Aspecte DE Teorie Si Practica Judiciara In Materia Aplicarii Legii Penale In Timp

PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I : CONSIDERAȚIUNI GENERALE

Secțiunea I : Noțiunea aplicării legii penale

Noțiunea și scopul aplicării legii penale

Coexistența și succesiunea legilor penale

Finalitatea aplicării

Secțiunea a-II-a : Elementele în raport cu care se aplică legea penală

Timpul

Spațiul

Persoanele

Faptele

Secțiunea a-III-a : Aplicarea legii penale în spațiu și în timp

Raportul dintre aplicarea legii penale în spațiu și în timp

Asemănări între aplicarea legii penale în spațiu și în timp

Deosebiri privind acțiunea legii penale în spațiu și în timp

CAPITOLUL II : APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

Secțiunea I : Noțiuni generale

Secțiunea a-II-a : Activitatea legii penale

Noțiunea de activitate a legii penale

B) Durata și limitele de aplicare a legii penale în spațiu și timp

Intrarea în vigoare a legii penale

Ieșirea din vigoare a legii penale

Abrogarea

Abrogarea expresă

Abrogarea tactică

Abrogarea totală și parțială

Modificarea

Ajungerea la termen sau dispariția condițiilor care au impus adoptarea legii

Ieșirea din vigoare prin dispariția obiectului

Criterii de determinare a infracțiunilor săvârșite sub legea în vigoare

Infracțiunile materiale și formale

Infracțiunile continuate, continui și de obicei

Secțiunea a-III-a : Concursul de legi penale

Noțiune

Cazuri de aplicare

CAPITOLUL III : EXTRAACTIVITATEA LEGII PENALE

Secțiunea I : Noțiuni preliminare

Secțiunea a-II-a: Retroactivitatea

Retroactivitatea legii penale de dezincriminare

Retroactivitatea legii care prevede măsuri de siguranță și de educație

Retroactivitatea legii interpretative

Secțiunea a-III-a: Ultraactivitatea

Secțiunea a-IV-a: Aplicarea legii penale mai favorabile

Noțiuni și caracterizare

Sisteme concepute în literatura și consacrate în legislație în cazul situațiilor tranzitorii

1. Teza ultractivității legii penale

2. Teza retroactivității legii penale

3. Teza extraactivității legii mai favorabile

Aplicarea legii penale mai favorabile în raport cu faptele care nu au fost definitiv judecate

Criteriile de determinare a legii mai favorabile

a) Criteriul maximului

b) Criteriul minimului

c) Criteriul calculului proporțional

d) Criteriul aprecierii în concept

Condițiile de incriminare a faptei

Condițiile de tragere la răspundere penală

Natura și durata sancțiunii

Termene de prescripție a răspunderii penale

Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Cadrul reglementării

Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive

Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Asemănări și deosebiri între aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracțiunilor aflate în curs de judecată și a celor definitiv judecate

Asemănări

Deosebiri

72 pagini

=== l ===

CAPITOLUL I : COSIDERAȚIUNI GENERALE

SECȚIUNEA I

NOȚIUNEA APLICĂRII LEGII PENALE

NOȚIUNEA ȘI SCOPUL APLICĂRII LEGII PENALE

Rațiunea de a fi a legii penale este aceea de a se realiza scopul ei, de a ocroti valorile sociale fundamentale necesare pentru existența statului de drept.

Dacă puterea publică nu le-ar imprima un caracter de obligativitate și irefrogabilitate adică, dacă nu le-ar crea o forță activă și reactivă – eficiență, eficacitate, normele juridice penale, având menirea de a concura la realizarea unui țel bine definit, nu ar putea îndeplini această funcție.

Normele penale au o eficiență vitală chiar din momentul intrării lor în vigoare și se adresează, pe de o parte, tuturor persoanelor care sunt obligate să se conformeze, prin conduita lor, cerințelor acestor norme, iar, pe de altă parte, organele chemate să-și aducă contribuția la înfăptuirea constrângerii juridice penale, în toate cazurile în care s-au săvârșit fapte ce au fost incriminate ca infracțiuni.

Din observarea realității practice se desprinde faptul că dispozițiile legii penale, de regulă, pot fi realizate prin executarea de bunăvoie de către cei cărora li se adresează, prin respectarea obligațiunilor impuse prin aceste dispoziții sau prin aplicarea sancțiunilor penale față de cei care nu au respectat aceste obligații.

În cazul executării voluntare a prevederilor legii penale, aceasta își îndeplinește funcțiunea sa de prevenție generală, prin efectul adeziunilor pe care o dau destinatorii obligați să o respecte.

În situația în care se comit fapte prevăzute de legea penală, deci de nerealizare a obligațiilor impuse de aceasta, intervine aplicarea sancțiunilor de drept penal, folosindu-se constrîngerea judiciară.

Aplicarea benevolă, voluntară a legii penale se realizează într-o măsură mult mai mare decât aplicarea prin constrângere și, de aceea, în afară de a se descrie conduita destinatorilor prin normele de incriminare și prevederea sancțiunilor aplicabile în caz de încălcare a obligațiunilor, nu se impune necesitatea altor reglementări.

În situația în care, din diferite motive, prevederile legii penale au fost nesocotite, producându-se un conflict între voința legii și a celui ce a încălcat legea, ordinea juridică trebuie să fie reinstaurată și aceasta se face prin supunerea persoanei la sancțiunea cuvenită prin intervenția organelor judiciare.

Este necesară, în asemenea împrejurări, o reglementare adecvată de aplicare a legii penale atât sub aspectul dreptului penal și a celui formal.

Din cele prezentate, putem afirma că prin aplicarea legi penale se distinge executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea le prevede că pot avea loc fie de bunăvoie, prin respectarea prescripțiunilor acesteia, fie silit, în cazul săvârșirii faptei interzise 1.

COEXISTENȚA ȘI SUCCESIUNEA LEGILOR PENALE.

Ca orice fenomen social, legile juridice, deci automat și cele penale, se raportează la două elemente de relație care impun în mod firesc și inevitabil anumite limite puterii lor de acțiune și le îndrumă domeniul de aplicare. Aceste elemente sunt spațiul și timpul.

Spațiul și timpul sunt ca și mișcarea, forme obiective de existență a materiei. Nu există obiect sau fenomen în afara acestora. Materialismul dialectic demonstrează infinitatea spațiului și timpului, ce rezultă din infinitatea eternitatea materiei în mișcare.

Dacă privim legile penale în raport cu spațiul constatăm că ele își întind acțiunea pe un anumit teritoriu, iar din punctul de vedere al timpului ele își produc efectele într-o, sau pe o anumită perioadă, pentru ca în momentul în care nu mai corespund realități să fie înlocuite cu altele.

Noțiunile de spațiu și timp au deci în dreptul penal, ca de altfel în drept în general, un alt înțeles decât categoriile filozofice de spațiu și timp.

Spațiul, determină limitele înăuntrul cărora se întinde acțiunea legi penale în raport cu un anumit teritoriu. Fiind expresia suveranității statului care a editat-o, legea penală își mărginește efectele la teritoriul aparținând acelui stat.

Timpul semnalează apariția și dispariția legilor, procesul de perfecționare a legislației, istoricul acesteia.

Instrumentul de apărare și conservare a valorilor sociale, materiale și spirituale ale societăți, legea penală este supusă unor necontenite schimbări în raport de transformările economice, sociale și politice ce au loc în orânduirea dată.

Privite deci în raport cu spațiul legile penale coexistă, iar în raport cu timpul se succed în ambele cazuri, fiind în prezenta mai multe legi aparținând unor state sau epoci diferite, se pune problema care dintre acestea va primi aplicarea cu privire la un raport juridic penal determinat.

FINALITATEA APLICĂRII LEGII PENALE

Având o finalitate social- politică2, normele penale sunt create pentru a fi afectiv aplicate. Se realizează în acest fel rostul dreptului penal de a apăra împotriva infracțiunilor orânduirea socială și suveranitatea statului, proprietatea, persoana, drepturile și libertățile ei fundamentale, precum și întreaga ordine de drept.

Fiind active chiar din momentul intrării lor în vigoare, normele penale devin obligatorii și se impun din același moment tuturor persoanelor ce locuiesc pe teritoriul unui stat. Ele primesc, în regulă generală, o aplicare automată, majoritatea cetățenilor conformându-și de bunăvoie conduita la cerințele acestora.

În mod excepțional , legea penală se realizează și silit, prin tragerea la răspundere penală a celor care o încalcă, prin aplicarea de sancțiuni celor vinovați de săvârșirea faptelor penale.

În acest caz eficiența virtuală, difuză și impersonală a normelor penale devine reală și concretă prin folosirea acestor norme în realizarea ordinii de drept cu ajutorul forței de constrângere a statului.

În sens tehnic, vom înțelege deci prin aplicarea legii penale ,,convertirea eficienței juridice virtuale a normelor de drept în eficiența reală, prin efectiva folosire a acestor norme la realizarea concretă a ordinii juridice’’3.

Altfel spus, aplicarea legii penale înseamnă executarea dispozițiilor acesteia, aducerea lor la îndeplinire.

SECȚIUNEA a II-a

ELEMENTE ÎN RAPORT CU CARE SE APLICĂ LEGEA PENALĂ

Nu putem vorbi de aplicarea legii penale fără a ne referi la elementele care îi fixează limitele aplicării acesteia și anume: timpul, teritoriul persoanele și faptele.

a) TIMPUL

Este știut că orice lege, deci, inclusiv penală, care emană de la puterea legislativă, nu poate fi veșnică, ea este limitată, de la momentul intrării în vigoare și până la ieșirea din vigoare.

Trebuie reținut, de asemenea, că orice fapt generator de consecințe juridice penale se comite într-un anumit moment sau într-o anumită durată de timp.

Datorită acestei situații, există întotdeauna o corelație între faptă și legea penală care urmează să fie aplicată.

Prin urmare, un element important, în raport cu care trebuie examinată aplicarea legii penale, este timpul.

b) SPAȚIUL

Spațiul sau teritoriul este un element obligatoriu în determinarea limitelor aplicării legii penale întrucât legea penală a statului nostru are forță obligatorie pe teritoriul pe care își exercită suveranitatea, iar valorile sociale cât și conduita oamenilor față de aceste valori sociale sunt stabilite în raport de un anumit teritoriu.

