Aspecte DIN Practica Judiciara Privind Masurile Preventive Si Procesuale
CAPITOLUL 1: NOȚIUNI SI EXPLICAȚII INTRODUCTIVE
Sectiunea 1.1. Cadrul reglementărilor privind măsurile preventive
Prin intermediul măsurilor procesuale se urmărește buna desfășurare a procesului penal. Măsurile procesuale se dispun numai în cazul în care, din probele administrate, rezultă că s-a comis o anumită infracțiune și făptuitorul urmează să fie tras la răspundere penală și civilă, organele judiciare considerând că numai prin intermediul lor se poate desfășura o activitate procesuală normală.
Măsurile procesuale nu fac parte din activitatea principală a procesului penal, ele fiind adiacente acesteia, cu un caracter provizoriu, facultativ și de constrângere.
Măsurile procesuale sunt instrumentele legale de care se folosesc organele judiciare pentru asigurarea desfășurării normale a procesului penal, executarea pedepsei, repararea pagubei produse prin săvârșirea infracțiunii și pentru a preveni săvârșirea de noi fapte antisociale.
O altă opinie în ceea ce privește definiția măsurilor procesuale : „Măsurile procesuale sunt mijloace legale prin care organele judiciare asigură desfășurarea normală a procesului penal pentru tragerea la răspundere penală și pentru a repara paguba pricinuită prin infracțiune, adică tragerea la răspundere civilă, precum și pentru prevenirea săvârșirii de infracțiuni.”
Măsurile de prevenție sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere. În cuprinsul art. 136 rezidă funcționalitatea măsurilor preventive, prin aceea că acestea se iau pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
În afara condițiilor generale, la alegerea măsurii preventive, organul judiciar trebuie să țină seama și de unele criterii complementare, precum scopul măsurii, gradul de pericol social al infracțiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se dispune.
Ținând cont de faptul că libertatea persoanei este una dintre valorile umane fundamentale, după 22 decembrie 1989 au intervenit numeroase modificări referitoarela sistemul și regimul măsurilor de prevenție.
Acest sistem a fost modificat și reglementat prin Legea nr.32 din 1990, prin actuala Constituție care a fost revizuită prin Legea nr.429 din octombrie 2003, prin Legea nr.141 din 1996, prin Legea nr.281 din 2003, prin O.U.G. nr.109 din 2003, prin Legea nr.356 din 2006 și prin O.U.G. nr.60 din 2006.
Dispozițiile legale referitoare la măsurile de prevenție au constituit numeroase decizii ale Curții Constituționale cum ar fi :
Decizia Curții Constituționale nr.279 din 1 iulie 1997 publicată în Monitorul Oficial nr.50 din 4 februarie 1998, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.149 alin.3 si multe altele.
Reglementările legale ale măsurilor preventive au condus la cazuri de aplicare neunitară a legii procesual penale, astfel determinând pronunțarea unor decizii de soluționare a recursurilor în această materie, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
În doctrina contemporană, s-a admis necesitatea obiectivă a măsurilor preventive în cadrul procesului penal. Avantajele și inconvenientele arestării preventive pot fi cântărite prin raportare concretă la gravitatea faptei și periculozitatea făptuitorului.
Secțiunea 1.2. Aspecte preliminare privind măsurile procesuale
§ a. Noțiunea și importanța măsurilor procesuale
Ținînd cont de specificul obligațiilor ce decurg din exercitarea acțiunii penale și civile în procesul penal, și de necesitatea asigurării unei bune desfășurări a rezolvării cauzelor penale, apare necesară luarea unor măsuri procesuale.
Literatura de specialitate definește măsurile procesuale ca instituții de drept procesual penal care constau în anumite în anumite privațiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal.
Potrivit opiniei lui Ion Negu,ar putea fi formulată o definiție prin care să se exprime natura și funcționalitatea instituțiilor de drept procesual penal.
Prin aceste instituții se urmărește buna desfășurare a procesului penal pentru atingerea scopului acestei activități judiciare.Scopul imediat al procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod complet, a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale.
De asemenea prin măsurile procesuale se urmărește garantarea acordării despăgubirilor civile unor persoane prejudiciate material sau moral prin acea infracțiune comisă.Aceasta reprezintă obiectul acțiunii civile în procesul penal.
Fără aceste măsuri procesuale ar fi posibil ca , în anumite procese penale, să nu se poată asigura desfășurarea normală a activității judiciare și să nu se poată executa obligațiile ce decurg din exercitarea acțiunii penale și civile.
§ b. Categorii de măsuri procesuale
În literatura de specialitate, s-au exprimat mai multe opinii în ceea ce privește categoriile de măsuri procesuale:
după modul de reglementare:
măsuri preventive, ce au ca efect restrângerea libertății persoanei, în condițiile legii (reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, de a nu părăsi țara, arestarea preventivă a învinuitului și inculpatului);
alte măsuri procesuale (măsuri de ocrotire, de siguranță, restituirea lucrurilor, restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, măsurile asiguratorii);
după valoarea socială asupra căreia se îndreaptă:
– măsuri procesuale personale, care privesc persoanele fizice (reținerea, arestarea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara, liberarea subcontrol judiciar și pe cauțiune etc.);
– măsuri procesuale reale, care privesc bunurile anumitor persoane (sechestrul, inscripția ipotecară, poprirea);
c) după scopul special urmărit:
– măsuri procesuale de constrângere (arestare, sechestru); măsuri procesuale de ocrotire (înființarea tutelei în condițiile art. 161);
d) după faza procesuală în care pot fi dispuse:
– numai la urmărirea penală (reținerea);
– în ambele faze procesuale (arestarea preventivă, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara);
e) în raport de organul judiciar care o dispune:
– instanță (arestarea preventivă, internarea medicală, obligarea de a nu părăsi localitatea);
– organul de cercetare penală sau procuror (reținerea, sechestrul asigurător, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara).
Secțiunea 1.3. Măsurile preventive
§ a. Noțiunea și scopul măsurilor preventive
A preveni înseamnă a preîntâmpina un rău, a împiedica apariția sau răspândirea unei boli, a săvârșirii unei infracțiuni.
Sunt situații în care învinuitul sau inculpatul încearcă să denatureze aflarea adevărului, fie spre exemplu prin influențarea martorilor sau prin denaturarea unui mijloc de probă sau prin alte mijloace, iar lăsarea sa în libertate ar împiedica aflarea adevărului.În aceste situații ținând cont de cazurile și condițiile prevăzute de legea procesual penală organul judiciar poate dispune luarea unei măsuri preventive.
Măsurile de prevenție sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia.
Scopul măsurilor preventive , conform art.136 Cod Procedură Penală este pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Articolul 36 prevede următoarele : “Scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune”.
§ b. Cadrul legal al măsurilor preventive. Enumerare
Art. 23 din Constituția României prevede în mod expres că „libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege”. Reglementări de detaliu, în acest sens, conține Codul de procedură penală, așa cum a fost modificat până în prezent.
Desigur, în unele cazuri, scopul de prevenție poate fi realizat printr-o atingere minimă adusă libertății individuale a învinuiților sau inculpaților. Așa este cazul: obligarea celui supus măsurii de a nu părăsi localitatea în care locuiește, fără o învoire specială, de a se prezenta periodic la poliție, de a depune o cauțiune.
Alteori se impun măsuri preventive mai severe, cum este: privarea de libertate pe o anumită perioadă de timp sau chiar pe întreaga durată a procesului.
Având în vedere condițiile variate în care aceste măsuri se impun, ele cunosc un grad diferențiat de constrângere a libertății sau altor drepturi și libertăți astfel încât autoritatea judiciară să poate alege, în raport cu fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin constrângerea cea mai mică.
În literatura de specialitate se subliniază faptul că având în vedere natura valorii umane (libertatea individuală) lezată prin aceste măsuri, legiuitorul trebuie să instituie și garanțiile juridice necesare pentru a împiedica orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive. Lipsirea de libertate – se arată în doctrina juridică- – trebuie considerată ca o măsură preventivă excepțională, la care se va recurge numai după ce s-au epuizat toate celelalte posibilități legale ce se pot dispune împotriva învinuitului sau inculpatului.
Sistemul garanțiilor pentru aplicarea corectă a măsurilor preventive se sprijină, înainte de toate, pe dispozițiile art. 23 din Constituția României, ceea ce conferă acestor garanții un caracter constituțional, făcând imposibilă înlăturarea sau restrângerea lor printr-o lege organică sau ordinară. Alte garanții rezultă din art. 5 Cod de procedură penală, care prevede că: „În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reținută, arestată sau privată de libertate în alt mod și nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertății decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege” și alte dispoziții ale Codului de procedură penală, cu modificările cunoscute prin legi și ordonanțe de guvern.
Reglementările noastre interne, așa cum au fost completate și modificate, au fost puse de acord cu unele standarde fixate, în acest domeniu, prin diverse documente internaționale. Dintre acestea, prezintă o deosebită relevanță Convenția europeană a drepturilor omului, ce stă la baza reglementărilor măsurilor preventive din legislațiile procesual – penale europene. Art. 5 al menționate Convenții stipulează principiul general că „nimeni nu poate fi privat de libertate”, dar înscrie și unele excepții de la acest principiu printre care și arestarea preventivă.
Sunt relevante, pentru aspectul în discuție, următoarele dispoziții ale Convenției și anume:
– privarea de libertate nu poate fi dispusă, în principiu, decât de un magistrat;
– privațiunea de libertate urmează să asigure ajungerea în fața organului competent a infractorului, pentru tragerea acestuia la răspundere penală;
– privațiunea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în legislația fiecărui stat;
– privațiunea de libertate să fie limitată în timp, în așa fel încât până la soluționarea definitivă a cauzelor penale măsurile de prevenție să aibă o durată cât mai scurtă;
– privațiunea de libertate să poată fi înlocuită, în anumite condiții legale, cu alte măsuri procesuale care să garanteze buna desfășurare a cauzei penale fără menținerea stării de arest, inculpatul putând fi eliberat (în condițiuni de control judiciar, pe cauțiune);
– privațiunea de libertate să poată fi contestată de cel arestat în fața judecătorului, cei interesați având la îndrevenție sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia.
Scopul măsurilor preventive , conform art.136 Cod Procedură Penală este pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Articolul 36 prevede următoarele : “Scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune”.
§ b. Cadrul legal al măsurilor preventive. Enumerare
Art. 23 din Constituția României prevede în mod expres că „libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege”. Reglementări de detaliu, în acest sens, conține Codul de procedură penală, așa cum a fost modificat până în prezent.
Desigur, în unele cazuri, scopul de prevenție poate fi realizat printr-o atingere minimă adusă libertății individuale a învinuiților sau inculpaților. Așa este cazul: obligarea celui supus măsurii de a nu părăsi localitatea în care locuiește, fără o învoire specială, de a se prezenta periodic la poliție, de a depune o cauțiune.
Alteori se impun măsuri preventive mai severe, cum este: privarea de libertate pe o anumită perioadă de timp sau chiar pe întreaga durată a procesului.
Având în vedere condițiile variate în care aceste măsuri se impun, ele cunosc un grad diferențiat de constrângere a libertății sau altor drepturi și libertăți astfel încât autoritatea judiciară să poate alege, în raport cu fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin constrângerea cea mai mică.
În literatura de specialitate se subliniază faptul că având în vedere natura valorii umane (libertatea individuală) lezată prin aceste măsuri, legiuitorul trebuie să instituie și garanțiile juridice necesare pentru a împiedica orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive. Lipsirea de libertate – se arată în doctrina juridică- – trebuie considerată ca o măsură preventivă excepțională, la care se va recurge numai după ce s-au epuizat toate celelalte posibilități legale ce se pot dispune împotriva învinuitului sau inculpatului.
Sistemul garanțiilor pentru aplicarea corectă a măsurilor preventive se sprijină, înainte de toate, pe dispozițiile art. 23 din Constituția României, ceea ce conferă acestor garanții un caracter constituțional, făcând imposibilă înlăturarea sau restrângerea lor printr-o lege organică sau ordinară. Alte garanții rezultă din art. 5 Cod de procedură penală, care prevede că: „În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reținută, arestată sau privată de libertate în alt mod și nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertății decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege” și alte dispoziții ale Codului de procedură penală, cu modificările cunoscute prin legi și ordonanțe de guvern.
Reglementările noastre interne, așa cum au fost completate și modificate, au fost puse de acord cu unele standarde fixate, în acest domeniu, prin diverse documente internaționale. Dintre acestea, prezintă o deosebită relevanță Convenția europeană a drepturilor omului, ce stă la baza reglementărilor măsurilor preventive din legislațiile procesual – penale europene. Art. 5 al menționate Convenții stipulează principiul general că „nimeni nu poate fi privat de libertate”, dar înscrie și unele excepții de la acest principiu printre care și arestarea preventivă.
Sunt relevante, pentru aspectul în discuție, următoarele dispoziții ale Convenției și anume:
– privarea de libertate nu poate fi dispusă, în principiu, decât de un magistrat;
– privațiunea de libertate urmează să asigure ajungerea în fața organului competent a infractorului, pentru tragerea acestuia la răspundere penală;
– privațiunea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în legislația fiecărui stat;
– privațiunea de libertate să fie limitată în timp, în așa fel încât până la soluționarea definitivă a cauzelor penale măsurile de prevenție să aibă o durată cât mai scurtă;
– privațiunea de libertate să poată fi înlocuită, în anumite condiții legale, cu alte măsuri procesuale care să garanteze buna desfășurare a cauzei penale fără menținerea stării de arest, inculpatul putând fi eliberat (în condițiuni de control judiciar, pe cauțiune);
– privațiunea de libertate să poată fi contestată de cel arestat în fața judecătorului, cei interesați având la îndemână posibilitatea folosirii unor căi de atac.
Deoarece prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilității persoanei, legiuitorul a instituit garanții procesuale temeinice, care impun respectarea strictă a dispozițiilor legale ce permit luarea acestor măsuri procesuale.
Pentru a se putea lua măsurile preventive trebuie îndeplinite următoarele condiții legale:
− să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
− pentru infracțiunea săvârșită, legea să prevadă pedeapsa detenției pe viață sau a închisorii. Condiția nu se consideră realizată în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa amenzii (art. 136 alin. 6);
− să existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 lit. a)-f), și anume:
inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei;
a1) inculpatul, cu rea-credință, a încălcat măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori obligațiile care îi revin pe durata acestor măsuri;
b) există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă;
c) există date că inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni;
d) inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune;
e) există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
f) inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică;
Deși condițiile sunt comune pentru măsurile preventive ale reținerii și arestării preventive, totuși ele se diferențiază în raport de măsura preventivă ce urmează a fi luată. Astfel, reținerea poate fi dispusă în oricare din aceste cazuri , indiferent de mărimea pedepsei cu închisoarea , în timp ce în cazurile prevăzute la lit. a)-e), măsura arestării inculpatului poate fi luată cu îndeplinirea unei noi condiții, și anume ca pedeapsa prevăzută de lege să fie detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 4 ani.
Referitor la obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, cazurile prevăzute în cuprinsul art. 148 nu prezintă nicio relevanță.
Măsurile preventive pot fi luate prin următoarele acte procesuale:
ordonanța organului de cercetare penală;
ordonanța sau rechizitoriul procurorului;
hotărârea instanței de judecată (încheiere, sentință sau decizie).
Indiferent de denumirea actului prin care s-a dispus luarea măsurii preventive, conform art. 137,Cod Procedură Penală, acesta trebuie să cuprindă:
a) fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării;
b) textul de lege în care aceasta se încadrează;
c) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită.
