Aspecte Fundamentale cu Privire la Conceptul de Valoare

Din punct de vedere filosofic, știința sau teoria valorilor poartă numele de axiologie, în a cărui etimologie se regăsesc termenii grecești axos (valoros, demn de stimă) și logos (studiu, teorie). Bazele axiologiei au fost puse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca o consecință a eforturilor filosofice de la acea vreme de a disocia conceptul generic de valoare de conceptele valorilor speciale studiate de științele particulare precum etica, estetica, teologia, economia, logica etc. (http://tonysss.wordpress.com/2007/11/08/teoria-valorilor/).

Atât ca parte a demersului axiologiei, cât și în afara acestuia, conceptul de valoare a generat de-a lungul timpului numeroase interpretări, drept consecință a naturii ambigue a acestuia. Astfel, Parsons definește valoarea ca fiind „elementul unui sistem simbolic care servește drept criteriu pentru alegerea între alternativele de orientare deschise într-o situație dată” (T. Parsons, Sistemul social, 1951, p.151); Lundberg et al. descrie conceptul ca fiind „sursa fundamentală a motivației activității umane, reprezentând scopuri sau principii în termenii cărora sunt revendicate ca fiind deziderabile anumite norme specifice” (G. Lundberg, N. Larsen, R. William, Sociologie, 1968, p. 172); Al. Birou spune despre valoare că reprezintă „capacitatea unui obiect (idee, lucru sau altă persoană) de a satisface o dorință, o nevoie sau aspirație umană, apreciată în funcție de interesul pe care-l prezintă obiectul respectiv” (Al. Birou, Dicționar practic de științe sociale, 1966, p. 209-291); Gh. Coman se referă la valoare ca fiind „o anumită relație între ceva oarecare dat (un obiect, o idee, un proces, real, fictiv, chiar însăși valoarea) și un subiect ce evaluează” (Gh. Coman, Analiza valorii, Ed. Venus, Iași, 2011).

Valorile se caracterizează în mod special prin diversitate, criteriile de diferențiere fiind obiectul valorii – material (elemente de tehnică, bunuri de consum etc.) și spiritual (ideile științifice, filosofice, politici economice etc.), respectiv domeniul valorii (economic, politic, juridic etc.) (http://tonysss.wordpress.com/2007/11/08/teoria-valorilor/).

Pornind de la această clasificare, în mod particular, de-a lungul timpului, însuși conceptul de valoare economică a suferit o serie de abordări diferite care au generat un număr însemnat de teorii și argumentări. La baza acestor teorii au stat încercările economiștilor de a defini într-un mod cât mai clar natura și obiectul studiului economic. Un prim punct de plecare în acest sens a constat într-o serie de dezbateri privind relația dintre economist și specialiști ai altor domenii precum teologia, domeniul juridic, sociologia sau psihologia. Personalitățile care s-au remarcat în mod deosebit în acest sens au fost Adam Smith (1723-1790), David Ricardo (1772-1823) și Karl Marx (1818-1883).

Mecanismul de formare al valorii

Câteva cuvinte introductive

Teoria valorii muncă

Cunoscut pentru lucrarea sa intitulată Avuția națiunilor, cercetare asupra naturii și cauzelor ei, Adam Smith a adus un aport semnificativ la consolidarea economiei ca disciplină academică modernă, contribuind în acest domeniu cu una dintre cele mai populare argumentări intelectuale cu privire la comerțul liber și capitalism (http://ro.wikipedia.org/wiki/Adam_Smith). În argumentarea sa cu privire la scopul teoriei economice, Smith subliniază importanța investigării cauzelor bogăției unei națiuni și formulează ipoteza privind diviziunea muncii și interdependența dintre indivizii unei societăți, (N. Ciornâi, I. Blaj, Economia firmelor contemporane: Manual universitar, Ed. Prut Internațional, Chișinău, 2003) punând totodată, bazele uneia dintre cele mai dezbătute teorii economice – teoria valorii muncă.