Legea penală se adresează deopotrivă tuturor persoanelor care se găsesc pe teritoriul românesc și cu care trebuie să se conformeze prevederile acesteia.

Realitatea demonstrează că se săvârșesc fapte prevăzute de legea penală română și în străinătate, fie de cetățenii români, fie de cetățeni străini, fapte care sunt îndreptate împotriva intereselor statului nostru ori ale căror victime sunt cetățeni români.

În asemenea situații efectul strict teritorial al legii române nu este de ajuns, nu le poate acoperi, ceea ce ar crea posibilitatea vătămării valorilor sociale ocrotite de legea penală română, fără a se putea aplica sancțiunea ca efect al comiterii acestora în vederea realizării scopului legii penale.

De asemenea, pot fi cazuri în care să se comită infracțiuni în străinătate de către cetățeni străini, altele decât cele îndreptate împotriva statului nostru ori a persoanelor de cetățenie română dar urmate de refugierea infractorilor pe teritoriul țării noastre, caz în care efectul teritorial al legii noastre apare trunchiat.

Din aceste considerente, legiuitorul penal român de la 1968 promovează concepția potrivit căreia finalitatea normelor care reglementează aplicarea legii penale în raport cu spațiul să permită organizarea activității de represiune penală atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, în așa fel încât, oriunde, în orice loc s-a săvârșit o faptă penală, să existe posibilitatea de a trage la răspundere penală pe făptuitor.

Atingerea acestui obiect este condiționată însă de înlăturarea primatului intereselor proprii ale cărui stat, de o înțelegere și o colaborare internațională între toate statele, iar pe plan legislativ, de consacrare a tuturor principiilor menite să asigure inevitabilitatea aplicării legii penale în raport cu spațiul și promovarea instituției extrădării în toate legislația.

c)PERSOANELE

Întotdeauna legea penală reglementează relații intre oameni, se adresează oamenilor ca destinatori, fie ca beneficiari ai prevederilor sale.

Se înțelege că studierea aplicării legii penale nu se poate face decât ținând seama de sfera persoanelor care pot fi subiecte de drept penal.

Persoanele sunt subiectele raportului juridic care participă la acest raport în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridice penale sau de destinatori ai prevederilor legii penale.

Din analiza acestui element al raportului juridic penal, se observă că apar unele diferențieri, după cum raportul juridic este de conformare sau de conflict.

Subiectele raportului juridic penal de conformare sunt, pe de o parte, statul care, din momentul intrării în vigoare a legii penale are dreptul să pretindă și să impună respectarea acesteia, iar, pe de altă parte, toate persoanele din societate care au obligația să se abțină de la săvârșirea faptelor ce cad sub incidența legii respective

Din momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală ia naștere raportul juridic penal de conflict, în cadrul căruia subiecte sunt, pe de o parte statul – în principal -, persoana fizică sau juridică vătămată – în secundar-, iar pe de altă parte, destinatorul normei incriminatoare în persoana celui care a săvârșit infracțiunea și care urmează să răspundă penal.

c)FAPTELE

Pentru ocrotirea valorilor sociale fundamentale, legea penală descrie explicit și concret faptele sub forma acțiunii sau omisiunii, de aceea aplicarea legii penale se raportează la aceasta.

În cazul raportului juridic penal de conformare raportarea se face la faptele prevăzute și interzise sub sancțiune penală, iar în ipoteza raportului juridic de conflict se are în vedere fapta concretă care a generat acest raport.

De remarcat că incidența legii penale trebuie examinată ținând seama de toate aceste elemente, însă Codul penal în vigoare reglementează incidența legii penale numai în raport cu spațiul și timpul, întrucât, în mod inevitabil, aceasta presupune și raportarea la fapte și persoane.4

SECȚIUNEA a III-a

APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAȚIU ȘI ÎN TIMP

RAPORTUL DINTRE APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAȚIU ȘI ÎN TIMP

Aplicarea legii penale înseamnă nu numai realizarea dispozițiilor pe care aceasta le cuprinde, dar și corecta lor folosire.

Din punctul de vedere care ne interesează aici, procesul de aplicare a legii penale implică și determinarea întinderii acesteia în raport cu locul și cu timpul săvârșirii infracțiunii, precum și în raport cu persoanele și faptele cărora se aplică.

Pentru a realiza o ordine a materiei, privind acțiunea legii penale în spațiu și timp, s-au adoptat în codul penal norme care ne arată aplicabilă în situațiile enumerate.

Aceste norme sunt cuprinse în capitolul II din titlul I al Codului penal intitulat ,,Limitele aplicării legii penale”.

Fiind dispoziții cu caracter principal, acestea dau instanțelor de judecată o orientare permanentă cu privire la rezolvarea coliziunii legilor penale privind aplicarea în toate cazurile când se află în prezența legii concomitente, aparținând unor state diferite, sau succesive, aparținând unor epoci diferite.

În afara acestor reguli de generală aplicare, există unele cu aplicare limitată numai la cazurile concrete pe care le reglementează. Acestea nu au autoritate asupra unui număr nelimitat de conflicte, ci sunt stabilite pentru un conflict special și se aplică numai la ipotezele la care sunt corelate.

Se poate ca ele să nu constituie în speță decât o aplicare a principiilor generale. Se poate chiar să deducem din ele anumite principii. Dar termenii legii nu le atribuie forță obligatorie decât în ipoteza izolată pe care o privesc.

În cazul aplicării legii penale în spațiu, aceste norme se găsesc în tratatele sau convențiile internaționale. Ele sunt dictate de interese de ordin politic ori de solidaritate în lupta contra infracțiunilor și își găsesc temeiul în concesiile pe care statele și le fac reciproc cu privire la dreptul lor de jurisdicție, pe baza principiului egalității lor suverane.

În cazul aplicării legii penale în timp, aceste norme se numesc dispoziții tranzitorii și sunt dictate de anumite împrejurări caracteristice momentului punerii în aplicare a unei anumite legi.

Legea Nr. 30/1968 pentru punerea în aplicare a codului penal din 21 iunie 1968 relevă rațiunea adoptării lor la această lege: ,,Prin intrarea în vigoare a Codului penal al Republicii Socialiste România se vor ivi diferite situații tranzitorii. Cea mai mare parte dintre acestea vor fi rezolvate potrivit dispozițiilor privitoare la aplicarea legii penale în timp. Sunt însă unele situații cu totul specifice punerii în aplicare a noului Cod penal, care nu puteau fi rezolvate prin dispozițiile sus-menționate, iar alte situații, pentru care s-a considerat că aplicarea acestor dispoziții nu este indicată. În vederea rezolvării ambelor categorii de situații s-a adaptat prezenta lege”.

Acestor norme, fie că sunt cuprinse în tratatele internaționale și privesc aplicarea legii penale în spațiu, fie că alcătuiesc dispoziții tranzitorii și se referă la succesiunea legilor în timp, le este caracteristic faptul că – pentru cazurile pe care le reglementează – ele constituie derogări de la normele generale.

Așa fiind, aplicarea lor se face cu prioritate, normele generale găsindu-și locul numai în lipsa acestora sau în completarea lor.5

Prin aplicarea legii penale în spațiu și în timp vom înțelege deci, totalitatea normelor juridice privitoare la câmpul de aplicare al legii penale în raport de locul sau timpul săvârșirii infracțiunii. 6

Acest ansamblu de norme juridice care definesc întinderea în spațiu și în timp a legii penale române, cuprinde atât regulile generale, cât și pe cele speciale.

b) ASEMĂNĂRI ÎNTRE APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAȚIU ȘI ÎN TIMP

Între normele care reglementează aplicarea legii penale în spațiu și cele care privesc aplicarea în timp există o serie de trăsături comune, de elemente care le apropie. Acestea sunt:

Nici unele, nici altele nu cuprind direct reguli de conduită. Ele alcătuiesc un fel de jus supra juro indicând care din legile rivale în prezență – concomitente sau succesive – urmează a primi aplicare în cazul unui raport juridic determinat.

În aplicarea lor, ambele categorii de norme conduc la un rezultat similar în sensul că obligă organele de urmărire penală sau de judecată ca în anumite cazuri să țină seama, ori chiar să facă aplicarea unei legi care în mod normal nu este aplicabilă.

În cazul aplicării legii în spațiu, în toate cazurile, aceste organe vor ține seama de pedeapsa executată în străinătate, pe baza legii străine, iar uneori, în mod direct de legea străină ori de dispozițiile din convențiile internaționale care limitează acțiunea în spațiu a legii noastre.

Spre deosebire de dreptul internațional privat nu se va putea face aplicarea legii străine, dar aceasta poate avea un efect negativ, de neaplicare, de împiedicare a acțiunii firești a legii noastre.

Cu privire la aplicarea legii în timp, va trebui să primească eficiență uneori o lege, ce aparține trecutului și care nu mai este în vigoare sau, deși este în vigoare, nu aparține timpului săvârșirii infracțiunii.

Spre deosebire de dreptul civil, unde cutuma este luată în considerare în rezolvarea conflictelor de legi în spațiu, în dreptul penal asemenea conflicte, fie că este vorba de aplicarea legii penale în spațiu, fie în timp, nu pot avea loc decât intre legi. Aceasta din cauza principiului fundamental, propriu tuturor legislațiilor, al legalității incriminării și pedepsei.

C) DEOSEBIRI PRIVIND ACȚIUNEA LEGII PENALE ÎN SPAȚIU ȘI ÎN TIMP

Cu toate asemănările prezentate și semnalate există importante deosebiri între acțiunea legilor penale în spațiu și în timp. Acestea sunt:

a) Înțelesul legii penale este mai larg în situația în care ne referim la aplicarea legii în spațiu și mai restrâns când privește aplicarea acesteia în timp. Mai mult, în primul caz normele în prezență sunt toate în vigoare, active, pe când în al doilea caz, unele din aceste norme sunt active, iar altele abrogate.

b) Conflictele de legi în spațiu, pun față în față legislațiile penale aparținând unor state deosebite, din care cauză sunt conflicte de suveranitate.7 Cele în timp au loc în cadrul legislației aparținând unuia și aceluiași stat.

c) Cauzele care generează conflictele de legi în spațiu sunt deosebite de cele care determină conflictele în timp.

