Aspecte Diferentiale ale Conceptiei Asupra Capacitatii de Decizie Si de Munca In Conditiile Privarii de Libertate

CUPRINS:

INTRODUCERE……………………………………………………………………

SUPORT TEORETIC. ASPECTE DIFERENȚIALE ALE CONCEPȚIEI ASUPRA CAPACITĂȚII DE DECIZIE ȘI DE MUNCĂ ÎN CONDIȚIILE PRIVĂRII DE LIBERTATE.

MEDIUL PENITENCIAR: ASPECTE PSIHO-SOCIALE…………………4

CAPACITATEA DE DECIZIE-definiție, niveluri și tipuri de decizie………………………………………………………………………8

CAPACITATEA DE MUNCA……………………………………………..13

CADRU PRACTIC

METODOLOGIA CERCETĂRII…………………………………………..20

OBIECTIVE…………………………………………………………………20

IPOTEZE…………………………………………………………………………………………..20

PREZENTAREA MODELULUI CERCETĂRII………………………………….21

DESCRIEREA TEHNICILOR DE INVESTIGAȚIE……………………………..21

DESCRIEREA PROCEDURILOR DE RECOLTARE A DATELOR……………………………………………………………………..22

3.INTERPRETAREA REZULTATELOR………………………………………24

4. CONCLUZII…………………………………………………………………..37

5. BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………….38

Introducere.

După cum bine observăm atât în presă cât și la televizor rata infracționalității ste foarte fluctuantă însă dacă ascultăm cunoscutele știri de la ora 17.00 sigur cineva a fost călcat pe trecerea de pietoni,doi vecini s-au bătut după ce au terminat sticla de băutură sau mai sunt și cei care sunt fără casă iar penitenciarul este casa lor și ar face orice să se întoarcă acolo.

Această lucrare abordează un subiect de interes pentru sociologie și asistența socială întrucât persoanele aflate în stare privativă de libertate reprezintă un grup social cu risc crescut de marginalizare și excluziune socială iar toate aceste aspecte sunt puse și pe baza deciziilor pe care fiecare le ia, pe baza alegerilor făcute dar și pe baza oportunităților pe care această tară ni le oferă sau nu.

Cauzele infracționalității rezidă în esență în mizeria economică a societății, în sărăcie, în lipsa de cultură a indivizilor, consumul frecvent de băuturi alcoolice și droguri, șomajul, deficiențele în organizarea social-politică, funcționarea defectuoasă a justiției penale, tulburările sociale, ereditatea, stresul determinat de nesiguranța socială și de lipsa de perspectivă mai ales a tinerilor, apariția unor interese și mize în sfera relațiilor de afaceri mai ales în prima perioadă a tranziției din țara noastră.

Este de remarcat și scăderea influenței organelor de control social, implicit a exigenței opiniei publice, în raport cu încălcările de lege. Se observă o anumită pasivitate generală față de încălcările legii, ceea ce a facilitat recidivele și amplificarea fenomenului criminalității.

Modificările ce s-au produs în privința atitudinii față de muncă a cetățenilor, care poate duce la ideea că ar putea să-și procure venituri fără să presteze o muncă continuă, au dezvoltat o „cultură a delincvenței“ contingente de persoane care văd în săvârșirea de infracțiuni singura cale pentru rezolvarea problemelor de viață.

Lucrarea de față este structurată în două părți: partea teoretică in care sunt delimitate și explicate pe larg conceptele dar și relatate in concordanță cu ceea ce se intâmplă in momentul de față la noi în țară; iar partea practică este o cercetare realizată pe deținuți cu vărstă cuprinsă intre 21-59 de ani, majoritatea de sex masculin.

Suport teoretic: Aspecte diferențiale ale concepției asupra capacității de decizie și de muncă în condițiile privării de libertate.

Mediul penitenciar. Aspecte psiho-sociale.

Aproximativ 9 milioane de oameni sunt închiși anual în lume, din care 2 milioane în SUA și 70 000 în UK.

Prima intrare în penitenciar pune multe probleme în fața persoanei private de libertate. La persoanele private de libertate nerecidiviști, impactul detenției este de cele mai multe ori dramatic, generând conduite diferite față de cele din mediul liber. Contactul cu penitenciarul intervine pe fondul unei tensiuni psihice, legate de comiterea faptei, de contactul cu organele de poliție, de despărțirea de familie, de obișnuințele si activitățile preferate. Persoana privată de libertate va începe cu explorarea treptată a mediului și va continua cu învățarea argoului, se va resemna în fata "uitării" celor de afară și se va replia pe sine. Intervine necesitatea elaborării unor noi conduite legate de spațiu și de timp.

Reducerea perimetrului de mișcare a individului duce la apariția unor fenomene de teritorialitate (comportamentul individului de apărare a teritoriului propriu) care se manifestă printr-o exagerată îndârjire în "apărarea spațiului personal" (locul de culcare, locul de alimentare, etc.), apar efectele supraaglomerării, se pierde controlul situațiilor, crește agresivitatea, scade serviabilitatea – deși fenomenele de teritorialitate apar și în condițiile vieții obișnuite, nu apar fenomene de agresivitate.

Frustrarea este resimțită cu deosebită tărie și pe planul timpului. Organizarea impusă și în general foarte monotonă a timpului, program zilnic sever reglementat, timpul liber, atât cât este, fiind și el impus mai cu seama în primele perioade ale detenției provoacă sentimentul de frustrare continuă și, în consecință, mărește agresivitatea persoanei private de libertate sau creează stări de anxietate.

Pe 17 ianurie 2011 Daily News & Analysis publică articolul: ”Be kind to prisoners, they too have a life!” în care se subliniază faptul că deținuții, indiferent de faptul că au făcut greșeli colosale, ei deja plătesc prin faptul că sunt privați de libertate, nu trebuie sa aibă și un mod de viață atât de înjositor. Știați că unele închisori din țară sunt suprapopulate și că deținuții trebuie să doarmă cu schimbul, pe rând? Deținuții au așteptat chiar și 42 de ore pentru a dormi” susține judecătorul RV Raveendran al Curții Supreme, într-un discurs al unui seminar cu tema ”Probleme legate de sănătatea mental si abuzul de substanțe ale deținuților ținut la ”Institutul Național de Sănătate Mintală si Neuroștiințe, Nimhans”. Astfel, ceea ce articolul susține este că toate aceste condiții de foarte joasă calitate stau la baza stresului, depresiei și anxietății la care sunt predispuși deținuții.

Din punct de vedere al administrației penitenciare perioada de executare a pedepsei se împarte în trei: carantina, perioada propriu-zisă și perioada pregătirii pentru liberare. Fiecare dintre acestea au caracteristici și solicitări diferite.

1. Perioada de carantină se prelungește dincolo de 21 de zile până la aproximativ două luni – până când persoana privată de libertate nou depusă ajunge la o formulă de viață acceptabilă. De cele mai multe ori apar reacții emoționale intense – slăbesc, au insomnie, plâng, au dureri la membrele inferioare, dezorientați în timp, etc.