De remarcat este faptul că, în scrierile sale din Avuția națiunilor, Smith oferă o varietate largă de explicații cu privire la termenul de valoare, fără a-și propune în mod explicit enunțarea unei teorii a valorii. Pentru început, el distinge două înțelesuri diferite ale acesteia, mai precis valoarea de întrebuințare (utiliate a unui obiect), respectiv valoarea de schimb sau puterea de cumpărare („valoare relativă”) (sursa Whitaker):

„Cuvântul valoare, trebuie observat, are două înțelesuri diferite, și uneori exprimă utilitatea unui obiect anume, iar alteori exprimă puterea de cumpărare a altor bunuri pe care o determină posesia acelui bun. Primul înțeles poate fi numit valoare în uz, iar celălalt, valoare în schimb. Lucrurile care au valoarea cea mai mare în utilizare, au adesea o valoare redusă sau chiar inexistentă în schimb; dimpotrivă, cele care au cea mai mare valoare în schimb, au adesea o valoare redusă sau chiar inexistentă în uz. Nimic nu este mai util decât apa: dar ea nu va cumpăra mai nimic sau nu se va schimba mai nimic în locul său. În mod contrar, un diamant nu are aproape nicio valoare în utilizare; dar o cantitate foarte mare de bunuri se va schimba adesea în locul său.” (A. Smith, Of the Origin and Use of Money, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, 1776, revizuit în aprilie 2006)

Conform (curs) și (Whitaker), paradoxul apă-diamant a lui Smith, cunoscut și sub numele de paradoxul valorii a fost o consecință firească a absenței, la momentul respectiv, a conceptului de utilitate marginală, introdus abia mai târziu de teoreticieni în studiul economiei. În baza acestui paradox, Smith a respins utilitatea ca factor determinant al valorii și a ales să trateze în continuare în opera sa Avuția națiunilor, un subiect ce fusese dezbătut anterior și care devenise standard la acea vreme, și anume relația dintre costurile de producție, preț și alocarea resurselor.

În argumentarea sa referitoare la aceste relații, Smith folosește două concepte distincte ale valorii raportate la muncă, devenite ulterior standarde: primul concept are în vedere faptul că valoarea este guvernată de costul muncii, în timp ce al doilea sugerează ideea potrivit căreia munca comandată este o măsură a valorii. Cele două concepte reprezintă puncte de reper importante în dezvoltarea ulterioară a teoriei valorii muncă (Whitaker). Mai precis, teoria lui Smith privitoare la valoare este argumentată prin faptul că „valoarea oricărei mărfi, pentru persoana care o posedă și care înțelege să nu o întrebuințeze sau să nu o consume ea însăși, ci să o schimbe cu alte mărfuri, este egală cu cantitatea de muncă care îi dă posibilitatea să o cumpere sau să o comande. Munca, prin urmare, este măsura reală a valorii de schimb a tuturor produselor” (A. Smith, Wealth of Nations Book 1 chapter V).

Conform (curs) și (Whitaker), în teoria enunțată de Smith cu privire la economie se disting două stadii diferite ale acesteia – starea primitivă, respectiv starea avansată a economiei. Astfel, potrivit definiției pe care Smith o dă muncii comandate conform căreia aceasta reprezintă echivalentul muncii pe care o marfă o poate obține prin schimbul cu alte mărfuri, în stadiul primitiv al economiei, în care capitalul nu se cumulează și pâmântul nu este o proprietate privată, valoarea de schimb sau prețul coincide cu cantitatea de muncă necesară pentru a produce un bun material.

În mod contrar, modelul economiei avansate în concepția lui Smith presupune luarea în calcul a celor doi factori neglijați anterior: acumularea de capital și factorul pâmânt (rentă), care nu mai sunt bunuri libere. Astfel, valoarea va fi determinată nu doar prin cantitatea de muncă, ci și prin consumul rentei și al profitului: „trebuie observat faptul că valoarea reală a tuturor părților componente diferite ale prețului este măsurată prin cantitatea de muncă, pe care fiecare dintre ele o poate cumpăra sau comanda. Munca măsoară nu doar valoarea acelei părți din preț care revine muncii, ci și valoarea părților care se descompun în rentă și în profit” (pp). Dar această valoare este determinată de cerere și ofertă la un anumit moment dat.