În primul caz, acestea rezidă din voința infractorului care trece frontierele și prelungește astfel raportul juridic penal și pe teritoriul altui stat sau altor state, iar în al doilea caz, în voința legiuitorului care abrogă o lege pentru a o înlocui cu alta.

Aceste deosebiri fac ca cele două probleme să nu poată fi tratate împreună.

NOTE

V.Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu, I.Pascu, I.Molnar, V.Lazăr, Al.Boroi – “Drept penal, Partea Generală”, Editura didactică și pedagogică, R.A. București 1992, pag.33; C-tin Bulai – “Drept penal român, Partea generală”; vol.1, Editura ,,Casa de pe editură și presă ,,Șansa” SRL București 1992, pag.69

G. Antoniu, “Scopul legii penale a Republicii Socialiste România și mijloacele prin care se realizează”, în ,,J.N”, nr. 4/1966, pag. 53 – 63

V. Dongoroz – ,,Drept penal’’ București, 1939, pag.113

V.Dongoroz – ,,Explicații teoretice ale Codului penal român – partea generală, Editura Academiei”, 1969, pag.11

V.Dongoroz – ,,Aplicarea legii penale” Bucuresti, pag.129; S. Kahane – ,,Situații tranzitorii în succesiunea legilor penale”, în ,,J.N.”nr.11/1966, pag.57-58

I.Oancea – ,,Drept penal-Partea generală”, Editura didactică și pedagogică, Bucuresti, 1971, pag.96 și pag.118; V.Dongoroz, op. cit., pag.129

M.Iliescu- ,,Tratat de drept penal civil-Partea generală”, vol.1, Editura Academiei, Bucuresti, 1967, pag.78

CAPITOLUL II – APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

SECȚIUNEA I

NOȚIUNI GENERALE

Aplicarea legii penale în raport cu timpul implică soluționarea prealabilă a unor probleme privind determinarea legii incidente și deci aplicabile în reglementarea relațiilor de apărare socială la un moment dat.1

Asemenea probleme apar în mod curent în procesul aplicării dreptului penal, fiindcă legile penale-dispozițiile cu caracter penal-nu sunt eterne.

Ele sunt adoptate și puse în vigoare la un moment anumit, își exercită acțiunea lor asupra relațiilor de apărare socială o perioadă mai mult ori mai puțin îndelungată după care sunt scoase din vigoare, atunci când nu mai corespund intereselor societății.2

Asistăm astfel la o permanentă mișcare a legislației penale la adoptarea și punerea în vigoare a unor legi și la abrogarea altora, la succesiunea unor legi penale care reglementează în mod diferit aceleași relații de apărare socială, etc.

În același timp, relațiile de apărare socială reglementate prin legi penale, în special relațiile de conflict, sunt legate în timp de momentul săvârșirii faptei care le-a generat și de legea penală care prevede acea faptă ca infracțiune.

Datorită acestui fapt, în procesul de continuă modificare a legislației penale, prin abrogarea unor legi și prin înlocuirea lor cu altele, se creează situații de trecere de la o lege la alta, așa-numitele situații tranzitorii, în care nu se poate stabili care este legea aplicabilă în raport cu faptele săvârșite în trecut, dar nesoluționate sub legea veche, care nu mai este în vigoare, sau nu se poate stabili dacă o lege nouă, care abrogă expres ori nu mai prevede ca infracțiuni anumite fapte care erau incriminate până atunci se aplică numai pentru viitor sau privește și fapte săvârșite în trecut, până în momentul intrării sale în vigoare .

Ca orice lege, legea penală este elaborată pentru a fi aplicată în reglementarea relațiilor sociale și întocmai ca orice altă lege, ea este activă, adică se aplică tuturor relațiilor de apărare socială – în cazul său: fie relații de confirmare, născute odată cu valorile sociale, fie relații de conflict, născute ca urmare a săvârșirii de infracțiuni în timpul când ea este în vigoare.

Privită sub acest aspect, aplicarea legii penale în raport cu timpul nu ridică alte probleme decât acelea legate de determinarea limitelor de timp ale activității sale, pe de o parte, și de stabilirea datei săvârșirii infracțiunii, pe de altă parte, fiindcă odată stabilit faptul că infracțiunea a fost săvârșită în timpul cât legea penală era în vigoare, incidența acesteia în soluționarea conflictului de drept penal astfel născut se impune ca o concluzie a celor două premise sus menționate.

Esențial este deci să se determine care este legea penală în vigoare în momentul săvârșirii faptei generatoare a conflictului ce urmează să fie soluționat.

În acest scop, urmează să se determine datele și modalitățile intrării și ieșirii din vigoare a legii penale și să se formuleze principiile de aplicare a legii penale în raport cu faptele săvârșite în timpul activității sale.

Printre problemele ce se impun în mod obișnuit în aplicarea legilor penale în timp, trebuie să fie menționată și aceea de a ști dacă legea penală se aplică numai pentru viitor, așa cum se întâmplă în mod obișnuit, sau se aplică și în raport cu faptele săvârșite anterior intrării sale în vigoare.

Aplicarea cu efect retroactiv a legii penale având implicații politico-penale deosebit de importante, este necesară reglementarea de principiu a acestei probleme pentru aplicarea corectă a legii penale.

Datorită schimbărilor care au loc în legislația penală, se ivesc în aplicarea legilor penale în timp, situații în care, pentru stabilirea legii incidente nu se poate ține seama de legea în vigoare, ci fie de o lege nouă care urmează să fie aplicată cu efect retroactiv, fie de legea veche care continuă să se aplice și după ieșirea ei din vigoare.

Unele dintre aceste probleme specifice se ivesc, așadar, în cazul scoaterii din vigoare a legii penale. Într-adevăr, scoaterea din vigoare a unei dispoziții cu caracter penal, printr-o lege care abrogă expres sau nu mai prevede ca infracțiune fapta incriminată prin care dispoziția, pune probleme speciale, în ce privește incidența dispozițiilor dezincriminatoare.

Se pune problema de a ști dacă scoaterea din vigoare a unor dispoziții cu caracter penal trebuie să producă efecte numai pentru viitor, sau se referă și la trecut, iar în acest din urmă caz, dacă efectele dezincriminării se răsfrâng numai asupra faptelor care nu au fost încă judecate, sau poartă asupra tuturor faptelor săvârșite sub legea veche, înlăturând toate consecințele penale ale acestora.

Alte probleme, de asemenea cu caracter special, se pun în cazul legilor temporare sau al legilor excepționale.

Astfel de legi sunt emise din nevoia de a asigura o apărare socială adecvată împotriva unor fapte care prezintă pericol social deosebit în anumite situații sau stări excepționale: calamități naturale, stare de război, etc; ori care devin mai periculoase în astfel de împrejurări, făcând necesară o reacțiune mult mai severă din partea societății.

Pentru ca aceste legi temporare sau excepționale să-și atingă scopul, ele trebuie să se aplice tuturor infracțiunilor săvârșite în situația excepțională în care erau în vigoare. Se pune deci problema aplicării lor și după abrogare, în vederea soluționării conflictelor de drept penal născute în timpul cât erau în vigoare.

În fine, o serie de probleme privind determinarea legii penale incidente într-un caz determinat, se pune cazul succesiunii unor legi penale care reglementează, în mod diferit, aceleași relații de apărare socială.

În esență, este vorba de a ști care este legea aplicabilă în soluționarea raporturilor juridice penale de conflict, născute în timpul când era în vigoare o anumită lege, dar nesoluționată până la data abrogării acesteia, astfel că, în momentul judecării faptei care a generat acel conflict, este în vigoare o lege nouă, care nu există în momentul nașterii acelui raport de conflict și care îl reglementează în alt mod decât legea anterioară.

Determinarea legii aplicabile, stabilirea criteriilor și principiilor acestei determinări reprezintă condiții obligatorii pentru aplicarea legii penale în cazul dat, dacă avem în vedere că legea aplicabilă nu este în vigoare, ci fie legea veche, care nu era în vigoare în momentul săvârșirii infracțiunii.

Pentru a asigura aplicarea corectă a legii penale în raport cu timpul, problemele menționate trebuie să-și găsească reglementare în lege a unor principii de aplicare a legii penale în toate situațiile ce se pot ivi.

În sistemul dreptului nostru penal, această reglementare este făcută prin dispozițiile prevăzute de titlul I al părții generale a Codului penal, în capitolul II, secțiunea II intitulată : ,,Aplicarea legii penale în timp” și cuprinzând articolele 10-16. Aceste dispoziții cuprind principiile generale de aplicare a legilor penale în diferite situații, fiind de generală și permanentă aplicațiune.

Pe lângă aceste dispoziții cu caracter general și permanent diversele probleme ale aplicării legii penale în timp, în special cele privitoare la situațiile tranzitorii create prin succesiunea codurilor sau a unor legi penale mai importante, sunt reglementate și prin dispoziții speciale, cu acțiune limitată în timp, prevăzute fie în însuși cuprinsul legii penale noi 3, fie prin dispoziții cu caracter tranzitoriu cuprinse în legea de punerea în aplicare a codului penal. 4

SECȚIUNEA a II-a

ACTIVITATEA LEGII PENALE

Noțiunea de activitate a legii penale

În codul penal s-a creat un cadru legal distinct de reglementare a aplicării legii penale în timp – art.10-16 Cod penal – , reglementare care, prin complexitatea și întinderea sa, este menită să rezolve multiple probleme pe care le ridică, în practică aplicarea în timp a legii.

După cum aplicarea legii penale în spațiu este condusă de un principiu de bază, al teritorialității, tot așa funcționarea legii în timp este diriguită de un principiu de bază, cunoscut în legislația și literatura penală sub denumirea de principiul activității.

Principiul activității stabilește regula potrivit căreia legea penală se aplică tuturor infracțiunilor săvârșite în timpul cât este în vigoare sau, cu alte cuvinte, este incidență față de infracțiunile comise în durata ei de aplicare.

Codul actual consacră expres acest principiu în prima dispoziție din cadrul reglementării privind aplicarea legii penale în timp prevăzând în art.10 că: ,, Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare “. 5

Din principiul enunțat, rezultă că legea penală are eficiență asupra tuturor faptelor săvârșite în durata ei de aplicare.