Emoția dominantă este angoasa. În perioada imediat următoare nu-și poate concentra atenția sau preocuparea asupra acelor activități, în care devine implicat, fiind deseori absent și întors la o retrăire și la o rememorare a faptei comise, a momentului arestării, a despărțirii de familie. Aceste retrăiri ale trecutului se manifestă atât în activitatea zilnică cât și în timpul somnului, marcându-i visele. Din aceasta fază începe să-și caute un coleg de suferință, începe să-i facă destăinuiri, confidențe. Apare nevoia de comunicare, de ușurare și descărcare emoțională. În cazurile în care aceasta fază se prelungește și anxietatea se cronicizează, apar nevroze depresive.  

2. Urmează executarea propriu – zisă – denumită așa deoarece cuprinde cea mai mare parte a pedepsei și reprezintă perioada în care se încearcă reeducarea persoanelor private de libertate, iar munca este principala activitate a majorității acestora. În această etapă deținuții încep să se obișnuiască cu regulile monotone, obligatorii și repetitive ale mediului penitenciar.

Această adaptare presupune o reorganizare psihică, fiind favorizată dacă persoana privată de libertate pornește de la ideea acceptării pedepsei și duratei ei. Luând la cunoștință și de instituția liberării condiționate, persoanele private de libertate încearcă un comportament prin care să influențeze favorabil acea caracterizare întocmită de comisia de propuneri ce urmează a fi înaintată instanței de judecată.

3. Pregătirea pentru eliberare cuprinde cele câteva săptămâni dinaintea eliberării, când persoana privată de libertate este supusă unui program special de instruire: i se dau sfaturi practice privind modul de rezolvare a problemelor pe care le va întâlni imediat după punerea în libertate, mai ales cele referitoare la găsirea unui loc de muncă și modul de comportare.

Libertatea pune probleme noii identități sociale a persoanei. După executarea unei pedepse cu închisoarea, omul este privit altfel de către cei din jur, în special cu neîncredere. E o chestiune mai ales de tărie morală, a trăi în noile condiții, când trebuie să facă față la multe cerințe, comparativ cu numărul lor redus din timpul executării pedepsei.

Climatul din penitenciar are o influență semnificativă asupra întregii personalități a indivizilor; acesta poate fi pozitiv și, în această situație, constituie un factor de întărire a grupurilor în mișcarea lor spre atingerea scopurilor sau negativ, constituind o sursă de perturbări și disfuncții atât la nivelul activității indivizilor cât și al întregii instituții. Indivizii care interacționează în mediul penitenciar se delimitează clar și se deosebesc radical prin statutele, rolurile și mentalitățile ce le au cât și prin scopurile și obiectivele de care sunt animați.

În descifrarea fenomenului infracțional, un loc important îl ocupă explicarea cauzală a acestuia, evidențierea factorilor determinanți.

Marile procese ale dezvoltării sociale, schimbările spectaculoase pe care revoluția tehnico-științifică le antrenează, aduc indubitabil modificări importante în mediul natural și social al individului contemporan. Aceste procese pot determina, pe lângă consecințele pozitive care predomină și anumite forme de inadaptare la un nou stil de viață, dificultăți în asimilarea unor valori și norme, a unor modele culturale diferite de cele tradiționale. Între mutațiile sociale și culturale care generează dificultăți de adaptare și integrare a individului sunt menționate: migrația sat-oraș și creșterea marilor aglomerații urbane; masivele dislocări de populație și formarea unor mari comunități sociale eterogene cu un grad scăzut de structurare și coeziune socială – industrializarea, urbanizarea rapidă, migrația – au evidențiat pe lângă efectele pozitive și anumite consecințe negative, printre care și aceea a creșterii criminalității.

„Cauzele criminalității rezidă în esență în mizeria economică a societății, în sărăcie, în lipsa de cultură a indivizilor, consumul frecvent de băuturi alcoolice și droguri, șomajul, deficiențele în organizarea social-politică, funcționarea defectuoasă a justiției penale, tulburările sociale, ereditatea, stresul determinat de nesiguranța socială și de lipsa de perspectivă mai ales a tinerilor, apariția unor interese și mize în sfera relațiilor de afaceri mai ales în prima perioadă a tranziției din țara noastră.” Teză doctorat: ANGELA – MIHAELA ENE, Coord. Prof. Univ. Dr ELENA ZAMFIR: Tipuri de activități psiho-sociale și implicațiile lor educative;BUCUREȘTI 2009.

Este de remarcat și scăderea influenței organelor de control social, implicit a exigenței opiniei publice, în raport cu încălcările de lege. Se observă o anumită pasivitate generală față de încălcările legii, ceea ce a facilitat recidivele și amplificarea fenomenului criminalității.

Examinarea acestor condiții sociale care determină infracționalitatea nu exclude o analiză profundă a personalității infractorului, a modalităților prin care acesta filtrează influențele înconjurătoare și alege o direcție sau alta de acțiune.

De aceea, preocuparea de a studia personalitatea infractorului și mecanismul care îl conduce la comiterea infracțiunii, este indispensabilă cunoașterii și înțelegerii complexității proceselor cauzale. „Pregătirea școlară redusă, disprețul față de muncă, o optică diferită în ceea ce privește căile de satisfacere a necesităților (acceptarea sau mai mult preferarea căilor ilicite), consumul excesiv de alcool, lipsa de cultură, „cultul“ forței fizice și utilizarea frecventă a agresiunii fizice pentru rezolvarea unor situații conflictuale, familii dezorganizate, climat familial conflictual, hiperautoritar sau hiperpermisiv în cazul delincvenței juvenile sunt trăsături care se află în relație strânsă cu conduita antisocială și care apar frecvent în cazul celor care ocupă o poziție dezavantajoasă în societate.” Teză doctorat: ANGELA – MIHAELA ENE, Coord. Prof. Univ. Dr ELENA ZAMFIR: Tipuri de activități psiho-sociale și implicațiile lor educative;BUCUREȘTI 2009.

Aplicarea pedepselor a avut o evoluție complexă de-a lungul istoriei, căutându-se în permanență identificarea celei mai eficiente modalități de intervenție pentru atingerea obiectivelor majore ale justiției penale: prevenirea dezvoltării fenomenului infracțional și resocializarea persoanelor condamnate. În acest sens, s-a recurs la folosirea unor metode diversificate, începând cu tortura și exterminarea fizică, munca silnică și ajungându-se în prezent la tratamentul penitenciar direcționat spre reabilitarea și resocializarea infractorilor.

Cu toate că închisoarea s-a dovedit a fi, în general, cel mai eficient mijloc de pedepsire dintre cele utilizate până acum, impactul puternic desocializant al acesteia nu poate fi ascuns sau ignorat, iar tot mai puține rezultate pozitive, și în special creșterea recidivei, obligă la concluzia că și acest mijloc de pedepsire, în forma utilizată în perioada actuală, manifestă riscul de a se îndrepta încet dar sigur spre eșec.