Ca parte a analizei formării și reglării prețurilor în raport cu cererea și oferta, Smith introduce în teoria sa alte două concepte semnificative: acela de preț natural, cunoscut în economia modernă ca preț de echilibru, respectiv prețul pieței, mai precis prețul de vânzare al unui bun material care acoperă costul său de producție. Privitor la aceste două aspecte, Smith argumentează următoarele: o scădere a ofertei pe piață a unui bun, în condițiile în care toți indivizii sunt dispuși să plătească prețul de echilibru, va determina o creștere a prețului ca urmare a dorinței unora dintre aceștia de a plăti un preț mai mare decât prețul natural; în varianta contrară, o creștere a ofertei pe piață a unui bun în raport cu cererea existentă, va determina scăderea prețului sub cel de echilibru pentru cantitatea de bunuri rămasă nevândută și pentru care cumpărătorii sunt dispuși să plătească mai puțin. Altfel spus, prețul variază în funcție de cerere și ofertă, sub influența competiției.

În ciuda multor inadevertențe semnalate de către critici cu privire la opera sa, Adam Smith a fost un deschizător de drumuri în domeniul complex al economiei secolului al XVIII-lea, teoriile și argumentările sale constituind puncte de reper pentru o serie de personalități ilustre ale domeniului care s-au remarcat ulterior în încercarea de a defini la rândule un subiect ambiguu precum cel al teoriei valorii. Un astfel de succesor renumit al lui Smith a fost și David Ricardo.

Influențat de opera lui Smith, Ricardo a preluat și a argumentat în termeni proprii teoria valorii muncă, dar contribuțiile sale la studiul privind sistemul economic au cuprins, de asemenea, aspecte cu privire la rentă, comerț internațional și avantaj comparativ.

Cunoscută ca fiind drept cea mai importantă lucrare a sa, Pricipiile economiei politice și fiscale abordează încă de la început teoria valorii muncă, reluând cele două concepte ale lui Smith privind valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb. La fel ca și Smith, Ricardo respinge utilitatea ca măsură a valorii, raționamentul său cu privire la paradoxul apă-diamant fiind următorul: „Utilitatea nu este, deci, măsurătorul valorii de schimb, cu toate că pentru aceasta ea este absolut esențială” (sursa). Cu alte cuvinte, dacă un bun material nu prezintă utilitate și nu are valoare de schimb, utilitatea va fi condiția și nu măsura valorii. Această argumentare a lui Ricardo, la fel ca în cazul lui Smith, s-a datorat lipsei conceptului de valoare marginală de la acea vreme (curs). Cu toate acestea, ambii economiști au considerat utilitatea ca fiind importantă în formarea cererii și relația dintre cerere și ofertă ca fiind modul oportun de analiză a prețului. În acest sens, în concepția lui Ricardo, la fel ca și în cea a lui Smith, costul de producție este considerat a fi factorul determinant al prețului.

Ceea ce diferențiază abordarea lui Ricardo cu privire la teoria valorii de cea a lui Smith constă în abandonarea dihotomiei societate primitivă-societate evoluată, acesta făcând referire doar la acele bunuri care sunt reproductibile (nu și la cele nereproductibile, cum ar fi operele de artă). De asemenea, Ricardo renunță la conceptul de muncă comandată și argumentează că pentru acele bunuri a căror ofertă pe piață este limitată, valoarea poate fi determinată și de raritate: „având utilitate, bunurile își trag valoarea lor de schimb din două surse – din raritate și din cantitatea de muncă necesară obținerii lor” (sursa).

