Aspecte Etice ale Comunicarii Verbale In Viata Politica

Etica în comunicarea verbală

Cuprins:

Partea I

Cap I Introducere: Limbaje și decodificare

Unul dintre paradoxurile epocii în care trăim este acela că, deși industria comunicării se află în plin avânt, omenirea se confruntă cu cea mai severă criză a comunicării.

De ce etica în comunicarea verbală? Pentru că vorbirea este abordată ineficient, ignorându-se rețelele sincretice pe care aceasta le țese în procesul de socializare, iar abordările incomplete: exclusiv din perspectiva componentelor teoretice, ori analizându-se doar impactul emoțional pe care îl generează, sau privit numai ca material lingvistic, permit legiferarea delincvențelor verbale.

Din păcate, fără o etică în vorbire, agresiunea verbală devine o obișnuință în teatrul social. Prin mesajele transmise, actorii sociali invadează realitățile partenerilor de scenă, dorind să controleze și să domine totul.

Este vina colectivă a umanității că evită denunțarea și corectarea unei mentalități culturale învechite, conform căreia: “afișarea superiorității, înjosirea, umilirea, dominarea, contrazicerea, silirea, manipularea, criticismul și intimidarea sunt acceptate de mulți ca “jocuri” cinstite.”

Putem fi protagoniștii acestei strategii, victime sau simplii spectatori. Niciun rol care implică pasivitate în fața acestui aspect denaturant al comunicării nu ne face cinste! Se admite violarea granițelor individuale și folosirea cuvintelor ca arme în acest război psihologic. Efectul cel mai dramatic al abuzului verbal îl reprezintă erodarea sistemului de autoguvernare, valoare umană supremă, conceptualizată de Kant.

Sadismul agresorilor verbali a fost definit admirabil de către Eric Hoffer: “Simțul puterii este mai viu când distrugem spiritul unui om decât atunci când îi câștigăm inima.”

Dar cu ce drept și cu ce cutezanță să declanșăm asediul spiritului partenerului de scenă socială?

De prea multă vreme minimalizăm efectele dezastruoase ale comunicării verbale abuzive, uitând nedrept denunțul lui Robert Fulghum: “A țipa la ființele vii reprezintă o tendință de a le ucide spiritul. Bețele și pietrele pot rupe oasele, dar cuvintele ne rup inimile.”

Comunicarea, componentă sine qua non a socializării și agentul primordial al globalizării, impune o abordare complexă, expresie a sincretismului cercetării specialiștilor: “ingineri, lingviști, informaticieni sau psihologi, toți studiază problema și oferă modele, instrumente de lucru și sfaturi.”

În sprijinul acestui argument vine și observația domnului profesor Alexandru Boboc, conform căreia:”Cultura modernă, o sintagmă cu drept de cetate în limbajele scriptice și în cele de comunicare, circulă azi într-o polisemie ce cu greu ar putea să fie stăpânită.”

Limba este acel miracol, menit să construiască pentru umanitate cetatea spiritului, zestrea culturală, “limba dobândește o nouă demnitate prin conjugarea funcției de mijloc de comunicare, cu cea de participare la configurarea planului ideatic și valoric”, dar în ultima perioadă, ea este folosită ca agent distructiv.

Aparatul critic, compus din tehnicieni, evaluează materialul furnizat de către cei implicați în procesul comunicării, dar și reacțiile în lanț pe care schimbul de informații le generează. Performanțele artizanilor variază în funcție de vârstă, educație, cultură, poziție socială și structură psihologică.

Manualele de liceu care abordează comunicarea verbală se opresc la enumerarea elementelor situației de comunicare și la definirea pricipiilor ce ar trebui să guverneze un dialog civilizat. Din păcate nu sunt dezvăluite subtilitățile acestui act complex, nici capcanele în care poate cădea comunicatorul naiv. Aceste lipsuri în educarea vorbitorilor se pot demonstra în incapacitatea unor liceeni de a dialoga pe teme date. În urma unui exercițiu simplu, am constatat cu nemulțumire că aproape toate replicile perechilor de locutori îndrumați să dezbată nivelul actual al culturii naționale, nevoia de educație sau ultima carte citită, demonstreză incapacitate de concentrare pe o temă impusă, vocabularul sărac, de aceea discuțiile au decurs în acest mod:

Bună. Îmi pare bine să te văd.

Bună. Și mie.

Ce faci?

Bine. Dar tu?

Mulțumesc, foarte bine. Ce crezi tu despre nivelul actual al culturii naționale?

Nu este un subiect pe placul meu. Mai bine m-ai întreba despre altceva.

Bine, atunci la revedere și mai vorbim.

Desigur. Pa.

Pa.

Plăcerea dialogului se dovedește inexistentă atunci când se dezbat subiecte cu grad de dificultate medie. Am încercat un alt mod de verificare a capacității de dialogare, propunându-le elevilor să joace rolul unor femei de la țară sau din cartierele periferice ale orașelor, lipsite de ocupație, care bârfesc. Rezultatul a fost surprinzător: frazele erau colorate și nuanțate, lungi, formulele de salut nu mai se repetau de zeci de ori, erau înlocuite de zvonuri și de răutăți, comentariile curgeau de la sine. Acest studiu comparativ, verificabil, mi-a lăsat un gust amar. Există o ușurință de a dezvolta o bârfă, de a dezbate lucruri lipsite de valoare și o mare dificultate în a prezenta problemele seriaose, care ne privesc pe toți.

Pretextul acestei lucrări îl reprezintă observația simplă, conform căreia comunicarea verbală predomină în societatea civilă, în detrimentul celei scrise, cu toate acestea, un vechi adagio de proveniență juridică: “verba Volant, scripta manent ( lat. “vorbele zboară, scrisul rămâne”), par să diminueze responsabilitatea individului în ceea ce privește cuvintele rostite, subliniind următorul aspect :”în toate împrejurările cuvântul scris constituie o probă materială mai puternică, mai sigură decât vorba rostită.”

În spatele crizei morale acute cu care se confruntă societatea modernă, la scară mondială, se află lipsa eticii în comunicarea verbală, cosmetizarea imperfecțiunilor, deși se impune actul chirurgical, menit să înlăture materialul lingvistic malign și să corecteze mentalitățile și prejudecățile care-l întrețin.

Ca în orice domeniu al activității umane și în comunicare :”există un test intuitiv al moralei elementare: sesizăm brusc faptul că, o simplă absență ( nu te gândești la ceilalți, nu ți-e milă de cel aflat în suferință, nu suferi pentru nedreptatea de care afli) ne scoate din spațiul moralității și ne include în imoralitate.”

Primul pas în abordarea crizei în comunicare îl reprezintă identificarea delictelor verbale și implicit a traumelor pe care acestea le generează. Comunicarea interindividuală defectuoasă are consecințe dramatice asupra personalității: diminuarea încrederii în forțele proprii, deformarea identițății, distrugerea reputației, periclitarea vieții și a sănătății în cazuri extreme:”un alcoolic care nu poate refuza un pahar își riscă nu numai sănătatea, ci și viața”, capitulând în fața asediului verbal al interlocutorului.

Ca urmare a hărțuirii verbale, oamenii cumpără adesea obiecte inutile, acceptă o tunsoare nefericită sau, lucrul cel mai rău, renunță la autonomie, lucrul cel mai grav fiind:”controlul vieții noastre intime de către copiii, părinții, prietenii sau șefii noștri”.

Comunicarea verbală etică se soldează cu un câștig bilateral garantat, fiindcă pornește de la un scop etic:”vom numi scopetic, scopul unei vieți mai bune cu și pentru celălalt”.

Fără a exagera, lipsa elementului etic la nivelul comunicării verbale în grupuri degenerează în ultraje, devastări, violențe fizice fără precedent, atacuri armate, genocide.

Demnitatea și rațiunea, atribute umane prin care se realizează autoguvernarea, impun standarde morale, atitudini față de comunicarea verbală deviantă. Obiectivul central al acestel lucrări îl reprezintă mobilizarea comunicatorilor în acest sens. Acceptarea docilă a unui atac verbal nimicitor înseamnă culpabilitate.

O formă similară de vinovăție și lașitate spirituală este și acordul tacit dat atacului psihologic îndreptat în prezența noastră asupra unei terțe personae, chiar dacă asediul nu este îndreptat asupra noastră. Uneori asistăm la lezarea personalității unui semen care nu este prezent la discuție și prin urmare nu se poate apăra, arbitrând prin tăcere jocuri murdare care au drept miză distrugerea reputației unei personae căreia i se refuză dreptul elementar de autoapărare. Din păcate, distrugerea reputației are loc de cele mai multe ori în lipsa celui incriminat.

Defăimarea nu ține cont de valorile individuale, de aceea ar trebui să ne evaluăm cu înțelepciune, ca eroina lui Sciller din tragedia „Maria Stuart”:”Ich bin besser als mein Ruf”( germană „Sunt mai bun decât reputația mea”-act.III,sc.4)

Reprezintă delicte verbale și clișeele de manipulare a semenilor, începând cu formele subtile, aparent nevinovate(brașoavele, vorbele de clacă, frazeologia inutilă care maschează gândurile adevărate) și terminând cu formele grave care induc autodistrugerea sau programează individul să devină unealtă verbală de distrugere în masă, aflată la dispoziția formatorului diabolic( minciuna, calomnia, atitudinea lupului moralist, răspândirea unor informații grave, neverificate, a unor zvonuri alarmiste).

Comunicarea verbală se află la baza societății omenești, reprezentând o condiție esențială a gândirii: „Fără limbaj n-ar fi între oameni nici stat, nici societate, nici contract, tot așa precum nu există între lei, urși sau lupi”.

Vorbirea conține elemente concrete și utopice, cea de-a doua categorie de constituenți fiind piatra de încercare a acestui act voit al umanității. Mesajul emis reprezintă componenta concretă, iar decodificarea și răspunsul reprezintă componentele utopice. Tocmai prin faptul că nu pot anticipa modul în care partenerul înțelege și răspunde mesajului meu, comunicarea reprezintă cea mai mare provocare a vieții, iar luptele câștigate prin argumente sunt cele mai strălucite victorii.

Vorbirea este mai mult decât o partidă de șah, adevărată provocare a minții, pentru că anumite reguli se modifică sau se stabilesc în timpul jocului.

În societatea în care unii se comportă asemenea prădătorilor, nerespectându-și contractele, insultând, înșelând sub diverse forme, limbajul este folosit defectuos, iar vina aparține tuturor, de la formatorul de opinie, la educator, până la cel care rămâne impasibil în fața delictelor.

Spiritele neprevenite, novice, cad ușor în capcana raționamentelor false, a înșelăciunilor care aduc prejudicii de tot felul. Discernământul, folosit ca scut în această confruntare permanentă a individului în câmpurile sociale pragmatice, este o soluție sigură pentru că:”vorbirea este unul dintre cele mai izbitoare, emergente fenomene”,o chintesență de spontaneitate, iar tot ceea ce se ivește în vorbire este nou și irepetabil. Cel care stăpânește perfect arta comunicării verbale ocupă adesea poziții privilegiate,se apără cu lejeritate de atacurile celorlalți,își impune ideile. Succesul nu se suprapune eticii.

Comunicarea verbală este exercițiul suprem de socializare pentru că prin caracteristicile sale definitorii de tip emergent: nepredictibilitatea, noutatea și variabilitatea, implică interacțiuni permanente ale instanțelor omenești, dar și eforturi sporite de adaptare.

Pervertirea gustului unei națiuni în ceea ce privește limbajul se produce în momentele de tranziție. Trecerea de la o orânduire care a supracenzurat cuvintele, impunând sloganul și limbajul de lemn, spre libertate, se manifestă prin lipsa inhibițiilor, asumarea unor libertăți fără precedent, prin încălcarea regulilor și promovarea vulgarității și a violenței.

Fără exercițiul democrației, modelul vorbirii ideale proiectat de Habermas ar părea depășit. Etica în comunicarea verbală va fi totdeauna un concept utopic în viziunea indivizilor care se luptă pentru supremație și beneficii de orice fel, pentru că prototipul ideal de vorbire se axează pe dialog ca „formă a civilizației în care vorbitorii își recunosc pe reciproc aceleași competențe și își conced dreptul la respect și la critică( de tip constructiv).”

Orice vorbitor de bună credință are îndatorirea să aplice virtutea prudenței și să nu accepte statutul de interlocutor naiv, în situațiile de comunicare date. Virtutea prudenței reprezintă precauția elementară care te va ajuta să te pliezi adecvat pe situațiile de dialog, în funcție de ofertă: la bunăvoință se răspunde cu bunăvoință, iar agresiunea va fi stopată cu eleganță. Sentimentul de vinovăție asumată față de erorile partenerilor de dialog și indulgența exagerată, manifestată în fața formelor de agresiune verbală, sunt cele mai evidente exemple de încălcare a eticii în vorbire.

Suntem morali când: „ne ajustăm comportamentul față de alții, fără să ne răsplătim prietenii și să purtăm pică dușmanilor, ci raportându-ne la oameni ca la agenți responsabili, care, prin propriile alegeri, dovedesc că merită anumite răspunsuri, și față de care sunt potrivite sentimente precum cel de recunoștință sau de indignare”.

Pornind de la ideea că:”omul vrea și să gândească și să nu gândească”și extinzând principiul și în comunicare, ajungem la concluzia că există vorbitori care nu aplică etica în comunicare, premeditând și alții care nu sunt suficient de instruiți în acest fel.

Disputele sunt inerente în câmpurile sociale pragmatice, căderea în derizoriu se produce când comunicatorii admit deraparea temei inițiale a dialogului. Atitudinea ezitantă, lipsa autorității morale și a exigenței permit ca la locul de muncă, clarificarea unor probleme serioase de serviciu să degenereze în insulte sau observații lipsite de suport, legate de viața personală.

Toleranța excesivă în comunicarea verbală va avea ca efect suferința, confuzia și erodarea senzației de confort și de securitate personală. Plierile pe situațiile de dialog sunt tratate superficial când se are în vedere doar tema stabilită de comun acord și limbajul. Etica în vorbire presupune realizarea unei concordanțe depline între virtutea prudenței, tema dialogului, limbajul, intenția și tipologia interlocutorilor.

Comunicatorul de tip „machiavelic” se manifestă critic, ocupând din start o poziție de superioritate. Limbajul său este marcat de „trebuie” și de „se impune”, respinge orice formă de ambiguitate, vede lumea în alb și negru, oferă concluzii definitive, de care se desprinde cu greutate. Nu numai că nu respectă datele personale ale partenerului de dialog, dar îi invadează intimitatea, proclamându-și punctele de vedere pe teritoriul realității altuia.

În acest caz este recomandabil ca sistemul de autoapărare să se mobilizeze în vederea defensivei, pentru că :”personalitatea de tip machiavellic este asociată cu atitudinea manipulativă în raport cu ceilalți și cu o viziune cinică asupra motivelor și caracteristicilor celorlalți, fiind mai puțin preocupată de gradul în care receptorul înțelege mesajul, ci axată pe eficiența cu care îl poate determina să adopte comportamentul dorit”.

Din păcate, acest tip de comunicator este întâlnit pretutindeni: în familie, în campaniile electorale (mai ales!), la școală și la serviciu. Carențele educației pragmatice în domeniul comunicării se pot evidenția prin numărul mare de victime ale acestui domeniu al socializării. Se pune accent pe componentele comunicării și definirea acestora (o definiție standard, inadecvată pentru un fenomen emergent), dar copiii nu sunt învățați practic cum să evite capcanele comunicării verbale deviante, adesea fatale prin tirul întrebărilor și intențiile malefice ale interlocutorilor.

Se ignoră voit prezența comunicatorilor de rea credință, se idealizează, acordându-se prezumția de nevinovăție schimbului de informații dintre indivizi. Prin această omisiune, a devenit posibilă exploatarea naivității și a sincerității, informațiile furnizate de victime fiind transformate într-un filon de aur de către infractori: secrete de familie, valorile deținute, locul de depozitare al acestora, programul părinților, dispunerea intrărilor, distribuția camerelor.

Punctul de plecare al delictelor îl constituie adesea un dialog „nevinovat” cu copilul. În spatele traficului de carne vie, al consumului și vânzării de droguri, de ce nu, al războaielor mondiale stau comunicările verbale lipsite de etică, oglindiri fidele ale intențiilor comunicatorului călău, care își „execută” victima, fără să o atenționeze.

Este o sancțiune fără precedent aplicată naivității și vulnerabilității exteriorizate! Câmpul de bătălie îl reprezintă chiar dialogul în care se dă lupta pentru supremație, naivitatea unui interlocutor fiind măsurabilă în pierderile imense pe care acesta va fi nevoit să le suporte, lucru verificabil în realitatea cotidiană, dar și în definiția oferită de Irena Chiru:” comunicarea este tranzacția de mesaje între participanți”.

Este posibil ca pe piața comunicării verbale să ofer aur și să primesc cianură. Care este atitudinea etică în acest caz: să accept acest schimb falimentar pentru mine sau să caut un partener de afaceri onest?

Se poate să primesc diamante și perle, iar la schimb, să dau zgură, reziduuri menajere, spini.Rolul eticii în comunicare este acela de a-mi trezi empatia care mă va face să mă rușinez, gândindu-mă la ceea ce simte partenerul meu de afaceri, care îmi oferă lucruri atât de valoroase, primind în schimb mizerii. David Gauthier propune o soluție echitabilă: „ să ne deschidem prin negociere drumul către moralitate”!

Pot să posed o inteligență sclipitoare, să am cele mai înalte studii din lume, dacă accept pietre și cianură în schimbul aurului, voi fi suspectată în mod îndreptățit de prostie. Cel care a fost păgubit o dată și consimte la această tranzacție devastatoare pentru el se face vinovat de toate costurile pe care le suportă, de falimentul său fizic și spiritual, pentru că autoapărarea este prima îndatorire a oricărui individ.

Diagnoza corectă a comunicării verbale interpersonale se face ținând cont de factorii cheie ai procesului:

raportul costuri-beneficii (bilanțul)

tipologia interlocutorilor, intențiile acestora determinându-le apartenența

tipul de interacțiune la care comunicatorul este racordat

modul în care comunicatorul procesează ( valorifică) informația.

Interlocutorii se pot poziționa orizontal sau vertical în comunicare, acest lucru lămurind personalitatea comunicatorului, intențiile sale, viziunea pe care o are despre relațiile interumane, modul în care respectă teritoriul partenerului și importanța pe care o dă puterii și ierarhiilor.

Orientarea verticală în comunicare atestă situarea pe „coordonate manipulative” , un astfel de interlocutor poate fi ușor de recunoscut prin următoarele aspecte:” monopolizează conversația, vorbește mult și își întrerupe interlocutorii, dă ordine, ține discursuri, ridică tonul, se plânge, blamează, identifică greșeli care nu sunt ale lui.” Prin atitudine pare infailibil, însușindu-și autoritate și imunitate morală.

Deosebit de generoase sunt interacțiunile orizontale în comunicarea verbală care privesc spre viitor, cultivă relațiile pozitive, înțelegerea mutuală, deschiderea către așteptările celorlalți. Interlocutorul vertical propulsează propriile interese la temelia universului, în timp ce comunicatorul orizontal manifestă multă empatie, oferă feed-back, clarifică, depune eforturi pentru a înțelege, negociază, își menține atitudinea politicoasă și când exprimă opinii defavorabile, oferă sprijin, folosește din belșug expresiile „te rog” și „continuă”. Orice partener de dialog are nevoie de un credit de atenție pentru a-și formula ideile, doar locutorul orientat orizontal este dispus să-l ofere, fiind astfel satisfăcute nevoile spirituale ale interlocutorilor de a fi ascultați.

Minimalizarea răspunderii față de efectele vorbirii defectuoase a însemnat ascunderea consecințelor grave ale acestui proces care este indice al devalorizării și dezumanizării. Impactul dezastruos pe care limbajul violent îl are asupra societății este de netăgăduit, cu toate acestea a devenit un subiect tabu.

Orice interlocutor de bună credință are îndatorirea de a nu accepta sclavia spirituală și de a evita comunicarea cu un locutor care dorește să manipuleze, să discrediteze, să umilească, să ordone, să impună propria percepție asupra realității semenilor săi. Etica este sinonimă cu eliberarea dintr-o astfel de sclavie spirituală, în cazul în care răul a fost făcut.

Interlocutorii pot fi: o echipă de constructori, care pun temelia unor edificii împreună, războinici care se rănesc progresiv, până ajung să se ucidă, dacă atacul nu încetează sau nu se instituie armistițiul, sau două elemente incompatibile, așa cum sunt apa și focul, lumina și întunericul. Există momente când aceste elemente incompatibile se intercondiționează.

Coeficientul de răspundere ar trebui să crească progresiv, în cazul comunicării verbale pentru că evoluția actorilor sociali se desfășoară pe scenă, putem considera familia culisele sau locul unde se fac pregătirile finale pentru evoluția publică. Se știe că naturalețea și sinceritatea sunt cele mai apreciate în interpretare. Există oameni care respectă regulile cu străinii, dar le încalcă în familie, cu cei apropiați. Interlocutorii cameleonici se demască singuri de cele mai multe ori.

Cele trei prototipuri de echipe interlocutoriale de care am amintit mai sus, pot fi urmărite acționând, prin combinarea tipurilor de predispoziții posibile adoptate în vorbire, nu statutul diferit al interlocutorilor, și reacțiile ce derivă de-aici.

Echipa arhitecților sau a constructorilor rezultă din combinația orizontal-orizontal. Acesta reprezintă tipul ideal de comunicare, caracterizat prin: deschidere, acord, feed-back, negociere elegantă, păstrarea bunelor maniere chiar în expunerea ideilor divergente. Câștigul spiritual este garantat. Chiar și participanții pasivi la această formă de comunicare se vor simți confortabil. De fapt acesta a fost scopul inițial al limbajului, de a exprima și susține solidaritatea umană. Din nefericire, unii comunicatori au degenerat caracterul constructiv al acestuia, transformându-l din liant, în agent malefic al manipulării și armă de distrugere.

Echipa războinicilor aduce față în față comunicatori orientați vertical. Din schimbul lor de replici sar scântei, lipsește consensul, scandalul poate degenera. Vorbitorii își aplică lovituri sub centură, ridică vocile, se întrerup unul pe celălalt, se plâng, dau ordine. Schimbul de cuvinte derapează rapid spre desconsiderare, înjosire, defăimare și umilință. Chiar și ascultătorul pasiv care asistă la această confruntare va avea de suferit din punct de vedere emoțional. Continuarea unui dialog în situația dată reprezintă un risc vibratil.

Echipa interlocutorilor incompatibili este formată din interlocutori orientați orizontal – vertical,iar bunele intenții ale unui comunicator sunt speculate de celălalt. Unul preia puterea, celălalt adoptă poziția servituții, manifestând înțelegere și amabilitate față de excese și despotism, adică toleranța este pusă la dispoziția oportunistului și în mare parte irosită. Concesia repetată , lipsită de suport, este o dovadă de slăbiciune.

O altă problemă importantă cu care se confruntă etica în comunicarea verbală, o reprezintă modalitatea de procesare a informației de către interlocutori.

Comunicatorul responsabil și de bună credință valorifică adecvat informația obținută, nu o denaturează, având discernământul de a nu o propaga când este malefică.

În funcție de atitudinea față de informație putem distinge:

1) Comunicatorul marionetă – prin naivitate este manipulat să răspândească informația dorită de cel care o pune în circulație sau este interesat de răspândirea ei.

2) Comunicatorul alarmist – se dovedește un real pericol pentru societate, denaturează informația, amplifică consecințele ei apocaliptice, orice noutate este prezentată ca fiind un risc vibratil, creează panică generală, distruge echilibrul.

3) Comunicatorul filtru – adoptă atitudinea cea mai potrivită față de informație, se comportă asemenea unui ecran de protecție, filtrează adecvat „impuritățile”, pune în circulație ceea ce este de un real folos semenilor.

4) Comunicatorul ecou – transmite mai departe tot ce aude, fără să verifice veridicitatea informației. Se simte dator să redea cu fidelitate mesajul receptat.

5) Comunicatorul circumspect – pune la îndoială tot ceea ce i se spune, verifică mereu corectitudinea informației.

6) Comunicatorul rezervor – înmagazinează noutatea, stocând-o pentru sine, nu o pune în circulație, fiind doar un mare consumator de informație.

Acest tip de locutor ignoră faptul că o informație neprimenită, care nu intră în circuit, se alterează, nu mai este de actualitate, își pierde termenul de garanție al interesului.

7) Comunicatorul conservant – păstrează informația, adăugându-i ingredientele care o fac digerabilă la momentul oportun.

Constanta verbală este un alt criteriu de clasificare a interlocutorilor. Vom numi constante verbale caracteristicile predominante și permanente ale comunicatorilor în situații și dinamici diferite de dialog.

Introvertitul vorbește puțin, cu timiditate, evită să se plaseze în centrul atenției, nu se exteriorizează, emite opinii generale, evitându-le pe cele personale.

Puncte tari: pentru partenerii de dialog, vulnerabilitatea acestuia devine o necunoscută, într-un sistem de ecuații, dacă este un bun ascultător își achiziționează informații în modul cel mai avantajos cu putință, cu investiții minime, dă impresia de exprimare laconică.

Puncte slabe: nu-și valorifică potențialul creativ, pare o” pradă” ușor de manipulat, prin „negarea” dorinței de afirmare.

Volubilul discută cu toată lumea, pare inepuizabil în toate domeniile.

Puncte tari: dispune de mai multe resurse de socializare decât taciturnii, devine nod al rețelei sociale, bucurându-se de toate avantajele acestei poziții.

Puncte slabe: comite erori, abordând domenii care nu-i sunt cunoscute, debitul verbal fiind crescut, autocenzura lasă de dorit, alături de esența de interes a mesajului se strecoară mult balast.

Sterilul insistă pe detalii, antrenează discuții sterile.

Puncte tari: poate mânui abil disimularea, la adăpostul detaliilor obositoare pentru cei care îl urmăresc, descrierile sale pot fi captivante uneori.

Puncte slabe: devin interlocutori incomozi prin lipsa esenței minime de interes a mesajelor emise, insistența asupra detaliilor determină absența soluțiilor sau a deciziilor, la nivelul discursului.

Irascibilul se simte jignit, se indignează, interpretează eronat mesajele partenerilor de dialog.

Puncte tari: prin felul său de a fi ca locutor, va fi ferit de ofensă, defăimare, jignire, glume supărătoare, interlocutorii săi vor fi foarte atenți în ceea ce-i transmit.

Acest tip de comunicator pare să controleze derapajele verbale ale celorlalți prin susceptibilitatea sa. Evident că nu controlează evaluările pe care semenii i le fac în lipsă .

Puncte slabe: exclude consensul cu ceilalți comunicatori, este agasant, dialogul cu el va fi evitat, este inclus în categoria interlocutorilor marginali.

Inflexibilul rămâne pe poziție, chiar dacă greșește, își supraevaluează experiența, sentințele proprii le prezintă ca având valoarea unor axiome.

Puncte tari: smulge acordul partenerilor de discuție, controlează dialogul, impunând tendințele dorite.

Comunicatorul inflexibil obține un câștig abuziv, necinstit, de aceea, în viziune etică punctele tari sunt puncte slabe.

Puncte slabe: este marginalizat din cauza încăpățânării de care dă dovadă în impunerea punctelor de vedere, oferă realități fabricate, deformând deliberat adevărul.

Autistul manifestă ritm lent în emiterea mesajelor, spirit neliniștit, pare rupt de realitate, se refugiază în lumea lui.

Puncte tari: mai mult sau mai puțin conștient se retrage în propria „cochilie”, sustrăgându-se mesajelor care rănesc, discuțiilor derapante, de la adăpostul „retardului comunicațional acționează în voie.

Puncte slabe: inclus în categoria comunicatorilor marginali, considerat cu posibilități intelectuale reduse, informația le este oferită sub formă diminuată, pentru a deveni accesibilă (digerabilă).

Clovnul ia totul în râs, în glumă.

Puncte tari: se detașează formal de problemele serioase, devine agreat de persoanele superficiale, când glumele sale sunt de bună calitate creează bună dispoziție și o atmosferă optimistă.

Puncte slabe: nu este luat în serios, este tratat ca fiind un interlocutor pe care nu te poți baza, uneori glumele sale acide produc iritare.

Criticul: este în permanență nemulțumit, critică metodele și conținuturile propuse de ceilalți.

Puncte tari: își domină interlocutorii care evită să-și facă un rival din el, i se fac anumite concesii pentru a fi determinat să tacă.

Constantele sale verbale se intersectează în mai multe puncte cu cele ale locutorului inflexibil, iar punctele tari în viziunea sa, sunt puncte slabe prin prisma partenerilor de dialog și conform evaluării etice.

Puncte slabe: evitat pe cât posibil de interlocutori, inclus în categoria comunicatorilor devianți.

Vulgarul promovează limbajul periferic, oferindu-i statut de normalitate.

Puncte tari: dă impresia de lipsă de inhibiții și spontaneitate, însușiri apreciate de anumiți receptori, captează atenția (șochează) prin noutate.

Puncte slabe: din nefericire, este adoptat ca model de copii și de adolescenți, limbajul îi restricționează accesul în mediile elevate de dialog, cuvintele utilizate sunt incompatibile cu politețea și cu bunele maniere, reflectă un nivel scăzut de educație și de cultură, ascultătorii vor crede că sfera de interes a unui astfel de locutor este foarte restrânsă.

Comunicatorul etic se pliază adecvat pe situațiile de comunicare date, începând cu tema și terminând cu atitudinea interlocutorului. Este tipul ideal de locutor. Părinții, cadrele didactice și formatorii de opinie trebuie să fie comunicatori etici, pentru că se adresează unei game diversificate de receptori, manifestă empatie comunicațională și „împrumută” adecvat ( cu măsură) constantele verbale ale receptorilor pentru a se face înțeleși.

Puncte tari: este un partener serios, credibil de dialog, își dă girul câștigului bilateral, este un locutor sigur care va evita derapajele verbale.

Puncte slabe: se irosește, ignorând realitatea și neacceptând ideea că există comunicatori ineducabili, așa cum în societate există indivizi de acest tip.

În 1975 Grice a considerat că succesul bilateral al unei conversații depinde de respectarea maximelor categoriilor conversaționale: a cantității, a calității, a relației și a modalității. Pentru un locutor, tranzacția de mesaje se dovedește eficientă când obține câștiguri maxime cu investiții minime.

Specialiștii în comunicare de la Universitatea Harvard propun o clasificare a comunicatorilor în funcție de felul în care aceștia percep viața.

Pentru comunicatorul cartel viața reprezintă puterea. Acesta iubește cifrele și faptele, este solitar, având toleranță redusă față de ambiguitatea în comunicare, din punct de vedere socio- profesional se regăsește în categoria factorilor decizionali și comunică exterior arareori.

Comunicatorul estetic consideră viața ca fiind frumoasă. Prin vorbire, el crează și menține imaginea, îi place să comunice în public, se bazează pe planificare și sistematizare, este intuitiv și deține nativ abilități de comunicare verbală desăvârșită. Există rezerve personale față de abilitățile native de comunicare desăvârșită, in sensul că dacă nu sunt utilizate, acestea se atrofiază. Mai mult de-atât nimeni nu se naște știind cum să utilizeze arta limbajului, pentru acest lucru fiind necesară o îndelungată experiență de viață și practică în domeniu.

Este o eroare să se considere comunicarea perfectă un dat genetic, când numai prin exercițiu se poate atinge perfecțiunea. Un copil se poate naște cu talent muzical, dar dacă nu învață și respectă regulile, nu repetă zilnic, harul respectiv se atrofiază.

Există comunicatorul” joc video” care se descurcă excelent comunicând ca într-un joc multimedia, are capacitatea de a inspira și de a constitui echipe, căutând promovarea cu orice preț.

Comunicatorul holistic declară și susține nevoia de schimbare, pentru el realitatea constituind doar o promisiune. Acesta este concomitent dur și empatic, are puterea de a lua decizii dificile, comunică imprevizibil și schimbător.

Interlocutorii lipsiți de etică și-au luat libertatea de a-și falimenta partenerii, mizând pe faptul că delincvențele comunicării verbale nu fac obiectul justiției. Nu este nimic imoral în dorința de a absorbi maximum de capital informațional util ce poate fi reinvestit, în detrimentul interlocutorului, atâta timp cât nu se recurge la forme grave de șantaj emoțional: calomnie, denigrare și defăimare. Din păcate, nu de puține ori indivizii hipersensibili clachează în fața atacurilor verbale violente și se sinucid.

Chiar și dezbaterile televizate mediatizează lipsa acută a eticii în comunicarea verbală, în mod paradoxal, derapajele cresc audiența.

Doar intervenția CNA-ului îi forțează pe moderatori să manifeste tendința de a stopa atacurile la persoană și de a readuce discuția pe făgașul normal.

Temelia comunicării etice se pune în familie, odată cu rostirea primelor cuvinte. Părinții nu au doar simpla îndatorire de a-i învăța pe copii un anumit număr de cuvinte pe săptămână, ci trebuie să le șlefuiască abilitățile de comunicator decent cu măiestria și truda bijutierului.

Comunicatorul etic va completa întotdeauna corectitudinea lexico-gramaticală a enunțurilor sale cu cea morală! Este evident faptul că agresiunile verbale de pe scena publică au fost exersate mai întâi în culise, adică în familie. Sunt copii care au crescut sub ploaia reproșurilor, a acuzațiilor, a criticilor, a defăimărilor și a umilințelor, pierzându-și încrederea în forțele proprii și punctele cardinale ale valorilor autentice.

Ce să mai spunem de atacurile fără precedent îndreptate asupra unor persoane decedate, care nu mai au posibilitatea de a se apăra? Răscolirea prin ruinele vieții nu este sinonimă cu profanarea de morminte?

Ce este etic în comunicarea verbală? Să ne îndrept[m spre vâltoarea torentelor generate de furia furtunii, să ne expunem tunetelor, fulgerelor, apelor dezlănțuite, sau să căutăm un adăpost sigur, evitând o expunere care ne poate costa viața?

Întotdeauna câștigătorul duelului verbal are satisfacții imense, sau poartă în suflet rănile provocate de „rivalul” său?

Dacă de cele mai multe ori cuvintele se dovedesc arme letale, de ce nu se înnăspresc condițiile de eliberare a permiselor de” purtători de cuvinte”?

Comunicarea verbală poate fi intenționată sau neintenționată, incidentală, când nu are un scop anume, consumatorie, când este consecința stărilor emoționale sau instrumentală, când este urmărit un scop precis. Regula invincibilă este:”Să nu vorbești niciodată, dacă ai posibilitatea să taci.”

Atât în mediul profesional, cât și cel personal, comunicarea verbală se face la două niveluri: cel al conținutului, reprezentat de cuvinte și cel al emoțiilor, susținut de: gesturi, voce, mimică, selecția cuvintelor, ceea ce se află în spatele cuvintelor. Comunicarea verbală este un domeniu atât de vast și atât de complex, încât nu putem știi toate mecanismele utilizate de semeni, nu ne putem considera experți în acest domeniu și putem fi înșelați de partenerii de dialog, pentru că de multe ori există discordanță între cuvintele folosite și mesajul ce se dorește transmis.

Doar aparent domeniul pare facil și la îndemâna oricui. O altă observație este aceea că aproape toți indivizii devianți își adaptează limbajul nevoilor lor de încălcare a normelor sociale.

1) Infracțiunile și delictele constituie prima grupă a devianțelor, existând un cod specific atât la comiterea faptelor antisociale, dar și între delincvenți. Polițiștii consideră că multe tâlhării și chiar crime ar putea fi prevenite dacă victimele și-ar lua măsuri de precauție când aud cuvinte ciudate și le-ar cunoaște adevăratul sens.

Forțele de ordine au pus la punct un DEX al hoților de buzunare, care poate fi găsit la următoarele adrese de internet: http://www.realitatea.net/dex-ul-sutilor_9777.html, http://stirileprotv.ro/stiri/eveniment/a-cantat-la-primarie-o-mufa-crocodil-n-are-afla-aici-limbajul-hotilor.html , fiind foarte utile pentru cei aflați în pericolul de a fi deposedați de bunuri.

Chiar și metodele utilizate au nume de cod: operațiunea buchetul de flori presupune mascarea mâinii hoțului de un imens buchet de flori, în timp ce operațiunea bebelușul presupune prezența unui grup de hoațe care au un copil în brațe, în scutecele căruia ascund portofelele.

Pentru portofel există trei sinonime în limbajul infractorilor: tiflă, coajă și mufă.

Banii sunt denumiți lămâi sau mălai, centaurul este cetățeanul străin care trebuie atacat, pentru a i se subtiliza valuta, ambasadorul este complicele care vinde ponturi, orchestra reprezintă banda sau gașca de infractori, iar expresia „servit” marchează reușita furtului.

Aparent, dialogul dintre hoții de buzunare din mijloacele de transport în comun pare o discuție banală efectuată într-o limbă străină, deși anumite cuvinte ne sunt cunoscute: „A cântat la primărie o mufă, crocodil n-are” înseamnă, de fapt: „ Am furat din buzunar un portofel, telefon mobil nu are:”

Există și exemple de dialog infracțional din care nu înțelegem nici măcar cuvinte izolate, pentru că inventivitatea malefică s-a dovedit fără cusur: „Oglindeala la nicovala!” ( Privește discret în spatele tău!), „Bufet lustruit, ușchi legătura, șalupe cu scarf” ( Care-i victima? Tipul bine hrănit , fără cravată, care are pantofi cu toc?”), „Nexam, covrigi pe clapă!” (Nu te-ai orientat bine!), „Geană de mahăr! Servit!” ( Bravo, ai ochi buni! L-am furat!)

Pentru moment este foarte util acest DEX al infractorilor, dar caracterul dinamic al limbajului, va determina alte inovații în domeniul comunicării verbale, inaccesibile semantic oamenilor de bună credință.

Sunt codificate atât forțele de ordine:judecătorul fiind „țapul negru”, procurorul „țapul roșu”, iar infractorul recidivist „angrosistul”. Omul cu bani mulți, potențiala victimă este „arhiepiscopul” , iar deși aude infractorii vorbind, nu știa că a devenit o țintă vie.

O descindere „la parlament” înseamnă un furt plănuit într-o cârciumă, unde se va atenta la buzunarele „lingătorilor” ( bețivilor).

2) Sinucigașii, care reprezintă a doua categorie de devianți, își adaptează limbajul situației lor. Conform studiilor de specialitate, s-a demonstrat că aceștia au sentimente de vinovăție și de dezgust, consideră că reprezintă o problemă pentru cei apropiați, iar moartea lor, va aduce rezolvarea problemei. Ei sunt fascinați de moarte și violență, vorbesc, citesc și scriu despre acest subiect. Aceste simptome pot ajuta la prevenirea actului fatal.

Din biletele și SMS-urile care constituie comunicarea postumă a acestor indivizi, se constată două atitudini diferite: își asumă actul, cu toată gravitatea sa, transferă răspunderea asupra unei alte persoane.

Scriitorul evreu Mitchel Heissman, licențiat în psihologie, s-a împușcat pe treptele bisericii din Harvard’s, în prezența unui număr mare de martori, lăsând în urma sa cel mai lung bilet scris de un sinucigaș, o carte de 1905 pagini, în care își motivează gestul. Și celebrul Ernest Hemingway s-a împușcat în cap, la bătrânețe, fiind bolnav.

Sinucigașii care și-au asumat gestul, au scris pe biletele sau SMS – urile de adio următoarele cuvinte:

1 ) „Să nu mă plângeți! Sunt perfect conștient de ceea ce urmează să fac. Vă rog să nu mă plângeți, dar nu am altă soluție!”

2 ) „Dragii mei, vă rog să mă iertați, vă iubesc și rămâneți în continuare în sufletul meu. Nu mă plângeți!”

În categoria celor care dau vina pe alții pentru actul înfăptuit personal vom cita următoarele mesaje și cazuri:

1 )„ Din cauza ta, G., din cauza ta!”

2)„Te voi face celebră, te vei convinge de asta, în ziarele de luni!”, îi scria un tânăr iubitei sale cu care se certase, la începutul lunii iunie, 2008, înainte de a se spânzura.

3) Cazul brăileanului Codrin Geanopol, care pe 20 noiembrie, 2008, s-a aruncat de la etajul 12 al Hotelului Ambasador din București este cel mai complex. Sinuciderea s-a produs după uciderea soției, pe care ar fi prins-o în pat cu o altă femeie. Din mesajul adresat unui prieten se poate vedea cui atribuie responsabilitatea faptelor sale: „ Iubirea își poate lua mințile. Nu pot trăi cu vina asta! Eu am plănuit doar sinuciderea…mi-a fost foarte greu. Simțeam că se chinuiește. Voi rămâne o bestie, un sadic, dar nu știam cum să fac să n-o doară. Distrusa de Ana a transformat-o, ea mi-a răpit-o. Am iubit-o la nebunie, am desfigurat-o pentru că am făcut tot cu ochii închiși. Doamne, nu eram în stare!”

3) Consumatorii de droguri, alcoolici și toxicomanii alcătuiesc o grupă specială a devianțelor.

Dacă la început ține de voința individului și de alegerea sa, începând cu faza de dependență vorbim deja de o boală. Dar lucrul care ne interesează este modul în care comunică alcoolici și toxicomanii. S-a spus adesea : „In vino veritas”, atrăgându-se atenția că sub influența alcoolului, omul nu-și mai cenzurează cuvintele. Starea de euforie sporește debitul verbal, transformându-l într-un șir incoerent, sau individul își aduce aminte de conflicte vechi manifestând impulsivitate ca urmare a pierderii activității inhibitorii. Starea de ebrietate este sinonimă cu pierderea afectivității și prețuirii semenilor, manifestată verbal. În funcție de personalitate și gradul de ebrietate, limbajul este ininteligibil sau periferic și primejdios de impulsiv.

