.aspecte de Teorie Si Practica Judiciara In Materia Infractiunii de Delapidare
CAPITOLUL I
INTRODUCERE; EVOLUȚIA INFRACȚIUNII DE DELAPIDARE ÎN CADRUL INFRACȚIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI
1.1Evoluția reglementărilor privind protecția penală a patrimoniului
Încă din cele mai vechi timpuri sistemul de norme ce guvernau societatea au incriminat și sancționat fapte săvârșite contra patrimoniului.
In Comuna primitivă când "societatea" era formata dintr-un grup restrâns de oameni ce trăiau într-un teritoriu redus fiind conduși de un șef,acesta pe lângă atribuțiile religioase și militare avea și atribuții de judecător.De precizat că numărul faptelor ce erau pedepsite era redus, dintre cele îndreptate contra patrimoniului fiind cunoscute doar furtul, jaful.
Ulterior în perioada feudală,legislația penală se extinde și cuprinde în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vătămări patrimoniului.
Dacă pentru unele fapte se aplicau pedepse fizice ușoare pentru altele se poate constata o cruzime nemaiîntalnita în perioada actuală.
Pentru o serie de furturi mărunte se aplicau pedepse cu biciuirea dar pentru fapte grave se putea ajunge până la pedeapsa cu moartea ori tăierea unui braț. Numărul faptelor antisociale îndreptate împotriva patrimoniului s-au mărit,apărând pe lângă furt,tâlhărie,jaf și alte forme de atingere a patrimoniului ca înșelăciunea,abuzul de încredere,gestiunea frauduloasă dar într-o formă incipientă deoarece erau considerate delicte civile.Erau drastic pedepsite faptele de furt și tâlhărie.
În perioada feudală, s-a extins represiunea penală față de toate faptele prin care se leza patrimoniul. Furturile fără prea mare semnifi-cație (cele mărunte) erau pedepsite cu biciuirea, însă, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea. Pentru furturile grave și la primul furt se aplica pedeapsa cu moartea.
Din cele mai vechi timpuri, prin legile penale au fost incriminate și sancționate faptele comise împotriva patrimoniului.
În vechiul drept românesc, existau reglementări referitoare la infracțiunile contra patrimoniului. Pravilele luiVasile Lupu și Matei Basarab, codicele penale ale lui Alexandru Sturza în Moldova și a lui Barbu Știrbei în Muntenia, conțineau prevederi referitoare la infracți-unile de furt,tâlhărie, etc.
Codul penal român din 1864 cuprindea în capitolul referitor la "Crime și delicte contra proprietarilor" numeroase incriminări referitoare la apărarea patrimoniului.
Codul penal român din 1936 cuprindea, în Cartea II, Titlul XIV, infracțiuni contra patrimoniului, sistematizate în 5 capitole astfel:
capitolul I – Furtul;
capitolul II – Tâlhăria și pirateria;
capitolul III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii;
capitolul IV – Strămutarea de hotar, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse proprietății;
capitolul V – Jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice.
Pe lângă infracțiunile prevăzute de Codurile penale de la 1864 cât și de la 1936, au existat și anumite infracțiuni prevăzute în Codul Justiției Militare, în Codul Comercial, în Codul Silvic și în Codul Marinei Comerciale.
În perioada ce a urmat după anul 1944, în conformitate cu ideologia vremii și cu modelul de a concepe existența proprietății, a fost adoptat Decretul numărul 192/1950, implicit aceea de "avut obștesc". Prin acest decret, a fost introdus în Codul penal din 1936, Titlul XIV, cu un nou capitol intitulat "Unele infracțiuni contra avutului obștesc", căruia, ulterior, i s-au produs modificări în privința agravării pedepselor.
Acest act normativ a marcat momentul în care pentru prima oară apare o ocrotire discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era considerat "particular" sau "obștesc".
Autorii Codului Penal de la 1968, n-au făcut și nici nu puteau să facă altfel, decât să consacre mai departe această concepție de ocrotire diferențiată a patrimoniului.
Așa se explică ca în Titlul III al acestui Cod penal, au fost prevă-zute infracțiuni contra avutului particular, iar în Titlul IV, infracțiunile contra avutului obștesc.
Cadrul juridic cuprins în Constituția României din 1991 a deter-minat noi reglementări penale în materia infracțiunilor contra patrimo-niului. În Constituție sunt cuprinse norme cu caracter de principii funda-mentale referitoare la proprietate.
Astfel, sunt stabilite formele de proprietate și anume : publică și privată. De asemenea, sunt arătați cei cărora le aparțin bunurile ce fac parte din fiecare formă de proprietate.
Plecând de la necesitatea punerii de acord a legii penale cu normele constituționale ,Parlamentul României a adoptat Legea 140/1996 de modificare și completare a Codului penal prin care se prevede o reglementare nouă în materia infracțiunilor contra patrimoniului.
1.2 Noțiunea de patrimoniu-obiect al ocrotirii penale
Patrimoniul este conceput ca un ansamblu de drepturi și obligații evaluabile în bani, aparținând unei persoane fizice sau juridice(*1). În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor care alcătuiesc averea unei persoane.
Plecând de la ideea că patrimoniul este o sumă de valori,iar nu o mulțime de lucruri materiale,corporale,unii autori au definit patrimoniul ca fiind "ansamblul drepturilor și obligațiilor unei persoane care au sau reprezintă o valoare pecuniară sau economică, adică se pot evalua în bani"(*2).
*1. C. Stǎtescu, C. Bîrsan, Drept civil, drepturile reale, Universitatea București, 1988 pg.4.
*2. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bǎlǎnescu, Al. Bǎicoianu, Tratat de drept civil român, vol.1, București, 1928, pg 84
Într-o altă lucrare(*1), patrimoniul este definit ca fiind "totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică aparținând unei persoane." Din cuprinsul patrimoniului fac parte: bunurile corporale, incorporale, bunurile consumptibile ori fungibile, mobile sau imobile, principale sau accesorii, etc.,adică tot ceea ce reprezintă puteri, facultăți, aptitudini ale subiectului din punct de vedere al valorii lor economice și a raporturilor care se nasc din exercițiu acestor puteri, facultăți, aptitudini(*2).
Dacă sub aspectul dreptului civil, patrimoniul este definit în sensurile sus-menționate, în dreptul penal noțiunea de "patrimoniu" are un inteles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi distruse, gestionate fraudulos, etc. Ca și în cazul altor valori sociale de mare însemnătate, patrimoniul este ocrotit prin incriminarea faptelor care îi aduc atingere. Aceste fapte constituie infracțiuni și sunt prevăzute în Titlul III al Codului penal.
Sub denumirea generică de "Infracțiuni contra patrimoniului" dată Titlului III, se află două categorii de bunuri susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului,în raport cu forme diferite de proprietate.
Constituția României, prin articolul 135 alineat 1, împarte pro-prietatea în două categorii: publică și privată. În același articol, alineatul 4, sunt enumerate bunurile care nu pot exista decât în proprietatea publică: bogățiile de orice natură ale subsolului; căile de comunicație; spațiul aerian; apele cu potențial energetic; plajele; marea teritorială; resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite prin lege. De pildă, în articolul 4 din Legea numărul 18/1991, se arată că terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al dreptului de proprietate publică.
De subliniat este faptul că odată cu adoptarea Legii numărul 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia-urmată de Legea 219/1998 privind regimul concesionarilor, iar ulterior și de
*1 C. Bîrsan, M. Gaițǎ, M.M. Pivniceru, drept civil, drepturile reale, Institutul European, 1997, pg 8.
*2 Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Româneascǎ, 1921, pg 36-47.
Ordonanța de urgență a Guvernului numărul 63/1998 privind energia electrică si termică, se poate afirma că a fost întregit cadrul legislativ privind dreptul de proprietate publică.
Potrivit articolului 1 din Legea 213/1998(*1), "dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes politc".
Pe baza acestor prevederi legale, în literatura de specialitate(*2),dreptul de proprietate publică a fost definit ca fiind "dreptul de proprietate al statului sau al unităților administrativ-teritoriale – comune, orașe și județe asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura ori destinația lor, sunt de uz sau interes public".
Nici Constituția, nici Legea numărul 213/1998 și nici un alt act normativ nu definesc proprietatea privată. În atare situație, avându-se în vedere definiția generală a proprietății cuprinsă în articolul 408 Cod civil și în opoziție cu definiția legală a proprietății publice, formulată în articolul 1 din Legea numărul 213/1998, în aceeași lucrare de specialitate, dreptul de proprietate privată a fost definit ca fiind "dreptul de proprietate ce aparține persoanelor fizice și persoanelor juridice, inclusiv statului și unităților administrativ-teritoriale-comune, orașe, județe, asupra bunurilor care, prin natura sau destinația lor, sunt de uz sau interes privat".
Spre deosebire de bunurile proprietate publică pe care le putem identifica cu usurință și în mod direct pe baza normelor constituționale și a legilor speciale, bunurile proprietate privată se identifică pe o cale indirectă, având acest caracter toate celelalte bunuri necuprinse în sfera proprietății publice.
*1 Publicatǎ în Monitorul oficial nr.448/21.11.1998, partea I
*2 M. Nicolae, Considerații asupra Legii nr. 213/1998 privind propietatea publicǎ și regimul juridic al acesteia, Dreptul nr.6/1999 pg 3.
1.3. Caracterizarea infracțiunilor contra patrimoniului
Caracterizarea infracțiunilor contra patrimoniului
A.Noțiuni: a)Patrimoniu;
b)Patrimoniu public;
c)Patrimoniu personal sau particular.
a)Noțiunea de patrimoniu în dreptul penal este considerată ca fiind o totalitate de drepturi și obligații cu valoare economică precum și bunurile la care aceasta se referă, aparținând unei persoane fizice sau juridice ale cărei nevoi sau sarcini sunt destinate să le satisfacă.Noțiunea de patrimoniu este mult mai cuprinzătoare decât aceea de proprietate, toate celelalte drepturi reale și de creanță, precum și orice situație care prezintă chiar numai o apartenență de drept. Așadar legea penală ocrotește atât proprietatea, cât și celelalte elemente ale patrimoniului, sancțiunile ei putând lovi chiar pe proprietar când obiectul proprietății sale se află în posesia sau detenția legitimă a altei persoane.
b)Constituie patrimoniu public următoarele categorii de bunuri:
– bogățiile de orice natură ale solului;
– căile de comunicații, înțelegând prin acestea drumurile naționale,județene ori comunale, căile ferate de interes public;
– canale navigabile, indiferent că sunt sau nu concesionate;
– spațiu aerian;
– apele cu potențial energetic valorificabil,precum și acelea care pot fi folosite în interes public.Practic, la ora actuală toate apele pot aparține statului, excepție făcând unele iazuri sau lacuri, amplasate pe proprietăți particulare.În legătură cu Dunărea, trebuie să aibă în vedere regimul său internațional special;
– plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental;
– alte bunuri stabilite prin lege.Este cazul unor imobile de o deosebita valoare, tablouri și obiecte de artă, documente din arhivele statului,terenuri care potrivit legii intră în proprietatea statului, etc.;
– bunuri care sunt date în păstrarea regiilor autonome ori instituților publice sau care pot fi concesionate sau închiriate.
De asemenea, constituie patrimoniu public și:
– bunurile aparținând organelor și instituțiilor de stat,întreprinderilor și instituțiilor de stat;
– bunurile care aparțin organizațiilor cooperatiste de ori ce fel.
c)Patrimoniul personal sau partiunea de patrimoniu este mult mai cuprinzătoare decât aceea de proprietate, toate celelalte drepturi reale și de creanță, precum și orice situație care prezintă chiar numai o apartenență de drept. Așadar legea penală ocrotește atât proprietatea, cât și celelalte elemente ale patrimoniului, sancțiunile ei putând lovi chiar pe proprietar când obiectul proprietății sale se află în posesia sau detenția legitimă a altei persoane.
b)Constituie patrimoniu public următoarele categorii de bunuri:
– bogățiile de orice natură ale solului;
– căile de comunicații, înțelegând prin acestea drumurile naționale,județene ori comunale, căile ferate de interes public;
– canale navigabile, indiferent că sunt sau nu concesionate;
– spațiu aerian;
– apele cu potențial energetic valorificabil,precum și acelea care pot fi folosite în interes public.Practic, la ora actuală toate apele pot aparține statului, excepție făcând unele iazuri sau lacuri, amplasate pe proprietăți particulare.În legătură cu Dunărea, trebuie să aibă în vedere regimul său internațional special;
– plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental;
– alte bunuri stabilite prin lege.Este cazul unor imobile de o deosebita valoare, tablouri și obiecte de artă, documente din arhivele statului,terenuri care potrivit legii intră în proprietatea statului, etc.;
– bunuri care sunt date în păstrarea regiilor autonome ori instituților publice sau care pot fi concesionate sau închiriate.