Din momentul intrării în vigoare, normele penale devin aplicabile tuturor celor care au nesocotit, prin faptele săvârșite, dispozițiile pe care le cuprind.

Organele de judecată soluționează cauzele în care au a se pronunța în baza legii în vigoare.

Activitatea legii penale înseamnă aplicarea imediată și continuă a legii fără a exista momente de discontinuitate sau de suspendare a ei 6. Legea durează până la ieșirea din vigoare, perioadă în care are eficiență deplină și continuă.

Din principiul activității decurge consecința că legea penală nu se aplică faptelor săvârșite înainte de intrarea ei în vigoare, deci nu retroactivează, ci acționează numai asupra faptelor comise după intrarea în vigoare, întrucât este de principiu că legea dispune numai pentru viitor nu și pentru trecut.

Acest principiu are valoare constituțională – art.15, pct.2 din Constituție se prevede că ,,Legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale mai favorabile”.

Dar legea penală nu-și întinde acțiunea nici după ieșirea din vigoare, nu acționează dincolo de limita superioară a duratei ei, deci legea penală nu ultraactivează.

Principiul activității legii penale trebuie explicat, în primul rând prin cerințele principiului legalității incriminării, consacrat în art.2 Cod penal, unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal.

Stabilind că legea prevede care fapte constituie infracțiuni, ceea ce implică intervenirea răspunderii penale numai în cazul săvârșirii faptelor incriminate de lege, principiul legalității incriminării acreditează ideea că nimeni nu poate fi tras la răspundere penală pentru o faptă care în momentul săvârșirii nu era prevăzută de lege ca infracțiune.

În condițiile legislației noastre, principiul legalității incriminării, având un caracter absolut, nu permite extinderea legii prin analogie, după cum nu permite, de regulă, aplicarea legii faptelor săvârșite înainte de intrarea în vigoare sau după ieșirea din vigoare.

Legea penală, odată cu intrarea în vigoare, este adusă la cunoștința tuturor destinatorilor pentru ca, prin cunoaștere, aceștia să-și dirijeze conduita conform reglementării ei.

Înfrângerea dispozițiilor legii penale, prin săvârșirea faptelor pe care le incriminează, atrage toate consecințele pe care legea le prevede și pe care destinatorii normei le-au cunoscut.

O asemenea lege nu poate fi aplicată, însă, unor fapte săvârșite înainte de intrarea ei în vigoare, care la acea dată nu interzisese penal.

Activitatea legii penale este țărmurită și de o limită superioară – ieșirea ei din vigoare – dată peste care legea penală nu mai acționează. În cazul apariției unei legi care incriminează aceleași fapte, dându-se o reglementare deosebită, sau care stabilește noi incriminări, este firesc să se aplice această lege, întrucât ea a fost cerută de noile condiții și schimbările intervenite în societate.

Noua lege, constituind expresia juridică a condițiilor social-economice dintr-o anumită etapă de dezvoltare sociale și fiind adoptată în vederea apărării și dezvoltarea acestora, este firesc și necesar să se aplice, înlăturând vechea reglementare.

Dacă legea nouă nu mai prevede faptele anterior incriminate ca infracțiuni, întrucât în noile condiții social-economice gradul lor de pericol a scăzut, aplicarea legii vechi nu mai este posibilă, întrucât faptele au ieșit câmpul dreptului penal.

Ele pot primi o reglementare juridică de altă natură – administrativă, civilă – sau pot ieși complet din sfera reglementării juridice.

Întrucât activitatea legii penale este strâns legată de principiul legalității incriminării, fiind impusă de acesta, în literatura penală autorii consideră principiul activității legii penale ca un corolar al principiului nullum crimen sine lege. 7

Înțelegerea principiului activității legii penale presupune rezolvarea a două chestiuni : durata și limitele eficienței legii penale, pentru a cunoaște cât timp o lege este activă și determinarea momentului săvârșirii infracțiunilor, pentru a vedea dacă faptele respective se încadrează în durata de acțiune a legii penale.

DURATA ȘI LIMITELE DE APLICARE A LEGII PENALE ÎN TIMP

INTRAREA ÎN VIGOARE A LEGII PENALE

O lege se consideră că este în vigoare, că este activă din momentul intrării în vigoare până în momentul ei final, numit al ieșirii din vigoare.

Momentul intrării în vigoare a unei legi nu trebuie identificat cu momentul adoptării legii penale de către autoritatea legiuitoare a țării și anume de către Parlament, el fiind ulterior acestuia.

Nașterea legii penale nu este altceva decât adoptarea ei de către organul suprem al puterii de stat, moment care nu marchează începutul de acțiune a legii penale.

De la această dată, legea există, dar nu are încă forța juridică. După adoptarea legii, aceasta este publicată. Intrarea în vigoare a unei legi coincide de regulă, cu publicarea ei în Monitorul Oficial al României.

Modalitatea comună, generală, de intrare în vigoare a unei legi este, așadar, publicarea, moment în care legea este difuzată, adusă la cunoștința destinatorilor ei.

Dar legea poate intra în vigoare la o dată ulterioară publicării, dată prevăzută expres în corpul legii 8 sau într-o lege specială de punere în vigoare. Codul penal, publicat la 21 iunie 1968, a intrat în vigoare așa cum prevede art.363, la 1 ianuarie 1969.

În aceste cazuri de intrare în vigoare, de la publicarea legii și până când să activeze, trece o perioadă de timp, apreciată în zile, săptămâni sau în luni.

Această modalitate de punere în vigoare a legii penale caracterizează legile penale mai importante, legile cu o reglementare complexă, cum sunt codurile penale, pentru a căror recunoaștere, de către cetățeni și de organele interesate, se cere timp, datorită dimensiunii lor sau a reglementărilor cu totul noi pe care le cuprind.

Este stabilit în dreptul penal că nimeni nu poate invoca necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale – nemo censetur ignorare legem – pentru a se apăra de răspunderea penală – art.51.C.pen., al. ultim – ; eroarea de drept nu înlătură caracterul penal al faptei.

Intervalul de timp lăsat de însuși organul legiuitor pentru cunoașterea legii garantează o conduită corectă a cetățenilor, prin observarea cerințelor ei, pe de o parte, și implică posibilitatea respingerii obiecțiunii recunoașterii legii de către cei vinovați, în fața instanțelor de judecată, pe de altă parte.

După trecerea intervalului stabilit de lege, începe acțiunea ei, acțiune care durează până la ieșirea din vigoare a legii. Această durată de acționare cantonată între momentul intrării și ieșirii din vigoare poartă denumirea de durată de aplicare a legii penale.

Uneori durata de aplicare a legii penale 9 este întinsă, legea funcționând 20-30 ani sau chiar mai mult, 10 alteori durata este mult mai redusă, constând doar în câteva luni.

De regulă, în corpul legii penale nu se prestabilește durata de acționare a legii – de exemplu durata de acționare a Codului penal în vigoare – ci aceasta va putea fi apreciată așa la ieșirea din vigoare.

Sunt anumite legi, ca cele formal temporare, la care durata este fixată în cuprinsul legii, în dispozițiile finale, ceea ce permite să se cunoască durata legii chiar de la intrarea ei în vigoare.

IEȘIREA DIN VIGOARE A LEGII PENALE

Momentul final al duratei de acționare a legii penale este ieșirea din vigoare, în practică legislativă, este abrogarea.

Alături de abrogare, mai menționăm modificarea, ajungerea la termen sau ieșirea din vigoare prin dispariția condițiilor excepționale care au impus apariția legii, ieșirea din vigoare prin dispariția obiectului, precum și prin schimbarea social-politică ce a determinat apariția legii.

ABROGAREA

Principala modalitate de ieșire din vigoare o constituie abrogarea, care constă în scoaterea din vigoare a unei legi anterioare prin intermediul unei alte legi.

Scoaterea legii din vigoare trebuie manifestată într-un act normativ cu forță juridică asemănătoare legii abrogate, adaptat de autoritatea legiuitoare cu respectarea aceleiași proceduri.

Abrogarea unei legi anterioare se poate face printr-o dispoziție finală cuprinsă în cazul legii care succede celei abrogate sau printr-o lege specială care însoțește noua lege ce intră în vigoare, cum a fost Legea nr.30 de punere în aplicare a Codului penal din 1968.

Codul penal din 1936, care a luat locul celui din 1864, a prevăzut în art.601, al.2, abrogarea unei suite de legi, enumerare care înscria în primul rând Codul penal din 30 octombrie 1864, urmând cu legea presei din 1862, Codul penal din 1878 referitor la crime și delicte și Codul penal din 1879 privitor la contravenții, amândouă în vigoare în Transilvania, enumerarea continuând în alte legi.

*ABROGAREA EXPRESĂ

Abrogarea, după modul de manifestare, poate fi expresă sau tacită (implicită). Este expresă, când legea nouă sau legea de punere în aplicare a reglementării care succede prevede expres că se abrogă legea sau legi anterioare.11

În această situație, abrogarea indică, prin enumerare legile sau dispozițiile din lege sau legi care sunt abrogate.

Decretul lege nr.6 din 7 ianuarie 1990 a abolit pedeapsa cu moartea care s-a înlocuit cu detențiunea pe viață. Prin acest act normativ s-a prevăzut expres abrogarea unor texte din Codul penal: art.54, 55, 120, alin.4, 130 – care cuprindeau dispoziții privitoare la pedeapsa capitală.

Uneori abrogarea expresă poate avea un caracter general, în sensul că se include în noua lege o clauză generală de abrogare care prevede că se ,, abrogă orice dispoziții contrarii prezentei legi “, tehnică folosită când abrogarea are un câmp mai întins, extinzându-se asupra mai multor dispoziții cuprinse în aceeași lege sau în legi diferite, sau asupra unui număr mai mare de legi.

Pentru a nu se indica toate legile sau textele de legi, adeseori destul de numeroase și cu sedii diferite – în cazul textelor – ceea ce ar constitui o operație greoaie de selectare a tuturor reglementărilor din legislația penală și o enumerare prolivă, cât și pentru a nu-i scăpa legiuitorului, vreo indicație de lege sau text care, venind în contradicție cu legea nouă, ar naște întrebarea dacă nu a fost abrogată ca și celelalte indicate, legiuitorul folosește mai rar, și acest mod general, nederminat de abrogarea expresă.