Infractorii își creează un limbaj special, adevărat instrument de comunicare codificată, pentru a-și transpune în practică devianța. Traficanții de droguri s-au dovedit inventivi, ca și hoții de buzunare din mijloacele de transport în comun, dar cei care lucrează în domeniul combaterii traficului de droguri au aflatcâteva repere lingvistice pentru a le descifra schimbul de replici: aspiratorul este consumatorul de cocaină, arhitectul produce țigări cu marijuana. În țara noastră drogurile sunt numite lemne, brazi, bani, CD-uri, cireșe, bidoane cu apă sau horincă. În momentul în care se vorbește despre ciocolată, subiectul este de fapt hașișul.

4) Transgresiunile sexuale care cuprind prostituția, homosexualitatea și pornografia completează devianțele listate de sociologia internațională.

Dincolo de limbajul de mahala, plin de promiscuitate, traficanții de carne vie au pus la punct un cod alambicat, din care anchetatorii au reușit să afle următoarele repere:

A face prăjituri sau a mânca pizza echivalează cu a presta servicii sexuale, a scoate mierea este sinonimul frazeologic al expresiei a scoate profit, iar a scoate zece rame înseamnă a obține un profit de zece milioane lei vechi.

Infractorii sunt atât de inventivi, încât își adaptează mereu alt ghid de conversație, pentru ca anchetatorii să nu mai poată decodifica mesajul. Acest aspect pragmatic al comunicării verbale demonstrează dinamismul permanent al unei limbi, dar și felul în care codul devine „instrument” malefic sau caritabil. Oamenii pot vorbi codificat și când vor să ajute un semen sau să-i facă o surpriza, din păcate, în cazuri mai rare, de obicei, codurile inaccesibile tuturor ascund un lucru rău.

Este util ca oamenii obișnuiți să știe că hoții, traficanții de carne vie și de droguri vorbesc codificat pentru ca ori de câte ori se află în fața unui astfel de fenomen lingvistic, să se retragă, să refuze orice contact cu astfel de indivizi, pentru a nu se expune pericolelor.

5) Vrăjitorii, ereticii, sectanții sau fanaticii au adoptat cu siguranță un limbaj care să le mascheze devianțele sau să le facă mai credibile.

Ghicitoarele și vrăjitoarele conduc dialogul în așa fel, încât cel care apelează la serviciile lor să capete o încredere oarbă în forțele lor malefice și să devină dependent de un „mentorat” plătit atât de scump.Interogatoriu inițial reprezintă de fapt un asalt psihologic foarte bine condus, care are ca obiectiv obținerea unor informații care să demonstreze capacitățile supranaturale. În actualul context socio – economic, ghicitoarele se vor adresa unui client tânăr, lipsit de experiența vieții cu următoarele întrebări: „ Ești nefericit în dragoste, nu este așa?”, în cazul unui eșec urmează a doua întrebare: „Te gândești la un loc de muncă și ai probleme financiare, că ți-a făcut cineva farmece, dar dacă îmi aduci tot ce trebuie și te împrumuți să-mi plătești descântecele, te scap de blestem!”

Chiar și pentru cei naivi, care apelează la ghicitoare și vrăjitoare pentru rezolvarea problemelor vieții este bine de știut că întrebările nesigure, oscilante, sunt de fapt modalități de tatonare psihică, pentru a afla indirect problemele viitorului client și a demonstra „harul”. Am asistat și la întrebări naive de tipul: „Ion, Gheorghe, Vasile ți-e neam, nu este așa?” știut fiind că aceste nume românești sunt frecvente în familiile noastre sau unei tinere necăsătorite, după ce ghicitoarea s-a uitat atent și a văzut că nu sunt urme de inel sau de verighetă îi spune: „Ai cununiile legate de o dușmancă tânără.”

Ilogice pentru oamenii raționali, care nu cred în magii și vrăji aceste clișee transformă individul credul într-un sclav spiritual. Dacă vrăjitoarea îi induce teamă și încredere totodată, îi va asigura existența ei și familiei sale vreme îndelungată, chiar dacă nu vede nici un rezultat al demersului supranatural.

Fanaticii religioși impun ca adevăr suprem forma lor de închinare, considerând eretice toate persoanele din jur. Aceștia nu pot purta o polemică religioasă decentă, de fapt refuză dialogul și contraargumentele colocutorilor.

Există fanatici și în dialogurile laice, sunt persoanele incapabile să asculte, care au în vedere doar partea lor de adevăr, toți ceilalți se află în eroare, doar ei dețin adevărul absolut, deși metoda cubului spune că fiecăruia i se dezvăluie o fată a veridicității.

6) Bolnavii mentali își exprimă realitatea fabicată de o imaginație deformată, prin cuvinte.

Unul se crede Napoleon Bonaparte, altul pictor sau apostol, amestecând adevărul cu fabulația, dar acest colaj dadaist al limbajului este involuntar si nu reprezintă o strategie, ca în cazul infractorilor.

De ce animalele nu-și fac atât de mult rău între ele ca oamenii? Cercetătorii au stabilit că există patru trepte diferite ale limbajului, primele două comune omului și animalului, ultimele exclusiv umane. Prin treapta expresivă, individul își descrie starea interioară, treapta următoare, cea comunicativă are rolul de a semnala ceva și de a declanșa un comportament adecvat al receptorilor. Și maimuțele și păsările emit sunete prin care își exprimă bucuria sau furia, semnalează prezența unui prădător grupului din care fac parte.

Treapta descriptivă oferă libertatea omului de a falsifica adevărul când descrie o partidă de vânătoare sau o expediție la Poli. Iar treapta superioară a limbajului, argumentația, are funcție persuasivă sau manipulativă. Ultimele trepte ale comunicării, ca orice perfecționare a științei umane, îmbină elementele benefice cu cele malefice, dar au apărut dictate fiind de supraviețuire. Fără persuasiune și manipulare cuplul producători – consumatori nu ar avea sens. În codul genetic al omului există predispoziția de a fi convins prin argumente solide sau condus de un individ mai puternic decât el.

Într-o piață, de cele mai multe ori cumpărătorul se lasă sedus de laudele pe care le are producătorul la adresa mărfurilor pe care le distribuie. Deși știm că produsele alimentare sun pline de conservanți și alte substanțe nocive, suntem cuceriți de etichetele care ne mint frumos că produsul este în totalitate natural. Oamenii acceptă să fie manipulați, uneori își doresc acest lucru.

Deși avocatul nu are voie să promită clientului său câștigarea procesului, cine va apela la un profesionist care va spune: „Voi face tot ceea ce depinde de mine, din punct de vedere juridic, dar nu garantez că veți reuși!” Același lucru este verificabil în relația medic – pacient. Doctorului îi este interzis să garanteze vindecarea pacientului, dar cine se va duce cu inima deschisă la un specialist care îi spune:”Nu vă garantez că vă faceți bine!” Mulți oameni au nevoie să fie mințiți frumos.

Există și adevăruri ucigătoare. Se spune că doi bărbați se alergau pe ulițele unui sat, unul avea un cuțit în mână, iar celălalt era dezarmat. O bătrână venea de la biserică, unde preotul le vorbise că minciuna este interzisă. Omul neînarmat s-a ascuns într-o troiță, iar ea l-a văzut. După câtva timp, cel care dorea să-l ucidă a văzut-o pe femeie și plin de furie a întrebat-o:

Nu ai văzut unde s-a ascuns cel după care alergam?

Fără să se gândească la faptul că adevărul pe care urma să-l spună facilita o crimă, s-a gândit fără discernământ doar la mesajul preotului, arătând cu degetul în direcția troiței. Din cauza mărturiei sale, un bărbat a fost ucis, iar altul a ajuns la închisoare pe viață.

Duminica următoare preotul a mustrat-o și a prezentat o altă predică despre adevăruri care ucid. Sunt și adevăruri care rănesc profund sau distrug familii. Care este atitudinea cea mai potrivită a celui mai bun prieten când are certitudinea că soție îl înșeală pe amicul său și deține și dovezi în acest sens? Deține un adevăr care poate determina o crimă, distrugerea familiei, despărțirea copiilor. Un vorbitor etic se va gândi de zece ori ce va face cu adevărul letal pe care îl deține, cu atât mai mult, cu cât consecințele acestuia sunt utopice, imprevizibile și de viitor. Prin rostirea unui adevăr tăios, pot distruge ireversibil viitorul unei persoane.

Pasul cel mai înțelept îl reprezintă o discuție cu cea care își nedreptățește soțul, nu de pe poziția judecătorului, ci a mediatorului care pledează cauza celui mai bun prieten. Multe crime din gelozie se comit din cauza „unui prieten”, care aruncă în ochii celui nedreptățit erbicidul adevărului: „Își bate joc de tine. Te înșeală, te consideră ultimul om. Toți prietenii știu, iar lumea râde de tine!”

O băutură carbo – gazoasă nu se agită înainte de întrebuințare, un adevăr exploziv se dovedește periculos și pentru cel care îl deține, indiferent de împrejurările prin care a intrat în posesia lui. Manualele de liceu nu amintesc nimic de consecințele actului de comunicare verbală, nici de adevărurile care ucid sau rănesc profund.

Bisanne de Soleil apreciază adevărul după utilitatea sa: „Nu spune adevărul dacă ești sigur că nu va folosi la nimic!”

Să admitem că de dragul adevărului, vom dezvălui soțului înșelat faptul că „poartă coarne” și vom fi chiar crezuți. Situația poate evolua în două moduri: familia se destramă și vom asista cu un sentiment de vinovăție la ceea ce am înfăptuit prin dezvăluirea adevărului, toți sunt nefericiți, prietenul, cu vremea, se transformă în dușman, sau după mai multe dispute, soții se împacă, iar trădătorul este marginalizat.

Sunt oameni care simt că sunt înșelați, dar se complac în situația respectivă. A spune adevărul echivalează cu a-i aminti vecinului în fiecare zi că va muri.

O concepție pertinentă despre adevăr emite Rivarol: „Bunul simț se compune din adevăruri care trebuie spuse și din adevăruri care nu se spun.”

Din păcate am văzut oameni cruzi, lipsiți de cea mai elementară educație, invocând dragostea de adevăr în vorbele lor veninoase. De pildă când mergem să vizităm un bolnav de cancer în fază terminală, nu-i vom spune niciodată: „Vai, ce rău arăți! Nu te-am recunoscut”, oricât ne-ar șoca transformarea. Adevărul nu folosește la nimic, distrugând chiar buna intenție a vizitei.

Când disperat un muribund ne întrebă plin de speranță: ”Crezi că mai apuc ziua de mâine?”, chiar dacă răspunsul este evident, nu putem fi atât de nedelicați, încât să-i spunem: ”Mai ai câteva ore de trăit.”

Chiar înțelepciunea populară, transmisă de-a lungul generațiilor ne învață că: „Nu toate adevărurile se pot spune.” ( proverb.) În completare, subliniind faptul că trebuie discernământ în momentul în care selectăm adevărurile pe care le rostim, folclorul oferă următorul proverb: „Copiii și oamenii beți spun adevărul” sau : „Adevărul se spune la despărțire.”

În cazul în care vorbim despre un adevăr științific, dacă își dovedește utilitatea trebuie susținut, știut fiind că: „Orice adevăr trece prin trei faze. Mai întâi este ridiculizat, apoi i se opune rezistență înverșunată, abia în faza a treia este acceptat ca de la sine înțeles.” (Arthur Schopenhauer).

Cel mai complex și discutabil adevăr este adevărul juridic, deoarece aflarea acestuia este condiționată de structura psihologică a infractorului, a victimei, a martorului, a anchetatorului, a avocatului și a judecătorului. Specialiștii din domeniul justiției au identificat cinci tipuri psihologice de martori, care prin generalizare se pot identifica în exprimarea oricărui adevăr. În lucrarea sa „Tehnica psihologie experimentale”, Alexandru Roșca identifică cinci tipuri de martori:

Tipul descriptiv – descrie lucrurile pe care le-a văzut, ținând cont de aparențe, fără să caute semnificații.

Observatorul – își fixează atenția asupra subiectului scenei.

Emoționalul – descrie emoția ce se degajă din subiect.

Eruditul – în loc să descrie obiectul, spune tot ceea ce îi vine în minte, în legătură cu subiectul respectiv.

Tipul imaginativ și poetic – prezintă în mod eronat realitatea, înlocuind-o cu elemente poetice.

În sala Tribunalului adevărul se răsfrânge în zeci de oglinzi, care înseamnă conștiințele și punctele de vedere ale celor implicați în actul justiției, poate acest lucru este valabil și în viața de zi cu zi, de aceea nu trebuie să emitem pretenția că deținem adevărul absolut.

Reconstituirea adevărului juridic reprezintă cea mai mare provocare a sistemului și demonstrează faptul căaceastă valoare umană capătă legitimitate prin validarea ei de către două – trei persoane. Un singur martor nu este suficient, se impune audierea mai multor persoane, fapt care demonstrează că fiecare vede adevărul dintr-un unghi de vedere și îl filtrează prin date ce țin de personalitatea sa.

Mai mult de-atât, adevărul juridic are nevoie de validare multiplă: a martorilor, prin depozițiile lor, a judecătorilor, prin aprecierea depozițiilor și prin hotărârile luate.

Un adevăr nevalidat de părerile mai multor oameni va fi pus sub semnul întrebării.

Grecii susțineau că omul trebuie să spună adevărul general uman, cel regional fiind lipsitde interes. Pentru ei dreptatea reprezenta conformarea la lege, iar legea reflecta adevărul general. Socrate considera că toate legile sunt produsul înțelepciunii supreme și că ele au ca scop binele și fericirea tuturor, în conformitate cu adevărul.

Într-un conflict, fiecare dintre părțile implicate crede că are dreptate, iar într-o mai mică sau mai mare măsură teoria se dovedește veridică. Doar când neînțelegerea degenerează și se ajunge la crimă sau la lovire, agresiunea săvârșită„în numele adevărului”, va fi pedepsită. De-a lungul istoriei, omul a fost pus în fața numeroaselor provocări privind adevărul. La acuzațiile de vrăjitorie condamnații erau obligați să mărturisească pedeapsa pentru a nu fi arși pe rug. Se înscenau acte de erezie sau vrăjitorie, tot pe baza mărturiilor multiple, iar dilema cea mare era: „Să mint că am practicat vrăjitoria, să-mi salvez viața sau să spun adevărul cu orice preț?”

Uneori aceasta era o strategie, pentru a obliga acuzatul să mărturisească, după aceea soarta lui fiind pecetluită; recunoștea un neadevăr, pentru că i se promisese o favoare, iar după aceea, înțelegerea era încălcată, după recunoașterea acuzației așteptându-l flăcările rugului. Se întâmplă și astăzi ca anchetații să fie bătuți de anchetatori și obligați să recunoască fapte pe care nu le-au făcut. Omenirea ar avea cu siguranță nevoie de o lucrare amplă care să dezbată etica adevărului, să ne învețe cum este moral să mori spunând adevărul sau să-ți salvezi viața cu o minciună. În trecut au existat oameni atât de bravi, încât au murit pentru convingerea religioasă pe care au expus-o public, pentru un adevăr științific pe care l-au descoperit.

Giordano Bruno, a sfârșit ars pe rug din cauza concepției sale panteiste și a convingerii asupra infinității lumii. În timpul celor șase ani de detenție a fost supus la interogatorii și torturi diverse, dar nu și-a retractat ideile, pentru care a fost ars pe rug. La locul martiriului său, edilii primăriei din Roma i-au ridicat o statuie, dedicată libertății de gândire, iar la 400 de ani de la proces, Biserica Catolică a recunoscut că a comis o eroare gravă, prezentându-și public regretele față de condamnarea sa la moarte. Reabilitarea tardivă a personalității savantului reprezenta de fapt o reabilitare postumă a adevărurilor sale. Sunt adevăruri care sunt validate după secole, deoarece puterea de înțelegere a contemporanilor emițătorului acestora este diminuată. Uneori între mesajul emis de un geniu și decodificarea adecvată a acestuia de către receptori trec zeci sau sute de ani, datorită complexității ideii formulate și diferențelor profunde de cultură și gândire.

Deși geniul se adresează contemporanilor săi, decodificarea este realizată de posteritate.

Pus în fața aceleiași probleme, Galileo Galilei și – a retractat afirmațiile în fața Inchiziției, iar condamnarea la moarte a fost schimbată în detenție pe viață la domiciliu.

Este dificil de stabilit din afara situației ce este etic, să trăiești în minciună, învins de sistem, dar să-ți conservi viața, sau să mori pentru propriile convingeri, cu fruntea sus? Dilemele existențiale pot fi discutate pertinent doar de cei care le-au experimentat.

O doamnă era internată în spital urmând să i se facă analize pentru a se stabili dacă are sau nu cancer. Trecea printr-o stare foarte tensionată, era sensibilă și plângea foarte mult, gândindu-se că are o fetiță de 5 ani, care are nevoie de ea și ce va face aceasta în cazul în care ar muri. De fapt avea nevoie să audă:”Nu aveti cancer. Veți vedea că analizele vor ieși bine!”

În vizită a venit sora acesteia, un adevărat antitalent în comunicarea verbală, iar în fața zbuciumului sufletesc al bolnavei, tot ce a putut să spună a fost:” Poți să mori liniștită, că de fetiță îți am eu grijă!”

O situație similară o constituie întrebarea fără rost pusă unui bolnav care își așteaptă rezultatele la analize:”Dar dacă suferi de o boală incurabilă, ce faci?”

Din păcate am auzit aceste mesaje spuse, chiar în prezența martorilor, unor oameni aflați în situații existențiale limită ale vieților lor, iar în acest caz este vorba fie de o prostie crasă sau de cruzime sufletească.

Întrebările și observațiile impertinentă nu demonstreză spiritualitate și deși orice om matur își alege mesajele, orientarea în spațiul comunicării verbale se face din copilărie, sub îndrumarea atentă a părinților și educatorilor.

Într-o transmisiune directă, recentă, un reporter înfigea microfonul în gura unei doamne care divorțase de soț, deoarece acesta dorea să se căsătorească în curând cu o femeie mult mai tânără, întrebând-o nemilos:”Ce-I urați fostului dumneavoastră soț? Vă duceți la nuntă? Nu credeți că ar trebui să-i fiți alături la acest eveniment important din viața lui?”

Cap. II Repere etice ale comunicării verbale în familie

Lipsa de educație a unui individ este diagnosticată simplu și categoric: „nu are cei șapte ani de-acasă”. Observația se dovedește îndreptățită deoarece în familie se deprind regulile elementare de comunicare, atitudinea față de interlocutori și față de informație, acceptarea sau încălcarea normelor de conviețuire, care sunt exteriorizate și prin dialog , știut fiind că: „piatra de temelie a relațiilor este conversația”.

Orice derapaj verbal îi rănește pe cei din jur și pe inițiatorul acestei manevre riscante, voite sau accidentale. Agresorul verbal nu este conștient de răul pe care și-l face singur, apreciind inexact faptul că se impune ca elită printre vorbitori, deși este marginalizat de interlocutorii săi sau izolat, și este mulțumit că își extinde imperiul spiritual pe teritoriul semenilor, nu contează prin ce mijloace.

Dacă incorectitudinile de ordin lexico-gramatical perpetuate în familiile cu un nivel cultural scăzut se pot corecta la școală, comunicarea alienată, practicată în mod cotidian este o maladie gravă. Cele două unități evaluative ale caracterului sunt faptele și vorbirea.

Faptele reprezintă finalizarea gândurilor, iar dacă sunt săvârșite în prezența unor martori nu pot fi negate.

Vorbirea se dovedește piatra de încercare a umanității, atunci când lipsește

responsabilitatea morală, din următoarele motive:

poate fi dublu sau triplu interpretată, în funcție de elementele paraverbale, de inflexiunile vocii, de accentuarea unui cuvânt care îi denaturează sensul

vorbele pot fi negate în orice moment, invocându-se uitarea, receptarea defectuoasă a mesajului, rău intenționată sau determinată de factorii perturbatori aflați de-a lungul canalului

acordarea prezumției de nevinovăție cuvântului rostit, dar nefinalizat: „a zis, dar nu ar face niciodată așa ceva!”

De multe ori violența domestică, reclamată este tratată de forurile în drept ca fiind lipsită de substanță până nu se finalizează. În cazul unei soții amenințate cu moartea, nimeni nu intervine pe baza mărturiei victimei, agresorului i se acordă prezumția de nevinovăție, din nefericire, de multe ori își duce la capăt amenințarea, nefiind stingherit de nimeni.

cuvintele nedrepte sau aspre sunt etichetate drept glume nevinovate :”nu a vorbit serios. A glumit. Doar nu te superi din cauza unei glume nevinovate?! Nu poate omul să glumească!”

în spatele vorbelor frumoase stau intenții malefice.

În familie, comunicarea se face fără inhibiții, libertatea excesivă fiind sinonimă cu lipsa reperelor etice. Invocându-se intimitatea se admit greșeli lexico- gramaticale, se utilizează cuvinte vulgare sau de la periferia limbajului, se cochetează cu jigniri, ofense și denigrări în prezența copiilor. În ultima vreme se aude din ce în ce mai des: „în casa mea fac ce vreau și vorbesc cum îmi place!”

Pseudomodelele pe care le condamnăm cu toții sunt la dispoziția copilului chiar în sânul familiei. În căminul în care înjurăturile înlocuiesc formulele de salut, iar cuvintele vulgare devin automatisme, copilul este condamnat să devină un comunicator vulgar.

Adulții râd auzind expresii triviale rostite de gurile fragede ale copiilor, iar în felul acesta îi încurajează să continue.

Atitudinea lipsită de echilibru a adulților față de exercițiile de comunicare ale copiilor hotărăște aderarea acestora în categoria interlocutorilor marginali sau dificili.

Introvertitul provine din categoria copiilor cărora li s-a spus adesea: „tu să taci! Ești copil, nu știi ce spui și nu ai voie să te bagi în vorbele oamenilor mari!”

Imaginați-vă cum ar fi să crești având interdicția de a-ți comunica gândurile, ideile, sentimentele! Începi să te îndoiești de tine însuți, te ascunzi în spatele celorlalți, chiar dacă ai soluții geniale, de teamă să nu ți se reproșeze: „Tu să taci! Ți-a cerut cineva părerea? Nu ai voie să te amesteci în vorbele celorlalți!”

Dacă la școală, sub îndrumarea unui cadru didactic de bună credință introvertitul are posibilități reale să se afirme pentru că este periodic evaluat, i se acordă egalitatea de șanse, iar când se caută răspunsul corect i se solicită și lui părerea, în societate nimeni nu îl va mai promova, deoarece fiecare este pe cont propriu.

Introvertitul adult poate să fie genial, să-și frângă mâinile de ciudă că nu are curajul să-și apere ideile, dar să tacă pentru că i s-a fixat această interdicție din copilărie. Interlocutorii irascibili sau inflexibili provin din rândul copiilor cărora li s-au spus: „Tu ești rege în casa aceasta. Ce spui tu este literă de lege!”

Când un astfel de copil va auzi o rugăminte simplă, de tipul:”te rog să îmi aduci un pahar cu apă și să te duci să cumperi pâine, că eu pregătesc prânzul” se va simți jignit și își va exprima direct indignarea. „Regele” este obișnuit să fie mereu ascultat, să i se respecte toate ordinele, de aceea va sfârși prin a considera că el are dreptate mereu, că nu greșește niciodată și nu are motive să-și ceară iertare.

Lipsită de echilibru este și încurajarea :”să vorbești mereu cu oricine, despre orice, numai așa faci o impresie bună!”

Copiii care aud des această recomandare devin „morile hodorogite” de mâine, definiție metaforică a vorbitorilor inepuizabili, care nu știu să tacă, să asculte sau să facă pauze.

Volubilii au șanse mari de socializare, dar calitatea mesajului este sacrificată în detrimentul cantității. Nimeni nu are nevoie de tone de vorbe goale, de cuvinte irosite; Dionysos cel Bătrân a subliniat admirabil acest aspect : „Fă în așa fel ca discursul tău să fie mai bun decât tăcerea, sau păstrează tăcerea!”

Întreaga viață a copiilor depinde de principiile de comunicare deprinse în familie. Ideile nocive ne asaltează de-a lungul întregii noastre existențe pe acest pământ. Părinții sunt cei care inoculează elementul indispensabil care asigură imunitatea în fața pandemiei comunicaționale cu care ne confruntăm, sau ne transmit microbul ucigător. Spiritul trebuie să fie ajutat să-și seteze impermeabilitatea autoconservatoare, adică să-și perfecționeze sistemul de apărare care să nu permită celor din jur să-i transmită sentimentele lor negative.

Copilul trebuie să știe să-și exerseze datoria de onoare de a lupta pentru a obține creditul necesar de atenție pentru impunerea ideilor bune, în caz contrar: „ideile voastre cele mai bune nu ajung nicăieri dacă nu sunteți capabili să atrageți atenția oamenilor, astfel încât aceștia să vă asculte, să vă înțeleagă și să acționeze în conformitate cu propunerile pe care le avansați”.

Din păcate, în câmpurile sociale pragmatice sunt utilizate forme variate de discriminare comunicațională, iar copii ar trebui preveniți asupra acestui aspect.

Discriminarea comunicațională nu este făcută pe criterii obiective, evaluându-se corect competențele comunicaționale, ci uzează de prejudecăți înrădăcinate în societate.

Competențele comunicaționale de performanță presupun:

asumarea deplină a responsabilității mesajului pus în circulație ( corectitudine lexico-gramaticală și morală a vorbirii)

atitudinea empatică față de interlocutori și mesajele acestora

valorificarea adecvată a informației

intenții etice față de scopul comunicării, concretizate în câștiguri bilaterale ale tranzacției de mesaje.

Interlocutorii pot fi discriminați comunicațional după următoarele criterii:

vârsta: de obicei sunt discriminate extremele: „copilul nu are voie să se amestece în vorba adulților” sau „bătrânii să-și țină gura!”

Uneori se exclude din start interacțiunea categoriilor extreme de interlocutori: cei tineri îi consideră depășiți pe cei bătrâni, iar ultima categorie are impresia că primilor interlocutori le lipsește experiența. Cu toate acestea cooperarea s-ar dovedi deosebit de fructuoasă pentru că bătrânii aduc un capital de înțelepciune, iar tinerii abordează în mod temerar ideile noi.

Conflictele comunicaționale din familii au la bază această formă de discriminare și refuzul interlocutorilor de a coopera. Interlocutorii slabi din punct de vedere moral sunt manipulați prin intermediul discriminării să se autolimiteze: „nu pot vorbi în fața celor maturii! Ce aș putea să le spun? Ei au atâta experiență?” sau: „tinerii au vocabularul lor și idei noi. Mi s-a spus de multe ori că sunt depășit. Nu am nimic să le comunic.”

Prin comunicare ne declarăm învinși sau învingători. Există oameni care vorbesc denigrator despre vârsta lor, ignorând următoarele aspecte: „nu contează vârsta cronologică a unei persoane, ci atitudinea ei față de vârstă. Ne uzăm propria imagine prin comentarii denigratoare despre vârsta noastră înaintată”.

religia : discriminarea comunicațională se desfășoară în afara disputelor religioase. „Tocmai el vorbește?! E un eretic!”, „Ce știe pocăitul acesta?”,”Omul acesta nu are nici un Dumnezeu…”

sexul: „E femeie. Sunt atâția bărbați aici. Tocmai ea vorbește?” Uneori se exagerează până acolo încât se pune la îndoială capacitatea de a gândi, din cauza apartenenței la un anumit sex: „Minte de femeie!”, „Bărbatul gândește și se poartă de multe ori ca un copil!”

clasa socială: „Sărăntocul acesta vorbește? Nu are nici după ce bea apă, dar la vorbit nu-l întrece nimeni!”, „Uite cine ne dă lecții! A primit totul de-a gata, nu a muncit în viața lui și…Sătulul nu crede niciodată celui flămând!”, „Când o avea școala mea, atunci să vorbească! Este un analfabet! Nu are el școală, câtă vacanță am eu!”

aspectul fizic: „Să-și cumpere haine și după aceea să vorbească! Are ciorapul rupt și fusta tocită!”, „Vai! Handicapatul acesta vorbește?”, „Urâtul acesta ne spune nouă ce să facem?”

Criza comunicațională este cauzată și de evaluarea incorectă a interlocutorilor. Aspectele semnalate sunt clișee la care asistăm pe scena publică în fiecare zi. Din păcate, interlocutorii se lasă induși în eroare mai ales dacă au experimentat din copilărie formele discriminării comunicaționale. În loc să fie atenți la mesaje sunt seduși de zâmbete și de eleganță, de un chip frumos, de un automobil de lux, de o poziție socială care conferă aura de învingător. Competențele comunicaționale nu pot fi evaluate obiectiv de către cei cărora li s-a inoculat discriminarea din copilărie.

Eșecul spiritual al copiilor este cauzat de comunicarea lipsită de etică a adulților: „atunci când copiii aud din gura celor care au grijă de ei cuvinte jignitoare, capacitatea lor de a se concentra asupra propriilor responsabilități scade, fie acasă, la școală sau la serviciu”.

O comunicare verbală deviantă erodează relațiile umane, iar dacă nu poate fi corectată, ideal este să fie întreruptă. Un adult dispune de resursele necesare pentru a deveni independent comunicațional în familie și în societate, prin limitele pe care le poate fixa interlocutorilor, prin întreruperile agresiunilor verbale, prin refuzul de a accepta statutul de victimă. Toate aceste strategii salvatoare sunt indisponibile copiilor care sunt agresați verbal în familie și nu pot stopa această anomalie.

Ei sunt condamnați să suporte jignirile, umilințele, denigrările adresate lor sau, din păcate, asistă la schimbul de „atacuri armate” dintre părinți. Prin etichetele aplicate unii altora, părinții își subminează autoritatea în fața copiilor sau duc la erodarea respectului.

Părinții au îndatorirea de a stabili limite comunicaționale copiilor, dar își pierd această autoritate, când ei înșiși nu le respectă. Cuvântul limite nu trebuie privit în sens restrictiv, de constrângeri sau restricții, ci „o măsură de protecție, o graniță sau un principiu călăuzitor”. Din copilărie se pot pune bazele comunicării nonviolente, considerând-o limită constructivă pentru că: „se bazează pe abilități de comunicare și folosire a limbajului care ne întăresc capacitatea de a ne păstra umanitatea chiar și în condiții critice”. Copiii beneficiază de oportunitățile unei comunicări etice verbale în familie, când partenerii se respectă reciproc și cooperează, nu încearcă să domine unul asupra celuilalt prin mijloace subtile sau vizibile.

Dominația comunicațională este prima formă prin care un individ își exteriorizează dorința de supremație și pornește de la supraevaluarea experienței personale.

Comunicarea etică reprezintă un parteneriat, interlocutorii sunt egali în cadrul tranzacției de mesaje, adică au aceleași drepturi și îndatoriri. Când un locutor îl domină pe celălalt recurge de fapt la derapaje sau abuzuri verbale din următoarea listă de delicte comunicaționale:

judecăți moralizatoare și critici

comparații

negarea responsabilității

prezentarea dorințelor sub formă de pretenții

aplicarea de etichete, denigrarea, înjosirea

contrazicerea

desconsiderarea

blocarea și diversiunea

acuzații și reproșuri

bagatelizarea

subminarea

amenințarea

jignirea

uitarea simulată

comanda

negarea

furia abuzivă

minciuna

manipularea.

Copiii devin victime ale abuzurilor verbale pentru că identifică în părinții lor primele modele comunicaționale și-i investesc cu un capital semnificativ de încredere. În aceste circumstanțe, afirmațiile lor sunt receptate ca fiind reale, indiferent de doza de inepție conținută. Un copil care aude calificative de tipul: „neisprăvit”, „parazit”, „egoist”, „retardat”, va sfârși prin a crede că este predestinat să fie un rebut genetic, nu va depune nici un efort pentru a se perfecționa, mergând în direcția indicată de cuvintele părinților săi.

În mintea copiilor se poate induce programarea. Cei care sunt investiți cu încredere prin mesaje constructive: „vei reuși”, „văd în tine un luptător de excepție”, „ești foarte talentat, dar va trebui să perseverezi ca să ajungi celebru,”vor conștientiză valoarea personală, explorând adecvat zăcămintele de umanitate cu care fiecare individ este înzestrat. Este cu adevărat o crimă distrugerea spiritului celui pe care ai îndatorirea să-l ajuți să crească drept și să aducă roade pentru societatea în care trăiește, deoarece și el s-a hrănit la rândul său din roadele altora :”singurul păcat de neiertat, în ceea ce privește relațiile interumane, este să călcați în picioare orgoliul cuiva”.

Adulții din familie dispun de arme eficiente de apărare pentru că :”nimeni nu te poate face să te simți inferior, fără ca tu să-ți dai acordul” ( Eleonor Roosevelt). A suporta în tăcere înseamnă a consimți. Doar personalitățile în formare vor fi marcate de-a lungul întregii vieți, deoarece au nevoie să găsească în familie „o oază de liniște și pace.” La școală, în grupul de prieteni, pe stradă se confruntă cu atacurile verbale ale celor din jur, de aceea, în propria lor casă au nevoie de liniște, de suport și de înțelegere, pentru a se replia pentru confruntările ulterioare de pe scena publică.

Derapajele sunt inerente în comunicarea verbală, deoarece: „în fiecare clipă în care un individ este în conflict cu sine, este în conflict și cu ceilalți, iar acest lucru pornește de la o lipsă de încredere în sine, a cărei vindecare constă de fiecare dată în restabilirea părerii bune despre sine”. Orice individ se confruntă cu pierderea încrederii în forțele proprii în anumite momente ale vieții, adună tensiuni interioare care se exteriorizează prin limbaj.

Fiecare dintre noi am fost agresați verbal la serviciu, în familie, la școală, în instituțiile publice pe care le susținem financiar. Din faptul că agresiunea a devenit o obișnuință, fiind trecută atât de ușor cu vederea, se poate demonstra că ne lipsește educația adecvată în ceea ce privește comunicarea. Derapajele verbale pot fi accidentale, premeditate,salvatoare sau permanente.

Derapajele accidentale sunt determinate de situațiile explozive, în care managementul emoțiilor nu este exercitat în mod eficient, prin urmare se recurge la exteriorizarea comunicațională a frustrărilor. Ele sunt generate de suferință fizică, boală, durere, eșecuri sentimentale, lipsuri financiare. Interlocutorul atribuie partenerului său de dialog în mod eronat responsabilitatea asupra problemelor cu care se confruntă sau interpretează greșit mesajul emis de acesta.

Când părintele obosit sau bolnav nu se poate odihni pentru a se liniști, copilul care solicită un capital de atenție este vinovat de toate: „din cauza ta mă doare capul! Am vrut să mă odihnesc puțin să îmi treacă, iar tu te-ai jucat și ai râs tot timpul! Ești un copil foarte rău…”

Observați cum derapajul continuă periculos și se poate solda cu victime umane. Copilul ajunge să creadă că este o persoană foarte rea și provoacă mult rău și suferință celor din jur prin simpla sa prezență. În acest fel se pierde copilăria, bucuria jocului, inducându-se o stare permanentă de vinovăție.

Prudența blochează sau dezamorsează situația explozivă,rețeta de succes fiind oferită de lucrarea „Încredere și putere în relațiile interumane”, la pagina 56: „când vă aflați într-o situație explozivă – una din acele situații tensionate, care par să vă scape din mână în orice moment, coborâți glasul în mod deliberat, vorbiți cât mai blând. Asta practic îl obligă pe celălalt să nu ridice tonul. Puteți bloca mânia înainte ca ea să se producă, folosind această tehnică.”

Derapajele premeditate sunt pregătite cu minuțiozitate, obiectivele acestora fiind intimidarea interlocutorului, răzbunarea unui afront verbal anterior,, rănirea ireversibilă, dominarea prin intimidare. Energia comunicațională este cheltuită în mod distructiv, în scopul erodării relațiilor interumane și al propriului confort, pentru că un atac verbal va fi însoțit de ripostă, ambii combatanți ieșind răniți din confruntare.

Derapajele salvatoare se dovedesc necesare în cazul erorilor malefice, vătămătoare ale semenilor. Ele sunt de fapt manevre abile, menite să-i salveze de la autodistrugere. În fapt sunt întreprinderi verbale care au în vedere securitatea interlocutorului, fiind percepute doar de acesta ca fiind imixiuni în propriul teritoriu. O intervenție verbală salutară se află la cealaltă graniță de criticismul versat și de contrazicerea profesionistă: „de obicei, când contrazicem sau corectăm pe cineva, nu vrem de fapt să rezolvăm niște probleme, ci doar să ne dăm importanți în ochii celuilalt.

O regulă utilă ar fi să vă întrebați înainte de a contrazice pe cineva următorul lucru:” Oare are de fapt vreo importanță dacă are dreptate sau nu?” Dacă spune că o armă nu este încărcată și știți că este, contraziceți-l. Dacă spune că într-o sticluță este ojă și dumneavoastră știți că acolo este nitroglicerină, corectați-l. Dar dacă spune că sunt 133 de milioane de kilometrii până la Soare, ce contează dacă cifra este corectă sau nu, atâta vreme cât nu sunteți astronaut sau matematician, caz în care cifra exactă ar avea o importanță”.

Există două condiții fundamentale care definesc derapajul verbal salvator: buna intenție și manevrarea abilă a limbajului, ca să nu rănească partenerul de dialog: „te prețuiesc prea mult ca să nu-ți atrag atenția că tutunul îți ruinează sănătatea, iar eu am nevoie de tine” sau: „te rog să ai grijă de tine și să nu uiți că atât ecranul televizorului, cât și cel al calculatorului îți afectează vederea!”

Când lipsește diplomația, acesta se transformă în atac la persoană în loc să atragă atenția asupra pericolului iminent: „neam de neamul nostru nu a fumat. Tu ne faci de rușine. Ia exemplu de la mine care am fost întotdeauna ascultător și le-am făcut cinste părinților! Dacă te mai prind că fumezi, îți bag țigara pe gât!” sau: „în loc să mă ajuți, că trudesc din greu să vă țin pe toți, pierzi vremea la televizor! Când te plictisești de filme și videoclipuri, te joci ca un trântor pe computer. Când eram copil, participam la treburile familiei, eram responsabil, nu ca tine…”

Este destul de grav să i se inoculeze copilului ideea că propriului părinte îi este rușine cu el, va sfârși prin a avea o părere execrabilă despre sine și a regreta chiar faptul că s-a născut pe acest pământ: „părerea pe care copiii o au despre ei înșiși este influențată în mare măsură de opinia pe care o au părinții despre ei, dacă nu se întemeiază chiar pe aceasta. În cazul în care părinții sunt critici și distanți, copiii sunt predestinați, deși nu chiar condamnați să pășească în viață cu convingerea că nu sunt suficient de buni și că, în consecință, oamenii nu-i vor iubi”.

Se poate face un rău mai mare decât acesta copilului? Evident. Să-l discredităm în fața mai multor martori : „doarme toată ziua, nu-i place să facă nimic. Îi este lene și să se spelepe dinți.” Atitudinea aceasta poate demola stima de sine a copilului, dar oferă informații suficiente despre un părinte iresponsabil și despre un caracter care lasă de dorit. Este umilitor ca lucruri intime să fie discutate în prezența străinilor!

Din păcate acest fenomen are loc și între soți, nu neapărat în momentul în care au ajuns la divorț. O atitudine etică presupune refuzul elegant de a participa la o discuție în care un membru al familiei este denigrat: „vă stimez în egală măsură și mă doare să aud astfel de lucruri. Vă rog să mă scuzați, dar nu se cade să-mi împărtășiți intimitățile voastre!”

Cel care „denunță” își prezintă de fapt propria carte de vizită, mărturisește un avocat specializat în divorțuri: „adesea când un soț începe să-mi spună tot felul de lucruri îngrozitoare și neplăcute despre celălalt, aflu mai multe referitor la persoana care îmi vorbește, decât referitor la persoana despre care mi se vorbește”.

O altă eroare fatală o reprezintă discreditarea unui părinte în fața copilului :”nu ești bun de nimic. Ai fost dat afară de la serviciu, în casă nu faci nimic, copilului nu i-ai cumpărat niciodată o haină, o ciocolată sau o jucărie!”

Copilul trebuie să audă cine este cel care i-a cumpărat totul. Mama poate primi și ea o serie de acuzații: „nu știi să faci mâncare și arăți jalnic. Nici să te piepteni nu ți-este aminte, parcă ai fi o babă. Te-ai urâțit!”Când discernământul nu este încă format, ce părere poți avea despre o astfel de familie? Ajungi să îți fie rușine și să îți pară rău că te-ai născut în ea.

O altă modalitate de subminare a autorității uniparentale constă în faptul că dacă un părinte nu-i acordă permisiunea copilului de a face un lucru care l-ar pune în pericol – de exemplu:să se ducă la schi, într-o stațiune montană cu colegii când sunt pericole de avalanșe, celălalt îl contrazice pentru a părea mărinimos. Divergențele de opinii se termină în certuri, prin derapaje verbale se ajunge la jigniri grave, determinându-l uneoripe copil să nu mai ceară voie, ci să plece de capul lui sau să se simtă vinovat de faptul că adulții din familia lui nu se înțeleg, considerând că el este „mărul discordiei”.

Uneori se ajunge până acolo, încât cel care și-a dat acordul îi spune copilului: „Ai văzut? Numai eu te înțeleg și te iubesc cu adevărat. Nu asculta ce spune! Distrează-te! Dacă ți-am dat eu voie, este suficient!”

Disputele părinților nu trebuie să se desfășoare în prezența copiilor, cu toate acestea li se atribuie fără voia lor roluri de arbitru, judecător, confident al unei părți :”uite ce mi-a făcut mama ta. Judecă tu cine are dreptate!” sau:”Știam că ții cu tatăl tău că îți acoperă toate năzdrăvăniile pe care le faci și îți dă mai mulți bani de buzunar decât mine!”

Regimul de teroare este menținut de amenințări sau de șantaj sentimental: „Voi pleca din casă pentru că nimeni nu mă iubește, nici măcar copilul meu ( în loc de copilul nostru) nu ține cu mine! Să nu mă căutați, că nu vreau să mai aud de voi!” sau:”Îmi doresc să mor să scap de nedreptățile voastre!”