Capacitatea de decizie – definiție, niveluri și tipuri de decizie

„De ce procesele de luare a deciziei sunt așa de importante? Fiecare manager, fie din sectorul public sau din cel privat, a fost promovat pentru că a luat decizii bune, ale căror rezultate au fost demonstrate de către practică. Ce rost mai are studierea felului în care se iau deciziile? Doar nu vrem să descurajăm oamenii buni, care au arătat deja ce pot, și să impunem tot felul de reguli care nu au nici o legatura cu practica. Întrebări și remarci de acest tip pot fi întalnite relativ frecvent în discuții referitoare la felul în care se lucrează în sectorul public. În același timp, însă, atunci când discutăm despre același subiect, un alt curent de opinie afirma că lucrurile merg așa de prost pentru că nu avem conducători bine pregătiți. Hotarârile se iau pe apucate, în funcție de interesele politice și de moment, nu se fac justificări concrete, sau chiar atunci când se fac, ele nu sunt luate în seamă de cei care decid.” Citate din cadrul unor interviuri efectuate în perioada aprilie-mai 2001, sub egida unei cercetări finantată în cadrul programului CEP-GMF. Revista Transilvană de Științe Administrative, VIII, 2002,

 „Putem definii decizia ca fiind rezultatul unor activități conștiente de alegere a unei direcții de acțiune și a angajării în aceasta. Decizia aparține unei persoane sau unui grup de persoane care dispun de autoritatea necesară și care raspund pentru folosirea resurselor în anumite situații.” http://www.scritub.com

Elaborarea deciziilor reprezintă una dintre cele mai importante activități și responsabilități manageriale. Deciziile luate în prezent au un impact semnificativ asupra rezultatelor obținute în viitor de organizație.

„ Decizia reprezintă una din principalele trăsături care deosebesc ființele umane de restul ființelor. Omul ia decizii în permanență, în legătură cu toate aspectele vieții, de la simpla alegere a meniului, până la stabilirea meseriei, a carierei, a familiei etc.” Revista Forțelor Terestre, Nr. 6 2008, pag. 216.

Decizia este, în același timp, o măsură a libertății omului, prin posibilitatea sa concretă de a proceda într-un mod sau în altul cu viața lui. Atâta timp cât deciziile luate de om nu influențează pe cei din jur, avem de a face cu decizii personale. În momentul în care o decizie se referã la activitatea unei colectivități, a unei organizații, avem de a face cu decizia managerială.

„Decizia este o judecatã. Este o alegere între alternative. Este rareori o alegere între bine și rău. În cel mai bun caz este o alegere între „aproape bine“ și „probabil rău“ – însă mult mai des o alegere între două direcții de acțiune, dintre care niciuna nu se poate spune că este mai aproape decât cealaltă de ceea ce este bine.” Revista Forțelor Terestre, Nr. 6 2008, pag. 217.

„Procesul de elaborare a deciziilor poate fi definit ca un ansamblu de acțiuni raționale prin care se ordonează, se ierarhizează solu-țiile posibile (alternativele sau variantele), pentru a se alege soluția sau soluțiile care corespund cel mai bine intereselor organizației (soluția optimă), se implementează soluția aleasă și se evaluează măsura în care soluția a corespuns și a îndeplinit scopul propus.” Drucker Peter – Despre decizie și eficacitate, Editura Meteor Press, București, 2007.

  Clasificarea deciziilor se poate face după mai multe criterii de clasificare: În funcție de nivelul decizional, deciziile se clasifică în:

Decizii strategice, sunt acele decizii care determină obiectivele, resursele și politicile

organizației. Una dintre principalele decizii la acest nivel o reprezinta anticiparea viitorului organizației și a mediului în care va funcționa.

Decizii tactice – de control managerial, aceste decizii sunt legate de urmărirea

eficienței și a eficacității cu care sunt utilizate resursele, precum și eficiența unor unități operaționale.

Decizii operaționale – de control operațional, sunt acele decizii care determină

modalitațile în care se execută sarcinile stabilite la niveluri superioare.

Decizii privind cunoștințele, sunt legate de evaluarea ideilor privind noi produse și servicii, metodelor de comunicare a noilor cunoștințe și de difuzare a informațiilor în organizație.

       În funcție de gradul de structurare al acestora, deciziile se pot clasifica în:

Decizii structurate (programabile), sunt acele decizii de rutină pentru adoptarea cărora există proceduri prestabilite. Ele intervin atunci când există un proces cunoscut și explicit care permite prelucrarea informațiilor de intrare pentru alegerea alternativelor.

Decizii nestructurate (neprogramabile), sunt acele decizii care fac apel la judecata și intuiția decidentului în definirea problemei respective. Sunt decizii importante, cu caracter inovator și deseori atipice, neexistând proceduri prestabilite pentru adoptarea lor. O problemă este neprogramabilă atunci când elementele deciziei sunt mai mult calitative, scopurile și obiectivele nu sunt precise și nu există un algoritm de rezolvare cunoscut.

Decizii semistructurale, sunt acele decizii în adoptarea cărora se poate apela doar parțial la proceduri cunoscute. O problemă este semistructurală atunci când decizia are elemente predominant cantitative iar obiectivele și scopurile nu sunt precise și procedura algoritmică de rezolvare nu acoperă în totalitate elementele problemei.

Etapele luării deciziilor.

 Definirea și diagnosticarea problemei.

Prezumția care stă la baza modelului rațional este aceea că decizia nu este de calitate dacă decidenții nu au identificat problemele reale și posibilele lor cauze. Definirea și diagnosticarea problemei necesită din partea decidenților următoarele calități și abilități: spirit de observație, capacitate de interpretare și capacitate de sinteză.

Stabilirea obiectivelor.

Obiectivele sunt rezultatele ce doresc să se obțină. Obiectivele generale furnizează în linii mari direcția de urmat și se exprimă, de obicei, cu ajutorul indicatorilor calitativi. Obiectivele generale sunt concretizate în mai multe obiective operaționale. Acestea exprimă în mod concret ce se dorește să se obținã într-o anumită perioadă de timp, de către fiecare persoană implicată în proces. Exprimarea obiectivelor operaționale este cantitativă. Identificarea variantelor decizionale. Decidenții trebuie să gă-sească modaliti de realizare a obiectivelor.

Identificarea variantelor decizionale

Înseamnă stabilirea liniilor de acțiune, a căilor care dacă sunt urmate pot conduce la realizarea obiectivelor. Pentru finalizarea cu succes a acestei etape decidenții au nevoie de foarte multe informații și este necesar, de asemenea, să posede o gândire creativă. Uneori ei trebuie să realizeze anumite studii sau cercetări sau să apeleze la sprijinul experților pentru soluționarea problemelor.

Evaluarea și compararea variantelor decizionale.