O influență aparte asupra dezvoltării teoriei valorii a lui Ricardo a avut-o controversata Lege a Cerealelor, prin care importul de cereale în Anglia era supus taxelor. Un prim pas în încercarea sa de a defini valoarea mărfurilor a constat în delimitarea a trei grupuri de jucători importanți în actul de obținere al acesteia: producătorii, muncitorii și proprietarii de pământ. A urmat apoi un lung șir de ipoteze și argumentări care s-au conturat inițial în jurul unor premise idealiste, urmând ca în cele din urmă Ricardo să le recunoască natura utopică și să le rectifice din anumite puncte de vedere. Astfel, dacă la începutul teoretizării sale, Ricardo a presupus o durabilitate egală a capitalului și a concluzionat pe marginea acestuia faptul că numai cantitățile relative de muncă influențează valorile relative ale mărfurilor, ulterior autorul a revenit asupra acestor considerații și a acceptat ideea conform căreia atât capitalul fix, cât și cel circulant posedă durabilități și posibilități de substituire diferite.

În esență, în perspectiva ricardiană, valoarea mărfurilor este determinată de cantitatea relativă de muncă încorporată pentru obținerea lor, pe termen scurt prețul fiind influențat de raportul cerere-ofertă, în timp ce pe termen lung prețul natural este determinat de costul de producție (curs).

La fel ca Adam Smith, David Ricardo a lăsat în urmă o poartă deschisă spre continuarea teoriilor sale economice, dovadă făcând preluarea și dezbaterea acestora de către o bună parte din succesorii săi. Printre aceștia, o faimă deosebită a căpătat-o și filosoful Karl Marx. Educat în spiritul tradiției lui Hegel, a cărui elev s-a declarat deschis a fi, Marx și-a dorit în primul rând să aducă în centrul atenției filosofice de la acea vreme termenul de schimbare.

Teoria economică a lui Marx a prins contur odată cu dezvoltarea teoriei sale despre istorie. În argumentările sale, Marx a subliniat ideea conform căreia forțele economice reprezintă factorul determinant al schimbării istorice, cu mențiunea că structura economică a producției este elementul crucial pe care se sprijină întreaga societate (Peter Dooley, p.164). Astfel, Marx a considerat că orice societate, cu excepția uneia care nu are clase sociale, poate fi divizată pe principiul forțelor de producție și al relațiilor de producție. Forțele de producție fiind mijloacele utilizate de societate pentru a produce bunuri materiale, iar relațiile de producție fiind regulile după care sunt luate deciziile economice, schimbarea va fi rezultatul inevitabil al transformărilor și contradicțiilor care apar între cele două categorii (tehnologia, cunoașterea etc.).

În ceea ce privește propria-i teorie, Marx nu s-a referit niciodată la aceasta ca fiind „teoria valorii muncă”. Filosoful nu a făcut altceva decât să critice în maniera proprie neajunsurile teoriei așa cum a fost ea dezvoltată de către economiștii politici de până atunci. În acest sens, Marx a ținut să puncteze faptul că niciunul dintre predecesorii săi nu a reușit să explice într-un mod satisfăcător felul în care valoarea unui bun material este determinată de cantitatea de muncă efectivă necesară realizării acelui bun. Din acest motiv, Marx a văzut de cele mai multe ori în contribuția sa o modalitate de perfecționare a unei teorii care exista deja de multă vreme, dar care nu a fost îndeajuns explicată (http://en.wikipedia.org/wiki/Law_of_value).

În debutul operei sale de căpătâi, Capitalul, Marx s-a concentrat asupra conceptului de avuție a societăților capitaliste, dorind astfel să sublinieze faptul că acumularea de capital într-o astfel de societate se datorează unei „imense acumulări de bunuri de larg consum” (citat marx). Ca fundament pentru un astfel de argument, Marx avea nevoie de o teorie a mărfurilor. Astfel, pentru ca un bun material să dețină caracterul de marfă, acesta trebuie să îndeplinească trei condiții esențiale: să dețină valoare de utilizare, să posede valoare de schimb și, să fie schimbat (vândut/ cumpărat, tranzacționat) (P. Dooley, p. 167).