În cazul reținerii și arestării, actul trebuie să mai cuprindă:
a) temeiurile concrete ce au determinat luarea măsurii;
b) cazul prevăzut în art. 148.
Pentru a garanta libertatea persoanei, măsurile preventive se pot lua de către procurer sau de către instanța de judecată. Organele de cercetare penală pot lua doar măsura reținerii pe cel mult 24 de ore. Astfel, procurorul poate dispune reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea sau pe cea de a nu părăsi țara, în timpul urmăririi penale, în timp ce instanța, pe lângă aceste ultime două măsuri, poate dispune și arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza judecății (art. 136 alin. 3-5 ).
Măsura preventivă luată se poate înlocui cu altă măsură preventivă fie mai ușoară sau mai gra când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acesteia.
Atunci când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere.Revocarea măsurii preventive implică repunerea învinuitului sau inculpatului în starea de drept inițială spre deosebire de înlocuire când rămâne supus unei noi constrângeri.
CAPITOLUL 2: MĂSURILE PREVENTIVE POTRIVIT REGLEMENTĂRILOR ACTUALE
Secțiunea 2.1. Reținerea
2.1.1. Noțiunea si cadrul legal
Reținerea este o măsură privativă de libertate de scurtă durată, dar foarte utilă în stadiul inițial al procesului penal, ceea ce justifică folosirea ei numai în faza urmăririi penale și deci, numai față de învinuit.
Reținerea este cea mai ușoară dintre măsurile preventive având în vedere durata scurtă a acesteia. Ea constă în izolarea învinuitului în anumite locuri speciale și interdicția de a le părăsi pe o durată de cel mult 24 de ore. Sub aspectul duratei, actuala reglementare a reținerii se deosebește de reglementarea existentă în Codul de procedură penală anterior, care oferea posibilitatea ca procurorul să prelungească reținerea de 24 de ore până la 5 zile.
Rațiunea instituirii măsurii menționate a fost determinată de necesitatea izolării imediate a acelui care a comis o infracțiune în vederea împiedicării dispariției sale și asigurării bunei desfășurări a procesului penal.
Ca măsură privativă de libertate reținerea se ia, de regulă, la începutul urmăririi penale, când identitatea sau domiciliul învinuitului nu este cunoscut, ori când acesta a încercat să fugă, să se ascundă sau să distrugă urmele infracțiunii.
Pornind de la constatarea că privarea de libertate este comună atât reținerii cât și arestării preventive, în literatura de specialitate reținerea a fost considerată „sora mai mică a arestării preventive”. Reținerea se aseamănă , în unele privințe, dar se deosebește, în altele, de anumite activități cunoscute în cursul procesului penal, cum ar fi prinderea sau capturarea infractorilor, reținerea persoanei de către poliție pentru verificarea identității sau pentru executarea unui mandat de aducere; interdicția de a se îndepărta din sala de judecată până la terminarea cercetării judecătorești.
Potrivit prevederilor art. 143 Cod de procedură penală, măsura reținerii poate fi luată de organul de cercetare penală față de învinuit, dacă sunt probe sai indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Organul de cercetare penală este obligat să-l încunoștiințeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reținerii.
Organul de cercetare penală va aduce la cunoștința învinuitului că are dreptul să-și angajeze un apărător. De asemenea, i se aduce la cunoștință că are dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Acest drept a fost numit dreptul la tăcere și a stârnit un viu interes în literatura juridică de specialitate de la noi.
Măsura reținerii poate fi luată și de procuror, în condițiile alin. 1 și 11, caz în care este încunoștiințat conducătorul parchetului din care face parte.
Măsura reținerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoare prevăzute de lege pentru fapta săvârșită.
Pentru o interpretare uniformă a legii s-au făcut precizări în dispozițiile art. 143 alin. ultim, în sensul că sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta.
Potrivit prevederilor art. 144 Cod de procedură penală, măsura reținerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reținerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliției, prevăzută în art. 31 alin. 2 lit. b) din Legea 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române.
În ordonanța prin care s-a dispus reținerea trebuie să se mențoineze ziua și ora la care reținerea a început, iar în ordonanța de punere în libertate, ziua și ora la care reținerea a încetat.
Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reținerea învinuitului, odată cu încunoștiințarea la care se referă art. 143 alin. 1, un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează înăuntrul termenului prevăzut la alin. 1, potrivit art. 146.
Când măsura reținerii este luată de procuror, dacă acesta consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reținerii, potrivit art. 146.
Cât privește instanța de judecată, acesta nu va putea lua măsura reținerii întrucât, cum arătam, acesta se ia numai față de învinuit (iar persoana trimisă în judecată are calitatea de inculpat). În cazul infracțiunilor de audiență săvârșite în cursul ședinței de judecată instanța poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar președintele emite un mandat de arestare a acestuia (art. 299 alin 1 și 2) Cod de procedură penală.
Unele precizări se impun și în legătură cu actele și măsurile procedurale prin care poate fi luată măsura preventivă a reținerii. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 144 alin 2 Cod de procedură penală, măsura reținerii se dispune de către organele de cercetare penală prin ordonanță.
În vederea creării posibilității de verificare a respectării legii în această materie Codul de procedură penală descrie, în art. 137, conținutul actului prin care se ia măsura preventivă, aplicabile, deci și reținerii. Potrivit articolului menționat actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate: fapta care face obiectul învinuirii, textul de lege în care acesta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită și temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive. La aceste mențiuni generale trebuie să adăugăm mențiunile speciale cerute de art. 144 alin. 2 Cod de procedură penală, și care vizează ziua și ora la care reținerea a început. Nu trebuie, de asemenea, pierdute din vedere mențiunile pe care trebuie să le cuprindă, în general o ordonanță și anume: data și locul întocmirii, numele, prenumele, calitatea și semnătura celui care o întocmește.
Calculul duratei reținerii se face potrivit dispozițiilor art. 188, ora la care începe reținerea și ora la care încetează intrând în durata acestei măsuri procesuale.
Indicarea tuturor mențiunilor pe care trebuie să le cuprindă ordonanța va da posibilitatea verificării respectării legalității în această materie.
2.2.2. Condițiile reținerii
Într-o reglementare diferită sau asemănătoare din punct de vedere al conținutului, duratei sau modalității de executare, reținerea este cunoscută de toate legislațiile procesuale penale moderne și este supusă unor condiții privind durata și procedura acestei măsuri.
Cât privește legea de procedură penală română, aceasta fixează anumite condiții ce urmează a fi îndeplinite cumulativ, pentru a fi luată măsura reținerii, prin art. 143 alin. 1 și 2 Cod de procedură penală.
În lumina acestor dispoziții, reținerea nu poate fi dispusă decât în faza de urmărire penală, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții (art. 143 alin.1 și 4): a) să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
b) pentru fapta săvârșită, legea să prevadă o pedeapsă; condiția este îndeplinită și în cazul în care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii cu amenda;
c) să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 ori infracțiunea să fie flagrantă, oricare ar fi limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită.
Prin urmare, în ipoteza inexistenței vreuneia din situațiile expuse în art. 148 sau a infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală nu poate dispune o asemenea măsură preventivă.
Cu întrunirea condițiilor menționate mai sus față de persoana în cauză, se poate lua neîndoielnic măsura preventivă a reținerii. Problema care a declanșat unele discuții în literatura de specialitate privește organul juridic care poate lua această măsură.
Referitor la organul competent, reținerea poate fi dispusă atât de organul de cercetare penală, cât și de către procuror.
2.2.3. Durata reținerii
Sub aspectul duratei, actuala reglementare a reținerii se deosebește de reglementarea existentă în Codul de procedură penală anterior, care oferea posibilitatea ca procurorul să prelungească reținerea de 24 de ore până la 5 zile.
Actualul Cod de procedură penală nu mai prevede o asemenea posibilitate, aducând un element de noutate. Potrivit art. 144 alin 3 Cod de procedură penală, dacă în timpul reținerii se întrevede necesitatea privării de libertate în continuare, prin depășirea termenului legal de 24 de ore, se dispune înlocuirea reținerii cu o altă măsură preventivă mai gravă. În acest caz, organul de cercetare penală înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reținerea învinuitului, odată cu încunoștințarea despre măsura luată, și un referat motivat în ceea ce privește necesitatea arestării preventive.
Dacă procurorul apreciază că sunt întrunite condițiile legale pentru luarea măsurii, înlăuntrul celor 24 de ore îl audiază pe învinuit asistat de apărător, din oficiu sau ales, și propune instanței luarea măsurii. Dispoziții speciale privind măsura reținerii sunt cuprinse în art. 72 alin. (2) din Constituția României, unde se specifică faptul că deputatul sau senatorul nu poate fi reținut fără încuviințarea Camerei din care face parte și numai după ascultarea sa. Însă, în caz de infracțiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reținut. Ministerul Justiției va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, ea va dispune imediat revocarea acestei măsuri (art. 72 alin.3).
Constituția României înscrie printre garanțiile libertății persoanei în procesul penal și regula potrivit căreia „Reținerea nu poate depăși 24 de ore” fără a face vreo mențiune expresă în legătură cu organul judiciar ce poate lua o asemenea măsură. În dezvoltarea principiului constituțional menționat, Codul de procedură penală, prin art. 143 alin. 1, precizează că „măsura reținerii poate fi luată de organul de cercetare penală, față de învinuit”. Organele de cercetare penală ce pot lua măsura reținerii sunt cele prevăzute de art. 207 Cod de procedură penală (care se referă la componența organelor de cercetare ale poliției) și art. 208 Cod de procedură penală (care se referă la competența organelor de cercetare penală speciale).
Sectiunea 2.2. Obligarea de a nu părăsi localitatea
2.2.1. Noțiunea și sediul reglementării
Ca măsură preventivă, restrictivă de libertate, obligarea de a nu părăsi localitatea este mai nouă în legislația noastră fiind reglementată pentru prima oară în Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969. Acest cod a instituit o măsură prin care făptuitorul nu este privat de libertate, impunându-i-se numai restricții privitoare la posibilitățile de mișcare. Măsura nu are, deci, un caracter tradițional în dreptul românesc, iar în practica din acest domeniu se întâlnește destul de rar. Conținutul acestei măsuri este fixat de art. 145 Cod de procedură penală, care prevede că „măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi localitatea în care locuiește fără încuviințarea organului care a dispus această măsură” și numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 143 alin. 1 Cod de procedură penală.
Legiuitorul român a instituit o asemenea măsură de prevenție pentru a acoperi situațiile în care privațiunea de libertate nu se impune, dar făptuitorul nu poate fi lăsat nici într-o deplină libertate, fără restricții și fără garanții pentru împiedicarea sustragerii lui de la urmărire sau judecată.
Împrejurări cum ar fi starea de sănătate, necesitatea prezenței la locul de muncă sau evitarea întreruperii studiilor, sunt cazuri care pot justifica luarea unei măsuri neprivative de libertate, cum este cea pe care o analizăm.
Legea română de procedură penală nu enumeră situațiile în care măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi luată, ci lasă la latitudinea organelor judiciare penale stabilirea unei asemenea situații în fiecare cauză în parte. Totuși, pentru a evita arbitrariul și abuzurile, legea precizează anumite condiții în care măsura poate fi luată de către procurori sau de către instanța de judecată.
2.2.2. Conținutul măsurii
Potrivit art. 145 alin. 1 raportat la art. 143 alin. 3 și art. 136 alin. 1 Cod de procedură penală, obligația de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții:
– dacă sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
– pentru fapta săvârșită legea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii.
Desigur, problema îndeplinirii acestei condiții se va pune numai în măsura în care a început urmărirea penală de către organul de cercetare penală sau procuror (când făptuitorul devine învinuit) sau a fost sesizată instanța de judecată ( când măsura se ia de către acest organ judiciar).
Din redactarea art. 145 alin.1, care trimite la art. 143 alin 1 Cod de procedură penală, rezultă ca legiuitorul a prevăzut condiția existenței unor probe sau indicii temeinice că a fost săvârșită fapta penală, numai atunci când măsura se ia în cursul urmăririi penale. În această fază a procesului penal măsura se ia pe cale de ordonanță de către procuror.
Această măsură poate fi luată de procuror, în cursul urmăririi penale, prin ordonanță, sau de instanța de judecată, în cursul judecății, prin încheiere.
Neîndoielnic și pentru faza de judecată sunt necesare probe în vederea luării măsurii, pentru că restrângerea libertății unei persoane este o atingere gravă adusă unui drept constituțional care nu poate fi concepută în absența unor probe sau indicii temeinice de vinovăție, indiferent de faza procesuală în care acesta intervine. Legiuitorul nu a mai prevăzut expres o asemenea condiție, pentru că se apreciază că atunci când o cauză a ajuns la instanța de judecată înseamnă că există probe în acest sens.
O problemă ce a declanșat unele controverse, în doctrină și practică, se referă la condiționarea obligării de a nu părăsi localitatea și de prezența vreunuia dintre cazurile indicate de art. 148 Cod de procedură penală. Articolul 145 care reglementează conținutul măsurilor face trimiterea numai la alin 1 al art. 143, în care se precizează condițiile reținerii fără nici o referire la art. 148 Cod de procedură penală. Pentru măsura reținerii condiția existenței vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 148 este expres prevăzută în art. 143 alin. 2, mențiune pe care nu o constatăm si în privința obligației de a nu părăsi localitatea.
Concluzia ce se poate desprinde, susținută, de altfel, de majoritatea autorilor este aceea că pentru această măsură preventivă nu este necesar să existe unul din cazurile prevăzute de art. 148, fiind suficiente cele două condiții: existența unor probe sau indicii temeinice că făptuitorul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și pedepsirea cu detenție pe viață sau cu închisoare a faptei penale săvârșite (art. 136 alin. 1).
În acord cu opinia majoritară apreciem că măsura obligării de a nu părăsi localitatea fiind restrictivă iar nu privativă de libertate, nu se impune existența vreunui caz din cele prevăzute de art. 148 Cod de procedură penală. Dacă ar fi fost o omisiune a legiuitorului acesta ar fi sesizat-o între timp, aducând completările necesare, în cadrul numeroaselor modificări și completări pe care Codul de procedură penală le-a suportat.
Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea poate fi luată în tot cursul procesului penal, atât în faza urmăririi penale, de către procuror, cât și în faza judecății, de către instanțele de judecată. Organele de cercetare penală nu pot lua această măsură, întrucât art. 145 alin. 1 prevede expres că : „îndatorirea de a nu părăsi localitatea poate fi impusă numai de către procuror sau de către instanța de judecată”.
În cursul urmăririi penale măsura se ia pe cale de ordonanță, de către procurorul care efectuează acte de urmărire penale în cauzele pe care le supraveghează (art. 209 alin. 2 ) sau efectuează obligatoriu urmărirea penală în cazul infracțiunilor indicate de art. 209 alin. 3 Cod de procedură penală; din conținutul art. 209 Cod de procedură penală nu rezultă că ordonanța procurorului de a nu părăsi localitatea ar fi supusă confirmării prim-procurorului unității sau organului ierarhic superior (ca în cazul arestării preventive – art. 209 alin. 5).
Pentru apărarea garanțiilor privind libertatea persoanei n-ar fi lipsit de utilitate ca legiuitorul să supună această măsură confirmării de către prim-procurorul parchetului sau cel ierarhic superior.
Procurorul poate lua măsura obligării de a nu părăsi localitatea și atunci când înlocuiește o măsură preventivă mai severă cu una blândă. În practica Curții de Apel Constanța, de exemplu, după revocarea măsurii arestării preventive, procurorul a înlocuit prin ordonanță obligarea inculpaților de a nu părăsi localitatea pe timp de 30 de zile.