După ce variantele decizionale au fost identificate, decidenții trebuie să le evalueze și apoi să le compare între ele. În această etapă se încearcã evaluarea cât mai exactă a rezultatelor pe care fiecare variantã decizională le generează. Desigur, nu numai rezultatele finale interesează decidentul, ci și eforturile care determină acele rezultate.

Alegerea unei variante decizionale.

Luarea deciziei este văzută ca și alegere finală. Alegerea unei variante decizionale este numai o etapă în procesul rațional de luare a deciziei, urmând modelul rațional.

Pe lângă rezultate și costuri în alegerea unei variante decizionale, mai trebuie să se țină seama de riscuri și de perioada de aplicare și valorificare a deciziei. Conform modelului rațional, se va selecta ca variantă optimă, varianta decizională care conduce la obținerea unor rezultate maxime cu eforturi minime. Legat de risc, se impune o atentã analizã a riscului pe care-l implicã fiecare variantã decizională, în funție de avantajele pe care se scontează. Utilizarea pentru alegerea variantei decizionale celei mai avantajoase a unor modele matematice conduce la reducerea riscului prin creșterea caracterului științific al deciziei. Factorul timp poate determina creșterea eficienței deciziei prin reducerea ciclului decizional. Decizia va fi cu atât mai eficientă cu cât va fi luată și materializată mai aproape de momentul apariției situației decizionale, iar cu cât se prelungește procesul decizional, scade eficien-ța acesteia. Rezultatul acestei faze este decizia, adică acea linie de acțiune aleasă conștient. Procesul decizional nu se încheie cu luarea deciziei, urmează etapa de implementare a variantei alese și cea de urmãrire și control a modului de aplicare.

Implementarea soluției alese.

O soluție bine aleasă nu înseamnă întotdeauna succes. O importanță deosebită în realizarea obiectivelor stabilite în etapa a doua o are și modul în care se pune în practică varianta decizională aleasă. După ce decizia a fost luată, ea trebuie transmisă la locul de aplicare, la acele compartimente de muncă, la acele persoane care desfășoară activitățile necesare atingerii obiectivului la care s-a referit decizia. Pentru realizarea acestei etape este necesar, în primul rând, să realizăm redactarea deciziei într-o formă clară, precisă. Decizia trebuie să conțină toate elementele necesare orientării acțiunii personalului care o va duce la îndeplinire. În cadrul acestei etape, înainte de transmiterea propriu-zisă a deciziei, este necesar să se precizeze sarcinile și responsabilitățile personalului implicat în decizie.

Urmărire și control.

Implementarea soluției preferate nu înseamnă automat atingerea obiectivelor stabilite. Managerii trebuie să controleze activitatea de implementare și să urmărească procesul prin evaluarea rezultatelor. Dacă implementarea nu conduce la rezultate satisfăcătoare, sunt necesare acțiuni corective. Deoarece factorii mediului ambiant și factorii interni specifici organizației afecteazã continuu procesul decizional, prin urmărire și control se pot identifica decalaje între ceea ce s-a dorit a se obține în urma aplicãrii deciziei și ceea ce s-a obținut de fapt. Informațiile obținute în această etapă pot să conducă la nevoia de redefinire a problemei, la nevoia de revizuire a obiectivelor stabilite sau chiar la nevoia de reevaluare a procesului decizional, uneori chiar de la prima etapă.

Capacitatea de muncă.

„În prezent, se cunoaște și se recunoaște că timpurile și lumea s-au schimbat, s-au modificat mereu, așa încât se poate afirma, fără teama de a greși, că însăși istoria este într-o măsură apreciabilă o istorie a schimbărilor și se compune, dacă nu în principal, atunci într-un grad înalt, din schimbări.” Aurel Negucioiu, FORȚA DE MUNCĂ, RESURSELE UMANE,

CAPITALUL UMAN ÎN GÂNDIRE ȘI ACȚIUNE, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” București Facultatea de Științe Economice din Cluj-Napoca

În domeniul ce dă conținut reflecțiilor noastre, schimbările cele mai importante produse în existența, funcționarea și evoluția forței de muncă – în conținut, în formele de manifestare și în statutul ei – ar putea să fie exprimate astfel: forța de muncă, înțeleasă ca totalitatea aptitudinilor fizice și intelectuale existente în organismul, în personalitatea omului, și pe care acesta le pune în funcțiune (în acțiune) ori de câte ori produce un fel sau altul de utilități, de valori de întrebuințare – această forță de muncă a reprezentat, a constituit unul din bunurile cele mai importante ale omului și societății. Pe o anumită treaptă de evoluție a societății și economiei ei, forța de muncă și-a completat statutul de odinioară și a devenit marfă – obiect al vânzării și cumpărării, al ofertei și al cererii. Afirmarea ei reală în această nouă calitate a avut loc pe piață – piața forței de muncă, parte componentă a sistemului de piețe ale economiei cu același nume – economia de piață. Și lucrurile nu s-au oprit aici, deoarece, pe o altă treaptă de evoluție a societății și a economiei – de data aceasta a economiei de piață –, forța de muncă a dobândit o nouă calitate, un nou statut și, am zice noi, un nou loc și rol în economie. Ea a devenit capital – o formă nouă de capital, și anume capitalul uman. Acesta se concretizează în cunoștințele și experiențele personificate – obținute, acumulate și personificate în ființa umană și identificate, nu puține ori, cu aceasta, cel puțin la prima vedere. Bunul numit forță de muncă, marfă și capital – capital-marfă și capital-proprietate – nu a căzut din ceruri precum ploaia, nici nu a răsărit din scoarța terestră și nici din spațiile de vid existente în universal nostru. Acest bun s-a născut, a fost produs și valorificat într-o formă sau alta pe planeta noastră. Ajungând aici, este necesar să spunem, așa cum ne învață istoria universală, că procesele de producție, de valorificare și poate de „consum” ale acestui bun au cunoscut și ele schimbări notabile în decursul întregii istorii, și cunosc schimbări dintre cele mai profunde în zilele noastre. Nu avem nici timp și nici spațiu pentru a poposi cu mintea și instrumentele pe care ea le utilizează în acest câmp al cunoașterii, unde continuă să existe zone întinse care așteaptă să fie „defrișate”.

Așa cum se cunoaște, modalitatea de afirmare, de valorificare și realizare a forței de muncă în calitate de bun, de marfă, de capital, de resursă economică (resursă umană), de factor de producție este înainte de toate munca, activitatea economică, iar cadrul instituțional organizatoric în care se desfășoară îl constitue firma, întreprinderea, compania, corporația, care nu sunt din acest punct de vedere decât organizațiile. În decursul timpului au avut loc schimbări, transformări importante în conținutul muncii și al procesului de muncă, în organizarea și desfășurarea lor, în corelația dintre caracterul fizic corporal, pe de o parte, și

caracterul ei intelectual, spiritual, pe de altă parte, și nu în ultimul rând, în locul unde ea se desfășoară, ca să nu mai vorbim de timpul în care ea se manifestă efectiv.

