de deportare prin concentrarea într-un detașament de muncă, alții au reușit să treacă frontiera în România prin relații proprii sau pe căi organizate.

Din lagărul de la Cehei, județul Sălaj, au fost salvați șase evrei, ei erau ascunși de către locuitorul român Florian Lobonț în locuința sa unde au stat până în luna octombrie 1944. Un alt locuitor din Cehei, Traian Pop, a adăpostit în locuința sa un evreu care a evadat din lagărul de la Cehei. Astfel s-a putut salva de la deportare și a supraviețuit.

La Satu Mare, Varga Lajos, Koroknai Sandor, Foldes Ilona au ascuns și salvat un grup de nouă evrei, între care era și o fetiță a cărei mamă a fost deportată și tatăl a murit într-o campanie de muncă forțată. Au mai fost consemnate din județul Bistrița-Năsăud și din județul Cluj. În luna octombrie 1944 Țăranul Timiș Nicoară Pomuț din județul Maramureș a ținut ascuns în casa sa pe evreul Verthergher Tobias până la eliberare.

În anul 1942 Szucs Jozsef a luat comanda mai multor detașamente de muncă forțată, „el a schimbat fundamental situația evreilor din detașamente”. Noul comandant a procurat barăci, a adus un medic, a desființat pedepsele corporale, a îmbunătățit alimentația și a introdus concediile având în vedere munca grea din detașamente. În 1944 Jozsef Szucs a înlesnit mai multor familii de evrei să scape de ghetou, refugiindu-se în România.

În Transilvania de Nord au intervenit în favoarea evreilor si clerici, în data de 8 mai 1944, episcopul Aron Marton, în Catedrala Sfântului Mihail din Cluj, a ținut un discurs în care a condamnat persecuția evreilor din transilvania de Nord, el a devenit persona non grata în teritoriul controlat de Ungaria și a rămas până la sfârșitul războiului la Alba-Iulia. În data de 2 aprilie 1944 episcopul Iuliu Hossu a lansat un apel Către preoți și mireni. Chemare pentru ajutorarea evreilor, în care spunea: „Chemarea noastră se îndreaptă către voi toți, venerați frați și prea iubiți fii, să-i ajutați pe evrei nu numai cu gândul, ci și cu jertfă voastră, știind că azi nu putem face lucru mai bun decât această creștinească și românească ajutorare, din caldă iubire omenească. Prima preocupare a ceasului de față să fie această acțiune de ajutorare”.

Capitolul III – Situația evreilor după al Doilea Război Mondial în Europa Centrală și de Est

După al Doilea Război Mondial comunitățile evreiești din Europa au fost slăbite și traumatizate. Pentru supraviețuitori, chinurile erau atât de mari, încât mult timp după terminarea războiului nu au putut conștientiza revenirea la pace. La suferințele fizice se adăuga durerea pierderii celor dragi și ciudatul sentiment de "vina" pentru a fi supraviețuit.

În primii ani după război s-au organizat în Europa lagăre pentru refugiați, acei evrei care își pierduseră casele sau care nu mai voiau să se întoarcă într-o Europă de Răsărit intrată sub ocupația sovietică. În rândul supraviețuitorilor s-a pus problema răzbunării. Unele grupuri, formate mai ales din tineri, doreau o răzbunare sângeroasă. Alții, mai în vârstă, considerau că răzbunarea s-ar putea justifica dacă măcar un singur copil ar putea învia astfel. Alții considerau că Dumnezeu va fi cel care vă face dreptate.

Cel mai acut se punea însa problema revenirii la normalitate. Și acest lucru nu era posibil în Europa, unde atât de mulți coreligionari își găsiseră sfârșitul și unde antisemitismul continua să facă victime chiar și în vremuri de pace.

În primii ani de după război, viața evreilor din Europa de Est și implicit din România, a fost influențată de pe o parte – pentru prima oară în această parte a lumii – de beneficiile constituției care le asigura egalitate deplină în fața legilor. Pe de altă parte, orice manifestare de atașament față de cultura, tradiția sau religia evreiască erau considerate manifestări periculoase de naționalism, burghez, reacționar anticomunist.

Azi populația evreiască pe întregul teritoriu al României cu greu ajunge la 10.000 de membri.

Evreii astăzi – ca și în trecut de altfel – sunt bine organizați în diferite organizații locale, ca de exemplu Comunitatea Evreiască din București precum și în organizații naționale – Federația Comunităților Evreiești din România – sau internaționale – Organizația Mondială a Evreilor, etc.

Pe parcursul primelor luni de după război a existat un aflux de populație între teritoriul post-Trianon și statele vecine. Până la sfârșitul anului 1945 circa 70.000 de deportați au întors, numărul de evrei salvați care făceau parte din toate categorii s-a ridicat la 200.000 în Ungaria după război. Aproximativ 25.000-40.000 de evrei care au fost salvați s-au întors în nordul Transilvaniei în România, 15.000 de suflete s-au întors în Rutenia Subcarpatică, și 10.000 în sudul Slovaciei.

În 1949, 96.537 de evrei au locuit în Budapesta și au prezentat 9% din populația orașului, după al Doilea Război Mondial mărimea populației a scăzut din cauza emigrării, căsătoriilor cu non-evrei și din cauza ratei scăzute a natalității. Între 1945-1948 și între 1956-1957, aproximativ 60.000-75.000 de evrei au părăsit Ungaria.

Instituțiile evreiești reînființate după război au fost sediul central al comunităților neologe, aceste au inclus comunitățile „status quo”, și biroul central al comunităților ortodoxe.

În luna decembrie 1948, s-a semnat un acord între guvern și comunitatea evreiască în care s-a acordat recunoașterea oficială a comunității evreiești, s-a garantat libertatea de practici religioase și s-a asigurat sprijin financiar.