Cu alte cuvinte, pentru ca un bun să dețină valoare de utilizare, el trebuie să satisfacă în primul rând o nevoie: „utilitatea unui lucru face ca acesta să fie o valoare de întrebuințare. Dar această utilitate, …, fiind limitată de proprietățile fizice ale bunului respectiv, nu are o altă existență în afara celei de a fi un bun” (sursa Marx). Altfel spus, un bun de larg consum este un obiect fizic sau material care satisface o nevoie a omului. Dar valoarea de utilizare nu explică implicit și valoarea de schimb, așa cum au ținut să sublinieze înaintașii lui Marx, Smith și Ricardo. Valoarea de utilizare, după cum argumentează însuși Marx, este calitativă, în timp ce valoare de schimb are un caracter cantitativ (P. Dooley, p. 167).

În al doilea rând, pentru ca un bun material să dețină caracterul de larg consum, acesta trebuie să posede o valoare de schimb cantitativă. În acest sens (information, work, value), un aspect cu precădere important privitor la teoria marxistă a valorii îl reprezintă distincția clară între valoare și preț. În opinia filosofului, valoarea unui bun este factorul care determină și influențează formarea prețului acelui bun. Astfel, Marx preia teoria lui Ricardo și admite faptul că, pentru a putea fi măsurate, toate mărfurile trebuie să aibă un element comun și că acest element nu este, precum s-ar putea crede, utilitatea, ci însăși munca depusă pentru obținerea lor: „ca valori de întrebuințare, mărfurile sunt înainte de toate de calitate diferită; ca valori de schimb, ele nu pot fi decât de cantitate diferită și nu conțin deci nici un atom de valoare de întrebuințare. Dacă facem abstracție de valoarea de întrebuințare a corpurilor mărfurilor, nu le mai rămâne decât o singură calitate, aceea de a fi produse ale muncii” (sursa marx, vezi o altă traducere).

Așadar, munca reprezintă originea valorii, deoarece este singura substanță creatoare de valoare. Dar munca este prestată diferit din punct de vedere calitativ și depinde de locul, persoana și perioada prestării ei. În acest sens, Marx introduce în teoria sa un concept prin care aduce un plus de noutate teoriei valorii muncă dezvoltate anterior. Prin transformarea colectivului heterogen de indivizi prestatori de muncă ai unei societăți, într-o masă omogenă de muncitori necalificați, filosoful dă naștere conceptului de muncă socialmente necesară ca unic determinat al valorii mărfurilor (P. Dooley, curs). Astfel, munca este creatoare de valoare numai dacă, „pentru fabricarea unui bun, acesta necesită doar atât timp cât este în medie necesar, nu mai mult decât este socialmente necesar” (sursa). Conform lui Marx, timpul socialemente necesar producerii unui bun este „timpul necesar producerii acelui bun în condiții normale de fabricare și la o intensitate și un grad de calificare medii predominante la un moment dat” (sursa).

Revenind la cele trei condiții pe care trebuie să le îndeplinească un bun material pentru a îndeplini statutul de marfă, cea de a treia condiție stipulată de Marx se referă la faptul că respectivul bun trebuie să fie subiectul unui schimb pe piață. Motivul acestei condiții se referă la faptul că filosoful a dorit să restrângă teoria valorii muncă doar la acele bunuri materiale care se tranzacționează pe o piață, și nu la cele care sunt un dar al naturii, precum aerul sau apa, sau la cele care sunt produse și consumate în cadrul restrâns al unei gospodării, deci în afara sistemului capitalist de schimburi. Mai mult, dacă prin intermediul muncii se realizează un bun nefolositor, atunci acesta din urmă nu are valoare de schimb. Cu alte cuvinte, pentru ca munca să genereze un bun material cu caracter de marfă, atunci acel bun trebuie să fie un articol folositor care face subiectul unui schimb pe piață (P. Dooley).

Marx s-a folosit de teoria valorii muncă într-o măsură însemnată în operele sale de bază, însă cu toate acestea, filosoful nu a reușit să transpună într-un model matematic explicit modul de funcționare al acesteia, motiv pentru care o definire exactă a acestei teorii rămâne o topică controversată a economiei marxiste. În acest sens, au existat de-a lungul timpului diverse încercări de a înțelege sau de a modela matematic raportul dintre valoarea de schimb și timpul de muncă necesar producerii unui bun de larg consum, precum și identificarea mărimilor relevante în acest sens.