Abrogarea expresă, prin indicarea legii sau dispozițiilor din lege care sunt scoase din vigoare, constituie o practică în materie, având precădere față de celelalte modalități de ieșirea din vigoare.

* ABROGAREA TACITĂ

Acest tip de abrogare, tacită sau implicită, există în situația în care noua lege, fără a prevedea expres că legea anterioară sau unele dispoziții se abrogă, reglementează aceeași materie, diferit, luând locul reglementării vechi în virtutea principiului ,, lex posterior derogat priori “ .

În evoluția legislației penale s-au semnalat cazuri de abrogare implicită. Astfel, Codul penal anterior, la data intrării sale în vigoare, a prevăzut printre pedepse complimentare și confiscarea averii, consacrată în partea generală, art.53, pct.2, lit.C, art.68-70, precum și în alte texte care reglementează unele instituții ale dreptului penal, în care era implicată și pedeapsa confiscării averii – art.76, alin.2 și 3, art.119 din 2.

Pedeapsa confiscării averii a fost prevăzută și în normele speciale, în cazul infracțiunilor mai grave, cum sunt unele infracțiuni contra siguranței statului, ca trădarea art.155, trădarea prin ajutarea inamicului art.156, spionajul art.159, atentatul care pune în pericol siguranța statului ar.160, sau infracțiuni, unele contra păcii și omenirii, ca genocidul art.367 alin.2, 3, 4, tratamente neomenoase art.358 și altele.

După intrarea în vigoare a Constituției României, în decembrie 1991, care a prevăzut în art.41 pct.7 că averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată, s-a considerat, în literatura și practica penală, că toate dispozițiile din Codul Penal privitoare la pedeapsa confiscării averii sunt abrogate implicit.

De altfel, Constituția, în art.150 pct.1, a prevăzut că legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care nu contravin Constituției.

Ulterior, prin Legea nr.140 din 1996 pentru modificarea și completarea Codului Penal, s-a prevăzut expres abrogarea art.68, 69, 70 privitoare la confiscarea averii.

* ABROGAREA TOTALĂ ȘI PARȚIALĂ

Sub aspectul întinderii, abrogarea poate fi totală sau parțială.

Abrogarea totală înseamnă scoaterea integrală a legii din vigoare. Legea nr.30 din 13 noiembrie 1968 pentru punerea în vigoare a Codului penal a scos total din vigoare codul din 1936.

Pentru abrogarea parțială legea scoate din vigoare fie anumite despărțăminte ale legii care cuprinde reglementarea unor anumite materii – capitale și secțiuni 12 – fie unele dispoziții. 13

Abrogarea legii nu trebuie confundată cu dezincriminarea . Abrogarea scoate din vigoare o lege pentru a face loc, de regulă, alteia, care reglementează aceeași materie altfel, fie sub aspectul incriminării faptelor, fie a stabilirii regimului pedepselor.

Dezincriminarea, atribuit exclusiv al legiuitorului, abolește incriminarea unei fapte, înlăturându-se din sfera dreptului penal. Este posibil ca prin abrogarea unei legi să iasă din vigoare anumite dispoziții ce consacrau fapte penale, care în noua lege nu mai apar sub aceeași denumire.

Această constatare nu trebuie să ne ducă la concluzia că faptele au fost dezincriminate, deoarece ele pot să apară sub o altă denumire, sau faptă integrată într-un alt conținut de infracțiune apărând într-o nouă incriminare cu un caracter complex.

Infracțiunea de huliganism a fost prevăzută, purtând această denumire, în codul din 1936 în art. 578. În actualul cod, nu există un text care să incrimineze fapta sub aceeași denumire. Absența unui asemenea text nu înseamnă dezincriminarea faptei, ci că continuă a fi infracțiune și sub noua reglementare, care a prevăzut-o în art.321 într-o altă denumire ,,ultraj bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice”.

MODIFICAREA

Modificarea, modalitate de largă circulație de ieșire din vigoare, constă în schimbarea, prin suprimare, completare sau înlocuire, a unor dispoziții din lege sau ale unor părți ale acestora – de exemplu: modificarea conținutului unor infracțiuni, a unor definiții din lege, a reglementărilor privind unele instituții.

Un exemplu este Decr.-Lege nr. 6/1990 a abolit pedeapsa cu moartea și a înlocuit-o cu detențiunea pe viață; ca urmare s-au modificat art.14 alin.2, 29, 77, 122 lit.a), 135 lit.d), prin înlocuirea pedepsei cu moartea cu detențiunea pe viață.

AJUNGEREA LEGII LA TERMEN SAU DISPARIȚIA CONDIȚIILOR CARE AU IMPUS ADOPTAREA LEGII

Ieșirea din vigoare prin ajungerea legii la termen sau prin dispariția condițiilor excepționale care au impus apariția legii caracterizează legile temporare și cele excepționale.

Legile temporare, așa cum s-a mai arătat, pot fi formal temporare, când în cuprinsul legii se prevede durata de aplicare, sau temporare prin natura lor, care fără a indica perioada de funcționare, cu o durată relativ scurtă în funcție de persistență împrejurările ce au impus adoptarea lor.

Legile temporare încetează de a fi active la data indicată în lege, prin ajungerea la termen – modalitate cunoscută sub denumirea autoabrogare – sau odată cu dispariția condițiilor ce le-au determinat.

Legile excepționale care apar în condiții cu totul deosebite – stare de război, calamități – durează până la încetarea condițiilor excepționale care au reclamat apariția lor.

IEȘIREA DIN VIGOARE PRIN DISPARIȚIA OBIECTULUI

Teoretic, este posibilă ipoteza ca o lege să fie adoptată pentru a se asigura respectarea unei legi cu caracter nepenal – spre exemplu, o lege în domeniul sănătății publice sau o lege privind asigurarea protecției muncii și tehnicii securității.

Odată cu abrogarea legilor nepenale – a căror dispoziții au fost asigurate prin legile cu caracter penal – sunt scoase din vigoare și aceste legi, dispărând obiectul protecției lor.

CRITERIILE DE DETERMINARE A INFRACȚIUNILOR SĂVÂRȘITE SUB LEGEA ÎN VIGOARE

Infracțiunile materiale și formale

Pentru determinarea infracțiunilor săvârșite sub legea în vigoare vom avea în vedere durata legii penale care se va compara cu momentul săvârșirii infracțiunii.

Prin săvârșirea unei infracțiuni vom înțelege comiterea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tratativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. Se raportează deci durata legii penale la momentul săvârșirii oricăreia dintre activitățile enumerate la art.144 Cod Penal.

Cu privire la stabilirea momentului săvârșirii infracțiunii s-a considerat că aplicându-se principiul activității legii penale, acest moment coincide cu realizarea conduitei umane, adică cu realizarea activității, fără a se lua în considerare timpul producerii rezultatului. 14

De exemplu, în caz de omor, săvârșirea infracțiunii coincide cu activitatea de ucidere, indiferent de momentul când s-a produs moartea victimei. Acest criteriu este greșit pentru că atâta timp cât nu s-a produs moartea victimei, nu s-a realizat întregul conținut al infracțiunii și nu poate fi vorba decât de o tentativă.

Fapta va fi infracțiunea în raport cu legea care era în vigoare în momentul când s-a produs rezultatul.

De aceea, în privința momentului consumării infracțiunii se distinge după cum aceasta este dintre cele numite materiale – de rezultat sau cele formale – de atitudine, de simplă acțiune.

În cazul infracțiunilor materiale, dacă s-a realizat numai acțiunea și nu s-a produs rezultatul, avem numai o tentativă. Aceasta, pentru că infracțiunea se consumă numai când la capătul activității fizice integrale s-a produs rezultatul material cerut de textul de incriminare – infracțiunea de omor se consumă în momentul când s-a produs moartea victimei – .

Infracțiunile formale la care urmarea constă într-o stare periculoasă, se consumă în momentul în care activitatea fizică s-a desfășurat integral, adică în momentul terminării executării – mărturia mincinoasă este consumată în momentul facerii depoziției, indiferent dacă a servit sau nu la soluționarea pricinei. La aceste infracțiuni nu este posibilă decât tentativă neterminată. 15

Infracțiunile continuate, continui și de obicei

Infracțiunile continuate se consumă în momentul când a fost săvârșită ultima acțiune componentă, potrivit cu rezoluția unică a făptuitorului sau în momentul când activitatea infracțională a fost descoperită.

Propriu- zis, infracțiunea se consumă în forma ei simplă prin săvârșirea primei acțiuni – inacțiuni care întrunește trăsăturile respectivei infracțiuni.

Faza executării se prelungește însă cu fiecare nouă repetare a acțiunilor de același fel încât activitatea infracțională, deși consumată în forma ei simplă de la prima acțiune, se epuizează abia în momentul când a avut loc ultima acțiune.

Infracțiunile continui și de obicei se consumă în momentul epuizării activității infracționale. Pentru existența laturii obiective a acestora este necesară fie o prelungire în timp – pentru cele continui – fie o repetare de acte care să indice o obișnuință, o îndeletnicire – pentru cele de obicei.

Pentru aceste infracțiuni se pune problema care lege se va aplica atunci când un început sub imperiul unei legi și au continuat sub imperiul alteia, ipoteza fiind ambele legi incriminau fapta.

Majoritatea autorilor sunt de acord că în această situație nu se pune problema aplicării legii mai favorabile, ci se aplică legea nouă.

,, În toate cazurile, activitatea ilicită efectuându-se și sub imperiul legii noi, această lege va fi întotdeauna aplicabilă, făcând abstracție de ceea ce s-a petrecut sub legea veche, este suficientă activitatea ilicită penală efectuată sub legea nouă, pentru a justifica aplicarea acestei legi”. 16

Infracțiunea având caracter unitar, nu poate fi scindată și nu pot fi privite separat actele anterioare și cele posterioare legii noi și nici făcută scoaterea în timp ce s-a săvârșit cea mai mare parte a infracțiunii, ci va primi aplicare legea din momentul când infracțiunea s-a consumat. 17

În situația în care infracțiunea începută sub legea veche și continuată sub cea nouă a primit în legea nouă o displinare mai complexă se va aplica legea nouă dacă sub imperiul acesteia s-a realizat și modalitățile din legea nouă.