În cartea lui Ferenc Fejtő, Magyarság, zsidóság (Maghiarime, Evreime) descrie că evreii maghiari care s-au reîntors din deportare au fost aproape 160.000 – 190.000 de persoane. În Ungaria evreii care s-au reîntors din lagărele de concentrare și-au găsit locuințele ocupate de către favorizații regimului nazist, proprietatea distrusă, magazinele jefuite. Cei mai mulți evrei din Ungaria au decis să rămână în Ungaria, să nu emigreze, mai ales că imediat după război, guvernul comunist promitea să mențină proprietatea privată. Pământul nu a fost retrocedat în întregime proprietarilor evrei, doar proprietățile mai mici de 100 de pogoane. Lozinca comunistă era că pământul este al celui ce-l lucrează și se consideră că evreii nu s-au implicat niciodată în munca pământului.

Din alte informații culese de Tamás Stark despre evreii reîntorși din deportare în Ungaria aflăm că înainte de 30 Aprilie 1945 s-au reîntors 9.000 de evrei, în timp ce pentru totalul anului 1945 s-au reîntors 82.144 de evrei. În anul 1946, cei reîntorși au fost 1187, totalul pentru anii 1946 și 1945 a fost de 83.331. Numărul evreilor maghiari la eliberare pentru Ungaria de azi a fost de 185.000 de persoane, în timp ce evreii aflați sub administrație maghiară pentru Ungaria cu suprafața din timpul războiului care au supraviețuit, a fost de 224.000 de evrei.

Tabelul 4 arată numărul evreilor maghiari la eliberare:

Tabel 4

Astfel, evreii din Budapesta și-au schimbat numele lor, s-a petrecut căsătoriile mixte sau creștinare, și în anul 1944 un număr 5521 de evrei s-au creștinat conform datelor Comunităților evreiești, în timp ce in 1945, 388 de evrei s-au creștinat conform bisericilor care i-au primit sau 261 conform datelor Comunităților evreiești.

După război situația evreilor din Ungaria a fost slabă, precară, multe comunități au dispărut din provincie, iar cei care a întors, și-a găsit locuințele ocupate.

În studiul lui Arieh J. Kochavi, British Diplomats and the Jew in Poland, Romania and Hungary during the comunist takeovers se arată că la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial au mai existat comunități evreiești și în alte state ca România, Polonia și Ungaria.

III.2. Reorganizarea comunităților evreiești după al Doilea Război Mondial

Holocaustul reprezintă persecuția sistematică organizată de stat și exterminarea evreilor europeni de către Germania nazistă, aliații săi în perioada 1933 și 1945. În comunitățile evreielti din România în perioada celui de-al Doilea Război Mondial a avut loc deportarea și uciderea evreilor din Basarabia, Bucovina și Dorohoi.

Evreii încorporați în Țara românească și Moldova erau percepuți nefavorabil din următoarele puncte de vedere: politice, economice, culturale și religioase; acestea au susținut creșterea antisemitismului românesc. Evreii din Transilvania și din Crișana – Maramureș erau văzuți ca străini pentru identitatea lor culturală și loialitatea lor față de Austro – Ungaria de după 1967 erau îndreptate spre majoritatea maghiară din Ungaria, și reprezentând 5% din populația Ungariei au fost socotiți ca unguri la recensământul de identitate culturală de dinainte de război.

În ceea ce privește refacerea comunităților a fost reorganizarea instituțională, s-a reînființat Federația Comunităților Evreiești din România. În Transilvania s-a reorganizat Uniunea Comunităților Evreiești de rit Occidental din Transilvania și Banat, Biroul Central Israelit Ortodox și Uniunea Comunităților Israelite de Rit Spaniol. S-a refăcut instituțiile distruse, s-a mai reorganizat sistemul caritativ, de asistența socială pentru ajutorarea orfanilor și a celor întorși din deportare, și s-a redeschis spitalele evreiești din Oradea, Arad, Cluj, Timișoara și Satu – Mare.

Tabelul de mai jos arată populația evreiască a Transilvaniei între 1956-2002:

Tabel 5

Sursă: L. Gyemant, Evreii din Transilvania, Editura Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2004, p. 143

În anul 1951 au emigrat cei mai mulți evrei din România, între 1952 și 1960 s-a plecat o masă de evrei, în total 32.462 de persoane. Între 1961-1964 s-a emigrat din nou aproximativ 63.549 de evreii spre statul Israel. Între anii 1965-1971 numărul celor emigrați s-a ridicat la 1/3 de persoane, respectiv 22.635. Etapa 1972-1979 era emigrarea a celor 18.418 de persoane evreiești.

Populația evreiască din Transilvania a scăzut cu peste 50% din cauza emigrărilor între anii 1947 și 1956, între 1956-1966 cu 70%, între 1966-1977 cu 42%, între 1977-1992 cu 65%, între 1992-2002 cu 33%. Județul cu populația evreiască a fost în perioada 1956-2002 județul Timiș, Cluj, Mureș, Arad, Bihor, Hunedoara și Brașov. Evreii au locuit în aceste decenii cu preponderență în mediul urban, procentul orășenilor evrei situându-se între 91% și 96% din populația evreiască totală a Transilvaniei.

Recensămintele din 1992 și 2002 arată numărul de vorbitori de idiș, o ușoară creștere a ponderii lor în populația evreiască totală din Transilvania la 9,7% și 11,4%. Județele cu cei mai mulți vorbitori de idiș au fost în perioada 1992-2002 Timiș, Cluj, Satu–Mare, Bihor, Maramureș și Bistrița – Năsăud. Tot în recensămintele din 1992 și 2002, majoritatea evreilor transilvăneni s-au declarat de limbă maternă română sau maghiară, în schimb, în 2002 doar 77,7% dintre evrei s-au declarat a fi de religie mozaică, ceilalți au pronunțat ortodocși, neoprotestanți, romano – catolici, reformați, luterani și unitarieni, musulmani, atei sau nedeclarați.

Recensământul din 2002 cuprinde o populație ocupată în rândul evreilor din întreaga țară constituind 25% din populația evreiască totală, structura acesteia pe profesii și ramuri economice indică 22,3% în industrie, 16,7% în servicii, 15% în comerț, 13,1% în sănătate și asistență socială, 12,9% în ânvățământ, 4,1% în administrația publică, 3,7% în transporturi și comunicații, 1,8% în agricultură și silvicultură, 8,6% în alte domenii.