Unele precizări se impun în legătură cu luarea acestei măsuri în cazurile în care urmărirea penală este efectuată de către organul de cercetare penală. Cum arătam mai sus, organul de cercetare penală nu poate lua direct această măsură, dar în baza art. 138 Cod de procedură penală poate întocmi un referat motivat pe care îl înaintează procurorului care supraveghează cauza. Referatul prin care procurorul este sesizat trebuie să cuprindă fapta săvârșită și încadrarea sa juridică, precum și temeiurile concrete care au determinat propunerea. Art. 138 alin. 1 cod de procedură penal obligă procurorul de a examina dosarul cauzei; obligarea procurorului la examinarea dosarului este o garanție în plus a temeiniciei măsurilor ce urmează a fi luate. Pentru a asigura condițiile examinării dosarului, acesta trebuie înaintat procurorului odată cu referatul prin care se solicită luarea măsurii. Dacă din anumite cauze înaintarea dosarului nu este posibilă, procurorul trebuie să-l examineze la sediul organului de cercetare penală.
După examinarea dosarului cauzei, procurorul este obligat să se pronunțe cu privire la propunere în termen de 24 de ore (art. 138 alin 2). Acest termen este de recomandare, astfel încât nerespectarea sa atrage doar sancțiuni disciplinare pentru procuror. Durata scurtă a acestui termen este justificată de necesitatea asigurării rapide a bunei desfășurări a procesului penal, trecerea timpului putând compromite activitățile procedurale. Cât privește calculul acestui termen procedural, aplicabile sunt dispozițiile art. 186 care prevede că nu se ia în calcul ora când acesta începe și se sfârșește (se calculează, deci pe ore libere).
În cursul judecății măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi luată de către instanța de judecată în baza art. 145 alin. 1 Cod de procedură penală. Articolul menționat nu se referă și la actul procedural prin care instanța aduce la îndeplinire această posibilitate. De aceea, dispoziția menționată trebuie coroborată cu art. 302 alin. 2 Cod de procedură penală, care prevede că „instanța de judecată se pronunță asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecății prin încheiere motivată”. Încheierea trebuie să cuprindă datele prevăzute de art. 305 alin 1 lit. a – i Cod de procedură penală pentru orice încheiere de ședință. În plus, încheierea prin care se dispune luarea măsurii preventive a obligării de a părăsi localitatea trebuie să cuprindă și pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită precum și temeiurile concrete care au determinat luarea acesteia.
Întrucât nu se referă la fondul cauzei, ci la un raport procesual adiacent, încheierea
la care ne-am referit poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile de la pronunțare pentru cei prezenți sau de la comunicare pentru cei lipsă; deși legea nu prevede, atât ordonanța procurorului cât și încheierea instanței prin care se ia măsura de a nu părăsi localitatea, trebuie să se comunice organelor de poliție care au obligația să verifice modul în care se respectă măsura stabilită și să sesizeze în caz de nesocotire a ei, organul judiciar care a dispus măsura.
În privința duratei măsurii preventive de a nu părăsi localitatea trebuie avute în vedere dispozițiile art. 145 alin.2 Cod de procedură penală, potrivit cărora, dacă măsura se stabilește în cursul urmăririi penale, ea nu poate depăși 30 de zile, ceea ce înseamnă că durata poate fi mai mică de 30 de zile.
Conform unei opinii , prelungirea perioadei inițiale de 30 de zile se dispune de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.Se poate face recurs de către învinuit sau inculpat sau de procuror.Durata maximă este un an, exceptând pedeapsa cu detenția pe viață sau închisoarea de 10 ani sau mai mare, când este de 2 ani.
Art. 145 Cod de procedură penală mai prevede că măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate și numai motivat. Prelungirea se dispune de instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile.
Durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de un an. În mod excepțional, când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani (art. 145 alin. 2).
Conținutul măsurii analizate constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea în care locuiește fără aprobarea organului judiciar care a dispus-o. Deci potrivit legislației noastre, măsura obligării de a nu părăsi localitatea privește o singură limitare, în ideea ocrotirii libertății persoanei și limitării acesteia numai la cazurile în care se impune în mod necesar. Prin noțiunea de localitate în care trăiește trebuie înțeleasă localitatea în care învinuitul sau inculpatul își are reședința sau domiciliul legal.
Procurorul sau instanța de judecată pot încuviința ca învinuitul sau inculpatul să părăsească localitatea în anumite perioade pentru a se deplasa la locul de muncă ori pentru a rezolva probleme personale.
De asemenea, dacă după luarea măsurii intervin asemenea situații care ar reclama prezența învinuitului sau inculpatului în altă localitate, procurorul la propunerea organelor de cercetare penală sau din oficiu, ori instanța de judecată pot încuviința părăsirea localității stabile, numai dacă apreciază că desfășurarea procesului nu va fi negativ influențată.
În cazul în care obligația impusă învinuitului sau inculpatului, prin această măsură, este nesocotită, se poate lua împotriva acestora alte măsuri preventive, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru instituirea acestora. Formularea alin. 3 din art. 145 Cod de procedură penală care reglementează conținutul măsurii pe care o analizăm, a determinat în literatură și practică puncte de vedere diferite. Pornind chiar de la conținutul textului unii autori au argumentat că măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi înlocuită cu oricare altă măsură privativă de libertate (atât reținere cât și arestare preventivă). După alți autori în caz de înlocuire a acestei măsuri nu s-ar justifica decât măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului. Considerăm întemeiat acest ultim punct de vedere, întrucât în caz de nesocotire a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, nu se poate ajunge la o simplă înlocuire a acesteia. În ideea de a-l sancționa pe cel supus măsurii trebuie aplicată o măsură mai severă și aceasta nu poate fi decât arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului.
Referirea la art. 145 alin. 3 Cod de procedură penală la una din celelalte măsuri poate fi interpretată în sensul că se poate lua fie măsura arestării învinuitului, fie cea a inculpatului.
Secțiunea 2.3. Obligarea de a nu părăsi țara
2.3.1. Definiția și conținutul măsurii
„Măsura obligării de a nu părăsi țara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus-o”.
Ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 281/2003, în cadrul măsurilor de prevenție, s-a introdus o nouă măsură restrictivă de libertate și anume obligarea de a nu părăsi țara, ce constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanța de judecată în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.
Pentru a se asigura respectarea acestei măsuri, copia ordonanței procurorului sau, după caz, a încheierii instanței, rămasă definitivă, se comunică învinuitului sau inculpatului și Secției de Poliție în a cărei rază teritorială locuiește acesta, organelor competente să elibereze pașaportul, precum și organelor de frontieră.
Organele în drept refuză eliberarea pașaportului sau, după caz, ridică provizoriu pașaportul pe durata măsurii
2.3.2. Condițiile în care poate fi dispusă măsura
Potrivit art. 1451 alin. 2 Cod de procedură penală, condițiile și procedura de luare a cestei măsuri sunt cele prevăzute de art. 145 pentru obligarea de a nu părăsi localitatea, care se aplică in mod corespunzător.
Cum regimul juridic al acestei măsuri este identic cu cel al obligării de a nu părăsi localitatea, condițiile necesare pentru luarea măsurii sunt aceleași în ceea ce privește existența probelor sau indiciilor temeinice de săvârșire a unei fapte prevăzute de legea penală, cât și necesitatea pedepsei, indiferent de formă și limite, pentru infracțiunea comisă.
Sub aspectul organelor judiciare ce pot dispune măsura preventivă, acestea sunt procuror sau judecător – în faza de urmărire penală, instanță – în faza de judecată.
Secțiunea 2.4. Arestarea preventivă
2.4.1. Arestarea învinuitului
§ 1. Noțiuni preliminare
Articolul 229 arată că învinuitul este persoana față de care se efectuează urmărirea penală cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa.
Arestarea preventivă este o măsură preventivă privativă de libertate, prin care organul judiciar competent dispune deținerea învinuitului (sau inculpatului) pe durata și în condițiile prevăzute de lege, în locuri special destinate acestui scop, în interesul urmăririi penale sau al judecății.
Arestarea preventivă este cea mai gravă dintre măsurile preventive prevăzute de Codul de procedură penală, a cărei aplicare asigură normala desfășurare a procesului penal în vederea realizării scopului acestuia.
Ea constă în „lipsirea de libertate a unei persoane, cu caracter provizoriu și în condițiile determinate de lege, înainte de soluționarea definitivă a cauzei penale pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei”.
Ca măsură preventivă, arestarea a existat din cele mai vechi timpuri ca o necesitate pentru împiedicarea sustragerii de la procesul penal a făptuitorului, asigurarea dovezilor și a ordinii sociale și juridice. Ea se menține și în prezent în toate legislațiile moderne, chiar dacă în privința legitimității ei părerile exprimate nu concordă întotdeauna.
Având în vedere gravitatea acestei măsuri în dreptul procesual român arestarea preventivă este însoțită de unele garanții. În art. 5 Cod de procedură penală se prevede expres că: „În tot cuprinsul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reținută sau arestată și nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertății decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege”. Aceste dispoziții reflectă, de altfel, principiul constituțional potrivit căruia „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”, arestarea putându-se face numai în temeiul unui mandat emis de magistrat pe o durată de cel mult 30 de zile.
În cazurile anume prevăzute de lege măsura arestării preventive se justifică prin aceea că facilitează atingerea scopului procesului penal și implicit înfăptuirea justiției penale. Necesitatea procesului penal pot impune ca, după epuizarea celor 24 de ore afectate reținerii sau când are loc încălcarea obligației de a nu părăsi localitatea, făptuitorul să fie arestat preventiv.
Arestul preventiv este o măsură care, spre deosebire de oricare alta, trebuie în mod necesar să preceadă cercetarea infracțiunii; dar acest caracter distinctiv nu înlătură altul esențial, anume că singură legea trebuie să determine cazurile în care se cuvine ca un om să fie arestat.
§ 2. Durata și condițiile necesare luării măsurii arestării învinuitului
Introducerea în Codul de procedură penală a măsurii arestării învinuitului a fost impusă de necesități practice întrucât există situații când, față de complexitatea unor cauze și de gravitatea faptelor imputate, organele de urmărire penală nu au posibilitatea de a efectua în termen de 24 de ore – cât durează măsura reținerii – toate actele necesare pentru strângerea datelor în temeiul cărora ar putea propune punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva învinuitului. În astfel de situații este necesar ca, după expirarea reținerii, învinuitul să fie privat de libertate încă o perioadă de timp pentru a da posibilitatea organului de urmărire penală să strângă toate dovezile pentru aflarea adevărului.
Conform art. 146 Cod de procedură penală, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și există probe din care rezultă vreunul din cazurile prevăzute în art. 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, numai după ascultarea acestuia în prezența apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii preventive a învinuitului, președintelui instanței sau judecătorului delegat de acesta.
Dosarul se prezintă președintelui instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond sau al instanței corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de detenție ori judecătorului delegat de președintele instanței.
La prezentarea dosarului de către procuror, președintele instanței sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua și ora de soluționare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de reținere, în cazul în care învinuitul este reținut. Ziua și ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât și procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezența în fața judecătorului a învinuitului reținut.
După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată.
Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în alin. 1, judecătorul dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului, arătând în concret temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive și fixând durata acesteia, care nu poate depăși 10 zile.
Totodată, judecătorul, admițând propunerea, emite, de urgență, mandatul de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod corespunzător mențiunile arătate în art. 151 alin. 3 lit. a)-c), e) și j), precum și numele și prenumele învinuitului și durata pentru care este dispusă arestarea preventivă a acestuia.
Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți și de la comunicare, pentru cei absenți.
Dacă arestarea învinuitului se face la instanța de judecată, trebuie făcută încă de la început precizarea că măsura arestării învinuitului în cursul judecății vizează o persoană împotriva căreia nu s-a desfășurat urmărirea penală, deoarece persoana care este trimisă în judecată (pe baza unor cercetări efectuate) devine inculpat și deci, nu mai putem vorbi de arestarea învinuitului ci a inculpatului.
De aceea, măsura arestării învinuitului de către instanță are o frecvență mică în practică, intervenind numai în cazurile expres prevăzute în partea specială a Codului de procedură penală (titlul II – care reglementează judecata).
În cursul judecății o persoană poate dobândi calitatea de învinuit și ca urmare împotriva sa se poate lua măsura arestării preventive, în următoarele situații:
a. în cazul infracțiunilor de audiență;
b. în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane
Măsura arestării preventive a învinuitului se ia în faza de urmărire penală și în cea a judecății prin încheiere, în cazul infracțiunilor de audiență și prin sentință de dezinvestire când se trimite cauza la procuror (art. 337 și 338 Cod de procedură penală).
Hotărârea instanței, ca act de decizie al organelor judiciare, este însă consemnată în actul procedural numit: „încheierea de ședință”. În condițiile art.338, măsura arestării preventive a învinuitului poate fi dispusă și prin sentința de dezinvestire, sentință prin care trimite cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale. Încheierea trebuie să conțină temeiurile concrete de fapt și de drept care au justificat luarea măsurii, în vederea asigurării posibilității de control a temeiurilor și legalității acesteia, în caz de plângere sau recurs.
Atunci când într-o cauză sunt mai mulți învinuiți, arestarea lor se dispune printr-o singură încheiere, deși în practică, în mod frecvent se întocmește câte o încheiere pentru fiecare învinuit.
Actul procedural prin care se aduce la îndeplinire încheierea de arestare preventivă a învinuitului este mandatul de arestare, care trebuie să cuprindă : numele și prenumele învinuitului, durata arestării și unele mențiuni impuse de art. 151 Cod de procedură penală. Potrivit acestui ultim articol, mandatul de arestare va menționa: instanța care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului; data și locul emiterii; numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare; arătarea faptei ce formează obiectul învinuirii; semnătura președintelui completului de judecată.
Durata arestării preventive a învinuitului nu poate depăși 10 zile și se calculează potrivit art. 188 Cod de procedură penală (ora sau ziua de la care începe și la care se sfârșește termenul intră în durata acestuia). Deci, momentul începerii curgerii termenului este cel al privării efective de libertate a învinuitului. De obicei, arestarea preventivă a învinuitului se dispune în prezența sa, fiind o continuare, cel mai adesea, a stării de reținere. În cazul acesta identificarea momentului începerii curgerii termenului de arestare preventivă nu prezintă dificultăți, el fiind cel al arestării efective (a executării mandatului de arestare) sau al expirării duratei reținerii.
Problema se complică însă a atunci când arestarea preventivă a învinuitului are loc fără o reținere prealabilă. În doctrina juridică se apreciază că în acest caz momentul începerii curgerii termenului este cel al privării efective de libertate a învinuitului, adică din momentul în care i se interzice mișcarea și deplasarea liberă.
2.4.2. Arestarea inculpatului
§ 1 Noțiuni generale
În raport cu prevederile art.23 din Codul de procedură penală, persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală se numește inculpat.
Arestarea inculpatului este cea de-a doua modalitate de arestare preventivă, cunoscută în legislația noastră procesual penală. Potrivit art. 23 din Codul de procedură penală, inculpatul este acea persoană împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală. Prin durata ei, măsura arestării inculpatului este cea mai gravă dintre măsurile de prevenție privative de libertate, având caracter de „excepție”.
Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și numai în vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 lit. a)-i).
Potrivit prevederilor art. 149 Cod de procedură penală, durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condițiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul în care arestarea a fost dispusă în lipsa acestuia, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare.
Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Durata arestării se calculează potrivit dispozițiilor alineatului precedent.