De asemenea, constituie patrimoniu public și:
– bunurile aparținând organelor și instituțiilor de stat,întreprinderilor și instituțiilor de stat;
– bunurile care aparțin organizațiilor cooperatiste de ori ce fel.
c)Patrimoniul personal sau particular este practic nelimitat.În condițiile legii, pot figura între aceste bunuri: producție, comerciale și de servicii, inventar agricol, fonduri banești, în obiect de uz casnic și perso-nal, bijuterii, opere de artă, etc.Nu pot intra totuși în această categorie bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice întrucât acestea sunt inalienabile. Dreptul de proprietate privată ca și dreptul de moște-nire sunt garantate și se exercită în condițiile stabilite de lege, indiferent de titular.
B.Caracterizarea generala a infracțiunilor contra patrimoniului;
a)Obiectul;
b)Subiectul;
c)Latura obiectivă;
d)Latura subiectivă;
e)Sistem de sancționare.
În prezentul paragraf evidențiem trăsăturile cele mai generale ce caracterizează elementele constitutive ale infracțiunilor îndreptate contra patrimoniului precum și sistemul de sancționare a acestora.
a)Obiectul juridic comun al infracțiunilor contra infracțiunilor publice, al celei personale sau particulare îl formează totalitatea relațiilor patrimoniale privitoare la existența și integritatea lor.La rândul său fiecare infracțiune contra proprietății are un obiect juridic special, nemij-locit, care o deosebește de celelalte infracțiuni.De asemenea, aceste infracțiuni au mai întotdeauna și un obiect material (în sensul bun) asupra căruia se îndreaptă acțiunea socialmente periculoasă.Obiectul material îl formează bunurile corporale, adică lucrurile care au o existență materială și care reprezintă o valoare economică.Așadar, dacă cu același prilej o persoană aduce atingerea atât relațiilor sociale privind proprietatea publică,cât și acelora privind patrimoniul personal sau particular, va exista concurs de infracțiuni.
b)Subiectul activ la majoritatea infracțunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană fizică, responsabilă.Sunt însă și infracțiuni (delapidarea, gestiunea frauduloasă), la care subiectul activ, nemijlocit, este special,în sensul că el trebuie să îndeplinească anumite condiții cerute de lege(să fie funcționar alt salariat, să gestioneze, să administreze bunurile respective).Subiectul pasiv al acestor infracțiuni poate fi orice persoană fizică sau juridică căreia i s-au produs prejudicii prin săvârșirea ori căreia din aceste infracțiuni.
Prin natura lor,infracțiunile contra proprietății pot fi săvârșite de o singură persoană,dar pot fi săvârșite și de mai multe persoane sub toate formele participației (participație proprie și improprie -coautorat, insti-gare,complicitate).Unele din aceste infracțiuni se pot săvârși și în mod organizat,de elemente infractoare constituite în grupuri (delapidare, tâlhărie, furt,înșelăciune).
c)Latura obiectivă a infracțiunilor contra patrimoniului, ca la orice altă inacțiune, este formată dintr-un element material (acțiune, inacțiune), o urmare și o legătură de cauzalitate ce trebuie să existe între ele.Elementul material se prezintă sub o multitudine de forme, de variante, cum ar fi: însușire, folosire, traficare, luare, dispunere, inducere în eroare, distrugere. La unele dintre aceste infracțiuni elementul material poate îmbrăca forme complexe, ca de exemplu la delapidare, tâlhărie, etc.(însușire și traficare, deposedare și vătămare).
A doua componentă a laturii obiective, urmarea, constă într-o pagubă materială provocată persoanei publice sau juridice în patrimoniul căreia se află bunul.Între elementul material, în sensul de acțiune, și urmarea produsă (paguba) trebuie să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate.Acțiunea infracțională este cauza urmării imediate,urmare ce se răsfrânge în final asupra patrimoniului, producându-i o pagubă.
d)Latura subiectivă.Deși la majoritatea infracțiunilor contra patrimoniului,tentativa se sancționează numai la o parte din acestea (delapidare, furt, tâlhărie, înșelăciune, etc.).Consumarea infracțiunilor contra patrimoniului are loc în momentul executării acțiunii, a duceri ei până la capăt, producându-se și urmarea periculoasă specifică acestora.Infracțiunile contra patrimoniului pot fi săvârșite în oricare din formele naturale ori legale ale infracțiunii, cu excepția celor din obicei.
e)Sistemul de sancționare este diferit,după cum bunul împotriva căruia sa îndreptat infracțiunea face parte din patrimoniul personal sau particular ori din cel public.De asemenea, în cadrul aceleiași categorii de patrimoniu, sancțiunile diferă de la o infracțiune la alta.Așa de exemplu, unele infracțiuni sunt sancționate alternativ cu amendă și închisoarea, altele sunt sancționate cu închisoarea, interzicerea unor drepturi, confiscarea parțială a averii ori cu detențiunea pe viață și confiscarea totală a averii.
O altă trăsătură constă în faptul că pedepsele sunt mai mari în cazul în care infracțiunile de delapidare, furt, înșelăciune în paguba patrimoniului public și patrimoniului personal sau privat au avut consecințe grave sau deosebit de grave, adică au produs o stânjenire importantă activității unității sau au cauzat alte asemenea urmări.
1.4. Istoricul incriminării infracțiunii de delapidare (articolul 215 Cod penal)
În articolul 223 Cod penal,de la Titlul IV,intitulat "infracțiuni contra avutului obștesc",era incriminată infracțiunea de delapidare,și care constă în "însușirea,folosirea sau traficarea de către un funcționar ori alt salariat în interesul său ori pentru altul,de bani,valori sau alte bunuri din avutul obștesc,pe care le gestionează sau administrează ,se pedepsește".
După intrarea în vigoare a Constituției din 1991,în fața instanțelor judecătorești s-a invocat că prevederile articolului 145 din Codul penal privind noțiunea de "avut obștesc",ca și întreg Titlul IV din Codul penal privind infracțiunile în dauna avutului obștesc a fi abrogate implicit ca fiind neconstituționale.
Aceste excepții ridicate în fața instanțelor aveau ca argument prevederile constituționale în ceea ce privește proprietatea și care,așa cum am arătat,consacra două forme: publică și privată.
Curtea Constituțională a României,fiind sesizată cu aceste excepții de neconstituționalitate,prin Decizia numărul 1/1993(*1) a Plenului a decis: "dispozițiile din Codul penal referitoare la infracțiunile contra avutului obștesc sunt abrogate parțial potrivit articolului 150 alineatul 1din Constituție și, în consecință, acestea urmează numai cu privire la bunurile prevăzute în articolul 135 alineatul 4 din Constituție,bunurile ce formeză obiectivul exclusiv al proprietății publice".
În literatura de specialitate(*2), s-a arătat că, prin apariția deciziei Curții Constituționale, textul articolului 223 Codul penal privind infracțiunea de delapidare nu s-a abrogat și trebuie aplicat, de la caz la caz, la domeniile sau sferele care interesează proprietatea publică, instituțiile publice, serviciile publice, sau cei care administrează sau folosesc bunurile publice.
Prin Legea numărul 140/1996 – intrată în vigoare la data de 14.11.1996 – Titlul IV din partea specială a Codului penal, care cuprinde articolele 223-235, așa cum am arătat anterior, a fost abrogat. Prin același act normativ a fost introdus în Codul penal articolul 215 care incriminează infracțiunea de delapidare.
Fiind o infracțiune îndreptată, în principal, împotriva patrimoniului, delapidarea este inclusă, alături de infracțiunile de aceiași natură, în Titlul III din partea specială a Codului penal, denumit "INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI".
În urma acestor modificări(*3), se respectă întrutotul principiul constituțional, despre care s-a făcut referire mai sus, iar faptele îndreptate împotriva patrimoniului public sau privat sunt sancționate conform prevederilor articolelor 208-222 Cod penal.
Astfel,prin soluții de caz,instanța supremă a decis că fapta gestio-narului unei societăți comerciale de a-și însuși bunuri proprietatea priva-tă a acestora,constituie infracțiunea de gestiune frauduloasă și nu aceea de delapidare.
De aici transpare concluzia că ceea ce a determinat în concepția instanțelor diferențierea între gestiunea frauduloasă și delapidare,este forma de proprietate publică sau privată căreia îi aparține bunul care formează obiectul material al acestora.
Așa se explică faptul că existența delapidării nu a fost contestată în situația în care componenta materială a laturii obiective a acestei infracțiuni,însușirea,folosirea sau traficarea a vizat și a fost îndreptată împotriva unor bunuri aparținând proprietății publice astfel cum aceasta este definită prin prevederile articolului135 aliniatul 4 din Constituție.
Dimpotrivă,existența infracțiunii de delapidare nu a fost acceptată în acele situații în care aceleași fapte au fost îndreptate,au avut ca obiect material bunuri aparținând proprietății private,fie că acestea aparțin statului fie unor persoane fizice sau persoane juridice de interes privat.
Având la bază prevederile Constituției,Parlamentul României a adoptat Legea 140/1996 prin care s-au abrogat toate instrucțiunile denumite central avutului obștesc – Titlul IV și a dat prin prevederile articolului 215 o nouă reglementare infracțiunii de delapidare care apăra nu numai bunurile aparținând proprietății publice ci și pe cele ce aparțin proprietății private.
*1 Publicatǎ în Monitorul oficial, 232/23.09.1993
*2 I. Lascu, Considerații asupra infracțiunii de delapidare în lumina deciziei nr.1/1993 a Plenului Curții Constituționale, Dreptul nr.4/1994,pg 69-70
*3 Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român, partea specialǎ, Casa de Editurǎ și Presǎ “șansa” SRL, București,1997,pg 222.
CAPITOLUL II
INFRACTIUNEA DE DELAPIDARE
– ÎN SPECIAL –
Aspecte generale și caracterizarea infractiunii de delapidare
2.1.Noțiuni și caracterizare
Delapidarea este fapta unui funcționar care sustrage bunuri ce le are, în virtutea atribuțiilor de serviciu, în gestiunea sau administrarea sa.
Funcționarul care săvârșește o astfel de faptă pune în evidență lipsa de respect a acestuia față de legea penală. El încalcă nu numai relațiile sociale cu caracter patrimonial, ci și cele referitoare la activitatea de serviciu. Datorită calității făptuitorului, poate fi mai ușor săvârșită și mai greu descoperită, ceea ce îi mărește gradul de pericol social.
Particularitățile care caracterizează infracțiunea de delapidare și care o diferențiază de celelalte infracțiuni contra patrimoniului, justifică incriminarea prin dispoziție distinctă, sub denumirea proprie de "DELAPIDARE".
Infracțiunea de delapidare este prevăzută în articolul 215 Cod penal și constă în "însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori, sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează".
2.2.Conținutul legal.
Infracțiunea de delapidare este incriminata in articolul 215 Cod penal într-o varianta simpla sau tip și alta agravatǎ.
Varianta simplǎ constǎ în însușirea sau traficarea, de catre un funcționar, în interesul sǎu ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestioneazǎ sau administreazǎ [articolul215 Cod penal alineatul (1)]. Varianta agravata se realizeazǎ în cazul în care delapidarea a avut consecinte deosebit de grave [articolul 215 alineatul (2) Cod penal].
2.3.Elemente preexistente.
A.Obiectul infracțiunii.
a) Obiectul juridic special
Delapidarea face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului fiind încriminată prin prevederile articolului 215 Cod penal.
Noțiunea de patrimoniu necesită o serie de precizări ce trebuie făcute.
Astfel sub aspect civil "patrimoniul" înseamnă totalitatea drepturilor unei persoane și care au o valoare economică, adică pot fi evaluate în bani.Aceste drepturi și obligații sunt privite ca o universalitate ce formează un tot unitar ce aparține unei persoane.
Orice persoană are un patrimoniu chiar dacă uneori pasivul este mai mare decât activul iar acesta nu poate fi transmis decât la moartea titularului.
În dreptul penal "patrimoniul" are un înțeles mai restrâns care se referă la bunuri nu ca universalitate ci în individualitatea lor susceptibile de a fi gestionate fraudulos,însușite,folosite,traficate,distruse de către făptuitor.
Infracțiunea nu se produce împotriva patrimoniului ci numai asupra unei individualități din el pentru că nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu.
Infracțiunea de delapidare are un obiect juridic special al protecției penale în care asigură și care se constituie ca un prim criteriu de diferențiere a lor.
Delapidarea e definită ca fiind fapta de însușire,folosire ori traficare de către un funcționar în interesul sau pentru altul,de bani,valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează.