III.3. Evreii din Europa Centrală și de Est în prezent

Harta și graficul de mai jos prezintă locurile în care sunt cele mai mari comunități de evrei și cum cum s-au schimbat în ultimul secol. La sfârșitul Celui De-Al Doilea Război Mondial, naziștii au eliminat o treime din evrei.

Astăzi, în lume sunt 13,5 milioane de evrei, din care 81% trăiesc în Israel și Statele Unite. Căderea URSS-ului a stârnit ultimul mare val de evrei care au plecat să se stabilească în Israel la începutul anilor '90.

În Europa, cea mai mare comunitate de evrei este în Franța (483.500), urmată de Marea Britanie (292.000) și Germania (119.000).

Grafic 1

Sursă: http://www.capital.ro/harta-evreilor-cati-mai-sunt-in-lume-si-unde-locuiesc-169706.html, accesat în 14.06.2014

Concluzii

În paginile anterioare, cu ajutorul surselor bibliografie, este demonstrată surprinderea diferitelor momente din viața evreilor din Nord-Vestul Transilvaniei. Viața populației evreiești este implicată în politica României și a Ungariei înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, și pe parcurs.

Pentru început este definită conceptul de etnie și explicată cine sunt evreii, mai detaliat, precum și aspecte legate de prezența evreilor în Transilvania.

Evoluția populației evreiești se poate caracteriza prezentând din punct de vedere spațială, temporală și funcțională a acestora. Stabilirea evreilor pe teritoriul românesc s-a desfășurat până în sec. XV, în aceeași timp amintim și apariția evreilor din Transilvania, apar primele documente comerciale, încep să se stabilească de-a lungul drumurilor comerciale, în localitățile existente, ocupația principală a lor a fost comerțul de tranzit. Deci se poate vorbi despre activitate comercială, și de schimburi de produse.

În continuare sunt prezentate câteva din obiceiurile și tradițiile evreiești practicate și care au o destul de mare sau foarte mare însemnătate pentru aceștia, cum ar fi Roș Hasana, Talmudul, Tora, Sabatul, Pesah, Hanukkah, și obiceiuri de nuntă la evrei.

Referitor la antisemitism, se poate spune multe, însă au la bază același sentiment față de evrei și anume ura împotriva lor, materializată în găsirea „soluției finale” sau a exterminării acestora în lagărele de concentrare în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Acesta a reprezentat punctul culminant, deoarece antisemitismul are rădăcini adânci în istorie, începând cu Evul Mediu, când a început să se manifeste în țările Europei Centrale și de Est.

În Europa evreii au fost întotdeauna acei oameni, minoritate, care au fost diferențiate prin mod de viață, prin credință, și cultură. Atitudinea creștinilor din Europa în ceea ce îi privește pe evrei, a fost ambiguu. În statele din Europa Centrală și de Est evreimea a preluat limba națională, au împrumutat elementele specifice culturilor naționale din statele în care trăiau și a contribuit la crearea unui mediu de afaceri.

Un subcapitol din lucrare prezintă legislația antievreiască a lui Antonescu și activitățile lui în acea perioadă, situația evreilor în învățământ, statutul militar, profesiile liberale și comerțul și munca a evreilor. În legislația antievreiască condusă de regimul Antonescu au fost socotiți evrei cei cu ambii părinți sau numai unul, fără să ține seama că ei sau părinții lor sunt sau nu de religie creștină, taina botezului nu putea să schimbe destinul sângelui mozaic. Determinarea calității de evreu a fost o problemă de bază și în contextul legislației antievreiești din perioada regimului Antonescu.

Capitolul III cuprinde situația evreilor după al Doilea Război Mondial în Europa Centrală și de Est. După al Doilea Război Mondial comunitățile evreiești din Europa au fost slăbite și traumatizate. Pentru supraviețuitori, chinurile erau atât de mari, încât mult timp după terminarea războiului nu au putut conștientiza revenirea la pace. La suferințele fizice se adaugă durerea pierderii celor dragi și ciudatul sentiment de "vina" pentru a fi supraviețuit.

În primii ani după război s-au organizat în Europa lagăre pentru refugiați, acei evrei care își pierduseră casele sau care nu mai voiau să se întoarcă într-o Europă de Răsărit intrată sub ocupația sovietică. În rândul supraviețuitorilor s-a pus problema răzbunării. Unele grupuri, formate mai ales din tineri, doreau o răzbunare sângeroasă. Alții, mai în vârstă, considerau ca răzbunarea s-ar putea justifica dacă măcar un singur copil ar putea învia astfel. Alții considerau că Dumnezeu va fi cel care va face dreptate. În primii ani de după război, viața evreilor din Europa de Est și implicit din România, a fost influențată de pe o parte – pentru prima oară în această parte a lumii – de beneficiile constituției care le asigura egalitate deplină în fața legilor. Pe de altă parte, orice manifestare de atașament față de cultura, tradiția sau religia evreiască erau considerate manifestări periculoase de naționalism, burghez, reacționar anticomunist.

În ceea ce privește refacerea comunităților a fost reorganizarea instituțională, s-a reînființat Federația Comunităților Evreiești din România. În Transilvania s-a reorganizat Uniunea Comunităților Evreiești de rit Occidental din Transilvania și Banat, Biroul Central Israelit Ortodox și Uniunea Comunităților Israelite de Rit Spaniol. S-a refăcut instituțiile distruse, s-a mai reorganizat sistemul caritativ, de asistența socială pentru ajutorarea orfanilor și a celor întorși din deportare, și s-a redeschis spitalele evreiești din Oradea, Arad, Cluj, Timișoara și Satu – Mare.

Astăzi, în lume sunt 13,5 milioane de evrei, din care 81% trăiesc în Israel și Statele Unite. Căderea URSS-ului a stârnit ultimul mare val de evrei care au plecat să se stabilească în Israel la începutul anilor '90.