§ 2. Condițiile ce trebuie îndeplinite pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului
Pentru a dispune această măsură procesuală, se cer a fi îndeplinite condițiile comune arestării preventive, la care se adaugă unele condiții specifice. În doctrina juridică sunt propuse și alte condiții cum ar fi cele privind punerea în mișcare a acțiunii penale sau gravitatea pedepsei materializată într-un minim de pedeapsă prevăzut de legea penală.
Condițiile cumulative necesare luării măsurii arestării preventive a inculpatului sunt:
– să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
– să fie pusă în mișcare acțiunea penală
– să existe unul din cazurile prevăzute în art.148 Cod procedură penală
– în situațiile prevăzute de art.148 lit.a)-e) Cod proc.pen., măsura poate fi luată numai dacă pedeapsa închisorii este mai mare de 4 ani
– inculpatul să fie ascultat de instanța de judecată, înainte de a se dispune luarea măsurii.Cu titlu de excepție, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi dispusă fără ascultarea acestuia când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori există probe din care rezultă că el se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată; în ipoteza în care mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins sau s-a prezentat(art.150 alin.2)
– privarea de libertate a inculpatului să fie necesară pentru buna desfășurare a procesului penal
§ 3. Organele judiciare penale care pot dispune luarea măsurii arestării inculpatului și actele procesuale și procedurale care concură la luarea măsurii.
Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă numai de către judecător, indiferent de faza în care se află procesul penal (urmărire penală sau judecată). Instanța de judecată, în faza de judecată, dispune măsura arestării preventive printr-o hotărâre judecătorească (încheiere, sentință, decizie)
Arestarea în cursul urmăririi penale
La sesizarea organelor de cercetare penală sau din oficiu, procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de art.143 Cod procedură penală și există vreunul din cazurile reglementate la art.148 Cod procedură penală și consideră că este în interesul urmăririi penale arestarea inculpatului, după ce îl audiază în prezența apărătorului, înaintează dosarul cauzei cu propunerea motivată de luare a acestei măsuri, președintelui instanței sau judecătorului delegat de acesta.
Dosarul se prezintă președintelui instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond sau al instanței corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de detenție, ori judecătorului delegat de președintele instanței.
Cu ocazia prezentării dosarului de către procuror, președintele instanței sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua și ora de soluționare a propunerii de arestare preventivă a învinuitului devenit inculpat sau, dacă acesta este reținut, până la expirarea celor 24 de ore de reținere. Ziua și ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât și procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezența în fața judecătorului a inculpatului arestat sau reținut.
Propunerea de arestare preventivă se soluționează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii. Inculpatul va fi adus în fața judecătorului și va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul se află în stare de reținere sau de arestare, potrivit art. 146 și din cauza sănătății oro din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa inculpatului, în prezența apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a formula concluzii.
Participarea procurorului este obligatorie.
Judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă prin încheiere motivată. În cazul în care sunt întrunite condițiile prevăzute de alin. 1, judecătorul dispune prin încheiere arestarea preventivă a inculpatului, arătând temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive și fixând durata acesteia, care nu poate depăși 30 de zile. După întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul emite de îndată mandat de arestare.
Arestarea inculpatului nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a fost anterior reținut sau arestat. Arestarea preventivă a inculpatului se dispune înainte de expirarea duratei arestării învinuitului. Dispozițiile art. 146 alin. 10 și art. 152 alin.1 Cod de procedură penală se aplică în mod corespunzător.
Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă. Dispozițiile alineatelor precedente se aplică și în cazul în care procurorul pune în mișcare acțiunea penală înainte de expirarea duratei mandatului de arestare a învinuitului. Mandatul de arestare a învinuitului încetează de la data emiterii mandatului de arestare a inculpatului. Măsura arestării inculpatului poate fi luată potrivit prevederilor art. 150 Cod de procedură penală, numai după ascultarea acestuia de către procuror și judecător, afară de cazul când el este dispărut, se află în străinătate, ori se sustrage de la urmărire ori de la judecată, ori se află în una din situațiile prevăzute de art. 1491 alin. 6. În cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărirea penală ori de la judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea lui, el va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat.
Arestarea în cursul judecății
În cursul judecății, arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art.143 Cod procedură penală și există vreunul din cazurile prevăzute de art.148 Cod procedură penală „ Încheierea poate fi atacată separat cu recurs, în 24 ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare”(art.160 alin.4 Cod procedură penală)
Potrivit prevederilor art. 160a Cod de procedură penală, arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul judecății prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 148 Cod de procedură penală. Încheierea poate fi atacată separat cu recurs. Termenul de recurs este de 24 de ore și curge de la pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare.
Dispozițiile art. 151 se aplică și în cazul arestării inculpatului în cursul judecății. Față de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeași cauză în cursul urmăririi penale sau al judecății, se poate dispune din nou această măsură dacă au intervenit elemente noi care fac necesară privarea de libertate. În cursul judecății, instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive.
Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată menținerea arestării preventive. Încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160a alin. 2, aplicându-se în mod corespunzător.
Așa cum rezultă din cele prezentate mai sus, arestarea preventivă a inculpatului se dispune de către instanța de judecată prin hotărâre care poate fi: încheiere,sentință sau decizie.
Actul procesual prin care se dispune arestarea preventivă a inculpatului trebuie să cuprindă date referitoare la: fapta comisă, încadrarea juridică, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă și temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului.
În baza hotărârii judecătorești, prin care s-a dispus arestarea inculpatului, președintele completului de judecată emite de îndată un mandat de arestare. Potrivit art. 151 alin. 2 Cod de procedură penală, dacă prin aceeași hotărâre s-a dispus arestarea mai multor inculpați, se emite mandat de arestare separat pentru fiecare dintre ei.
§ 4. Durata arestării inculpatului și prelungirea arestării inculpatului
În privința duratei arestării inculpatului, actuala legislație nu cuprinde dispoziții clare și amănunțite menite să preîntâmpine abuzurile sau ilegalitățile prin care s-ar putea aduce atingeri libertății persoanei. Dispozițiile care au modificat succesiv această durată nu au fost întotdeauna corelate, astfel că au apărut unele neconcordanțe chiar între dispozițiile constituționale privind libertatea persoanei și reglementările speciale.
În scopul înlăturării unor asemenea discordanțe prin Legea 141 din 1996 s-a modificat art. 149 alin 1 Cod de procedură penală aflat în contradicție cu dispoziția din Constituția României. În noua stare de arestare, art. 149 alin 1 prevede că „Durata arestării preventive a inculpatului nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condițiile legii”. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul în care arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la prezentarea acestuia la instanța care a emis mandatul.
Așa cum prevede art. 23 alin. 4 și 5 din Constituția României, arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul procesului penal, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Prelungirea arestării inculpatului, în faza de urmărire penală, se aprobă de instanța de judecată.
În legătură cu durata de cel mult 30 de zile pentru care se face arestarea unei persoane, în temeiul unui mandat emis de magistrat, s-a pus problema dacă în acesta se include sau nu și durata arestării învinuitului pentru 5 zile. Opiniile doctrinarilor și soluțiile practicii judiciare sunt încă neuniforme.
Există autori care susțin că făptuitorul poate fi arestat 5 zile ca învinuit, apoi încă 30 de zile ca inculpat pentru aceeași faptă.
Într-o altă opinie se argumentează că în cazul în care procurorul a dispus arestarea preventivă a învinuitului pe o perioadă de 5 zile, după punerea în mișcare a acțiunii penale, persoana arestată mai poate fi privată de libertate – ca inculpat – încă 25 de zile.
Această ultimă opinie este mai larg îmbrățișată de doctrina juridică, fiind puternic susținută și de practica judiciară. Considerăm justă această opțiune care se află în concordanță cu dispozițiile art. 23 alin. 4 din Constituția României. Aceasta înseamnă că o persoană poate fi arestată și pentru o durată mai scurtă (cum ar fi 5 zile – arestarea învinuitului) dar nu va putea fi arestat mai mult de 30 de zile.
De altfel, Constituția nu vorbește decât despre reținere care nu poate depăși durata de 24 de ore și de arestare pentru o durată de cel mult 30 de zile. Cât privește arestarea, art. 23 din Constituție nu distinge după cum acesta se produce într-o fază sau alta a procesului penal, de aceea normele constituționale trebuie respectate ori de câte ori se pune problema arestării unei persoane, măsura care afectează grav libertatea persoanei. Această opinie a fost îmbrățișată de Curtea Constituțională a României care s-a pronunțat în legătură cu neconstituționalitatea art. 149 alin. final Cod de procedură penală.
Motivându-și soluția, Curtea Constituțională a statuat că: „Art. 23 din Constituție dă arestării preventive o configurare juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operațiunilor firești judiciare. Constituția reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei și permite justiției să se deruleze. De aceea, textul privește arestarea în sine, fără a se nuanța dacă ne aflăm în faza urmăririi penale sau a judecății”.Trebuie amplificată discuția cu privire la durata arestării preventive în cursul judecății.
Sunt două decizii ale Curții Constituționale:
– Decizia 60 din 1994 și 20 din 1995, care prevăd că durata este de cel mult 30 de zile – dacă a fost dispusă de instanță în cursul judecății. Unii au apreciat că în cazul în care mandatul a fost emis de procuror și instanța a fost sesizată cu inculpat arestat, măsura durează până la soluționarea definitivă a cauzei.
– Decizia 279 din 1997 publicată în M.O. nr. 50 din 4 februarie 1998 și decizia 546 din 4 decembrie 1997 publicată în M.O. nr. 98 din 2 martie 1998 se consideră art. 149 alin. ultim abrogat, ca neconstituțional.
În cursul urmăririi penale, durata arestării inculpatului minor cu vârsta între 14-16 ani este de cel mult 15 zile.Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventive pe o durată de cel mult 20 de zile.
Prelungirea arestării
Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită numai motivat, în cursul urmăririi penale, fără însă a se depăși un total de 180 zile. Prelungirea arestării în cursul urmăririi penale , pentru minorul cu varsta de 14-16 ani, se dispune în mod excepțional, fiecare prelungire neputând depăși 15 zile și respectiv 20 de zile pentru minorul mai mare de 16 ani. Dispozițiile art.25 alin .5 din Constituție au fost preluate și dezvoltate de art.155 alin 2 Cod procedură penală, care stabilește că prelungirea duratei arestării inculpatului poate fi dispusă :
de instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond
de instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de deținere
de instanța de la locul unde s-a constatat săvârșirea faptei prevăzute de legea penală
de instanța în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul ce efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Potrivit prevederilor art. 159 Cod de procedură penală, dosarul cauzei va fi depus de procuror odată cu sesizarea instanței, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive și va putea fi consultat de apărător. Propunerea de prelungire a arestării se soluționează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii. Inculpatul va fi adus în fața instanței și va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital și din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața instanței sau în alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezența apărătorului căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Participarea procurorului este obligatorie.
În cazul în care instanța acordă prelungirea, aceasta nu va putea depăși 30 de zile. Instanța soluționează propunerea și se pronunță asupra prelungirii arestării preventive în termen de 24 de ore de la primirea dosarului și comunică încheierea celor lipsă de la judecată în același termen. Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau inculpat în termen de 24 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți sau de la comunicare pentru cei lipsă.
Recursul se soluționează înainte de expirarea duratei arestării preventive. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare. Inculpatul este adus la judecarea recursului. Măsura dispusă de instanță se comunică administrației locului de deținere care este obligată să o aducă la cunoștința inculpatului. Dacă încheierea primei instanțe care se pronunță asupra prelungirii arestării preventive nu este atacată cu recurs, instanța este obligată să restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs.
Judecătorul poate acorda și alte prelungiri, fiecare neputând depăși 30 de zile. Dispozițiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător. Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil și nu mai mult de 180 de zile.
Sectiunea 2.5. Liberarea provizorie în procesul penal
2.5.1. Noțiuni generale privind liberarea provizorie
Liberarea provizorie este o măsură procesuală neprivativă de libertate, care înlocuiește arestarea preventivă a inculpatului și se dispune de către instanța de judecată, în vederea asigurării desfășurării normale a procesului și executării pedepsei aplicate inculpatului în caz de condamnare.
Pe timpul liberării provizorii, învinuitul sau inculpatul este obligat să respecte următoarele obligații:
să nu depășească limita teritorială fixată decăt în condițiile stabilite de instanță
să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte ori este chemat
să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de instanță, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat
să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura
să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme
Suplimentar față de aceste obligații impuse în cazul acordării liberării provizorii, instanța de judecată care a dispus măsura mai poate impune învinuitului sau inculpatului cape timpul liberării provizorii să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligații judiciare:
să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere
să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive sau culturale sau în orice alte locuri stabilite
să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experți ori alte persoane, stabilite de instanță, și să nu comunice cu acestea direct sau indirect
să nu conducă nici un vehicol sau anumite vehicole stabilite
să nu se afle în locuința persoanei vătămate
să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta.
Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune – reprezintă măsura preventivă prin care organele judiciare, în condițiile legii și la cererea celui arestat sau a persoanelor prevăzute de lege, dispun punerea în libertate a persoanelor arestate sub rezerva respectării unor condiții prevăzute de lege. Rațiunea liberării provizorii – se arată în literatura de specialitate – și deci a renunțării la o deținere preventivă legitimă, prin acordarea unui beneficiu inculpatului, este cruțarea libertății, căci dacă deținerea preventivă nu este absolut și inevitabil necesară, atunci continuarea privațiunii de libertate nu mai trebuie prelungită nici un moment, fiindcă măsura extremă a deținerii preventive se justifică numai prin absolută necesitate.
Această măsură preventivă se justifică prin faptul că, în anumite condiții, asigurarea desfășurării normale a procesului penal poate fi asigurată fără privarea de libertate al celui în cauză, fiind înlocuită cu măsuri preventive restrictive de drepturi.
Dacă desfășurarea normală a procesului penal și executarea pedepsei aplicate inculpatului, în caz de condamnare, impun a se lua măsuri preventive privative de libertate, asemenea măsuri pot fi însă revocate dacă au dispărut temeiurile care au justificate luarea lor sau pot înceta de drept atunci când apare vreunul din cazurile prevăzute de lege.
Pot să apară și cazuri în care temeiurile pentru luarea unor măsuri preventive subzistă, dar din cauza unor împrejurări legate în special de persoana inculpatului și comportarea sa în proces și față de victimă, acesta să poată fi pus în libertate, prevenția putând fi realizată prin alte constrângeri.
Pentru asemenea situații a fost reglementată liberarea provizorie, instituție procesuală „care se regăsește în diverse variante în majoritatea legislațiilor din lume și care are o puternică tradiție și în dreptul românesc”, fiind reglementată în Codul de procedură penală din 1936 și chiar anterior.
În lumina actualelor reglementări de drept procesual penal, a dezbaterilor doctrinare și a soluțiilor practicii judiciare, liberarea provizorie apare ca o măsură preventivă, limitativă de libertate, ce poate fi luată de procuror în faza urmăririi penale sau de instanța de judecată în cursul judecății la cererea inculpatului arestat sau a persoanelor abilitate de lege.
Liberarea provizorie a fost reintrodusă în legea română după o absență de peste două decenii, prin modificarea Codului de procedură penală de către legea nr. 32 din 1990, fapt ce a readus în discuție unele aspecte vizând existența instituțională a liberării provizorii. Atât în trecut cât și în prezent, în literatura română dar și străină problema care a ridicat și continuă să ridice dificultăți este aceea a naturii juridice a liberării provizorii.
Principala problemă care se pune în teoria dreptului procesual penal este axată pe întrebarea dacă liberarea provizorie este sau nu o măsură preventivă
Ca răspuns la această întrebare s-au cristalizat două opinii diametral opuse.