Obiectul juridic special al infracțiunii de delapidare îl constituie relațiile sociale de ordin patrimonial a căror formare,existență și dezvol-tare impune respectarea și menținerea situației de fapt a bunurilor ce aparțin unei persoane juridice,de interes public sau privat,împotriva actelor de însușire ,folosire sau traficare,săvârșite în interesul sau ori pentru altul,de către cel însărcinat cu administrarea sau gestionarea acestora.
Relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu constituie numai obiectul juridic secundar al infracțiunii, deoarece numai datorită împrejurării că făptuitorul are calitatea de funcționar ,prin săvârșirea faptei se încalcă,în afara relațiilor sociale cu caracter patrimonial,și cele referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu,care sunt apărate în principal prin încriminarea unor fapte făcând parte dintr-o altă categorie de infracțiuni.Delapidarea are două obiecte juridice speciale:
– unul principal, constând în relațiile sociale de natură patrimonială care reclamă, pentru existența și dezvoltarea lor, din partea gestionarilor sau administratorilor unui patrimoniu aparținând unei persoane juridice private sau juridice publice să nu sustragă bunuri care formează obiectul gestiuni sau administrării respective;
– al doilea, secundar, constând în relațiile sociale care asigură desfășurarea normală și corectă a serviciului persoanei juridice private ori publice.
Infracțiunea de delapidare putând fi săvârșită numai de către o persoană care are calitatea de funcționar,cu activități de gestionare sau administrare,lezează și relațiile sociale referitoare la buna și corecta desfășurare și realizare a serviciului.Acest din urmă mănunchi de relații sociale vizate de protecția legii penale prin încriminarea infracțiunii de delapidare se constituie ca obiect juridic special,secundar al acesteia.
Delapidarea poate fi săvâșită numai de către o persoană care are o calitate cerută de lege.Este o infracțiune cu un subiect activ,calificat care trebuie să aibă calitatea cerută de lege în momentul săvârșirii acesteia.
b) Obiectul material
Obiectul material al infracțiunii de delapidare îl constituie banii,valorile ori alte bunuri care se găsesc în momentul săvârșirii faptei în detenția licită,în baza unui raport juridic de serviciu,de gestionare sau administrare a acestora.
Infracțiunea de delapidare are totdeauna un obiect material, adică un obiect asupra căruia se exercită direct și nemijlocit acțiunea de sustragere – obiect care aparține patrimoniului privat sau public.
Poate fi obiect material al infracțiunii de delapidare inclusiv bunul ajuns din eroare din gestiunea sau administrarea unei persoane fizice din cadrul unei unități publice ori private.
Obiectul material al delapidării îl formează numai bunurile corpo-rale mobile indiferent de sursa acestora,dar apărute în cadrul operațiunii de gestionare sau administrare a bunurilor aflate asupra unității (exemple: plusuri de bani ori mărfuri).
Obiectul material al infracțiunii de delapidare trebuie să aibă o existență materială deoarece numai astfel de bunuri pot fi sustrase ,o valoare economică și o anumită situație juridică.Acest din urmă lucru semnifică faptul că acesta trebuie să facă parte din patrimoniul unei persoane juridice,să se afle în posesia ori detenția acestuia și în același timp să se afle în gestiunea ori administrarea făptuitorului.
Un bun se află în patrimoniul unei persoane juridice atunci când a fost preluat efectiv de prepusul acesteia și iese din patrimoniul ei când are loc predarea către o alta persoană juridică sau fizică.
Banii,valorile sau alte bunuri fac parte din patrimoniul subiectului pasiv – persoană juridică – pentru a constitui obiect material al infracțiu-nii de delapidare,aceastea trebuie să fi fost preluate efectiv,real de către subiectul activ,prin predarea materială a lor în gestiunea sa,neinteresând dacă sau îndeplinit ori nu concomitent și formalitățile scriptice-contabile care sunt corespunzătoare acestei operări.
Pot constitui obiectul material al infracțiunii de delapidare și plusurile create în gestiune,deoarece,indiferent de modalitatea de creare și indiferent dacă au fost sau nu înregistrate,ele revin unității,care răspunde din punct de vedere civil față de cei care au fost prejudiciați. Crearea de plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase constituie infracțiune,iar dacă mijlocul fraudulos constituie el însuși o infracțiune, făptuitorul răspunde și pentru această infracțiune.Astfel,de exemplu,în cazul sustragerii unor plusuri din gestiunea creată prin înselaciune la măsuratoare,făptuitorul răspunde pentru infracțiunea de delapidare,în concurs cu infracțiunea prevăzută în articolul 35 din Legea 22/1969, precum și cu infracțiunea prevăzută în articolul 269 Cod penal.
Bunurile care pot forma obiectul material al infracțiunii de delapidare pot fi de mai multe feluri, după cum se menționează chiar în dispoziițile articolului 215 Cod penal, și anume: "bani, valori sau alte bunuri".
1. Prin "bani" se înțeleg bilete de bancă și monedele metalice românești sau străine care au putere circulatorie indiferent dacă se află în numerar sau la dispoziția unității private sau publice(*1).
2. Prin "valori" se înțeleg hârtiile de valoare de orice fel, cum sunt: cecurile, obligațiunile CEC, hârtiile de virament, titlurile de credit, timbrele, acțiunile, etc., dacă încorporează drepturi a căror valorificare este legată de deținerea respectivelor înscrisuri(*2).
Cecul este un mijloc bănesc (titlu de credit, instrument și ordin de plată) care servește la efectuarea operațiilor de decontare (plată) interne și internaționale.
Obligațiunile CEC sunt instrumente avantajoase de economisire la purtător de a atrage cu titlu rambursabil disponibilitățile bănești, fiind pus la dispoziția populației de către Casa de Economii și Consemnațiuni.
Titlul de credit este un document negociabil (înscris constitutiv de drepturi, cum ar fi: cambia, biletul de ordin) emis de o instituție bancară sau de către alte instituții de credit, care conferă proprietarului său un drept de creanță, precis determinat, menționat în cuprinsul lui, adică dreptul de a primi (realiza) sau transmite o sumă de bani la un anumit termen sau la vedere într-o localitate din țară sau din străinătate, stabilită de către părți (încasarea unei sume de bani, garantarea unui credit, rambursarea creditului la scadență, plata dobânzii).
Timbrele sunt imprimate emise de stat sau alte instituții autorizate care, prin anulare, pe diferite acte sau documente le conferă acestora un caracter oficial; reprezintă un mijloc de plată a unui impozit sau a unei taxe.
Cambia este un titlu de credit de obicei pe termen scurt; este un instrument de plată folosit în economia de piață, întocmai într-o anumită formă, susceptibilă să circule pe calea girului, prin care emitentul, numit trăgător dă ordin unei alte persoane, numită tras,să plăteasca necondiționat o sumă de bani determinată unei a treia persoane, numită beneficiar la o dată anumită (scadență) și într-un anumit loc.
*1 Gh. Nistoreanu și colectiv, operǎ citatǎ pg 252
*2 O. Loghin, T. Toader, operǎ citatǎ 276
Acțiunile sunt hârtii de valoare și reprezintă o cotă fixă, dinainte stabilită, din capitalul unei societăți și care dă posesorului ei dreptul de a participa cu vot deliberativ la adunările generale ale acționarilor societății, de a lua parte la administrarea și controlul societății și de a participa la împărțirea rezultatelor financiare ale societății (să primească dividende) proporțional cu valoarea acțiunilor ce le posedă.
3. Prin "alte bunuri" se înțeleg bunurile mobile, corporale, altele decât banii ori valorile asimilate acestora, care au o valoare economică și fac parte din sfera de gestionare sau administrare a subiectului activ.
În legislația civilă nu există o definiție a "bunului", însă în literatura de specialitate(*1) s-a subliniat că prin bun se înțelege "o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului și este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial".
În funcție de natura lor și de calificarea dată de lege, bunurile se împart în mobile și imobile (numite și mișcătoare și nemișcătoare).
Potrivit articolului 473 Cod Civil "sunt mobile prin natura lor, corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât acele care se mișca de la sine, precum sunt animalele, precum și cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină, precum sunt lucrurile neînsuflețite".
Sunt mobile prin determinarea legii, obligațiile și acțiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare, acțiunile sau interesele în companii de finanțe, de comerț sau de industrie, chiar și când capitalul acestor companii constă în imobile (articolul 474 alineatul 1 Cod Civil).
După modul în care sunt determinate, bunurile sunt individual determinate (res certa) și bunuri determinate generic (res genera).
Sunt individual determinate acele bunuri care potrivit naturii lor sau voinței exprimată în act juridic, se individualizează prin însușiri proprii, speciale.
*1 Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, subiectele de drept civil, Casa de Editurǎ și Presǎ “șansa” SRL, București, 1995, pg 90.
Sunt determinate acele bunuri ce sunt unicate.
Sunt determinate generic cele care se individualizează prin însușirile speciei ori categorii din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire, măsurare și numărare.
Această clasificare a bunurilor prezintă importanță juridică în ceea ce privește: momentul transmiterii dreptului real în actele translative, în principiu când obiectul actului îl formează "res certa", dreptul real se
transmite în momentul realizării acordului de voință, chiar dacă nu s-a predat bunul (articolul 971 și articolul 1265 Cod Civil), pe când, în cazul în care obiectul actului îl constituie "res genera", dreptul real se trans-mite în momentul individualizării ori predării (în lipsa unei stipulații contrare);
– locul predării bunului. În lipsă de stipulație contrarie, bunul individual determinat trebuie predat în locul unde se găsea la data contractării (articolul 1319 Cod Civil) pe când predarea unui bun de gen trebuie făcută la domiciliul debitorului, iar nu al creditorului, deoarece în principiu, plata este cherabilă iar nu portabilă (articolul 1104 Cod Civil)
După cum pot sau nu a fi înlocuite în executarea unei obligații civile, bunurile pot fi fungibile sau bunuri nefungibile.
Este fungibil acel bun care, în executarea unei obligații, poate fi înlocuit cu altul, fără să afecteze valabilitatea plății.
Este nefungibil acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei obligații. Ca regulă, bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele determinate generic sunt fungibile.
După cum folosirea implică ori nu consumarea ori înstrăinarea lor, bunurile sunt consumptibile și neconsumptibile.
Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuințare să nu implice consumarea substanței ori înstrăinarea lui.
Este neconsumptibil bunul care poate fi folosit repetat, fără ca, prin aceasta, să fie necesară consumarea substanței ori înstrăinarea lui.
Sunt bunuri consumptibile, de pildă, banii, combustibilul, alimen-tele, etc. Acestă clasificare este utilă, de exemplu, în materie de împrumut.
Obiectul împrumutului de folosință – numit comodat – îl constituie un bun neconsumptibil, pe când obiectul împrumutului de consumație -numit mutum- îl formează bunurile consumptibile.
După cum pot fi ori nu împărțite fără să-și schimbe destinația lor, bunurile se împart în divizibile sau indivizibile.
Este divizibil acel bun care poate fi împărțit fără să-și schimbe, prin aceasta, destinația sa economică.
Este indivizibil acel bun care nu poate fi împărțit fără a-și schimba, prin aceasta, destinația sa economică.
Spre exemplu, o bucată de stofă poate fi împărțită, fiind un bun divizibil, pe când un autoturism este un bun indivizibil.
După corelația dintre ele, bunurile sunt principale și accesorii.
Este principal acel bun care poate fi folosit independent fără a servi la întrebuințarea altui bun.
Este accesoriu bunul care este destinat să servească la întrebu-ințarea unui alt bun principal.
Ca bunuri accesorii, pot fi menționate: antena pentru televizor; husele pentru autoturism, etc.
După modul lor de percepere, bunurile se împart în corporale și incorporale.
Este corporal acel bun care are o existența materială, fiind ușor perceptibil simțurilor omului.
Este incorporală valoarea economică ce are o existență ideală, abstractă.
Dupa titularul dreptul de proprietate, bunurile se împart în bunuri care aparțin domeniului public și domeniului privat.
Pentru ca un bun să devină obiect material al infracțiunii de delapidare, trebuie ca acesta să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
a) să facă parte din categoria bunurilor mobile, deoarece numai astfel de bunuri sunt susceptibile de sustragere;
b) să aiba o existență materială, deoarece numai astfel de bunuri pot fi sustrase;
c)să aibă o valoare economică, valoare exprimată într-un preț,într-un tarif sau într-o listă valorică.Valoarea economică este un element semnificativ, deoarece de asta depinde cuantumul pagubei și, prin aceasta, gradul de pericol social al faptei.
d)bunurile să aibă o anumită situație juridică, adică să facă parte din patrimoniul unei persoane juridice, să se afle în posesia sau detențiunea acesteia și, totodată, să se afle în masa bunurilor gestionate sau administrate de făptuitor.