În Europa, cea mai mare comunitate de evrei este în Franța (483.500), urmată de Marea Britanie (292.000) și Germania (119.000).

Anexe

Portretul fizic al unui evreu

5 septembrie 1940. România la răscruce: Ion Antonescu este învestit cu puteri depline. Prima pagină a ziarului România din 6 septembrie 1940

Memorialul martirilor evrei

Deportarea evreilor în lagăre de concentrare

Simbolul sărbătorii Hannukah

Ĩn schimbul serviciului premilitar și militar, evreii sunt obligați sã plãteascã taxele militare stabilite prin Lege și sã presteze munci în interes obștesc potrivit nevoilor Statului

Bibliografie

Lucări generale:

Acad. N.Cajal, Dr. H.Kuller, Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație, București, 1996, p. 69

AHARON, Kleinmann, Margitta és vidéke zsidóságának sorsa (Soarta evreilor din Marghita și împrejurimile sale), Ierusalim, 1979, pp. 123-127

ANTONESCU, Mareșalul, Doi ani de guvernare. 6 septembrie 1940 – 6 septembrie 1942, Editura Națională „Dacia Traiană”, p. 150

BENJAMIN, Lya, CAJAL-MARIM, Irina, KULER, Hary, Mituri, rituri și obiecte rituale iudaice, Editura Fundației Culturale Române, București, 1944, p. 81

BENJAMIN, Lya, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislația antievreiască, vol. I, Editura Hasefer, București, 1993, pp. 95-96

BENJAMIN, Lya, Starea juridică a evreilor și implicațiile cotidiene ale legislației antievreiești (1940-1944), p. 1

BENPSCHOFSKY, Ilona, KARSAI, Elek, Vádirat a nácizmus ellen (Acuzarea nazismului), A Magyar Izraeliták Országos Képviselete, Budapesta, 1958-1967, vol. I, pp. 242-244

BIȚOAICA, Gh. Dumitraș, Statutul juridic al evreilor și legislația romanizării, Editura Pro-Meteu, București, 1942, pp. 127-128

BONTE, Pierre, IZARD, Michel, Dicționar de etnologie și antropologie, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 66

BORCEA, Liviu, Memoria caselor, Oradea, 2003, p.132

BRAHAM, Randolph L., The Politics of Genocide. The Holocaust in Hungary, ediția a II-a, Columbia University Press, New York, 1994, pp. 125-130, 151-160

BRAHAM, Randolph L., The Politics of Genocide. The Holocaust in Hungary, ediția a II-a, Columbia University Press, New York, 1994, pp. 27-29, 178-187, și USHMM, Arhive RG 25.004M, rola 52, dosar nr. 2044; rola 72, dosar nr. 40027; rolele 89-90, dosar nr. 40029.b.

BRAHAM, Randolph L., The Politics of Genocide. The Holocaust in Hungary, p. 101-123; Arh. Stat. Mureș, Fond Tribunalul Poporului Cluj, Actul de acuzare 1946, dosar nr. 7130/1946, f. 28

BÜCHLER, J. Robert –FATRANOVÁ, Gita: „Z histórie in: slovenského zidovstva” in: J.R. Büchler: Encyclopédia zidovskych nabozenskych obcí na Slovensku 1. Cast A-K, Edícia Judaica Slovaca, 2009, p. 6-11

CARP, Matatis, Cartea neagră: Suferințe evreilor din România, 1940-1944, vol. 1, Editura Diogene, București, 1996, p. 144

CIORAN, Emil, Schimbarea la față a României, Editura Vremea, București, 1936, p. 130-144

CIUBĂNCAN, Vasile T., GANEA, M.I, RANCA, I.V., Drumul Holocaustului. Calvarul evreilor din nord-vestul Transilvaniei sub ocupația Ungariei. 5 IX 1940- 25 X 1944, Cluj Napoca, Editura Ciubăncan, 1995, p. 11

CIUBĂNCAN, Vasile T., Populația României din provinciile istorice.Transilvania, Crișana și Maramureș, sub impactul Dictatului de la Viena, în revista Cele Trei Crișuri, anul IV, nr. 5-6, mai-iunie 1993, p.2,9, Oradea. Magyar Statisztikai Zsebkönyv (Carnet statistic ungar), Budapest, 1941, p.41

CODREANU, Corneliu, Zelea, Circulări și Manifeste, Editura „Totul pentru țară”, București, 1937, p. 199

CODREANU, Corneliu, Zelea, Pentru Legionari, vol. I, Editura „Totul pentru țară”, p. 103 și pp. 222-224

COSTACHIE, Silviu, Evreii din România. Aspecte etnogeografice, Ed. TopForm, București, 2003, p. 9

DUMA, I. C. , ”Criteriul sângelui”, Pandectele românizării, anul I, nr. 10/8 noiembrie 1941, p. 306

EVANS, Craig, PORTER, Stanley, Dictionary of New Testament Background, Editura Inter-Varsity Press, 2000, p. 683

EVSEEV, Ivan, Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale, Timisoara, Amarcord, 1994, p.105

FAUR, Antonio, GYEMANT, Ladislau, Situația evreilor din Europa Centrală la sfârșitul celui de-al doilea război mondial (1944-1945), Editura Universității din Oradea, 2011, Oradea, p. 147

FEJTŐ, Ferenc, Magyarság, zsidóság, MTA Történettudományi Intézete, Budapest, 2000, p. 282

GASKÓ, Miklós, Halálvonatok (Trenurile morții), Editura „Menora”, Toronto, 1iunie 1984, p. 4, 12

GAUDIN, Philippe, Marile religii, Ed. Orizonturi, București, 1995, p. 115

GLASS, Hildrun, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien 1918-1938, Ed. Oldenbourg Verlag, München, 1996, pp. 354-457, 527-560

GYURGYÁK, János, A zsidókérdés Magyarországon, Osiris Kiadó, Budapest, 2001, p. 581

HACOHEN, Menachem, Cartea vieții omului, Editura Hasefer, București, 2005, pp. 33-36

HALTER, Marek, Ce este un evreu?, Ed. AltFel Compania, București, p. 122

HAYNES, Rebecca, Politica României față de Germania între 1936-1940, Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 18.