O primă opinie, susținută de legislațiile multor țări, consideră liberarea provizorie o măsură de prevenție. În susținerea aceste opinii se aduc susțineri de conținut dar și de ordin formal, care pornesc de la ideea că liberarea provizorie se raportează la starea de libertate a persoanei, și deci, ca natură juridică nu poate fi decât o măsură preventivă. Se evocă, de asemenea, ca argument de susținere, plasarea acestei instituții în Codul de procedură penală în cadrul capitolului în care sunt reglementate și celelalte măsuri, cu o natură juridică similară: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara, arestarea preventivă. Mai mult decât atât, trecerea secțiunii referitoare la liberarea provizorie sub titulatura „Măsuri preventive” confirmă o dată în plus această idee.
În numeroase legislații instituția prin care învinuitul sau inculpatul este lăsat liber, este privită ca o măsură preventivă. Este ilustrativ în acest sens, art. 144 Cod de procedură penală francez, care permite ca, în materie de delicte, împotriva inculpatului să se ia măsura controlului judiciar, arestarea nefiind permisă decât dacă obligațiile impuse inculpatului, cu ocazia măsurii controlului judiciar, sunt insuficiente pentru bunul mers al cauzei sau inculpatul se sustrage cu rea credință obligațiilor care i s-au impus. Rezultă că, în legislația franceză, cel puțin în materia delictelor, starea de libertate reprezintă regula iar arestarea o stare de excepție.
Fără a se pronunța direct, unele legislații admit că libertatea provizorie este o măsură preventivă, mai ales în situațiile în care, fără a-l priva de libertate pe cel în cauză, organul judiciar are alternativa de a alege între luarea măsurii de arestare sau lăsării în libertate în anumite condiții.
În Codul de procedură penală din 1936 liberarea provizorie era considerată ca o măsură preventivă privind libertatea persoanei, care constă în liberarea de către organul judiciar a celui arestat preventiv, la cererea acestuia .
La polul opus se situează opinia, reflectată în unele legislații, că liberarea provizorie, deși strâns legată de starea de libertate a persoanei, nu poate fi considerată ca având natura juridică a unei măsuri preventive. În această opinie liberarea provizorie este o măsură aplicabilă arestaților dar nu o măsură de prevenție. Însuși denumirea tradițională a instituției în dreptul românesc ar indica o asemenea natură juridică. Fiind vorba de „liberare”, aceasta presupune întotdeauna o stare prealabilă de privațiune de libertate – din care liberarea să se poată realiza.
Includerea instituției, după art. 160, în cap intitulat „Măsuri preventive” nu ar avea, în această opinie, semnificația calificării liberării condiționate ca o măsură preventivă. Această includere ar fi fost singura posibilitate rațională de a plasa noile norme alături de cele care se referă la starea de arest.
Dacă legiuitorul ar fi înțeles să considere liberarea provizorie ca o măsură preventivă ar fi spus-o în cadrul art. 136, cu atât mai mult cu cât acest articol a suferit modificări prin aceeași Lege 32 din 1990 care a introdus instituția în cod.
Faptul că enumerarea exhaustivă a măsurilor preventive de către art. 136 Cod de procedură penală nu a cuprins și liberarea provizorie, chiar după modificarea acestui text, duce la concluzia că instituției nu trebuie să i se confere o asemenea natură juridică.
Desigur fiecare dintre argumentele invocate în sprijinul uneia sau alteia dintre opiniile exprimate invită la o adâncă și serioasă reflecție, dar trebuie ținut seama de faptul că prin reintroducerea în legea de procedură penală a liberării provizorii, legiuitorul a urmărit sporirea numărului măsurilor de prevenție neprivative de libertate, alături de obligarea de a nu părăsi localitatea. Modificându-se însuși sistemul măsurilor preventive se impune amendarea dispozițiilor art. 136 care, într-o nouă redactare, va trebui să cuprindă între categoriile măsurilor preventive și liberarea provizorie cu cele două modalități ale sale.
De altfel, apreciem că față de rațiunile care impun măsurile preventive, acestea se structurează în prezent, pe două categorii: privative de libertate, din care fac parte: reținerea și arestarea și neprivative de libertate, în care se includ obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și liberarea provizorie. Iar plasarea liberării printre măsurile de prevenție nu face decât să asigure un echilibru între cele două categorii de măsuri preventive.
2.5.2. Liberarea provizorie sub control judiciar în procesul penal
Liberarea provizorie sub control judiciar își are sediul reglementării în art. 1602 și 1603 din Codul de procedură penală și ea este cantonată în sfera infracțiunilor mai ușoare sau mergând până la limita unei gravități medii. Pentru a obiectiva suficient acest criteriu, art. 1602 Cod de procedură penală permite dispunerea măsurii în cazul tuturor infracțiunilor săvârșite din culpă indiferent de pedeapsa prevăzută de lege, iar în cazul infracțiunilor intenționate numai dacă legea prevede pedeapsa închisorii care nu depășește 12 ani. Ca și în alte ocazii se are în vedere limita maximului special de închisoare și fără a ține seama de circumstanțele din partea generală sau specială a Codului care pot influența adeseori substanțial limitele pedepsei.
În cazurile arătate, această măsură preventivă, limitativă de drepturi este instituită pentru a înlocui arestarea preventivă cu o constrângerea mai puțin gravă, suficientă însă pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal sau pentru a preveni comiterea de fapte social – periculoase.
Condițiile liberării
În privința acestui aspect, trebuie să observăm că dispozițiile art. 1602 cuprind atât condițiile ce trebuie realizate pentru a se dispune liberarea provizorie, cât și condițiile privind comportamentul învinuitului sau inculpatului pe durata luării acestei măsuri procesuale. Cea de-a doua categorie de condiții se convertește practic în obligații ale învinuitului sau inculpatului, de respectarea cărora depinde menținerea sau revocarea liberării provizorii.
În analiza de față vom distinge condițiile (premisele) liberării provizorii și condițiile privind comportamentul învinuitului sau inculpatului pe durata liberării provizorii.
1) Prima categorie de condiții se referă la stadiul desfășurării procesului penal, natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, comportamentul învinuitului sau inculpatului înainte de declanșarea procesului penal și perspectiva acestui comportament după declanșarea procesului penal.
a) În ceea ce privește prima condiție, așa cum se poate observa, procesul penal trebuie să fi fost declanșat, să existe un învinuit sau inculpat în cauză și împotriva acestuia să se fi dispus măsura arestării preventive.
b) A doua condiție ce trebuie îndeplinită cumulativ cu prima impune ca infracțiunea să fi fost săvârșită din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 12 ani. Pentru a fi constatată această condiție, organele judiciare vor avea în considerare maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea care face obiectul cauzei.
c) Cea de-a treia condiție ce trebuie realizată cumulativ cu primele două pentru a se putea dispune liberarea provizorie sub control judiciar are în vedere comportamentul
învinuitului sau inculpatului înainte de declanșarea procesului penal și după liberarea provizorie a acestuia. În acest sens, în art. 1602 alin. 2, așa cum este modificat prin Legea nr. 281/2003, se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care învinuitul sau inculpatul este recidivist ori când există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Unii autori observă că astfel s-a eliminat subiectivismul și arbitrariul vechii reglementări, în lumina căreia organele judiciare puteau să refuze beneficiul liberării provizorii, considerând că există temerea că inculpatul putea face asemenea fapte.
2) Așa cum am subliniat mai sus, cea de-a doua categorie de condiții se constituie în obligații ale învinuitului sau inculpatului pe durata liberării provizorii, cu precizarea că inculpatul trebuie să respecte una sau mai multe dintre aceste obligații. Potrivit art. 1602 alin. 3, acestea sunt:
a) să nu depășească limita teritorială fixată decât în condițiile stabilite de organul judiciar;
b) să comunice organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau reședință;
c) să nu meargă în locuri anume stabilite;
d) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
e) să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate;
f) să nu conducă nici un autovehicul sau anumite autovehicule;
g) să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosi la săvârșirea faptei.
Cum se poate observa, unele din obligațiile menționate mai sus au menirea să garanteze buna desfășurare a procesului penal, iar altele să prevină săvârșirea altor infracțiuni de către învinuit sau inculpat.
Considerăm ca, alături de aceste obligații, trebuia să fie inclusă și obligația de a preda pașaportul, deoarece, cum se știe, fiecare cetățean român poate solicita și poate păstra asupra sa sau la domiciliu, pașaportul său. O asemenea obligație există în cadrul reglementărilor de profil din alte țări.
Ridicarea controlului judiciar
În baza art. 1603 Cod de procedură penală "controlul judiciar instituit de către procuror sau instanță poate fi ridicat oricând în total sau în parte, pentru motive temeinice." Aceasta înseamnă că înlăturarea obligațiilor ce i-au fost impuse inculpatului când s-a dispus liberarea provizorie îl readuce pe inculpat în stare de libertate deplină. De aceea, inculpatul față de care s-a ridicat controlul judiciar se află în situația inculpatului ce nu a fost arestat sau față de care măsura arestării a fost revocată sau a încetat de drept.
Ridicarea în parte a controlului judiciar înlătură una sau mai multe dintre obligațiile impuse inculpatului la liberarea provizorie, fiind menținute o parte din îndatoririle ce revin celui pus în libertate.
2.5.3. Liberarea provizorie pe cauțiune
Își are sediul reglementării în art. 1604 Cod de procedură penală, care prevede că: liberarea provizorie pe cauțiune se poate acorda de instanța de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, la cerere, când s-a depus cauțiunea și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1602 alin. 1 și 2. Pe timpul liberării provizorii, învinuitul sau inculpatul este obligat să se prezinte, la chemarea instanței să comunice orice schimbare de domiciliu sau reședință și să respecte obligațiile prevăzute în art. 1602 alin. 3 pe care instanța le dispune (art. 1604alin. 2). Din redactarea acestui articol rezultă că, în mare parte, condițiile impuse de legiuitor sunt identice sau asemănătoare cu cele privind liberarea sub control judiciar, deși vom constata și unele note distincte între cele două modalități.
Și în cazul acestei modalități de liberare provizorie se cer întrunite două categorii de condiții care se cer îndeplinite înainte de liberarea provizorie și altele care se impun inculpatului pe durata luării măsurii.
Condițiile se cer îndeplinite înainte de liberarea provizorie se deosebesc oarecum de condițiile cerute pentru a se putea dispune liberarea provizorie sub control judiciar. Ele vizează stadiul desfășurării procesului penal și măsurile dispuse în cadrul acestuia, natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, comportamentul penal al inculpatului înainte de declanșarea procesului penal și perspectiva acestui comportament după declanșarea procesului penal.
Cât privește stadiul desfășurării procesului penal se cere ca acțiunea penală să fi fost pusă în mișcare iar împotriva inculpatului să fi fost dispusă măsura arestării preventive. Se cere, de asemenea, luarea măsurilor asiguratorii privind repararea pagubelor produse prin infracțiune și stabilirea cauțiunii de către organul judiciar. Condiția asigurării reparării pagubei produse prin infracțiune se consideră îndeplinită dacă prejudiciul a fost integral acoperit sau s-a adus o garanție că paguba va fi reparată (cum ar fi un sechestru sau o inscripție ipotecară asupra bunurilor inculpatului până la valoarea pagubei); cât privește cauțiunea aceasta este o sumă de bani pe care trebuie să o depună învinuitul sau inculpatul în scopul de a se garanta respectarea de către acesta a obligațiilor ce-i revin în timpul liberării provizorii.
În privința naturii și gravității infracțiunii săvârșite, legea prevede că liberarea provizorie pe cauțiune nu se aplică în cazul infracțiunilor intenționate, pentru care pedeapsa închisorii este mai mare de 7 ani; de aici rezultă că pentru infracțiunile din culpă nu se cere condiția cuantumului pedepsei.
O a treia condiție impune ca inculpatul să nu fie recidivist și să nu existe date care justifică temerea că acesta va săvârși o altă infracțiune sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori sau experți sau distrugerea mijloacelor materiale de probă, sau alte asemenea fapte.
Cauțiunea
Cauțiunea este suma de bani pe care trebuie să o depună învinuitul sau inculpatul cu scopul de a garanta respectarea de către acesta a obligațiilor ce-i revin în timpul liberării provizorii (art. 1605 alin. 1)
Cauțiunea se restituie sau nu în cazurile prevăzute expres în art.1605 alin. 4 și 5.
Cazurile de restituire a cauțiunii:
Cauțiunea se restituie, potrivit art. 1605 alin. 4 Cod de procedură penală, atunci când:
a) se revocă liberarea provizorie pentru descoperirea unor fapte și împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie, care justifică arestarea inculpatului (art. 16010 alin.1 lit. a).
b) se constată de instanță prin încheiere, că numai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;
c) se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal;
d) se pronunță pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea condiționată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executarea la locul de muncă
e) se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii.
Cazurile de nerestituire a cauțiunii:
Cauțiunea nu se restituie potrivit art. 1605 alin.5 Cod de procedură penală, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii când liberarea provizorie s-a revocat potrivit dispozițiilor art. 16010 alin. 1 lit. b
În acestea cazuri cauțiunea se face venit la bugetul de stat la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
În cazurile prevăzute de art. 1605 lit. b-e Cod de procedură penală se dispune și încetarea stării de liberare provizorie (art. 1605 alin. 6).
CAPITOLUL 3 : ASPECTE DIN PRACTICA JUDICIARA PRIVIND MASURILE PREVENTIVE
Secțiunea 4.1. Practica judiciară internă
În ceea ce privește practica judiciară internă privind măsurile preventive, vom prezenta în continuare două cazuri :
Speta 1
Pe rol este , soluționarea recursului declarat de inculpatul M.S,, împotriva încheierii de la 20 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul său, având ca obiect menținerea arestării preventive.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurentul inculpat, în stare de arest preventiv, asistat din oficiu de avocat. Procedura a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul oral al cauzei, după care, constatând dosarul în stare de judecată, s-a acordat cuvântul în cadrul dezbaterilor.
Avocatul pentru recurentul inculpat, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii și pe fond revocarea arestării preventive, arătând că starea de pericol pentru ordinea publică nu subzistă față de persoana inculpatului – în vârstă de 82 ani, stare de boală, conduită sinceră. Astfel s-a susținut că la aprecierea stării de pericol trebuie analizate circumstanțele concrete în care conflictul s-a produs, pe fondul șicanelor repetate ale părții vătămate și familiei sale, aceștia fiind cunoscuți drept consumatori de alcool. S-a învederat că inculpatul era cel care asigura întreținerea familiei, inclusiv a părții vătămate, fiind justificată astfel punerea sa în libertate.
Reprezentantul parchetului a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivând că față de natura și gravitatea infracțiunii și situația conflictuală constantă dintre părți, starea de pericol pentru ordinea publică subzistă și justifică menținerea arestării preventive.
Având ultimul cuvânt, recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului pentru motivele dezvoltate de apărătorul său.
Dezbaterile fiind încheiate, asupra recursului de față, Curtea constată că prin încheierea de la 20 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul inculpatului M.S, a fost menținută arestarea preventivă față de inculpatul M.S., născut la 12 aprilie 1927, în prezent deținut în Arestul IPJ Dolj, în baza art. 3001 Cod procedură penală raportat la art. 160 Cod procedură penală.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul reținut că a fost investit cu rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj nr. 709/P/2009, prin care a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv inculpatul, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal.
În actul de sesizare al instanței s-a reținut că inculpatul locuiește în aceeași curte cu familia fiului său, și, toți fiind consumatori de alcool, pe acest fond producându-se deseori conflicte în familie.