În literatura de specialitate, s-a făcut sublinierea că un bun se consideră, de regulă, intrat în sfera avutului unei unității patrimoniale, în momentul preluării sale efective de către presupul unei unități, împuternicit să îl primească în numele acesteia. Efectuarea operației scriptice corespunzătoare este irelevantă din acest punct de vedere, ceea ce interesează fiind doar transmiterea materială a bunului. Astfel spus, momentul intrării unui bun în masa bunurilor gestionate sau administrate de subiectul activ este momentul în care bunul intră în fapt în gestiunea sau administrarea acestuia, indiferent dacă acesta și-a găsit sau nu reflectarea în actele de evidență contabilă ce trebuie efectuate.
Prin urmare, dacă gestionarul, preluând bunurile, sustrage din acestea, înainte de a întocmi actele de primire, săvârșește infracțiunea de delapidare(*1).
Momentul ieșirii unui bun din gestiunea sau administrarea făptuitorului este dat tot de situația de fapt, neavând relevanță dacă s-a făcut sau nu transcrierea operației respective în documentele contabile ale persoanei juridice(*2).
În practica judiciară(*3) s-a decis că bunul se consideră a face parte din avutul persoanei juridice, chiar dacă, deși nu i-a fost remis efectiv, beneficiarul a semnat – numai formal – de primire a lui.
*1 Tribunalul Reg. Crișana, Decizie penalǎ Nr.115/1965, Justiția nouǎ nr.7/1965,pg168
*2 O. Loghin, T. Toader, operǎ citatǎ, pg 276
*3 Tribunalul Județean Timiș Decizie penalǎ Nr.615/1986, Revista românǎ de drept, 11/1986, pg 71; Tribunalul Județean Ilfov, Decizie penalǎ 229/1979, Revista românǎ de drept nr.11/1980, pg 67; Tribunalul Suprem Secția penalǎ Decizia nr. 1612/1981, nepublicatǎ.În același sens a se vedea S. Petrovici, V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, Infracțiuni contra avutului obștesc, Editura Academiei, București, 1963, pg 124-125.
Tot astfel, în cazul unor bunuri generice vândute, dar încă nelivrate, transferul proprietății acestora nu are loc în momentul acordului de voință sau al plății prețului, ci în momentul individualizării lor. Ca urmare, dacă gestionarul sustrage din bunurile aflate încă asupra sa, nefiind predate efectiv beneficiarului, va exista infracțiunea de delapidare, deoarece aceste bunuri nu au fost scoase legal din gestiune.
Plusurile în gestiune,înțelese ca fiind adaosuri rezultate din natura bunurilor ori din activitatea de serviciu a gestionarului sau administratorului,aparțin unității chiar dacă proveniența lor are un caracter fraudulos și indiferent dacă au fost sau nu înregistrate.În cones-cință, aceste plusuri pot constitui obiect al infracțiunii de delapidare (*1).
Gestionarul sau administratorul sunt prepuși ai unității ai cărei angajați sunt,unitatea răspunzând din punct de vedere civil,în calitate de comitent,pentru paguba produsă de ei altor persoane,în exercitarea atribuțiilor de serviciu.De aceea,plusurile în gestiune create prin fraudarea altor persoane sunt la dispoziția unității care răspunde cu patrimoniul său față de cei păgubiți.
De reținut mai este și faptul că,crearea de plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase constituie infracțiune iar dacă mijlocul fraudulos constituie el însuși o infracțiune,făptuitorul răspunde și pentru această infracțiune.
În practica judiciară(*2) s-a decis că,în cazul sustragerii unor plusuri din gestiune create prin vânzarea unor mărfuri cu suprapreț, făptuitorul răspunde pentru infracțiunea de delapidare în concurs cu infracțiunea de creare de plusuri în gestiune,prevăzut de articolul 35 din Legea numărul 22/1969,precum și cu infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
*1 V. Dongoroz și colectiv, operǎ citatǎ, pg 591; O. Loghin, T Toader operǎ citatǎ, pg 276; Tribunalul Județean Constanța, decizia nr. 263/1972, Revista românǎ de drept nr 71/1973, pg 174; Tribunalul Suprem Secția penalǎ, decizia 1303/1972, Culegere de decizii /1972,pg 343; tribunalul Suprem Secția penalǎ Decizia nr. 63/1980; evista românǎ de drept /1981, pg 162.
*2 Tribunalul Suprem Secția penalǎ Decizia 1803/1972, Culegere de decizii 1972,pg 343; Tribunalul Județean Dolj, Decizie penalǎ 852/1984, Revista românǎ de drept nr. 8/1985, pg 58; Curtea Supremǎ de Justiție Decizia nr.1694/1992,Dreptul nr.8/1993, pg 898.
Legat de ultima condiție ce trebuie îndeplinită pentru obiectul material al infracțiunii de delapidare,de subliniat este faptul că noțiunile de "posesie" și "detenție" sunt cele definite în dreptul civil.
Astfel , posesia este o situație de fapt care constă în exercitarea
asupra unui lucru corporal a unei puteri sau stăpâniri materiale
manifestată prin acte de păstrare,conservare,uz,folosință sau transformare, cu voința și intenția de a se comporta ca titular al dreptului real,iar detenția constă în exercițiul unei puteri de fapt asupra unui lucru,fie cu permisiunea și pe contul proprietarului sau în virtutea unui titlu legal sau judiciar.
În literatura de specialitate,s-a susținut că în dreptul penal termenii "posesie" și "detenție" au același înțeles de simplă stăpânire de fapt a bunului.
Prin urmare,în raport cu cele prezentate mai sus,subliniem faptul că săvârșirea infracțiunii de delapidare de către funcționarul gestionar sau funcționarul administrator este posibilă numai după preluarea efectivă a bunului și nu mai este posibilă după predarea efectivă a acestuia,chiar dacă preluarea sau predarea n-au fost însoțite de operațiunile de înregistrare în evidența contabilă a persoanei juridice publice sau private.
Banii,valorile sau orice alte bunuri pentru a constitui obiectul material al delapidării trebuie să se afle în gestiunea sau administrarea făptuitorului.Astfel spus,fapta se poate comite numai în legătură cu bunurile care se află realmente în gestiune.În consecință,sustragerea de către făptuitor a unor bunuri pe care nu le avea în gestiune sau în administrare,nu constituie delapidare,ci furt.
Banii,valorile sau orice alte bunuri pentru a constitui obiectul material al delapidării trebuie să se afle în gestiunea sau administrarea făptuitorului.Dacă bunul nu face parte din masa de bunuri gestionate sau administrate de făptuitor,sustragerea acestuia nu constituie delapidare ci furt,dar dacă bunul se găsea în posesia făptuitorului,dar nu ca urmare a îndatoririi de serviciu de a-l gestiona sau administra,ci în virtutea oricărui titlu,fapta constituie infracțiunea de abuz de încredere.
BSubiecții infracțiunii
a). Subiectul activ
Delapidarea este o infracțiune proprie.Subiectul activ al acestei infracțiuni este circumstanțiat de lege ;este un subiect calificat.El are calitatea de funcționar și care,în această calitate,gestionează sau administrează bunuri care aparțin unei persoane juridice,publice sau private.
Se poate afirma că la delapidare,în cazul infracțiunii de delapidare subiectul activ este calificat,autor al acestei infracțiuni putând fi numai o persoană ce are dublă calitate,aceea de funcționar și gestionar ori administrator de bani,valori sau alte bunuri ale unei persoane juridice publice sau private.Aceste două calități se cer a fi cumulative ,astfel lipsa oricăreia dintre ele exclude existența infracțiunii de delapidare.
a.1)Calitatea de funcționar
În explicarea noțiunii de funcționar în sensul articolului 215 Cod penal,trebuie să plecăm de la dispozițiile articolului 147 Cod penal.
Prin funcționar public,potrivit articolului 147 aliniatul 1 Cod penal, "se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar,cu orice titlu,indiferent cum a fost învestită,o însărcinare de orice natură,retribuită sau nu,în serviciul unei unitați dintre cele la care se referă articolul 145".
Potrivit articolului 147 aliniatul 2 Cod penal,prin funcționar "se înțelege persoana menționată în aliniatul 1,precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat".
S-a arătat că noțiunea de funcționar are un înțeles mai larg și o conține și pe aceea de funcționar public, acesta nefiind limitat numai la un salariat.
Sensul noțiunii de funcționar public este definit prin extensie către orice persoana care exercită,permanent sau temporar,cu orice titlu,indiferent de forma de învestire,o însărcinare de orice natură, evident,în serviciul unei unități dintre cele la care se referă articolul 145 Cod penal.
Prin termenul public "se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public ,administrarea,folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public,precum și bunurile de orice fel care,potrivit legii,sunt de interes public".
Aceasta înseamnă că funcționarul public poate fi un funcționar public de fapt,altul decât un anumit salariat .
În schimb,funcționarul,altul decât funcționarul public,trebuie să fie întotdeauna un salariat,adică o persoană aflată într-un raport juridic de muncă pe baza unui contract de muncă.
Salariatul care exercită o însărcinare în serviciul unui agent economic poate să nu aibă întotdeauna ca atribuție de serviciu, gestio-narea sau administrarea unor bunuri,dar trebuie să fie în orice caz salariat al persoanei juridice pe care o prejudiciază prin însușirea, folosirea sau traficarea de bunuri.Chiar dacă el acționează,ca gestionar de fapt,el este subiect activ al infracțiunii de delapidare numai dacă subiectul pasiv este agentul economic care l-a angajat(*1).
Funcționarul trebuie să fie întotdeauna în serviciul unei unități sau în serviciul unei alte persoane juridice.
Sfera noțiunii de persoană juridică nu se suprapune peste aceea de agent economic și aceasta deoarece pe data intrării în vigoare a Legii numărul 31/16.11.1990,privind societățile comerciale(*2),au fost abrogate prevederile referitoare la întreprinderile mici și la asociațiile cu scop lucrativ,cu personalitate juridică din Decretul – Lege numărul 54/1990 privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative.
Prin urmare, au rămas în vigoare dispozițiile privind asociațiile familiale și cele privind activitățile prestate de persoane fizice în mod independent.
*1 D. Ciuncan, operǎ citatǎ, pg 26.
*2 Publicatǎ în Monitorul oficial nr.126-127 din 17.11.1990, modificatǎ și completatǎ ulterior.
De remarcat este faptul că înțelesul noțiunii de funcționar de drept din Codul penal nu se aplică unor dispoziții speciale,cum sunt,de exemplu,cele din Legea numărul 22/1969.
În Legea numărul 22/1969 privind angajarea gestionarilor, consti-tuirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor organizațiilor socialiste,termenul de "organizații socialiste " a fost înlo-cuit cu "agenți economici,autorități sau instituții publice" prin Decretul – Lege numărul 54/1990.
Potrivit textului articolului 35 din legea numărul 22/1969,crearea de plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase se pedepsește cu închi-soare.Textul se referă la gestionarea în bune condiții a tuturor bunuriloraparținând agenților economici,autorităților sau instituțiilor publice, indiferent de natura și caracterul acestora,chiar dacă astfel de bunuri aparțin proprietății publice sau private(*1).
Subiectul activ al infracțiunilor prevăzute de Legea numărul 22/1969,este gestionarul,chiar și cel de fapt,acesta putând fi și simplu funcționar în sensul articolului 147 Cod penal(*2).
Este suficient,din acest punct de vedere,pentru existența gestiunii de fapt,ca agentul economic sau instituția publică să aibă cel puțin cunoștință de desfășurarea unei activități de fapt de către o persoană (în locul gestionarului de drept) pentru că numai astfel putem vorbi de o "însărcinare",în serviciul unei persoane juridice(*3).
Dacă activitatea de creare de plusuri în gestiune este urmată de însușire,folosire sau traficare,făptuitorul va fi sancționat,așa cum s-a mai menționat,pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în concurs cu infracțiunea prevăzută de articolul 35 din Legea numărul 22/1969.
*1 Curtea Constituționalǎ, decizia nr. 56 din data de 31.05.1995 publicatǎ în Monitorul oficial nr. 211 din 15.09.1995.
*2 D. Ciuncan operǎ citatǎ pg 27
*3 V. Rǎmureanu, Comentariu, în Colectiv, Codul penal comentat și adnotat, partea specialǎ, volumul I, Editura științificǎ și Enciclopedicǎ, București, 1965, pg 367.
a.2)Calitatea de gestionar
Gestionar este persoana care are ca principale atribuțiuni de serviciu,primirea,păstrarea și eliberarea de bunuri.