Din păcate nu sunt exemple imaginare, ci sunt cât se poate de reale, dar despre ele nu s-a vorbit. La maturitate este foarte probabil ca, văzând că prin aceste strategii părintele dobândește atenția cuvenită și își stabilește supremația asupra tuturor membrilor familiei,martorul pasiv să procedeze la fel.

Uneori, părintele intransigent declară hotărât în fața oricărei greșeli a copilului său: „dacă nu mă asculți, te desfiez, să știi! Nu am să-ți las nimic moștenire!”

Prin limbaj se formează o percepție greșită asupra relațiilor interumane și asupra legăturii dintre părinți și copii. Cuvintele pot distruge germenul de umanitate, iar părinții sunt mult mai responsabili să lase o moștenire spirituală urmașilor lor, decât una materială.

În momentul în care copilul va fi inițiat în a face comentarii denigratoare asupra unei alte persoane, va persevera în această comunicare verbală deviantă: „Vezi, băiatul femeii de serviciu de pe scara blocului nostru nu are haine ca tine. Să nu te joci cu el că nu este de condiția ta socială! Noi, părinții tăi, avem studii superioare, în timp ce mama lui face curățenie în urma noastră. Nu au nici ce mânca, sunt datori la întreținere.”

Scopul acestui dialog este dublu, dar socotelile sunt greșite! În primul rând se dorește a se reliefa privilegiile unuia, generate de eforturile unor părinți model, în al doilea rând starea mizerabilă a celuilalt, evident cauzată de faptul că nu are părinți la fel de învățați, buni și devotați. Rezultatul final: un comunicator arogant, cu șanse diminuate de a lega prietenii, fiind:”genul de persoană care în permanență critică sau găsește tot felul de cusururi, care întotdeauna vede neajunsurile celorlalți și poate sugera de obicei și un remediu, nu va fi niciodată copleșită de mulțimi care vor să-i devină prieteni.”

Derapajele verbale permanente sunt manevrele periculoase, menite să-i înfricoșeze pe ceilalți și să ofere supremație celui care le inițiază. Există comunicatori extrem de periculoși în orice segment social. Riscul este mult mai mare când aceștia devin instructori sau modele pentru interlocutorii aflați în formare.

Derapajele verbale permanente sunt de fapt abuzuri verbale.

Pe copil îl doare la fel de mult ignoranța părinților săi. Uneori are nevoie de un sfat sau pune întrebări pentru a primi răspunsuri de la cei care au o experiență vastă de viață, iar așteptarea îi este răsplătită cu tăcere. Refuzul de a dialoga cu copilul poate fi o pedeapsă aplicată acestuia pentru o vină închipuită.

Există familii în care copilului i se cere să mintă pentru a acoperi unul din părinți în fața celuilalt.Dincolo de faptul că se creează un precedent, iar copilul fiind inițiat în minciună de cel care i-a dat viață și în care are încredere deplină, va considera că trebuie să se învețe să denatureze adevărul spre binele său, deoarece părintele care îl iubește nu-i vrea răul. O altă deformare psiho-afectivă constă în sentimentul de vinovăție față de celălalt părinte sau față de eșecul de a nu fi pus la punct detaliile minciunii și de a fi descoperit.

Uneori părinții răpesc plăcerea copilului de a comunica prin atitudinea lor. Ei sunt prea exigenți cu locutorii în formare, le pretind diplomație, politețe, uitând că trebuie să formeze aceste aptitudini cu multă trudă și cu infinită răbdare. Adesea copilul este certat când emite un mesaj greșit, în loc să fie corectat. Există și cazuri în care micul comunicator este încurajat să vorbească vulgar sau să fie impertinent pentru a genera „amuzamentul” celor din jur. Aceste experimente aparent nevinovate care au la bază comunicarea la copii pot cauza anomalii grave în viitorul celui care va trebui să supraviețuiască prin comunicare.

Există frica de comunicare, anomalie ce poate fi diagnosticată la adulți și la copii, deopotrivă. Aceștia se înroșesc, își freacă mâinile, se bâlbâie, nu-și găsesc cuvintele sau nu au puterea de a le rosti, temându-se de reacția pe care o va declanșa în jurul lor. Tipul acesta de locutor a fost în permanență cenzurat și amendat pentru exprimarea opiniilor, de aceea preferă să se abțină și este pus în dificultate în momentul în care i se cere să își exprime preferințele.

La restaurant, în loc să aleagă meniul potrivit gustului, stării de sănătate și regimului de viață, comunicatorii care au fost terorizați din cele mai fragede vârste, vor declina responsabilitatea opțiunii, spunând mecanic :”Doresc ceea ce ați comandat și voi!”

Orice alegere care nu este greșită, presupune argumentarea punctului de vedere și hotărârea de a rămâne pe poziție în timpul atacului celor care doresc să controleze totul.

În momentul în care știu că peștele îmi face rău, etica în comunicarea verbală înseamnă rezistența în fața tuturor atacurilor de genul: „Peștele este un aliment sănătos și așa de gustos! Te încăpățânezi că nu vrei să comanzi! După prima înghițitură nu te mai saturi!”Copiilor li se spune în față:”Încă nu ești suficient de mare ca să alegi ce vrei să mănânci! Până vei crește, voi comanda eu pentru tine!” Astfel că la maturitate, când tânăra este invitată la restaurant, se trezește spunând viitorului partener:”Comandă tu și pentru mine. Ce iei pentru tine, voi mânca și eu!”

De cele mai multe ori aceste fapte aparent nesemnificative, oferă foarte multe informații despre indivizi. Un locutor care renunță la decizia lui de parcă îi vine să își ceară scuze că a formulat-o, va fi pradă sigură a manipulării. Cel deștept cedează primul uneori, dar este obligat să o facă în mod demn.

Fobia de opțiune este cauzată de grija pe care o au părinții de a-și jefui copiii de dreptul la alegere și de asumarea tuturor responsabilităților care implică acest fapt.

De mic, orice individ trebuie să știe că alimentele pot fi dulci, acre, sărate, amare sau grase, iar organismul are nevoie de toate. Din cea mai fragedă vârstă, orice viitor cetățean trebuie să fie conștientizat de existența binelui și a răului în lume, de faptul că omul nu poate lua numai decizii bune și corecte, important este să învețe din greșeli, să corecteze tot ceea ce se poate corecta din conduita sa și să-și asume cu demnitate deciziile.

Debitul verbal de tip torențial este de asemenea o boală comunicațională dezvoltată în copilărie, de la îndemnul simplu și binevoitor adresat micuțului:”Să vorbești mereu, să nu taci o clipă! Vorbăreții fac o impresie bună în societate!”

Nimic nu poate fi mai eronat decât acest principiu. Cantitatea de balast comunicațional crește progresiv cu debitul verbal. A vorbi pentru a nu tăcea și a produce o impresie „bună” înseamnă lipsa mesajului, a logicii, amalgam de cuvinte care pot răni ascultătorul sau oferirea unor date personale intime, care nu trebuie făcute publice. Am văzut maturi care vorbesc ore în șir despre ce au mâncat la mesele principale ale zilei. Ascultându-i, toți apropiații cunoșteau meniul zilnic al familiei. Sună cunoscut îndemnul adresat din copilărie de unii părinți:”Ai grijă, să nu uiți să le spui colegilor și doamnei învățătoare ce bunătăți am avut noi pe masă, să înțeleagă ce bogați suntem!”

Un om bogat sufletește nu va vorbi despre lucruri care stârnesc pofta celor care nu au bani să-și cumpere. Schimbul de rețete și meniuri se face doar când cei care vorbesc își dau acordul în acest caz. În copilărie se pot forma deprinderile etice ale comunicării verbale, prin fapte simple: „Rochia mea este mai frumoasă și mult mai scumpă decât a ta”, poate fi înlocuit cu :”Vă mulțumesc că sunteți niște părinți atât de buni!” „Păpușamea este mai scumpă” să devină „Te rog, fă-mi plăcerea și joacă-te cu ea!”
Din păcate de cele mai multe ori în vorbele semețe ale celor mici se află orgoliul părinților.

Decretarea supremației în comunicare. Părinții sunt primele modele în comunicare, iar de cele mai multe ori cuvintele celor mici sunt ecouri din discuțiile purtate în sânul familiei. Dacă există părinți care au întotdeauna dreptate, copiii vor crește în acest spirit dictatorial. În acest context, negocierea se exclude din start.

La școală, copilul crescut sub semnul tiraniei comunicaționale va bruia conlocutorul mai sărac decât el, mai puțin dotat intelectual, sau cu o voință mai slabă decât a sa. El știe că trebuie să se impună prin țipete isterice, prin cuvinte jignitoare, să fie ascultat de cei din jur, iar când începe să emită mesaje, ceilalți să tacă, în semn de respect. Când decretul privind supremația în comunicare este încălcat cu bună știință de vreun opozant, dictatorul trece la planul B: îl denigrează în fața celorlalți, îl face de râs, îl terorizează cu amenințări, porecle și calomnii, lansează campania „uite ce a zis de tine” pentru a-l distruge ca individ și pentru a-l izola de colectivitate.

Tiranii comunicaționali își transformă opozanții în paria.

Există numeroase omisiuni în momentul în care adulții îi inițiază pe copii în tainele comunicării.

Tăcerea are un rol important în vorbire și poate fi interpretată în mai multe feluri: ea marchează nedumerirea, vinovăția, protestul, aprobarea, provocarea, stimularea, încăpățânarea, impertinența sau pedeapsa. Un comunicator desăvârșit deține cheia acestor forme de pauză comunicațională, știe când interlocutorul îl aprobă fără să spună nimic, sau îl pedepsește pentru îndrăzneala ideilor.

Părinții care nu-și învață copiii aceste subtilități, îi trimit nepregătiți pe câmpul de luptă. Comunicarea desăvârșită este mediatorul perfect dintre minte, intelect, spirit inimă, găsind în același timp soluția perfectă pentru a se face înțeles de un receptor care are date spirituale diferite de ale sale.

A comunica perfect înseamnă a traduce pentru ceilalți individualitatea mea, selectând corect ceea ce este de dezvăluit de ceea ce este interzis a se spune.

Un bolnav de SIDA este obligat să-și avertizeze partenerul despre boala sa și să-i protejeze pe cei cu care vine în contact de eventualele infecții, dar când nu constituie o amenințare, a învățat să tacă pentru a se proteja. Multă vreme societatea a marginalizat această categorie de oameni, deși unii au fost îmbolnăviți de cadre medicale iresponsabile, nu din vina lor. Copilul epileptic este tratat urât, de aceea părinții îl învață să nu spună adevărul despre boala sa.

Mulți nu au fost educați din familie să reacționeze corect față de oamenii diferiți, față de cei care sunt obligați să poarte cu demnitate un handicap, de aceea se trezesc înjosind, în loc să ajute sau să îmbărbăteze. O regulă elementară a comunicării etice este aceea de a nu aduce în discuție infirmitatea cuiva, nici măcar într-o ceartă. Conflictul se rezolvă mult mai ușor dacă se discută punctual divergențele și nu se derapează către aspectul fizic, viața personală sau considerații privind cele mai dragi și apropiate persoane.

Din păcate vecini care se ceartă se aud blestemându-se reciproc, sau blestemându-și copiii. Există lucruri ireparabile pe care le rostim. Ele se întipăresc în memoria celor care ne ascultă, cu cât sunt mai otrăvitoare, cu atât devin mai greu de uitat. Și cum este mult mai ușor de prevenit decât de tratat, ideal ar fi ca buzele să se strângă instinctiv, înainte de a rosti ireparabilul. O educare de acest tip a copiilor, ar scuti de multe neplăceri în câmpul social pragmatic al vieții.

Comunicarea verbală reprezintă cartea de vizită a oricărui locutor pentru că gândul și raționamentul sunt manipulări interne ale limbii. Etica în comunicarea verbală înseamnă a cumpănibine orice promisiune înainte de a fi făcută și presupune onorarea făgăduințelor publice, pentru că, fie ele și verbale, sunt forme contractuale convenite între părți. Oamenii greșesc când își presează semenii să le promită lucruri dezavantajoase pentru cei din urmă, dar și formele de tergiversare a unei solicitări sunt tipuri subtile de lașitate în comunicare.

În lumina acestor idei, vom înțelege mult mai bine principiile comunicării etice enunțate de Iisus :”Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste lucruri vine de la cel rău.”

Din păcate se poate vorbi de cămătăria comunicării verbale. Există comunicatori care își formulează pretențiile, fără a oferi ceva în schimb în interesul celui pe care îl exploatează. Există vorbitori care doresc ca toți ascultătorii să le acorde credit de atenție, în timp ce ei bruiază permanent mesajul emis de ceilalți. Bruiajele artificiale sunt de fapt forme de discriminare, aplicate pe diferite pretexte.

Unul dintre aceste pretexte îl reprezintă conflictul de valori. O invitație la un concert de colinde se poate respinge elegant, nu prin impunerea propriilor gusturi muzicale și punerea sub semnul îndoielii a spiritului estetic al partenerului de comunicare. Este recomandabil un răspuns de tipul: „ Nu pot veni cu tine la concert, am multe de făcut, fiind o perioadă aglomerat, trebuie să fac cumpărături, să întocmesc lista de cadouri.” O formă crasă de agresiune verbală însoțește replica: „Mă gândeam că ai gusturi mai fine în materie de muzică! Dacă mă invitai la un concert de rock, veneam! Vrei să adorm în sală?”

Condiționarea reprezintă un alt bruiaj. Cererii de ajutor i se anexează condiții greu de îndeplinit: „Vin cu tine să te ajut la cumpărături, dacă îmi împrumuți mașina ta să mă duc la munte!” Alteori voluntariatul este urmat de o pretenție nefondată și care reprezintă un real pericol pentru cel care o emite: „Dacă iau premiul întâi anul acesta îmi cumpărați un ATV!”

Frustrarea se dovedește alt bruiaj in calea comunicării verbale etice :”Lucrarea mea a fost mai bună decât a ta, iar tu ai luat notă mai mare decât mine! Pe viitor nu te mai ajut!”

Și prejudecățile rostite ca adevărate sentințe au rolul de a inhiba :”Mă miram să te descurci! Nu ești bun de nimic! Unde te trimit, nu rezolvi problemele! Mai bine nu apelam la ajutorul tău! Ori nici nu te-ai străduit să îmi iei adeverința ca altădată să nu mai apelez la ajutorul tău!”

O altă metodă de a aduce la tăcere colocutorul este impunerea temerii edemice de afront, de agresivitate și de competiție.

Comunicatorii verbali slabi se pot bloca și emit mesaje indescifrabile din cauza schimbării sau pentru că le lipsește încrederea în sine. În fața persoanelor necunoscute anumiți vorbitori nu se regăsesc, formulează cu dificultate ideile, repetă fraze întregi.

Comunicarea verbală se blochează din cauza atitudinii individualiste a unuia dintre participanți.

Din egocentrism, transformă dialogul în monolog, refuzând dreptul la replică al celuilalt. Alt subiect nu abordează o temă aflată în discuție pentru că nu se cunoaște suficient de bine și nu știe să aprecieze dacă va face față opiniilor contradictorii.

Subiectivismul determină de asemenea blocajul în comunicare. Nu se poate vorbi despre experiențele mult prea dureroase sau intime, despre lucruri care ne privesc direct, iar pentru a fi puse în dialog, necesită o doză de detașare.

Nerealismul, refugierea în propria lume, presupune blocajul autoimpus în comunicarea verbală.

Comunicarea verbală prezintă o importanță vitală în viața fiecărui individ, de aceea rolul mamei nu se reduce la a învăța copilul să se exprime corect, ci a-l iniția în diplomația cuvintelor care cuprinde: triere, cenzură, atitudine constructivă, responsabilitate față de propriile afirmați, respectarea promisiunilor.

Domeniul este atât de vast, încât nu putem deveni experți, nici după o viață întreagă de exerciții practice. Lucrul care trebuie semnalat este acela că școala investește prea puțin în etica vorbirii. Se pune accentul pe achiziția de informații științifice, pe perspective și instanțe narative ale operelor literare, deși ar fi mult mai util să se analizeze delictele pe care le comit personajele în vorbire și impactul acestora în procesul de socializare.

Dacă societatea ar penaliza răbufnirile publice ale agresorilor verbali, am fi mult mai liniștiți la locul de muncă, în mijloacele de transport în comun și în marile magazine, am împărți decent spațiul public. De asemenea managementul inteligențelor emoționale se realizează prinmanagementul comunicării verbale. După cum nu putem percepe o conducere de orice tip, fără comunicare, nici dozarea eficientă a propriilor emoții, deși vorbim de fondul intim al individului, nu se concepe fără comunicarea verbală.

Sunt necesare cursuri specializate în școli, ca să-i învețe pe elevi, ceea ce părinții nu au timp, răbdare și pregătirea necesară pentru a-i învăța. Acasă au învățat să pareze o acuzație sau o greșeală, acuzând la rândul lor, deși asumarea responsabilității este soluția cea mai eficientă. Copii moderni ai epocii noastre sunt crescuți în așa fel, încât au uitat să spună: „Vă rog” și „Vă mulțumesc”. Am observat cu amărăciune că aceste expresii au căpătat contexte ironice în comunicare lor, de pildă, când un elev primește notă mică, pentru că nu a învățat suficient, nu este atent și în consecință nu poate răspunde la întrebări sau nu și-a făcut tema, își privește educatorul cu ură, spunând printre dinți:”Mulțumesc frumos!” Adultul care se ocupă de formarea lui este privit ca un adversar sau ca un dușman, din cauza carențelor educative, dar și din cauza denigrării profesiei didactice în presă, în societate și în familie.

Un alt subiect tabu se referă la faptul că tânăra generație este lipsită de considerație față de cei aflați la o vârstă venerabilă, pervertirile sufletești se răsfrâng sub forma unor comentarii neavenite, concret, am auzit elevi strigând în spatele unei doamne venerabile, profesoară de fizică și chimie:”Baba. Vine baba.” Se pare că acest tratament este aplicat și membrilor mai vârstnici ai familiei, cu încurajarea sau acordul părinților, iar ceea ce se uită este că și părinții vor îmbătrâni, primind aceleași apelative dureroase pe care le percep ca nevinovate în gura copiilor lor, mai ales că sunt adresate unor persoane străine.

Chiar dacă natura conflictelor este diferită, ea se exteriorizează prin comunicare verbală, iar o educație eficientă în acest sens ar face viața tuturor partenerilor de scenă socială mai frumoasă și mai liniștită. În abecedarul fiecărui comunicator verbal ar trebui să existe un set de reguli, aplicate cu religiozitate în vorbire:

Voi utiliza cuvintele pentru a construi noduri și rețele sociale, nu pentru a distruge și a ucide.

Nu voi rosti adevăruri inutile, letale sau dăunătoare.

Îmi voi respecta partenerii de dialog.

Voi fi un comunicator de bună credință, fără să îmi falimentez partenerul.

Nu voi permite să se bârfească sau să se denigreze nicio persoană în prezența mea.

Nu voi iniția , dar nici nu voi permite agresiunea verbală.

Voi fi împotrivaoricărei forme de discriminare comunicațională.

Nu voi alimenta conflictele, voi încerca să le aplanez, fără a atenta la intimitatea celor aflați în mijlocul problemei.

Dacă părinții și-au făcut datoria la școala primară a comunicării verbale din familie, acest lucru se observă și în spațiile de școală. Documentându-mă pentru a scrie această lucrare și mai ales, pemtru a-i oferi consistența utilității, am văzut un copil de vreo patru ani, care își stabilise sediul în care înfipsese reduta răsfățului într-o mașinuță frumos colorată. Un băiețel mai mic s-a apropiat și a pus mâinile pe volan, atras de lumini, de sonerii, de culorile vii ale jucăriei. Asistat de tatăl său, cel din mașinuță a început să-l lovească peste mâini pe micuț și să-i spună pe un ton răstit:”Ieși! Marș de-aici!”

Lumea din jur era șocată, în timp ce tatăl zâmbea admirativ. Aceste clișee erau uzuale în aceea familie, iar pe scena socială, micul actor spunea o lecție învățată în mod conștiincios.

Cu siguranță că acasă lui i se spune : « Ieși! Marș de-aici, la jucăriile tale!”

Lângă o motocicletă de jucărie, un tată își supraveghea copilul, iar când a apărut cel mic i-a spus :”Te rog, să-l lașI să se urce, că este mai mic decât tine!”, iar băiatul a înțeles.

Cap. III Coordonatele etice ale comunicării verbale la serviciu

Trasarea și îndeplinirea sarcinilor de serviciu se fac prin intermediul comunicării verbale sau scrise pe care o utilizează atât managerii, cât și cei mai simplii slujbași.De la salut și schimbul elementar de expresii stereotipice de curtoazie se ajunge la esență: comunicarea profesională.

De cele mai multe ori se greșește deoarece comunicarea verbală privată este oferită la pachet cu comunicarea profesională,fără să se stabilească limitele atât de necesare între a ne lăuda copiii, a spune ce am mâncat la micul dejun și în ce țară exotică ne-am petrecut concediul și a trasa sarcini profesionale. Primele coordonate etice ale comunicării verbale la locul de muncă se referăla stabilirea formulelor de adresare.

Un manager căruia îi lipsește etica elementară se va adresa subordonaților utilizând persoana a doua, singular și prenumele, pentru a arăta clar că deține supremația asupra acestora, dar va pretinde din partea colocutorilorca la pronumele personale de politețe să se adauge în mod obligatoriu toate titlurile pe care le deține.

Documentându-mă în vederea redactării acestei lucrări am auzit directori de școli adresându-se sau vorbind despre profesori foarte tineri veniți în instituție cu apelativele:”fata aceasta”, „băiatul acesta” sau spunând pe un ton energic :”Să vină femeia de serviciu la mine!” De asemenea am văzut domni inspectori sărutând mâinile doamnelor profesoare și personalului feminin care se ocupa de curățenia instituției, fără nicio deosebire, adresându-se tuturor cu apelativul:”dumneavoastră doamnă, dumneavoastră domnule”.

Dincolo de titlul academic pe care îl deținem trebuie să demonstrăm că suntem oameni adevărați, că am primit educație în familie și că ne-am străduit să creștem și să ne formăm frumos. Uneori folosirea titlului poate fi o sursă inepuizabilă de umor.

Am auzit elevii de serviciu din școli anunțând: „Doamna Popescu este rugată să vină până la ușă de către doi elevi de-ai dumneaei!”, iar doamna în cauză s-a înroșit de ciudă, corectând:”Doamna profesoară, Popescu!” Concomitent câțiva colegi au început să râdă mulțumiți, deoarece ei făcuseră deja instructajul: „Când sunteți de serviciu și vine cineva să mă cheme, să nu uitați eu sunt pentru voi și pentru oricine domnul profesor…!”

Evident că se muncește intens pentru căpătarea unui statut social, dar din moment ce ne aflăm în cancelarie, iar elevii noștri vin să ne cheme, este clar că suntem profesori. Este ușor pleonastic să repeți până la epuizare lucrurile evidente. Uneori o persoană poate fi în permanență agasată prin omiterea titlului de care se cramponează, invocându-se uitarea.

Mai nou și demn de comediile lui Caragiale este transferul titlului academic către soțul sau soția purtătorului legal. Soția judecătorului devine doamna judecător chiar dacă este casnică, consoarta doctorului este numită „doamna doctor”. O situație delicată o reprezintă cea în care elevul seralist este mai în vârstă decât profesorul său. Cum este etic să i se adreseze educatorul? Acesta se poate simți jignit și dacă este tratat asemenea celorlalți colegi, dar și dacă este tratat cu deferența impusă de vârstă. Toate aceste cazuri pot fi rezolvate mai întâi între partenerii de comunicare.

Educatorul care dorește să stabilească din start coordonate etice în comunicarea verbală cu discipolii săi, va discuta separat cu elevul mai vârstnic, întrebându-l cum dorește să fie tratat. Am întâlnit profesori de gimnaziu care se adresează elevilor, utilizând formule de politețe, fără conotații peiorative. În redacțiile ziarelor se obișnuiește ca lucrătorii din breaslă să-și spună pe nume și să renunțe la formele de adresare care utilizează pluralul, indiferent de funcția deținută. Asta nu înseamnă că prestanța superiorului scade sau că subordonații nu-i ascultă indicațiile.

Se potface numeroase șicane și privind starea civilă a persoanelor. Un domn profesor în vârstă a jignit crunt o colegă mai tânără când a fost chemată de elevul de serviciu pe culoar:”Domnișoara profesoară, vă rog să veniți să stați de vorbă cu niște elevi de-ai dumneavoastră care vă cheamă !” Replica venerabilului domn a fost invers proporțională cu cultura sa:”Domnișoară până la 80 de ani?” Nu a uitat să-ți asezoneze cuvintele biciuitoare cu râsete și deși ne aflam în mediu intelectual, a fost acompaniat în demersul său de alte chicoteli.

Ne lipsește conștiința unei comunicări verbale etice, de aceea nu luăm atitudine când în fața noastră un semen este agresat verbal. „Doamna sau domnișoara directoare” reprezintă dilema cea mare, nu atât prin intenția de adresare ireproșabilă, ci prin exprimarea codificată a părerii că are vârsta la care ar fi putut să fie căsătorită. În locul acestor discuții marginale cu ceilalți, etic ar fi să se stabilească direct, cu cel în cauză, soluționarea problemei.

Pentru că această lucrare se bazează și pe cercetare, doresc să vă relatez cazul unei doamne directoare care într-un consiliu profesoral a criticat o colegă mai tânără pe un ton care a lăsat de dorit, iar persoana în cauză a spus:”Doamna directoare, vă rog să vă adresați politicos, conform statutului dumneavoastră de manager și de educator și să țineți cont și de poziția mea!”, la care replica a degenerat în insultă personală adresată în mod public:”Când eram ca tine, dragă, aveam toate gradele didactice date, familie, doi copii! Nu vezi că ești un rebut? Ce statut? Abia ai reușit să îți dai definitivatul și ești fată bătrână la 40 de ani?”

Exemplele par utopice, dar ele se petrec într-o instituție, într-un cadru oficial, purtând autoritatea managerială, nu pe stradă, unde mediul cosmopolit ar fi o scuză pentru un astfel de afront, ci în medii elevate!

Managerul care aplică un astfel de tratament violent are impresia că-i domină pe ceilalți, că obține o poziție superioară, înjosind.

Cercetările despre comunicarea la serviciu au demonstrat că personalitatea managerului inhibă mult comunicarea cu subalternii. Un manager care descalifică public un subaltern, se descalifică pe sine, în primul rând. Capacitatea profesională a unei persoane nu trebuie să fie pusă în balanță cu felul în care și-a organizat viața. Celibatarii sunt considerați handicapați spirituali pentru că nu și-au întemeiat o familie. Managerul trebuie să stopeze o astfel de atitudine, nu să dea tonul comentariilor virulente în acest sens.

În situația în care subalternul a greșit, atitudinea etică a managerului constă în a discuta cu cel în cauză între patru ochi. Am văzut școli în care directorul ceartă profesorul în fața elevilor din diverse motive, știrbind autoritatea cadrului didactic. Fiind o lucrare axată și pe cercetare, am reținut un exemplu în care directorul descalifica în fața elevilor profesorul pe care s-a dus să-l asiste la oră, spunând: „Dumneavoastră nu știți să predați, doamna profesoară! Nu sunteți sigură pe ceea ce spuneți, vă uitați mereu pe manuale! Lecția trebuie să se afle în mintea dumneavoastră! Și adaug faptul că nu aveți voie să veniți cu culegerea de exerciții în fața elevilor, să-i puneți să copieze din ea, în timp ce dumneavoastră doar îi supravegheați!”

Concluziile activității de predare învățare se discută cu profesorul, într-un cadru intim, în termeni decenți, oricât de dezastruoasă ar fi fost prestanța educatorului, lucru aplicat de inspectorii de specialitate. Având în vedere denigrarea publică a capacității profesionale, anul școlar respectiv a fost complet compromis pentru persoana în cauză, elevii nu o mai ascultau, spunându-i în față: „Doamna directoare a spus că sunteți incapabilă și că nu știți să predați! Nu mai veniți la noi cu culegeri, că a spus că nu aveți voie să le folosiți! Vreți să ne ducem la doamna directoare să-i spunem cum procedați?”

Un alt exemplu de încălcare a eticii verbale în educație îl reprezintă faptul că un diriginte și-a învățat clasa să nu coopereze sub nicio formă, să nu răspundă nici la întrebările simple ale profesoarei de istorie, care alesese să țină lecția pentru examenul de grad, la clasa respectivă. Intervenția dirigintelui a avut efectul scontat, dar metodistul venit să asiste la oră și-a dat seama de faptul că elevii nu doresc să răspundă, prin urmare a acordat un calificativ bun cadrului didactic.

Din păcate există cadre didactice care își discută colegii cu elevii, făcând din aceștia parteneri de bârfă.

Acestea nu sunt secvențe dintr-un basm, sunt exemple reale, culese după două decenii de stat la catedră.

Se cuvine să subliniem și exemplele pozitive. O doamnă directoare a inspectat un cadru didactic lipsit de experiență, foarte emotiv, iar în cursul lecției a observat că începe să se încurce și să tremure. Atunci a intervenit cu mult tact, spunând: „Stimați elevi, doamnei profesoare îi este foarte rău, nu s-a simțit bine de la prima oră, dar fiindcă își iubește foarte mult meseria nu a vrut să plece acasă! Acum o lăsăm să își revină și vom continua lecția împreună!”

La sfârșit, când doamna profesoară a vrut să se scuze, doamna directoare a spus: „Nu trebuie să vă scuzați! Se poate întâmpla oricui. Data viitoare vin în asistență când veți fi pregătită și mă veți chema dumneavoastră, doamna profesoară!”

Deși în regulamentul școlar se subliniază faptul că nimeni nu are voie să deranjeze ora de curs, am văzut directori uzând de funcțiile lor, întrerupând procesul de predare-învățare, prin anunțul sec: „Am venit să văd o lecție.” Evaluarea ulterioară a cadrului didactic nu a ținut cont de faptul că managerul a încălcat o regulă elementară de bun simț și a lipsit de la anumite secvențe ale procesului didactic.

Managementul presupune lucrul în echipă, de aceea mi se pare complet lipsit de etică faptul că în ședințele de analiză se utilizează:”Eu am făcut…”, pentru realizări și:”Dumneavoastră sunteți de vină pentru starea de indisciplină, pentru că nu s-a realizat planul…” O echipă trebuie să se bucure împreună de realizări și să deplângă eșecul, pregătind strategii de învingere a acestuia.

În comunicarea verbală didactică sau profesională, se impune responsabilitatea fiindcă:”Orice act de comunicare este ireversibil, în sensul că, odată produs, nu putem interveni asupra lui.

Chiar dacă încercăm să atenuăm conținutul unor mesaje, declarând că ne retragem cuvintele sau venind cu explicații, precizări, completări, efectul spuselor s-a produs. Revenirea asupra mesajelor, nu anihilează mesajele.”

Adesea, prin birouri, funcționari care ar trebui să se afle la dispoziția cetățenilor, aplică anumite strategii prin care să-i determine să renunțe la drepturile lor, pentru a munci mai puțin. Consiliile Locale ofereau subvenții pentru lemne de foc, iar o vecină m-a rugat să o însoțesc, să o ajut la completarea formularelor.Funcționara ne-a privit cu reproș de când am intrat pe ușă, a invocat lipsa mai multor acte, pe măsură ce i le ofeream, ne trimitea fără motiv, prin mai multe birouri, unde erau cozi imense, sperând că vom renunța.

Când am revenit, exasperată a spus: „Mai mare rușinea pentru unii! Stau la coadă pentru nimic toată și au copii doctori și profesori, rude in America!”

În fața unei astfel de exemplu, atitudinea etică presupune corectarea funcționarului: „Doamnă, vă rog să vă îndepliniți îndatoririle de serviciu, că este dreptul meu să primesc subvenție pentru încălzire, chiar dacă am copii intelectuali și rude în străinătate!”

Definiția dată comunicării de Școala de la Palo Alto se bazează pe coresponsabilitatea emițătorului și receptorului mesajului: „Comunicarea nu poate fi concepută decât ca un sistem cu multe canale, la cere actorul social participă, în fiecare moment, fie că vrea, fie că nu. În calitate de membru al unei anumite culturi, el face parte din fenomenul comunicării, așa cum muzicianul face parte din orchestră. Dar în această vastă orchestră culturală nu este nici șef, nici partitură. Fiecare cântă acordându-se cu ceilalți.”

În calitate de comunicator etic am îndatorirea să trezesc la realitate funcționarul nervos care îmi strigă, deși l-am rugat cât se poate de politicos să îmi rezolve problema: „Ieși afară din biroul meu!”, corectându-l: „În primul rând că am folosit pluralul în conversația mea cu dumneavoastră, apoi acest birou este public, nu vă aparține!”

Cetățenii care tac și acceptă afronturile funcționarilor nu au voie să se lamenteze de birocrație și de imperfecțiunile societății în care trăiesc. Întotdeauna fucționarul comod va adopta această strategie: să țipe, să indice direcția către ieșire, să se arate mult prea preocupat pentru a rezerva câteva minute celui venit de la distanțe kilometrice pentru o adeverință sau o aprobare. Intimidarea este o altă carte câștigătoare pe care mizează.

Deși Legea Învățământului prevede concediu plătit pentru redactarea tezei de doctorat, domnul inspector de la personal m-a apostrofat: „Și mie mi-ar conveni să stau acasă degeaba și să iau șase salarii!”

Tirada a continuat în acest mod, încât m-a făcut să roșesc, deși ceream un drept legal. Am fost purtată pe drumuri la facultate, amânată de la un Consiliu la altul, abia după o lună de așteptări cererea mea a fost aprobată, dar și când m-am dus să iau decizia, domnul inspector mi-a amintit „de cele șase salarii luate de geaba, în timp ce alții muncesc”, iar eu am înghițit insulta. În astfel de situații m-am hotărât să scriu această teză de doctorat.

Când în orchestra culturală cineva cântă fals, cel aflat în imediata sa vecinătate trebuie să-i atragă atenția.

S-a tot spus că:”Tăcerea este de aur!”, dar atunci când se refuză un drept legal, tăcerea devine sinonimă cu idioțenia. Greșim față de noi înșine când consimțim prin tăcere la o nedreptate. Dacă suntem supuși unui atac personal în momentul în care ne aflăm într-un birou public, primul lucru pertinent pe care îl putem face este să stopăm atacul, spunând simplu: „Vă rog să mă iertați, dar nu dezbatem în acest spațiu public nici problemele mele personale, nici pe ale dumneavoastră.”

Presupune lașitate și permisiunea acordată tacit colegului de serviciu care are aceleași drepturi și îndatoriri, să ne critice sau să ne evalueze. Am auzit dezbătându-se valabilitatea concediului medical, deși cei care își dădeau cu părerea nu erau medici. Din cauza unor comentarii, am fost de față când patronul nu a luat în calcul un astfel de act legal, pentru că o colegă „amabilă” s-a dus să spună: „Nu este deloc bolnavă, este bolnavă, doar în închipuirea ei! Ne-a lăsat tocmai în perioada aceasta grea, iar noi muncim înzecit, în timp ce ea se plimbă de acolo, acolo.”

Unii intelectuali au impresia că înjosindu-și colegii se urcă pe un soclu, câștigă admirația celor în prezența cărora descalifică. O doamnă profesoară a fost rugată de o colegă mai în vârstă să o înlocuiască la clasă, într-o zi. Binevoitoarea colegă a luat caietele elevilor, s-a uitat pe notițele lor, apoi a spus:”Vă dictează numai prostii, doamna voastră profesoară! Acest cuvânt este scris greșit, aici nu se traduce cum ați scris voi. Când se va întoarce, să o corectați!”

Etica unei instituții este dată de atitudinea și faptele resursei umane, de medierea obiectivului socio-profesional a fi cel mai bun și cel mai responsabil, cu onestitatea, integritatea, respectul și politețea față de cel înscris în cadrul aceluiași concurs.

Liderul este cel care impune etica într-o instituție, iar cartea de aur a principiilor morale care guvernează respectarea normelor morale într-o instituție este reprezentată de Regulamentul de ordine internă.

În general acest cod etic instituțional trebuie să cuprindă:

Norme de conduită legate de stilul de îmbrăcăminte agreat în instituție, respectându-se posibilitățile materiale ale salariatului.

Interzicerea consumului de droguri, alcool, țigări-în spațiul public

Restricționarea consumului de cafea, prin stabilirea unor pauze, funcționarul să nu abuzeze de dreptul său de a fuma sau de a bea cafea, lăsând clienții să aștepte ore întregi pe la uși

Îndeplinirea sarcinilor de serviciu, după ce acestea au fost formulate cu claritate

Păstrarea informațiilor confidențiale

Neacceptarea de cadouri sau alte foloase necuvenite

Evitarea conflictelor de interese

Plierea pe legile locale, regionale și naționale

Politici și proceduri pentru rezolvarea dilemelor etice

Soluționarea adecvată a plângerilor angajaților.

Instalarea unor camere de luat vederi în birourile administrației, ar impune etica în acest sector de activitate atât de expus comentariilor negative. O asemenea măsură ar dovedi faptul că funcționarii nu își însușesc foloase necuvenite, împiedicând astfel contribuabilii să ofere mici atenții în schimbul unei adeverințe sau aprobări, în altă ordine de idei, s-ar observa pauzele de cafea pe care le fac angajații, de câte ori ies din birou, pretextând diferite motive, lăsând cetățenii în așteptare.

Am văzut cu toții medici, secretari, directori care întârzie două – trei ore de la program, iar în momentul în care văd coada imensă de la ușa lor, nu își cer scuze pentru întârziere, cum ar fi normal, ci fac pe nervoșii și țipă să înfricoșeze sau pretextează o ședință, o urgență de serviciu ca să împrăștie mulțimea care așteaptă la ușă. Acest lucru mi se pare inuman pentru că omul care a așteptat atât în plus din cauza lipsei de punctualitate a altuia trebuie să primească în compensație scuzele de rigoare și disponibilitatea de a i se rezolva problema.

Mulți vin de la distanțe considerabile, s-au trezit de dimineață, au cheltuit pe transport, poate s-au învoit de la serviciu și se lovesc de insolența unui funcționar. Am văzut bătrâni și oameni grav bolnavi, așteptând la ușa medicului de familie pentru un bilet de internare. Cadrul medical a întârziat două ore, avea program până la ora 12 și nu a mai vrut să depășească nici cu un minut ora stabilită. În cazul întârzierii premeditate sau nu, o regulă de bun simț ar fi mai întâi să-i salutăm pe cei care ne așteaptă, apoi să le cerem scuze și să le prezentăm motivul real al întârzierii și, în sfârșit, să rămânem peste program cel puțin intervalul de timp în care am întârziat.

Orice funcție ar deține cel care întârzie, mai mulți oameni care așteaptă și depind de el, chiar dacă îi sunt subalterni se cade a fi despăgubiți prin scuzele de rigoare. Din păcate am văzut directori care întârzie intenționat la anumite festivități, să se vadă cât sunt de importanți, că nimic nu începe fără ei și că toată lumea îi așteaptă, să li se remarce eleganța.

Principiul de bază al comunicării manageriale este de a trata subordonații ca ființe raționale, libere, conștiente, stăpâne pe viața lor, responsabile de sarcinile pe care și le-au asumat. Liderul care întârzie, va fi blamat pe drept, când își ceartă subalternii care nu se încadrează în orarul de muncă stabilit.

Factorii care influențează etica în comunicarea managerială sunt:

Calitățile morale ale comunicatorului.

Receptarea mesajului depinde de credibilitatea, integritatea, loialitatea și respectul față de om al emițătorului. Orice promisiune făcută de un director care își încalcă adesea cuvântul dat, va fi pusă sub semnul întrebării. Idei profesionale novatoare nu vor fi dezvăluite unui șef necinstit, care obișnuiește să-și însușească muncă subordonaților săi.

Pe de-altă parte, managerul care își bârfește angajații cu subordonații apropiați se descalifică, devenind vulnerabil în fața celor pe care ar trebui să-i conducă și să-i îndrume.

2 )Respectarea sarcinilor și promisiunilor asumate.

Liderul unei instituții impune etica acesteia, de aceea este imperios necesar să fie un model de îndeplinire a sarcinilor de serviciu, de profesionalism și de etică în comunicarea verbală. Managerul despot instaurează un climat de teroare la locul de muncă prin ridicarea la rang de legi a propriei voințe și autorități. Demagogia reprezintă punctul forte al acestui tip de management, concretizat în clișee lingvistice de felul: „Dacă nu aș fi eu, s-ar duce de râpă această instituție! Vin la prima oră și plec ultimul, deși dețin o funcție de conducere.” De regulă toate enunțurile pozitiv-laudative încep cu :”eu”, iar cele critice cu: „voi” sau „dumneavoastră”.

Această omisiune morală gravă în comunicare constă în observația pertinentă că atunci când se lucrează în echipă și realizările, dar și eșecurile reprezintă roadele muncii tuturor. Managerul ar trebui să-și felicite colectivul pentru punctele tari și să-și găsească modalități de a-și face autocritică pentru punctele slabe. Pluralul care ne include este cea mai elegantă formă de a critica.

3 ) Corectitudinea informațiilor.Informațiile de serviciu, „de larg consum” se distribuie în mod egal, fără discriminare, fiind verificate de personalul instituției înainte de a fi furnizate.

Există manageri care nu popularizează cursurile de perfecționare în mod egal, tuturor angajaților, ci doar celor pe care îi consideră „loiali”. Întotdeauna se formează o „castă conducătoare” sau „oamenii șefului” care sunt beneficiari și turnători în același timp, fiindu-le răsplătite serviciile în folosul conducerii.