HILDBERG, Raul, Exterminarea evreilor din Europa, Editura Hasefer, București, 1997, pp. 38-40

HILLGRUBER, Andreas, Hitler, König Carol und Marschall Antonescu. Die deutsch-rumänischen Beziehungen 1938-1944, Ed. Steiner, Wiesbaden, 1954, p. 45

IANCU, Carol, Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare, Ed. Hasefer, București, 1996, pp. 217-220

IANCU, Carol, Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944), Ed. Polirom, București, 2001, p. 15

IOANID, Radu, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, București, 1997, p. 34

KARÁDY, Viktor Apud STARK, Tamás, Hungarian Jews during the Holocaust and after the second world war, 1939-1949: A statistical review, East European Monographs, Boulder, distributed by Columbia University Press, New York, 2000, p. 84

KOCHAVI, A.J., British Diplomats and the Jew in Poland, Romania and Hungary during the comunist takeovers, East European Quaterly, vol. 29, 1995

MEYER, Peter, WEINRYB, Bernard D., DUSCHINSKY, Eugene, SYLVAIN, Nicolas, The Jews in the Soviet Satellites, Syracuse University Press, 1953, p. 402

MIEGE, Wolfgang, Das Dritte Reich und die deutsche Volksgruppe in rumänien 1933-1938, Ed. Lang, Frankfurt, 1972; J. Böhm, Deutsche in Rumänien und das Dritte Reich, Lang, Frankfurt, 1999; V. Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, Editura Hora, Sibiu, 2001, pp. 179-219

MIRCU, Marius, Oameni de omenie în vremuri de neomenie, Editura Hasefer, București, 1996, pp. 103-105

NEUMANN, Viktor, Istoria evreilor din România, Editura Amacord, Timișoara, 1996, p. 78

OIȘTEANU, Andrei, Imaginea evreului în cultura română, Editura Humanitas, București, pp.103-104

PETCU, Dionisie, Conceptul de etnic, Editura științifică și enciclopedică, București, 1980, p. 26

PETCU, Dionisie, Conceptul de etnic, Editura științifică și enciclopedică, București, 1980, p. 26

PETRESCU, Florin, Istoria evreilor.Holocaustul, Editura Didactică și pedagogică, București, 2005, p. 27

POLIAKOV, Léon, Istoria Antisemitismului, vol.I, Editura Hasefer, București, 1997, p. 40

POP, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești, Editura UNIVERS 79739, București, 1976, p. 3

RĂZMERIȚĂ, Alexandru, Cum să ne apărăm de evrei – Un plan de eliminare totală, Editura Minerva, Turnu – Severin, 1938, pp. 65-69

REX, John, Rasă și etnie, Ed. Du Style, 1998, p.13

ROZEN, Marcu, 60 de ani de la deportarea evreilor din România în Transnistria, Editura Matrix Rom, București, 2001, p. 76

SEGALEN, Martine, Etnologie – Concepte și arii culturale, Ed. Amarcord Timișoara, 2002, p. 14

SHAPIRO, Michael, Mândria evreiască: 101 tradiții evreiești, Ed. Antet, București, 1997, p. 17

STARK, Tamás, Hungarian Jews during the Holocaust and after the second world war, 1939-1949: A statistical review, East European Monographs, Boulder, distributed by Columbia University Press, New York, 2000, p. 79

TĂMAȘ, Sergiu, Dicționar politic, Ed.Academiei, București, 1993

WEINBERGER, Carmilly M., Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 175

WIESEL, Ellie, FRILING, Tuvia, IOANID, Radu, IONESCU, Mihail E., Raport final, Editura Polirom, București, 2005, pp. 260-261

Studii și articole:

"Nagyvárad", nr. 104 din 9 mai 1944

"Nagyvárad", nr. 104 din 9 mai 1944

"Nagyvárad", nr. 108 din 14 mai 1944

"Nagyvárad", nr. 117 din 26 mai 1944

"Nagyvarad", nr. 128 din 9 iunie 1944

"Nagyvárad", nr. 99 din 3 mai 1944

Arhiva Națională Istorică Centrală (ANIC), fond Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinet, dosar nr. 107/1991, fila 161

CHIRA, Ioan, Genocidul evreilor din Bihor în perioada ocupației ungare ( 1940-1944), în "Aletheia"nr. 5/1995, p. 59

Decret-lege nr. 3347 din 4 octombrie 1940 pentru trecerea proprietăților rurale evreiești în patrimoniul statului, doc. 18, pp. 83-84; Decret – lege nr. 1120 din 2 mai 1941 pentru interpretarea și completarea decretelor – lege nr. 3347, în Monitorul Oficial, partea I, 5 octombrie 1940, și nr. 3810, în Monitorul Oficial, partea I, 17 noiembrie 1940, doc. 39, pp. 144-147

Decretul nr. 1610/1944

Estilap (Gazeta de seară), 4.V.1944.

FOGARASI, Zoltán, A népesség anyanyelvi, nemzetiségi és vallási megoszlása törvényhatáságonkint 1941-ben (Rezultatele recensământului populației din 1941 după limba maternă, naționalitate și religie), în Magyar Statisztikai Szemle, 1-3 szám, 1944, Budapest, 1944 (Cronică statistică ungară, nr. 1-3, 1944), pp. 16-17

HARASZTI, Gyula, „Situația evreilor vorbitori de limbă maghiară din Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial până la preluarea comunistă”, 1945-1948/49, în: Situația evreilor din Europa Centrală la sfârșitul celui de-al doilea război mondial (1944-1945), Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011, p. 143

Monitorul Oficial, partea I, nr. 206/6 septembrie 1940, p. 5114

RĂCEU, Dorina, Elena, ”Obiceiuri și sărbători evreiești de peste an”, în Minorități etnice în spațiul românesc: Evreii. Mărturii de cultură și civilizație. Studiu de caz: Comunitățile evreiești din Arad și Timișoara”, p.34