Primirea de bunuri constă în luarea de bunuri în gestiune,în cantitatea,calitatea și sortimentul specificate în actele de însoțire și de înregistrare a acestora,în mod cronologic,în evidențele contabile ale persoanei juridice,conform Legii contabilității.
Păstrarea de bunuri presupune ținerea în depozit,asigurarea integrității acestora în vederea efectuării,în condiții normale,a mișcării
bunurilor gestionate;întocmirea și ținerea unor documente care să reflecte în orice moment situația exactă a bunurilor din gestiune(*1).
Eliberarea de bunuri este o activitate de predare a bunurilor,însoțite de acte de eliberare sau ieșire,de înregistrări corespunzătoare în actele de evidență contabilă pentru a oglindi situația exactă a mișcărilor patrimoniale.
Gestionarul care primește,păstreaza și eliberează bunuri din gestiune, firesc,că le are și în paza sa.Aceasta nu înseamnă că păstrarea, de pildă,de bunuri care constituie una dintre principalele atribuții de serviciu ale gestionarului ar fi echivalente cu manipularea și paza lor.
În practica judiciară s-a decis ca cel ce efectuează operațiile de manipulare sau are bunuri în paza sa,fără a avea ca principale atribuții de serviciu primirea,păstrarea și eliberarea lor,nu are calitatea de gestionar, și în consecință dacă sustrage din acele bunuri,nu săvârșește infracțiunea de delapidare,ci infracțiunea de furt.
De asemenea,tot în practica judiciară s-a retinut că săvârșește infracțiunea de delapidare,având calitatea de funcționar-gestionar,de pildă,casierul care își însușește sumele cuvenite persoanelor trecute pe ștatele de plată;șeful biroului financiar care își însușește suma primită spre a o preda casierului;taxatorul de la Regia de transport care își însușește contravaloarea biletelor vândute;mandatarul CEC-ului,care sustrage din sumele primite de la personalul din unitate pentru a le depune la Agenția CEC,care sustrage din sumele manipulate.
*1 O. Loghin, T. Toader, operǎ citatǎ pg 277; V. Dongoroz și colectiv, operǎ citatǎ, pg 598; Gh. Nistoreanu și colectiv, operǎ citatǎ, pg 254.
Se poate sublinia că,în toate cazurile în care angajatul unei persoane juridice publice sau private îndeplinește o funcție în care,potrivit legii,dobândește calitatea de gestionar,este considerat gestionar de drept.
În literatura de specialitate,precum și în practică,așa cum s-a arătat anterior,s-a consacrat noțiunea de gestionar de fapt,care poate fi subiect al infracțiunii de delapidare,iar în practica judiciară s-au adoptat nume-roase soluții prin care îl rețin ca gestionar de fapt pe salariatul care exercită realmente această calitate.
De pildă,într-o cauză penală s-a decis că funcționarul care,deși nu
are atribuții exprese de gestionare,îndeplinește activități ce caracterizează
gestiunea de fapt,poate fi subiect activ al infracțiunii de delapidare dacă își însușește valorile pe care le mânuiește.
În speță inculpatul – recepționer șef la o întreprindere de hoteluri și restaurante – primea în mod obișnuit în depozit – ca prepus al unității – cu acordul,cel puțin tacit,al directorului hotelului,sume în valută de la cetățenii străini,pentru care întocmea chitanțe în dublu exemplar.În condițiile sus menționate,el avea,în raport cu sumele primite în depozit, calitatea de gestionar de fapt – vizată prin dispozițiile articolului 31 din Legea numărul 22/1969 – pe care și-o asumase chiar dacă această sarcină nu-i fusese atribuită în mod expres.De aceea,însușirea unor sume din cele primite, constituie delapidare.
a.3)Calitatea de administrator
Autor al infracțiunii de delapidare este nu numai funcționarul care gestionează bunuri,ci și funcționarul care are bunuri în administrare.
Administrarea constă într-un complex de acte de dispoziție care privesc efectuarea de operațiuni asupra bunurilor ce aparțin unei persoane juridice,publice sau private.Administratorul are dreptul de a da dispoziții cu privire la primirea,păstrarea,întrebuințarea sau eliberarea de bunuri,precum și cu privire la situația juridică și economico-finan-ciară(*1).Din categoria administrator fac parte ,de exemplu :directorii, contabilul-șef,inginerul-șef,etc.
În practica judiciară(*2) s-a reținut că săvârșește infracțiunea de delapidare,având calitatea de funcționar-administrator,spre exemplu, responsabilul unui complex de alimentație publică care a pretins și a primit de la ospătarii și barmanii din subordine,băuturi,țigări,al căror preț nu l-a plătit-deoarece,independent de faptul că barmanii și ospătarii erau gestionari,în raport cu bunurile încredințate spre vânzare consumatorilor și cu sumele încasate,au atribuția de administrare generală asupra întregului patrimoniu;contabilul-șef care,prin intermediul unor acte de serviciu,scoate bunuri dintr-o gestiune pentru a le transfera în alta,dar care,în realitate,își însușește acele bunuri(*3).
Între gestionar și administrator există o deosebire în sensul că primul vine în contact direct și material cu bunurile,datorită atribuțiunilor sale legate de primirea,păstrarea sau eliberarea bunurilor,iar cel de-al doilea are numai un contact virtual juridic cu bunurile pe cale le administrează,concretizat în acte de dispoziție pe care le ia cu privire la acestea(*4).
Prin urmare,delapidarea nu presupune în mod obligatoriu un contact direct și material cu bunul unității patrimoniale,deoarece este posibil să se sustragă sau să se înstrăineze un bun și printr-o dispoziție privind mișcarea elementelor patrimoniale.
Speța 1
În perioada 21 februarie – 24 martie 1994 inculpata C.M. a fost angajată în calitate de "verificator bani" la serviciul "caserie" din cadrul Bănci Române pentru Dezvoltare (B.R.D.) sucursala Brașov.
În strictă conformitate cu "fișa postului" printre alte atribuții și sarcini de serviciu, inculpata le avea și pe acelea de a înregistra la intrări banii primiți pentru verificare și numărarea de la controlul=numărători,de a participa la introducerea și scoaterea valorilor în și din caserie și de a
*1 O. Loghin, T. Toader, operǎ citatǎ, pg 279.
*2 Tribunalul Suprem Decizia penalǎ nr. 2077/1976, Revista românǎ de drept nr. 6/1977.
*3 Tribunalul Suprem Secția penalǎ, Decizia penalǎ 1699/1969, Culegere de decizii 1969
*4 Gh. Nistoreanu și colectiv, operǎ citatǎ pg 255
asigura valorile încredintate potrivit"normelor din capitolul privind răspunderea materială a persoanelor cărora li se încredințează valori spre verificare".
În capitolul "responsabilități" din aceiași fișă a postului s-a prevăzut că inculpata "răspunde de respectarea cu strictețe a normelor de încasări și plăți,contractului colectiv de muncă și Regulamentului
de ordine interioară" precum și că "răspunde de valorile încredințate conform normelor și legilor în vigoare".
În ziua de 24 martie 1994,inculpata C.M.încălcându-și îndatoririle de serviciu pe care le avea în calitate de functionară la B.R.D.-Sucursala Brașov,și-a însușit din încasările"în depozite" pe care le primise în ziua respectivă fiind de serviciu la ghișeu,suma de două milioane lei.
Considerăm că fapta astfel comisă întrunește elementele constitu-tive ale infracțiunii de delapidare prevăzute în articolul 215,Cod penal.
Banca Română pentru Dezvoltare-instituție de serviciu public-funcționează cu capital privat și desfășoară o activitate utilă din punct de vedere social,potrivit legii.
Inculpata a acționat în calitate de subiect activ calificat,respectiv în calitate de functionar însărcinat cu mânuirea unor sume de bani și alte valori,aflate firesc,într-un raport juridic de muncă cu unitatea.
Infracțiunea de delapidare a fost prevăzută și sancționată în articolul 140 din Codul penal din 1864,fiind unicul articol cuprins în secțiunea "Sustracțiuni comise de depozitări publice".
Subiectul activ al acestei infracțiuni era "orice perceptor,orice depozitar sau contabil public",iar activitatea încriminată era aceea de "deturnare sau sustragere" având ca obiect "banii publici sau privați" sau efecte ținând loc de bani,sau acte,titluri și alte "titluri mișcătoare" aflate asupra lui "în puterea însărcinării sale".
Infracțiunea de delapidare a fost încriminată și în articolul 236 din Codul penal de la 1936 în capitolul "Crime și delicte săvârșite de funcționarii publici" capitolul în care figurau și alte infracțiuni de serviciu.
Din cuprinsul definiției date delapidării și în prezent rezultă că aceasta se deosebește prin trăsăturile sale specifice de celelalte infracțiuni contra patrimoniului.
Principala trăsătură diferențiala constă în aceea că activitatea infracțională este efectuată de însăși funcționarul care are ca atribuții de serviciu de a gestiona sau administra bunul public sau privat care for-mează obiectul material al acestei infracțiuni de aici rezultând și pericu-lozitatea socială deosebită a faptei ca atare.
În concluzie -în speță- ne aflăm în prezența unei fapte de însușire având ca obiect banii publici sau privați această distribuție,neavând rele-vanță în ceea ce privește infracțiunea de delapidare .
O asemenea faptă săvârșită de un funcționar (sau alt salariat) în împrejurările sus menționate,nu pot primi,chiar în condițiile legislației actuale,decât o singură încadrare juridică corectă,și anume aceea de delapidare,prevăzută în articolul 215 Cod penal.
Fapta inculpatei nu se poate încadra în prevederile prin care se reglementează și respectiv sancționează "furtul",având în vedere că este comisă de un subiect activ calificat,în speță de un funcționar care avea încredințată sarcina de serviciu să mânuiască suma în cauză.
Fapta nu se poate încadra nici în prevederile referitoare la "gestiunea frauduloasă" articolul 214 Cod penal-întrucât aceasta presupune existența unui raport juridic în temeiul căruia o persoană primește însărcinarea de a conserva sau administra bunurile unei alte persoane.
Dacă "conservarea" constă în paza bunurilor,în păstrarea lor în condiții care să le ferească de distrugerea sau degradarea, "administra-rea" este o activitate complexă care cuprinde pe lângă actele de conser-vare și pe cele necesare unei gospodăriri corespunzătoare a bunurilor.
Limitele drepturilor și obligațiilor ce decurg dintr-o astfel de însărcinare de conservare sau de administrare- sunt determinate potrivit normelor dreptului civil.
Administrarea sau conservarea bunurilor poate fi încredințată unei persoane în temeiul unui contract (de exemplu mandat) sau în temeiul unei dispoziții a legii (de exemplu cazul tutorelui curatorului).
În temeiul raportului juridic pe care se grefează infracțiunea de gestiune frauduloasă,făptuitorului i se încredințează pentru a gestiona întregul avut al unei persoane,sau o parte a acestui avut,deci o universa-litate de bunuri și unul sau mai multe bunuri mobile singularizate.
b).Subiectul pasiv la infracțiunea de delapidare nu poate fi decât organul, instituția publicǎ, sau orice altǎ persoanǎ juridicǎ, în cadrul cǎrora exercitǎ activitatea funcționarul care a comis acțiunea de însușire, traficare sau folosire a bunului ce formeazǎ obiect material al infracțiunii. Deci, la infracțiunea de delapidare, întotdeauna subiect pasiv nu poate fi decât o persoanǎ juridicǎ.
c). Participația
Infracțiunea de delapidare este susceptibila de participație.Fiind o infracțiune proprie,pentru coautorat se cere ca toți participanții să aibă calitatea de funcționari-gestionari sau administratori.
În practica judiciară s-a decis că săvârșește infracțiunea de delapidare,prin însușire,conducatorul și contabilul-șef al unei unități publice, având și calitatea de administrator al bunurilor unității,dacă primesc de la gestionar o parte din plusul constatat în gestiunea acestuia, ori îi acordă în mod nejustificat perisabilități contra unei sume de bani, sau sustrag sumele reprezentând garanții personale,ori acordă personaelor încadrate în muncă avansuri din retribuție pe care le înregistrează în contul debitor ce nu mai pot fi urmărite,sau folosesc în interesul lor avansurile primite pentru procurare de materiale,chiar dacă uneori nu au profitat personal de sumele ori bunurile sustrase(*1).
Există coautorat și în situația când făptuitorii sunt doi gestionari ai aceluiași depozit de mărfuri sau sunt unul gestionar și unul administrator la același magazin(*2).
*1 Tribunalul Județean Suceava, Decizia penalǎ 645/1984, Revista românǎ de drept nr.8/1985, pg 71.
*2 Tribunalul Suprem Secția penalǎ, Decizia penalǎ 1207/1959
Infracțiunea de delapidare se poate comite în participație,oricare ar fi forma acesteia.Pentru coautorat,se cere ca toti participanții să aibă calitatea cerută de lege.