Oricât de josnic ar părea și deși este o problemă tabu, managerul dorește să știe cine întârzie, cine îl vorbește de rău, cine complotează împotriva lui, apelând la anumite urechi. În funcție de simpatii sau antipatii, informatorii pot denatura realitatea

Dincolo de lipsa de demnitate a acestor relații, „turnătorul” și managerul care apelează la acest sistem își sabotează prin aceste relații ilicite poziția socio – profesională și statutul de oameni integri. Managerii vin și pleacă, iar colegii de muncă rămân.

4 ) Prejudecățile pot influența negativ comunicarea managerială. Acestea se pot manifesta prin subaprecieri de tot felul și prin limitări de tipul: „Nu cred că veți reuși să îndepliniți această sarcină de serviciu, pentru că…”

Când vine din partea managerului, acest afront poate fi privit ca o programare psihologică negativă sau ca un îndemn la comoditate: „Am încercat, dar ați avut dreptate atunci, nu pot…”

Există manageri care refuză dialogul cu anumiți angajați pentru că au o anumită înfățișare, sunt de o anumită etnie sau religie, aplicând discriminarea comunicațională.

Lucrul cal mai dăunător în acest caz poate fi o idee de producție genială, refuzată de manager pentru că îl consideră inferior pe cel care a propus-o.

Regulile elementare ale comunicării manageriale etice sunt:

Orientarea pozitivă a mesajului, pe aspecte bilaterale plăcute.

Managerul nu are voie să țipe sau să își jignească subalternul, nici în public, nici în particular, pentru că efectele mesajului său sunt ireversibile, indiferent de atitudinea ulterioară.

La serviciu suntem martorii unor dispute infantile, deși lucrările de specialitate le consideră subiecte tabu:

„ Vă reclam mai departe, domnule director! Credeți că veți rămâne până la pensie în această funcție? Vă țineți de scaun, asta este!”

Contrareplica poate suna astfel: „ De mâine să nu mai vii la muncă! Te dau afară! Eu decid aici! Poți să te duci și la Papa Pius să mă reclami, am relații și nu mi este frică!”

Adresarea unei plângeri la nivelurile superioare va avea șanse de reușită numai dacă deciziile șefului afectează mai mulți angajați, iar revendicările sunt formulate în mod corespunzător.

Se poate da o turnură etică și începutului unui astfel de dialog printr-o replică înțeleaptă: „ Doriți să mă reclamați, este dreptul dumneavoastră și eu vi-l respect, dar poftiți în biroul meu să îmi spuneți cu ce am greșit în fața dumneavoastră sau a celorlalți angajați.”

2)Securizarea comunicării, este a doua regulă a comunicării manageriale eficiente.

Indiferent unde s-ar desfășura discuția, ea nu trebuie să fie prilej de abuz afectiv sauemoțional al unuia asupra celuilalt.

Anumiți colegi, care au nevoie de o zi sau de o tură liberă încep să ne asalteze cu rugăminți: „Vă rog să îmi țineți locul mâine, că am o problemă importantă de rezolvat. Până acum nu v-am rugat nimic, niciodată, mă supăr dacă mă refuzați.”

Iar dacă persoana în cauză nu poate, motivându-și refuzul, presiunea verbală se transformă în amenințare: „M-am supărat și nu mai vorbesc cu dumneavoastră. Când veți avea nevoie de mine, să fiți sigur de refuzul meu!”

Presiuni de acest tip au loc între angajați situați pe același palier, dar și între manager și subalterni. Există directori care își desființează angajații când îi cheamă în biroul lor și subalterni care sunt gata să facă atac de panică la auzul vorbelor:” Te cheamă șeful!”În acest caz, este bine de reținut următorul sfat: „Atunci când considerați că șeful dumneavoastră vă răpește toată mândria și bucuria de a lucra, este momentul să plecați”.

Există manageri care însărcinează pe alții să aducă la cunoștință veștile rele, să aplice sancțiuni, pentru ca ei să pozeze în șefi înțelegători. Uneori pasează rezolvarea unei probleme subalternului bine instruit să o tergiverseze sau să o anuleze. Strategia reprezintă un tertip josnic pentru păstrarea funcției.

Evitarea ambiguităților este de asemenea salutară în convorbirea dintre manager și angajații săi.

Ambiguitatea se poate manifesta prin mesaje de tipul:”Mai vedem, mai vorbim.” Este de la sine înțeles că timpul este prețios, uneori se impune un răspuns pe loc, oricâtă diplomație ar implica managementul instituțional.

3) Mesajele nu se vor suprapune sub nicio formă.

Există manageri care nu permit interlocutorului să prezinte mesajul complet, ci în permanență corectează, sau adaugă cuvinte sau silabe. Scuza pentru această tendință o reprezintă lipsa timpului. Managerii grăbiți spun adesea: „Nu am timp de discuții acum!”

Se întâmplă ca la simpla vedere a chipului postat la ușă al unui fucționar, să se servească replica salvatoare:” Nu am timp, astăzi. Am probleme mult mai importante de rezolvat!”

Din respect pentru subalternii săi, managerul nu trebuie să le refuze dreptul la comunicare. Sunt cazuri în care, o persoană venită din afară, chiar și neanunțată, este primită bine, ascultată cu răbdare și empatie, în timp ce cel care slujește instituția respectivă, așteaptă la ușă, iar când îi vine rândul este expediat.

Alteori se instituie un regim de tip inchizitorial în cadrul discuției dintre manager și subordonat. Managerul stă în fotoliul său, partenerul de dialog nu este invitat să se așeze, șeful iritat țipă, subalternul nu este lăsat nici măcar să se apere. Sunt subordonați care știu cât de mult poate să-i coste contrazicerea șefului, încât renunță la propriile opinii, deși acest lucru contravine structurii spirituale a celui în cauză.

Se poate și mai inuman de-atât. Șeful are ceașca de cafea caldă la îndemână, un platou de fursecuri proaspete pe masă din care se servește tacticos, iar subalternul care este chemat la ordine vine de-afară, este înghețat, îi este o foame cumplită, deoarece nu a avut timp pentru pauza de masă. Dacă este lipsit de etică faptul de a bea cafea cu subalternul, este și mai imoral ca unul să bea, iar altul să se uite.

Managerul trebuie să plece de la premisa că este mult mai supus greșelilor prin poziția și responsabilitatea sa și să le permită angajaților să-l corecteze când exagerează.

Managementul eficient controlează apariția tuturor zvonurilor nefondate apărute în ceea ce privește instituția, prin comunicarea tranșantă a deciziilor care privesc întreaga resursă umană și interzice discutare vieții personale a salariaților în timpul orelor de program, deoarece lucrul acesta este contraproductiv și generator de conflicte și disensiuni. Din păcate am văzut manageri care bârfeau cu subalternii, angajații absenți, dând tonul unor discuții neprincipiale.

Dorim instituții model, cetățeni model, dar ne lipsesc multe lucruri elementare pentru funcționarea corectă a societății. Lipsesc codurile etice detaliate,pe profesii, dincolo de regulile generale cunoscute de toți de tipul:”avocatul nu are voie să divulge ceea ce i-a relatat clientul său, preotul nu va divulga taina spovedaniei, medicul va întreprinde tot ceea ce este omenește posibil pentru salvarea vieții pacientului său…”

Lipsește setul de sancțiuni pus la dispoziția cetățeanului în cazul în care este purtat pe drumuri săptămâni întregi pentru obținerea unei adeverințe, fiindcă nu a înțeles de la început să cumpere un pachet de cafea prin care să cumpere bunăvoință. Ce măsură poate lua sau cui se poate plânge fucționarul simplu, care devine ținta bătăilor de joc ale șefului?

Prin comunicarea verbală violentă se produc cele mai profunde răni spirituale, cu toate acestea nu există noțiunea de răspundere legală a emițătorului pentru vorbele grele pe care le spune. Comunicarea interumană are un rol hotărâtor în păstrarea echilibrului psihic și nu există un cod etic care să inventarieze abaterile de orice tip și să se stabilească sancțiuni corespunzătoare de echipe de specialiști.

Au fost cazuri în care unei persoane labile psihic i s-a spus: „Ești un zero barat. Faci degeaba umbră pământului”, iar aceasta s-a sinucis. Autorul moral nu a fost tras la răspundere, iar în fața celor care au asistat la inumanul spectacol s-a scuzat spunând: „Am glumit. Nu am crezut că se va supăra atât de tare. Nu mă simt vinovat cu nimic!”

Medicina a demonstrat că bolile psihice grave se manifestă în principal prin carențe de comunicare: schizofrenia este boala comunicării, nevroza este declanșată de deficitul de comunicare, autismul infantil se manifestă prin absența intenției de comunicare și frica de contactul social, cu toate acestea, continuăm să considerăm cuvintele lipsite de importanță, deși se poate ucide prin intermediul acestora.

Huliganismul verbal și violența sunt utilizate în presă, gustul consumatorilor fiind atât de pervertit prin natura ofertei, încât emisiunile de scandal au cea mai mare audiență.

O altă greșeală elementară pe care o poate face funcționarul la locul de muncă este să transforme cetățeanul beneficiar al serviciilor sale în confident. Nu este corect ca în timpul redactării adeverinței sau actului cerut, omul să fie bombardat cu informații referitoare la persoanele care întârzie de la program, nedreptățile care se fac în instituție, cine este angajatul model. Am auzit de multe ori:”Ați avut noroc că m-ați găsit pe mine. Colega mea nu v-ar fi eliberat actul la timp, v-ar fi purtat pe drumuri săptămâni întregi, că așa face cu toată lumea!”

Se poate întâmpla și invers, cetățeanul să aplice funcționarului o periuță verbală eficientă, ca să obțină ceea ce dorește:” Ce bine îmi pare că v-am găsit! Sunteți cel mai amabil funcționar, colegul dumneavoastră…” Unora le place așa de mult să audă laude la adresa propriei persoane și critici adresate colegului care nu este de față, încât ascultă cu zâmbetul de mulțumire pe față sau încurajează dialogul.

O altă observație se referă la încăpățânarea specialistului de a folosi un limbaj numai de el înțeles. Bolnavul așteaptă neliniștit un verdict, un diagnostic, iar medicul său îi spune denumirea științifică a maladiei, în sala tribunalului, omului care nu are bani să-și plătească un avocat, încercând să se apere singur, i se comunică în termeni juridici, aceasta fiind o formă de impunere a angajării unui apărător. Limbajul științific de specialitate se poate utiliza pe același palier profesional, în timp ce pentru beneficiarul de rând se cade a se face „o traducere” a termenilor.

Discutând despre etica în comunicarea verbală, vorbim de fapt de atitudini comportamentale liber exprimate. Se obișnuiește, prin birouri, ca funcționarul mai tânăr să fie transformat în servantul angajaților mai vechi, spunându-i-se: „Te duci și îmi cumperi și mie ceva de mâncare!” Dacă formula de adresare este echivocă și stabilită de comun acord, la persoana a doua singular, totul este în regulă, exceptând atitudinea și tonul poruncitor. Nimeni nu le dă dreptul celor mai vechi în instituție, să-i comande pe nou – veniți. Dar există cazuri în care funcționarul mai în vârstă impune să fie tratat cu maximă deferență, în timp ce îl consideră pe cel tânăr, copilul său.

Uneori funcționarii trimit pe cei care așteaptă la ușă să le îndeplinească anumite comisioane, sau să ștampileze și să înregistreze adeverința pe care au solicitat-o. Este o dovadă crasă de lipsă de respect.

Un alt lucru demn de semnalat în comunicarea verbală la serviciu îl reprezintă interdicția categorică: fără confidențe la locul de muncă! Expunerea punctelor vulnerabile, în fața colegilor, este cel mai mare deserviciu pe care ni-l putem face!

Biroul nu este locul în care să ne judecăm partenerul de viață, să-l denigrăm, să vorbim de așteptări neîmplinite și de iubiri trădate. Ni se întâmplă adeseori să nimerim în fața unor astfel de confidențe fiindlăsați să așteptăm de către funcționarii prinși în discuții personale aprinse, devenind martori fără voie la dramele lor personale.

Partenerul de dezbatere este atât de captivat, încât ne trezim poftiți afară din birou:”Așteptați puțin, că avem de discutat!”

Oricare ar fi calitatea noastră, se impune impermeabilitatea spirituală în fața acestor asalturi verbale, lipsite de etică: avem dreptul de a le impune celorlalți să nu ne transmită sentimentele lor negative. Este o dovadă de imoralitate să asistăm pasiv la blamarea unor oameni absenți, puși în imposibilitatea de a se apăra.

Într-o cancelarie, un preot care preda religie a început să bârfească o colegă mai tânără de limba engleză, că se duce la discotecă, fiind foarte apropiată de elevi, că se îmbracă provocator. O doamnă profesoară de chimie a avut o intervenție salutară: „Vă rog să mă iertați, dar eu nu doresc să particip la o astfel de discuție. Nu este drept să o discutăm în lipsă, și, în plus, ce ne învață pe noi Dumnezeu, să nu judecăm pe nimeni?”La o asemenea atitudine, părintele a tăcut rușinat.

Deseori dăm tonul sau încurajăm discuțiile neprincipiale la locul de muncă, în spații publice. Vom fi scutiți de multe neplăceri, dacă părăsim biroul când se bârfește sau se discută lucruri grave despre cineva. Participând la o discuție care nu ne face cinste, le permitem celorlalți să-și impună standardele morale scăzute asupra noastră, în plus ne va urmări sentimentul de vinovăție față de consimțământul acordat unui fapt lipsit de etică.

Uneori clienții furioși ne atacă verbal la locul de muncă, iar :”Pentru a scăpa de furia absorbită, unii dintre noi strigă la următoarea persoană pe care o întâlnesc, conduc mașina nebunește sau își bat câinele”. Impermeabilitatea verbală este un antidot sigur în această situație. Dispunem de resursele și autoritatea morală necesare, pentru a stopa această situație stânjenitoare: „Vă înțeleg supărarea, dar una dintre regulile elementare pe care o aplic la locul de muncă o reprezintă discutarea civilizată a tuturor problemelor care apar în instituție. Nu îmi permit să ridic tonul la dumneavoastră, vă respect prea mult, de aceea insist ca reciproca să fie valabilă!”

Acceptând o discuție tensionată, le permitem celorlalți să ne controleze sentimentele. Atâta timp cât pregătim o contrareplică tăioasă, îi permitem colocutorului să ne conducă viața pe moment, într-o direcție total greșită. Este exact ceea ce își dorește, să poată prelungi la nesfârșit o discuție în contradictoriu, să-și satisfacă pofta de ceartă.

Funcționarii pot fi clasificați și sunt respectați în funcție de reacția pe care o au la manipulare.

Va fi exploatat din plin angajatul victimă a fricii a cărui conduită este dominată de teamă și anxietate. Este tipul omului care acceptă tot ceea ce i se cere, evită să se afirme sau să lupte pentru propriile drepturi. Docilitatea sa este agasantă.

Tipul de salariat „toată lumea trebuie să mă placă” depune eforturi supraomenești pentru ca semenii din jurul lor să-i considere cei mai grozavi, să nu existe vreun reproș sau vreo nemulțumire la adresa lor, dorință utopică, de altfel, fiind prada sigură a profitorilor.

Acestor tipuri de angajați le sunt specifice expresii stereotipice verbale, de genul:”Să trăiți, domnule director, am înțeles!”, „Imediat, domnule!”, dar și generalizantul: „Să trăiți, domn șef!”, spus tuturor interlocutorilor, care uneori poate fi interpretat ca o formă de ridiculizare a partenerului de dialog. Amabilitatea se cade a fi echilibrată, pentru a nu cădea în derizoriu, de partea slugărniciei.

Există și funcționarii amenințător de amabili. În spatele disponibilității lor stă de fapt indolența. Aceștia zâmbesc și vorbesc frumos, promit rezolvarea problemei, dar nu se țin de cuvânt. Pentru cei care nu-i cunosc, reprezintă o surpriză a statutului de funcționar, dar în rândul cunoscuților au o faimă proastă.

Nehotărâții iau cu dificultate o decizie, se răzgândesc de mai multe ori, pendulează între soluții diverse și contradictorii, punându-l pe cel cu care interacționează într-o situație ingrată. Uneori falsa incapacitate de a lua decizii este folosită ca o strategie, pentru a tergiversa rezolvarea unei probleme.

Unii angajații tărăgănează lucrurile din comoditate: „V-aș completa adeverința, dar lipsește doamna care se ocupă de înregistrarea documentelor din unitate” sau „Domnul director este într-o ședință și nu poate să vă semneze actul, degeaba îl fac!” Astfel că în momentul în care pretinsele disfuncționalități dispar, contribuabilul trebuie să aștepte la alte cozi.

Cei care „nu pot spune nu” și „sunt mereu vinovați” pot fi forțați să facă orice, în detrimentul firmei și în detrimentul personal.

„Angajații martiri” se consideră suprasolicitați și exploatați la maximum, în timp ce salariații „Eu nu mă amestec” își rezervă privilegiul de a nu fi trași la răspundere în eventualitatea unui eșec, de asemenea vor să pozeze în băieții buni, serviabili, dar care nu pot trece peste superiori: „Eu nu mă amestec, dar dacă șeful îți aprobă, voi fi de acord.”

Sunt agasanți salariații plângăcioși sau negativiștii, care din diferite motive se lamentează, protestează, denunță volumul mare de sarcini trasate spre rezolvare, salariul mic care nu recompensează munca depusă, nedreptățile din instituție. De data aceasta atacul negativ are loc din direcția funcționarului către beneficiar. Cel care apelează la serviciile noastre, nu stabilește salarii și nu a contribuit la întocmirea fișei de lucru, așa că din punct de vedere etic, trebuie să fie scutit de imputări personale, adresate în mod indirect. Chiar dacă salariul este mic, dacă nu ar exista contribuabilii, beneficiarii serviciilor, posturile acestor salariați ar dispărea. Acesta ar trebui să fie raționamentul care să regleze etic orice dialog între cele două părți.

Asociația Internațională de Relații Publice a emis un cod internațional de etică, bazat pe Carta Națiunilor Unite, care trebuie să fie respectat de toți membri acesteia.

Beneficiarii acestui serviciu nu știu de existența acestui document, deși ar trebui să fie popularizat, în plus, intenția este sublimă, ca în cazul oricărui cod, declarație sau tratat internațional, dar având în vedere discrepanța teorie-practică, prevederile se rezumă la cuvinte frumoase și articole valoroase prin conținut.

Fiecare popor ar trebui să gândească un cod național de etică a relațiilor publice, bazat pe coordonatele etnice, pe nevoile autohtone reale, pe tradițiile milenare, având buna intenție de a corecta tot ceea ce este greșit în sistem.

Ce impact au aceste articole în relațiile publice naționale și internaționale, putem discuta pe marginea articolelor principale:

Art.1 „Membrii Asociației Internaționale a Relațiilor Publice trebuie să contribuie la realizarea climatului moral și cultural care să permită ființelor umane să se realizeze pe deplin și să se bucure de drepturile imprescriptibile la care sunt îndreptățite prin Declarația Universală a drepturilor Omului”

Relațiile publice moderne nu se bazează pe realizarea unui climat moral sau cultural, practicându-se manipularea defectuoasă, realizarea unei culturi comerciale, lipsită complet de valoare, fabricată”la cerere” pe baza sondajelor care descoperă ponderea gusturilor îndoielnice asupra valorii indubitabile.

Art.3 „Să se poarte întotdeauna și în toate împrejurările în așa fel, încât să merite și să asigure confidențialitatea celor cu care vine în contact.

Păstrarea confidențialității a devenit utopică și în ceea ce privește secretul de stat și informațiile de natură strict secretă, în viața personală, aceasta nu mai este o realitate demult! Se invocă dreptul la informație și se scot pe piață informații de natură strategică sau juridică, viața personală este disecată în toate compartimentele, confidențialitatea este sacrificată principiului rege: dreptul la informație.

Art.6 Membri Asociației Internaționale a Relațiilor Publice vor acționa pentru a respecta și pentru a menține demnitatea umană, precum și pentru a recunoaște dreptul fiecărui individ de a face propriile judecăți.

De câte ori un comunicat care s-a dovedit defăimător și injust la adresa unei persoane a fost urmat de scuze? Societatea actuală sacrifică demnitatea individuală ratingului.

De câte ori celui incriminat i se oferă posibilitatea apărării într-un drept la replică?

Aceste norme sunt încălcate în raporturile interindividuale, pentru că se oferă exemple mediatizate de încălcare a eticii.

Art.7 Se vor asigura condițiile morale și intelectuale pentru dialog, într-un sens real, precum și pentru a se recunoaște dreptul părților implicate de a-și prezenta cazul și de a-și exprima punctele de vedere.

Condițiile morale constau în respectarea termenilor discuției. A devenit o modă să se treacă rapid de la tema dialogului la insulte personale, fără să existe răspundere civică sau teamă de justiție. Cine s-ar adresa instanțelor de judecată pentru ofensă sau calomnie, în condițiile în care un proces durează ani întregi, iar cheltuielile aferente pot fi considerate de lux?

Zilnic, pe ecrane, vedem moderatori care țipă la partenerii de dezbatere, când aceștia îndrăznesc să emită opinii divergente sau prezintă o știre tendențioasă, fără a-și asuma răspundere, ambalând-o în expresii de tipul: „se pare”, „se crede”, „ar fi sustras”.

Art.9 Pentru realizarea acțiunilor și angajamentelor, membri Asociației Internaționale a Relațiilor Publice vor utiliza cuvintele în așa fel, încât să se evite orice neînțelegere și să se manifeste loialitate și integritate în toate cazurile, să se păstreze încrederea clienților sau angajatorilor, actuali sau din trecut, precum și a tuturor audiențelor țintă.

Din păcate, în fiecare sector al activității umane se utilizează limbajul de specialitate, care pune în dificultate beneficiarul de rând. Chiar și în cadrul dezbaterilor televizate, anumiți invitați vorbesc o limbă numai de ei știută, deși se adresează unui public larg.

Cei implicați în relațiile publice nu vor subordona adevărul altor cerințe, nu vor transmite informații care nu sunt bazate pe fapte stabile și verificabile, nu vor lua parte la întreprinderi și acțiuni lipsite de etică sau de onestitate care pot afecta demnitatea și integritatea umană, nu vor folosi sub nicio formă metode sau tehnici de manipulare pentru a induce motivații subconștiente, pe care individul nu le poate controla prin propria sa liberă voință.

Ne aflăm într-o competiție autoritară pentru accesul la resurse și pentru obținerea unui loc cât mai confortabil pe scena socială, uitând că adevărata cheie o reprezintă comunicarea verbală eficientă, cu amendamentul că eficiența nu se suprapune eticii în toate cazurile. În ciuda competitivității, la serviciu, chiar în calitate de lideri, ar trebui să nu uităm să mulțumim public persoanelor care ne ajută, să riscăm, adresându-ne și persoanelor care par inabordabile, căci cuceririle deosebite se fac prin asumare de riscuri.

O conversație are șanse de reușită în condiții de maximă tensiune dacă: pornim de la punctul pe care toți negociatorii îl acceptă, înlocuind conjuncția adversativă „dar”, cu partea similară de vorbire care marchează coordonarea „și”. În mintea oamenilor, dar acționează ca o radieră, ștergând cuvintele spuse înainte. Regula de aur spune să ne recunoaștem întotdeauna greșeala, încurajând astfel interlocutorul să facă la fel. Ca parte cointeresată în dispută, avem autoritatea morală de a refuza din start conflictul, putând gestiona mai bine situația. Dacă partenerul de dialog emite un mesaj plin de ostilitate, să îi acordăm șansa de a-l corecta, spunând: „ Ce ați vrut să spuneți, de fapt? Sunteți amabil să reformulați!”

Este bine de știut că în momentul în care s-a declanșat bătălia verbală, vor fi pierderi și răni de ambele părți.

Un lider adevărat rezolvă prompt tensiunile și conflictele inter-personale din colectivul pe care îl conduce, fără să le invadeze spațiul intim, tolerează greșelile fără intenție, dar nu indolența și inerția.

În plus, niciodată nu-și va discuta subalternii în prezența unor persoane străine de instituție și în lipsa acestora. Într-o școală din mediul rural participam la Cercul profesorilor de franceză, iar directorul a ținul activitatea. Mai întâi, corul, dirijat de doamna profesoară de muzică, a interpretat mai multe cântece în limba franceză. Se vedea că muncise mai mult doamna, decât directorul. Spectacolul a continuat cu recitări în limba lui Balzac, interpretarea unei scenete și o secvență de lecție.

În catedră se afla și o doamnă mai în vârstă, pe care, domnul director a trimis-o să aducă niște apă minerală, ca să ne spună:”Dragi colegi, eu atât am putut să fac, că doamna nu mi-a dat deloc concursul și-apoi nici nu prea se pricepe! Nu știe carte deloc și ne-ar fi făcut școala de râs!”

Deși exemplele par desprinse din literatură, ele sunt șocant de reale. Uneori și în fața elevilor se discută pe această temă, cadrul didactic evaluat în acest fel de directorul instituției, pierzându-și complet autoritatea în fața discipolilor săi.

Multe activități din domeniul învățământului sunt gândite complet greșit, de-aici rezultă și situația lamentabilă a acestui domeniu de activitate socială. În cadrul lecțiilor deschise am auzit o directoare tânără desființând o colegă, iar când i s-a atras atenția asupra faptului că lecția și referatul au fost valoroase, a spus:”Așa am vrut eu să o critic. Bine? Directorul face ce vrea!”

Tot în cadrul acestor schimburi de experiență am văzut colegi care nu au ținut în viața lor o lecție deschisă, iar la discuții s-au ridicat să spună:”Ei, lecția a fost cum a fost, numai că eu aș fi văzut diferit…”

Ceea ce “a văzut diferit” fiind singura constatare că este mai ușor să critici decât să muncești.

Comunicarea ineficientă la locul de muncă anunță un dezastru iminent, deoarece se efectele sale se pot măsura în procente: mesajul se înțelege 70%, va fi aprobat și acceptat 50%, se va traduce în practică 25% și va fi reținut pentru o perioadă mai lungă 10%.

Cap. IV Etica vorbirii în justiție și sănătate

Justiția și sănătatea sunt două instituții vitale ale statului unde cetățeanului ar trebui să i se vorbească în limba maternă, pe înțeles, deoarece susține prin impozitele pe care le achită bugetul tribunalelor și al cabinetelor medicale. Cadrele medicale și personalul juridic încalcă etica în comunicarea verbală, uneori prin natura profesiei, dar cele mai frecvente devianțe constau în :

folosirea unui limbaj de intimidare a cetățeanului, atentând indirect, prin această strategie, la buzunarele acestuia.

În schimbul unei atenții, tonul devine mai blând, timpul mai răbdător. Este rușinos ceea ce se întâmplă în realitate, dar am văzut cu toții avocații, care până nu primesc un plic cu bani sau un cadou sunt grăbiți și nu pot vorbi cu clienții lor, dovedind cât de scumpi sunt la vorbă.

Același lucru se întâmplă cu anumiți medici. Familia îndurerată a bolnavului imploră să i se vorbească despre șansele de însănătoșire, dar este poftită afară din cabinet, fără milă, aplicându-se principiul: „Timpul înseamnă bani”.

Bolnavul, care abia se ține pe picioare și a așteptat epuizat la ușa salvatorului său, este primit în silă, ascultat câteva minute, apoi i se arată ușa deoarece programul de lucru cu publicul s-a încheiat.

folosirea unui limbaj de specialitate, de regulă termeni proveniți din latină, deși această limbă nu se mai vorbește, iar interlocutorul nu înțelege nimic, codul în care se emite mesajul fiindu-i străin.

Avocatul trebuie să înțeleagă că în familie sau în societate nu folosește terminologia de specialitate și are obligația să-și adapteze limbajul nivelului de înțelegere al clientului său, care nu ar fi avut nevoie de apărător, dacă ar fi absolvit Facultatea de Drept. Diagnosticul și simptomatologia bolii vor fi explicate pe înțeles bolnavului, când afecțiunea se poate trata.

3) tratarea clientului ca și cum ar fi un subaltern, un cobai aflat la dispoziție, pe care se pot face experiențe fizice și psihice.

Uneori se pune semnul egalității între partea urâtă a unei boli și ființa care este condamnată să o poarte, între delict și persoana care este acuzată, deși ar trebui să i se acorde prezumția de nevinovăție. Limbajul trivial al medicilor este pus pe seama stresului în care aceștia își desfășoară activitatea.

Un oftalmolog renumit de la Ploiești, aflat la o vârstă înaintată, care și-a pierdut răbdarea și empatie se adresează pacienților octogenari care tremură din cap cu apelativul: „Nesimțitule!” sau le aplică mai multe perechi de palme drept compensație.

Un ginecolog din orașul Vălenii de Munte, obișnuiește să își numească pacientele care au probleme și pătează masa de consultație „vaci”. Exemplele sunt decupate din viața reală și din păcate nu sunt singulare în țara noastră. Ne ducem la medic pentru a ne trata și alina suferințele, așteptăm empatie, dar specialistul ne denigrează, dublând povara suferinței fizice cu cea spirituală.

Publicul larg, deși este pe deplin interesat, nu știe de existența Codului deontologic medical și a Legii privind drepturile pacientului, etaloane ce stabilesc standarde morale și norme legale atât pentru pacienți, cât și pentru medici.

Lucrările prevăd termenii de dialog în situațiile de criză, când se comunică o boală gravă și consecințele acesteia asupra organismului, decretând confidențialitatea datelor despre pacient, ca principiu suprem al relației: doctor – bolnav.

Când pacientul este invitat în cabinet, i se va acorda toată atenția cuvenită, medicul nu va vorbi la telefon, nu va dicta nimic asistentei sale, nici nu va fuma sau bea cafea, deoarece pacientul său, poate fi astmatic și-l pune în dificultate în acest mod. Cuplurile sociale:medic-pacient, avocat-client, profesor-elev, implică principiul colaborării, dar cu respectarea autonomiei individuale, de aceea bolnavul revendică în mod legitim poziția de partener activ, informat, în procesul de luare a deciziilor.

Medicul este pus în multe situații ingrate. În primul rând, cei care apelează la serviciile lui, îl cred atotputernic, asemenea Lui Dumnezeu și i se smulge adesea promisiunea vindecării. Este necesară și educarea pacienților în acest sens, doctorul este muritor, se confruntă și el cu boli, cu dureri, nu poate obține viață veșnică nici pentru el sau cei apropiați, iar vindecarea este condiționată de un set de factori.

Uneori pacientul iese din cabinetul medicului cu o rețetă interminabilă, având de luat zeci de pilule, dar nu i se explică pe înțeles cum să își administreze tratamentul. Doctorul vorbește foarte repede și în termeni medicali, pacientul este îngrozit de boala sa și nu mai are ținere de minte. Se omite să se amintească și faptul că anumite pastile impun un regim alimentar special. Pe hol, bolnavul își dă seama că nu a înțeles nimic despre tratamentul pe care va trebui să îl ia, ar vrea să se întoarcă, să ceară explicații suplimentare, dar își amintește graba cu care a fost scos din cabinet.

Ce facem cu articolul 54 al Codului deontologic al medicilor, în acest caz?

Recomandarea este formulată destul de clar:”Prescripțiile medicale trebuie formulate cât mai clar, medicul asigurându-se că a fost înțeles complet de către bolnav și anturajul său, mergând până la încercarea de a supraveghea personal executarea tratamentului”

Fără să fim negativiști, lucrurile stau complet diferit. Chiar dacă dozele sunt trecute în rețetă, scrisul medicilor se dovedește indescifrabil. Farmacistele mai răbdătoare scriu pe pachete câte pastile se iau zilnic, din fiecare, la ce ore, dacă se utilizează înainte sau după masă.

Articolul 10 din Codul deontologic medical prevede clar: „Medicul nu va garanta vindecarea afecțiunii pentru care pacientul i s-a adresat.”

Pacienții și aparținătorii fac deseori presiuni verbale asupra medicilor, să obțină promisiunea vindecării.

Doctorul are de asemenea de dezvăluit bolnavului o boală incurabilă și un sfârșit iminent. Situația dilematică în care se află, din punct de vedere uman, vine adesea in contradicție cu normativele care îi coordonează activitatea. Adesea, membrii familiei, care simt că se întâmplă un lucru îngrozitor cu bolnavul lor, îl asaltează pe culoare și în cabinet, îl vânează, pentru a afla realitatea, obligându-l astfel să încalce mai multe articole, atât din deontologia profesională, cât și referitoare la drepturile pacientului.

Articolul 16 din Codul deontologic: „Secretul profesional trebuie păstrat și față de aparținători, dacă pacientul nu dorește altfel.”

Cum să se spună unui copil sau unui adolescent, care abia intră în viață, cu speranțe, cu încredere, că în curând va fi răpus de o boală îngrozitoare și că va muri în chinuri?

Unii oameni ar considera inumană tăinuirea adevărului, alții ar cataloga ca fiind ucigătoare dezvăluirea. Ce are medicul de făcut?

Răspunsul îl găsește în Legea privind drepturile pacientului.

Articolul 6: „Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervențiilor medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv supra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor medicale, precum și cu privire la date despre diagnostic și pronostic.

Fiecare individ se va comporta diferit în fața unui asemenea verdict, de aceea medicul este și un fin psiholog, va spune adevărul, dar nu în formă șocantă. Studiile privind reacțiile psihologice în fața „condamnării la moarte” pot servi ca un ghid de comunicare pentru medici.

Astfel s-a demonstrat că oamenii de cultură, cei credincioși în Dumnezeu, din familii vechi ( care au suferit mult), analfabeții și retardații mintal ( care nu realizează adevărul) sunt mai echilibrați în fața unui asemenea mesaj.

Sunt anxioși noii îmbogățiți, bărbații sunt mai fricoși decât femeile, tinerii sunt disperați, persoanele foarte inteligente se răzvrătesc și recurg la metode alternative ( medicina naturistă) pentru a scăpa de boală. Cert este că în asemenea momente, medicul este și duhovnicul pacientului său. Anunțul se va face într-un loc liniștit, unde intimitatea pacientului să fie respectată, iar informația va fi urmată de angajamentul ferm de luare în îngrijire și de parteneriat în lupta cu boala necruțătoare, oferind speranța necesară luptei cu maladia: „Boala dumneavoastră este serioasă, dar nu suntem dezarmați în fața ei. Vă ofer ajutorul, dar fără consimțământul și voința dumneavoastră de a lupta, ne se poate face nimic.”

Educația terapeutică presupune o comunicare de calitate, iar aceasta constă în:

a suporta ca bolnavul să-și exprime până la capăt credințele, neliniștile sau dubiile

a fi pregăti pentru întrebări incomode

a încuraja revenirea asupra unor explicații date deja

a încuraja bolnavul să pună întrebări care nu au mai fost abordate.

Deficiențele sistemului medical din România determină ca multe articole din lucrările ce reglementează etica medicală să fie încălcate. Au fost mediatizate cazuri în care aparținătorii s-au prezentat în spitale cu pacienți în vârstă, care aveau nevoie de îngrijiri medicale și li s-au răspuns cinic: „La vârsta asta, nu avem ce să-i facem. Paturile din spital sunt pline. Duceți-o acasă, să moară în patul ei!” De cele mai multe ori discuția a avut loc în prezența pacientului, care a fost silit să înțeleagă faptul că „trăiește de geaba și anumite persoane din jur consideră foarte apropiată data decesului”.

Articolul 3 din Codul deontologic medical incriminează discriminarea de orice fel: „Sănătatea omului este țelul suprem al actului medical. Obligația medicului constă în a apăra sănătatea fizică și mentală a omului, în a ușura suferințele, în respectul vieții și demnității persoanei umane, fără discriminare în funcție de vârstă, sex, rasă, etnie, religie, naționalitate, condiție socială, ideologie politică sau orice alt motiv, în timp de pace ca și în timp de război. Respectul datorat persoanei umane nu încetează nici după moartea acesteia.

Sună atât de frumos și de promițător, dar exemplele practice demonstrează faptul că oamenii vor fi tratați în mod diferit de la naștere, la moarte. În timp ce pentru „Domnul Lăzărescu” nu s-a găsit un pat de spital ( filmul a fost făcut după un caz real), vedetele sunt tratate în străinătate, li se pun la dispoziție elicoptere. Diferențierea pacienților începe de la formulele de adresare: „Te doare, moșule?”, fiindcă este un om simplu de la țară sau:”Cum se simte astăzi, domnul general? Ne-am străduit să vă punem la dispoziție acest salon în care să beneficiați de intimitate.”

Un alt lucru revoltător, demn de semnalat este camera de luat vederi și microfonul înfipt aproape de buzele unui muribund, care tocmai a fost înjunghiat, lovit de o mașină, sau scos din flăcări sau din mină.

Articolul 19 din deontologie medicală: „Medicul permite accesul mass mediei la pacient, numai cu acordul acestuia și dacă nu este contrar intereselor bolnavului”

În goana după reportaje de senzație și după creștere audienței, cine se mai gândește să ia acordul pacientului, sau la faptul că imaginea sa va apărea pe toate canalele de televiziune, deși nu este decât o masă diformă de carne.

Articolul 26 subliniază de asemenea abisul dintre teorie și practică: „Pacientul nevindecabil va fi tratat cu aceeași grijă ca și cei care au șanse de vindecare.”

Dar șeful de secție sau medicul curant anunță membri familiei unei bolnav de cancer în metastază sec:”Luați-l acasă. Va muri, degeaba mai ține un pat ocupat și se mai cheltuiește cu tratamentul său.”

Explicațiile referitoare la boală și tratament:”Trebuie formulate cât mai clar, medicul asigurându-se că a fost înțeles complet de către bolnav și anturajul acestuia, mergând până la încercarea de a supraveghea executarea tratamentului” ( Articolul 54).

Și activitatea de cercetare în medicină are rigorile ei, plecând de la teoria utilitaristă: „În cercetarea pe subiecții umani, binele individului primează asupra binelui societății în general și al științei” ( Art.91)

Este lăudabil că se interzice folosirea oamenilor drept cobai de laborator, cu excepția cazurilor în care aceștia consimt să devină subiecți de cercetare. De asemenea în cazul în care medicul propune participarea pacientului într-un astfel de test, iar bolnavul refuză, calitatea relației medic – pacient nu va fi afectată de răspunsul negativ al celui din urmă.

Lucrul demn de laudă, referitor la comunicarea verbală socio-profesională a medicilor, îl reprezintă solidaritatea acestora. Spre deosebire de alte clase profesionale în care specialiștii se denigrează unii pe ceilalți, doctorii se vorbesc de rău între ei, foarte rar. Dacă profesorii și avocații dezvoltă o competiție de tipul:”Te-ai dus la meditat la profesorul X, dar nu știe nimic” sau „Avocatul Y pierde documentele pe care i le încredințați să le pună la dosar”, medicii nu fac acest lucru. Au fost cazuri în care chiar dacă au observat erori medicale făcute de confrații lor, nu le-au demascat și nu au îndreptat pacienții să se adreseze Colegiului Medicilor.

Articolele 74 și 75 ale Codului deontologic medical, nu constituie demagogie:

„Este interzisă răspândirea de comentarii ce ar putea să prejudicieze reputația profesională a unui confrate. Medicii trebuie să ia apărarea unui confrate atacat pe nedrept.

„Constituie o încălcare a regulilor etice blamarea și defăimarea colegilor, critica pregătirii sau activității lor medicale în fața bolnavilor, a aparținătorilor, a personalului sanitar, cât și orice expresie sau act capabil să zdruncine încrederea în medicul curant și autoritatea acestuia.”

Însăși definiție pe care Roberto Antonucci o propune pentru comunicare: „instalarea, gestionarea și întreținerea sistemului de relații” demonstrează faptul că ea reprezintă cheia succesului în orice domeniu al activității umane și rezolvarea tuturor problemelor.

Codul deontologic al medicilor este completat de Legea privind drepturile pacientului.

În cazul în care pacientul nu suportă verdictul medicului referitor la evoluția bolii sale:” Pacientul are dreptul de a alege o altă persoană care să fie informată în locul său”.( Art.9)

Așa cum afirmam la începutul acestui capitol, conform articolului 8 din Legea privind drepturile pacientului: „Orice informație se aduce la cunoștința pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea termenilor de specialitate”.

Această prevedere referitoare la ajustarea mesajului în funcție de receptor, ar putea fi utilizată și aplicată și în sistemul juridic.

Articolul 31 din aceeași lege este culmea respectării demnității umane:”Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale, pentru a muri în demnitate”.

Dacă muribundului i se va asigura asistență pentru a muri în demnitate, se înțelege că pacientul aflat în viață va fi tratat cu întreaga considerație și cu respectul cuvenit pe toată perioada bolii sale.

Sistemul judecătoresc din țara noastră intimidează și copleșește cetățeanul de rând.

În primul rând, în momentul în care dorește să deschidă o acțiune sau un dosar, judecătorul de serviciu recomandă un avocat, există cazuri în care chiar refuză să vorbească direct cu cel venit să își caute dreptatea. Nu toți cetățenii acestei țări au bani pentru avocat. Susțin afirmațiile cu prezentarea cazului unui fost consătean, care a fost bătut crunt de un bărbat mai tânăr, necesitând mai multe săptămâni de spitalizare, iar la întoarcere, hotărât să-l dea în judecată s-a dus la Tribunal. I s-a reproșat că plângerea este mult prea simplă și că nu precizează articolele de lege care au fost încălcate de pârât. A fost luat de braț de judecător și prezentat unui avocat, gestul cucerindu-l total pe omul simplu, de la țară. Avocatul a cerut un avans ca să se ocupe de caz, pentru care nu a tăiat chitanță, firește, iar omul peste o săptămână a murit.

Se pare că legile sunt făcute pentru a fi încălcate, deoarece am vorbit cu mai multe persoane cărora li s-a recomandat călduros de către judecător avocați sau experți, deși nici personalul auxiliar nu are voie să facă acest lucru.

Articolele 22 și 23 din Codul deontologic al personalului auxiliar și de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea prevăd: „Personalul auxiliar de specialitate nu va recomanda persoanelor interesate, nominal, avocați, experți, notari, executori judecătorești sau orice alte persoane care execută activități în legătură cu actul de justiție. Personalului auxiliar de specialitate nu îi este permis să acorde consultații juridice.”