Întrebarea fundamentală care înlesnește dificultatea rezolvării acestei dileme se referă la modul în care pot fi percepute și înțelese relațiile cauzale dintre caracterul relativ al prețurilor și timpul alocat prin muncă realizării diferitelor bunuri. Analiza lui Marx cu privire la valoare este una de ordin dialectic, în sensul în care filosoful credea despre fenomenul valorii că nu poate fi înțeles decât într-un mod dinamic, holistic și relațional. Cu toate acestea, ceea ce a omis Marx să enunțe cu claritate au fost toate acele implicații de ordin conceptual, cantitativ și logic ale argumentărilor sale. Dezbaterea acestor implicații continuă încă și în ziua de azi (http://en.wikipedia.org/wiki/Law_of_value).

Teoria valorii utilitate

Ceea ce a urmat perioadei economiștilor liberali clasici și totodată teoriei valorii bazate pe muncă este cunoscut în istorie ca fiind neoclasicismul economic sau marginalismul. Născut dintr-un cumul de teorii individuale, dar oarecum asemănătoare, al unor gânditori ai sfârșitului de secol XIX, precum Stanley Jevons, Léon Walras sau Carl Menger, neoclasicismul s-a caracterizat în mod deosebit prin dorința fondatorilor săi de a reîmprospăta gândirea liberală prin detașarea aspectelor privitoare la economie de aprecierile morale în jurul cărora s-au conturat bazele economiei clasice (Georgescu Ana – Marginalismul). La edificarea noii teorii, prin care se încerca o altă abordare cu privire la mecanismul de formare a prețurilor, au contribuit în mod simultan trei școli renumite la acea vreme: Școala de la Viena, Școala de la Lausanne, respectiv Școala de la Cambridge.

Abordarea diferențiată a celor două grupări liberale – cea a clasicilor și cea a neoclasicilor – a constat în însuși modul de raportare al acestora la conceptul de valoare. Dacă pentru liberalii clasici a primat factorul obiectiv muncă și orice bun material se caracteriza prin două dimensiuni economice – valoarea de utilizare și valoarea de schimb, în viziunea neoclasicilor a avut întâietate factorul subiectiv utilitate, născut din aprecierea subiectivă a consumatorilor vizavi de un bun material procurat.

De altfel, pornind de la criteriul utilității, neoclasicii au divizat bunurile în două mari categorii – bunuri libere și bunuri economice – și le-au subdivizat pe cele economice în bunuri intermediare și bunuri finale. Argumentul principal care a stat la baza acestei clasificări a avut în vedere faptul că doar acele bunuri care ajung la consumatori, și anume bunurile finale, fac obiectul aprecierii subiective a acestora, fiind totodată determinantul principal al prețurilor.

Se impune astfel, în cele urmează, o analiză mai amănunțită a însemnătății pe care o poartă utilitatea, precum și a diferitelor abordări pe care le-a suferit în cele două stiluri de gândire economică amintite. La modul general, utilitatea reprezintă însușirea a ceea ce este util sau utilizabil, respectiv capacitatea unui bun material sau serviciu de a satisface o necesitate prin folosirea în procesul de producție sau în consumul personal (sursa DEX). În domeniul economiei, conceptul de utilitate este perceput ca fiind capacitatea unui bun de a crea satisfacție în urma consumului, utilizării sau posesiei sale, fiind determinată implicit de măsura în care răspunde bunul în cauză la o anumită nevoie, oferind purtătorului acesteia plăcere sau satisfacție.

De reținut în acest sens este faptul că unul și același bun poate avea utilități diferite pentru consumatori diferiți, în funcție de intensitatea nevoii, de gusturile și preferințele acestora, precum și de disponibilitatea pe piață în mod concomitent a unor bunuri complementare sau substituibile (http://www.stiucum.com/economie/microeconomie-si-macroeconomie/Teoria-utilitatii-si-a-consumu14343.php).