Pentru instigatori sau complici nu se cere calitate specială.Orice persoană poate fi instigator sau complice la delapidare.Este complice de pildă ,contabilul care acceptă să introducă în ștatele de plată numele unor persoane fizice pentru a-l ajuta pe casierul plătitor al unității să sustragă sumele ce s-ar fi cuvenit acestor persoane,sau revizorul contabil care, găsind,cu ocazia inventarierii,un plus în gestiune,nu-l înregistrează, acceptând să fie însușit de gestionar.
2.4. Conținutul constitutiv al infracțiunii de delapidare
a).Structura și conținutul juridic al infracțiunii de delapidare
În structura și deci în conținutul juridic al infracțiunii de delapidare intră ca părți componente: situația premisă și continuțul constitutiv al infracțiunii.
b).Situația premisă
La infracțiunea de delapidare,pentru existența situatiei premise (situații prealabile) ca această infracțiune să poată fi săvârșită,se cer îndeplinite,cumulativ,două condiții:
-bunurile aparținând persoanei juridice publice sau private sau care interesează acest avut să se găseasca în posesia sau detenția unei asemenea unități patrimoniale;
-o anumită persoană să aibă în atribuții gestionarea de drept sau de fapt sau administrarea bunurilor respective;
Conținutul constitutiv al infracțiunii de delapidare este format din:latura obiectivă și latura subiectivă.
A)Latura obiectivă
Latura obiectivă a infracțiunii de delapidare cuprinde: elementul material,urmarea imediata și legătura de cauzalitate.
a). Elementul material constă într-o acțiune de sustragere de bani, valori sau alte bunuri,care poate fi realizat prin modalitățile: însușire, folosire sau traficare.
Pentru existența elementului material și ,implicit,pentru existența infracțiunii,nu are relevanță dacă sustragerea s-a făcut în interesul făptu-itorului sau al unei alte persoane fizice sau juridice.
1. ÎNSUȘIREA constă în scoaterea unui bun din posesia sau detențiunea unei unități patrimoniale și trecerea acestuia în sfera de stă-pânire proprie(*1).Această modalitate de săvârșire a delapidării, față de situ-ația bunului care se află în gestiunea sau administrarea făptuitorului, pre-supune din partea acestuia o activitate de luare în stăpânire a bunului, crearea posibilității de a se comporta față de bun ca față de un bun propriu, de a efectua acte de dispoziție cu privire la acel bun.
Pentru existența infracțiunii este necesar ca bunul să treacă efectiv în stăpânirea făptuitorului. Un bun se consideră însușit în momentul în care făptuitorul îl ia în stăpqnire și poate să dispună de el, adică poate să-l consume, să-l foloseasca sau să-l înstrăineze.
În practica juridică s-a decis ca îmbracă elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, fapta gestionarului care nu a depus la bancă une-le sume de bani provenite din încasările zilnice, le-a ascuns în unitate și nu le-a declarat la începutul inventarierii (chiar dacă el ar avea pretenții pentru o parte din aceste sume). În susținerea acestei soluții, în literatura de spe-cialitate s-a subliniat că, prin nedepunerea sumelor de bani rezultate din vânzarea și prin ascunderea lor (chiar în unitatea patri-monială) – gestio-narul a ascuns aceste sume din patrimoniul unității și, în consecință, le-a trecut la dispoziția sa; continuând să le dețină și după ce a început inven-tarierea gestiunii (indiferent din ce mobil), el a efectuat un act de însușire, astfel că nu s-a putut nega existența delapidării.
*1 V Dongoroz și colectiv, operǎ citatǎ, pg 600
În situația în care intenția sustragerii este materializată numai în scriptele unității – prin falsificarea acestora, de exemplu – dacă bunul nu a fost trecut de făptuitor efectiv în stăpânirea sa, nu poate fi vorba de delapidare.
Caracterul sustragerii efectuate poate fi ascuns prin introducerea în gestiune de bunuri proprietate personală ori sustrase din alte gestiuni; în atare situație, fapta rămâne însă o delapidare prin însușire.
Există delapidare prin însușire și atunci când bunurile mobile sunt scoase definitiv din gestiune ca o compensație hotărâtă de gestionar sau administrator ce i s-ar fi cuvenit pentru unele datorii pe care unitatea le avea față de el.
Fapta constituie infracțiune nu pentru că făptuitorul și-a făcut singur dreptate, ci pentru că această modalitate de a-și face singur dreptate este incriminată de lege, astfel făcându-se deplină aplicabilitatea principiului nullum crimen sine lege.
Există delapidare prin însușire și atunci când, pentru o sumă de bani, făptuitorul schimbă în folosul altuia un bun aflat în păstrarea sa cu un altul asemănător, dar de o valoare inferioară, deoarece ceea ce își însușește, în acest caz, este diferența de valoare dintre cele două bunuri.
Nu există infracțiune atunci când se constată o lipsa în gestiune a cărei cauză nu s-a dovedit a fi însușirea, folosirea traficarea valorilor res-pective de către gestionar sau administrator(*1).
Soluția își menține valabilitatea confirmând principiul legalității în dreptul penal și pentru aprecierea faptei făptuitorului care, având o lipsă în gestiune, se dovedește că o parte importantă din aceasta a fost delapidarea. Pentru partea care nu se poate face dovada însușirii (folosirii sau traficării) nu poate fi considerată delapidată numai pentru faptul că s-a probat extragerea unei părți din valorile ce lipsesc din gestiune. Dacă s-ar proceda astfel, ar însemna să se contravină principiului conform căruia, vinovația în penal nu se prezumă, ea se dovedește întot-deauna.
*1 Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr.8, în G. Antoniu, V. Papadopol, M. Popovici, B. Ștefǎnescu, Îndrumǎrile date de Plenul Tribunalului Suprem și noua legislație penalǎ, Editura stiințificǎ București, 1971, pg 118
Crearea de plusuri în gestiune poate constitui un act premergător dar nu este prin ea însași suficientă pentu a se reține delapidarea. În practică s-a mai decis că nu se poate reține delapidarea ca urmare a unor întârzieri în efectuarea unor acte specifice gestiunii sau administrării (de exemplu, casierul reține banii încasați pentru a-i depune mai târziu).
2. FOLOSIREA constă dintr-un act inițial de luare sau scoatere a unui bun din sfera patrimonială a unei unități publice sau private și apoi dintr-un act subsecvent de întrebuințare a bunului sustras prin care se obține un folos în beneficiul făptuitorului ori altei persoane.
În mod concret, folosirea unui bun înseamnă tragerea de foloase, de exemplu, scoaterea dintr-o unitate patrimonială (magazin) a unei mașini și folosirea ei.
Spre deosebire de însușire, în cazul căreia bunul luat rămâne la făptuitor, în cazul folosirii, bunul este readus în unitatea patrimonială, fiind vorba de o luare temporală și întrebuințarea frauduloasă a bunului.
În legătură cu obiectul noțiune de "folosire",în literatura de spe-cialitate s-au exprimat două opinii. Potrivit uneia dintre ele, folosirea nu ar putea avea ca obiect decât bunuri neconsumptibile, deoarece bunurile consumptibile se consumă prin folosire, ceea ce, într-o ultimă analiză înseamnă însușire(*1).
În altă opinie, se consideră că folosirea este posibilă și în privința bunurilor consumptibile, cu condiția ca acestea să aibă carecter fungibil, adică să fie susceptibil de înlocuire cu altele de același fel. În susținerea acestui ultim punct de vedere se arată că, enumerând acțiunile ce pot constitui elementul material al delapidării (însușire, folosire, traficare), legiuitorul nu stabilește nici o distincție în funcție de obiectul material, ci le raportează pe toate la aceleași categorii de bunuri (bani, valori sau alte bunuri), ceea ce înseamnă că chiar și bunurile consumptibile pot fi folosite și traficate.
Acestui argument, în literatura juridică i s-a adus obiecții în sensul că, deși articolul 215 Cod penal nu limitează expres sfera acțiunilor de folosire și traficare la anumite categorii de bunuri, o asemenea limitare
*1 V. Rureanu, Comentariu, Codul penal comentat și adnotat, partea specialǎ, vol. II, Editura stiințificǎ și enciclopedicǎ, 1977, pg 369.
rezultă, implicit din natura bunurilor consumptibile care, prin folosire, își pierd substanța și nu pot fi restituite; or, restituirea aceluiași bun, în identitatea sa fizică, este de esența folosirii. Bunurile consumptibile pot fi, cel mult, înlocuite, dar aceasta este o acțiune posterioară însușirii, a cărei expresie evidentă este consumarea.
Existența infracțiunii nu este afectată de împrejurarea că, prin folosirea bunului, nu s-a produs un prejudiciu evaluabil în bani; atâta
vreme cât bunul a fost scos temporal din sfera patrimonială în care se găsea, s-a creat o stare de pericol pentru acel patrimoniu, existând posi-bilitatea ca bunul să fie pierdut sau însușit(*1).
Legat de această problemă, în literatura de specialitate(*2) s-a expri-mat opinia, pe care o îmbrățisăm, potrivit căreia, delapidarea, nefiind o infracțiune de pericol, ci o infracțiune îndreptată împotriva patrimoniului, ca și celelalte infracțiuni patrimoniale, nu este de conceput fără producerea unei pagube.
3.TRAFICAREA ca modalitate de realizare a infracțiunii de delapidare ,este tot o formă de sustragere și constă ,pe de o parte,în scoaterea bunului din sfera patrimoniului persoanei juridice și apoi,din actul de speculare,în vederea obținerii unui profit.
Ca și în cazul primelor modalități normative de săvârșire a delapi-dării,în cazul traficării,bunul este scos din patrimoniul unității și trecut în stăpânirea făptuitorului.În cazul traficării,bunul este supus temporar unor operații speculative,făptuitorul urmărind realizarea și însușirea profitului sau câștigului,iar în cazul folosirii – care este tot o luare temporară a bu-nului din unitatea patrimonială – se urmărește satisfacerea unei nevoi personale.
În practica judiciară s-a decis că există delapidare prin traficare în cazul în care magazionerul împrumută un bun din gestiune în schimbul unei sume de bani,ori în cazul unui gestionar,de exemplu al unui bufet care
*1 Tribunalul Județean Suceava, Decizie penalǎ 171/1977, Revista românǎ de drept 11/1977, pg 52 cu notǎ de Gh. Vizitiu(I); Doru Pavel(II).
*2 O. Loghin, T.Toader, operǎ citatǎ, pg 281.
scoate temporar sume de bani din gestiune pentru a cumpăra din comerț băuturi alcoolice și le vinde în unitate la un preț de desfacere în unitățile de alimentație publică.
În caz de delapidare prin folosire sau traficare,paguba constă în uzura bunului pe timpul cât a fost scos din gestiune,sau dacă obiectul material este o sumă de bani,în echivalentul dobânzii legale pe durata folosirii sumei.
Existența delapidării,în limita sumelor însușite,nu este afectată de
faptul că gestionarul are de recuperat de la unitate o sumă de bani,ori că a
avut aprobarea șefului unității pentru a lua bunul din gestiune,sau că în locul banilor însușiți,au fost introduse în gestiune bunuri proprietate per-sonală ori sustrase de către alte persoane din alte gestiuni.
De asemenea în practica judiciară s-a considerat "traficare " – de exemplu – darea de mărfuri pe credit de către gestionarul vânzător,dacă de pe urma acelui credit,făptuitorul a urmărit să obțină un profit perso-nal. În lipsa profitului,s-a decis că darea de mărfuri pe credit constituie infracțiunea de abuz în serviciu.
Sunt situații când traficarea nu poate fi delimitată corect de însuși-re. De pildă,în practică s-a considerat delapidare prin traficare și nu prin însușire,fapta magazionerului de a fi vândut plusurile de mărfuri aflate în gestiune și de a-și fi însușit contravaloarea lor.
b).Urmarea imediată
Acțiunea de sustragere a unui bun aparținând unității patrimoniale publice sau private,indiferent de modalitatea de realizare,însușire, folosire sau traficare,produce ca urmare imediată,scoaterea bunului din sfera patrimonială în care se găsea și lipsirea unității publice sau private de bunul sustras.Unitatea patrimonială este lipsită,datorită sustragerii de posibilitatea de a avea și de a folosi bunul sustras,ceea ce înseamnă și producerea unei eventuale pagube unității respective,în afară de valoarea bunului sustras prin însușire(*1).
Termenul"sferă patrimonială" folosit mai sus,nu trebuie înțeles în sensul că s-ar referi la avutul unei unități publice sau private.