În cazul fericit în care reclamantul de rând a putut scăpa fără avocat, îl așteaptă o mare provocare în sala Tribunalului. Avocații bine văzuți de complet cer dosarele clienților lor, chiar dacă sunt la sfârșitul listei, iar oamenii săraci și bătrâni așteaptă în sală până la sfârșit, pentru că dacă îndrăznesc să se ridice respectuos și să-l roage pe domnul președinte să judece dosarul lor, că nu mai pot aștepta, sunt certați sau ironizați. Au fost cazuri în care primul proces de pe listă a fost judecat ultimul, deoarece reclamantul nu avea apărător.

Există și avocați nervoși care țipă la clienții lor, deși onorariile sunt consistente, nu depun la timp actele sau trec de partea adversarului și atunci constatăm că Tribunalul devine scena unde se joacă întotdeauna cele mai reușite comedii, dacă nu suntem implicați direct. Uneori țipetele se dezlănțuie pe hol, unde se află întotdeauna și cunoscuți, pentru ca înjosirea să fie și mai mare. Am auzit avocați adresându-se nepoliticos clienților cu părul alb, sau unor persoane cu studii superioare. În Codul Bunelor Maniere se precizează că : „Trebuie să ne adresăm cu pronume personal de politețe, chiar și adolescentului, pe care îl rugăm să ne facă loc la coborârea din autobuz.”

Dincolo de aceste carențe ale lumii avocățești există și profesioniștii adevărați, dar și riscuri ale meseriei, încât cu greu se poate stabili cum se măsoară succesul în avocatură.

Nu vreau să sune sub nicio formă malițios constatarea mea, dar avocații lucrează uneori la echipele de salubrizare ale periferiei sociale, fiind prin riscurile asumate profesioniști bravi. Primul risc pe care și-l asumă este acela de a elibera din închisori violatori sau ucigași, care nemulțumiți de faptul că onorariul a fost prea piperat, să-și exercite dexteritatea asupra familiei apărătorului lor, aplicând principiul : „Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești!”. Succesul profesional nu coincide niciodată cu cel spiritual și personal, în lumea apărătorilor.

În construirea atentă a apărării, există o încrâncenarea asemănătoare cu cea a meșterului Manole, care își zidește tot ceea ce are, numai să edifice construcția, după cum i-a promis domnitorului. Avocatul este un creator, prin excelență și ca scriitorul, doarme în stare de semi-veghe, visând dosarele aflate pe rol. Uneori îi vine o ideea salvatoare, când se află încă în pat și atunci va trebui să aibă un pix și o foaie la îndemână, să o noteze.

Ce păstrează preotul taina spovedaniei ( dar oare păstrează? Cunosc o preoteasă care umpluse cancelaria unei școli de bârfe, cine cu cine, ce a luat, ce a mințit….), dar avocatul moare cu secretul profesional de gât! Ce simte el când în sala de judecată aude victima țipând deznădăjduită: „L-ați scos nevinovat, domnule avocat, dar cum l-a ucis pe băiatul meu, va mai ucide? Dacă într-o zi îl va înjunghia pe fiul dumneavoastră?”

Cred că avocatul se află în permanență la judecată cu propria conștiință. Lucrulcel mai dureros, este că deși a câștigat un proces teribil de greu, pe care nu l-ar fi câștigat nimeni, se privește în oglindă și spune:”Ești o canalie, domnule! Să te simți vinovat toată viața că ai redat omenirii, viu, liber și „nevinovat” un ticălos! Vezi ce face banul din om?”

În lumea apărătorilor există trei posibilități: să pierzi, și implicit să mori de foame, să câștigi prin orice mijloace și să ai clienți mereu și să negociezi!

Cum se măsoară succesul în avocatură, dat fiind caracteristica ingrată a meseriei, de a nu refuza infractorilor înrăiți dreptul la apărător?Simplu, avocatul să reeduce clientul pe care l-a salvat fabricând dovezi, de la o pedeapsă binemeritată. Pare utopic acest principiu, dar pentru limpezirea propriei conștiințe se cade să audă aceste vorbe: „Știu că nu este drept că ați fost scos nevinovat, iar dumneavoastră știți asta mai mult ca mine! Cred că Dumnezeu v-a dat o șansă, pentru că ați greșit și dorește să nu mai repetați fapta antisocială! Sper că nu veți irosi toată truda mea!”

Poate fi o obligație profesională care nu lasă iluzia că avocatul consimte la faptă reprobabilă a clientului său, încurajându-l să fie șmecher și „să fenteze legea din nou”.

Orice om are dreptul la a doua șansă, asta face avocatul, dar să nu-și transforme clienții în infractori înrăiți. Ei se pot purta cu atâta delicatețe și eleganță sufletească, încât să îl determine pe delincvent, să-i fie rușine de postura în care se află, cu atât mai mult, cu cât a scăpat nepedepsit.

Cea mai mare greșeală a avocatului este aceea de a se crede la bară și pe stradă, și în familie, și între prieteni. Actorul și avocatul nu trebuie să confunde rolurile, vedetele nu trebuie să se poarte acasă și pe stradă, ca „pe scenă”.

De fapt ce reprezintă succesul în avocatură? Câștig de cauză, pledoarie ireproșabilă, faimă, câștiguri fabuloase, nopți de nesomn, ochi înroșiți de dosare, fără număr.

Dacă în final apare întrebarea: „ S-a meritat?” înseamnă că succesul a reprezentat compromisul vieții, cu propria conștiință, cu toate valorile și adevărurile din jur!

Drama omului nedreptățit însă este amplificată adesea de mărturiile mincinoase, de felul în care este primit la arhivă, când dorește să adauge ceva la dosar sau să-l ceară pentru a-l studia. Anumite arhive judecătorești dau impresia de săli de așteptare. Cetățeanul nu are intimitate pentru a se adresa cu încredere funcționarului și aici fiind concurat de avocații care au întâietate. Nu contează ordinea în care au solicitat dosarul, avocatul are întâietate. Sistemul juridic este foarte solicitant din punct de vedere psihic, dar cei implicați în înfăptuirea dreptății au obligația de a comunica etic, chiar și în momentele tensionate.

Cred că acest aspect l-au avut în vedere specialiștii care au întocmit Codul Deontologic al grefierilor, în special articolul 17: „Personalul auxiliar de specialitate trebuie să dea dovadă de moderație și să nu își arate nemulțumirea față de persoanele cu care intră în contact în calitate oficială”.

Regula poate fi încălcată însă și în plen. Într-un tribunal de provincie, o doamnă judecătoare a țipat la grefieră, a făcut-o „incapabilă”, apoi s-a ridicat de la birou, pălmuind-o în plină ședință și mai profesează și astăzi, deși a speriat grefierele de ședință care sunt nevoite să lucreze cu dumneaei. În mod normal, atât judecătorul, cât și avocatul sau grefierul ar trebui să aibă telefoanele închise când discută cu clienții, să le acorde importanță, să-i asculte fără să îi întrerupă sau să îi intimideze, din păcate practica demonstrează contrariul. Dacă sună telefonul din birou, cetățeanul este obligat să asiste la o discuție banală între funcționar și unul dintre membri familiei de care abia s-a despărțit.

Lanțul slăbiciunilor din sistemul juridic împletește carențele comunicării verbale cu cele ale atitudinii față de beneficiarul serviciilor. De pildă, după așteptatul la o coadă imensă, pentru a intra la judecătorul de serviciu, cetățeanul este nevoit să meargă la Poștă pentru achiziționarea unor timbre judiciare, unde are iar de așteptat, la trezorerie, unde achită taxa pentru dosar, iar când se întoarce, va constata că audiența s-a terminat și trebuie să se prezinte a doua zi. Ideal ar fi ca plata tuturor taxelor și achiziționarea timbrelor să se facă în sediul instituției. Să ne imaginăm oameni bolnavi sau în vârstă, nevoiți să se judece pentru dreptatea lor, care după ce fac atâtea drumuri, cheltuiesc atâția bani și stau zile întregi la cozi, sunt certați și în instanță, în mod public, sau li se vorbește într-o limbă pe care nu o înțeleg, pentru că nu au apărător.

În general în sediile Tribunalului și al Poliției există o stare detensiune, de aceea funcționarii trebuie să dea dovadă de empatia care o amortizează. Există avocații, care de teamă să nu își piardă onorariul alimentează răul dintre părți, deși acestea ar fi dispuse să se împace. În ultima vreme se observă acest lucru la scandalurile mediatizate, în care avocații care apar pe ecrane acuză partea adversă de lucruri grave, fără dovezi, deși știu că încalcă un drept elementar, sau își apără clienții, deși au fost prezentate dovezi ale vinovăției lor. Poate că succesul în avocatură se măsoară prin numărul dosarelor câștigate, dar este un gest inuman să se opună reconcilierii, când există o tendință minimă pentru înfăptuirea acestui lucru deosebit între oameni. Adevăratul caracter al unui om se vede în situațiile dramatice ale existenței sale. Uneori, în sala Tribunalului sunt vânturate în public mizerii care ar trebui păstrate în familie. Prin cuvinte se formulează reproșurile de tipul: „Te-am ținut acasă pe banii mei”, „Te-am îmbrăcat și ți-am dat să mănânci”, spectatorii aflând cu lux de amănunte intimitățile unei căsnicii, dar și pretențiile:”Împărțim totul pe din două, iar o farfurie dacă rămâne, o spargem.”

Așa cum ziaristul trebuie să fie obiectiv în prezentarea faptelor, personalul auxiliar din sistemul judiciar trebuie să respecte fără nicio discriminare drepturile și garanțiile procedurale ale tuturor părților, având o atitudine echidistantă, fără influențe legate de rasă, sex, religie, naționalitate sau de statutul socio-economic, politic și cultural al unei persoane.
Codul Deontologic al Personalului Auxiliar din sistemul juridic face admirabil distincția: „Orice funcționar al Tribunalului sau Judecătoriei trebuie să fie o persoană deschisă, cu care se poate discuta, dar nu se poate aranja cu ea.”

Activitatea judecătorilor și a procurorilor este reglementată de Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, pentru avocații din spațiul european existând Codul deontologic al avocaților din U.E., aceste normative fiind completate de Legea privind drepturile inculpatului.

Din nou se face apel la egalitatea deplină a oamenilor în fața actului de justiție, principiu formulat admirabil în cuvinte: „Judecătorii și procurorii sunt obligați să respecte egalitatea cetățenilor în fața legii, asigurându-le un tratament juridic nediscriminatoriu, să respecte și să apere demnitatea, integritatea fizică și morală a tuturor persoanelor care participă, în orice calitate, la procedurile judiciare.”

Acest articol ne determină să înțelegem că în sala Tribunalului, domnii judecători se vor adresa tuturor participanților, în orice postură s-ar afla cu: „Domnule” sau „Doamnă”, folosind pronumele de politețe „Dumneavoastră” și în consecință forma de plural a verbului. Numai cine nu a asistat la ședințe nu a auzit: „Tataie”, „Mamaie”, Spune mai repede ce ai de spus și pe înțeles, să pricepem și noi, nu numai tu!” Cei bătrâni sau foartetineri, țăranii, oameni fără funcții sau demnități publice nu beneficiază de prevederile articolului 8, din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, citat mai sus, corpul judecătoresc sancționând prin adresare statutul social al acestora.

Din păcate, lucrurile nu se rezumă doar la acest aspect. Soția unui fost parlamentar care a accidentat mortal doi oameni, nu a primit un an de închisoare, în timp ce un tată, care și-a ucis propriul copil care îi ieșise în întâmpinare, strivindu-l cu mașina, pentru că nu l-a văzut, a primit 10 ani de închisoare. În fața unor astfel de decizii, acest articol de lege parcă ar aparține stilului beletristic, nu celui juridico – administrativ.

În romanul psihologic „Ciuleandra”, Liviu Rebreanu a surprinsîn toată complexitatea ororii sale, modul abjectîn care justiția pe criteriile apartenenței la o anumită clasă socială devine spectacol de teatru sau de circ. Scriitorul s-a inspirat întotdeauna din realitate în scrierea operelor sale, de aceea merită să fie citat în această lucrare. Într-o clipă de nebunie, Puiu Faranga, fiul fostului Ministru de Justiție, își ucide soția, pe frumoasa, nevinovata și fata simplă, din popor, Mădălina, rebotezată după moda timpului Madelaine. După comiterea crimei, anturajul familiei Faranga, compus din adevărate elite sociale , prescrie un tratament dubios inculpatului: internarea într-un sanatoriu și simularea nebuniei, pentru a se sustrage răspunderii penale aferente faptei sale. Această atitudine măsoară gradul de devianță al societății și al sistemului juridic.

Chiar tatăl, Policarp Faranga, în calitate de om al legii, încurajează o justiție părtinitoare pentru fiul său, din două motive: „Mai bine nebun, decât ocnaș!” și „Țara îmi datorește măcar atâta în schimbul serviciilor pe care i le-am făcut”. Procurorul și prefectul devin complici la acoperirea odioasei crime, în numele prieteniei, al complicității, al faptului că Domnul Policarp Faranga a fost și este cineva, în timp ce sărmana Mădălina era o fată de țărani:”Imposibil! se cruci prefectul , strângând mâna lui Faranga cu efuziune și compătimire. Ce catastrofă, dragul meu! Tocmai povesteam procurorului ce mi-ai telefonat și nu ne venea deloc să credem…A propos…să-ți prezint pe procurorul Săvescu! Un băiat foarte de ispravă și cu atât mai atins de întâmplarea asta nenorocită, că doar tu, pe când erai la justiție, l-ai adus în București!”

Cea mai mare provocare o reprezintă audierea martorilor pentru stabilirea adevărului juridic. Există multe atitudini ale celor care cu voia sau fără voia lor asistă la un incident.

În general, oamenii spun că nu au văzut nimic, că nu știu ceea ce s-a întâmplat, pentru a nu se implica în conflictul părților, avându-se în vedere că acestea pot fi din sat, iar fiind martorul unuia, se atrage automat antipatia celuilalt. În plus, a te pune la dispoziția justiției înseamnă timp pierdut, bani cheltuiți pe drum. Eschiva este condamnabilă , dacă incidentul s-a soldat cu o crimă, cu mutilarea pe viață, iar cel care deține adevărul, nu-l spune. Totdeauna , în astfel de situații ar trebui să se gândească la faptul că și el poate deveni o victimă, iar martorul său, din comoditate sau teamă, va refuza să-l ajute.

Un bătrân din satul meu a fost bătut cu bestialitate pe stradă, în prezența întregului sat de un bărbat mai tânăr, care teroriza întreaga așezare. În primul rând nu a intervenit nimeni să scape victima din mâinile agresorului, doar o nepoată a acestuia a strigat: „Lasă-l, că-l omori!” Lașitatea colectivă se dovedește o pată rușinoasă, nefiind vorba de o situație tensionată în care luarea de poziție se dovedește un nonsens, putând să se răsfrângă asupra celui care o inițiază. În al doilea rând, după incident, oamenii l-au pansat pe cel rănit, l-au spălat de sânge, au anunțat salvarea și l-au îndemnat să apeleze la justiție:”Trebuie să fie pedepsit pentru că v-a atacat la drumul mare. Să nu-l lăsați așa! Aveți atâția martori!”

După ce l-au încurajat să deschidă proces bătăușului, în momentul în care victima a încercat să coopereze cu martorii, spunându-le: „Mi-ați promis că veniți la proces și că veți declara ceea ce ați văzut”, refuzul a fost categoric. Motivația: „Vrei să ne omoare și pe noi?”

Societatea a devenit un loc al insecuritățiiîn mod cert din cauza acestei atitudini. Colectivitatea capitulează în fața declasatului care face legea de teamă, din cauza faptului că nefiind considerat un pericol public, va fi lăsat liber, pedepsindu-i pe cei care îl demască.Unii martorii se prefac că nu au auzit și nu au văzut nimic.

Există și martori de profesie, care pentru un anumit tarif, fabrică mărturii mincinoase, determinând înclinarea balanței dreptății în partea care nu se cuvine. Documentându-mă pentru această lucrare, am participat la mai multe ședințe, în sala Tribunalului, observând câteva femei în vârstă, care veneau dimineața și plecau seara, depunând mărturie în mai toate procesele în care erau implicați consătenii lor. Un domn judecător le-a atras atenția asupra acestui fapt, spunând:”De când profesez, dumneavoastră sunteți nelipsite din sala Tribunalului. Vă atrag atenția că mărturia mincinoasă se pedepsește aspru!”

Din păcate nu am auzit ca vreun martor mincinos să fie pedepsit pentru încumetarea de a fi martor de profesie și de a obține foloase necuvenite din minciuni fabricate sau prefabricate, doar vrăjitoria având puncte comune cu această ocupație care nu este cuprinsă în nomenclatorul meseriilor.

Uneori martorii își schimbă depozițiile pe parcursul desfășurării procesului, ca în exemplul următor: „ Nu mai puțin de șapte persoane, domiciliate în comuna Făurei, riscă să ajungă în fața magistraților romașcani pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, după ce, în urmă cu mai multă vreme, cele șapte persoane s-au mai prezentat în fața instanței de judecată, în calitate de martori, acum aceștia riscă să se transforme in inculpați. Motivul: minciunile spuse de cei șapte oameni în cadrul unui proces care a avut loc tot la Judecătoria Roman.

În data de 17 martie a acestui an, Parchetul de pe lângă Judecătoria Roman s-a sesizat din oficiu despre faptul că mai multe persoane, care avuseseră calitatea de martori într-un dosar penal în care Radu C. era cercetat pentru comiterea infracțiunii de port, fără drept de cuțit, au făcut declarații mincinoase în fața instanței de judecată. În scurt timp, cazul a ajuns în atenția polițiștilor din cadrul Poliției Roman, care, în urma cercetărilor efectuate au constatat că suspiciunile procurorilor sunt reale.

Astfel, în după-amiaza zilei de 12 mai a anului trecut, în jurul orei 18, în timp ce mai multe persoane din Făurei efectuau lucrări agricole la o fermă din comuna Tămășeni, la sediul fermei a venit Radu C., care, aflat în stare de ebrietate și având asupra sa două cuțite mari de bucătărie, a amenințat cu moartea alți doi bărbați aflați în fermă, pe Dorel C. si Vasile T.

Scandalul a fost cercetat, la acea vreme, de către polițiștii din Tămășeni, ocazie cu care, în cursul urmăririi penale, cele șapte persoane din Făurei au fost audiate în calitate de martori. Când cei șapte au ajuns în instanță, în calitate de martori, ei au relatat o situație total diferită de cea pe care au descris-o în cursul urmăririi penale.

Astfel, martorii mincionoși au declarat în fața judecătorilor că nu au văzut asupra lui Radu C. niciun cuțit, în momentul în care acesta a făcut scandal în incinta fermei agricole de la Tămășeni. Cei șapte martori mincinosi sunt: Dorel C., de 31 de ani, Vasile T., de 40 de ani, Constantin C., de 28 de ani, Valerian S., de 23 de ani, Cătălin S., de 27 de ani, Gheorghe S., de 28 de ani, si Sorin N., de 19 ani, toti din Făurei.

În urma ultimelor cercetări efectuate de către polițiști în acest caz, cei șapte martori care au jurat strâmb în fața instanței de judecată au recunoscut că au făcut declarații mincinoase, de frica lui Radu C., motivând că îl cunoșteau pe acesta ca fiind o fire foarte violentă și răzbunătoare. Cu toate acestea, cei șapte martori mincinoși riscă să ajungă acum din nou în instanță, de aceasta dată ca inculpați, pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Conform prevederilor articolului 260 din Codului Penal, cei șapte mincinoși riscă o pedeapsă cuprinsă între unu și cinci ani de închisoare.”

( Articol apărut în “Ziarul de Roman, la data de 23-06-2006, sub semnătura lui Bogdan Gotca)

Există și martori își vând serviciile celuilalt pe parcursul desfășurării procesului. Ideea ca adevărul să fie cumpărat și vândut pe bani, după cum pe vremuri erau vânduți oamenii în piețele de sclavi, ar trebui să ne revolte și să ne determine să acționăm. Oamenii care recurg la aceste stratageme pentru a obține cât mai multe câștiguri nu au demnitate, dar atentează și la demnitatea publică a societății, prin actul lor.

Într-un orășel de provincie exista un domn judecător care pretindea și accepta mită, ulterior clasând dosarele pe motivul că părțile nu s-au prezentat la proces, deși puteau dovedi cu martori că au fost în sală. Doamna S.V. se judeca pentru o bucată de pământ pe care o cumpărase cu o chitanță de mână, vânzătorii recunoșteau, dar terenul nu era trecut în rolul acestora. Discutând cu judecătorul acesta i-a spus:”O puteți aduce martoră și pe fiica dumneavoastră, care a asistat la întocmirea chitanței!”

Doamna știa că rudele de gradul întâi nu pot depune mărturie, dar domnul judecător i-a reproșat că își depășește atribuțiunile și că nu știe legea mai bine ca el. A pretins o sumă de bani, i-a luat, iar patru ședințe a consemnat-o pe femeie absentă de la procese, deși o interoga în sala de judecată și a clasat dosarul prin motivul neprezentării reclamantei.

Fără a fi personaj de comedie, domnul judecător s-a prezentat cu o doamnă tânără, aflată în proces de divorț, la recepția hotelului din oraș, rugându-l pe patron să le pună la dispoziție o cameră pentru câteva ore, pentru că are de discutat cu reclamanta probleme legate de proces.

Peste două luni, magistratul a fost destituit pentru luare de mită, iar doamna a trebuit să o ia cu procesul de la capăt. Negociereași maltratarea dreptății țin de comunicare și de demnitatea individuală, fiind în același timp un afront adus demnității colective.

În viața cotidiană, o serie de oameni depun mărturii mincinoase, referitoare la anumite persoane sub forma unor denigrării sau zvonuri calomnioase. Și în societatea civilă au loc în orice clipă reconstituiri și validări ale adevărului, dar nu în cadru oficial, ca la Tribunal. Uneori divergențele de opinii degenerează în acuzații multiple, mai mult sau mai puțin fondate, de aceea sfatul scriitoarei Ileana Mălăncioiu este demn de toată seriozitatea:”Respectul de sine te obligă să nu polemizezi cu oricine.”

Josnicia unor semeni merge până acolo încât inventează replici acide, semănând vrajbă între oameni, dovedindu-se”profesioniști versați ai vrajbei” ( termen preluat de la Ileana Mălăncioiu).

Nu întâmplător, cei care depun mărturie la Tribunal jură pe Biblie, pentru că porunca a noua spune clar:”Să nu mărturisești strâmb împotriva fratelui tău!” Codul juridic a avut ca model învățăturile Sfintei Scripturi, care a instituit validarea adevărului, prin mărturia a doi-trei martori:”Acuzația împotiva cuiva trebuie să fie susținută de mărturia a cel puțin doi martori.”

Tentația de a masacra adevărul și de a anula demnitatea cu care fiecare om a fost investit a existat din cele mai vechi timpuri, așa se explică interdicția de la exodul:”Să nu vă uniți cu cel rău, pentru a face o mărturie falsă!” sau măsurile categorice prevăzute la Deuteronom pentru martorii mincinoși:”În caz de mărturie falsă, autorii să îndure aceeași pedeapsă cu aceea pentru care au depus mărturie falsă, pentru a sluji exemplu celorlalți.”

Înțeleptul Solomon, care se distingea prin înțelepciunea soluționării unor cauze aparent imposibile a afirmat că:” Martorii înțelepți și înșelători sunt ca un buzdugan, ca o sabie și ca o săgeată ascuțită, sunt stricați, își bat joc de dreptate și trebuie aspru pedepsiți.”

Tocmai de aceea jurământul depus de martor în sala Tribunalului sună astfel:”Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să îmi ajute Dumnezeu!”

Iar Codul Penal sancționează aspru denunțarea calomnioasă:

Articolul 259 din Codul penal Actualizat: “Învinuirea mincinoasă, făcută prin denunț sau plăngere, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o anumită persoană, se pedepsește cu închisoare de la 1 an, la 3 ani.

Producerea ori ticluirea de probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri nedrepte se pedepsește cu închisoare de la 1, la 5 ani.

Potrivit articolului 76, pedeapsa se reduce doar dacă persoana care a săvârșit fapta recunoaște, înainte de punerea în mișcare a cțiunii penale față de persoana în contra căreia s-a făcut denunțul sau plângerea.

Pentru elucidarea adevărului este nevoie imperioasă de un martor corect, iar cel care refuză să depună mărturie într-o cauză de viață și de moarte să se gândească la faptul că i se poate întâmpla același lucru, iar frustrarea nedreptății va fi completată de aceea că nu poate dovedi adevărul.

Justiția s-a confruntat de-a lungul timpului cu martori mincinoși, care inventează sau omit adevăruri salutare pentru stabilirea dreptății, de aceea o secțiune a Codului Penal este consacrată mărturiilor mincinoase și celor care recurg la forță pentru intimidarea martorilor.

CODUL PENAL

CRIME SI DELICTE CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTITIEI

Mărturia mincinoasă

Art. 335. – (1) Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat se pedepsește cu închisoare strictă de la un an la 5 ani.

(2) Dacă în urma mărturiei mincinoase a rezultat o condamnare la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani, pedeapsa este închisoarea strictă de la un an la 5 ani, iar dacă a rezultat condamnarea la o pedeapsă mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea strictă de la 2 la 10 ani.

(3) Fapta prevăzută în alin. (1) sau (2) nu se pedepsește dacă, în cauzele penale, mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cazurile, mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul își retrage mărturia.

(4) Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunțat o hotărâre sau s-a dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase, instanța va reduce pedeapsa potrivit art. 92.

(5) Dispozițiile alin. (1)-(4) se aplică în mod corespunzător și expertului sau interpretului.

Încercarea de a determina mărturia mincinoasă

Art. 336. – (1) Încercarea de a determina o persoană prin constrângere ori corupere să dea declarații mincinoase sau să nu depună mărturie într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori se pedepsește cu închisoare strictă de la un an la 3 ani sau cu zile-amendă.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care fapta este săvârșită față de un expert sau interpret.

Au existat cazuri celebre de procese – spectacol cu fabricarea probelor și manipulare opiniei publice prin campaniile mass – mediei. Cazul Drezfus este pilduitor în acest sens.

Procesul a început la 19 decembrie 1894, pe parcursul a patru zile. Protagonistul acestei mascarade era Alfred Dreyfus, căpitan în armata franceză, incriminat că ar fi împărtășit secrete militare colonelului Max von Schwartzkoppen, german ce se afla la Paris.

Dovada era o listă în care erau enumerate documente secrete ce fuseseră dezvăluite armatei germane. În urma unor investigatii s-a hotărât ca scrisul de pe hârtie aparținea căpitanului Dreyfus.

Procesul acesta a fost cea mai explozivă afacere care a tulburat cea de-aIII-a Republică Franceză. Austria și Franta erau, în acea vreme, considerate cele mai anti-semite națiuni, iar Alfred Dreyfus era evreu. Astfel, "Afacerea Dreyfus", a creat un puternic val de anti-semitism care a durat câteva decenii, și a făcut mult mai mult de atât, după cum spune istoricul William L. Shirer :"În următorii 12 ani Franța a fost scena luptelor dintre cei ce au avut dreptate în acest proces și cei care s-au înșelat…Familii au fost dezbinate, vechi prietenii distruse, dueluri purtate, guverne răsturnate, cariere ruinate."

Toată această agitație a avut loc deoarece Dreyfus era de fapt nevinovat, însă armata și mulți politicieni de frunte au fost determinați să-l acuze, iar dovezile împotriva lui au fost fabricate.

Astfel a fost condamnat și trimis în închisoare în "Devil's Island", colonia penală franceză, de pe coasta Americii de Sud. Chiar și înainte de a fi judecat, a fost puternic condamnat de presă, într-un val de isterie populară, îndreptată împotriva trădătorilor, în general, și aevreilor în particular.

Ministrul de război, Generalul Auguste Mercier, a cerut ca Dreyfus să fie condamnat. Unul dintre subalternii săi, Maiorul Hubert Henry, știa că dovezile pe care le dețineau erau slabe. Pentru a le întări, acesta a creat un număr de documnte falsificate, scrise de mâna ce imitau scrisul căpitanului, în plus, a jurat în fața judecătorului că știe dintr-o sursa mai mult decât sigură, că Alfred Drezfus este vinovat,fiind condamnat pe baza unor dovezi false și a unei mărturii mincinoase.

Cu timpul, însă, adevărul a început să iasă la iveală. Mulți însă s-au opus furios redeschiderii cazului, în principal armata, majoritatea presei și guvernul. În martie 1986, datorită maiorului Georges Picquart s-a descoperit că scrisul de pe hârtia care l-a incriminat pe Dreyfus, era de fapt al maiorului Ferdinand Walsin Esterhazy. Acesta era cunoscut pentru numeroasele sale legături cu germanii.

La 13 ianuarie 1898 a apărut în ziarul parizian "L'Aurore", unul dintre cele mai faimoase documente publicate, și anume scrisoare deschisă intitulată "J'accuse", scrisă de Emile Zola, care acuza armata că ar fi înscenat procesul lui Dreyfus. Aceasta scrisoare a avut mare importanță în desfășurarea Afacerii Dreyfus. Maiorul Henry a recunoscut că a falsificat dosarele și s-a sinucis. Esterhazy a fost judecat, dar la insistențele armatei a fost găsit nevinovat. Înalta Curte de Apel a ordonat un nou proces pentru Dreyfus, care a avut loc în vara lui 1899, în urma căruia căpitanul este din nou acuzat, pentru a nu distruge credibilitatea armatei. Cu toate acestea a fost iertat de președintele Frantei, și eliberat din închisoarea militară în septembrie.

În 1906 Dreyfus a fost reprimit în armată, și promovat la rangul de maior. Picquart a fost reabilitat, și făcut general de brigadă, iar după doi ani devine ministru de război.

Nici cele patru procese de la Moscova nu au fost mai puțin spectaculoase, pentru că verdictele se știau înaintea începerii judecății, ca în cazul concursurilor aranjate în care numele câștigătorului este pe buzele tuturor înainte de validarea rezultatelor. Oponenții lui Stalin au fost acuzați de conspirație împotriva URSS, de tentative de asasinare a liderilor sovietici, de încercări de dezmembrare a statului și de restaurare a capitalismului.

Procesele au dat impresia de corectitudine deoarece occidentali au avut acces în sala de judecată, încadrările juridice erau în conformitate cu Codul Penal Sovietic, iar acuzații își mărturiseau public vina, în fața completului de judecată. Lucrul care se omitea și care a fost dezvăluit mult mai târziu se referea la metodele psihopolitice barbare, prin care victimele erau silite să recunoască acuzațiile.

Psihopolitica este „arta și știința de a revendica și de a menține dominația necesară asupra gândirii și loialității indivizilor, a funcționarilor, a slujbașilor de tot felul și a maselor populare”, deviza psihopoliticianului fiind: „Dacă vreți să fiți ascultați, nu faceți nici un fel de compromis cu umanitatea. Dacă vreți supunere, faceți-i pe oameni să înțeleagă că nu cunoașteți mila.”

Primul proces a fost procesul celor 16, desfășurându-se în august, 1936, principalii acuzați fiind Grigori Zinoviev și Lev Kamenev, doi dintre cei mai importanți conducători ai partidului bolșevic. Acuzații declarați vinovați au fost declarați vinovați și executați.

Al doilea proces a avut loc în ianuarie, 1937, fiind cunoscut și sub numele de procesul celor 17 lideri de partid. 13 au fost executați prin împușcare, iar patru condamnați la muncă silnică, dar nu s-au mai întors din lagăre.

Procesul Blocului celor de dreapta a avut 21 de acuzați și s-a desfășurat în martie, 1938. Acuzații principali au fost executați, ceilalți au murit în lagărele de muncă.

Al patrulea proces a fost secret, un grup de generali ai armatei roșii fiind judecați în iunie, 1937 de către un tribunal militar.

Umanitatea ar trebui să învețe din aceste greșeli. La nivel internațional au existat procese rușinoase, ulterioracuzații fiind reabilitați sau nu. Ceea ce intrigăsunt aspectele referitoare la fabricarea unor dovezi și la obținerea recunoasterii vinovăției prin tortură.

De pildă, acuzații sovietici erau conectați la șocuri electrice înainte de judecată, bătuți crunt și drogați. În numele puterii politice s-a ucis fizic și moral, demnitatea opozanților fiind călcată în picioare. Torționarul nu realizează niciodată faptul că el este cel mai înjosit prin tratamentul inuman pe care îl aplică și nu victima sa. Într-o etică internațională ar trebui să se interzică pentru totdeauna prezența pe scena politică a partidelor sau a forțelor care au torturat, împunându-și doctrinele cu pumnul de fier și consolidându-și puterea prin suprimarea opozanților.

Nici atacurile verbale din campaniile electorale, manipularea cetățenilor și utilizarea învrăjbitorilor profesioniști nu sunt metode corecte, dar să ucizi pentru a conduce devine incompatibil cu calitatea de om, pentru că nu se admite decât uciderea în legitimă apărare dovedită cu probe concrete.

În orice domeniu al activității umane, comunicatorul etic va uza de întreaga sa înțelepciune pentru a modela vorbitorul maleabil, în sensul de a-și filtra mesajele. Responsabilitatea privind schimbul de mesaje revine atât emițătorului, cât și receptorului. Putem opri în modul cel mai elegant o discuție care nu ne este utilă, ba mai mult de atât ne și rănește. Parabola referitoare la testul lui Socrate ne scutește de multe neplăceri și clarifică toate caracteristicile adevărului.

Se spune că înțeleptul filozof se afla pe stradă și a văzut o cunoștință alergând spre el. Când au ajuns față în față, interlocutorul i s-a adresat, zicând:” Socrate, știi ce am auzit despre unul dintre studenții tăi?”

Nici curiozitatea firească a fiecărui om nu l-a determinat pe Socrate să își îndemne partenerul de dialog să spună vrute și nevrute. Filozoful i-a propus următorul lucru: „Stai o clipă! Înainte de a continua, hai să facem „testul celor trei”” Să evaluăm împreună ce vrei să îmi spui despre studentul meu. Nu rosti vorbe pe care le poți regreta, ci mai întâi fă testul adevărului. Ești sigur că este adevărat ceea ce ai să-mi spui despre el?”

Evident că „binevoitorul”nu era sigur. În viața de zi cu zi, anumiți oameni au o plăcere să transmită zvonuri neverificate despre semenii lor.

„Deci nu ești sigur dacă ceea ce vrei să îmi spui este adevărat sau nu, a continuat Socrate. Atunci să trecem la „testul binelui”. Ceea ce vrei să îmi spui despre studentul meu este de bine?” Emițătorii din epoca noastră s-au învățat să asculte cu plăcere lucruri rele despre alții. Filozoful refuză să participe la o discuție neprincipială despre unul din apropiații săi. Comunicarea verbală a degenerat pentru că în loc de refuz, receptorul stimulează emițătorul să critice, să judece, să pună etichete, să bârfească.

„Binevoitorul” s-a văzut din nou obligat să recunoască faptul că nu avea ceva bun de spus despre studentul în discuție. Cu răbdare, Socrate i-a explicat: „Vrei să îmi spui ceva de rău despre studentul meu și nici măcar nu ești sigur că lucrul acesta este adevărat. Atunci să facem ultimul test: „al utilității”. Ceea ce intenționezi să îmi spui despre studentul meu îmi va fi de folos?” Cel care îl abordase pe marele filozof s-a înroșit, a spus:”Nu, dimpotrivă” și a plecat. Se spune că în acest fel, Socrate nu a aflat niciodată că soția îl înșeală cu cel mai apropiat student al său.

Dacă în viața cotidiană aceste teste se pot face și sunt valabile, în justiție, testul binelui este exclus. Cu toate acestea în anumite procese asistăm la o adevărată hărțuire a martorilor sau chiar a victimelor. De pildă victimele violurilor sunt întotdeauna întrebate în mod sentențios: „Nu ați fost îmbrăcată provocator în ziua aceea? Prin atitudinea dumneavoastră nu ați contribuit la fapta comisă de agresor?”

Din cauza acestor aspecte nedorite multe victime renunță să mai depună plângere împotriva violatorilor. Există o mentalitate bolnavă la nivelul societății, de cele mai multe ori persoanele violate sunt considerate ușuratice. Indiferent cum s-ar îmbrăca și ce gesturi ar face cineva, nimeni nu-l îndreptățește pe cel care trece peste voința acelei persoane și o violează.

De cele mai multe ori audierile victimelor unui viol decurg în așa fel, încât induc sentimentul de vinovăție, să nu mai vorbim de audierile presupușilor criminali, care uneori sunt bătuți și obligați să recunoască o faptă pe care nu au comis-o.

Și în cazul furturilor avocații apărării conduc vânătoarea vinei victimelor, într-un mod total lipsit de etică. În ședințele tribunalelor se aud întrebări de tipul:”De ce ați scos portofelul în public și v-ați numărat banii? De ce v-ați lăudat că aveți bani mulți? De ce ați scos ostentativ banii să se vadă că sunteți un om prosper?”

Întrebările sunt neavenite, știut fiind faptul că și dacă se găsește o sumă de bani pe stradă, legal este ca aceasta să fie predată la poliție. La fel de forțată este și declarația avocaților care fac exces de zel și oricât de gravă ar fi fapta clientului lor, trâmbițează replica:”Clientul meu este nevinovat. Totul este o înscenare murdară!”

În procesele simple, divorțuri sau partaje, audierea martorilor duce în derizoriu tot ce a fost frumos într-o relație, fiind rostite public lucruri îngrozitoare, care nu ar trebui vreodată rostite. Cele mai multe răni se produc în acest mod, de aceea și adevărul juridic ar trebui condus către decență. De dragul adevărului nu putem admite detalii rușinoase, amănunte stânjenitoare, tot ceea ce indică degradarea ființei umane.

Lucrul cel mai grav este că Pavel Coruț apreciază corect în lucrarea „Să vii ca o părere”: „Adevărul? Ce este adevărul? În lumea asta, adevărul este o marfă. Îl cumpără cine are bani ori poziții sociale. Fiecare om are un sipet de false adevăruri.”

Este mai scuzabilă o eroare judiciară involuntară, decât vinderea adevărului juridic, sau, mai bine zis, vinderea serviciilor care au ca obiectiv reconstituirea adevărului.

În general în fața organelor abilitate să ancheteze, martorii care nu sunt obișnuiți să facă declarații publice se inhibă, se încurcă în date, devin confuzi în detalii, purtându-se mai firesc cei versați, deveniți „martori profesioniști”.

Cap. V Aspecte etice ale comunicării verbale în viața politică

Existența eticii în comunicarea verbală politică implică mai multe aspecte:

relațiile dintre diferitele categorii de electori, scindați atât de preferințele politice, cât și de nivelul de cultură, etnie, categorie socială, vârstă.

respectarea platformelor program pe baza cărora au obținult voturi de către partidele politice sau relația putere- electorat, dincolo de demagogie

relațiile dintre cei aflati la guvernare și opoziție.

Deși această lucrare a pornit de la un titlu și un context pozitiv, etica se poate defini mult mai bine prin exemple de tipul “așa nu”. În toate campaniile electorale se mizează pe naivitate, pe răspândirea unor zvonuri alarmante, pe manipulare, numai pe respectarea platformelor- program de guvernare, adevărate contracte între politicieni și alegători, nu. Lipsind cadrul legislativ se permite aproape orice.

Să urmărim primul aspect, cu exemple concrete, din campaniile electorale, în care unii alegători sunt mai implicați decât profitorii. Zvonurile care sunt lansate pe scena publică a secolului XII, în perioada alegerilor par demne de epoca primitivă.

De pildă am auzit următoarele îndemnuri: “Să votăm partidul X, că dacă vin ceilalți la guvernare ne iau pensile! Pierdem munca de-o viață, noi, cei bătrâni și vom fi muritori de foame! Și ceilalți, domnule, vor duce țara în război, că ați văzut ce au spus că Moldova este a noastră de fapt și de drept!” Aceste clișee lingvistice, lipsite de suport pentru oamenii cu puțină cultură devin criterii de eligibilitate pentru omul nevoiaș și neștiutor de carte, de la țară, care a muncit o viață, pe câmp pentru pensia lui și care atrăit ororile războiului.

Este dificil să raționeze că niciun partid din lume nu-i ia și nu-i dă un drept care i se cuvine după atâta amar de trudă. O altă pseudo-ideea electorală, mai nuanțată, suna în felul următor:”Îl votez pe Y că mi-a dat pensie și pământ!” Observația pare demnă de tot râsul, niciun conducător, oricât ar fi de bogat nu ar putea da de la el, pensii și pământuri celor care îl votează. Este ciudat cum se pune semnul egalității între o lege, apărută prin conlucrarea tuturor forțelor politice și guvernarea în timpul căreia a fost adoptat normativul respectiv.

Un alt argument a fost următorul:”Dacă îi votăm pe aceștia, ne vor vinde țara!” Ulterior s-a constatat că exact cei despre care se credea că vor păstra marile companii și întreprinderi de stat le-au înstrăinat. Discuțiile dintre diferitele categorii de electori iau nuanțe diferite, de la ridicol, la grotesc, numai aspectul etic fiindu-i străin, deși acesta ar trebui să primeze, având în vedere cointeresul pentru propășirea lumii în care trăim. Prieteni de-o viață ajung să se urască de moarte, au fost cazuri când familii s-au destrămat pentru că au avut preferințe politice diferite.

Anumiți electori doresc să aleagă o personaliate care are deja un trecut politic, o imagine consolidată, venind cu argumente puerile de tipul:”Știe ce are de făcut, pentru că a mai fost în această funcție. Și în plus, a furat destul, s-a săturat, nu este flămând cum este celălalt!”

Alții contrargumentează prin afirmația:”Ar fi cazul să experimentăm cum conduce și altul. Celălalt a mâncat destul din bunurile țării, îi ajunge!”