Pentru ilustrare menționăm renunțarea într-o măsură din ce în ce mai mare la încadrarea sau angajarea pe perioadă nedeterminată (pe viață) și trecerea la angajarea pe perioadă determinată, pe obiective, pe programe, pe procese etc.

Notăm, de asemenea, reducerea dimensiunilor salarizării pe unitatea de timp și extinderea salarizării pe baza rezultatelor obținute în procesul de muncă (de producție), măsurate atât cantitativ, cât mai ales calitativ. O altă schimbare cu consecințe multiple pozitive și negative este scoaterea activităților în afara organizației, cu alte cuvinte mutarea locului de muncă acasă și, nu în ultimul rând, în mijloacele de transport – autoturism, tren, avion etc. Înțeleasă astfel, munca este (și probabilitățile de a deveni sunt tot mai mari, dacă încă nu a devenit), și a devenit, cum spun unii specialiști în materie, scopul vieții. „Gândită astfel – scrie Charles Handy –, munca este scopul vieții. Ea conferă, de asemenea, zilelor noastre un tipar sau o structură și reprezintă șansa de a ne întâlni cu oameni noi. Scopul, structura și socializarea sunt cei trei S care formează inima vieții.” Recunoscând caracterul deosebit de incitant al acestei definiții și originalitatea formulării ei, menționăm totodată că ea nu este singura existentă. Pentru ilustare prezentăm și alte definiții:

• munca reprezintă activitatea conștientă specifică omului, îndreptată spre un anumit scop, în procesul căreia omul efectuează, reglementează și controlează schimbul de materii și de energie între el și natură, pentru satisfacerea trebuințelor sale;

• munca este o datorie de onoare pentru ființa umană;

• munca nu este un scop în sine, ci este mijlocul, modalitatea de a realiza un scop – care constă în obținerea bunurilor necesare pentru satisfacerea diferitelor trebuințe (nevoi);

• munca este o necesitate vitală pentru omul sănătos, în toate societățile umane și pe toate treptele de dezvoltare a acestora;

• munca este o povară;

• munca este o pedeapsă.

Șirul definițiilor formulate în decursul timpului cu privire la și despre muncă este departe de a fi epuizat. Existența lor se explică, după părerea noastră, prin complexitatea muncii și prin rezultatele obținute pe diferite trepte ale evoluției științei, ale extinderii sferei și îmbogățirii conținutului cunoașterii ștințifice a muncii.

Forța de muncă-obiect al relațiilor de proprietate.

Una dintre provocările importante ale viitorului o constituie necesitatea „de a combina creativitatea cu eficiența” Charles Handy, Elefantul și puricele, București, Edit. Codecs, 2007 Și aceasta pentru că „inovația și spiritul întreprinzătorului sunt esențiale pentru ca o organizație să supraviețuiască unor perioade agitate”. Maestru în folosirea metaforei în studierea și cunoașterea realităților de pe întinsul câmp al societății, Charles Handy, după ce a obsevat și studiat motivațiile și istoria întreprinzătorilor, „a acelor oameni care au pus bazele unor organizații, fie ele în afaceri, arte sau comunitate”, i-a botezat împreună cu soția sa cu numele de„alchimiști, adică acei oameni care creează ceva din nimic și care transformă metalul ieftin în aur. Acest cuvânt, spre deosebire de «întreprinzător», redă ceva din idealismul pe care” ei „l-au văzut la acești oameni, indiferent de domeniul în care activau.” Acești alchimiști – mici întreprinzători, numiți de către soții Handy „«purici» de care marii și foarte marii – numiți «elefanți» aveau nevoie ca să rămână pe ringul de dans”, și pentru a-i deosebi de alchimiștii de odinioară au fost numiți „The New Alchemists” (Noii alchimiști). Acesta și titlul cărții care a urmat certifică numele atribuit. Așa cum au observat soții Handy, „alchimiștii nu se mulțumesc să reacționeze la evenimente, ei vor să le dea o turnură nouă, să facă schimbări care să conteze”. Și ei posedă „trei mari caracteristici care le permit să

facă acest lucru”. Aceste caracteristici sunt:

1) pasiunea pentru ceea ce fac, convingerea că acțiunea gândită și întreprinsă de ei constituie un lucru bun care merită și legitimează eforturile ce urmează a fi făcute;

2) abilitatea „de a trece dincolo de rațional și de logică și de a rămâne fideli visului lor, chiar dacă toate argumentele le erau potrivnice”;

3) capacitatea de negare, „de a nu căuta fapte și rațiuni nici chiar când se află într-o stare de nesiguranță, mister și îndoială”. Aceasta era și este cheia creativității. Întregind caracterizarea alchimiștilor, Charles Handy adaugă: „Această capacitate de negare nu ar avea însă o prea mare valoare în absența unei trăsături finale a alchimiștilor: un al treilea ochi, cu ajutorul căruia ei văd lucrurile altfel.” Charles Handy, Elefantul și puricele, București, Edit. Codecs, 2007. Știința a descoperit, a înțeles și a explicat adevărul că forța de muncă privită ca totalitate, ansamblu de aptitudini fizice și intelectuale existente în organismul, în personalitatea vie a omului și pe care acesta le pune în funcțiune ori de câte ori produce utilități (valori de întrebuințare) de un fel oarecare – ca și în determinările sale de bun, marfă și capital, a constituit și constituie obiect al proprietății aceluia în ființa căruia ea se personifică.

Acest obiect al proprietății are anumite trăsături specifice atât în plan ontologic (existențial), cât și în plan funcțional. Fără a intra în detalii, menționăm:

Forța de muncă este întrupată, personificată în organismul viu, în corpul fiecărei ființe

umane, care de altfel este și purtătorul ei.

Cele mai multe obiecte ale proprietății – bunuri materiale – sunt vizibile, ușor

sesizabile cu ajutorul simțurilor și măsurabile. Ele pot să fie înstrăinate prin vânzare-cumpărare, prin moștenire, prin oferire gratuită etc. Această înstrăinare înseamnă și transferul lor fizic de la fostul proprietar la noul proprietar. Pe alte asemenea bunuri proprietarul le poate închiria, împrumuta altor actori economici, cedându-le odată cu ele și dreptul de posesie (posesia), și dreptul de folosință (utilizarea). Și, mai adăugăm, proprietarul poate să distrugă un astfel de obiect al proprietății sale.

Spre deosebire de bunurile materiale, forța de muncă nu poate să cunoască asemenea

forme de înstrăinare. Fiind întrupată, personificată în corpul ființei umane și depinzând într-o măsură foarte importantă de acesta – atât în plan cantitativ, cât și în plan calitativ –, ea nu se confundă cu acesta. De aceea, este eronată teoria potrivit căreia sclavia ar reprezenta o formă de vânzare-cumpărare sau de obținere pe cale violentă a forței de muncă. Sclavul era întotdeauna, ca ființă vie, obiect al proprietății stăpânului de sclavi care putea să-l folosească, să-l vândă și chiar să-l omoare.