De aceea există delapidare chiar atunci când,ca urmare a însușirii, bunul a rămas în patrimoniul aceleiași unităti publice sau private, dar a trecut de sub puterea de dispoziție a unei unități patrimoniale în puterea de dispoziție a alteia(*2).
Nu ne-am afla în această ipoteză dacă produsele ce constituie
obiectul transferului nu au ieșit din patrimoniul întreprinderii,ci doar au fost trecute din secția de producție la depozit; operația de transfer ce s-a
efectuat, în acest caz,corespunde fluxului normal al producției și desfacerii care cere ca produsele realizate în secția de producție să fie preluate de depozit.Dacă această operație s-ar realiza numai faptic,fără să se întoc-mească,concomitent și actele de transfer – pentru a se acoperi o lipsă existentă la depozit – fapta ar prezenta elementele infracțiunii de favo-rizare a infractorului.
c).Legătura de cauzalitate
Pentru înțelegerea laturei obiective a infracțiunii de delapidare este necesar să existe o legătură de cauzalitate între acțiunea de însușire,folosire sau traficare și urmarea imediată,deposedarea unității publice sau private de acel bun.Cu alte cuvinte,urmarea imediată trebuie să aibă drept cauză săvârșirea infracțiunii de sustragere.Dacă deposeda-rea nu se datorează unei acțiuni de sustragere,ci altei cauze (pierderea bunului,furtul sau distrugerea lui),nu poate fi vorba de legătură de cauzalitate și nici de infracțiunea de delapidare(*3).
Legătura de cauzalitate nu poate fi pusă în discuție până ce nu se face dovada că s-a săvârșit o sustragere de către gestionarul sau adminis-tratorul bunurilor.Simpla presupunere că lipsa unui bun s-ar datora unei sustrageri nu constituie o dovadă a legăturii de cauzalitate între pretinsa sustragere și acea lipsă.Așa cum am arătat,simpla lipsă a unor bunuri sau valori din gestiune,neconstituind prin ea însăși o dovadă a vreunei sus-trageri frauduloase (definitive sau temporare) nu poate fi considerată nici ca element indispensabil raportului de cauzalitate al delapidării.
*1 V. Dongoroz și colectiv, operǎ citatǎ, pg 601, Gh. Nistoreanu și colectiv, operǎ citatǎ, pg 257.
*2 G. Antoniu, C. Bulai, operǎ citatǎ, pg 159.
*3 Gh. Nistoreanu și colectiv, operǎ citatǎ, pg 257.
Pentru existența legăturii de cauzalitate este imperios necesar să se facă o verificare în fapt;simpla verificare scriptică nu dovedește că realitatea este aceeași.
Urmare imediată (rezultatul) constă în cazul infracțiunii de delapidare, indiferent de modalitatea de omitere,în diminuarea patrimo-niului subiectului pasiv în urma acțiunii ilicite a făptuitorului (pricinuirea unei pagube).
Este necesar ca paguba să fie materială (nu morală).
Întinderea pagubei este determinată de modalitatea de săvârșire (însușire,folosire,traficare) aceasta va influența și încadrarea juridică a delapidării în simplă sau agravată, pe lângă faptul că ar putea influența și individualizarea juridică a presei.
Urmarea, pricinuirea unei pagube patrimoniului, trebuie să fie o consecință directă (nemijlocită) a acțiunii sau infracțiuni făptuitorului. De cele mai multe ori raportul de cauzalitate rezultă din însăși material-litatea faptei, dacă trebuie dovedit, sarcina dovedirii existenței acestuia revine organelor judiciare.
Speța 2
Prin sentința penală numărul 502 din 10 octombrie 1996 a jude-cătoriei Sighetului Marmației, rămasă definitivă prin neatacarea cu apel, inculpatul N.Gh. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiuni de gesti-une frauduloasă, prevăzută de articolul 214, cu aplicarea articolului 41 alineatul 2 din Codul penal. S-a reținut că în perioada ianuarie 1994 -iunie 1995, fiind inspector impozitare ș taxe la Administrața Financiară Sighetul Marmației,inculpatul și-a însușit treptat din încasări, suma totală de 2.239.650 lei.
Declarându-se recurs în anulare, s-a susținut între altele, că fapta trebuia încadrată în infracțiunea de delapidare.
Recursul în anulare este fondat.
În conformitate cu articolul 223 din Codul penal, în vigoare la data săvârșirii faptei ,însușirea, folosirea sau traficarea de către un func-ționar ori alt salariat, în interesul său pentru altul, de bani,valori sau alte bunuri din avutul public pe care le gestionează sau administrează consti-tuie infracțiuni de delapidare.
Spre deosebire de infracțiunea de gestiune frauduloasă unde,potrivit articolului 214 Cod penal, poate fi subiect orice persoană care, având încredințate bunuri spre conservare sau administrare, prici-nuiește, cu rea-credință o pagubă unei persoane, iar delapidarea este o infracțiune cu subiect calificat,respectiv funcționar ori salariat care are în gestiune sau administrare bani,valori sau alte bunuri, pe care și le însu-șește, le folosește sau le trafică, în interesul său sau pentru altul.
Ca urmare ,ori de câte ori fapta în însușirea, folosirea sau trafi-carea, într-un astfel de interes a banilor, valorilor sau altor bunuri de către funcționarul sau alt salariat căruia i-au fost încredințate spre gestionare sau administrare, ea va trebui încadrată în infracțiunea de delapidare, iar nu în infracțiunea de gestiune frauduloasă.
Cum ,în speță, inculpatul avea atât calitatea de funcționar, cât și pe aceea de gestionar, cu atribuții de a încasa taxe și impozite de la populație, pe care să le depună la C.E.C., ceea ce nu a făcut în toate ca-zurile, însușindu-și repetat o parte din sumele primite, se impunea ca această faptă a sa să fie încadrată în infracțiunea de delapidare prevăzută de articolul 223, cu aplicarea articolului 41 alineatul 2 și a articolului 13 din Codul penal.
Față de această situație, recursul declarat de procuror a fost admis, dispunându-se rejudecarea cauzei.
Fapta inculpatului de a-și însuși sume de bani din încasările făcute în calitate de inspector de impozite și taxe, în cadrul unei adminis-trații financiare, constitue infracțiunea de delapidare, iar nu infracțiunea de gestionare frauduloasă, deoarece a avut calitatea de funcționar cerută de textul de lege care incriminează infracțiunea de delapidare, iar între atribuțiile de serviciu ce i-au fost atribuite a fost și aceea de a gestiona sumele încasate. Ori, în cazul infracțiunii de gestiune frauduloasă, poate fi subiect al acesteia orice persoană ce are bunuri în conservare ori admi-nistrare, nefiind necesar să aibă calitatea de functionar.
Speța 3
Prin sentința penală numărul 994 din 16 septembrie 1996 a Judecătoriei Rădăuți, rămasă definitivă a fost condamnat inculpatul A.I. Pentru săvârșirea infracțiunii de gestiune frauduloasă articolul 214 Cod penal, de fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de articolul 291 Cod penal.
S-a reținut că în perioada iunie-septembrie 1995,inculpatul,fiind factor poștal și-a însușit suma de 3.350.000 lei prin falsificarea unor mandate privind plata pensiilor.
Declarându-se recurs în anulare s-a susținut că fapta de însușire a sumelor de bani trebuia încadrată în infracțiunea de delapidare prevăzuta de articolul 233 alineatul 1 cu aplicarea articolului 41 alineatul 2 Cod penal.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit articolului 223 alineatul 1 Cod penal (anterior legii numărul 140/1996) constitue infracțiune de delapidare "însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar ori alt salariat, în interesul său ori pentru altul,de bani,valori sau alte bunuri din avutul public, pe care le gestionează sau administrează".
Or,inculpatul, factor poștal,prin falsificarea unor mandate și-a însușit sume de bani,cu destinația pentru pensii, din bugetul asigurărilor sociale pe anul 1995.
Cum sumele de bani din bugetul de stat destinate a fi folosite pentru protecția socială aparțin în mod evident avantului public, chiar și atunci când se află temporal în gestiunea unor funcționari ai direcțiilor județene de posță, între care factori poștali,este evident că însușirea de către inculpat a unor astfel de sume constitue infracțiunea de delapidare, iar nu infracțiunea de gestionare frauduloasă care constă în pricinuirea cu rea-credință de pagube cu ocazia administrării sau conser-vării bunurilor unei persoane, de către cel care are sau trebuie să aibă grija administrării conservării acestora.
B. Latura subiectivă
Latura subiectivă ca element constitutiv al infracțiunii de delapi-dare presupune existența vinovăției,sub forma intenției în săvârșirea ei.Presupune cunoașterea exactă de către gestionar sau administrator a apartenenței bunurilor respective la patrimoniul public sau privat.
Infracțiunea de delapidare se săvârșește numai cu intenție.Aceasta implică știința și voința făptuitorului de a-și însuși,de a folosi sau trafica bani,valori sau alte bunuri aflate în gestiunea sau administrarea sa. Făptuitorul își dă seama de caracterul ilicit al faptei,prevede rezultatul socialmente periculos al acesteia,îl urmărește sau uneori numai îl acceptă. Întrucât textul incriminator prevede că făptuitorul comite fapta de însușire,folosire sau traficare în interesul său sau al altuia,această mențiune semnifică că,pentru existența infracțiunii de delapidare,este indiferent dacă făptuitorul a săvârșit fapta pentru satisfacerea unui interes propriu sau pentru interesul altei persoane. În mod obișnuit vinovăția în cazul infracțiunii de delapidare se prezintă în forma intenției directe,făptuitorul prevăzând rezultatul faptei sale și urmărind producerea lui (articolul 19 aliniatul 1 litera A Cod penal).
Scopul faptei este cuprins în însăși noțiunile de "însușire", "folo-sire" ,"traficare",ca atare dovedirea elementului material al faptei ilustrează de îndata existența intenției.
Prin urmare,scopul urmărit de făptuitor este satisfacerea unui interes , indiferent în interesul cui a fost săvârșită delapidarea.
În practica judiciară(*1) s-a decis că nu există delapidare,din lipsa elementului subiectiv,atunci când făptuitorul,plăsmuind o chitanță fictivă,nu a vrut să acopere prin aceasta o însușire,ci o cheltuială reală, făcută în interesul unității.În speță,nefiind vorba de o însușire,nu mai intră în discuție satisfacerea vreunui interes propriu sau în interesul vreunei alte persoane.
Mobilul faptei nu are relevanță din moment ce făptuitorul a înțeles să-și realizeze avantajele materiale pe suma patrimoniului unității,dar el poate folosi la dimensionarea mai bună a pericolului social al faptei,la individualizarea juridică a pedepsei(*2).
Nu este exclusă nici posibilitatea săvârșirii acestei infracțiuni și a intenției indirecte ( articolul 19 aliniatul 1 litera B Cod penal ).
Nerealizarea scopului special urmărit de făptuitor (de exemplu : bunul urma să fie înstrăinat) nu are relevanță pentru existența laturii subiective.
*1 Tribunalul Capitalei, decizie penalǎ 234/1952, Justiția Nouǎ nr.5/1953, pg 89
*2 tribunalul Suprem, Colegiul penal, Decizia nr 3184/1967, Culegere de decizii, 1967, pg 354.
CAPITOLUL III
ASPECTE CRIMINOLOGICE SPECIFICE INFRACȚIUNII DE DELAPIDARE
3.1 Formele infracțiunii
Actele preparatorii,neincriminate,pot uneori constitui uneori infracțiuni de sine stătătoare (spre exemplu : falsificarea unor docu-mente contabile în vederea însușirii unor bunuri ).
Infracțiunea de delapidare apare cel mai des în formă simplă când consumarea coincide cu epuizarea,dar mai poate fi comisă și în forma infracțiunii continue în modalitatea " folosirii" și "traficarii" cât și conti-nuate sau chiar progresive dacă urmarea imediată se agravează sau i se adaugă o altă urmare,generată de aceiași acțiune de sustragere.
Delapidarea,fiind o infracțiune comisivă (de acțiune),săvârșirea sa poate trece prin toate fazele de desfășurare a activității infracționale. Actele preparatorii,neincriminate,pot constitui infracțiuni de sine stătă-toare. De exemplu,dacă în vederea comiterii unei delapidări s-au falsificat documente contabile,făptuitorul va fi pedepsit pentru fals în înscrisuri oficiale.
Infracțiunea de delapidare se poate realiza printr-o activitate infracțională ce poate parcurge toate fazele inerente ale acestei activități, fiind susceptibile de o desfășurare în timp care să înceapă cu faza actelor preparatorii și să ajungă la faza consumării și a epuizării. În acest caz actele preparatorii nu sunt încriminate,cu excepția tentativei.
Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu în cazul delapidării în modalitatea calificată.