Remember 40 de ani de la masacrarea evreilor din Ardealul de nord sub ocupația horthystă, Editura Federația, București, 1985, pp. 47-48

S.J.A.N. Bihor, fond Primăria Municipiului Oradea, inv.97, dosar nr. 14/1944,f.193

STARK, Tamás, „Hungarian Jewry during the Holocaust and after liberation”, in: Procceedings of the Eleventh World Congress of Jewish Studies, Division B, The history of the Jewish People, volume III, Modern Times, Jerusalem, 1994, p. 250

SZUREK, Jean, Charles, Juifs et Polonais (1918-1939), în Les cahiers de la Shoah, nr. 1, 1994

Tora, Leviticul, 12:1-4

Trei ani de guvernare, 6 septembrie 1940 – 6 septembrie 1943, București, 1944, p. 145

Tribuna Ardealului, nr. 1032, din 5.V.1944

Tribuna Ardealului, nr. 434, din 13 martie 1942

Surse electronice:

Obiceiuri de nuntă la evrei

Ros Hasana sau Anul Nou evreiesc

http://dvartora.ro/raspunsuri/traditii-ritual/traditii-si-obiceiuri/2702-fetele-evreice-din-romania-mai-tin-portul-vechilor-femei-evreice-cum-este-de-fapt-cum-era-portul-adecvat-femeilor-evreice.html

http://efnord.eforie.ro/web-holocaust/europa.htm

http://efnord.eforie.ro/web-holocaust/revenire.htm

http://www.anti-rev.org/textes/Szurek94a/index.html

http://www.capital.ro/harta-evreilor-cati-mai-sunt-in-lume-si-unde-locuiesc-169706.html

http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/obiceiuri-paste-88670.html

http://www.crestinulazi.ro/articole/nuntile-fiilor-lui-israel-traditii-si-obiceiuri.html

http://www.idealmariaj.ro/articol/4_53_165,nunta+la+evrei.html

http://www.idee.ro/holocaust/pdf/legislatia.pdf http://www.idee.ro/holocaust/pdf/anti_sem.pdf

http://www.jewish-romania.ro/u/media/comunitati/studiu-comunitati-arad-timisoara.pdf

http://www.mmhtn.org/ghetouri.php

http://www.parinti.com/Despre_Hanukkah-articol-116.html

http://www.parinti.com/Despre_Hanukkah-articol-116.html#.U6PYiEBpc1c

http://www.survivors-romania.org/text_doc/cluj.htm

http://www.tikvah.ro/ro/holocaust-ro/1944-in-oradea.html

http://www.timisoaraexpress.ro/documentar/evreii-din-intreaga-lume-intampina-hanuka-sarbatoarea-luminilor-_11993

http://www.yadvashem.org/yv/en/about/events/pdf/report/romanian/1.2_German_Romanian_Relations.pdf

http://www.yadvashem.org/yv/en/about/events/pdf/report/romanian/1.10_Northern_Transylvania_%20revazut%20gina.pdf

Bibliografie

Lucări generale:

Acad. N.Cajal, Dr. H.Kuller, Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație, București, 1996, p. 69

AHARON, Kleinmann, Margitta és vidéke zsidóságának sorsa (Soarta evreilor din Marghita și împrejurimile sale), Ierusalim, 1979, pp. 123-127

ANTONESCU, Mareșalul, Doi ani de guvernare. 6 septembrie 1940 – 6 septembrie 1942, Editura Națională „Dacia Traiană”, p. 150

BENJAMIN, Lya, CAJAL-MARIM, Irina, KULER, Hary, Mituri, rituri și obiecte rituale iudaice, Editura Fundației Culturale Române, București, 1944, p. 81

BENJAMIN, Lya, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislația antievreiască, vol. I, Editura Hasefer, București, 1993, pp. 95-96

BENJAMIN, Lya, Starea juridică a evreilor și implicațiile cotidiene ale legislației antievreiești (1940-1944), p. 1

BENPSCHOFSKY, Ilona, KARSAI, Elek, Vádirat a nácizmus ellen (Acuzarea nazismului), A Magyar Izraeliták Országos Képviselete, Budapesta, 1958-1967, vol. I, pp. 242-244

BIȚOAICA, Gh. Dumitraș, Statutul juridic al evreilor și legislația romanizării, Editura Pro-Meteu, București, 1942, pp. 127-128

BONTE, Pierre, IZARD, Michel, Dicționar de etnologie și antropologie, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 66

BORCEA, Liviu, Memoria caselor, Oradea, 2003, p.132

BRAHAM, Randolph L., The Politics of Genocide. The Holocaust in Hungary, ediția a II-a, Columbia University Press, New York, 1994, pp. 125-130, 151-160

BRAHAM, Randolph L., The Politics of Genocide. The Holocaust in Hungary, ediția a II-a, Columbia University Press, New York, 1994, pp. 27-29, 178-187, și USHMM, Arhive RG 25.004M, rola 52, dosar nr. 2044; rola 72, dosar nr. 40027; rolele 89-90, dosar nr. 40029.b.