La data de 10 octombrie 2009, partea vătămată a mers în imobilul locuit de inculpat pentru a lua murături, iar față de refuzul inculpatului, între aceștia a izbucnit un conflict, inculpatul înarmându-se cu un cuțit și aplicând trei lovituri părții vătămate, la nivelul gâtului, toracelui și mâini stângi; urmare a țipetelor părții vătămate în conflict a intervenit, fiul părții vătămate și nepotul inculpatului, permițând părții vătămate să fugă însă, fiind și acesta agresat, respectiv tăiat la mâna dreaptă de inculpat.
Partea vătămată a reușit să ajungă în curtea locuinței, însă aici și-a pierdut cunoștința fiind apoi transportată la spital, unde s-a intervenit chirurgical, fiindu-i salvată viața. Din raportul de constatare medico-legală nr. 3612/A1/29 octombrie 2009, rezultat că partea vătămată a prezentat:plagă înjunghiată în treimea inferioară a antebrațului stâng, plagă înjunghiată latero-toracic stânga, plagă înjunghiată latero – cervical stânga cu delabrare venă jugulară internă, leziuni care au pus în pericol viața. si au necesitat cca. 30 zile îngrijiri medicale.
Leziunile produse părții vătămate nu i-au periclitat viața, și au necesitat cca 35 zile îngrijiri medicale, însă partea vătămată nu a formulat plângere penală, astfel că s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 181 alin.1 cod penal.
Împotriva inculpatului s-a dispus arestarea preventivă pentru 15 zile prin încheierea din 11 octombrie 2009, în temeiul art. 148 lit. f Cod pr.penală, măsura preventivă fiind prelungită pentru câte 30 zile prin încheierea din 21 octombrie 2009.
Prin încheierea din 20 noiembrie 2009, prima instanță procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii preventive, a reținut incidența art. 3001 rap. la art. 160 cod pr.penală, constatând subzistența temeiurilor analizate la aplicare măsurii, precum și necesitatea menținerii acesteia față de stadiul procesual, apreciindu-se că privarea de libertate în continuare a inculpatului este justificată de protejarea interesului public, constând în buna desfășurare a procesului penal, pentru infracțiunea contra vieții pentru care inculpatul este judecat.
Împotriva acestei încheieri inculpatul a declarat recurs, invocând critici de netemeinicie și arătând în esență că pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării sale în libertate, trebuie reapreciat în raport de vârsta și starea de sănătate, conduita sinceră, condițiile concrete în care s-a produs conflictul și împrejurarea că este singurul întreținător al familiei; s-a solicitat revocarea măsurii preventive și judecarea sa în stare de libertate.
Curtea, analizând recursul din speță reține:
Menținerea măsurii arestării preventive s-a dispus în cauză în raport de incidența art. 160 alin.3 cod pr.penală, constatându-se că temeiurile analizate la aplicarea măsurii (art. 143 Cod pr.penală coroborat cu art. 148 lit. f Cod pr.penală), subzistă și justifică în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Ori, având în vedere că inculpatul este trimis în judecată pentru comiterea unei infracțiuni contra vieții, infracțiune pe care o recunoaște, săvârșită pe fondul unei stări conflictuale permanente cu partea vătămată și ceilalți membri ai familiei, datorită consumului de alcool și lipsei mijloacelor de existență, în mod justificat prima instanță a reținut că subzistă pericolul pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului, existând riscul perpetuării fenomenului infracțional.
În ceea ce privește apărarea recurentului inculpat referitoare la asigurarea mijloacelor de întreținere a familiei, se constată că toți membrii familiei sunt majori și nu se află în situația instituirii măsurilor de ocrotire prevăzută de art. 161 Cod pr.penală.
Față de acestea se reține că recursul promovat în cauză nu este fondat, urmând să fie respins în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b Cod pr.penală, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, conform art. 192 alin.2 Cod pr.penală.
Pentru aceste motive, Curtea respinge recursul declarat de inculpatul M.S., împotriva încheierii de la 20 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul său, având ca obiect menținerea arestării preventive, ca nefondat.
Obligă recurentul inculpat la plata a 110 lei cheltuieli judiciare statului, din care 100 lei reprezentând onorariu avocat oficiu.
Speta 2
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este reprezentat prin procuror
Pe rol, se află judecarea cauzei penale având ca obiect recursul declarat de recurentul inculpat împotriva Încheierii de ședință din data de 25.01.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția I -a Penală, în Dosarul nr-767/2/2010.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul inculpat, personal în stare de arest și asistat juridic de apărător ales, în baza împuternicirii nr. 1215/01.02.2010.Procedura de citare a fost legal îndeplinită, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, părțile întrebate fiind de către instanță declară că nu au alte cereri de formulat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul ales, având cuvântul, critică încheierea atacată ca nelegală și netemeinică, solicită casarea, în parte, a încheierii atacate și, pe fond, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea.
Subliniază că dispozițiile Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, statuează că starea de libertate este regula iar starea de arest, excepția. În speță nu există probe din care să rezulte că lăsarea în libertate a inculpatului ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică ori ar împiedica buna desfășurare a procesului penal. Subliniază că inculpatul se află în arest preventiv de 9 luni, fiind depășit termenul rezonabil, reglementat în dispozițiile procedurale interne și în normele internaționale. Solicită să fie avută în vedere persoana inculpatului, lipsa antecedentelor penale, faptul că avea un loc de muncă și că era consumator de droguri, împrejurare care l-a determinat să săvârșească și infracțiunea reținută în sarcina sa.
În încheierea cuvântului, pune concluzii, în temeiul art. 38515 punctul 2 lit. d Cod procedură penală, de admitere a recursului, casare în parte a încheierii atacate și, în fond, rejudecând, să dispună înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul pune concluzii de respingere ca nefondat a recursului declarat de către inculpat și de menținere a încheierii atacate ca fiind legală și temeinică, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului. Consideră că din natura și gravitatea infracțiunii reținută în sarcina inculpatului, din modalitatea de săvârșire a acesteia și având în vedere gradul ridicat de pericol social al infracțiunii, de consecințele grave ale traficului de droguri asupra societății, rezultă că lăsarea în libertate a inculpatului reprezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Recurentul inculpat, având ultimul cuvânt solicită să fie judecat în stare de libertate.
Curtea , asupra recursului penal de față, prin încheierea de ședință din 25.01.2010 a Tribunalului București – Secția I Penală, a respins ca nefondate cererile inculpaților, și de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
În baza art. 3002 raportat la art. 160 alin. 3 Cod procedură penală a menținut măsura arestării preventive a inculpaților. Pentru a dispune astfel, instanța de fond a constatat că la luarea măsurilor arestării preventive au fost respectate toate dispozițiile legale și că temeiurile care au determinat luarea acestor măsuri nu au încetat și nici nu s-au modificat și că acestea impun în continuare privarea de libertate a inculpaților.
Astfel, s-a apreciat că se menține caracterul rezonabil al presupunerii că inculpați au săvârșit faptele reținute în sarcina lor și că se mențin și cerințele prev. de art.148 alin. 1 lit. f) Cod procedură penală, întrucât legea prevede câte o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, nemotivat în scris, iar, prin avocat, a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, arătând că nu există probe din care să rezulte că lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
A mai subliniat faptul că este arestat de 9 luni, fiind depășit termenul rezonabil și este fără antecedente penale, avea un loc de muncă și este consumator de droguri, ceea ce l-a determinat să comită fapta.
Verificând încheierea atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, Curtea constată recursul nefondat.
Recurentul este trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiuni prevăzute de art. 2 alin. 1 și 2 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, constând în aceea că la datele de 15.01.2009 și 09.02.2009 a vândut colaboratorului X împreună cu zis Y, patru doze de heroină.
În mod corect instanța de fond a reținut că se mențin temeiurile care au dus la luarea măsurii preventive, fiind întrunite cumulativ exigențele art. 148 lit. f Cod procedură penală, pedeapsa prevăzută de lege fiind mai mare de 4 ani închisoare și lăsarea în libertate a inculpatului creează pericol concret pentru ordinea publică. Acest pericol rezultă din modul de operare, circumstanțele reale ale săvârșirii faptelor și caracterul complex al activității infracționale legate de traficul de droguri, care presupune o rețea structurată care asigură circulația drogurilor și a banilor.
Important de subliniat este și faptul inculpatul este consumator de droguri, fără a fi supus unui tratament de specialitate și este astfel, predispus să comită fapte asemănătoare.
Așa fiind, se va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat, cu obligarea sa la cheltuieli judiciare statului.
Pentru aceste motive, Curtea,respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul împotriva Încheierii de ședință din data de 25.01.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția I -a Penală, în Dosarul nr767/2/2010.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Secțiunea 4.2. Aspecte privind măsurile preventive desprinse din practica Curții Europene a Drepturilor Omului
În cauza Tiron împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, președinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power,judecători, și Santiago Quesada, grefier de secție, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 17 martie 2009, pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
La originea cauzei se află cererea nr. 17689/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Gheorghe Tiron („reclamantul”), a sesizat Curtea la 5 mai 2003 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”).
Reclamantul este reprezentat de Dumitru Rădescu, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerile Externe.
La 3 ianuarie 2008, președintele secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 paragraful 3 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt, circumstanțele cauzei erau următoarele:
Reclamantul s-a născut în 1958 , locuiește în București și era administrator al societății comerciale A.
La 14 mai 2003, reclamantul a fost arestat preventiv în temeiul unei ordonanțe a procurorului de pe lângă Judecătoria București pentru o perioadă de treizeci de zile. Acesta a fost informat că era bănuit de evaziune fiscală, de fals intelectual, de delapidare și de folosirea cu rea-credință a activelor societății în detrimentul acesteia. În temeiul art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală („C. proc. pen.”), parchetul a considerat că arestarea preventivă a reclamantului se impunea, pe motiv că pedeapsa prevăzută de lege pentru faptele reproșate depășea doi ani de închisoare și că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică.
Reclamantul a introdus o plângere împotriva ordonanței de arestare preventivă. La 21 martie 2003, Judecătoria București a confirmat legalitatea arestării preventive.
La 10 aprilie și 7 mai 2003, judecătoria a prelungit măsura arestării preventive, pe motiv că motivele inițiale care au justificat-o existau în continuare. De asemenea, aceasta a considerat că gravitatea infracțiunii, necesitatea continuării anchetei penale și faptul că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică impuneau arestarea preventivă. Recursurile reclamantului au fost respinse la 13 aprilie și, respectiv, 10 mai 2003.
La 5 iunie 2003, la rechizitoriul parchetului, reclamantul și alți doi inculpați au fost trimiși în judecată, iar prin încheierea din 6 iunie 2003, judecătoria a prelungit perioada de arestare preventivă a reclamantului, pe motiv că existau indicii potrivit cărora a comis faptele reproșate pentru care pedepsele prevăzute de lege depășeau doi ani de închisoare. De asemenea, instanța a considerat că punerea în libertate a reclamantului împiedica continuarea urmăririi penale și prezenta un pericol pentru ordinea publică.
La data de 9 iulie 2003, judecătoria a dispus punerea în libertate a reclamantului cu obligația de a nu părăsi localitatea, considerând că nu existau probe care să demonstreze că persoana în cauză prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. Această încheiere a fost infirmată, în urma recursului procurorului, prin hotărârea rămasă definitivă a Tribunalului București din 11 iulie 2003, care, după ce a luat act de dorința reclamantului „de a nu recunoaște faptele”, a prelungit arestarea preventivă, ca urmare a complexității activității infracționale a persoanei în cauză, precum și a nesiguranței pentru populație dacă o persoană pusă sub acuzare ar fi eliberată.
La 10 iulie 2003, Tribunalul București a respins cererea reclamantului de recuzare a judecătorului însărcinat cu soluționarea cauzei.
Judecătoria a înlocuit arestarea preventivă cu obligația de a nu părăsi localitatea la data de 5 august 2003. Această hotărâre a fost din nou infirmată în urma recursului, prin hotărârea rămasă definitivă din 8 august 2003 a Tribunalului București. Această instanță a considerat că arestarea preventivă era justificată de pericolul social al faptelor, de modul de comitere a infracțiunilor, amploarea prejudiciului, precum și atitudinea reclamantului, care nu recunoștea faptele.
La 28 august, 3 octombrie, 7 noiembrie, 28 noiembrie și 19 decembrie 2003 și 23 ianuarie, 16 februarie și 2 aprilie și 23 aprilie 2004, judecătoria a prelungit arestarea preventivă a reclamantului din motive similare. Instanța a considerat de fiecare dată că motivele arestării sale inițiale existau în continuare, că punerea sa în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică având în vedere sentimentul de nesiguranță pe care l-ar fi creat publicului, gravitatea infracțiunii pentru care era învinuit, circumstanțele concrete ale speței și faptul că reclamantul nu reparase încă prejudiciul cauzat. De asemenea, la 7 și 28 noiembrie 2003, instanța a luat act de atitudinea reclamantului, care refuza să recunoască anumite fapte. Recursurile reclamanților împotriva acestor hotărâri au fost respinse. În cursul acestei perioade, instanța i-a interogat pe ceilalți inculpați și mai mulți martori și a respins două cereri de recuzare introduse de reclamant.
La 24 mai și 14 iunie 2004, judecătoria a dispus punerea în libertate a reclamantului cu obligația de a nu părăsi țara, considerând că nu existau probe care să demonstreze că persoana în cauză prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. În urma recursului parchetului, prin hotărârile din 31 mai și 25 iunie 2004, Tribunalul București a infirmat hotărârile citate anterior și a prelungit arestarea preventivă, pe motiv că această ultimă măsură nu putea fi înlocuită decât în caz de modificare a motivelor inițiale care au impus-o, ceea ce nu era valabil în speță. De asemenea, instanța a constatat că existau indicii serioase conform cărora reclamantul putea comite infracțiunile de care era acuzat.
La 13 iulie, 17 august și 31 august 2004, judecătoria a respins cererea reclamantului de revocare a măsurii arestării preventive și a prelungit această măsură cu motive similare care făceau referire la persistența motivelor inițiale, la gravitatea pedepsei și la pericolul pentru ordinea publică pe care punerea în libertate a reclamantului îl prezenta.
Prin hotărârea din 6 septembrie 2004, Judecătoria București a achitat reclamantul pentru infracțiunile pedepsite de art. 13 din Legea nr. 82/1991 și art. 40 coroborat cu art. 289 din Codul penal și l-a condamnat la doi ani și nouă luni de închisoare pentru celelalte infracțiuni.
Prin hotărârea rămasă definitivă din 22 decembrie 2004, Curtea de Apel București a anulat unele dintre pedepsele la care a fost condamnat reclamantul, a păstrat o pedeapsa cu închisoarea de doi ani și nouă luni și a scăzut întreaga perioadă de arestare preventivă din pedeapsă.
Dispozițiile relevante ale Constituției și Codului de procedură penală, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauzele Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, pct. 40, 1 iulie 2008), Samoilă și Cionca împotriva României (nr. 33065/03, pct. 36, 4 martie 2008) și Konolos împotriva României (nr. 26600/02, pct. 24, 7 februarie 2008).
Cu privire la pretinsa încălcare a art.5 paragraful 3 din Convenție, reclamantul susține că nu a fost adus “de îndată” în fața unui magistrat desemnat să îndeplinească funcții judiciare după arestarea sa preventivă la 14 martie 2003 și că instanțele interne nu au justificat necesitatea de a-l menține în stare de arest preventiv. În această privință, el invocă art. 5 paragraful 3 din Convenție, formulat după cum urmează:
„Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1. lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
Guvernul contestă acest argument.