În cazul delapidării,urmărirea penală se efectuează de organele de cercetare penală ale poliției și alte organe speciale potrivit dispozițiilor articolului 207 și 208 Cod procedură penală.
Cauzele având în vedere ca obiect infracțiunea de delapidare în varianta tip sunt judecate în primă instanță de judecătorie și de către tribunal când este calificată.
Tentativa este pedepsită.Ea poate exista în toate cele trei forme ale elementului material.În ceea ce privește însușirea,tentativa există atunci când a început activitatea de deposedare a unității bunului respectiv,dar nu s-a ajuns la trecerea efectivă a bunului în posesia făptuitorului,pentru ca acesta să realizeze o însușire.
În situația folosirii sau traficării,există tentativă și atunci când bunul a fost scos din patrimoniul unității în vederea acestor activități ilicite,dar autorul nu a reușit să le înfăptuiască.
Consumarea faptei se produce,raportat la cele trei ipostaze ale elementului material,atunci când a avut loc însușirea (apreciată după teo-ria apropriațiunii),sau efectiva folosire sau traficare.În situația în care făptuitorul nu poate face dovada că a intenționat să folosească sau să tra-fice bunul,fapta va fi considerată consumată la momentul dovedirii însu-șirii, care în orice caz s-a realizat fie și nu numai ca o activitate obiectiv premergătoare folosirii sau traficării.Sarcina probei incumba celui acuzat, deoarece,însușirea fiind oricum (în această ipoteză) dovedită, scopul ei este o particularitate de ordin subiectiv pe care numai autorul o cunoaște și o poate invoca.Atunci când instanța are suficiente elemente pentru a proba scopul însușirii,este obligată,în virtutea rolului ei activ,să le folosească și pentru justa încadrare a faptei.Nu se confundă momentul consumării faptei cu acela al descoperirii ei.Spre exemplu,sustrăgând bu-nuri din gestiunea sa,aflată în incinta unei întreprinderi,făptuitorul este prins la poarta unității pe când încerca să le treacă în mod fraudulos.
Delapidarea poate avea formă continuată.Instanța supremă reține forma continuată a delapidării (deci infracțiune unică) și în situația în care autorul,casier la două gestiuni separate,dar în cadrul aceleiași unități,a sustras în mod repetat valori din ambele gestiuni.
a)Tentativa
Există tentativă la infracțiunea de delapidare atunci când hotărârea făptuitorului de a sustrage un bun de la o unitate publică sau privată a fost pusă în executare,dar executarea a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul.
Punerea în executare a hotărârii de a delapida constă în începerea acțiunii care constituie elementul material al infracțiunii de delapidare.
În literatura de specialitate s-a arătat că limita de jos a tentativei constă în începerea acțiunii de sustragere.De pildă,așezarea unor mărfuri – produse într-un loc pe unde ar putea fi ușor scoase din unitatea patrimonială (la poarta unității,lângă un zid peste care ar urma să fie aruncate),constituie început de executare.
Limita de sus a tentativei constă fie în întreruperea executării acțiunii de sustragere (cum ar fi surprinderea făptuitorului de către paznic în momentul în care se pregătea să plece cu bunul) fie în rămânerea fără efect a executării dusă până la capăt (de exemplu, imposibilitatea de a scoate bunul de la unitate datorită greutății de a-l transporta).
În practica judiciară s-a reținut ca tentativă la infracțiunea de delapidare,de pildă,fapta unui șef de șantier de a întocmi ștate de plată fictive și de a le înainta forului competent în vederea plății sumelor res-pective,pe care acesta urma să le însușească – deoarece hotărârea de a comite delapidarea a fost manifestată prin începerea unui act de executare.
În literatura de specialitate, cât și în practica judiciară,sub Codul penal anterior,s-a ridicat problema dacă crearea de plusuri în gestiune constituie tentativă la infracțiunea de delapidare.
Problema a fost rezolvată prin Legea numărul 22/1969 care a incriminat în articolul 35,ca infracțiune distinctă, crearea de plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase.
b)Consumarea
Infracțiunea de delapidare se consumă în momentul în care executarea acțiunii de sustragere a fost dusă până la capăt și s-a produs urmarea imediată,adică scoaterea bunului din sfera patrimonială a unității publice sau private și trecerea lui în stăpânirea făptuitorului sau cu alte cuvinte atunci când consumarea infracțiunii are loc când actele de executare prin care se săvârșește acțiunea păgubitoare au produs urmarea imediată
Consumarea infracțiunii este legată și de locul bunului,respectiv de locul unde se află acesta.Când bunul,de pildă,se află în incinta unității publice sau private,în această situație,fapta este consumată,de regulă,în momentul în care bunul este scos din incinta unității respective(*1).
Dacă bunul se află în afara incintei unității juridice sau într-un mijloc de transport,fapta se consumă în momentul în care bunul a fost scos din unitatea de transport sau din mijlocul de transport în așa fel ca făptuitorul să poată să dispună de acel bun(*2).
În practica judiciară s-a reținut că înțelegerea survenită între doi gestionari ca unul din ei să nu-i predea celuilalt unele materiale aprobate a-i fi remise – deoarece acesta din urmă avea plus de materiale în gestiune – ci bani urmată de împărțirea contravalorii materialelor sus-predate și de întocmirea unor facturi de predare fictive,nu constituie simple acte de pregătire,ci infracțiunea de delapidare consumată.
De asemenea,s-a reținut ca delapidare consumată,iar nu tentativă la delapidare fapta unui gestionar de a reține asupra sa o parte din banii rezultați din vânzări în așteptarea rezultatului inventarierii,afirmând în mod mincinos față de organele de control care i-au cerut să depună toate sumele provenite din încasări,că nu mai are asemenea sume.
Într-o altă speță s-a decis că fapta contabilului șef, care are atribuții de administrare a bunurilor și valorilor aparținând persoanelor juridice, de a-și însuși,în scopul achitării unor datorii personale,bani din sumele
*1 V. Dongoroz și colectiv, operǎ citatǎ pg 602; O. Loghin, T. Toader, operǎ citatǎ, pg 383.
*2 V. Dongoroz și colectiv, operǎ citatǎ, pg 602.
reprezentând garanții depuse de gestionari,aflate în deținerea sa în vederea consemnării la CEC,constituie infracțiunea de delapidare.
c)Epuizarea
Este posibil ca acțiunea de sustragere să se prelungească în timp după consumare în cazul folosirii sau traficării(infracțiune continuă) sau actele de sustragere să se repete în executarea aceleași rezoluții infracționale(*1).
Pentru a se reține caracterul de infracțiune continuată al delapidării ,nu este necesar ca acțiunile repetate săvârșite în realizarea aceleiași hotărâri,să fie de aceeași natură – numai de însușire,numai de folosire sau numai de traficare;ele pot fi și de natură diferită,cerința legii fiind satis-făcută, din moment ce fiecare acțiune în parte reprezintă o modalitate alternativă de comitere a uneia și aceleiași infracțiuni,aceea de delapidare(*2).
Pentru existența infracțiunii continuate este necesar,sub aspect subiectiv,ca făptuitorul să-și fi reprezentat,în momentul luării hotărârii, activitatea infracțională desfășurată ulterior,în ansamblul ei.
Această reprezentare nu implică,însă,în mod necesar,o imagine exactă a acțiunilor ce urmează a se înfăptui,fiind suficientă numai o prevedere în linii generale a condițiilor în care se vor comite acțiunile componente.
În speță,existența unei rezoluții unice,rezultată neîndoios din împrejurarea că toate acțiunile constitutive ale infracțiunii de delapidare au
fost comise în condiții de fapt similare și la scurte intervale de timp, cum și din împrejurarea că inculpatul a practicat timp îndelungat același sistem de însușire a unei importante sume de bani din patrimoniul per-soanei juridice.
*1 V. Dongoroz și colectiv, operǎ citatǎ, pg 603; L. Loghin, Toader, operǎ citatǎ, pg 284.
*2 Tribunalul Suprem Secția penalǎ, Decizia penalǎ Nr. 492/1976, V. Papadopol, M. Popovici, repertoriul alfabetic de practicǎ judiciarǎ în materie penalǎ pe anii 1976-1980, pg 187.
Caracterul continuat al infracțiunii de delapidare nu este afectat de faptul că inculpatul a condus succesiv două unități distincte,cu lipsuri în gestiune distincte,atâta timp cât aceste unități fac parte din aceeași unita-te juridică,cu același profil,iar perioada de gestiune a fost continuă.
Delapidarea în formă continuată se epuizează în momentul săvârșirii ultimei acțiuni de însușire,folosire sau traficare.
3.2.Modalitățile infracțiunii
a)Modalități normative
În raport cu elementul material al infracțiunii de delapidare,există trei modalități normative:
-delapidarea prin ÎNSUȘIRE;
-delapidarea prinFOLOSIRE;
-delapidarea prinTRAFICARE.
Toate modalitățile au ca obiect material bunul mobil aparținând unei persoane juridice,publice sau private.
Săvârșirea deodată sau succesiv – dar în realizarea aceleiași rezoluții – a două sau a tuturor acestor modalități normative – constituie o singură infracțiune de delapidare continuată.În caz de rezoluții distincte va exista un concurs de infracțiuni.
b)Modalități de fapt
Infracțiunea de delapidare poate prezenta modalități faptice numeroase și variate și care privesc mijloacele și modul de realizare al acțiunii de sustragere.De multe ori,sustragerea este înlocuită prin procedee complicate,cu mijloace variate,încât cu greu poate fi descoperită. De pildă,făptuitorul poate crea plusuri de mărfuri sau de bani,care apoi să le însușească,sau să recurgă la fel de fel de manopere care maschează existența sustragerii ori caracterul lipsei unor bunuri,(de exemplu, prin substituirea mărfurilor sau bunurilor de calitate superioară cu altele de calitate inferioară,iar acestea din urmă,vânzându-le cu prețul mărfurilor de calitate superioară).
c)Modalități agravate
În articolul 215 aliniatul 2 Cod penal este încriminată și sancționată varianta agravantă a infracțiunii de delapidare.
Delapidarea are o modalitate agravată Potrivit acestui text, modalitatea agravată se realizează când delapidarea a avut consecințe deosebit de grave.
Consecințele deosebit de grave sunt definite în articolul 146 Cod penal și se materializează în producerea unor pagube mai mari de 50.000.000 lei sau într-o perturbare deosebit de gravă a activității cauzată persoanei juridice publice sau private.
Varianta agravantă a infracțiunii de delapidare privește latura obiectivă a infracțiunii – cu referire la urmarea imediată care trebuie să constea în producerea de " consecințe deosebit de grave " fiind prevăzută în articolul 215 aliniatul 2 Cod penal.
3.3. Sancțiune
Infracțiunea de delapidare,în oricare din modalitățile normative din varianta simplă (articolul 215 aliniatul 1 Cod penal) se pedepsește cu închisoare de la 1 la 15 ani.
În modalitatea agravată (articolul 215 aliniatul 2 Cod penal) pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.
Tentativa la infracțiunea de delapidare,indiferent de modalitatea acesteia,se pedepsește conform articolului 21 aliniatul 2 Cod penal.
BIBLIOGRAFIE
1. Constituția României
2. Codul penal român
3. Codul de procedurǎ penalǎ
4. Gheorghe Nistoreanu, A. Boroi, Dreptul penal – Partea Specialǎ, Editura All Beck,București 2002.
5. Vizitiu, Gheorghe – Delapidarea – Lumina Lex 2001
6. O.Loghin, A. Filipaș,Drept penal,partea specialǎ, editura Șansa S.R.L.,București 1992
7. V.Dongoroz s.a.,Explicații teoretice ale codului penal român, partea specialǎ, volumul III
8. Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, s.a. Drept penal partea specialǎ, București, Lumina Lex 2000
9.Gheorghe Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnǎr, V. Dobrinoiu, I Pașca, V. Lazǎr, Drept penal, partea specialǎ, Editura Europa Nova, București, 1999
10. Octavian Loghin, Tudorel Toader,Drept penal român, partea specialǎ, Casa de Editura și Presǎ “șansa” S.R.L. Bucuresti 1997
11.Revista de Drept penal nr.3/1995
12. Revista Pro Lege nr.1/1997
13. Revista Pro Lege nr.4/1997
14. Revista Dreptului nr 7/1998
15. Revista Dreptului nr 11/1998
16. Revista Pro Lege nr.2/2000
17. Revista Pro Lege nr.4/2000
18. Revista de Drept penal nr.4/2000
19. Culegere de Practicǎ Judiciarǎ, aprilie 1996, Curtea de apel Ploiești
20. Buletinul Jurisprudenței al Curții Supreme de Justiție din 1998
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .aspecte de Teorie Si Practica Judiciara In Materia Infractiunii de Delapidare (ID: 125047)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.