Ori de câte ori legea nouă schimbă calificarea unei infracțiuni ori agravează pedeapsa, acea infracțiune va primi calificarea și va fi urmărită după legea nouă, dacă ea s-a prelungit fie ca infracțiune continuată, fie se frânge și legea nouă.

Infractorul trebuie să se oprească în momentul apariției legii noi pentru a evita agravarea. Dacă nu s-ar aplica legea nouă s-ar încuraja continuarea infracțiunilor.

În plus, este bine cunoscut că în cazul acestor infracțiuni calificarea cea mai gravă dată unuia dintre actele infracțiunii, atrage calificarea pentru toate celelalte, ceea ce justifică aplicarea legii noi chiar atunci când agravează situația infractorului.

Singura condiție este că cel puțin printr-un act al infracțiunii să fie realizate toate cerințele din legea nouă.

Principiul legalități incriminări și pedepsei cere ca și în cazurile în care legea nouă schimbă calificarea faptei în favoarea infractorului sau reduce pedeapsa, aceasta să primească, de asemenea, aplicarea în toate cazurile.

Legea nouă este cea sub care s-a consumat infracțiunea și o agravantă sau un plus de pedeapsă din legea veche nu mai poate fi menținută.

În cazurile analizate, sub o formă sau alta infracțiunea este prevăzută și sancționată și de legea cea veche, ceea ce justifică soluțiile menționate, adică retroactivitatea legii noi.

Când a existat o lege care să incrimineze fapta anterior față de regula nemo censetur care are și rolul de a proteja pe cetățeni, soluțiile vor fi altele.

S-a susținut, de exemplu, că fapta imputată inculpatului – abandon de familie – deși începută sub imperiul noi legii vechi care nu o prevedea, dar continuată sub imperiul legii noi care o sancționează, ea cădea în întregime sub legea nouă. 18

Această soluție este evident greșită, pentru că fiind vorba de o incriminare nouă, legea care o prevede nu retroactivează fiind eminamente activă. Deci infracțiunea va fi sancționată numai dacă condiția prelungirii în timp, necesară pentru existența infracțiunii, s-a realizat integral sub legea nouă.

Pentru aceleași motive, în cazul infracțiunilor de obișnuință, dacă unele acte au fost săvârșite sub legea veche și aceasta nu le incrimina, aceste acte nu pot fi pedepsite și deci nu pot fi luate în considerare pentru stabilirea obișnuinței. 19

SECȚIUNEA a II-a

CONCURSUL DE LEGI PENALE

NOȚIUNE

Este posibil ca legile penale nu numai să se succeadă, ci să și coexiste în timp, să fie deopotrivă active. Aceasta aduce uneori în discuție așa-numitul concurs de legi penale sau de texte.

Coexistența a două sau mai multor legi penale, sau texte care reglementează concomitent aceleași instituții de drept penal, dar în mod diferit, constituie concursul de legi penale.

Acest concurs nu se confundă cu situația în care există așa-numitul conflict de legi, de care ne vom ocupa la secțiunea respectivă.

Conflictul este rezultatul succesiunii a două sau mai multor legi penale, dintre care numai una, cea nouă, este în vigoare. Legea nouă le exclude pe celelalte, chiar dacă în unele cazuri acestea ultraactivează, ca legi mai blânde.

În cazul concursului, ambele sau toate legile în prezență se află în vigoare, sunt active. Una dintre legi nu le exclude pe celelalte, numai că modul lor de aplicare se face diferit.

CAZURI DE APLICARE

Situația tipică a concursului de legi penale se realizează în cazul în care două sau mai multe legi cuprind norme care disciplinează concomitent aceeași materie, însă una din ele conține o disciplinare generală – ordinară, comună – , iar cealaltă o disciplinare specială – particulară, extraordinară . 20

Legea generală – Codul penal – conține dispoziții de principiu privind, ca un exemplu, infracțiunea, formele infracțiunii, vinovăția, pedepsele, răspunderea penală, etc.

Legea specială cuprinde norme privind incriminarea și pedepsirea anumitor infracțiuni ori dispoziții care constituie o aplicare la un caz particular a unei dispoziții generale, adică norme de la dispozițiile de principiu.

Au caracter de lege specială și dispozițiile cuprinse în partea specială a Codului penal în raport cu dispozițiile din partea generală a aceluiași cod.

Ipoteza fiind că ambele legi – generală și specială – se află în vigoare, principiul este că dispozițiile din legea specială fie anterioară, fie posterioară sau concomitentă cu cea generală, se aplică în primul rând.

Legea specială are preferință față de cea generală și exclude aplicarea acesteia cu privire la tot ceea ce reglementează în mod expres. Legea generală se va aplica în complexitatea celei speciale, pentru tot ceea ce aceasta nu prevede expres ca o derogare.

Este situația la care se referă art.362 din codul penal: ,, Dispozițiile din partea generală a acestui cod se aplică și faptelor sancționate penal prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel “. Acest text reiterează dispoziția din art.20 alin.2 din vechiul Cod penal.

Dacă se modifică legea penală generală, cea specială se va completa cu noua lege generală. Instituțiile create de noua lege generală se vor aplica și legii speciale dacă nu sunt inconciliabile cu dispozițiile ei.

Există concurs de legi penale și în cazul în care o faptă socialmente periculoasă se pare că ar putea primi mai multe calificări datorită existenței unor texte cu reglementări asemănătoare ca și în cazul în care ar putea instrui conținutul material al mai multor infracțiuni, deși în realitate constituie o singură infracțiune – complexă sau continuată – .

Aceste două situații sunt denumite în literatura juridică și pluralitatea aparentă de infracțiuni. 21

În primul caz, al concursului de texte, se va avea în vedere principiul specialității legii penale. Dacă o infracțiune este reglementată într-un fel în partea specială a codului penal, iar o lege specială reglementează și ea aceeași infracțiune în alt fel, particularizând-o în raport cu o anumită împrejurare, dacă acea împrejurare se verifică, se va aplica legea specială, iar dacă nu se verifică, se va aplica dispoziția din Codul penal.

Normele din partea specială a Codului penal constituie în acest caz dreptul comun față de reglementarea din legile speciale.

Aceste norme vor primi însă aplicarea numai în lipsă – dacă norma din legea specială nu se aplică – și niciodată în completare. Dacă două texte din codul penal sau din legi speciale disciplinează aceeași materie, dar în mod deosebit, se va corecta dacă coexitența lor nu poate conciliată găsind o notă specifică care să diferențieze situația reglementată de fiecare, așa încât fiecare să aibă o sferă proprie de aplicare.

Dacă nu se poate face nici o diferențiere, se va aplica numai dispoziția de dată mai recentă .22

În cel de-al doilea caz, al infracțiunilor complexe sau continuate pe baza principiului indivizibilității acestora se va aplica numai textul de lege care incriminează fapta în complexul ei.

_______________________________________________________________

NOTE

1) C.Bulai, op.cit., pag. 91-92

2) I.Oancea, op.cit., pag.118

3) A se vedea în acest sens ,,dispozițiile finale” din Codul penal din 1969, art.362 si 363; din art.11 al Legii nr.6 din 29 martie 1973 pentru modificarea codului penal.

4) A se vedea Legea nr.39 din 12 noiembrie 1968 pentru punerea în aplicare a Codului penal, care prevede dispoziții tranzitorii de la codul penal anterior, care prevedea un anumit sistem de pedepse, la codul penal în vigoare, care prevede un alt sistem.

Principiul activității este consacrat și în alte coduri penale

6) C.Barbu, op.crt., pag.154

Tr.Pop – ,, Drept penal comparat”, Partea generală , Cluj, 1923, pag.110

Codul penal anterior a fost publicat la 18 martie 1936 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, dată fixată in art.601 Cod penal. Actualul Cod penal a fost publicat la 21 iunie 1969 și a intrat în vigoare așa cum prevede art.363, la 1 ianuarie 1969.

În examinarea care se face, noțiunea de lege penală este luată în accepțiunea art.141 Cod penal, înțelegând nu numai legea ca act normativ al organului suprem al puterii de stat, ci și orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi.

Codul penal de la 1864 a durat până la 1 ianuarie 1937, când a fost înlocuit prin codul care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, a avut o durată de câteva decenii, acționând până la intrarea în vigoare a actualului cod, la 1 ianuarie 1969.

A se vedea Decr.-Lege nr.6 din 7 ianuarie 1990 care a abolit pedeapsa cu moartea, care s-a înlocuit cu detențiunea pe viată. Prin acest act normativ s-a prevăzut expres abrogarea unor texte din Codul penal : art.54, 55, 120, alin.4, 130 – care cuprindeau dispoziții privitoare la pedeapsa capitală.

Decretul 184, din 21 mai 1954, a abrogat Partea a-III-a din Codul din 1936

Legea nr.104 pentru modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a altor legi, precum și pentru abrogarea Legii nr.59/1968 și a Decretului nr.218/1977, M.Of. al României, nr.244, din 1 octombrie 1992 a abrogat art.92-92 din Codul penal

M.Basarab – ,,Drept penal – Partea generală”, Editura Fundației ,,Chemarea” Iasi, 1996, pag.54-55

C.Barbu – ,,Aplicarea legii penale în spațiu și timp”, Editura Științifică, București, 1972, pag.163-167

V.Dongoroz , op.cit.pag.133

Trib. Supr., dec.nr.80/1964, in ,,J.N.”, nr.6/1964, pag.167, Trib.reg.Ploiesti, dec.pen.nr.424/1960, cu notă de V.Oliagă, in ,,L.P”, nr.9/1960, pag.72-75

V.Dongoroz, notă la dec.pen. nr. 5718/1939 a C.Cas.II, în ,,J.G.” nr.2/1940, pag.34

C.Cas.II, dec.pen.nr.1664 din 19.05.1947 în ,,P.R.” partea a -III-a 1948, pag.48-49; S.Kahane, op.cit, pag.82

V.Dongoroz – ,, Aplicațiunea legii penale “, pag.84

I.Fodor – în lucrarea colectivă ,, Explicații teoretice ale codului penal “, vol.1, Editura Academiei Române, Bucuresti, 1969, pag.257-258

V.Dongoroz, op.cit. pag.85-86

CAPITOLUL III – EXTRAACTIVITATEA LEGII PENALE

SECȚIUNEA I

NOȚIUNI PRELIMINARE

Dacă principiul activității legii penale ar avea un caracter absolut, s-ar ajunge la imposibilitatea rezolvării unor cazuri în practică, pe de o parte, precum și la nerealizare scopului sau eficientei unor anumite legi penale, pe de altă parte.