În condițiile economiei de piață capitalistă, posesorul de capital nu cumpără muncitori,

ci capacitatea lor de muncă, iar muncitorul nu se vinde pe sine, deoarece atunci ar deveni sclav, ci își vinde pe o perioadă determinată de timp capacitatea de muncă. În decursul respectivei perioade, acest obiect al tranzacției (forța de muncă) aparține posesorului de capital care o folosește prin intermediul posesorului ei în concordanță cu obiectivele și interesele sale.

Forța de muncă întrupată într-un om nu poate să se degradeze, să se înrăutățească

decât odată cu degradarea și înrăutățirea stării organismului viu, putând dispărea odată cu dispariția acestuia.

Una dintre trăsăturile cele mai importante ale forței de muncă constă în aceea că unele

dintre componentele sale, cum sunt ideile, gândurile, informația, cunoștințele și chiar metodele și proiectele utilizate, ajungând la cumpărător, la angajator, nu sunt pierdute de către fostul proprietar și nici nu pot fi distruse. Ideile nu pot fi distruse, căci pentru aceasta nu s-au inventat niciun fel de arme, și convingerea noastră este că nici nu se vor putea născoci niciodată. Calea de scoatere a lor din circuit, dar nu de distrugere, este ignorarea, uitarea și/sau critica. Ajungând aici, considerăm a fi deosebit de actuală concepția potrivit căreia forța materială nu poate fi distrusă decât de o forță materială, iar ideile pot deveni o forță materială atunci când cuprind masele.

Componentele proprietății menționate mai sus – gândurile, ideile, cunoștințele,

teoriile, împreună cu inteligența, spiritul creator, capacitatea de a descoperi și corecta propriile erori precum și greșelile altora, curiozitatea tot mai vie pentru înnoire etc. – au devenit obiecte ale unui gen aparte, ale unor forme specifice de proprietate, numită cel mai adesea proprietate intelectuală, al cărei statut se configurează tot mai mult și care, după părerea noastră, intră în mod organic în structura capitalului uman. Acest capital mai este numit și capital intelectual, înțeles ca obiect al unei forme adecvate de proprietate – proprietatea înțeles ca obiect al unei forme adecvate de proprietate – proprietatea intelectuală, formă aproape invizibilă, extrem de greu, dacă nu imposibil de măsurat și de contabilizat. Potrivit unor opinii demne de luat în seamă, „97% din ceea ce contează într-o afacere nu poate fi contabilizat”. Această formă de proprietate este nu numai intangibilă, dar este și foarte fragilă, asemănându-se în multe privințe cu ceea ce s-ar putea numi reputație. Iar cei mai autentici, în măsura în care termenul este potrivit aici, proprietari ai acestor obiecte sunt noii alchimiști menționați mai înainte.

8) Simpla recunoaștere a acestor noi actori economici – alchimiștii – și în general a existenței capitalului uman și a proprietarilor lui ridică, și după părerea noastră, probleme noi legate de procesul capitalist de producție, de acumulare și în general de dezvoltare a economiei capitaliste de piață și a societății de azi, cât mai ales de mâine. În acest context, avem de-a face, din câte se pare, cu o situație nouă .

Structura capitalului devine tot mai evident compusă din capital tehnic, capital natural, capital bănesc și capital uman în general, capital intelectual în special. Fiecare proprietar și posesor de capital urmărește, așa cum este și firesc, să valorifice la un nivel tot mai mulțumitor propriul său capital. Ca atare, proprietarii ideilor, deținătorii spiritului întreprinzător, se pot întreba și se întreabă: de ce toate profiturile trebuie să meargă la acționari, care de regulă nu contribuie decât cu bani și nu cu timp sau cu competențe la valorificarea și realizarea economică a capitalului? De ce trebuie neapărat ca un contract de muncă să însemne că tot ceea ce produce angajatul pe perioada contractului aparține angajatorului? Și adăugăm noi, de ce în asemenea condiții se mai menține starea în care posesorii capitalului bănesc își păstrează statutul de angajator, iar proprietarii capitalului intelectual – alchimiștii pomeniți mai înainte – statutul de angajat? Există deja argumente solide care arată că menținerea acestei stări de fapte, deci perpetuarea ei, va duce într-un viitor nu prea îndepărtat la absurd. Noi credem că organizația de azi și mai ales organizația într-o economie bazată pe cunoașterea științifică va deveni o alcătuire în care posesorii de capital bănesc, tehnic, natural și uman (intelectual) vor coopera pentru a valorifica la un nivel cât mai înalt, în contextul unei concurențe tot mai pronunțate, propriile lor capitaluri. „Oamenii – actorii economici – trebuie să fie tratați nu ca simple resurse umane, ci ca niște actori cu identitate separată, ceea ce presupune încorporarea în organizație a tuturor posesorilor și proprietarilor de capital, indiferent de forma acestui capital.” Aurel Negucioiu, FORȚA DE MUNCĂ, RESURSELE UMANE, CAPITALUL UMAN ÎN GÂNDIRE ȘI ACȚIUNE, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” București Facultatea de Științe Economice din Cluj-Napoca

Spunând aceasta, avem în vedere, înainte de toate, ceea ce John Galbraith numea tehnostructură, dar nu numai.

Capacitatea de muncă în România după cum bine știm și suntem informații atât de posturile de știri cât și de ziarele locale este scăzută, numărul de emigranți ca și infracționalitatea în creștere, deci întrebarea este „ oare o să mai revină România la ceea ce a fost o dată când era numită Grânarul Europei ( exporta nu importa ) și seara nu iți era frică sa ieși la o plimbare pe stradă ?”, poate că da poate că nu dar pentru asta fiecare „ actor trebuie sa-și joace rolul” și putem începe prin schimbare regulilor și condițiilor din penitenciare.

O persoană privată de libertate în penitenciar are doare drepturi și anume:

Dreptul la vizite,

Dreptul la muncă (doar dacă vrea),

Dreptul la educație,

Dreptul la consiliere,

Dreptul la religie;

Dreptul la trei mese pe zi…

Iar lista poate continua însă la întrebarea ce obligații au nimeni nu a știut răspunsul. Din spusele lor este mult mai ușor sa comiți o infracționalitate mică și să fie închiși o perioadă, mai ales iarna când cei mai mulți nu au nici casă, în penitenciar având totul de-a gata inclusiv televizor dar în special doar drepturi. Însă cum ar fi dacă cei care comit infracționalității mici să fie obligații sa-și ispășească pedeapsa în arest a domiciliu astfel fiind nevoiți să-și procure hrana, plătească ce consum și în permanență urmăriți.

CADRU PRACTIC.

METODOLOGIA CERCETĂRII.