Cu privire la admisibilitate Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
Cu privire la fond Curtea constată că acest capăt de cerere include două părți, prima privind cerința de a fi adus de îndată în fața unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare, iar cel de-al doilea privind justificarea arestării preventive, pe care o consideră excesivă.
Referitor la dreptul de a fi adus de îndată în fața unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare, reclamantul subliniază că procurorul care a dispus arestarea sa preventivă nu este un magistrat în sensul art. 5 paragraful 3 din Convenție. De asemenea, acesta ia act de faptul că nu a fost adus decât la cererea sa în fața unui magistrat pentru a fi analizată temeinicia arestării sale preventive.
Guvernul admite că procurorul în dreptul român nu este un „magistrat” împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare în sensul art. 5 paragraful 3, citat anterior și că, la momentul faptelor, controlul judiciar al detenției nu era automat. Acesta ia act de faptul că, în speță, judecătoria a examinat legalitatea și temeinicia arestării preventive a reclamantului la șapte zile de la arestarea sa. Bazându-se pe cauza Varga împotriva României, (nr. 73957/01, pct. 53-56, 1 aprilie 2008), acesta consideră că, în ciuda faptului că în speță nu se realizează controlul automat, termenul de șapte zile nu este excesiv.
Guvernul subliniază modificările aduse Codului de procedură penală prin Legile nr. 281 și 356 din 24 iunie 2003 și 21 iulie 2006 și Ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 66/2003 și 109/2003, conform cărora judecătorul este de acum înainte singurul competent să dispună arestarea preventivă.
Motivarea Curții
Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudența sa și care determină condițiile în care o persoană arestată trebuie adusă imediat în fața unui judecător sau a altui magistrat împuternicit cu exercitarea atribuțiilor judiciare în sensul art. 5 § 3 din Convenție [Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 236-242, CEDO 2003-VI (fragmente)].
Curtea reamintește că respectivul control judiciar al arestării trebuie să se efectueze automat. Acesta nu se poate exercita ca urmare a unei cereri formulate în prealabil de deținut [Aquilina împotriva Maltei (GC), nr. 25642/94, pct. 49, CEDO 1999-III]. Ea reamintește, în cele din urmă, că s-a considerat că o perioadă de deținere de patru zile și șase ore fără un control judiciar mergea dincolo de limitele stricte de timp stabilite de art. 5 § 3, chiar și atunci când avea drept scop apărarea colectivității în ansamblul său împotriva terorismului (Brogan și alții împotriva Regatului Unit, hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A, nr. 145-B, p. 33, pct. 62).
Curtea ia act de faptul că, în speță, instanța a examinat legalitatea și temeinicia acestei măsuri abia după șapte zile de la arestarea preventivă a reclamantului de către un procuror. Guvernul nu a prezentat nicio justificare care să motiveze această întârziere. Aceasta ia act de modificarea, ulterior faptelor, a dreptului intern relevant, dar consideră că această evoluție legislativă nu poate avea consecințe asupra examinării, în speță, a capătului de cerere formulat de către reclamant.
Rezultă că, în prezenta cauză, reclamantul, care a apărut în fața instanței abia la șapte zile de la arestarea sa, nu a fost „de îndată” adus în fața unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 paragraful 3 din Convenție.
În ceea ce privește dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil și justificarea arestării preventive reclamantul subliniază că a fost menținut în stare de arest preventiv între 14 martie 2003 și 22 decembrie 2004, data pronunțării hotărârii rămase definitive de către Curtea de Apel București. Acesta a luat act de faptul că instanțele naționale au folosit formule stereotipe și generale pentru a justifica arestarea preventivă, care a depășit termenul rezonabil impus de art. 5 § 3 din Convenție. Conform acestuia, achitarea sa pentru anumite infracțiuni demonstrează că nu existau suspiciuni plauzibile care să justifice detenția sa.
Făcând trimitere la jurisprudența Curții în materie, Guvernul consideră că arestarea preventivă a reclamantului s-a încheiat la momentul condamnării sale în primă instanță, la 6 septembrie 2004, de Judecătoria București. Astfel, ea a durat un an, cinci luni și trei săptămâni. Conform acestuia, respectiva perioadă nu este nerezonabilă.
Guvernul subliniază caracterul foarte complex al cauzei, dovedit de tipul și gravitatea faptelor reproșate reclamantului, amploarea investigațiilor efectuate și numărul de inculpați. Conform acestuia, instanțele naționale au justificat în mod regulat, prin motive relevante și suficiente, necesitatea prelungirii măsurii de arest preventiv.
În ceea ce privește modul în care autoritățile naționale au desfășurat ancheta, Guvernul ia act de faptul că autoritățile judiciare au dat dovadă de diligență, prin audierea unui număr considerabil de martori. Conform acestuia, prin cererile sale succesive de recuzare, reclamantul a contribuit la prelungirea acestei perioade.
Motivarea Curții
Curtea reamintește că perioada reglementată de art. 5 paragraful 1 c) și 3 din Convenție se încheie, de obicei, la data pronunțării cu privire la temeinicia acuzației aduse persoanei în cauză, fie și doar în primă instanță [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 104-158, CEDO 2000-XI, și Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 107-99, CEDO 2006-III (fragmente)]. În primul rând, Curtea evidențiază că, în prezenta cauză, perioada vizată la art. 5 paragraful 3 a început la 14 martie 2003, data arestării reclamantului, și a luat sfârșit la 6 septembrie 2004, data condamnării sale în primă instanță. Astfel, această perioadă a durat aproximativ un an, cinci luni și trei săptămâni. Curtea consideră că acest termen este suficient de lung pentru a putea pune probleme din perspectiva art. 5 paragraful 3.
Referitor la justificarea arestării preventive, Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudența sa și care determină caracterul rezonabil al unei arestări, în sensul art. 5 paragraful 3 din Convenție (Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 90-94, 1 iulie 2008, și jurisprudența citată).
În jurisprudența sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca inculpatul să fugă (Stögmuller împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, pct. 15); riscul ca inculpatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, pct. 14), să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, pct. 9) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franței, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, pct. 51 și Hendriks împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 43701/04, 5 iulie 2007].
Curtea reamintește că nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenții (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30779/04, pct. 62, 6 noiembrie 2007) și că acesta trebuie examinat în fiecare caz, ținând seama de condițiile concrete. Astfel, continuarea detenției nu se justifică într-o anumită speță decât dacă indicii concrete demonstrează o cerință veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46133/99 și 48183/99, pct. 61, CEDO 2003-IX (fragmente)].
Curtea ia act de faptul că, în speță, instanțele naționale au prelungit periodic arestarea preventivă a reclamantului. Totuși, aceasta evidențiază caracterul prea succint și abstract al motivelor acestor sentințe, care se limitau să menționeze anumite criterii prevăzute de Codul de procedură penală, dar omiteau să specifice modul în care interveneau în cazul reclamantului (Calmanovici, citată anterior, pct. 97-98).De asemenea, Curtea constată că instanța a menținut arestarea prin formule similare, pentru a nu spune stereotipe, care repetă de-a lungul timpului aceleași criterii. O astfel de justificare nu este conformă garanțiilor prevăzute la art. 5 paragraful 3 din Convenție (Mansur împotriva Turciei, hotărârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, p. 50, pct. 55, și Svipsta, citată anterior, pct. 109).
Curtea recunoaște că, prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puțin o anumită perioadă de timp. Totuși, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp și că, prin urmare, autoritățile judiciare trebuie să prezinte motive mai specifice care să justifice persistența motivelor detenției (I.A. împotriva Franței, 23 septembrie 1998, pct. 104-105, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VII).
Curtea constată că, în speță, instanțele naționale au justificat arestarea preventivă a reclamantului prin persistența motivelor inițiale, prin faptul că punerea sa în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică și prin necesitatea continuării anchetei. Bineînțeles, nevoia de a păstra ordinea publică și de a asigura o bună desfășurare a anchetei au fost deja recunoscute de Curte drept un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate (Letellier citată anterior, pct. 39 și Garycki împotriva Poloniei, nr. 14348/02, pct. 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, în speță, instanțele nu au oferit nici o explicație pentru a justifica, cu trecerea timpului, modul în care punerea în libertate a reclamantului putea avea un impact negativ asupra societății civile sau putea împiedica desfășurarea anchetei.
Scurta trimitere la gravitatea faptelor comise, la modul în care acuzatul le-a comis, perspectiva unei pedepse severe și valoarea prejudiciului nu ar putea completa lipsa de motivație menționată anterior, deoarece este de natură să ridice mai multe întrebări decât să ofere răspunsuri în privința rolului acestor elemente în existența invocată a unui pericol pentru ordinea publică în speță (Calmanovici, citată anterior, pct. 99). În special, Curtea reamintește că a decis deja că instanțelor interne le revine sarcina de a motiva în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv amenințată în cazul în care inculpatul ar fi liber (a se vedea, mutatis mutandis, Letellier, citată anterior, pct. 51). Știind că instanțele interne trebuie să respecte prezumția de nevinovăție cu ocazia examinării necesității de a prelungi arestarea preventivă a unui inculpat, trebuie reamintit că menținerea în detenție nu ar putea servi la anticiparea asupra unei pedepse privative de libertate bazându-se în principal și în mod abstract pe gravitatea faptelor comise sau pe valoarea prejudiciului (a se vedea, mutatis mutandis, Patsouria, citată anterior, pct. 72).
Curtea este în special afectată de refuzul instanțelor naționale de a dispune punerea în libertate a reclamantului din cauza atitudinii sale din timpul instrumentării de a nu recunoaște anumite fapte (a se vedea supra, pct. 11, 13 și 14). Aceasta reamintește că, nu numai că acest motiv nu poate justifica o măsura privativă de libertate, dar aduce atingere drepturilor de a nu face declarații și de a nu contribui la propria incriminare, astfel cum sunt garantate de art. 6 din Convenție [Țurcan împotriva Moldovei, nr. 39835/05, pct. 51, 23 octombrie 2007 și, mutatis mutandis, Jalloh împotriva Germaniei (GC), nr. 54810/00, pct. 100, CEDO 2006-IX].
De altfel, Curtea reamintește că art. 5 paragraful 3 din Convenție impune instanțelor naționale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arest preventiv, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională (Jabłoński împotriva Poloniei, nr. 33492/96, pct. 83, 21 decembrie 2000 și Patsouria, citată anterior, pct. 75-76, 6 noiembrie 2007). În prezenta cauză, deși sesizate cu o astfel de cerere și deși o astfel de măsură a fost adoptată în primă instanță de patru ori, instanțele naționale nu au indicat motivele concrete pentru care această măsură alternativă nu putea asigura prezența reclamantului în fața instanței.
Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile nu au oferit motive „relevante și suficiente” pentru a justifica necesitatea menținerii reclamantului în arest preventiv.
În aceste circumstanțe, nu este necesar să se verifice în plus dacă autoritățile naționale competente au contribuit cu o „diligență deosebită” la continuarea procedurii (Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11886/05, pct. 50 infine, 2 martie 2006).
Prin urmare, a fost încălcat art. 5 §3 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea declară cererea admisibilă. Declară că a fost încălcat art. 5 paragraful 3 din Convenție în ceea ce privește omisiunea autorităților de a-l aduce de îndată pe reclamant în fața unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare;
Declară că a fost încălcat art. 5 paragraful 3 din Convenție în ceea ce privește omisiunea autorităților de a oferi motive „relevante și suficiente” pentru a justifica necesitatea menținerii arestării preventive a reclamantului;
Curtea hotărăște:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 6 000 EUR (șase mii euro) pentru prejudiciul moral și 2 000 EUR (două mii euro) pentru cheltuielile de procedură, care trebuie convertiți în lei românești la rata de schimb aplicabilă la data plății, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
CONCLUZII
În vederea întocmirii prezentei lucrări am studiat atât legislația internă în vigoare, unele reglementări externe, precum și literatura practică din acest domeniu.
O preocupare constantă în examinarea măsurilor preventive și a garantării libertății persoanei se observă în general în cursurile și tratatele de după 1989, când măsurile preventive și libertatea individuală capătă noi valențe datorită democratizării societății. În aceste condiții, s-a simțit nevoia elaborării unor lucrări care să dezbată aceste aspecte esențiale în cadrul unui stat de drept.
Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 a suferit importante modificări până în prezent, modificări asupra dispozițiilor care guvernează măsurile preventive. Și Constituția României aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003 a modificat unele titluri, printre care și cel intitulat „Libertatea individuală” pentru o îmbunătățire constantă a sistemului nostru legislativ.
Dat fiind faptul că activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept este strict reglementată de Codul de procedură penală și alte acte normative, am ajuns la convingerea că fiecare cetățean ( îndeosebi cel care, dintr-un motiv sau altul, se află la poliție) trebuie să cunoască anumite prevederi ale legislației care reglementează reținerea, arestarea, liberarea etc. și alte norme deloc lipsite de importanță, cunoașterea cărora îi va permite să acționeze în mod sigur și îi va proteja drepturile prin lege.
Consider că sistemul nostru de legi trebuie îmbunătățit constant pentru a garanta fiecărui om drepturile sale, dar și pentru a impune tuturor, fără discriminare, aceleași obligații. Mai mult, legislația noastră trebuie să nu încalce tratatele și convențiile la care țara noastră este parte, iar armonizarea cu legislația europeană să se facă ținând cont de necesitățile tuturor cetățenilor pentru care justiția trebuie să fie echitabilă.
REZUMAT
Primul capitol din lucrarea de licență contine noțiuni si explicatii introductive referitoare la măsurile preventive.
Am inceput cu cadrul reglementărilor privind măsurile preventive și mai apoi cu aspecte preliminare privind măsurile procesuale, și anume cu noțiunea , importanța și categoriile măsurilor procesuale.
Sub aceste aspecte putem spune că prin intermediul măsurilor procesuale se urmărește buna desfășurare a procesului penal. Măsurile procesuale se dispun numai în cazul în care, din probele administrate, rezultă că s-a comis o anumită infracțiune și făptuitorul urmează să fie tras la răspundere penală și civilă, organele judiciare considerând că numai prin intermediul lor se poate desfășura o activitate procesuală normală.
Acestea sunt definite astfel : Măsurile procesuale sunt instrumentele legale de care se folosesc organele judiciare pentru asigurarea desfășurării normale a procesului penal, executarea pedepsei, repararea pagubei produse prin săvârșirea infracțiunii și pentru a preveni săvârșirea de noi fapte antisociale.
Măsurile de prevenție sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia.
Scopul măsurilor preventive , conform art.136 Cod Procedură Penală este pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Pentru a se putea lua măsurile preventive trebuie îndeplinite următoarele condiții legale:
− să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
− pentru infracțiunea săvârșită, legea să prevadă pedeapsa detenției pe viață sau a închisorii. Condiția nu se consideră realizată în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa amenzii (art. 136 alin. 6);
− să existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 lit. a)-f),
Deși condițiile sunt comune pentru măsurile preventive ale reținerii și arestării preventive, totuși ele se diferențiază în raport de măsura preventivă ce urmează a fi luată. Astfel, reținerea poate fi dispusă în oricare din aceste cazuri , indiferent de mărimea pedepsei cu închisoarea , în timp ce în cazurile prevăzute la lit. a)-e), măsura arestării inculpatului poate fi luată cu îndeplinirea unei noi condiții, și anume ca pedeapsa prevăzută de lege să fie detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 4 ani.
Măsurile preventive pot fi luate prin următoarele acte procesuale:
ordonanța organului de cercetare penală;
ordonanța sau rechizitoriul procurorului;
hotărârea instanței de judecată (încheiere, sentință sau decizie).