Astfel, situația săvârșirii unor infracțiuni sub legea veche care n-au fost judecate sub imperiul ei, sau judecata a început, timp în care legea veche a fost abrogată și înlocuită cu o lege nouă ar rămâne nerezolvată în conformitate cu cerințele principiului activității legii penale, deoarece legea veche nu poate ultraactiva, fiind scoasă din vigoare, iar legea nouă nu se poate aplica, întrucât, așa cum se știe, legea nu retroactivează, nu se aplică faptelor săvârșite anterior intrării ei vigoare.

Asemenea cazuri nu ar putea fi rezolvate datorită limitelor de acționare a legii pe care le impune principiul activității.

De asemenea, legea penală care prevede măsuri de siguranță și educative, precum și legile penale temporare nu și-ar atinge scopul în vederea căruia au fost adoptate, dacă aplicarea legii penale în timp ar fi guvernată numai de principiul activității, fără nici o derogare.

Pentru rezolvarea tuturor situațiilor pe care le ridică practica și asigurarea eficienței depline a legii penale, a fost necesară instituirea unor derogări de la activitatea legii.

În acest sens, Codul penal a adoptat anumite reguli de aplicare generală, în baza cărora în unele cazuri legea ultraactivează sau retroactivează consacrând astfel expres extraactivitatea legii penale.

Cadrul legal de aplicare a legii penale în timp, cu toate regulile pe care le consacră este de frecvență aplicabilitate datorită schimbărilor intervenite continuu în legislație.

În perioada pe care o parcurgem, incidența normelor privind aplicare legii penale în timp este de mare actualitate datorită modificărilor legislative care survin și sfera dreptului penal, punându-se din plin problema rezolvării situațiilor tranzitorii, adică a acelor cazuri născute sub imperiul dispozițiilor penale vechi, ieșite din vigoare, care și prelungesc existența și sub puterea noilor reglementări.

SECȚIUNEA a II-a

RETROACTIVITATEA

Retroactivitatea legii penale de dezincriminare

Faptele periculoase incriminate de lege ca infracțiuni suferă adesea, odată cu schimbarea condițiilor social-economice, o modificare a gradului de pericol social, în sensul micșorării lui, ceea ce face necesară înlăturarea lor din sfera ilicitului penal.

Scoaterea faptelor din câmpul dreptului penal se face tot pe cale de lege ca și incriminarea, printr-o lege de dezincriminare care are efect retroactiv.

Caracterul retroactiv al legii de dezincriminare se justifică prin aceea că nu se poate urmări și judeca o faptă care, în condițiile de aplicare a legii penale noi, a pierdut caracterul infracțional, întrucât nu mai există o bază legală pentru urmărirea și judecarea acelei fapte pronunțată pentru urmărirea și judecarea acelei fapte, după cum nu se poate continua executarea unei pedepse pronunțată pentru o infracțiune care, în legea nouă, nu mai este incriminată.

Retroactivitatea legii penale de dezincriminare este prevăzută în art. 12 Cod penal.

Potrivit acestei dispoziții, dacă legea penală nouă nu mai prevede ca infracțiuni fapte săvârșite sub legea penală veche și concomitent ca atare, nu se mai pedepsesc, iar în cazul celor definitiv judecate, executarea pedepsei, a măsurilor de siguranță, a măsurilor educative, precum și a tuturor consecințelor hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii penale noi. 1

Legea penală de dezincriminare, al cărei efect retroactiv își are temeiul în principiul legalității incriminării și pedepsei, produce efecte depline cu privire la toate faptele a căror incriminare a fost abolită – abolita criminus – indiferent dacă acestea se află în emis de urmărire sau judecată, ori în emis de executare a pedepsei.

În vederea aplicării art.12 Cod penal trebuie să se facă o examinare atentă a legii de dezincriminare și a legislației penale pentru a se constata dacă într-adevăr fapta a fost dezincriminată.

Abrogarea dispoziției care incriminează o anumită infracțiune nu echivalează cu dezincriminarea faptei, întrucât este posibil ca fapta să fie prevăzută în altă dispoziție penală. 2

Astfel, spre exemplu, Codul penal din 1937 a incriminat infracțiunea de întrebuințare a actului fals în art.412, iar infracțiunea de întrebuințare a certificatului medical a fost prevăzut într-un text distinct, art.413, cu aplicație limitată în raport cu celălalt text cu sfera de incidență mai largă.

Codul penal din 1968 menține numai infracțiunea de folosire a actului fals, în art.291 – uzul de fals – fără să mai reitereze incriminarea faptei de întrebuințare a certificatului medical fals, ceea ce nu înseamnă că această din urmă infracțiune a fost dezincriminată, ci că se încadrează în textul cu aplicație mai largă din art.291 – uzul de fals.

De asemenea, este posibil ca în legea veche infracțiunea să apară sub o denominațiune nouă, ceea ce înseamnă că fapta continuă să fie incriminată și în această din urmă lege.

În Codul din 1936 s-a incriminat infracțiunea de ,,huliganism“ în art.578 , iar în noul Cod penal din 1968 această infracțiune este incriminată în art.321 sub denumirea de ,, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice “.

Se mai poate constata că în legea anterioară anumite activități au fost incriminate în texte distincte ca tipuri de infracțiuni deosebite, iar noua lege să le prevadă într-un singur text cu incriminare multiplă deci să le considere mai departe ca infracțiuni.

Astfel, în Codul penal din 1936 s-a incriminat violarea secretului corespondenței în art.501, sustragerea corespondenței în art. 502 și interceptarea convorbirilor telefonice în art.503. codul Penal ulterior a incriminat toate aceste fapte în art.195, cu denumirea marginală ,,violarea secretului corespondenței”.

Legea de dezincriminare produce următoarele efecte:

dacă intervine înainte de a se fi pronunțat condamnarea pentru fapta săvârșită, adică în timp ce se află în curs de urmărire sau judecată se va clasa cauza sau se va scoate de sub urmărire, iar dacă se află în fața instanței de judecata se pronunță achitarea;

dacă legea intervine după condamnarea definitivă, pedeapsa nu se va mai pune în executare , iar dacă executarea acesteia a început, va înceta. De asemenea, va înceta și executarea pedepselor complimentare dacă s-au pronunțat, a măsurilor de siguranță, întrucât nu mai există o bază legală de executare a lor.

dacă legea de dezincriminare intervine după executarea pedepsei principale și complimentare, încetează toate consecințele ce decurg din condamnare. Astfel, dacă în viitor persoana va comite din nou o infracțiune nu va mai fi în stare recidivă, deoarece, potrivit art.38 lit.C, Cod penal, o condamnare pentru o infracțiune care a fost dezincriminată nu poate genera recidiva.

De asemenea, dacă va comite o nouă infracțiune i se va aplica instituția suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute în art.81 și urm. C.Penal, art.86 și urm. Cod penal.

Aceasta nu se aplică celor ce au fost condamnați anterior la pedeapsa închisoare mai mare de 6 luni – art.81 lit.B-, afară de cazurile prevăzute în art.38 Cod penal, printre care figurează și situația avută în vedere – fapta din condamnarea anterioară nu mai este prevăzută ca infracțiune în noua lege – art.38, lit.C.

Întrucât art.15, pct.2 din Constituția României prevede că: ,,legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii mai favorabile”, se pune problema constituționalității art.12 C.Penal care consacră retroactivitatea legii de dezincriminare.

Pe lângă argumentele aduse în sprijinul retroactivității legii de dezincriminare, bazate pe principiul legalității încriminării, considerăm că textul este constituțional și trebuie înscris în cadrul art. 15 pct.2 din Constituție, legea de dezincriminare apărând ca o lege mai favorabilă.

Formularea, ,,legea mai favorabilă” din art.15 al Constituției are o sferă mai largă decât aceea cuprinsă în art. 13-15 C.Penal, norma constituțională incluzând și legile de dezincriminare, care au în mod vădit – a fortiori – un caracter mai favorabil.

În această interpretare, reglementarea art.12 alin.1,Cod penal nu contravine Constituției.

2. Retroactivitatea legii care prevede masuri de siguranța și educative

Legile care prevăd măsuri de siguranță sau educative au și ele, la rândul lor, caracter retroactiv.

În acest sens, în art.12 alin.2 Cod penal se consacră că ,,Legea care prevede măsuri de siguranță și masuri educative se aplică și infracțiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data întrării în vigoare a legii noi”.

Caracterul retroactiv al acestor legi se aplică prin natura juridică a măsurilor de drept penal pe care le cuprind.

Măsurile de siguranță sunt acele sancțiuni ce se iau față de persoanele care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, având caracterul de mijloace de prevenire a săvârșirii unor noi fapte în viitor.

Prin caracterul lor profilactic, măsurile de siguranță apără societatea împotriva faptelor comise se anumite persoane, care au ajuns în astfel de situații fie datorită maladiilor de care suferă, fie incapacității, ori insuficientei pregătiri în activitatea pe care o desfășoară, ce le fac să devină improprii pentru funcțiile ocupate sau activitățile exercitate incapacității care au prilejuit săvârșirea faptei.

De asemenea, prezenta unor persoane în anumite localități sau locuri, ori deținerea unor mijloace sau lucruri de către acestea poate prezenta pericol social.

Același caracter au și legile care prevăd măsuri educative ce se aplică infractorilor minori. Urmărindu-se prin aplicarea măsurilor educative reeducarea în condiții cât mai bune a minorilor infractori, legea nouă care prevede măsuri educative, în structura cărora sunt antrenați factori cu sporite valențe educaționale, se va aplica și faptelor săvârșite sub legea veche și încriminată de aceasta. 3

Retroactivitatea celor două categorii de legi este limitată așa cum rezultă din dispoziția citată , numai la situația faptelor care nu au fost definitiv judecate până la data întrării în vigoare a legii noi ce prevede măsurile de siguranță și educative, ceea ce înseamnă că legea nu mai operează dacă întră în vigoare după judecata definitivă a faptelor.