BRAHAM, Randolph L., The Politics of Genocide. The Holocaust in Hungary, p. 101-123; Arh. Stat. Mureș, Fond Tribunalul Poporului Cluj, Actul de acuzare 1946, dosar nr. 7130/1946, f. 28

BÜCHLER, J. Robert –FATRANOVÁ, Gita: „Z histórie in: slovenského zidovstva” in: J.R. Büchler: Encyclopédia zidovskych nabozenskych obcí na Slovensku 1. Cast A-K, Edícia Judaica Slovaca, 2009, p. 6-11

CARP, Matatis, Cartea neagră: Suferințe evreilor din România, 1940-1944, vol. 1, Editura Diogene, București, 1996, p. 144

CIORAN, Emil, Schimbarea la față a României, Editura Vremea, București, 1936, p. 130-144

CIUBĂNCAN, Vasile T., GANEA, M.I, RANCA, I.V., Drumul Holocaustului. Calvarul evreilor din nord-vestul Transilvaniei sub ocupația Ungariei. 5 IX 1940- 25 X 1944, Cluj Napoca, Editura Ciubăncan, 1995, p. 11

CIUBĂNCAN, Vasile T., Populația României din provinciile istorice.Transilvania, Crișana și Maramureș, sub impactul Dictatului de la Viena, în revista Cele Trei Crișuri, anul IV, nr. 5-6, mai-iunie 1993, p.2,9, Oradea. Magyar Statisztikai Zsebkönyv (Carnet statistic ungar), Budapest, 1941, p.41

CODREANU, Corneliu, Zelea, Circulări și Manifeste, Editura „Totul pentru țară”, București, 1937, p. 199

CODREANU, Corneliu, Zelea, Pentru Legionari, vol. I, Editura „Totul pentru țară”, p. 103 și pp. 222-224

COSTACHIE, Silviu, Evreii din România. Aspecte etnogeografice, Ed. TopForm, București, 2003, p. 9

DUMA, I. C. , ”Criteriul sângelui”, Pandectele românizării, anul I, nr. 10/8 noiembrie 1941, p. 306

EVANS, Craig, PORTER, Stanley, Dictionary of New Testament Background, Editura Inter-Varsity Press, 2000, p. 683

EVSEEV, Ivan, Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale, Timisoara, Amarcord, 1994, p.105

FAUR, Antonio, GYEMANT, Ladislau, Situația evreilor din Europa Centrală la sfârșitul celui de-al doilea război mondial (1944-1945), Editura Universității din Oradea, 2011, Oradea, p. 147

FEJTŐ, Ferenc, Magyarság, zsidóság, MTA Történettudományi Intézete, Budapest, 2000, p. 282

GASKÓ, Miklós, Halálvonatok (Trenurile morții), Editura „Menora”, Toronto, 1iunie 1984, p. 4, 12

GAUDIN, Philippe, Marile religii, Ed. Orizonturi, București, 1995, p. 115

GLASS, Hildrun, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien 1918-1938, Ed. Oldenbourg Verlag, München, 1996, pp. 354-457, 527-560

GYURGYÁK, János, A zsidókérdés Magyarországon, Osiris Kiadó, Budapest, 2001, p. 581

HACOHEN, Menachem, Cartea vieții omului, Editura Hasefer, București, 2005, pp. 33-36

HALTER, Marek, Ce este un evreu?, Ed. AltFel Compania, București, p. 122

HAYNES, Rebecca, Politica României față de Germania între 1936-1940, Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 18.

HILDBERG, Raul, Exterminarea evreilor din Europa, Editura Hasefer, București, 1997, pp. 38-40

HILLGRUBER, Andreas, Hitler, König Carol und Marschall Antonescu. Die deutsch-rumänischen Beziehungen 1938-1944, Ed. Steiner, Wiesbaden, 1954, p. 45

IANCU, Carol, Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare, Ed. Hasefer, București, 1996, pp. 217-220

IANCU, Carol, Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944), Ed. Polirom, București, 2001, p. 15

IOANID, Radu, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, București, 1997, p. 34

KARÁDY, Viktor Apud STARK, Tamás, Hungarian Jews during the Holocaust and after the second world war, 1939-1949: A statistical review, East European Monographs, Boulder, distributed by Columbia University Press, New York, 2000, p. 84

KOCHAVI, A.J., British Diplomats and the Jew in Poland, Romania and Hungary during the comunist takeovers, East European Quaterly, vol. 29, 1995

MEYER, Peter, WEINRYB, Bernard D., DUSCHINSKY, Eugene, SYLVAIN, Nicolas, The Jews in the Soviet Satellites, Syracuse University Press, 1953, p. 402

MIEGE, Wolfgang, Das Dritte Reich und die deutsche Volksgruppe in rumänien 1933-1938, Ed. Lang, Frankfurt, 1972; J. Böhm, Deutsche in Rumänien und das Dritte Reich, Lang, Frankfurt, 1999; V. Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni 1918-1944, Editura Hora, Sibiu, 2001, pp. 179-219

MIRCU, Marius, Oameni de omenie în vremuri de neomenie, Editura Hasefer, București, 1996, pp. 103-105

NEUMANN, Viktor, Istoria evreilor din România, Editura Amacord, Timișoara, 1996, p. 78

OIȘTEANU, Andrei, Imaginea evreului în cultura română, Editura Humanitas, București, pp.103-104

PETCU, Dionisie, Conceptul de etnic, Editura științifică și enciclopedică, București, 1980, p. 26

PETCU, Dionisie, Conceptul de etnic, Editura științifică și enciclopedică, București, 1980, p. 26

PETRESCU, Florin, Istoria evreilor.Holocaustul, Editura Didactică și pedagogică, București, 2005, p. 27

POLIAKOV, Léon, Istoria Antisemitismului, vol.I, Editura Hasefer, București, 1997, p. 40

POP, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești, Editura UNIVERS 79739, București, 1976, p. 3

RĂZMERIȚĂ, Alexandru, Cum să ne apărăm de evrei – Un plan de eliminare totală, Editura Minerva, Turnu – Severin, 1938, pp. 65-69

REX, John, Rasă și etnie, Ed. Du Style, 1998, p.13

ROZEN, Marcu, 60 de ani de la deportarea evreilor din România în Transnistria, Editura Matrix Rom, București, 2001, p. 76

SEGALEN, Martine, Etnologie – Concepte și arii culturale, Ed. Amarcord Timișoara, 2002, p. 14

SHAPIRO, Michael, Mândria evreiască: 101 tradiții evreiești, Ed. Antet, București, 1997, p. 17

STARK, Tamás, Hungarian Jews during the Holocaust and after the second world war, 1939-1949: A statistical review, East European Monographs, Boulder, distributed by Columbia University Press, New York, 2000, p. 79