Criteriile de alegere a conducătorului sunt bizare : « A învățat la Moscova și dacă îl alegem președinte îi vom avea pe ruși de partea nostră!”, “Dar celălalt este mult mai bun, fiindcă vorbește franceza șI engleza la perfecție, nu are nevoie de translatori, să traducă doar ce vor ei!”

Ascultând dezbaterile alegătorilor din mediul rural sau în vârstă, aceștia par complet rupțI de realitate, în ciuda mijloacelor de informație la care sunt racordați.

Certurile sunt frecvente în perioada campaniilor electorale, între oamenii complet “nevinovații”, în timp ce elitele politice se gândesc deja la beneficiile de orice tip, care derivă din actul guvernării. Iar pare de domeniul literaturii, dar au fost cazuri în care, de la o discuție electorală aprinsă, pornită în mașină, șoferul a tras pe dreapta, lăsându-l în mijlocul drumului pe cel care simpatiza cu celălalt partid și candidat la președinție.

Oamenii distrug prietenii și relații de-o viață pentru personalitățile politice, iar dezamăgirea este mai mare, când rodul alegerii lor se dovedește un eșec total.

Se întâmplă ca în timpul campaniilor politice să fie și ziua electoratului, adică politicienii să ofere mici atenții, să strângă mâna alegătorilor, să le asculte plângerile și să facă mii de promisiuni. În comunitățile rurale se întâmplă ca în aceste ocazii emoționante pentru țară, la porțile oamenilor să sosească reprezentanții partidelor politice cu pachete de alimente, ceasuri de perete, găleți, cântare electronice.

După aflarea rezultatelor, comentariile sunt de tipul râsul – plânsul: “Ați câștigat alegerile pe o pungă de făină!”, “Parcă voi nu ați dat găleți și cozonac!”

Aceste schimburi de replici electorale pe scena publică dovedesc lipsa de maturitate a electoratului, dar și a celor implicați în bătălia pentru câștigarea puterii politice.

Electorul poate primi și găleata și pachetul de alimente, dar va vota cum îi dictează conștiința.

Rezultatele alegerilor sunt comentate prin denigrarea învingătorilor, dar și a electorilor, utilizându-se replici de tipul: “Ne-au nenorocit țăranii și bătrânii. Mai bine stăteau acasă, ca nu au știut să aleagă.”, “De ce să decidă românii din diaspora conducătorul țării, că ei nu trăiesc aici?” sau “Au câștigat pentru că în comisii au fost oamenii lor, iar aceștia au îngăduit să voteze și morții. Autocare întregi au venit cu alegători la București, iar aceștia au votat de două ori.”

Este un lucru admirabil că democrația ne-a oferit dreptul la cuvânt, dar în același timp trebuie să aceptăm și îndatorirea de a comunica responsabil în orice moment și cu oricine. Nu avem dreptul să afirmăm că un om se vinde pe un pachet cu făină, chiar dacă nu a fost atât de grosolan să îi întoarcă spatele celui care a fost trimis în poarta lui sau nu a fost atât de bogat, încât să își permită să refuze, dar de la a accepta un cadou de curtoazie, pănâ la a vota pe acest criteriu, este o mare diferență.

Ce vor crede cei din afară, asistând la aceste declarații – acuzații televizate despre o țară în care se votează pe zahăr și pe găleți, pe liste sunt trecuți și morții, iar cineva aleg în numele lor, țăranii și bătrânii ne nenorocesc prin voturile lor, “neavând discernământ electoral”.

Se știe că principiul “dezbină și stăpânește” este încă funcțional, dar de ce să fie propagat de mase? Destul că puterea politică va utiliza această strategie, chiar dacă, de cele mai multe ori se dovedește o sabie cu două tăișuri: “Din diversiunile prin care intelectualii sunt puși în opoziție cu poporul câștigă doar cei care vor să dezbine pentru a putea domina și, în ultimă instanță nici aceștia, dacă lumea dominată de ei începe să fie asemenea unui coșmar.”

La nivelul societății sunt percepute o serie de opoziții care nu își iau rostul, animozitățile fiind dăunătoare tuturor: nu există antinomiile intelectual – muncitor, țăran – orășean, tânăr – bătrân, oricâte divergențe ar genera prezența acestor cupluri antonimice, după cum nu există ostilitate, deși este percepută uneori în acest mod, între profesor – elev, pacient – medic, avocat – clientul său, părinți – copii.

Pe stradă, în mijloacele de transport în comun se aude destul de des replica acidă:”Țărane”, spusă unui om care dovedește că nu are cei șapte ani de-acasă, dar nici cel care o rostește nu are un nivel de educație mai mare decât primul. Actanții sociali sunt diferiți, diferențele nu trebuie percepute ca fiind rivalități, pentru că fiecare deține un rol cu o importanță socială vitală, exceptând paraziții, evident.

În anumite regimuri politice se practică o opoziție controlată între membrii societății, dar ca orice lucru planificat se întâmplă ca aceasta să scape de sub control, iar efectul este dezastruos.

În calitate de comunicatori etici afirmam că este bine să luăm o poziție hotărâtă în fața derapajelor de orice fel, dar poeta și eseista Ileana Mălăncioiu demostrează prin exemplul următor că orice demers de acest tip este inutil, când situația scapă de sub control: “Am îndrăznit totuși să spun câteva cuvinte în vreme ce era hăituit un tânăr. Am întrebat ce a făcut și am înțeles că era bătut și târât la poliție pentru că un străin îl întrebase ceva și el îi răspunse în engleză. Dar ce a spus, am întrebat-o pe “femeia de bine”, isterizată de plăcerea acestei vânători, care chemase echipa de ordine să-l ridice. Întâi s-a uitat revoltată la mine că îndrăznesc să vorbesc și apoi a urlat:”Dacă e cinstit, de ce nu a vorbit în românește?”, după care a adăugat:”Vezi să nu te duci și tu după el!” M-am îndepărtat îngrozită, fiindcă oricum nu mai era nimic de făcut. Fusese izbit cu bâtele și cu cozile de topor și urcat într-un camion, pentru simplul fapt că spusese câteva cuvinte în engleză și că îl arătase cu degetul “femeia de bine” și că în ziua aceea toți se temeau de toți și nimeni n-a reușit să-l scoată din mâinile celor care îl hăituiau”

Actorii politici nu înțeleg că puterea reprezintă uzufructul încredințat lor de către electorat, de aceea limbajul în comunicarea verbală politică se “specializează”, în funcție de tipul de guvernare, de orientarea partidului, de educația președintelui, incluzându-se aici și experimentarea îndelungatei răbdări.

Putem da în orice moment două exemple de dialog dintre președintele ales și un cetățean de rând în registrul tragic – comic, care vor rămâne probabil în istorie:

Președintele: “De ce huidui, mă, animalule?

Cetățeanul: “Din acauza morților din decembrie, 1989, domnule președinte.

Președintele: “Ce ai tu cu morții aceia?”

Cetățeanul: “Sunt morții noștri, domnule președinte!”

Funcția și vârsta nu ne fac imuni în fața regulilor de politețe ale dialogului. Domnul președinte omite pronumele de politețe și forma de plural a verbului, dar cea mai gravă eroare este aceea că îl consideră pe opozantul său “animal”. Eticheta este aplicată de primul reprezentant al națiunii într-un cadru public, oficial, care a fost intens mediatizat după aceea. Câți “oameni” nu am întâlnit care în spatele ușilor închise se adresează soțiilor utilizand aproape toate denumirile din atlasul zoologic, dar în public spun:”Doamna mea.”

Evident că președintele țării va fi provocat în orice moment, dar se descalifică singur când îi spune unui concetățean “animalule”.

O tentativă de dialog lipsită de etică, de regulile elementare de politețe și de tact a sunat în felul următor:

Ziarista: “Ce aveți în coș, domnule președinte? Ce ați cumpărat?”

Președintele: “Țigancă împuțită!”

Nici Caragiale, maestru al umorului obținut din replicile acide sau incoerente ale personajelor nu ar fi putut să-și imagineze astfel de derapaje verbale la conducătorii țării. Prin comparație, învechitele formule ale limbajului de lemn: “Dragi tovarăși și prieteni” sau strigătul disperat și nepotrivit adresat mulțimii revoltate: “Alo, alo!”, ca la telefon sunt exemple cuminți.

De la aceste forme deviante de dialog, până la apelurile disperate de tipul:”Țara este în pericol de destabilizare. Elemente teroriste atacă televiziunea. Nu-mi pot exercita mandatul, iar tânăra noastră democrație este amenințată”, nu a fost decât un pas. Prin această democrație populistă, simpatizanții lipsiți de discernământ ai președintelui au trecut la atacarea violentă a opozanților, situația scăpând de sub control ( de exemplu mineriadele.)

Oricât am invoca independența presei, în situații de criză, aceasta se implică de-o parte sau de alta a baricadei, manipulând opinia publică, iar uneori efectul este dezastruos.

Au fost momente când cel care îndrăznea să facă opoziție partidului aflat la guvernare își risca propria viață, pentru că mentorii au fost cei care au trasat această strategie:”Cu cât vom împușca mai mulți reprezentanți ai burgheziei și ai clerului, cu atât mai bine. E momentul când trebuie să educăm lumea în așa fel, încât timp de câteva decenii să nu aibă nici măcar curajul de a gândi să facă vreo opoziție.”

În sistemele totalitare cenzura comunicării verbale se realizează prin tortură, prin aplicarea politicii “pumnului în gură” comunicatorilor incomozi.

Psihopoliticii îi revenea misiunea de a revendica și de a menține dominația necesară asupra gândirii și loialității indivizilor, a funcționarilor, a slujbașilor de tot felul și al maselor populare. Folosirea timpului trecut ar putea fi explicată prin încredințarea că aceste metode rușinoase de anihilare a unui partener de dialog sau de impunere a tăcerii vor fi pentru totdeauna eradicate din istoria umanității. Din păcate hipnotismul politic manifestat prin bătăi și șocuri electrice, lagărele de muncă, internarea persoanelor sănătoase în centre de psihiatrie, menite să amputeze anumite părți din creier, a existat după cum este certă și existența mentorilor care l-au proiectat.

Ceea ce nu se poate realiza prin persuasiune etică, se obține prin bătaie, torturi de orice fel, droguri, tratamente aplicate creierului. Este de subliniat faptul că și persuasiunea agasantă care constă în repetarea unor convingeri până la intoxicarea celui care ascultă și sfârșește prin a le repeta mecanic, intră în formele deviante ale comunicării verbale, pentru că trebuie să respectăm capacitatea de alegere și decizie a oricărui semen.

Persuasiunea dictatorială constă în impunerea fără discuție a unui punct de vedere:”Este așa…fiindcă așa zic eu!” procedeu întâlnit în familiile în care cineva impune teroarea celorlalți membrii, în colectivele de muncă în care se practică un management de tip dictatorial.

Persuasiunea etică presupune cântărirea de comun acorda tuturor argumentelor, evaluarea acestora, urmând ca partenerul de dialog să aleagă: își păstrează convingerile sau le adoptă pe cele ale contraopinentului său. Hipnotismul politic impune persuasiunea de care are nevoie, prin traumatizarea celui care suportă tratamentul.

Relicve ale acestui fenomen rușinos se întâlnesc la alegătorii violenți care atacă grupurile adverse de electori, devastează sediile celorlalte partide, insultă pe cei care au alte opinii politice decât ale lor. Acuzația: “Te-au plătit Rațiu și Coposu să vinzi țara”, încă mai răsună în minte.

Foarte rar dialogul politic decurge între coordonate etice, de cele mai multe ori el se transformă în acuzații și insulte sau în acte violente, responsabilitatea fiind pasată ca o minge de la un politician la celălalt. Aceste aspecte au fost copiate și de electori care se acuză reciproc de faptul că nu au ales corect, invocând suportarea împreunăa costurilor alegerii defectuoase.Discuțiile politice vor constitui mereu o sursă inepuizabilă de divergențe deoarece :” Realitatea morală și politică a evidențiat, de nenumărate ori, că multe convingeri: etice, religioase, politice ale unor persoane sau lideri politici sunt orientate partizan”, prin urmare nu vor exista niciodată programe politice omnisatisfăcătoare, după cum nu vor exista opere de artă care să corespundă tuturor exigențelor estetice.

Discursurile politice care îți propun să convingă pe toată lumea sau să fie cele mai frumoase, sunt ratate din start.

Politicienii se critică între ei, acuzându-se reciproc de încălcarea normelor morale, iar acest scenariu înseamnă de fapt irosirea timpului vital găsirii unor soluții concrete pentru binele general al societății. Urmărind dezbaterile televizate mai mult timp, cetățeanul ajunge să evalueze un politician după discursul agresiv pe care acesta îl ține:”Ce bine vorbește! Spune deschis ceea ce are de spus. Îi acuză fără să se teamă. Ar fi bun de președinte.”Dar cu cât un politician promite mai mult, cu atât va face mai puțin. La o analiză mai atentă a discursurilor electorale se poate stabili măsura în care candidatul este dispus să își respecte promisiunile sau dorește să obțină prin intermediul unor trucuri ieftine capital electoral.

Să ne amintim împreună discursul de început al lui Mircea Geoană, din cadrul confruntării electorale Traian Băsescu – Mircea Geoană, din 3 decembrie, 2009:

„Aș vrea să adresez un mesaj către dragii mei compatrioți. Mai sunt 3 zile până când veți alege viitorul președinte într-un moment greu. De modul în care veți alege vor depinde atât viziunea de dezvoltare a țării și viața fiecăruia dintre noi. Am demonstrat că sunt un om care știe să-i unească pe români. Vorbesc despre o singură Românie, ca o viziune despre o țară care trebuie să-și stabilească, la 20 de ani de la revoluție, șansa unui nou început: să dăm o șansă agriculturii, să relansăm industria. Avem nevoie de un nou model social. Prea multă lume se zbate în sărăcie, prea mulți copii nu ajung la școală, prea mulți bătrâni se zbat în sărăcie, uitare, lipsă de respect.

Am un proiect împreună cu majoritatea pe care am creat-o, cu domnul Crin Antonescu cu care am stabilit o relație din dorința de a aduce în România un nou mod de a face politică.

Am demonstrat că pot să coagulez în jurul meu lideri atât de diverși. Am reușit să demonstrez că pot să adun echipe în jurul meu. Sper ca în această seară, domnul Băsescu să nu apeleze la atacuri personale.”

Încă de la începutul discursului adresat electoratului se simte ezitarea omului temător, prin folosirea condițional – optativului „aș vrea”, în locul indicativului prezent „vreau”. În mod cert că simțea nevoia să își convingă alegătorii că este candidatul potrivit și dorea să transmită acest mesaj. Din punct de vedere logic, vorbește de o echipă, de o alianță care va schimba România în bine, dar subliniază faptul că „are un proiect”. Echipa trece în planul secundar, dovedind că este doar o strategie pentru câștigarea alegerilor. Nu în ultimul rând demască modelul social existent, deși a făcut parte din elitele politicii care au decis soarta țării. Fraza finală demonstrează că se teme de atacurile personale, lăsând să se înțeleagă faptul că există în viața sa lucruri pe care contracandidatul său ar putea să le folosească împotriva sa.

Elitele politice din lume, ca și întregul electorat ar trebui să fie educate în sensul dezbaterilor strict politice, fără aprecieri neavizate referitoare la capacitatea intelectuală, la aspectul fizic. Nu ne face cinste să ne etichetăm liderii politicica fiind: „Prostănacul”, „Bunicuța”, „Piticul”, „Chiorul”, într-un context public sau oficial. În democrație putem critica și taxa lipsa de profesionalism a politicienilor, dar să nu se transforme în lipsă de respect, mai ales că acești lideri au fost validați în urma mandatului oferit de alegătorii lor.

Replica lui Traian Băsescu la discursul lui Mircea Geoană, la fel de demagogică, a fost axată, mai ales în partea finală pe ceea ce alegătorii doreau să audă, deși toate coordonatele faptice contrazic expunerea:

„Sunt dintre puținii români care au avut privilegiul să fie aleși în funcția de președinte al României. Este o uriașă obligație ce m-a marcat în fiecare zi de-a lungul celor cinci ani de mandat. Experiența primului mandat, cu împlinirile și greșelile lui, îmi arată că pe 6 decembrie, România se va afla în fața unei opțiuni: o opțiune puternică către o societatea modernă sau opțiunea întoarcerii în timp prin revenirea la Palatului Cotroceni a PSD-ului, a lui Ion Iliescu, a lui Mircea Geoană.

În Parlament, alianța pe care o reprezintă domnul Geoană a arătat că nu înțelege prioritățile românilor și că nu este dispusă să servească românii. Obiectivul ei este păstrarea privilegiilor. Le propun românilor o Românie în care să trecem imediat la reformarea clasei politice și a Parlamentului, o Românie în care nimeni să nu mai beneficieze de imunitate, o Românie în care pe primul loc să stea prioritățile românilor. Sunt gata să continui lupta cu majoritatea clasei politice pentru ca românii să fie stăpânii României.”

Sună fals dezicerea de clasele politice, din moment ce domnul Băsescu a fost parlamentar, ministru, președinte, gustând pe deplin gustul succesului în acest sector al activității umane, nu ca independent, ci înregimentat politic. Nu numai parlamentarii au privilegii politice, ci și președintele. Niciodată nu a renunțat cineva la privilegiile ce derivă din funcția deținută de bună voie, ne îngriorează faptul că aceste privilegii au devenit aproape nenumărate, în timp ce drepturile cetățenilor de rând diminuate.

O întrebare neavenită a fost aceea: “De ce nu l-ați vota pe contracandidatul dumneavoastra?”, la care au fost oferite următoarele răspunsuri:

De ce nu-l votează Geoană pe Băsescu:

“A fost o sursă de scandal, a eșuat în toate promisiunile făcute națiunii române. A promis o luptă împotriva corupției, iar România este cea mai coruptă țară din Europa. Oricând a fost într-o alianță și-a înjunghiat pe la spate partenerii. Un om care nu are cuvânt nu poate să fie conducătorul acestei țări. Nu s-a ridicat niciodată deasupra intereselor propriului partid.

Pentru că sunteți cu privirea spre trecut și vă luptați cu strigoii ei, românii, nu vă vor acorda un nou mandat. Sunt omul viitorului, nu am nimic de ascuns și voi face un lucru bun pentru țară în următorii ani. “

De ce nu-l votează Băsescu pe Geoană:

“Nu l-aș vota pe Mircea Geoană dintr-un motiv foarte simplu: este un om slab, un om care are nevoie să se mențină în funcția de președinte al partidului de Vanghelie, de Hrebenciuc, de baronii locali, de ce nu și Sorin Ovidiu Vântu.

El va fi la Cotroceni partenerul celor de care v-am vorbit mai devreme. Romanii au nevoie de un președinte care să înfrunte rechinii și majorități parlamentare care nu lucrează pentru popor. Nu este un om sincer. Își afirmă principii pe care le încalcă.

Dânsul este ca un cameleon care se adaptează în funcție de cum bate vântul. Cred că un președinte trebuie să aibă obiective clare și forța să le îndeplinească.”

Se poate dovedi din aceste prin exemple concrete că minciunile politice sunt ticluite și rostite cu multă convingere din două motive fundamentale:

pentru binele propriu: lăcomie, dorința de putere, influență, prestigiu, loialitate față de familie și prieteni.

Pentru binele public: pentru a proteja un grup social vulnerabil sau pentru păstrarea siguranței naționale.

Este clar că reducerea numărului de parlamentarii și toate lozincile referitoare la respectarea deciziei românilor și restricționarea privilegiilor politice ale elitelor era o minciună care urmărea popularitatea și succesul în alegeri, urmărind binele personal.

Dureros este că rezultatul acelui referendum nu a fost niciodată fructificat.

Domnul Băsescu a câștigat alegerile pentru faptul că și-a structurat adecvat discursul politic electoral, având în vedere poziția sa de politician cu imagine publică, cu un consistent trecut politic, păstrat în memoria colectivă, în timp ce contracandidatul său s-a grăbit să devanseze puțin rezultatele alegerilor și să vorbească din postura câștigătorului.

Strategiile de credibilitate utilizate de Băsescu au fost mai puternice, acesta și cei care-i conduceau campania electorală s-au lăsat investigați de presă în momentul lansării scandalului “pumnul în gură”.

Regimul mediatic a reglat credibilitatea în favoarea lui Băsescu prin atacurile fără precedent și prin încălcarea legislației privind derularea campaniilor electorale la televizor: în ziua alegerilor, când orice comentariu electoral era interzis, ci se dau doar rezultate parțiale se prezentau rezultatele unor sondaje de opinie care-l indicau pe Mircea Geoană câștigătorul alegerilor.

Evident că a rămas în istoria comunicării dintre electori și alesul lor celebra replică: “Ne vedem la țepe, la Universitate!”

Se pleca de la un exemplu istoric de stârpite a hoției în țara noastră, uitându-se contextul peiorativ al cuvântului « țeapă”, din sintagma “a da țeapă cuiva”.

Domnul Băsescu se pricepe să alunece de la problema principală aflată în discuție, la aspecte derizorii care stârnesc râsul audienței și prin care își atrage simpatia unei părți a populației. De pildă, discursul din 2010, referitor la criza economică a stârnit hohote de râs : « Românii sunt păcăliți zilnic, sunt mințiți. O să vedeți domnișoare rujate, cu ochii cât cepele spunând că se reduc salariile și pensiile. Bănișorii acestor oameni sunt bani pe care nu-i producem, îi împrumutăm pentru a-i plăti. Nu putem să ne lăsăm păcălițI la nesfârșit de iluzii. E complicată reforma statului când mințim tot timpul ! »

Regula elementară a oricărui vorbitor de bună credință este aceea că atunci când dorim să corectăm o așa- zisă aberație spusă de cineva, nu aducem în discuție aspectul său fizic, cu atât mai mult, cu cât și aspectul personal lasă de dorit.

Aceasta poate fi o strategie pentru câștigarea electoratului cu educație minimală.

În ceea ce privește al doilea tip de minciună, Machiavelli a apreciat corect: “Când binele statului ( rațiunea de stat) o cere, normele moralei pot fi încălcate.” Omisiunea sau minciuna din necesitate politică este admisă, iar presa nu are dreptul să o demaște, aducând un mare deserviciu națiunii respective când divulgă secrete de stat sau secrete militare.

Există situații penibile în care politicianul se crede deasupra legii, iar dialogul lui cu reprezentanții legii sună a fragment de comedie. Iată modul în care un europarlamentar cunoscut se adresează executoarei judecătorești și polițiștilor veniți să îl evacueze dintr-o clădire pe care o deținea abuziv: “Îți dau două palme de-ți rup dinții. Ieși afară, pitica dracului, pitică nenorocită! Uită-te în oglindă! Proasto!Eu am făcut legi în țara asta, ieși tu afară!… Taci dracu din gură, cățea turbată!”

Amenințările, denigrările, etichetele reprobabile și limbajul vulgar este rostit public, în fața ziariștilor. Desconsiderarea verbală și fizică a legii se extinde, de la cei care veniseră să pună în aplicare o sentință judecătorească, la președintele țării: “Sunteți la picioarele lui Videanu și ale porcului de Băsescu. Murdară pâine mai mâncați! V-a trimis criminalul de Băsescu să arestați presa?”

Vorbim și de agresiune fizică, având în vedere paharul cu apă aruncat în față executoarei judecătorești, îmbrâncirea unui polițist și faptul că i-a fost dată jos de pe cap cascheta, în urma unei lovituri aplicate acestuia.

Atacul verbal care îl vizează pe președintele în execuție al țării nici nu poate fi comentat. La plecare, executoarea judecătorească mai primește o serie de “complimente”: “Nu pleacă nici liftul cu tine, schiloado. Infractoarea dracului! Nu dai tu presa afară, analfabeto! Marș de-aici!”

După stingerea conflictelor toată lumea a așteptat scuzele de rigoare, dar justificarea celui care ne reprezenta în Parlamentul european pentru gestul incalificabil de a arunca cu apă în executoarea judecătorească a fost următoarea: “Dacă era agheazmă și am vrut să scot dracii din ea cu apă sfințită? Că doar peste două zile era Boboteaza. Bine că nu i-am aruncat cu vitriol!” (Declarație făcută pe 8 ianuarie, 2011).

Ce ar trebui să însemne pentru noi președinția? Instituția supremă a acestui stat pe care avem voie să o criticăm și nu suntem obligați să o agreem, dar o respectăm în virtutea mandatului pe care l-a obținut de la electoratul său majoritar. Adjectivele “porc” și “criminal” sunt incompatibile cu instituția care reprezintă o țară. Nici în discuțiile particulare, între vorbitorii educați nu se aruncă astfel de cuvinte.

Lipsa eticii în comunicarea verbală referitoare la președintele României a culminat prin declarațiile publice făcute la mai multe posturi de televiziune. Cel care considera că executoarea judecătorească venită să își exercite îndatoririle profesionale este “cățea”, “analfabetă”, “schiloadă”, “pitică” și trimisă de un porc criminal afirmă că știe din surse oficiale că președintele României are cancer generalizat care i-a afectat și puterea de decizie, că statul este în pericol, dacă va continua să rămână sub conducerea acestuia și că se impun transferul de putere sau alegeri anticipate. Sunt de asemenea demascate cheltuieli legate de tratamentele costisitoare ale președintelui, suportate de contribuabili:

"Este vorba de banul public. Băsescu cheltuiește nepermis de mult pentru boala pe care încearca s-o tot acopere, dar nu reușește. Băsescu are cancer generalizat (…) Se duce pe milioane de euro în toată lumea și acum în Japonia, la fel. Și în Indonezia la fel. Vizită privată pe banii statului (…) Știi câte tumori are Băsescu? Peste 30 de tumori. Ficat, pancreas, colon, creier (…) Nu mai judecă deloc creierașul lui, a spus ca 99% din români se topesc dupa manele", a spus Corneliu Vadim Tudor.

Discursurile sale electorale se bazau pe teme negative, pentru a sublinia faptul că fiind singurul salvator al țării merită să fie votat:

“Țara Reală e pântecul femeii care a început să-și vândă pruncii, încă înainte de a-i naște /…/pe când copiii astfel comercializați se duc la o moarte sigură, în băncile de organe ale bogătașilor lumii. Buruienile care le fac românilor viața insuportabilă sunt: sărăcia, mizeria, anarhia, mafia”.

Sau: “Mafia a prăduit chiar în aceste zile de toamnă, 280 de milioane de dolari peo așa-zisă tehnică medicală străină, de mâna a doua? /…/ că Mafia Țigănească face ravagii șie ocrotită, pe față, de unele autorități!”

În aceeași manieră este sintetizată și deviza electorală personală:” Jos Mafia! Sus Patria!”

Când același renumit politician a fost acuzat de un angajat de-al său că ar fi semnat în locul lui statele de plată de la Parlamentul Europei, însușindu-și banii, răspunsul său a fost un atac la persoană fără precedent:” ” Este un homosexual, un proxenet și un escroc. A fost anchetat două ore pentru trafic de minori. Nici relațiile lui tac’su nu-l scapă de închisoare. Este un porc și l-am angajat din milă! Are noroc că nu sunt în București că îl călcam în picioare! Am să aprind o lumânare pentru sufletul acestui nenorocit!”

Se vede clar lipsa răspunderii persoanelor publice față de afirmațiile făcute la adresa altor semeni, de-aici și atitudinea generală a societății, a presei de a răspândi bârfe fără discernământ, de a acuza fără să existe dovezi concrete. Este condamnabilă și folosirea improprie a cuvintelor de către oamenii politici, dar nu echivalează folosirea repetată a unor replici malefice, pentru a-i intimida pe toți cei care au altă părere.

De pildă, un politician declară televiziunilor că un lider lipsit de personalitate și de merite, va fi “ejaculat” din partid. Există oameni politici de acțiune, buni gospodari și organizatori, dar dezastruoși ca vorbitori. Aceștia trebuie să învețe să experimenteze tăcerea

Politicianul român, de cele mai multe ori, atunci când se adresează maselor, aduce în centrul discursului său banii. Aceasta este o formă de subapreciere a poporului. Domnul președinte Băsescu ironizează moderatoarele rujate, cu ochii cât cepele, care vorbesc despre reducerea salariilor și a pensiilor, ultimul discurs al lui Nicolae Ceaușescu, în contextul unor tulburări politice grave, debutează tot cu o temă pecuniară:” Să mărim pensile minime de la 800 de lei, la 900 de lei, pensia de urmaș să fie majorată cu 100 de lei, iar ajutorul social să crească de la 500, la 800 de lei. Facem totul pentru creșterea nivelului de trai material și spiritual al poporului!” ( Discurs rostit în 21 decembrie, 1989)

Este deplorabilă încercarea disperată de a cumpăra bunăvoința poporului, vorbind de majorări, când oamenii erau uciși în stradă, împușcați sau se trecea cu tancurile peste trupurile lor. De la promisiuni financiare se trece la amenințări teribile, menite să înfricoșeze:”Aceasta este o acțiune conjugată a cercurilor străine care vor să pună sub stăpânire străină poporul roman. Trebuie să acționăm cu fermitate și în deplină unitate împotriva celor care se află în slujba serviciilor străine de spionaj și a cercurilor imperialiste, pentru a împărți din nou România.”

Schematic, discursul ar putea fi repezentat astfel:

Bani → Amenințare→ Bani→ Soluție

După demascarea pericolului iminent, banii sunt aduși din nou în discuție:”Ar dori să introducă șomajul, să scadă nivelul de trai al poporului?!”

La sfârșit, soluția salutară:”În fabrici șI uzine să se creeze celule alcătuite din oamenii de bine care să apere socialismul și integritatea acestui popor.

Dar schema discursului se poate citi și altfel, prin lipirea primului cuvânt de ultimul:”Banii soluția”.

Mult mai inteligent este construit discursul din 21 august 1968, când trupele sovietice invadaseră Cehoslovacia. Încrederea deplină a oamenilor în conducător este evidentă, nefiind nevoie ca aceasta să fie cumpărată cu favoruri. În ciuda limbajului de lemn specific comunismului, tema discursului este respectată, dezvoltată în mod gradat, politicianul nu face compromisuri pentru a fi ascultat sau crezut :

Dragi tovarăși, cetățeni ai acestei țări,

Pătrunderea celor cinci state socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greșeală, o primejdie gravă pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului. Este de neconceput în lumea de astăzi, când popoarele se ridică la luptă pentru câștigarea independenței și a egalității, ca un stat socialist să încalce libertatea și independența unui alt stat. Nu există nicio justificare pentru a admite ideea intervenției militare în treburile interne ale unui stat »

O astfel de relație la nivelul comunicării verbale trebuie să existe între electori și aleșii poporului. Au existat destul de mulți demnitari care foloseau un limbaj atât de elevat sau atât de alambicat, încât ascultătorul de rând nu înțelegea nimic. Și aceasta poate fi o strategie de comunicare, nu există răspundere pentru afirmațiile neînțelese de nimeni, deși este absurd fenomenul în sine. Chiar în situațiile dramatice, poporul trebuie să fie informat, în mod real, fără a crea panica generală. În situațiile politice delicate, conducătorul unui stat trebuie să se comporte asemenea unui medic : să vorbească deschis despre primejdie, dar și despre soluții pentru înlăturarea acesteia.

Tot în categoria ultimelor discursuri ale lui Ceaușescu se încadrează și următoarea cuvântare:

Mă adresez, în această seară, întregului popor al patriei noastre socialiste, în legătură cu evenimentele grave care au avut loc, în ultimele zile, la Timișoara. În zilele de 16 și 17 decembrie sub pretextul impiedicării aplicării unei sentințe judecătorești legale, cîteva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de manifestări și incidente trecând la atacarea unor instituții de stat, distrugând și jefuind o seriede magazine, de clădiri publice, iar în ziua de 17 decembrie și-au intensificat activitatea împotriva instituțiilor de stat și de partid, inclusiv a unor unități militare.

Din desfășurarea evenimentelor și din declarațiile unor participanți la aceste evenimente, aceste grupuri aveau scopul de a provoca dezordine și distrugerea instituțiilor și bunurilor generale ale orașului și de a da semnalul unor asemenea acțiuni și în alte centre. Populația din Timișoara cunoaște și a văzut toate aceste distrugeri de tip fascist care au avut loc.

Cu toate insistențele depuse, timp de două zile, de organele politice, de partid, de consiliul popular, de conducerile întreprinderilor și de organele de ordine, aceste grupuri au continuat și și-au intensificat activitatea de distrugere, de atacare a instituțiilor și magazinelor, inclusiv a unor unități militare. În aceste împrejurări grave, în seara zilei de 17 decembrie, fiind atacate, unitățile militare au răspuns prin focuri de avertisment împotriva celor care au continuat să acționeze împotriva unităților militare și instituțiilor de stat și politice.

Deoarece acțiunile grupurilor antinaționale, teroriste, au continuat, unitățile militare – conform Constituției și în conformitate cu legile țării – au fost obligate să se apere, să apere ordinea și bunurile întregului oraș, de fapt să apere ordinea în întreaga țară.

Organele de ordine, procuratura, au efectuat și continuă să efectueze cercetările corespunzătoare pentru a stabili cauzele și vinovăția acestor acte cu caracter net fascist, provocator, de distrugere.

Din datele de care se dispune până în prezent, se poate declara cu deplină certitudine că aceste acțiuni cu caracter terorist au fost organizate și declanșate în strînsă legătură cu cercurile reacționare, imperialiste, iredentiste, șoviniste și cu serviciile de spionaj din diferite țări străine.

Scopul acestor acțiuni antinaționale a fost acela de a provoca dezordinea în vederea des-tabilizării situației politice, economice, de a crea condițiile dezmembrării teritoriale a României, distrugerii independenței și suveranității patriei noastre socialiste. Nu întâmplător posturile de radio de la Budapesta și din alte țări au declanșat, încă în cursul acestor acțiuni antinaționale, teroriste, o campanie deșănțată, de ponegrire, de minciuni împotriva țării noastre.

Scopul – repet, după datele pe care le avem până acum și din poziția luată de cercurile revizioniste, revanșarde, de cercurile imperialiste din diferite țări – este acela de a distruge independența, integritatea, de a opri cursul dezvoltării socialiste a României, de a întoarce România înapoi sub dominația străină, de a lichida dezvoltarea socialistă a patriei noastre.

În fața acestei situații deosebit de grave, este necesar să acționăm în deplină unitate cu toate forțele pentru apărarea independenței, integrității și suveranității României, de a asigura dezvoltarea construcției socialiste în patria noastră.

Mă adresez cetățenilor din Timișoara cu chemarea de a da dovadă de înaltă răspundere și de a face totul pentru liniștea și ordinea orașului lor, de a contribui la liniștea și ordinea în întreaga țară.

Doresc să declar cu toată răspunderea că unitățile armatei noastre, care au misiunea apărării independenței și suveranității patriei, a cuceririlor revoluționare, au dat dovadă de multă, foarte multă răbdare.

Nu au răspuns, chiar atunci când soldații și ofițerii au fost loviți, ci numai atunci când situația a ajuns de așa natură încât au fost atacați de bandele teroriste și au fost puse în pericol instituțiile fundamentale, ordinea din județ.

Armata și-a îndeplinit pe deplin datoria față de patrie, față de popor și cuceririle socialismului!

Dacă armata și unitățile nu și-ar fi îndeplinit datoria și răspunderea față de patrie, față de popor, ar fi însemnat să nu răspundă jurământului, să nu îndeplinească prevederile Constituției țării, de a actiona cu fermitate în apărarea cuceririlor socialiste, a cuceririlor întregului popor, a independenței, integrității și suveranității României.

De altfel, așa trebuie să acționeze orice cetățean al patriei noastre în apărarea socialismului și independenței țării!

Vreau să declar deschis că nu aș răspunde încrederii acordate de popor dacă nu aș face totul pentru a apăra integritatea, independența, suveranitatea României, dreptul deplin al poporului nostru de a-și hotărî dezvoltarea în mod independent, fără nici un amestec din afară.

Campania declanșată de diferite cercuri și guverne împotriva României demonstrează cu putere că aceste acțiuni au fost din timp bine pregătite.

Se pune pe drept cuvînt întrebarea: "de ce acele cercuri imperialiste și guverne, care fac tot felul de declarații împotriva României, nu au spus niciodată nimic în legătură cu evenimenele foarte grave din diferite țări din ultimul timp? Reiese cu toată claritatea că această campanie împotriva României face parte dintr-un plan mai general împotriva independenței și suveranității popoarelor – a acelor popoare care nu vor dominația străină și sunt gata să-și apere cu orice preț, inclusiv cu arma în mînă, independența, dreptul la o viață liberă.

Cu toții ne reamintim de poziția fermă a intregului nostru popor in 1968, împotriva invaziei Cehoslovaciei și pentru apărarea independenței României.

Acum se poate afirma că este o situație asemănătoare, sau chiar mai gravă.

De aceea, se împune să acționăm cu întreaga răspundere pentru a respinge orice atacuri împotriva României, a construcției socialiste din patria noastra!

Regretăm foarte mult că s-a ajuns la o asemenea situație, dar aceasta nu se datorește organelor de ordine și unităților militare, care timp de de două zile au dat dovadă de maximă răbdare și îngăduință față de acțiunile elementelor teroriste, fasciste din Timișoara, ci acelora care s-au pus în slujba agenturilor străine și care au acționat în mod premeditat și bine pregătit pentru declanșarea acestor grave incidente de la Timișoara!

Mă adresez tuturor organelor și organizațiilor de partid, comuniștilor, organizațiilor U.T.C., sindicatelor și tuturor sindicaliștilor, Organizației Democrației și Unității Socialiste, tuturor organelor și organizațiilor obștești pentru a acționa, în deplină unitate, în aceste împrejurări grele, pentru a asigura respingerea oricăror acțiuni împotriva patriei noastre socialiste, pentru a asigura dezvoltarea muncii pașnice, de realizare a hotărârilor Congresului al XIV-lea al partidului!

Mă adresez tuturor cetățenilor patriei noastre – fără deosebire de naționalitate – cu chemarea de a da dovadă de o înțelegere deplină a situației grave care s-a creat prin actiunile teroriste de la Timișoara și de a acționa, în deplină unitate și solidaritate, pentru apărarea socialismului de a face totul pentru pentru a nu se permite să se repete asemenea stări de lucruri!

Societatea noastră asigură condiții de participare deplină a tuturor cetățenilor țării, a tuturor categoriilor sociale, la întreaga viață politică, la conducerea întregii societăți.

Sînt create cele mai largi posibilități ca în cadrul democrației noastre muncitorești – revoluționare, să dezbatem și să soluționăm, în deplină unitate, toate problemele privind viața, munca, bunăstarea întregii națiuni, dar și independența, suveranitatea și integritatea patriei.

Este necesar să respingem cu hotărâre orice acțiuni îndreptate împotriva patriei, a poporului nostru – constructor pașnic al socialismului – a independenței, a construcției noii orânduiri socialiste in România! Să acționăm cu întreaga răspundere față de prezentul și viitorul socialist al patriei noastre, pentru a asigura munca și liniștea întregului nostru popor!

Este de datoria tuturor cetățenilor Republicii Socialiste România să acționeze cu toate forțele împotriva tuturor celor care, în slujba diferitelor interese străine, a serviciilor de spionaj, a cercurilor imperialiste reactionare, își vând țara pentru un pumn de dolari sau de alte valute.

Trebuie să dăm o ripostă hotărâtă împotriva celor care vor să dezmembreze România, să lichideze integritatea și independența patriei noastre! Este necesar să sprijinim – în orice împrejurări – armata noastră, apărătoare de nădejde a independenței, suveranității și integrității țării, a construcției socialiste, a vieții pașnice a întregii noastre națiuni! Să acționăm în așa fel pentru a nu fi necesară intervenției armatei.

Dar, în același timp, să nu se admită, în nicio împrejurare, ca armata să fie atacată, să nu admitem ca ea să fie oprită să acționeze împotriva celor ce crează dezordine, a celor ce împiedică activitatea și munca pașnică a poporului! Adevărata libertate, adevăratul umanim înseamnă a asigura dezvoltarea socialistă a patriei, bunăstarea întregii națiuni, a asigura independența, integritatea țării și a-i demasca pe toți aceia care acționează – indiferent sub ce forme – împotriva intereselor patriei, a independenței, a socialismului în România. Înțelegînd bine gravitatea evenimentelor petrecute la Timișoara, aceste acțiuni dirijate și organizate împotriva patriei noastre, doresc să asigur întregul nostru popor, întreaga noastră națiune, că atât organele de stat, cât și organele de partid vor face totul și vor acționa cu întreaga răspundere pentru a soluționa problemele în deplină colaborare cu toți oamenii muncii, cu toți cetățenii patriei noastre, pentru a face totul ca programele mărețe de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate să fie realizate în cele mai bune condiții.

Doresc să declar, în această seară, în fața întregii noastre națiuni că, în ce mă privește, ca fiu devotat al poporului, în munca și răspunderile încredințate de partid și popor, voi acționa în orice împrejurări în interesul poporului, pentru bunăstarea și fericirea sa, în interesul construcției socialiste, al independentei și suveranității țării! Nu am și nu voi avea niciodată nimic mai presus decît poporul, patria, integritatea României și socialismul! Cel mai bun răspuns pe care îl putem da cercurilor reacționare, acelora care doresc să distrugă independența și să oprească construcția socialistă în România este unitatea noastră, a tuturor, a întregii națiuni, îndeplinirea în cele mai bune condiții a programelor de dezvoltare socială, economică, de înaintare fermă a patriei noastre, liberă și independentă, pe calea socialismului, acționând cu toată hotărârea pentru pace și colaborare, pe principiile deplinei egalități în drepturi cu toate națiunile lumii!