Cu toate acestea, în abordarea lor cu privire la conceptul de utilitate, economiștii clasici au omis această versatilitate a sa, considerând faptul că, indiferent de intensitatea nevoilor sau de mărimea sacrificiului depus pentru a le obține, bunurile identice au aceeași utilitate economică. Mai mult, în gândirea clasică, utilitatea derivă ca unitate din proprietățile unui bun și din nevoia consumatorului. Astfel, dacă un anumit bun X se compune din n unități de forma X1, X2, … , Xn, având fiecare o utilitate individuală u1, u2, … , un, egale între ele, atunci utilitatea totală (Ut) va fi produsul dintre utilitatea individuală (ui) și numărul de unități consumate (n):

Ut = ui × n (1)

unde Ui, utilitatea individuală, reprezintă satisfacția pe care o resimte consumatorul în urma consumului fiecărei unități dintr-un bun economic, iar Ut, utilitatea totală, reprezintă satisfacția pe care o resimte consumatorul în urma consumului tuturor unităților dintr-un anumit bun sau mulțime de bunuri.

Într-o notă cu totul diferită, bazată pe factorul subiectiv al aprecierii consumatorului, paradigma neoclasică cu privire la definirea conceptului de utilitate economică pentru un anumit bun final are în vedere un cumul de condiții ce se cer a fi îndeplinite în mod simultan, astfel (Georgescu Ana – Marginalismul):

setul de caracteristici cu care este înzestrat bunul respectiv răspunde la cel puțin una dintre nevoile individului sau ale societății;

consumatorul e în măsură să conștientizeze utilitatea bunului procurat, respectiv relația dintre caracteristicile acestuia și nevoia/nevoile proprie(i);

consumatorul se folosește de caracteristicile bunului procurat, pe care le apreciează ca fiind utile.

Deși cele trei condiții fac o trimitere clară la aspectele obiective ale utilității sub forma relaționării caracteristicilor unui bun cu anumite nevoi generate de societate, ele subliniază totodată caracterul subiectiv al utilității economice, prin însuși faptul că aceasta depinde în mod necesar de „prețuirea pe care un individ o acordă, la un moment dat și în condiții determinate de timp și de loc, fiecărei unități dintr-o mulțime de bunuri identice” (Georgescu Ana – Marginalismul).

Mai mult, abordarea neoclasicilor diferă și din punctul de vedere al mecanismului de formare a prețurilor. În acest sens, stabilirea prețului unui bun economic final rezultă din descompunerea în unități mai mici ale utilității totale și nu în urma considerării sale globale, așa cum s-a văzut în exemplul de mai sus. De altfel, întregul raționament pe care este clădită paradigma neoclasică are în vedere argumentul conform căruia utilitatea individuală a fiecărei unități consumate succesiv dintr-un bun anume scade pe măsura creșterii numărului de unități consumate (http://www.rasfoiesc.com/). În acest caz, utilitatea totală nu mai este rezultatul înmulțirii unităților consumate și a utilităților considerate a fi egale între ele, ci ea se determină pe baza consumului cumulat al utilităților inegale:

Ut = Ui1 + Ui2 + Ui3 + … + Uin (2)

În consecință, mărimea prețului unei mărfi se stabilește în funcție de utilitatea ultimei unități consumate dintr-un lot definită prin conceptul de utilitate marginală, mai precis utilitatea cea mai mică dintr-o serie descrescândă de utilități ale numărului de unități succesiv consumate din bunul respectiv.

Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului de utilitate marginală se impune analiza evoluției utilității totale a unui bun X raportată la mărimea consumului de n unități din bunul respectiv. În acest sens, figura 1 ilustrează o serie de aspecte relevante cu privire la această evoluție, astfel(http://www.stiucum.com/economie/microeconomie-si-macroeconomie/Teoria-utilitatii-si-a-consumu14343.php):

unui consum de unități echivalent cu zero îi corespunde în mod evident o satisfacție nulă, motiv pentru care curba utilității totale pornește întotdeauna din punctul de origine al sistemului de axe definit;

creșterea consumului până la momentul nivelului optim x0 duce la sporirea automată a satisfacției consumatorului și, deci, a utilității totale (Ut);

utilitatea totală atinge pragul maxim Utmax la momentul M(x0) în care consumul bunului X este echivalent cu valoarea optimă x0;

odată atins nivelul optim, curba utilității poate avea două evoluții diferite, astfel: ea se poate transforma într-o linie dreaptă ca urmare a faptului că rămâne constantă (suprasaturarea nu influențează satisfacția consumatorului) sau poate descrește (suprasaturarea are o influență negativă asupra consumatorului).