TĂMAȘ, Sergiu, Dicționar politic, Ed.Academiei, București, 1993

WEINBERGER, Carmilly M., Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 175

WIESEL, Ellie, FRILING, Tuvia, IOANID, Radu, IONESCU, Mihail E., Raport final, Editura Polirom, București, 2005, pp. 260-261

Studii și articole:

"Nagyvárad", nr. 104 din 9 mai 1944

"Nagyvárad", nr. 104 din 9 mai 1944

"Nagyvárad", nr. 108 din 14 mai 1944

"Nagyvárad", nr. 117 din 26 mai 1944

"Nagyvarad", nr. 128 din 9 iunie 1944

"Nagyvárad", nr. 99 din 3 mai 1944

Arhiva Națională Istorică Centrală (ANIC), fond Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinet, dosar nr. 107/1991, fila 161

CHIRA, Ioan, Genocidul evreilor din Bihor în perioada ocupației ungare ( 1940-1944), în "Aletheia"nr. 5/1995, p. 59

Decret-lege nr. 3347 din 4 octombrie 1940 pentru trecerea proprietăților rurale evreiești în patrimoniul statului, doc. 18, pp. 83-84; Decret – lege nr. 1120 din 2 mai 1941 pentru interpretarea și completarea decretelor – lege nr. 3347, în Monitorul Oficial, partea I, 5 octombrie 1940, și nr. 3810, în Monitorul Oficial, partea I, 17 noiembrie 1940, doc. 39, pp. 144-147

Decretul nr. 1610/1944

Estilap (Gazeta de seară), 4.V.1944.

FOGARASI, Zoltán, A népesség anyanyelvi, nemzetiségi és vallási megoszlása törvényhatáságonkint 1941-ben (Rezultatele recensământului populației din 1941 după limba maternă, naționalitate și religie), în Magyar Statisztikai Szemle, 1-3 szám, 1944, Budapest, 1944 (Cronică statistică ungară, nr. 1-3, 1944), pp. 16-17

HARASZTI, Gyula, „Situația evreilor vorbitori de limbă maghiară din Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial până la preluarea comunistă”, 1945-1948/49, în: Situația evreilor din Europa Centrală la sfârșitul celui de-al doilea război mondial (1944-1945), Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011, p. 143

Monitorul Oficial, partea I, nr. 206/6 septembrie 1940, p. 5114

RĂCEU, Dorina, Elena, ”Obiceiuri și sărbători evreiești de peste an”, în Minorități etnice în spațiul românesc: Evreii. Mărturii de cultură și civilizație. Studiu de caz: Comunitățile evreiești din Arad și Timișoara”, p.34

Remember 40 de ani de la masacrarea evreilor din Ardealul de nord sub ocupația horthystă, Editura Federația, București, 1985, pp. 47-48

S.J.A.N. Bihor, fond Primăria Municipiului Oradea, inv.97, dosar nr. 14/1944,f.193

STARK, Tamás, „Hungarian Jewry during the Holocaust and after liberation”, in: Procceedings of the Eleventh World Congress of Jewish Studies, Division B, The history of the Jewish People, volume III, Modern Times, Jerusalem, 1994, p. 250

SZUREK, Jean, Charles, Juifs et Polonais (1918-1939), în Les cahiers de la Shoah, nr. 1, 1994

Tora, Leviticul, 12:1-4

Trei ani de guvernare, 6 septembrie 1940 – 6 septembrie 1943, București, 1944, p. 145

Tribuna Ardealului, nr. 1032, din 5.V.1944

Tribuna Ardealului, nr. 434, din 13 martie 1942

Surse electronice:

Obiceiuri de nuntă la evrei

Ros Hasana sau Anul Nou evreiesc

http://dvartora.ro/raspunsuri/traditii-ritual/traditii-si-obiceiuri/2702-fetele-evreice-din-romania-mai-tin-portul-vechilor-femei-evreice-cum-este-de-fapt-cum-era-portul-adecvat-femeilor-evreice.html

http://efnord.eforie.ro/web-holocaust/europa.htm

http://efnord.eforie.ro/web-holocaust/revenire.htm

http://www.anti-rev.org/textes/Szurek94a/index.html

http://www.capital.ro/harta-evreilor-cati-mai-sunt-in-lume-si-unde-locuiesc-169706.html

http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/obiceiuri-paste-88670.html

http://www.crestinulazi.ro/articole/nuntile-fiilor-lui-israel-traditii-si-obiceiuri.html

http://www.idealmariaj.ro/articol/4_53_165,nunta+la+evrei.html

http://www.idee.ro/holocaust/pdf/legislatia.pdf http://www.idee.ro/holocaust/pdf/anti_sem.pdf

http://www.jewish-romania.ro/u/media/comunitati/studiu-comunitati-arad-timisoara.pdf

http://www.mmhtn.org/ghetouri.php

http://www.parinti.com/Despre_Hanukkah-articol-116.html

http://www.parinti.com/Despre_Hanukkah-articol-116.html#.U6PYiEBpc1c

http://www.survivors-romania.org/text_doc/cluj.htm

http://www.tikvah.ro/ro/holocaust-ro/1944-in-oradea.html

http://www.timisoaraexpress.ro/documentar/evreii-din-intreaga-lume-intampina-hanuka-sarbatoarea-luminilor-_11993

http://www.yadvashem.org/yv/en/about/events/pdf/report/romanian/1.2_German_Romanian_Relations.pdf

http://www.yadvashem.org/yv/en/about/events/pdf/report/romanian/1.10_Northern_Transylvania_%20revazut%20gina.pdf

Anexe

Portretul fizic al unui evreu

5 septembrie 1940. România la răscruce: Ion Antonescu este învestit cu puteri depline. Prima pagină a ziarului România din 6 septembrie 1940

Memorialul martirilor evrei

Deportarea evreilor în lagăre de concentrare

Simbolul sărbătorii Hannukah

Ĩn schimbul serviciului premilitar și militar, evreii sunt obligați sã plãteascã taxele militare stabilite prin Lege și sã presteze munci în interes obștesc potrivit nevoilor Statului