Mă adresez tuturor cetățenilor patriei noastre cu chemarea de a da dovadă de înalt spirit patriotic și revoluționar, de a înțelege că cele întâmplate la Timișoara constituie acțiuni organizate din timp de cercurile reacționare, de agenturile de spionaj străine, care au inițiat toate acestea împotriva patriei noastre. Să acționăm cu toată răspunderea în așa fel ca nicăieri în țara noastră să nu se mai poată organiza și să nu se mai producă asemenea situații. Este necesar, dragi tovarăși și prieteni, cetățeni ai Republicii Socialiste România, să dăm dovadă de marea răspundere și înțelepciune a poporului nostru, care în cele mai grele timpuri a dat mari jertfe. Mulți din cei mai înaintați fii ai națianii noastre și-au dat viața pentru îndependența pentru bunăstarea, pentru integritatea țării și construcția socialismului în România.

Nu trebuie să existe nimic care să împiedice acțiunea noastră hotărâtă pentru a servi poporul, socialismul, viitorul luminos al patriei noastre, al națiunii noastre!

Vă adresez, dragi tovarăși și prieteni, dragi compatrioți, chemarea de a întări colaborarea și unitatea, de a face totul pentru libertatea, pentru construcția socialismului, pentru bunăstarea poporului, pentru integritatea și independența României!"

Discursul este structurat pe două câmpuri semantice. Primul este cel al infracționalității, compus din termeni ca: jefuind, distrugând, atacând, dezordine, iar al doilea este câmpul semantic al extremismului politic, incluzând și categoriile umane deviante, susținut prin apelative de tipul: fasciști, teroriști, huligani, antinaționaliști, cercuri reactionare. Devenită adevărat lait-motiv, problema etnică milenară a independenței și unității teritoriale pare punctul forte al expunerii. Românii au dobândit o sensibilitate aparte la dominația străină, fiind nevoiți să o suporte atâta amar de vreme și la granițele stabilite aleatoriu între frați de același sânge. Verbele la gerunziu folosite pentru a plasticiza distrugerile au rolul de a denumi acțiuni în continuă desfășurare, păstrând nota impersonală. Președintele țării subliniază responsabilitățile sale permanente pentru a recâștiga simpatia poporului și capitalul de încredere cu care poporul îl investise cândva:”Nu am și nu voi avea alte priorități decât poporul, patria, integritatea României și socialismul”. Șeful statului se dezice de opozanții săi, cheamă societatea civilă să i se alăture, în timp ce armata trăgea în manifestanți pe străzile Timișoarei.

Un alt exemplu de discurs politic lipsit complet de etică reprezintă mulțumirile și urările adresate minerilor de către președintele României, Iliescu, după ce aceștia devastaseră sediile unor partide politice, omorâseră civili care protestau în Piața Universității, devastaseră clădiri, bătuseră crunt toți oamenii care li se păreau atipici:

“ Vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce ați demonstrat în aceste zile, că sunteți o forță puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească. Oameni de nădejde la bine, dar și la rău. Salutări cordiale colegilor dumneavoastră. Vă urez multă sănătate și să ne vedem cu bine!”

Folosirea improprie a termenilor, acordarea unor recompense verbal- spirituale celor care au distrus și au ucis demonstrează o lipsă de discernământ a oricărui vorbitor, cu atât mai mult a primului comunicator politic dintr-o țară. Părintele nu are voie să spună copilului violent:”Bine ai făcut că l-ai bătut pe cel care nu este de acord cu tine! Așa să faci mereu!”Președintele unui stat de drept conduce toți cetățenii țării respective, inclusiv pe contestatarii lui, nu recurge la simpatizanți, pentru a-i pedepsi pe ceilalți, iar dacă lucrurile au scăpat de sub control, nu le mulțumește celor care au fost violenți, distrugând și ucigând.

Înaintea acestui discurs șocant apare o declarație agramată a minerilor – justițiari, construită pe același principiu al scopului care scuză mijloacele: „Am găsit la PNȚ droguri, armament și muniție, mașină de scris automată, tipărit bani la PNL”.

Ridicolul situației constă în faptul că un binevoitor îi suflă minerului care și-a uitat lecția.

Înaintea incidentelor, președintele incită la violență, spunând:”De data aceasta vă invit pe dumneavoastră să ocupați Piața Universității pentru că sunt acolo elemente fasciste, grupuri de indivizi incitanți, drogați”. Liderilor de orientare comunistă sau neocomunistă le este caracteristic discursul de excludere a opozanților, prin includerea acestora în categoriile extremiste. În acest discurs Iliescu contopește manipularea cu demagogia politică, amplificând ideile mentalului colectiv si dezinformat prin afirmația conform căreia protestatarii din Piața Universității sunt drogați. Liderii politici își argumentează deciziile îndoielnice și reprobabile prin sintagme ca: “stat de drept”, “democrație aflată în pericol”, “interes național”. Adevărurile, neadevărurile și himerele colective sunt prezentate amalgamat, de o persoană care se apropie de audiență, dând impresia că a renunțat la elitism, iar ideile formulate aparțin poporului. S-a ajuns la concluzia că un discurs politic de succes are următoarea structură logaritmică:

Liderul politic face totul să devină asemenea omului simplu, “de-al nostru”.

O distanțare sau un ton de comandă rupe transa dintre comunicatorul politic și cei care-l ascultă, făcând imposibilă starea hipnotică de receptare a mesajului indus.

Poporul este declarat învingător din start.

Această strategie demonstrează că lupta este a poporului, planul de acțiune îi aparține, politicienii se subordonează voinței colective.

Atragerea prin teamă: prezentarea unui pericol iminent, chiar dacă acesta nu există, pentru a se realiza coeziunea social politică.

Din punct de vedere lingvistic această etapă se realizează prin folosirea terminologiei militare și descrierea operațiunilor militare.

În celebrul discurs al lui Stalin, din 3 iulie, 1941 se pot identifica toate aceste etape. Asocierea sa cu oamenii simplii se face prin folosirea cuvintelor: tovarăși, frați, surori, prieteni. Pentru a realiza coeziunea militară a conaționalilor, Stalin se axează pe prezentarea pericolelor “microbului nazist”, marcând prin acest discurs istoric “Războiul patriotic de eliberare”. Voalat Stalin își prezintă statutul de om ales, de “tătuc”, prin mulțimea de întrebări pentru care a pregătit și răspunsurile. El este omul din popor, cu statutul celui ales să-și mântuiască neamul, dar ideea este atât de subtilă, încât nu poate fi percepută ca risc vibratil, ci doar ca unica soluție a rezolvării problemei.

Deconstrucția mitului elitist este pur teoretică, de aceea nu este etică. Rușilor li se cerea să lupte până la ultima picătură de sânge de către “un frate de-al lor”, dar acesta va rămâne în spatele frontului, beneficiind de securitate de înaltă clasă. Evident că se poate argumenta că în situații de criză, țara trebuie să-și păstreze cu orice preț conducătorul, dar liderii din epocile trecute se distanțau prin vorbe de popor, dar erau frații acestora pe câmpul de luptă. Apropierea excesivă de mase, verbală sau comportamentală, determină căderea în derizoriu a șefului de stat, de aceea putem da exemplele reprobabile:”Țigancă împuțită”, “Găozarule!”, “Bă, animalule!”

Demitizarea elitei se realizează prin hiperbolizarea defectelor omenești, care trec neobservate la cei de rând. Conducătorul este taxat dublu pentru defectele fizice sau spiritual. Suvița bătută de vânt a președintelui Băsescu, ar fi trecut neobservată la un cetățean de pe stradă. Grav este că uneori se ajunge la insulte adresate șefilor statului.

Un discurs politic curajos este cel al președintelui american Kennedy, care demască organizațiile secrete. De data aceasta liderul politic nu face compromisurile verbale cu care ne-am obișnuit, el demască un adevăr de pe pozițiile sefului de stat, asigurându-și alegătorii că va folosi întreaga sa putere pentru binele națiunii:” În lumea întreagă există o conspirație monolitică și barbară care ni se opune și se bazează pe mijloace ascunse, pe infiltrare în loc de invazie, pe subversive, în loc de alegeri libere, pe intimidare, în loc de alegeri libere, pe guerile noaptea, în loc de armate ziua. Este un sistem care a acumulat imense resurse umane și materiale, o mașinărie care combină operațiunile militare, economice, diplomatice și științifice. Descendenții ei sunt tăinuiți, nu onorați,greșelile sunt îngropate, nici un zvon nu se răspândește. Vă asigur că voi folosi toată puterea mea pentru că nici un angajat din administrația mea, civil sau militar, cu grad mai mare sau grad mai mic, să nu-mi interpreteze vorbele sau să-mi ascundă greșelile. Presa și opinia publică vor fi informate direct.”

Pare o formă autentică și convingătoare de asumare a răspunderii, deoarece liderii politici care se declară neputincioși nu își asumă consecințele hotărârilor politice. Sunt evocate resursele umane și materiale ale organizațiilor secrete, dar Kennedy nu folosește cuvântul”bani”, devenit leitmotiv în toate cuvântările prezentate până acum. O cuvântare oficială va fi întotdeauna decentă. Conducătorul unui stat poate glumi în particular, dar în fața națiunii nu trebuie să pară o persoană neserioasă. Oamenii doresc ca liderul să fie asemenea lor, dar tot ei sunt cei care-l denunță sau îl taxează mai târziu pentru că le-a făcut pe plac. Glumele sunt de cele mai multe ori înțepături sau gânduri violente spuse râzând. Umorul de bună calitate, obținut fără a-i leza pe cei din jur este foarte rar. În istoria alegerilor românești vor rămâne în mod sigur consemnate două declarații:”Un fleac, i-am ciuruit!” sau „Ne vedem la țepe, la Universității!” Alegătorii doreau pedepsirea celor care au obținut averi frauduloase pe cale juridică, nu reîntoarcerea la pedepsele barbare din vremea lui Vodă Țepeș. Replica a plăcut pentru că tendința actuală a comunicării verbale constă în vulgaritate, agresivitate, glume accide care fac pe adresantul lor să roșească. Pentru comunicatorul etic, declarația reprezenta un semn de întrebare; ori noul președinte este pus pe fapte mari și dorește să se răzbune, ori nu va face nimic, dar promite.

Și fostul președinte al României, Emil Constantinescu dovedește faptul că nu stăpânește etica în comunicarea politică. La sfârșitul mandatului a declarat sec:”M-a învins sistemul!” Din moment ce a candidat la această funcție de conducere știa de existența unui sistem politic și social. Oamenii care l-au votat au fost profund dezamăgiți să îl audă proclamându-și neputința, așteptau mai degrabă scuze sau regrete exprimate direct. Băsescu se situează la polul opus, parcă pentru el rivalii politici nu contează, de aceea îi ridiculizează:”I-am ciuruit! Îi voi trage în teapă la Universitate!” Despre un fost prim-ministru care l-a dezamăgit a spus:”X este complet lipsit de caracter și cel mai slab premier al României. A îngropat o economie care era în creștere și a distrus echilibrele macroeconomice. Degeaba este frumos cu papion.”

Discursurile președinților români sunt slabe din cauzasubiectului, a formei, a punerii în scenă, a personalității vorbitorului și a limbajului moștenit din comunism.

Având o democrație tânără evident că ne lipsește cultura politică și facem evaluări eronate referitoare la candidații pentru funcția de președinte. Unul din argumentele des folosite de electori este acela că ne trebuie un președinte prezentabil, sunt luate în discuție aspecte fizice, în loc să se facă aprecieri morale. În ceea ce privește deconstrucția elitei ca categorie socială, gusturile mulțimii sunt capricioase: le place un lider care să se prindă în horă alături de oamenii pe care-i conduce, dar comentează ori gest libertin, orice „ieșire” și orice cuvânt.

Preferința mulțimii pentru discursurile violente poate fi demonstrată și prin modul în care Hitler era adulat, deși ideile sale erau bolnave. Hitler și-a permis să își insulte ireversibil auditoriul, spunând: ”Masele largi de oameni sunt oarbe și proaste. Masele au o concepție primitivă, iar ce rămâne este sentimentul de ură.” Este reprobabil să beneficieze de un capital consistent de simpatie și încredere un astfel de lider. În discursurile sale violența limbajului este ascendentă, pentru ca ascultătorul să rămână cu sentimentul maxim de ură în minte.

Cel care este extremist și își mărturisește doctrina, va sfârși prin a fi extremist și față de cei din familie și anturajul propriu. Temele discursurilor sale erau distructive, propovăduind eradicarea iudaismului și a marxismului. Evreii erau finanțiști, bișnițari, capitaliști și profitori. Valoarea unui popor, în viziunea lui, era dată de valoarea sângelui sau a rasei, valoarea personalității, de spiritul războinic și de instinctul de autoconservare. Rasa ariană este proclamată ca fiind superioară, iar marxismul, pacifismul și internaționalismul sunt vicii care trebuie să dispară. Hitler avea un cult al războiului și o dorință utopică: să moară toate rasele inferioare și germanii să stăpânească lumea:

„Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizațiilor străvechi, niciodată războiul nu a ruinat națiunile, ci pierderea puterii lor de rezistență _ caracteristica exclusivă a raselor pure. În această lume, oricine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat pleavă!”

Chiar simpla pornire naționalistă este alarmantă, deoarece acela care împarte oamenii în superiori și inferiori, în indivizi valoroși și pleavă, când va avea puterea va sfârși prin a extermina conaționalii bolnavi, slabi sau, dimpotrivă cei care i se opun.

„Poporului german trebuie să i se asigure teritoriul necesar existenței sale pe pământ… Oamenii de același sânge trebuie să aparțină unui imperiu (Reich). Poporul german nu are dreptul să se angajeze într-o politică colonială până în clipa în care nu și-a adunat copiii între granițele aceluiași stat. Atunci când teritoriul Reich-ului va cuprinde pe toți germanii și nu-și va mai putea permite să ofere acestora condiții decente de trai, numai atunci se va putea vorbi de dreptul moral, rezultat din nevoile poporului, de a dobândi teritorii străine. Plugul se va transforma în sabie și lacrimile războiului vor deveni pâinea zilnică a generațiilor următoare… Dreptul la teritoriu devine datorie în cazul în care o mare națiune pare destinată să decadă dacă nu-și extinde posesiunile.

Iar acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când națiunea în cauză nu este o comunitate mică, negroidă, ci însăși Germania-mamă a tuturor celor care au conferit lumii actuala sa formă culturală. Germania fie va deveni putere mondială, fie va dispărea. Țelul de viitor al politicii noastre externe trebuie să fie o politică îndreptată spre est, care să prevadă teritoriile considerate necesare poporului german.”

Hitler era sigur că va cuceri lumea prin puterea discursului său. Când se adresa maselor avea grijă ca ascultătorii să fie paralizați de frică, îi hipnotiza cu agresivitatea limbajului să ieșită din comun. Psihologii numesc acest fenomen „dansul fricii” și constă în efuziunea maselor în fața unui potențial agresor, de teama de a nu deveni victima lui cea mai apropiată. Așa se explică „supraevaluarea” ideilor sale bolnave de către masele de ascultători și lipsa de opozanți politici a lui Hitler.

În fragmentul următor de discurs, acesta propovăduiește un messianism atipic, cel al exterminării:

„Sufletul german este sufletul lui Dumnezeu. El trebuie să domnească și va domni peste toate popoarele. Prin el, omenirea va învia, se va înnobila. Rasele latine și-au trăit traiul, ele sunt în decadență totală. Mai au un singur element, religia, iar când noi vom distruge catolicismul, ele vor dispărea!”

În aceiași manieră, prin tonul milităros și jurământul colectiv l-a care îi obligă pe legionari, Mareșalul Ion Antonescu demonstrează că în mâinile sale concentrează întreaga putere edificată pe violență a momentului. După ce le vorbește de cinstea oratorului, subliniază că onestitatea lor este datorată ascultării. Discursul ascendent continuă cu imperative moral – patriotice, deși se știa părerea legionarilor despre valori:

„Să păziți cu sfințenie porunca ce vi s-a lăsat! Să treceți peste morți și mormintele lor, ducând în mâinile voastre steagurile triumfătoare ale țării! În liniște și-n credință, în ordine și-n unire, în muncă și-n iubire, cu Dumnezeu înainte!”

Acest discurs poate fi considerat o blasfemie, având în vedere diferențele dintre faptele legionarilor și proiecțiile mareșalului.

Punctul culminant al comunicării în reprezintă jurământul colectiv, după vocea triumfătoare a comandantului militar, un cor de voci repetă supus:

„În duhul Căpitanului și al neamului, în fața regelui și a generalului ne legăm prin jertfa noastră să facem cu toții un popor și o țară ca soarele de pe cer!”

La polul ideatic opus se află Woodrow Wilson, președintele SUA, care urmărea restaurarea păcii în Europa, după Primul Război Mondial și prezintă în fața Congresului din 1918 un discurs prin care cere în mod expres ca națiunile mari și mici să se alieze în organizații internaționale ale păcii, să nu se facă discriminări între acestea de nici un fel.

Pentru Hitler, „negroteii” ocupau teritoriile ce se cuvenea poporului german pentru că aparțineau unei rase superioare, neamțul fiind „un Dumnezeu pe Pământ”, pentru Wilson oamenii sunt egali și au nevoie de transparența relațiilor internaționale, a tratatelor și a alianțelor de orice fel. Pentru discursul său structurat în puncte cheie, menite să restabilească pacea, președintele american a fost distins în anul 1919 cu Premiul Nobel pentru Pace. Iată structura discursului pacifist:

În viitor "nu vor mai exista acorduri internaționale private de niciun fel, ci doar convenții de pace publice, încheiate deschis". Astfel, scopul clar al acestui punct este de a interzice tratatele secrete sau anumite secțiuni secrete ale unor tratate, iar, în viitor, fiecare tratat trebuind să facă parte din legile internaționale, pentru că, altfel, orice tratat secret tinde să submineze soliditatea întregii structuri a convențiilor internaționale, care este propusă să fie construită’’.

Navigația pe mări urmând se va desfășura astfel: liber în timpul unei păci generale, sub controlul Ligii Națiunilor pentru impunerea convențiilor internaționale în timpul unui război general deschis, sau în timpul unui război limitat, care să nu implice nerespectarea convențiilor internaționale, Liga Națiunilor urmând să rămână neutră.

Acest punct lovea în interesele comerciale ale Imperiului Britanic. Premierul britanic Lloyd George a refuzat să accepte acest punct, iar restul Aliaților l-au acceptat cu dificultate.

Să se îndepărteze barierele economice dintre națiuni, condițiile pentru practicarea comerțului internațional vor fi egale, cu obligativitatea de a păstra pacea.

Toate armamentele naționale vor fi reduse până la nivelul compatibilității securității naționale.

Să se renunțe la imperiile colonialiste, iar națiunile, oricât ar fi de mici, să se bucure de independență pe teritoriul ce e aparține.

Orice teritoriu ocupat abuziv să fie retrocedat proprietarului de drept!

Să se creeze o organizație internațională de menținere a păcii, din care să facă parte atât „cei mici”, cât și „cei mari”. Principiul de bază al Ligii Națiunilor să fie securitatea colectivă a statelor care doresc respectarea convențiilor internaționale.

Acest discurs este etic pentru că nu are în vedere interese personale sau ale statului, ci urmărește restaurarea unei valori supreme a lumii: pacea. Evident că multe puncte au atras antipatia marilor puteri ale timpului, țările care aveau colonii l-au detestat, știut fiind câte privilegii oferă o colonie. Omenirea se poate mândri cu astfel de oameni, care cumpănesc dreptatea și cu riscul de a-i supăra pe cei influenți, întind o mână celor lipsiți de apărare. Wilson nu a dorit să își întindă dominația și autoritatea, ca Hitler, nu hipnotiza mulțimile cu discursurile sale, pentru că „dansul fricii” era străin personalității sale, dar a oferit lumii un dar de mare preț: pacea mondială în demnitate.

Discursul politic este etic și dacă este convenabil de scurt pentru a nu plictisi. Deși discursurile sale nu erau scurte, Churchill aplica o metodă profitabilă care-i poartă numele și care consta în utilizarea multor elemente sloganice, originale în cadrul frazei care se întipărea în memoria ascultătorului, conectată la numele celui care a rostit discursul. Iată un exemplu concret în acest sens:

Discursul lui Winston Churchill – 19 septembrie 1946, Zurich

Am onoarea astăzi să fiu primit la universitatea dumneavoastră. Vreau să vă vorbesc de tragedia Europei, acest continent magnific, care cuprinde zonele cele mai frumoase și mai civilizate ale lumii, care are un climat temperat și agreabil și care este patria tuturor marilor popoare înrudite ale lumii occidentale. Europa este, de asemenea, leagănul creștinismului și al moralei creștine, originea unei mari părți din cultura, arta, filozofia și stiința veche și modernă. Dacă Europa s-ar putea înțelege pentru a se bucura de această moștenire comună, nu ar exista limite ale prosperității, gloriei sale, de care ar profita cei 300 -400 milioane de locuitori ai săi. Pe de altă parte, din Europa a plecat această serie de tulburări naționaliste îngrozitoare declanșate de teutoni la venirea lor la putere și pe care le-am văzut în secolul XX. Pacea a fost astfel tulburată și perspectivele întregii umanități reduse la neant.

Și ce s-a întâmplat în Europa? Câteva mici state au atins prosperitatea, dar regiuni vaste din Europa oferă imaginea unei mase de ființe umane torturate, înfometate, nefericite care trăiesc între ruinele orașelor și caselor lor și trebuie să asiste la noi manifestări de tiranie și teroare care întunecă cerul la apropierea de noi pericole. Printre învingători e un Babel de voci; printre învinși: liniște și disperare. Marea republică de dincolo de Atlantic a înțeles cu timpul că ruina sau sclavia Europei ar pune în joc propriul său destin și atunci a întins o mână de ajutor fără de care o perioadă sumbră s-ar anunța cu toate ororile sale. Aceste orori s-ar putea încă repeta.

Dar, există un remediu pentru toate acestea și dacă marea majoritate a populației din numeroase state ar dori-o, toata scena s-ar transforma ca prin farmec și în câțiva ani Europa sau măcar cea mai mare parte a continentului, ar trăi liberă și fericită, cum o fac elvețienii azi. În ce constă acest remediu? În a recrea familia europeană, asta în măsura posibilului, apoi de a o ridica astfel încât să se poată dezvolta în pace, securitate și libertate. Trebuie să edificăm un fel de State Unite ale Europei. Numai astfel sute de milioane de oameni vor avea posibilitatea să-și acorde acele bucurii mărunte și speranțe care fac viața să merite să fie trăită. Se poate ajunge la asta foarte simplu. E de ajuns hotărârea sutelor de milioane de barbați și femei de a face bine în loc de a face rău, pentru a culege binecuvântarea în locul blestemului.

Uniunea paneuropeană a făcut mult până să atingă acest obiectiv și această mișcare datorează mult contelui Coudenhove-Kalergi și omului de stat francez Aristide Briand. A mai fost, de asemenea, această organizare colosală de doctrină și procedură, care a fost creată după Primul Război Mondial și de care s-au legat atâtea speranțe, mă refer la Societatea Națiunilor. Dacă Societatea Națiunilor nu a cunoscut succesul, nu e pentru că aceste principii au fost greșite, ci pentru ca statele membre care au fondat-o au renunțat la acestea. Ea a eșuat pentru că guvernele de atunci nu au îndrăznit să privească lucrurile în față. Nu trebuie ca acest rău să se mai repete. Avem acum mai multe cunoștințe și experiențe dobândite cu amărăciune pentru a continua să construim. Am citit cu mare satisfacție în presă, acum două zile, că prietenul meu, președintele Truman a manifestat interes și simpatie pentru acest plan grandios.

Nu există niciun motiv pentru care organizația Europei ar intra în conflict în vreun fel cu Organizația mondială a Națiunilor Unite. Dimpotrivă, cred că organizația generală nu poate subzista decât dacă se sprijină pe grupări create natural. Există deja astfel de grupări de state în emisfera occidentală. Noi, britanicii avem Commonwealth. Organizația mondială nu ar fi slăbită, ci dimpotrivă ar fi întărită. Și de ce n-ar exista o grupare europeană care să dea unor popoare îndepărtate unele de altele sentimentul unui patriotism mai larg și a unui fel de cetățenie comună? Și de ce o grupare europeană nu ar trebui să ocupe locul care îi revine între alte mari grupări și să contrbuie la conducerea destinului umanității? Pentru a atinge acest obiectiv trebuie ca milioane de familii să colaboreze cu bună știință și să fie animate de credința necesară, oricare ar fi limba părinților lor.

Știm cu toții că cele două războaie mondiale pe care le-am trăit s-au născut din eforturile vanitoase ale Germaniei recent unite de a juca un rol dominator în lume. Ultimul război a fost marcat de crime și masacre încât ar trebui să ne întoarcem la invaziile mongolilor, din secolul 13, pentru a găsi ceva asemănător, masacre pe care istoria umanității nu le-a cunoscut până atunci. Vinovatul trebuie pedepsit. Germania trebuie pusă în imposibilitatea de a se reînarma și de a începe o nouă agresiune. Când acest lucru va fi realizat – și va fi – va trebui să se producă ceea ce Gladstone numea odinioară actul binecuvântat al uitării. Trebuie cu toții să întoarcem spatele ororilor trecutului și să ne îndreptăm privirile spre viitor. Nu putem continua să purtăm cu noi în anii care vor veni ura și dorința de răzbunare, născute din nedreptățile suferite în trecut. Dacă vrem să salvăm Europa dintr-o mizerie de nedescris, trebuie să facem loc credinței în familia europeană și să uităm toate nebuniile și crimele trecutului. Popoarele libere ale Europei vor putea să se ridice la nivelul acestei hotărâri? Dacă vor fi capabile, nedreptățile cauzate vor fi pretutindeni spălate de mizeriile îndurate. Agonia trebuie să se prelungească? Singura lecție a istoriei este că umanitatea este opacă la orice învățăminte? Să facem loc justiției și libertății. Popoarele nu au decât să vrea pentru ca speranțele lor să se realizeze.

Fac acum o declarație care vă va uimi. Primul pas în re- crearea familiei europene trebuie să fie parteneriatul dintre Franța și Germania. Numai această metodă va putea permite Frantei să preia conducerea Europei. Nu se poate concepe renașterea Europei fără o Franță mare spiritualicește și o Germanie mare spiritualicește. Dacă vrem să ducem la bun sfârșit opera de construcție a Statelor Unite ale Europei, structura lor va trebui concepută în așa fel încât puterea materială a fiecărui stat să nu joace decât un rol secundar. Statele mici vor conta ca și statele mari și se va asigura respectul prin contribuția lor la cauza comună. Vechile state și landuri ale Germaniei, reunite într-un sistem federativ cu acordul lor reciproc, pot să-și ocupe locul în rândul Statelor Unite ale Europei. Nu vreau să încerc să elaborez în detaliu un program pentru sute de milioane de ființe umane care vor să trăiască libere și fericite, ferite de nevoi și pericole, care vor să se bucure de cele patru libertăți de care vorbea președintele Roosevelt și care cer să trăiască potrivit principiilor Cartei Atlanticului. Dacă asta e dorința lor, nu au decât să o spună și se vor găsi cu siguranță mijloacele de a o îndeplini.

Dar, aș vrea să lansez un avertisment. Nu avem mult timp la dispoziție. Trăim în prezent un moment de răgaz. Tunurile au încetat să scuipe schije și lupta a luat sfârșit. Dar pericolele nu au dispărut. Dacă vrem să creem Statele Unite ale Europei – sau ce nume îi vom da – trebuie să începem acum. În aceste zile, trăim în mod curios, sub semnul – am putea spune sub protecția – bombei atomice. Bomba atomică e încă în mâna unui stat și a unei națiuni despre care știm că nu o va folosi decât pentru cauze de drept și libertate. Dar, se poate totodată ca peste cațiva ani, această enorm putere de distrugere să fie larg cunoscută și răspândită și atunci catastrofa generată de utilizarea bombei atomice de către popoare în război, ar însemna nu numai sfârșitul a ceea ce noi reprezentăm prin cuvantul civilizație, dar poate chiar dezintegrarea globului însuși.

Vreau să concluzionez. Trebuie ca scopul nostru permanent să fie creșterea și întărirea forței Organizației Națiunilor Unite. Trebuie să creem familia europeană dotând-o cu o structură regională plasată sub această organizație mondială și această familie se va putea numi atunci Statele Unite ale Europei. Primul pas concret pe această cale este constituirea unui Consiliu european. Dacă, la început, toate statele europene, în ansamblu, nu vor sau nu pot să adere la Uniunea Europeana, va trebui totuși să reunim statele care doresc și care pot. Salvarea omului de rând, indiferent de rasă și de țară, de riscul de război sau sclavie, are nevoie de fundamente solide și de voința tuturor bărbaților sau femeilor de a muri mai degrabă decât de a se supune tiraniei. Pentru această sarcină imperioasă e nevoie ca Franța și Anglia să se asocieze. Marea Britanie, familia popoarelor britanice, puternica America și, am credința că și Rusia – totul ar fi pentru mai bine – trebuie să fie amicii și susținătorii noii Europe și trebuie să apere dreptul ei la viață și la prosperitate. Și în această idee vă zic: Europa să reînvie!

Uneori liderii politici sau diplomații ignoră eticheta care restricționează durata unei cuvântări și sfârșesc prin a exaspera audiența. În cadrul ONU, orice discurs trebuie să dureze 15 minute, cu toate acestea au fost înregistrate recorduri nedorite.

În anul 1957, ambasadorul indian, Alina Matis, a vorbit fără întrerupere 9 ore, obligând pe cei care făceau parte din organizație să-l asculte. Fidel Castro și-a permis să monopolizeze discuția, în anul 1960, timp de 4 ore și 29 de minute, iar Gaddafi, în 2009 a vorbit 100 de minute, jignind aproape toți reprezentanții țarilor și cazându-se în cortul așezat pe terenul instituției.

ȘI Berlusconi poate fi considerat un maestru al gafelor politice.

În 2002, Berlusconi i-a spus premierului danez Anders Fogh Rasmussen că este cel mai arătos prim-ministru din Europa și i-a sugerat că ar trebui să aibă o aventură cu soția lui, fosta actriță Veronica Lario. 

La Bursa din New York, a încercat să promoveze interesele Italiei spunând: "Italia este o țară excelentă pentru investiții. Azi avem mai puțini comuniști și cei care sunt încă, neagă acest lucru. Un alt motiv pentru a investi în Italia este acela că avem secretare frumoase…fete superbe".

La summitul UE de la Bruxelles, din 2003, s-a întors spre cancelarul german Gerhard Schroeder, care era căsătorit, și i-a spus "Să vorbim despre fotbal și femei, Gerhard. De ce nu începi tu?". Când țara sa a preluat președinția UE, în iulie 2003, Silvio Berlusconi i-a spus europarlamentarului german Martin Schulz: "Știu că în Italia este cineva care pregătește un film despre lagărele de concentrare naziste. O să te propun pentru rolul lui Kapo, un gardian ales dim rândul prizonierilor. Ai fi perfect".

Cu altă ocazie, Berlusconi s-a ascuns în spatele unei statui, când trebuia să se întâlnească cu Angela Merkel, pentru un summit.

La un miting electoral, în același an, a enervat China când a spus că cetățenii chinezi "au fiert copii", în timpul regmului condus de Mao Zedeng.  A refuzat apoi să retracteze cele spuse și să-și ceară scuze, spunând că acela este un "fapt istoric".

Este celebru și filmulețul în care apare premierul italian îndreaptându-se spre mașina sa oficială, nu înainte însă de a merge în spatele unei polițiste, care afișa o amendă pe parbrizul unui automobil, și a face câteva gesturi obsecene, fără știrea acesteia.

Cap. VI Comunicare verbală etică în cultură, educație și mass- media

Prin definiție cultura, educația și mass- media par domenii incompatibile cu lipsa eticii în comunicarea verbală, cu toate acestea aici sunt canalizate cele mai multe derapaje. De la orele de matematică din gimnaziu, nu-mi amintesc decât expresiile: “Vacilor! Proștilor! Nesimțitilor!”, iar noi răbdam tăcând toate aceste apelative, de aceea, în liceu mi s-a părut surprinzător să-l aud pe domnul profesor, exasperat de lipsurile mele și de faptul că refuzam să învăț la matematică zicându-mi : „ Sunt supărat rău pe tine, volănato! ( Purtam o bluză albă, cu volănașe sub sarafanul negru de la uniformă) De ce nu vrei să înveți la matematică? Sunt sigur că poți. Așa cum ai note mari la română, istorie și limbi străine, poți ajunge la nota 8 și la matematică!”

Mi-a fost atât de rușine de exasperarea din vocea lui, de cuvintele elegante pe care le-a ales, ca să mă mobilizeze, fără să mă supere, încânt la teza următoare am luat a doua notă din clasă.

În liceu, clasa noastră era dezastruoasă la matematică, dar domnul profesor a fost un model de comunicare verbală pentru mine. O singură colegă se pricepea cât de cât, în rest copiam de pe tablă, fără să înțelegem nimic, dar maestrul nu ne-a certat niciodată. Prefera să ridice ochii exasperat spre cer, să-și pună mâinile pline de cretă pe cap, înlocuind: „Boilor, vacilor, proștilor, nesimțiților!”, cu: „Dumnezeule!”

Un alt model de cadru didactic lipsit de etică în comunicarea cu discipolii săi stătea la ușă când era de serviciu pe școală și verifica dacă sunt curate tălpile elevilor, în special când era noroi afară. Invitația lui de a șterge încălțămintea înainte de a intra în clasă suna așa:” Șterge copita și ridic-o sus să văd dacă este curată!

Există profesori care își încurajează elevii și educatori care distrug stima de sine a discipolilor, fără să le pese că lasă în urmă un suflet ruinat. Dirigintele din clasele a noua și a zecea mă certa mereu când auzea că mi-ar plăcea să devin ospătar sau vânzătoare, dar o făcea cu atâta eleganță, încât m-a determinat să-i urmez exemplul și să devin profesoară de limba și literatura română: ”Tu trebuie să țintești mai sus! Te rog să nu mă dezamăgești! Ar fi păcat să te văd lucrând într-o cârciumă! Și să nu irosești talentul! Să scrii, povestind experiențele prin care treci, să învețe și alții din greșelile tale!”

În ultimii ani de liceu, doamna profesoară îmi spunea cu fermă convingere:”Nu vei intra niciodată la Facultatea de Litere! Ai ceva talent la scris, dar de la acest aspect minor, până la a fi colege, este o cale atât de lungă ! »

« Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ajungă » am continuat în gând, iar atitudinea doamnei profesoare m-a îndârjit. Mai târziu, când ne-am întâlnit la o activitatea, la inspectoratul școlar din județ și m-am dus să o salut, mi-a întors spatele. Era supărată că prezicerea dumneaei nu s-a adeverit.

Cu siguranță că stare jalnică a comunicării verbale dintre oameni, pe scena socială este cauzată de erorile din domeniul educației în primul rând, iar spunând acest lucru, nu dau vina pe școală și pe profesori, în mod exclusiv, ci pe toți factorii implicați în educație.

O doamnă directoare era atât de supărată pe o clasă de a opta, încât a făcut ședință cu părinții să le spună că dintre toți elevii, un băiat va intra la liceu, două fete la profesională, iar restul la clase de ucenici, pentru că nu a văzut clasă slabă ca aceea de când lucrează în învățământ.

Un educator nu are dreptul să-și « programeze negativ” elevii, să le desființeze personalitatea în acest mod. Din clasa aceea etichetată în acest mod de educatorul cu funcție de răspundere, au intrat la liceu 5 elevi. Doamna directoare a făcut din nou ședință și careu cu restul elevilor rămași în școală, să facă următoarea precizare:”Au intrat 5 elevi, pe pile. Dacă admiterea era cinstită, se întâmpla exact cum am spus eu!”

Diriginta unei clase de gimnaziu completa un formular cu opțiunile profesionale ale elevilor săi, iar ajungând la cel mai slab din clasă, l-a întrebat ironic:”Spune și tu, în caz că vei termina vreodată școala, ce vrei sa devii?” „Șofer, doamna dirigintă”, i-a răspuns acesta înroșindu-se.

« N-am înțeles! Nu știi tabla înmulțirii, nu știi să citești și vrei să te faci șofer? Dacă spuneai cioban sau văcar era mai rezonabil!”

Doamna dirigintă l-a ironizat până ce elevul a început să plângă. Anii au trecut. Dumneaei a rămas încă 15 ani în aceeași școală din mediul rural, iar într-o seară a avut Consiliu Profesoral până noaptea, târziu, iar ultimul autobuz către oraș trecuse. Profesorii navetiști așteptau îngroziți în stație. La un moment dat a oprit un camion, invitându-i să se urce. Când doamnei profesoare i-a venit rândul, fostul elev, care între timp își împlinise visul, i-a spus categoric : “Îmi pare rău, doamna profesoară, dar pe dumneavoastră nu vă iau! Vă amintiți cum v-ați bătut joc de mine, de au râs toți colegii, când v-am spus că mă fac șofer ?”

Într-o școală mare s-a organizat o festivitate de premiere a elevilor merituoși ai instituției, care erau strigați, chemați în fața colegilor și primeau diplome și aplauze. Pentru elevii „de rând” festivitatea a decurs monoton, până când pe treptele școlii a fost chemată fata doamnei directpare. Atunci laudele au început să curgă:”Aveți în fața dumneavoastră cea mai eminentă elevă a liceului, care a obținut cel mai mare punctaj al concursului din toți colegii săi de la clasele a patra…”

Adevărul era că nu avusese cel mai mare punctaj, dar trebuia să se întrețină un mit, mitul conform căruia copilul directorului este cel mai deștept, cel mai…

Această strategie educațională nu face bine copilului aflat în situația respectivă. Nu este de ignorat faptul că alți elevi, colegii săi cu punctaj mai mare, au fost nedreptățiți. Aceeași fată deșteaptă de șefă, în momentul în care domnii profesori sărbătorea un coleg în pauza mare, a intrat în cancelarie, stricând cheful tuturor pentru a spune că a văzut copilul unui cadru didactic fumând la toaletă și că nu este posibil să se întâmple așa ceva în școala condusă de mama ei. Fără să o certe, doamna directoare a început să țipe, chiar și la sărbătorit și toată atmosfera frumoasă a fost înlocuită cu anchete și vorbe urâte.

Deși era în clasa a patra, fetița avea părul vopsit, iar mama le amenința pe liceenele din clasele terminale că le va tunde, dacă își vor mai vopsi părul.

Educația a devenit un sistem bolnav, pentru că așa decurge comunicarea verbală în cadrul acestui domeniu social vital.

La o lecție deschisă, surorile protagonistei au luat cuvântul să le spună celorlalți următoarele lucruri:”Am asistat la o lecție cu adevărat strălucită și vă atrag atenția tuturor că familia noastră a transmis ereditar calitățile pedagogice. Noi suntem profesori din tată în fiu, nu cum sunt cei tineri, care habar nu au și sunt niște aveniți. Cei care au venit în acest an în școală ar trebui să ia exemplu de la noi!”

Au fost și cazuri în care doamna învățătoare i-a tras inelul de pe deget elevei, punându-l într-o pungă și trimițându-le părinților vorbă că a prea mare sau a scos cerceii din urechile fetiței pentru că: „Nu se poate să aibă cercei mai mari ca ai mei!”

Am auzit și avertizări de tipul:”Voi propune scăderea notei la purtare pentru că ați venit cu cizmele acestea înalte de parcă sunteți alea de pe centură!”

Nimeni nu spune că profesorul nu ar trebui să fie preocupat de ținuta elevului la școală, dar asocierea unei perechi de cizme înalte din piele, purtată iarna, cu ceea ce se practică pe centură este forțată.

Înseamnă că fabricile de încălțăminte nu ar trebui să mai producă cizme înalte, decât într-un număr limitat.

O directoare tânără, de la o școală de provincie avea de trimis niște documente la inspectorat și atunci a apelat la o profesoară navetistă, adresându-se în felul următor:” Doamna profesoară, mâine vă duceți să duceți dosarul acesta la inspectorat!”

Cadrul didactic i-a explicat că a doua zi, fiind ziua metodică și aniversarea zilei de naștere, va fi plecată din oraș, prin urmare, va duce documentele în ziua urmîtoare.

„ Foarte bine, i-a răspuns pe un ton glacial. Atunci nu mai am nevoie, este prea târziu. »

Încălcând orice reguli de etică profesională, pentru că a îndrăznit să apună că nu poate să ducă documentele la inspectorat, doamna directoare s-a dus în asistență la subordonatul care a refuzat-o, fără să o anunțe, după ce ora începuse demult și a desființat-o profesional.

În spațiul public actual al României există două tendințe: unii vorbesc răstit, onomatopeic și monosilabic, alții nu se mai opresc din vorbit, turuind peste ceilalți ca niște mori neferecate.

Andrei Pleșu nu a exagerat afirmând:”În România se vorbește mult. Suntem un popor epic, liric și dramatic, gata oricând să practice confesiunea, lamentația, memorialistica și bancul, dar între abundența discursului și consistența sa este o disproporție stânjenitoare »

Prima soluție semnificativă în corectarea deficiențelor de comunicare verbală pe care le avem constă în asumarea faptului că traversând acest mediu contaminat, nu putem pretinde că nu ne-a afectat într-un fel sau altul. Trebuie să ne asumăm contaminarea și să ne autoevaluăm, stabilind gradul de imunitate și felul în care acesta a diminuat nivelul de contaminare verbală la care am ajuns.

Intelectuali de elită recunosc faptul că : «  Limba română este în derivă, fiind mai mult ca oricând obiectul unei perversiuni abominabile :gramatica, topica, accentele au intrat în derivă. Nerușinarea a ajuns VIP, semidoctismul o ocupație de elită. Înotăm în obscuritate de dimineață până seara, crezând că numai dezmățul fizic e obscene…Obscenitatea devine stil official uneori.”

Presa, care ar trebui să fie un etalon în comunicare dă tonul devianțelor.

Abuzul didactic al ziaristului care când scrie parcă ar pregăti o oră de dirigenție în miniatură nu reprezintă abaterea cea mai gravă a presei actuale, deși cel care informează nu are dreptul să fie marțial și fudul.

Abuzul satiric, caracteristica de bază a mass-mediei actuale este însoțit de vulgaritate și din păcate oferă un model malefic vorbitorilor aflați în formare.