Designul experimental folosit în cadrul cercetării de față a fost planul non-experimental ex-post-facto. S-au folosit ca și variabile, variabila independentă, de tip nominal, ce desemnează apartenența subiectului la grupul de control sau experimental („condiție”: 0= în libertate; 1= privații de libertate) și variabilele dependente, de tip scalar, ce măsoară concepția asupra capacității de decizie, respectiv concepția asupra capacității de muncă.

Grupul exeperimental a fost realizat prin selectarea aleatorie a subiecților, atât din cadrul persoanelor private de libertate , cât și din cadrul persoanelor aflate în libertate.

Cercetarea de față are ca și scop demonstrarea efectelor pe care mediul penitenciar îl are asupra persoanelor dar și cum îi afectează modul de gândire asupra capacișății de muncă și de decizie, dar și cum ar putea condițiile din penitenciare să ajute la creșterea infracționalității. Subiecții cercetării noastre au fost 50% privați de libertate, , alți care se aflau la „ început de drum „ și 50% persoane aflate în libertate, ei fiind grupul de control, astfel avem două eșantioane formate din 30 de subiecți fiecare eșantion. Subiecții au vârsta cuprinsă între 21-59 ani, gen: masculin,și care provin din diferite medii sociale. Realizarea cercetării s-a realizat la penitenciarul Jilava, un penitenciar de maximă siguranță aflat in comuna cu acelaș nume Jilava din Ilfov.

OBIECTIVE.

Studiul de față a fost realizat pentru a determina dacă există o diferență în ceea ce privește concepția asupra capacității de decizie și de muncă, la persoanele de gen masculin și feminin, ce trăiesc în mediul penitenciar și cele nu sunt private de libertate. Lucrarea și-a propus sublinierea acestei diferențe pentru a atrage atenția asupra condițiilor nefavorabile/favorabile, din penitenciare și cum acestea pot ducce la creșterea infracționalității dar și cum am putea preveni acest lucru și instigarea lor în câmpul muncii.

O1. Investigarea diferențelor dintre capacitatea de muncă si de decizie în funcție de condiția socială.

O2.Explorarea relației dintre categoria de vârstă și condiția socială.

IPOTEZE.

Este de așteptat să existe diferențe între deținuți și cei aflați în libertate în funcție de capacitatea de muncă și de decizie.

Mă aștept să existe o relație între categoria de vârstă si condiția socială.

PREZENTAREA MODELULUI CERCETĂRII.

Aceasta presupune: descrierea variabilelor cercetării;

privarea de libertate

concepția cu privire la capacitatea de decizie

concepția cu privire la capacitatea de munca

depresia

eul social ideal .( Q3)

insecuritate în direcția culpabilitãții (O)

DESCRIEREA TEHNICILOR DE INVESTIGAȚIE .

Pentru realizarea acestui studiu am aplicat chestionarul „Beck Depression Inventory-II (BDI-II)”. Scala pentru depresie Beck este probabil cel mai folosit instrument pentru măsurarea depresiei la nivel global și a fost concepută inițial ca o scală clinică de evaluare. Ea consistă din 21 de itemi reprezentând paleta largă a simptomelor depresiei. Fiecare item consistă în patru dimensiuni listate în ordinea severității simptomelor și cărora le sunt atribuite un factor de scorare empiric de la 0 la 3. Categoriile de itemi includ starea se dispoziție, retragerea socială, problemele cu somnul, pesimismul, plânsul, vinovăția, ura de sine, iritabilitatea, tulburări ale apetitului și pierderea interesului sexual.

Chestionarul pentru anxietate „C” este format din 40 de itemi, împărțiți pe două coloane. Primii 20 de itemi redau gradul de anxietate voalată, în timp ce următorii 20 redau gradul de anxietate manifestă. Acesta cuprinde 5 scale: eul social ideal (Q3); forța eului, emotivitatea (C); insecuritate, tendință paranoică (L); insecuritate în direcția culpabilității (O) și tensiunea ergică (Q4).

DESCRIEREA PROCEDURILOR DE RECOLTARE A DATELOR.

Studiul s-a desfășurat în două zile diferite, fiind condiționat de programul pe care

persoanele aflate în penitenciar erau nevoite să-l respecte și în funcție de disponibilitatea subiecților incluși în grupul de control.

Doi dintre cercetători au aplicat chestionarele grupului experimental, în timp ce ceilalți doi au aplicat chestionarele grupului de control. În cazul persoanelor private de libertate, cercetătorii au efectuat studiul în cadrul penitenciarului Jilava, într-un spațiu restrâns, ferit de influențele exterioare, discutându-se în paralel cu câte doi subiecți, pentru ca unicitatea răspunsurilor acestora să nu fie influențată de alte persoane. Participanții au fost înștiințați de către directorul instituției, prin intermediul subalternilor, de desfășurarea studiului, aceștia fiind invitați în sala de desfășurare. Instructajul a inclus prezentarea experimentatorilor, menționarea temei de cercetare, asigurarea privind confidențialitatea datelor și a răspunsurilor și caracterul oficial al activității. De asemenea se menționa faptul că nu există răspunsuri corecte sau greșite, importante fiind răspunsurile sincere și personale.

În continuare, experimentatorii au adresat întrebările subiecților, aceștia răspunzând în concordanță cu propriile trăiri. De regulă, aplicarea chestionarelor a durat aproximativ 15-20 de minute. La finalizare, subiecții erau invitați să ceară lămuriri, clarificări, dacă era cazul și li se mulțumea pentru cooperare. După ce primii doi subiecți părăseau sala, următorii doi participanți erau invitați în sală.

În cazul grupului de control, a fost urmată aceeași procedură, diferența fiind făcută de cadrul în care au fost aplicate chestionarele și de faptul că aceștia au răspuns la întrebări în mod individual, fără ca examinatorii să adreseze întrebările.

La realizarea studiului au participat un număr de 120 de subiecți, de gen masculin. Dintre aceștia, 60 au făcut parte din grupul de control, având vârsta cuprinsă între 21 și 55 de ani), iar 60 au făcut parte din grupul experimental, având vârsta cuprinsă între 22 și 59 de ani. Subiecții ce au făcut parte din grupul experimental, au fost aleși în mod aleatoriu, din cadrul deținuților aflați în penitenciarul Jilava, iar cei aparținând grupului de control, au fost de asemenea selectați în mod aleatoriu, din diverse domenii ocupaționale. Pentru realizarea acestui studiu am aplicat chestionarul pentru anxietate „C” este format din 40 de itemi, împărțiți pe două coloane. Primii 20 de itemi redau gradul de anxietate voalată, în timp ce următorii 20 redau gradul de anxietate manifestă. Acesta cuprinde 5 scale: eul social ideal (Q3); forța eului, emotivitatea (C); insecuritate, tendință paranoică (L); insecuritate în direcția culpabilității (O) și tensiunea ergică (Q4).