Am prezentat in continuare în capitolul 2, fiecare dintre măsurile preventive , și anume : reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țata, arestarea preventivă,liberarea provizorie.
Reținerea este o măsură privativă de libertate de scurtă durată, dar foarte utilă în stadiul inițial al procesului penal, ceea ce justifică folosirea ei numai în faza urmăririi penale și deci, numai față de învinuit.
Reținerea este cea mai ușoară dintre măsurile preventive având în vedere durata scurtă a acesteia. Ea constă în izolarea învinuitului în anumite locuri speciale și interdicția de a le părăsi pe o durată de cel mult 24 de ore.
Ca măsură privativă de libertate reținerea se ia, de regulă, la începutul urmăririi penale, când identitatea sau domiciliul învinuitului nu este cunoscut, ori când acesta a încercat să fugă, să se ascundă sau să distrugă urmele infracțiunii.
Reținerea nu poate fi dispusă decât în faza de urmărire penală, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții (art. 143 alin.1 și 4):
a) să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
b) pentru fapta săvârșită, legea să prevadă o pedeapsă; condiția este îndeplinită și în cazul în care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii cu amenda;
c) să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 ori infracțiunea să fie flagrantă, oricare ar fi limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită.
Sub aspectul duratei, actuala reglementare a reținerii se deosebește de reglementarea existentă în Codul de procedură penală anterior, care oferea posibilitatea ca procurorul să prelungească reținerea de 24 de ore până la 5 zile
Ca măsură preventivă, restrictivă de libertate, obligarea de a nu părăsi localitatea este mai nouă în legislația noastră fiind reglementată pentru prima oară în Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969.
Legiuitorul român a instituit o asemenea măsură de prevenție pentru a acoperi situațiile în care privațiunea de libertate nu se impune, dar făptuitorul nu poate fi lăsat nici într-o deplină libertate, fără restricții și fără garanții pentru împiedicarea sustragerii lui de la urmărire sau judecată.
Obligația de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții:
– dacă sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
– pentru fapta săvârșită legea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii.
Această măsură poate fi luată de procuror, în cursul urmăririi penale, prin ordonanță, sau de instanța de judecată, în cursul judecății, prin încheiere.
În privința duratei măsurii preventive de a nu părăsi localitatea trebuie avute în vedere dispozițiile art. 145 alin.2 Cod de procedură penală, potrivit cărora, dacă măsura se stabilește în cursul urmăririi penale, ea nu poate depăși 30 de zile, ceea ce înseamnă că durata poate fi mai mică de 30 de zile.
Prelungirea perioadei inițiale de 30 de zile se dispune de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.Se poate face recurs de către învinuit sau inculpat sau de procuror.Durata maximă este un an, exceptând pedeapsa cu detenția pe viață sau închisoarea de 10 ani sau mai mare, când este de 2 ani.
Măsura obligării de a nu părăsi țara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus-o.
Potrivit art. 1451 alin. 2 Cod de procedură penală, condițiile și procedura de luare a cestei măsuri sunt cele prevăzute de art. 145 pentru obligarea de a nu părăsi localitatea.
Cum regimul juridic al acestei măsuri este identic cu cel al obligării de a nu părăsi localitatea, condițiile necesare pentru luarea măsurii sunt aceleași în ceea ce privește existența probelor sau indiciilor temeinice de săvârșire a unei fapte prevăzute de legea penală, cât și necesitatea pedepsei, indiferent de formă și limite, pentru infracțiunea comisă.
Sub aspectul organelor judiciare ce pot dispune măsura preventivă, acestea sunt procuror sau judecător – în faza de urmărire penală, instanță – în faza de judecată.
Arestarea preventivă este o măsură preventivă privativă de libertate, prin care organul judiciar competent dispune deținerea învinuitului (sau inculpatului) pe durata și în condițiile prevăzute de lege, în locuri special destinate acestui scop, în interesul urmăririi penale sau al judecății.
Arestarea preventivă este cea mai gravă dintre măsurile preventive prevăzute de Codul de procedură penală, a cărei aplicare asigură normala desfășurare a procesului penal în vederea realizării scopului acestuia.
Ea constă în „lipsirea de libertate a unei persoane, cu caracter provizoriu și în condițiile determinate de lege, înainte de soluționarea definitivă a cauzei penale pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei”.
Ca măsură preventivă, arestarea a existat din cele mai vechi timpuri ca o necesitate pentru împiedicarea sustragerii de la procesul penal a făptuitorului, asigurarea dovezilor și a ordinii sociale și juridice. Ea se menține și în prezent în toate legislațiile moderne, chiar dacă în privința legitimității ei părerile exprimate nu concordă întotdeauna.
Măsura arestării preventive a învinuitului se ia în faza de urmărire penală și în cea a judecății prin încheiere, în cazul infracțiunilor de audiență și prin sentință de dezinvestire când se trimite cauza la procuror (art. 337 și 338 Cod de procedură penală).
Durata arestării preventive a învinuitului nu poate depăși 10 zile și se calculează potrivit art. 188 Cod de procedură penală (ora sau ziua de la care începe și la care se sfârșește termenul intră în durata acestuia). Deci, momentul începerii curgerii termenului este cel al privării efective de libertate a învinuitului. De obicei, arestarea preventivă a învinuitului se dispune în prezența sa, fiind o continuare, cel mai adesea, a stării de reținere. În cazul acesta identificarea momentului începerii curgerii termenului de arestare preventivă nu prezintă dificultăți, el fiind cel al arestării efective (a executării mandatului de arestare) sau al expirării duratei reținerii.
Arestarea inculpatului este cea de-a doua modalitate de arestare preventivă, cunoscută în legislația noastră procesual penală. Potrivit art. 23 din Codul de procedură penală, inculpatul este acea persoană împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală. Prin durata ei, măsura arestării inculpatului este cea mai gravă dintre măsurile de prevenție privative de libertate, având caracter de „excepție”.
Pentru a dispune această măsură procesuală, se cer a fi îndeplinite condițiile comune arestării preventive, la care se adaugă unele condiții specifice. În doctrina juridică sunt propuse și alte condiții cum ar fi cele privind punerea în mișcare a acțiunii penale sau gravitatea pedepsei materializată într-un minim de pedeapsă prevăzut de legea penală
Condițiile cumulative necesare luării măsurii arestării preventive a inculpatului sunt:
– să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
– să fie pusă în mișcare acțiunea penală
– să existe unul din cazurile prevăzute în art.148 Cod procedură penală
– în situațiile prevăzute de art.148 lit.a)-e) Cod proc.pen., măsura poate fi luată numai dacă pedeapsa închisorii este mai mare de 4 ani
– inculpatul să fie ascultat de instanța de judecată, înainte de a se dispune luarea măsurii.Cu titlu de excepție, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi dispusă fără ascultarea acestuia când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori există probe din care rezultă că el se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată; în ipoteza în care mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins sau s-a prezentat(art.150 alin.2)
– privarea de libertate a inculpatului să fie necesară pentru buna desfășurare a procesului penal
Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă numai de către judecător, indiferent de faza în care se află procesul penal (urmărire penală sau judecată). Instanța de judecată, în faza de judecată, dispune măsura arestării preventive printr-o hotărâre judecătorească (încheiere, sentință, decizie)
În privința duratei arestării inculpatului, actuala legislație nu cuprinde dispoziții clare și amănunțite menite să preîntâmpine abuzurile sau ilegalitățile prin care s-ar putea aduce atingeri libertății persoanei.
Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită numai motivat, în cursul urmăririi penale, fără însă a se depăși un total de 180 zile. Prelungirea arestării în cursul urmăririi penale , pentru minorul cu varsta de 14-16 ani, se dispune în mod excepțional, fiecare prelungire neputând depăși 15 zile și respectiv 20 de zile pentru minorul mai mare de 16 ani.
Liberarea provizorie este o măsură procesuală neprivativă de libertate, care înlocuiește arestarea preventivă a inculpatului și se dispune de către instanța de judecată, în vederea asigurării desfășurării normale a procesului și executării pedepsei aplicate inculpatului în caz de condamnare.
Pe timpul liberării provizorii, învinuitul sau inculpatul este obligat să respecte următoarele obligații:
să nu depășească limita teritorială fixată decăt în condițiile stabilite de instanță
să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte ori este chemat
să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea de instanță, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat
să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura
să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme
Suplimentar față de aceste obligații impuse în cazul acordării liberării provizorii, instanța de judecată care a dispus măsura mai poate impune învinuitului sau inculpatului cape timpul liberării provizorii să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligații judiciare:
să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere
să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive sau culturale sau în orice alte locuri stabilite
să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experți ori alte persoane, stabilite de instanță, și să nu comunice cu acestea direct sau indirect
să nu conducă nici un vehicol sau anumite vehicole stabilite
să nu se afle în locuința persoanei vătămate
să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta.
Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune – reprezintă măsura preventivă prin care organele judiciare, în condițiile legii și la cererea celui arestat sau a persoanelor prevăzute de lege, dispun punerea în libertate a persoanelor arestate sub rezerva respectării unor condiții prevăzute de lege. Rațiunea liberării provizorii – se arată în literatura de specialitate – și deci a renunțării la o deținere preventivă legitimă, prin acordarea unui beneficiu inculpatului, este cruțarea libertății, căci dacă deținerea preventivă nu este absolut și inevitabil necesară, atunci continuarea privațiunii de libertate nu mai trebuie prelungită nici un moment, fiindcă măsura extremă a deținerii preventive se justifică numai prin absolută necesitate.
Această măsură preventivă se justifică prin faptul că, în anumite condiții, asigurarea desfășurării normale a procesului penal poate fi asigurată fără privarea de libertate al celui în cauză, fiind înlocuită cu măsuri preventive restrictive de drepturi.
Liberarea provizorie sub control judiciar își are sediul reglementării în art. 1602 și 1603 din Codul de procedură penală și ea este cantonată în sfera infracțiunilor mai ușoare sau mergând până la limita unei gravități medii. Pentru a obiectiva suficient acest criteriu, art. 1602 Cod de procedură penală permite dispunerea măsurii în cazul tuturor infracțiunilor săvârșite din culpă indiferent de pedeapsa prevăzută de lege, iar în cazul infracțiunilor intenționate numai dacă legea prevede pedeapsa închisorii care nu depășește 12 ani. Ca și în alte ocazii se are în vedere limita maximului special de închisoare și fără a ține seama de circumstanțele din partea generală sau specială a Codului care pot influența adeseori substanțial limitele pedepsei.
Această măsură preventivă, limitativă de drepturi este instituită pentru a înlocui arestarea preventivă cu o constrângerea mai puțin gravă, suficientă însă pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal sau pentru a preveni comiterea de fapte social – periculoase.
Liberarea provizorie pe cauțiune se poate acorda de instanța de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, la cerere, când s-a depus cauțiunea și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1602 alin. 1 și 2. Pe timpul liberării provizorii, învinuitul sau inculpatul este obligat să se prezinte, la chemarea instanței să comunice orice schimbare de domiciliu sau reședință și să respecte obligațiile prevăzute în art. 1602 alin. 3 pe care instanța le dispune (art. 1604alin. 2). Din redactarea acestui articol rezultă că, în mare parte, condițiile impuse de legiuitor sunt identice sau asemănătoare cu cele privind liberarea sub control judiciar, deși vom constata și unele note distincte între cele două modalități.
Ultimul capitol al lucrării cuprinde aspecte atât din practica judiciară internă cât și din ce a Curții Europene a Drepturilor Omului.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, MANUALE
1. Beccaria Cesare, „Despre infracțiune și pedepse”, Ed. Științifică, București, 1965
2. Coca George, Instituții de drept procesual penal, Vol.I.Partea generală
3. Dongoroz Vintilă, Siegfried Kahane, George Antoniu,Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român.Partea generală, vol.I, Editura Academiei, București, 1975
4. Dongoroz Vintilă ș.a., „Noul Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior – prezentare comparativă”, Ed. Politică, București, 1996
5. Duculescu Victor, „Protecția juridică a drepturilor omului”, Ed. Lumina lex, 1994
6. Frauchimant Michel ș.a, „Manuel de procédure pénale”, Edit. Collection Scientifique de la Faculté de droit, Lige, 1989;
7. Jidovu Nicu, Bică Gheorghe, Drept procesual penal, Editura Fundației România de Mâine,București, 2007
8. Kahane Siegfried, „Drept procesual penal”, Ed. didactică si pedagogică, București, 1962
9. Muraru Ioan , Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1998
10. Neagu Ion, Tratat de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2010
11. Pitulescu Ion, ș.a., Măsuri preventive, în „Dicționar explicativ și practic de drept penal și procesual penal”, Ed. Național, București 1997
12. Pop Traian, Drept procesual penal. Partea introductivă,Tipografia națională S.A., Cluj, 1947
13. Păvăleanu Vasile, „Drept procesual penal. Partea generală”, Ed. Lumina Lex, București, 2007
14. Păvăleanu Vasile, „Limitarea și privarea de libertate ca măsuri penale”, Ed. Chemarea, Iași, 1997
15. Pradel Jean, „Procédure pénale”, Edition Cujas, cinquičme édition, Paris, 1990, pag. 313
16. Theodoru Grigore, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Cugetarea, Iași, 1996
17. Theodoru Grigore, Plăeșu Tudor, „Drept procesual penal”, Iași – 1968
18. Tanoviceanu Ion, „Tratat de drept și procedură penală”, vol. IV, București, 1927
19. Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Paideia, București, 1996 20. Volonciu Nicolae, „Tratat de procedură penală – partea generală”, Ediția a III-a, revizuită,
LEGISLAȚIE
1. Legea nr. 32/1990 ,
2. Legea nr. 141/ 1996,
3. Legea 281/2003,
4. Legea nr. 302/2004,
5. Legea Nr. 480/2004 și
6. Legea nr. 576/2004
7. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale”, ratificată de țara noastră prin Legea nr. 30 din 1994
8. Constituția României
9. Codul de procedură penală
ARTICOLE REVISTE
1. Notă la decizia penală nr. 228 din 1994 a Curții de apel Constanța, în revista „Dreptul” nr. 3 din 1995.
2. Dabu Valeriu, Ana-Maria Gușan, „Dreptul la tăcere, drept fundamental”, Dreptul nr. 9/2003
3. Dabu Valeriu, „Dreptul procurorului și instanței de a dispune de libertatea persoanei”, în Revista de drept penal, nr. 1 din 1994
4. Dorin Ciuncan, „Aplicarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, învinuitului sau inculpatului străin”, „Dreptul” nr. 9/1995
5. Curtea de Apel Constanța, decizia penală nr. 228 din 1994, în Dreptul nr. 3 din 1995
6. Mateuț Gheorghiță, „Durata arestării preventive a învinuitului sau inculpatului în lumina Constituției și a Convenției Europene”, în „Dreptul” nr. 3 din 1996
7. Ioan Griga, „Durata arestării preventive a inculpatului în cursul judecății”, în Revista de Drept penal nr. 2 din 1994,
8. I. Margocsy, „Probleme de drept material și procesual ivite în practica judiciară” în „Dreptul”, nr. 6 din 1991
9. Alexandru Țuculeanu, „Considerații în legătură cu măsura arestării preventive”, în „Dreptul” nr. 4 din 1995
10. V. Pavel, „Aspecte privind măsurile preventive ale liberării provizorii în procedurile speciale”, în „Dreptul” nr. 1 din 1997
11. Decizia penală 371/R din 1996 a Tribunalului Militar București, în Dreptul nr. 6 din 1997
INTERNET
www.jurisprudentacedo.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte DIN Practica Judiciara Privind Masurile Preventive Si Procesuale (ID: 126428)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.