Abuzul emoțional și hărțuirea persoanelor publice, aflate în mijlocul unor probleme existențiale dramatice reprezintă alte derapaje de natură comunicațională ale presei.

Ziariștii instigă oamenii unii împotriva altora, vânează declarații, le răstălmăcesc, „pun vorbe în gura interlocutorului”, pentru a condimenta știrea.

Recent, actorul Ion Dichiseanu s-a despărțit de soția sa mai tânără, de Simona Dichiseanu care s-a cununat cu un bărbat mai tânăr decât ea. În interviurile care i s-au luat ulterior actorului, întrebarea impertinentă care se repeta era:”Ce-i urați fostei dumneavoastră soții, având în vedere că a declarat că s-a săturat de moși și dorește un bărbat mai tânăr?”

Sau Mihaela Borcea a fost întrebată până la saturație dacă se va duce la nunta fostului soț cu femeia pentru care a părăsit-o și, deși diplomată aceasta răspundea că nu a fost invitată și că nu este dorită la eveniment, unele ziare titrau că se va duce la nuntă.

Conform lucrării „Etica Mass-Media. Studii de caz”, de Clifford G. Christians, Mark Fackler, Kim B.Rotzoll și Kathy B. McKee, jurnaliștii au următoarele îndatoriri morale:

Față de ei înșiși, concretizată în dorința de a își menține integritatea morală, dictată de conștiință și carierism.

Datoria față de cititori, abonați, cotizanți de a-i informa corect și de a contribui la formarea lor, în mod constructiv

Datoria față de firmă sau de patron, de a fi loiali, de a păstra secretele din interiorul mediului de lucru, dar de a refuza participarea la înscenări sau trucaje

Datoria față de colegii de breaslă care îndeplinesc o muncă similară, în sensul de a nu plagia materialele pentru care aceștia s-au documentat intens.

Datoria față de societate de a forma viitorii cetățeni, de a oferi modele în comunicare, de a oferi informații utile care sa ferească de rău.

Ca studii de caz, voi prezenta două știri care au apărut în două emisiuni televizate diferite:

Claudiu Pătrașcu si WC-ul public

La aniversarea sa de anul trecut, craiul de Dorobanși a obligat invitații să se îmbrace în alb, s-a bucurat de toata atenția și a declarat fără să clipească faptul că cheltuiește enorm de mulți bani și ca să își facă o părere muritorul de rând, la el 100 de euro echivalează cu 100 de lei. Dar nu aceasta este problema. De când s-a lansat în afaceri (negustor de piei de cloșcă sau de piei de urși din pădure), Claudiu Pătrașcu a devenit tare moralist și îi duhnește totul în jur. Recent a declarat că Bucureștiul este un WC public, toată lumea umblă cu toată lumea și că mulți din băieții de Dorobanți au femei accesoriu.

La o analiză atentă a acestui caz, vom vedea că toate îndatoririle morale sunt încălcate, deși știrea difuzată mai întâi într-o emisiune televizată de tip tabloid, a fost preluată ulterior de un site și a avut mai multe vizualizări decât alte articole mai serioase. Cel care a cules informația este un jurnalist « care se prostiuează”, pentru că nu va face carieră niciodată cu astfel de știri, iar în subconștientul său, nu poate fi mândru că a consemnat replica:”Bucureștiul este un WC public, toată lumea umblă cu toată lumea. » Declarația descumpănește prin violență, prin vulgaritate, prin nedreptatea generalizării, de aceea reprezintă un grav delict moral și față de principiile 2 și 5 ale eticii jurnalismului. Ce să învețe adolescenții care s-au uitat la emisiunea difuzată la ora 20, 30 din această știre ? Că ajungi vedetă dacă vorbești vulgar și nu faci nimic, doar petreci prin cluburi, neținând socoteală banilor care nu provin din efort propriu. Abonatul nu a vut sentimentul că plătește degeaba taxa pentru a auzi astfel de mizerii ?

Știrea aduce deservicii și patronului și colegilor de breaslă, pentru că dacă personajul picant a declarat Capitala closet public, audiența va aplica principiul generalizării și în breaslă, întrebând cu legitimitate, pentru că plătește : « Ce oameni lucrează în presă în acest moment, de intră pe post asemenea aberații ? Patronul nu o fi auzind aceste replici?”

Despre știrea următoare se poate spune că îndeplinește toate cele 5 puncte ale îndatoririlor morale:

Iranul , țara unde se aplică legea talionului

O văduva din Iran, căreia un bărbat îi aruncase acid sulfuric în ochi, pentru că-i refuzase cererea în căsătorie, și-a iertat agresorul în ultimul moment. Conform legislației iraniene, derivate din legea talionului, ochii agresorului ar fi trebuit arși cu acid sulfuric. În anul 2004, Majid Mohavedi îi aruncase acid în față, văduvei Ameneh Bahranii. După un lung șir de procese, în 2008 a venit condamnarea, iar sentința urma să fie executată pe data de 31 iulie, 2011.

Deși a rămas mutilată pe viață, pierzându-și și vederea, femeia care timp de 7 ani s-a luptat să obțină condamnarea agresorului, dorește acum să-l ierte, din milă.

Ziaristul care a cules o astfel de știre și-a îndeplinit datoria etică față de el însuși: are conștiința împăcată că nu a făcut niciun compromise și există șanse, prin perseverență să-șI consolideze cariera. Abonații, societatea, patronul, colegii de breaslă nu au ce imputa acestei informații, care este scrisă în limbaj decent și poartă o incărcătură morală superbă : văduva mutilată luptă ani din viață pentru dreptate, dar refuză să primească dreptatea prin violență. Este atât de demnă, încât are puterea să-l ierte pe cel care i-a pus o pecete hidoasă pe chip și i-a luat vederea.

Prima știre a avut 1800 de vizionări, în timp ce a doua a fost citită de 450 de ori, ceea ce dovedește gradul ridicat de contaminare a cititorilor cu informație vulgară. Aceștia au devenit dependenți de expresii triviale și refuză să ia contact cu o știre “cuminte”.

John Mc Collum, admirator înfocat al lui Ozzy Osbourne asculta în căști, cu volumul dat la maximum melodia „Suicide Solution”:

« Vinu-i bun, dar whiskey-ul a mai rapid

Sinuciderea cu alcool e lentă

Ia o sticlă, îneacă-ți amarul

Apoi nu-ți mai pasă de ziua de mâine

Gânduri rele, fapte rele

Rece, singur tu zaci printre ruine

Credeai c-o să scapi de coasă

Dar nu poți să fugi de moarte

Căci simți că viața e ireală

Și să trăiești e o minciună

Ce păcat, cine-i de vină

Și te întrebi de ce

Apoi întrebi din butoiul tău

Dacă există viață după naștere

Ceea ce cultivi înseamnă viață după naștere

Acum trăiești într-o sticlă

Coasa îți ajunge în curând la gâtlej

Te-a prins, dar nu-ți dai seama

Coasa ești tu și coasa sunt eu,

Încalcă legea și bate la uși

Dar nu e nimeni acasă

Vrei să-ți odihnești capul pe pat

Să zaci acolo și să jelești

Unde să te ascunzi?

Sinuciderea e singura scăpare”.

Urmează refrenul:

“Oamenii știu

Tu știi unde se află totul

E în mâinile tale

Ia arma și trage, trage, trage!”

Și ca în transă, băitul ia pistolul și se împușcă în gură. A urmat un proces intentat de părinții cântărețului, dar versurile nu au fost interzise, iar CD-ul nu a fost retras de pe piață.

Răul, sub orice formă a sa, nu poate fi eradicat, dar oamenii trebuie să se vaccineze împotriva lui.

Un canal de televiziune a dat la stiri cazul unei adolescente olimpice, care reușise la o universitate internațională de prestigiu, dar a ales moartea, aruncându-se într-un lac de acumulare, cu două pietre puse în ghiozdan. Exemplul s-a dorit terapeutic, de tipul “așa nu”, dar efectele lui au fost inverse. Patru adolescenți s-au sinucis în condiții similare, luând exemplu de la premiantă.

În acest caz nu se poate vorbi de încălcarea eticii, deoarece intenția a fost moralizatoare.

Totdeauna în industria informațiilor va exista conflictul valori partizane-valori comune pentru că jurnalistul lucrează într-o echipă, nu pe cont propriu. Organul de presă care îl angajează se bazează pe sincretismul informațiilor.

Din păcate conflictul de interese dintre reporteri și editori nu este provocat doar de puncte de vedere divergente, ci și de mici cadouri și relații.

O altă formă de înșelătorie o reprezintă angajarea unui expert plătit cu ora, care să depună mărturie la conferințele de presă pe teme științifice.

Exagerările merg mult prea departe și în cazul vedetelor : șeful unui tabloid i-a arătat o fotografie unui redactor cu o cântăreață care avea sânii căzuți și i-a trasat o sarcină serioasă : să scrie o poveste siropoasă cum că vedeta ar avea cancer la sân.

În cazul proceselor intens mediatizate se fac atâtea speculații, înainte de verdict, încât nu se mai poate vorbi despre un proces corect. Dosarul lui Dominique Strauss-Kahn, fostul șef FMI, acuzat de viol și agresiune asupra unei cameriste de la Hotelul Sofitel, unde a fost cazat, în timpul unei vizite în SUA, fiind pilduitor în acest sens. Informațiile au fost contradictorii : unele demonstrând vinovăția lor, înaintea hotărârii justiției, altele victimizându-l.

Medicii legisti confirma: Dominique Strauss-Kahn e vinovat!
"Diagnostic: agresiune. Cauza ranilor: agresiune, viol", se arata in raportul medico-legal, care precizeaza ca victim, camerista Diallo a sosit cu o ambulanta, insotita de un politist, la unitatea de primire a urgentelor a Spitalului St Luke's Roosevelt din Manhattan, la ora locala 15.59 (22.59, ora României)
"Barbatul dezbracat, cu parul alb, inchide usa si o trage pe pat", noteaza medicul, in raportul sau, confirmand declaratia cameristei.
Agresiunea continua, ulterior, in partea din spate a culoarului, potrivit L'Express.
Barbatul ii rupe ciorapii și o prinde de "partea exterioara a zonei vaginale", "isi indeasa adanc penisul in gura sa, apucand-o de par", potrivit detaliilor din raport.
Ultima pagină a documentului cuprinde o schemă a zonei vaginale a victimei, iar in partea inferioara a vaginului este marcata o zona traumatizata, in document scriind « roseata ».
Dar nu numai in zonele genitale a fost agresata femeia, a avut rupt si un ligament al umarului stang, ceea ce demonstreaza ca victima s-a opus din toate puterile fostului lider al FMI.

E oficial: Acuzațiile împotriva lui Dominique Strauss-Kahn au fost retrase

Judecătorul Tribunalului din New York a decis marți retragerea acuzațiilor la adresa fostului director FMI Dominique Strauss-Kahn. Acuzațiile împotriva lui Strauss-Kahn se refereau la agresiune sexuală, tentativă de viol și sechestrare.

E oficial: Acuzațiile împotriva lui Dominique Strauss-Kahn au fost retrase (Imagine: Mediafax Foto/AFP)

În cursul ședinței de marți, judecătorul Michael Obus a decis renunțarea la cazul care îl viza pe Strauss-Kahn, după ce procurorii anunțaseră oficial retragerea acuzațiilor, din cauza îndoielilor privind declarațiile cameristei de la Hotelul Sofitel. Decizia de marți pune capăt unei acțiuni judiciare care începuse pe 14 mai, atunci când Strauss-Kahn a fost arestat sub acuzația că ar fi agresat-o sexual pe o cameristă de la Hotelul Sofitel din New York.

Dominique Strauss-Kahn le mulțumește celor care l-au susținut în cursul acestui « coșmar »

Dominique Strauss-Kahn le-a mulțumit tuturor celor care l-au susținut pe durata acestui"coșmar", afirmând că este "nerăbdător să meargă acasă", conform unei declarații publicate după ce Tribunalul din Manhattan a decis închiderea dosarului său.

"Ultimele luni au fost un coșmar pentru mine și pentru familia mea. Le mulțumesc tuturor prietenilor din Franța și din Statele Unite care au crezut în nevinovăția mea", a spus Strauss-Kahn, conform comunicatului, mulțumindu-i și judecătorului.Strauss-Kahn a urcat într-o mașină de culoare neagră, alături de soția sa, Anne Sinclair, care zâmbea, și de avocatul Benjamin Brafman.

Potrivit AFP, fostul director FMI nu a făcut nicio declarație la plecarea de la tribunal.

Ar mai fi multe de spus legat de etica în presa audio-vizuală. Că există ziariști care solicită interviuri, opinii, puncte de vedere la miezul nopții sau în zilele de sărbătoare religioasă în care orice om petrece tihnit, cu familia, gândindu-se cum să devină mai bun. Că tonul și întrebările formulate sunt impertinente, ceea ce dovedește că specialiștii în comunicare sunt repetenți la această temă, că oamenii sunt învrăjbiți de replica specifică mahalalei : « Iată ce a spus despre tine…”, iar de cele mai multe ori răutatea este inventată și distruge ireversibil relațiile dintre oameni.

Din propagator cultural, televiziunea a devenit exponent al mahalalelor. Un raport recent al Consiliului Național al Audiovizualului a semnalat acest aspect, referindu-se la moderatori, profesioniști în comunicare, nu la invitații acestora.

Cele mai multe elemente familiar-argotice și vulgare au fost înregistrate la posturile de televiziune OTV și Antena 1, în special la emisiunea lui Mircea Badea. Documentul CNA scoate în urma audițiilor niște mostre de trivialitate: "Ia să mă dau eu grande!" (OTV), "Scoate ceva din buzunar ce zice Mihaela că clar, soto, era un cuțit" (OTV), "I-a pupat pe bășcălie" (Antena 1), "A început să crească în steaua lui de smârdoi politic" (Antena 1).

La acest capitol sunt nominalizate și cuvinte triviale precum: dilimac, ciumpalac, meclă, pauza lui pește, dudă (Antena 1), țoale (Antena 3), bazat și abureală (OTV), fâță, țeapă, borfaș (Pro FM), bulău (InfoPro). Scandaloase sunt și expresiile violente: "Ideea este, până se deschide jegul ăsta de site" (Antena 1),

"Dacă nu mai am timp suficient, îți crăp capul cu lopata" (Antena 1) și "Ei credeau că eu o să stau cu mâinile în buzunar ca ei să mă porcăie pe mine!" (OTV).

Umorul se obține cu ajutorul expresiilor forțate de tipul : « Trăiți-ar familia să-ți trăiască!”, « Să te chiș în freză », “Ori suntem golani, ori nu mai suntem” sau “Ori suntem fraieri ori nu mai suntem”.

O emisiune de divertisment se intitulează « În puii mei”, știind foarte bine cu ce echivalează această expresie, nimeni nu intervine să-i schimbe denumirea. Toate aceste sintagme, care nu ne fac cinste, sunt atât de contagioase, încât le auzim pe stradă, în licee și universități. Liceenii populari, studenții considerați „de gașcă” utilizează concluzii verbale de tipul: « Ce pana mea !”, « Ce puii mei ! »

În fața acestor exemple crase de lipsă de considerație față de ascultătorul de vârste diferite și cu statuturi sociale diferențiate, greșelile gramaticale ale moderatorilor sunt mai scuzabile. Actorul Mihai Bendeac produce umor adresându-se milioanelor de telespectatori cu studii superioare și de vârsta bunicilor sau părinților săi cu expresiile : « Să te chiș în freză !” și:”Ori suntem fraieri, ori nu mai suntem!” Este adevărat că putem schimba canalul, dacă nu ne place oferta, dar costurile infectării limbii române le suportăm cu toții.

Tot surse de umor au devenit filmulețe ale căror protagoniști sunt persoane cu dizabilități, care sunt provocate să vorbească fără să gândească, apoi actorii geniali se inspiră din replicile rostite de acestea, în emisiunile de divertisment le auzim până la saturație, iar după terminarea acestora ecoul lor se prelungește pe scena socială. Clișeele lingvistice de tipul : « Nu știu de-astea !” și “Caut o prietenă, dar nu găsesc. Toate fetele să apeleze la mine ! » au reprezentat sursa de inspirație pentru un artist rămas în pană de idei, deși nu era nimic de râs în faptul că un reporter exploata la maximum ignoranța a doi tineri. După ce spusele băieților au fost ridicate la rang de artă și cultură, presa a exagerat din nou. A plecat în căutarea protagoniștilor acelui interviu, ca să-i mai ironizeze o dată.

Cap.VII Aspecte ale comunicării etice în religie

Deși religia este un domeniu vital al spiritualității, oamenii fac multe greșeli în cadrul comunicării religioase. Anumiți locutori impun o stare de teroare atunci când vorbesc despre religie. Îmi amintesc când, copil fiind, mi se spunea : « Dacă nu ești credincioasă, te arde Dumnezeu în foc ! Vei suferi până se va topi și ultima bucățică de carne din tine!”

Vă dați seama în ce lumină este pus Dumnezeu de astfel de apărători și în ce măsură va fi stimulat ascultătorul să devină un om religios. Sunt oameni care își prezintă « propria religie”, ca fiind un adevăr absolut și personal, etichetând drept erezii celelalte forme de închinare.

O comunicare religioasă etică, în mod exemplar, este cea a lui Dumnezeu. Dumnezeu oferă omului libertatea de a-și alege propria cale, inclusiv aceea de a fi eretic sau ateu, fără să-l penalizeze în vreun fel pentru acest lucru.

Comunicarea transcendentală este perfectă pentru că Dumnezeu îl lasă pe om să vorbească, fără a-l întrerupe și i se descoperă, copleșindu-l cu daruri de preț: viață, apă, aer, hrană și lumină. Omul a denaturat comunicare cu Creatorul său deoarece îndrăznește să-i aducă reproșuri și acuzații, îi impune să-i îndeplinească dorințe utopice. Atunci când vorbește cu sau despre semenii săi, omul are îndrăzneala să-i spună lui Dumnezeu ce să facă : „Să nu-I ajute Dumnezeu!”, „Să-l pedepsească Dumnezeu!”

Am auzit și următoarea afirmație: „Dacă Dumnezeu mă ajută să câștig la Loto, voi face o biserică și îi voi ajuta toți nevoiașii pe care îi cunosc!”

Nu este cazul să amintim că Dumnezeu nu poate fi de acord cu jocurile de noroc. Apoi mulți oameni nu ar putea trăi cu povara unui câștig fabulos.

Anumiți vorbitori proclamă religia la care au aderat ca fiind un adevăr absolut, iar celelalte forme de închinare sunt căi de rătăcire. Polemicile religioase degenerează din cauza fanatismului și sfârșesc prin concluzia negativistă: „ Dacă nu vă vețI schimba religia, veți ajunge în iad!”

Imperativul acesta se dovedește o formă agresivă de persuasiune, plăcerea de a întreține teroarea, prezentând un Dumnezeu mai mult rău, decât drept, care pedepsește pe cei care nu au aceeași religie cu a comunicatorului religios, lipsit de etică.

O discuție etică, pe teme religioase, poate porni de la constatarea pozitivă: „Vă admir pentru credința în Dumnezeu pe care o aveți și pentru dragostea de oameni de care dați dovadă!”

De multe ori, chiar preoții, cei care teoretic sunt experți în comunicare religioasă, comit adesea erori grave atunci când se adresează enoriașilor. Într-un orășel de provincie din apropierea zonei în care locuiesc murise un domn profesor de limba și literatura română de o ținută etică ireproșabilă. Foștii elevi plângeau și cu glasuri emoționate îl evocau în necroloagele lor. Li s-a dat voie să le citească și în biserică, înaintea slujbei propriu-zise.

Necrologul care a precedat slujba suna cam așa: „Zona aceasta a pierdut un om deosebit. Domnul profesor ne-a determinat să iubim limba română și să fim mai buni ! Dacă deceda părintele unui elev de-al dumisale strângea toată clasa, punea bani din buzunar pentru coroană și pentru cumpărăturile care erau necesare pentru înmormântare și mergea în casa în care s-a petrecut nenorocirea. Se ducea acasă după elevii care abandonau școala și până nu-i aducea înapoi, nu renunța !”

Preoții care au oficiat slujba au dat dovadă de lipsă de tact și de omenie, oripilând asistența.

Ei au început așa:” Nu valorează nimic faptele sale bune, dacă de ani de zile nu a dat bani pentru cimitir și pentru biserică ! La ce a folosit că s-a dus la elevii îndoliați, dacă ignora complet contribuția pentru biserică ?! »

Și dojana pentru că nu a sponsorizat biserica a continuat până l-au băgat în groapă. Nu numai familia s-a simțit jenată de această situație, ci toți participanții.

O situație similară a avut loc în comuna natală. Un bărbat de 45 de ani, tatăl a două fetițe murise de tuberculoză, după ce fusese internat într-un sanatoriu TBC. Preotul care a oficiat slujba copilărise cu el, părinții lor se cunoșteau, erau vecini. Tot ce a găsit să spună a fost : « Viața dezordonată pe care a dus-o l-a băgat în groapă. A fost un bețiv și așa pățesc bețivii ! Și de fumat a fumat mult, în loc să fi dat banii în folosul bisericii !” Banii parcă ar deveni un leitmotiv în comunicarea religioasă. Un om obișnuit, dar educat, nu i-ar fi spus soției îndurerate că nu este nicio pierdere că a murit, evident cu alte cuvinte, dar preotul și-a permis. Nu a găsit un cuvânt bun, de îmbărbătare pentru văduvă și fetițe, măcar de dragul jocurilor din copilărie și în amintirea clipelor petrecute împreună, la școală.

Au fost cazuri în care, preotul a refuzat să îngroape mortul, obligând familia să se împrumute, chiar dacă cei rămași nu aveau ce mânca și să plătească retroactiv toate taxele și contribuțiile.

Un alt aspect lipsit de etică îl constitue discrepanța dintre ținerea posturilor religioase mari: Paște și Crăciun, în ceea ce privește alimentația, dar încălcarea tuturor normelor în comunicarea verbală. Sunt oameni care anunță la serviciu, pe stradă, în bloc, în piață, dacă se poate, că țin post, dar continuă să jignească, să bârfească, să înjure.

Evident că există și exemple etice. La un examen de bacalaureat, în pauza de masă, membrii comisiei erau duși la cantina liceului, unde luau masa de prânz. Una dintre colege ținea post. Cei care serveau au așezat platourile în fața noastră, iar doamna profesoară mânca pâine goală. Am întrebat-o de ce nu mănâncă și mi-a șoptit că ține post, dar nu dorește să facă din asta un titlu de glorie. În momentul în care ospătarii au revenit, le-am explicat șoptit situația, iar aceștia i-au adus ceva de post doamnei. Era foarte discretă, amabilă, ar fi preferat să mănânce pâine, decât să se știe că ține post.

O altă colegă, preoteasă, i-a certat în schimb pentru ignoranță adăugând că oamenii credincioși respectă postul și subliniind că este o dovadă de lipsă de educație să nu întrebe lumea ce anume mănâncă. A făcut un adevărat circ pe această temă, încât, în mod sigur postul nu a mai fost valabil în fața lui Dumnezeu.

Am auzit și întrebări indiscrete, spuse pe un ton de imputare în perioada postului: „Cum, nu ții post?”

Poziziția etică în comunicare religioasă este a respecta orice formă de credință și a nu invada intimitatea celuilalt cu credința ta, agresându-l religios. Îi apreciez pe cei care sacrifică din timpul și resursele lor și îți întind o carte la metrou, indiferent de confesiunea religioasă, pentru că o carte nu poate fi atât de nocivă. Am auzit oameni în jur, spunând: „Sunt niște rătăciți! Fac propagandă, ar trebui pedepsiți!” Acești oameni merită toată aprecierea noastră, dacă nu încep cu texte de tipul: “Doar religia noastră este cea adevărată!”

Tinerii ar trebui să știe că atunci când se duc la slujbele religioase, nu este moral să stea afară, să râdă și să vorbească în curtea bisericii, sau chiar în biserică, deranjând slujba. Uneori de Paște, în fața așezămintelor de cult, creștinii ascultau manele și frigeau carne, deșI slujbele încă nu se terminaseră.

Nici îmbulzeala la apă sfințită și sarmale gratuite nu ne face cinste. Am văzut astfel de imagini la televizor. O bătrână declara : « Am venit până aici ca să urc acest deal în genunchi, să-mi ierte Dumnezeu păcatele. Sunt foarte credincioasă ! », în timp ce se ștergea semnificativ la ochi. În momentul în care oamenii au început să o împingă și s-a dezechilibrat, a uitat motivul pentru care se află acolo și ca în opera lui Caragiale a trecut la alt registru lingvistic, spunându-le cu ură : « Fir-ați ai dracului să fiți!”

La o școală, un profesor neoprotestant s-a oferit că va ține tuturor elevilor o prelegere împotriva fumatului, dar un coleg binevoitor a replicat: „Nu se găsea domnule, un ortodox de-al nostru, de ce l-ați lăsat pe pocăitul acesta să le vorbească elevilor?” În mod paradoxal, doamna directoare întrebase înainte dacă se oferă cineva să facă această activitate, dar atunci domnul profesor tăcuse.

Un preot care preda religia în aceeași școală avea un comportament atât de demn, încât adventiștii participau la orele sale, iar dumnealui nu-i discrimina și nu-i obliga să facă nimic care să contravină religiei lor. Discutând cu el, a spus deschis: “Am învățat mult de la acești copii și îi apreciez pentru că știu pasaje întregi din Biblie pe de rost! Am pus și eu elevii ortodocși să facă același lucru și, mulțumesc lui Dumnezeu, acum este o concurență atât de constructivă între ei!” Cât timp a predat în instituție, neoprotestanții au renunțat la profesorul lor, iar părinții își dădeau de bunăvoie copiii la orele sale, indiferent de confesiunea religioasă. Era soțul doamnei care, la cantină, a preferat să mănânce pâine goală, decât să se știe că ține post. La o altă școală, un preot, enervat că un elev mai slab la învățătură nu-și învățase crezul, a scos nervos guma de mestecat din gură și i-a lipit-o acestuia în păr.

O distinsă doamnă inspectoare de religie a ținut la un cerc pedagogic următorul discurs: „ Învățați copiii ortodocși să nu se amestece cu ceilalți, pentru că noi suntem lumina, iar ei întunericul!”

Concluzii

Subiectul „Etica în comunicare verbală” este practic inepuizabil și merită toată atenția pentru că dacă relațiile interumane s-au degadat, acesta este efectul degradării comunicării verbale. Oamenii au diminuat efectele agresiunii verbale prin constatarea: „ A spus o vorbă. Nu l-a omorât. » Cuvintele nu fac victime imediat, efectele lor dezastruoase sunt vizibile în timp, de aceea ar trebui reconsiderată răspunderea față de propriile afirmații. Din păcate există cazuri în care, repetându-i unui semen până la saturație : « Nu ești bun de nimic. Faci degeaba umbră pământului. Ești un rebut ! », îl ucizi spiritual și îl determini să se sinucidă.

Dorim ca această lucrare să fie mai mult utilă, decât academică, să pună bazele unor cursuri obligatorii în gimnaziu și în liceu și a unor cursuri opționale în facultate. Din păcate, despre comunicare se învață prea puțin în școli, în special generalități teoretice de tipul : componentele comunicării, caracteristicile dialogului, funcțiile limbajului. Viitori cetățeni au nevoie de repere pentru a nu permite agresiunea verbală, dacă se poate, sau pentru a se feri de efectele ei nocive, când intră în contact cu aceasta. Ei nu învață cum să pareze elegant o discuție lipsită de principii, nu li se spune nimic despre dreptul de a nu fi jigniți de un superior, despre dreptul de a li se vorbi pe înțeles în sala de tribunal și la medic, când li se citesc analizele. Nici celor din funcții de conducere nu li s-a spus explicit că birourile nu sunt aduse de-acasă și că este inuman să bea cafea și să mănânce, în timp ce ceartă un subaltern flămând și supărat. Există șefi care țipă pe culoare, umilindu-și subalternii, iar în ședințe succesele sunt personale, iar greșelile ale celorlalți.

În această lucrare predomină exemplele lipsite de etică, nu pentru că semnatarul ei ar fi negativist, ci pentru că a cules exemple din realitatea socială și are convingerea că oamenii pot învăța și din exemplele negative.

Cu siguranță că ar putea fi scrise sute de cărți, dezvoltând fiecare capitol în parte al acestei lucrări, dar esențial ar fi ca românii să pună în practică principiile etice ale comunicării verbale. Nimeni nu trebuie să se creadă mai presus de aceste realități comunicaționale, am suportat agresiuni verbale, am agresat verbal la rândul nostru, trăim într-un mediu al cuvintelor contaminate, suportăm consecințele intoxicării cu vulgaritate și cu toate tipurile de devianțe verbale și am și plătit pentru toate acestea, un preț mult prea mare. Dacă vom accepta să trecem la acțiune și să salvăm limba română, iar prin aceasta, însăși identitatea etnică, obiectivele acestei lucrări vor fi îndeplinite. Începând de la modelele sociale, până la vorbitorul cel mai lipsit de importanță trebuie să revoluționăm comunicarea verbală. Neputința spiritului civic face posibil ca într-un mijloc de transport în comun, 20 de călători pașnici, să suporte agresiunea verbală a 3-4 indivizi. Lipsa de educație în domeniul comunicării verbale determină un șef să insulte 100 de subalterni în cadrul unei ședințe, iar aceștia paralizați de teroare să suporte cu stoicism acest tratament inuman. Există funcționari care vorbesc răstit până ce apelantul la serviciile lor nu bagă mâna în sacoșă să pună o atenție pe masă. A sosit timpul ca vorbitul etic să devină cu adevărat o carte de identitate, un CV al tuturor cetățenilor planetei, în orice limbă ar comunica și orice funcție ar îndeplini.

Tocmai la concluzii, rememorez două replici pe care le-am primit când am propus această temă : « Vă voi sprijini pentru că datoria mea este să ajut orice om care vrea să învețe și să schimbe în bine lumea în care trăim !” și „Nu credeți că este o căciulă mult prea mare pentru capul dumneavoastră?”

Bibliografie

martorului”, 1934

Alexandru Roșca „ Tehnica psihologiei experimentale și practice”, Cluj, 1947

Brian McNair „Introducere în Andra Vasilescu „Cum vorbesc românii. Studii de comunicare interculturală”, Editura Universității din București

Andrei Pleșu, „Obscenitate publică”, Editura Humanitas, București, 2005

Andy Green „Comunicarea eficientă în relațiile publice. Crearea mesajelor și relațiilor sociale”, Editura Polirom

Alex Mucchielli „Comunicarea în instituții și organizații”, Editura Polirom

Alia, Valerie, Brian și Hoffmaster, Barry (eds) „Deadlines and Diversity: Journalism Ethics in a Changing World, Fernwood Publishing, Halifax, Nova Scotia, 1996

Andra Șerbănescu „Cum gândesc și cum vorbesc ceilalți. Prin labirintul culturilor”, Editura Polirom

Alexandru Boboc „Cunoaștere și comprehensiune”, Editura Paideia, București,2001

Alexandru Boboc „Cultură modernă și Tradiție de cultură”, Editura Grinta, Cluj- Napoca, 2008

Allan Pease „Limbajul trupului_cum pot fi citite gândurile altora din gesturile lor”, Editura Polimark, 2002

Alexandru Roșca „Psihologia comunicarea politică”, Editura Polirom

B. Miege „Societatea cucerită de comunicare”, Editura Polirom, IașI, 2000

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, ISBN 973-9332-86-2

Carman, John și Juergensmeyer, Mark „Bibliography of Comparative Religious Etics”, Cambridge University Press, New York, 1991

Carter, Stephen L.”Integrity”, Basic, New York, 1996

Christian, Clifford G “Review Essay: Current trends in Media Etics”, European Journal of Communication,10;4, pag 545-548, 1995

Christian, Clifford G. și Traber, Michael “ Communication Ethics and Universal Values, Sage, Thousand Oaks, CA, 1997

Christian, Clifford G., Ferre, John P. șI Fackler, P. Mark, Good news: Social Ethics and the Press, Oxford University Press, New York, 1993

Clifford G. Christians, Mark Fackler, Kim B. Rotzoll, Kathy B. Fackler, „Etica Mass- Media- Studii de caz”,Editura Polirom, Iași, 2001

„Codul bunelor maniere pentru toate vârstele”, Editura Călin, București, 2009

Cooper, Thomas W. „Communication Rthics and Global Change”, Longman, New York, 1989

Cristopher Turk „Comunicarea eficientă”, Editura Trei, București

Cucoș C. „Psihopedagogia”, Editura Polirom, Iași, 1998

Codul Deontologic Medical

Codul Deontologic al Judecătorilor și Procurorilor

Cornelia Beciu „Comunicare politică”, Editura Comunicare.ro, București, 2009

Corneliu Bârlibaba „Informație și competență”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986

Codul Penal Actualizat

Dan Bădărău „Din istoria filozofiei universale”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1993

Dale Carnegie „Secretele succesului – Cum să vă faceți prieteni și să deveniți influent”, Editura Curtea Veche, București, 2008

Dale Crnegie „Cum să vorbim în public”, Editura Curtea Veche, București, 2007

Daniela Cotoară, Elena Târziman „Aspecte ale comunicării în domeniul socio-uman, Editura Universității din București

Dorina Sălăvăstru, „Psihologia Educației”, Editura Polirom, Iași, 2004

Dinu M. „Comunicarea”, Editura Algos, bucurești, 2000

Discursurile lui Nicolea Ceaușescu (ultimele)

Discursul lui Churchill

Discursul lui Hitler

Discursul de mulțúmire al lui Iliescu, adresat minerilor

Discursul Mareșalului Ion Antonescu

Discursul lui Woodrow Wilson

Daniel Marcelli „Tratat de psihopatologia copilului”, Editura Fundației Generația, 2003

Delia Balaban, „Comunicare mediatică”, Editura tritonic, București, 2009

Denis Mcquail „ Comunicarea”, Institutul European”, 1999

Dumitru Bortun, „Bazele epistemologice ale comunicării”, Editura Ars Docendi, București, 2002

E. Mihuleac „Sistemul Probator în procesul civil”, Editura Academiei, București, 1970

Ian Kershaw, „Hitler, germanii și soluția finală”, Editura Meteor Press, București, 2011

Isabelle Pailliart ( editor) „Spațiul public și comunicarea”, Editura Polirom, IașI, 2002

Frederic Beigbeder „Iartă-mă! Ajută-mă!”, Editura Trei, București

Fabrice Lacombe „Rezolvarea dificultăților de comunicare”, Editura Polirom

Flaviu Cătălin Rus „Introducere în științele comunicării și a relațiilor publice”, Institutul European, 2002

George R. Walther „Influența limbajului pozitiv”, Editura Curtea Veche, București, 2008

Gert, Bernard, „Morality: A New Justification of Moral Rules, Oxford University Press, New York, 1989

Gligor Gruiță „Moda lingvistică 2007; norma, uzul și abuzul”, Editura Paralela 45, Pitești, 2007

Ghid Practic pentru Grefieri

Gheorghe Lencan Stoica „ Machiavelli – filosof al politicii”, Editura Științifică, București, 2000.

Grigore Gheorghiu, „Filosofia culturii. Cultură și comunicare”, Editura Comunicare.ro, București, 2004

I. Berg „Dicționar de cuvinte, expresii, citate celebre”, Editura Vestala, București, 2006

Irena Chiru „Comunicarea interpersonală”, Editura Tritonic, București, 2000

Ioan Jinga, „Educația și viața cotidiană”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005

Ileana Mălăncioiu, „Crimă și moralitate”- Eseuri și publicistică, Editura Polirom, Iași, 2006

Ion Rațiu „Moscova sfidează lumea”, Editura Signata, Timișoara, 1990

Jacques Gerstle, „ Comunicarea politică”, Editura Institutul European, București, 2002

Jaksa, James A. șI Pritchard, Michael S. “Communication Etics: Methods of Analysis, ediția a II-a , Wadsworth, Belmont, CA, 1994

J.J. Van Cuillenburg ”Știința comunicării”, Editura Humanitas, București, 1998

Jean – Claude Abric „Psihologia comunicării – tehnici și metode”, Editura Polirom, București, 2002

James Rachels „Introducere în etică”, Editura Punct, București, 2000

Johannesen, Richard, L. „Ethics in Humain Communication”, ediția a IV-a, Waveland Press. Prospects Heights,IL, 1996

Jurgen Habernas „Cunoaștere și comunicare”, Editura Politică, București, 1983

Klaidman, Stephen și Beauchamp, Tom L.”The Virtuous Journalist” Oxford University Press, New York, 1987

Knowlton, Steven R. și Parson, Patrick R (eds) “The Journalist’s Moral Compass: Basic Principles, Greenwood, Westport, CT, 1995

Lambeth, Edmund B., “Comitted Journalism: An Ethics for the Profession, ediția a II-a,Indiana University press, Bloomington, 1992

Larry King „Secretele comunicării”, Editura Amaltea, 2002

Lebacqz, Karen, „profesional Ethics: Power and Paradox, Abingdon, Nashville, TN, 1985

Les Giblin „Cum să dobândiți încredere și putere în relațiile interumane”, Editura Curtea Veche, București, 2006

Loara Ștefănescu „ Dinamica argumentării în discursul politic contemporan”, Editura Universității din București

Leroy G. „Dialogul în educație”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974

Legea privind drepturile pacientului

Liviu Rebreanu, „Ciuleandra”, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1990.

Makau, Josina M. și Arnett, Ronald C „Communication Etics in an Age of Diversity”, University of Ilinois Press, Urbana, 1997

Marie Haddou „Cum să spui NU acasă, la serviciu, prietenilor, în viața de zi cu zi”, Editura Trei, București, 2003

Marshall B. Rosenberg „Comunicarea Nonviolentă – un limbaj al vieții”, Editura Elena Francisc Publishing, București, 2008

Monica Tatoiu „Profesorii și pedagogia”, Editura Curtea Veche, București, 2005

Maurice J. Elias, Steven E. Tobias, Brian S. Friedlander „Inteligența emoțională în educația copiilor”, Editura Curtea Veche, București, 2007

Maurice J. Elias, Steven E. Tobias, Brian S. Friedlander „Stimulare inteligenței emoționale a adolescenților”, Editura Curtea Veche, București, 2003

Marina Ciolac „La communicațion verbale”, Editura Universității din București

Marie Cardinal „Cuvinte care eliberează”, Editura Trei, București

Note stenografiate ale lui Wilson aflate în Librăria Congresului SUA

O.Stoica „Drept penal. Partea specială.”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976

Paul Ricoeur „Soi –meme comme un autre”, Paris, 1990, Le Seuil

Patricia Evans „ Relații verbale abuzive – Cum să le recunoașteți și cum să reacționați, Editura Meteor Press, București, 2009

Paul Ekmann „De ce mint copiii? Cum pot încuraja părinții sinceritatea?”, Editura Trei, București

Philippe Cabin – Francois Dortier „Comunicarea. Perspective actuale”, Editura Polirom

Pippert, Wesley G., „An Ethics of News: Reporter’s Search for Truth”, Georgetown University Press, Washington, DC, 1989.

Păun E. „Sociopedagogia școlară”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982

Rivers, Williams L., Schramm, Wilbur și Christians, Clifford, „Responsibility in Mass Communications, ediția a II-a, Harper and Row, New York, 1980

Roberta Cava „Comunicarea cu oamenii dificili”, Editura Curtea Veche, București, 2007

Rodica Eleonora Mandeal „Utilizatorii de informații: nevoi de informare și practici de căutare a informației, Editura Universității din București

Romanowsky, William D., „Pop Culture Wars: Religion and the Role of Entertainement in American Life, Inter Varsity Press, Downers Grove, IL, 1996

Romulus Brâncoveanu „Rațiune publică și discurs”, Editura Universității din București, 2007

Ross Campbell „Educația prin iubire”, Editura Curtea Veche, București, 2007

Rossi, Philip și Soukup, Paul (eds), „Mass Media and the Moral Imagination, Sheed and Ward, new York, 1994

Roz Townsend „Dezvoltă-ți abilitățile de comunicare”, Editura Curtea Veche, București, 2009

Ruxandra Rășcanu „Psihologie și comunicare, Editura Universității din București

Ruxandra Cereseanu, „Imaginarul violent al românilor”, Editura Humanitas, București, 2003

Seib, Philip și Fitzpatrick, Kathy, „Journalism Ethics, Hartcourt Brace, New York, 1997

Soitu L. „Pedagogia comunicării”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995

Stancu Șerb „Relații publice și comunicare” Editura Teora, București, 1999

Șerban Ionescu „Paisprezece abordări în psihopatologia copilului”, Editura Polirom, Iași, 1998

Ștefan Bârsănescu „Politica culturii în România contemporană”, Editura Polirom, Iași, 2003

Ștefan Prutianu „Antrenamentul abilităților de comunicare”, Editura Polirom

Taylor, Charles „The Ethics of Autenticity”, Harvard University Press, Cambridge, MA, 1991

Thayer, Lee (ed), „Ethics, Morality and the Media”, Hasting House, New York, 1980

Thierry Libaert „Planul de comunicare. Cum să-ți definești și să-ți organizezi strategia de comunicare”, Editura Polirom

T.Toader „Drept penal. Partea specială”, Editura Hamagiu, București, 2007

Vasile Morar „Etica în afaceri și politică”, Editura Universității din București, 2006

Vasile Popa „Elemente de drept probator”, Editura Tracia, 1992

Vasile Popa, Ion Drăgan, Lucian Lapadat, „Psiho-sociologie juridică”, Editura Lumina Lex, 1999

Viorica Aura Păuș „Comunicare și resurse umane”, Editura Polirom

Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr. „Perspective asupra comunicării de masă”, Editura Polirom

Wilson, James Q. „The Moral Sense”, Free Press, New York, 1993

„Ziarul de Constanța”, „Confruntarea electorală Băsescu – Geoană, 3 decembrie, 2009

Zig Zaglar „Putem crește copii buni într-o lume negativă”, Editura Curtea Veche, București, 2000