Scala de Depresie Beck cuprinde 21 de itemi, cu 4 variante de răspuns, subiectul fiind nevoit să aleagă varianta cu care se identifică in mod preponderent

INTERPRETAREA REZULTATELOR.

Este de așteptat să existe diferențe între deținuți și cei aflați în libertate în funcție de capacitatea de muncă și de decizie.

Categorii de varsta * Conditia Crosstabulation

Tabel 1

ANOVA CONDIȚIA DEȚINUT TABEL 4

Tabelele 4 și 5 evidențiază limita inferioară și superioară în funcție de variabilele studiului nostru și condiția de deținut și astfel că avem:

Concepția cu privire la capacitatea de decizie:m= ,0 și ,13

Concepția cu privire la capacitatea de muncă:m= ,91 și 1,56

Nivelul depresiei: m=13,06 și 17,54

Eul social ideal (Q3): m=2,68 și 3,75

Insecuritate în direcția culpabilității (O): m=40,2 și 5,42

Tabelele 6 și 7 evidențiază limita inferioară și superioară în funcție de variabilele studiului nostru și condiția libertate și astfel avem:

Concepția cu privire la capacitatea de decizie:m= ,01 și ,19

Concepția cu privire la capacitatea de muncă:m=,44 și ,92

Nivelul depresiei: m=6,14 și 8,96

Eul social ideal (Q3): m=1,80 și 2,66

Insecuritate în direcția culpabilității (O): m=2,43 și 3,50

Analiza de varianță (One – Way Anova) a demonstrat că ipoteza cu privire la existența diferențelor între deținuți și cei aflați în libertate în funcție de capacitatea de muncă și de decizie se confirmă.

Astfel valorile scăzute în ceea ce privește capacitatea de decizie și de concentrare vin în susținerea rezultatelor și anume că persoanele aflate în privare de libertate au nevoie de eforturi superioare și de impulsionări în ceea ce privește capacitatea de muncă , iar în privința luării de decizii preferă să evite acest proces sau să se conformeze. Nivelul de depresie este mult mai ridicat asemeni și eul social și insecuritatea în direcția culpabilității decât la persoanele aflate în libertate astfel putem spune ca aceste valori daca au un nivel mai ridicat conduc spre depresie, anxietate, nonadecvare, nonintegrare, tendințe antisociale.

ANOVA CONDIȚIA LIBERTATE TABEL 6

Tabelul 8, împreună cu tabelul 9, reproduc rezultatele testului „T”, astfel din punct de vedere statistic există diferențe în ceea ce privește capacitatea de muncă și de decizie între cele două grupuri având sig.2 cuprins între 0,07 și 15,30, . Asfel persoanele aflate în penitenciar afirmă că au nevoie de un efort suplimentar pentru a face ceva, ba chiar că pentru a realiza sau a duce la bun sfarșit o acțiune trebuie să se forțeze mai mult sau să fie „ împinși de la spate”, iar în ceea ce privește capacitatea de decizie au dificultății în a lua o decizie sau preferă să nu ia ei nici o decizie ci pur si simplu să accepte ce li se oferă.

Tabelul 10 reproduce și rezultatele testului de egalitate al varianțelor Levene, conform cărora varianțele sunt egale în cazul analizei variabilei concepției de decizie (p > 0.01), ceea ce se aplică și în cazul variabilei capacității de muncă (p < 0.01). Intervalul de încredere (95%) pentru diferența dintre medii, în cazul variabilei concepției de decizie -,144-,087, la capacitatea de munca ,151- ,949, nivelul depresiei 5,126- 10,369, eul social ideal (Q3) ,302-1,665, insecuritate în direcția culpabilității (O) 876-2,623.

Mă aștept să existe o relație între categoria de vârstă si condiția socială.

Pearson Correlation Conditia = Detinut

TABEL 10

Pearson Correlation Conditia = Libertate

TABEL 11

Corelația Pearson indică Sig.>0,01 avem o corelație normală sau aproape de mormal în ambele cazuri astfel putem afirma că se confirmă și cea de-a doua ipoteză și anume existența unei relație între categoria de vârstă si condiția socială.

CONCLUZII

Cercetarea de față si-a propus să demonstreze că privarea de libertate și condițiile din mediul penitenciar influențează, în mod semnificativ, capacitatea de decizie și de muncă, existând o diferență între persoanele ce trăiesc în acest mediu și persoanele aflate în libertate. . Astfel, în urma analizei rezultatelor, cu ajutorul programului SPSS, utilizând analiza de varianță (One – Way Anova) și testul t pentru eșantioane independente, prima ipoteza a cercetării a fost confirmată, demonstrându-se că persoanele aflate in penitenciare întâmpină dificultății în luarea deciziilor dar și în ceea ce privește munca, aceștia având nevoie de un efort suplimentar pentru a realiza ceva. Pentru confirmarea celei de-a doua ipoteză am folosit Corelația Pearson,care după valoarea lui sig. confirmă și ce-a de-a doua ipoteză cu privire la diferențele dintre vârsta și condiția socială a persoanelor. Viața din penitenciar punându-și și lăsându-și amprenta asupra personalității celui care a petrecut ceva vreme acolo, condițiile și etapele prin care trec cei privații de libertate le modifică intr-un sens comportamentul, modul de a gandi și de a se purta după în societate și de ce nu pe mulți îi încântă acel mediu astfel încât la o scurtă perioadă se reîntorc în penitenciar.

BIBLIOGRAFIE

Charles Handy, Epoca irațiunii. O gândire nouă pentru o lume nouă, București, Edit. Codecs, 2007, p. 60–61

Cornescu V., Mihăilescu I., Stanciu S. – Managementul organizației, Editura All Beck, București, 2003.

Dănăiață Ion, Bibu Nicolae Aurelian, Predișcan Mariana – Management. Bazele teoretice, Editura Mirton, Timișoara, 2004 (ediția a II-a).

Drucker Peter – Despre decizie și eficacitate, Editura Meteor Press, București, 2007. Idem – Despre profesia de manager, Editura Meteor Press, București, 2006.

D'Souza, O. (2011). Be kind to prisoners, they too have a life. DNA : Daily News & Analysis

Forța de muncă, Resursele umane, Capitalul uman în gândire și acțiune, Aurel Negucioiu Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” București Facultatea de Științe Economice din Cluj-Napoca

Michel Foucault, Cuvintele și lucrurile, București, Edit. RAO, 2008, p. 42

Militaru Gheorghe – Comportament organizaþional, Editura Economică, București, 2005.

Revista Forțelor Terestre, Nr. 6 2008

Teză doctorat: ANGELA – MIHAELA ENE, Coord. Prof. Univ. Dr ELENA 11. ZAMFIR: Tipuri de activități psiho-sociale și implicațiile lor educative;BUCUREȘTI 2009.

http://www.revista.forter.ro

http://www.scritub.com

http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2010

http://biblioteca.regielive.ro

http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/PSIHOLOGIE-PENITENCIARA-MEDIUL83813.php