Insert figure

Cu alte cuvinte, curba utilității totale a unui bun reflectă nivelul de satisfacție al consumatorului la un anumit moment dat și în urma unei anumite cantități consumate din acel bun la momentul respectiv, raportul dintre consum și satisfacție nefiind în mod necesar direct proporțional. De altfel, se poate concluziona faptul că, din perspectiva utilității totale, consumul poate fi considerat optim doar atunci când acesta maximizează satisfacția consumatorului.

Mai mult, din aceeași reprezentare se poate constata fapul că fiecare unitate consumată din bunul X duce la o creștere din ce în ce mai lentă a utilității totale, creștere care la momentul optim M(x0) devine nulă, iar curba capătă apoi o traiectorie descrescătoare. Modificarea utilității totale prin sporirea consumului cu o unitate dintr-un anumit bun sau grup de bunuri se apreciează prin conceptul de utilitate marginală.

Formula matematică (3) definește utilitatea marginală (Umg) ca fiind raportul dintre variația utilității totale (ΔUt) care derivă din creșterea consumului (Δx) dintr-un bun, cu o unitate:

(3)

unde:

ΔUt = Ut1 – Ut0 și reprezintă sporul de utilitate totală rezultat în urma creșterii consumului din bunul X cu Δx unități;

U0 reprezintă utilitatea inițială;

U1 reprezintă utilitatea rezultată în urma consumului din bunul X;

Δx = x1 – x0 și reprezintă sporul de consum din bunul X;

x0 reprezintă consumul inițial din bunul X;

x1 reprezintă consumul din bunul X care a suferit o creștere sau o scădere.

Calculul economic al utilității totale al unui bun bazat pe satisfacția consumatorului în funcție de variația consumului de unități din bunul respectiv are ca fundament legea descreșterii utilității marginale, cunoscută de altfel ca fiind prima lege a lui H. Gossen sau legea utilității descrescânde pe măsura satisfacerii nevoilor de consum. În acest sens, ipoteza formulată de Gossen are în vedere faptul că odată cu creșterea consumului dintr-un anumit bun, utilitatea marginală a acestuia va tinde să se diminueze. Cu alte cuvinte, parafrazându-l pe un alt cunoscut adept al teoriei marginaliste, Alfred Marshall, intensitatea unei plăceri care este satisfăcută în mod continuu descrește până în momentul în care aceasta ajunge la saturare.

Fenomenul utilității marginale explică în cele din urmă paradoxul apă-diamant al lui Adam Smith. Deși, așa cum remarca însuși Smith, apa are o valoare de întrebuințare mare, valoarea sa de schimb este foarte mică, deoarece pe măsura consumului tot mai mare de apă, utilitatea marginală a acesteia scade la o valoare foarte mică. În mod contrar, în cazul diamantelor, valoarea de schimb foarte mare a acestora rezultă din consumul redus și, deci, din utilitatea lor foarte înaltă.

Teoria modernă a cererii și a ofertei Teoria valorii utilitate TVU, Teoria valorii entropie TVE, Manoilescu (ppt valoarea)

Abordări actuale ale conceptului de valoare în industrie – tipuri de valoare conform standardelor, valoarea economică, valoarea de întrebuințare, valoarea percepută, net present value, lanțul valorii (value chain approach, value chain framework – Key elements of value chain approach, the global value chain approach)

Modelul mecanismului de obținere a valorii (grafic si formula – ppt Gestionarea valorii)

Instrumente ce au la bază conceptul de valoare: Analiza valorii, Ingineria valorii, Managementul valorii, Life cycle value analysis