3. Retroactivitatea legii interpretative

Legea penală interpretativă, așa cum rezultă și din denumirea ei, stabilește adevăratul înțeles al unor reglementări cuprinse în legea întrată în vigoare anterior, numită lege interpretată.

Legea interpretativă nu cuprinde încriminări noi, dispoziții noi, nu modifică normele din legea anterioară, ci precizează voința legiuitorului exprimată în dispozițiile legii interpretate.

Caracterul legii interpretative explică efectele ei retroactiv. Legea interpretativă apare în situațiile în care normele cuprinse în legea interpretată sunt înțelese și aplicate în mod diferit de către instanțele de judecată.

Practica împărțită face necesară editarea unei legi care, prin lămurirea înțelesului legii ce a generat acest fenomen, are menirea să conducă la o înțelegere uniformă a legii și la o practică unitară.

Legea interpretativă întrată în vigoare la o anumită dată nu este eficientă numai de la acea dată înainte, nu dispune numai viitor, ci și pentru faptele săvârșite anterior.

Legea penală interpretativă, prin caracterul ei retroactiv, nu aduce atingere principiului legalității încriminării, întrucât nu este o lege cu încriminare ex navo, ci dimpotrivă, îl consolidează prin înlăturarea interpretărilor diferite, generate de reglementarea anterioară a cărei formulare a condus la asemenea situație.

Fiind o derogare de la principiul activității legii penale, retroactivitatea legii interpretative nu este prevăzută expres în Codul penal alături de celelalte cazuri derogatorii.

Mențiunea nu a fost necesară, întrucât legea interpretativă făcând corp comun cu legea interpretată, în mod firesc trebuie să se aplice de la data întrării în vigoare a acesteia din urmă și nu de la data publicării ei.

SECȚIUNEA a III-a

ULTRAACTIVITATEA

În concepția Codului penal în vigoare, noțiunea de lege penală temporară are un sens mai larg decât cel din 1936, înțelegând prin aceasta atât legea formal temporară, cât și legea temporară prin natura ei. De exemplu, o lege editată în condițiile unei calamități în cuprinsul căreia nu se stabilește durata de aplicare.

Legile temporare, în general, au o durată de aplicare scurtă, stabilită fie în cuprinsul legii, în cazul legilor temporare, sau determinată de condițiile deosebite sau speciale care au dus la apariția lor, funcționând cât timp se mențin împrejurările care le-au impus, în cazul legilor temporare prin natura lor.

Astfel de legi, care sub aspectul conținutului pot să cuprindă încriminări noi sau să agraveze răspunderea penală a unor categorii de infracțiuni, apar din necesitatea reprimării unor categorii de fapte pe care le încriminează, al căror pericol social a crescut la un moment dat, sau a scăderii frecvenței unor fapte care au înregistrat vremelnic o oarecare creștere. 4

Legile temporare se aplică tuturor infracțiunilor săvârșite sub imperiul lor. În cazul judecării înfracțiunii în timpul cât acționează legea temporară, nu se pune problema ultraactivității, întrucât fapta a fost judecată cât timp legea a fost în vigoare, judecata integrându-se în durata legii.

Ultraactivitatea legii apare în cazul urmăririi și judecării faptelor după ieșirea ei din vigoare.

Dacă legii temporare nu i s-ar fi atribuit caracter ultraactiv, faptele săvârșite în ultimele zile de aplicare a legii nu ar mai putea fi sancționate, datorită ieșirii din vigoare a legii, prin ajungerea la termen sau dispariția condițiilor care au determinat adoptarea ei.

Pentru a se realiza scopul legii penale temporare – sancționarea tuturor infracțiunilor în vederea căreia a fost adoptată – codul penal, în cadrul legal aplicării legii în timp a înscris ultraactivitatea legii penale temporare.

Datorită caracterului ultraactiv al legii temporare, aceasta se aplică și în cazul în care infracțiunea prevăzută în legea temporară și săvârșită sub imperiul ei nu a fost urmărită și judecată în timpul cât a fost în vigoare, sau nu a fost descoperită în perioada duratei de aplicare.

Prin caracterul ultraactiv al legii penale temporare se dă eficacitate acestei legi, urmărindu-se nu numai faptele care au fost descoperite în timpul cât legea a fost în vigoare, ci și acelea descoperite după ieșirea sa din vigoare.

Se înlătură, astfel, orice posibilitate de eludare a legii penale întrucât unii infractori, consacrând caracterul temporar al legii, ar putea săvârși infracțiuni pe care le incriminează, spre sfârșitul duratei de aplicare, existând posibilitatea de a nu fi sancționați, dacă n-ar avea efect ultraactiv.

Dându-i-se caracter ultraactiv, faptele vor putea fi urmărite și judecate și după ieșirea din vigoare a legii, cu condiția săvârșirii lor în timpul cât a fost în vigoare.

Ultraactivitatea legii penale temporare, ca excepție de la principiul activității legii penale, este prevăzut în art.16, Cod penal prevederea expresă fiind necesară întrucât, în lipsa ei, aplicarea legii temporare s-ar fi conformat cerințelor principiului activității legii și a celorlalte norme care generează aplicarea legii penale în timp.

SECȚIUNEA a IV-a

APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE

NOȚIUNI ȘI CARACTERIZARE

Principiul activității limitează acțiunea legii penale la durata ei de aplicare. Practica penală învederează că o situație juridică născută sub imperiul unei legi nu se stinge întotdeauna sub puterea ei, ci întră sub sfera de acțiune a legii penale care o succede .

Explicația constă în aceea că legea penală funcționează o anumită perioadă de timp, iar raportul juridic penal are și el o durată de existență care, de mai multe ori, nu se încadrează în activitatea legii sub care a luat naștere, ceea ce face ca acel raport juridic, la un moment dat, să între sub incidența a două legi, să tranziteze în câmpul lor de acțiune.

Este posibil ca o infracțiune săvârșită sub imperiul unei legi să nu fie pusă în urmărire sub acțiunea sa, sau să se fi pornit urmărirea ori să se afle în curs de judecată definitiv și pedeapsa să se afle în curs de executare, moment în care legea veche care a acționat până atunci să fie scoasă din vigoare, și să între în vigoare o altă lege, care reglementează aceeași situate, în mod diferit.

Se pune problema de a ști dacă raportul juridic născut sub legea veche se va rezolva potrivit reglementărilor acesteia, sau a acelora cuprinse în noua lege sub acțiunea căreia se prelungește.

Această situație este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de ,, conflictul legilor penale în timp” 5 sau într-o formulare mai nouă sub denumirea de ,, situații tranzitorii” . 6

Situațiile tranzitorii sunt determinate de succesiunea legilor penale privite ca acte normative înlocuite integral – coduri penale, legile penale speciale – cât și de succesiunea unor dispoziții din legile penale sau nepenale cu norme penale, în cazul modificării lor.

SISTEME CONCEPUTE ÎN LITERATURA ȘI CONSACRATE ÎN LEGISLAȚIE ÎN CAZUL SITUAȚIILOR TRANZITORII

În literatura juridică de specialitate, în rezolvarea acestei probleme, au fost concepute mai multe teze.

Teza ultraactivității legii penale

În această concepție s-a susținut că în cazul situațiilor tranzitorii trebuie să se aplice legea veche , în motivarea că infractorul pe aceasta a încălcat-o în momentul săvârșirii infracțiunii și deci răspunderea trebuie stabilită în funcție de prevederile ei.

Există anumite drepturi câștigate în baza vechii legi, atât de către infractor, care poate pretinde să i se aplice sancțiunile prevăzute în legea existentă în momentul săvârșirii faptei, cât și de stat 7 care poate impune aplicarea legii vechi încălcată de către infractor.

Această teză poate fi acceptată când legea veche stabilește un regim juridic mai blând în raport cu legea nouă, care este mai severă.

În acest caz trebuie să se dea efect legii vechi, întrucât a aplica legea nouă, care este mai aspră, prin ridicarea limitelor sancțiunii sau prin introducerea unei gen de pedeapsă mai sever decât în legea veche, înseamnă a aplica o pedeapsă mai aspră neavută în vedere de făptuitor în momentul comiterii faptei.

Dacă, dimpotrivă, legea nouă este mai blândă, lege ce corespunde mai bine necesităților de sancționare a faptei comise sub legea veche, trebuie să se dea efect acestuia, întrucât aplicarea și executarea unei pedepse mai grave, prevăzută de legea veche nu ar mai avea un temei legal, având în vedere sancționarea mai blândă din legea nouă.

Teza retroactivității legii penale

O concepție cu totul opusă celeilalte a fost aceea a retroactivității legii noi. În această susținere s-a considerat că trebuie să se aplice întotdeauna legea nouă, reflectare a noilor condiții, fără să intereseze dacă în comparație cu cea veche este mai favorabilă sau mai aspră.

Acest sistem, dacă satisface cerințele unei sancționări raționale, realizate în limitele cerințelor legalității pedepsei, atunci când legea nouă este mai favorabilă, este criticabil în cazul în care legea nouă stabilește un regim juridic mai aspru pentru infractor.

Sistemul poate ridica obiecțiunea că infractorul a săvârșit fapta cunoscând condițiile de încriminare și sancționare a legii vechi pe care le-a acceptat, și că față de noile condiții de sancționare din noua lege nu s-ar fi angajat în procesul săvârșirii infracțiunea, legea, prin severitatea ei, prin consecințele mai aspre pe care le prevede având asupra lui o acțiune inhibitoare.

Aplicarea legii noi în cazul în care pedeapsa este mai aspră față de legea veche constituie o serioasă atingere adusă principiului legalității pedepsei. La acest sistem și-au dat acordul reprezentanții școlii pozitiviste. 8

Teza extraactivității legii mai favorabile

O altă concepție care a avut o largă audiență în literatură și legislație a fost a aplicării legii mai favorabile sau a principiului mitior lex, potrivit căruia, în cazul succesiunii legilor penale sau a situațiilor tranzitorii, se va aplica infractorului, dintre cele două sau mai multe succesive, legea mai favorabilă.

Dacă favorabilă este legea veche, sub imperiul căreia s-a comis infracțiunea, se va da efect acesteia, caz în care legea veche va ultraactiva.

Dacă, dimpotrivă, mai blândă pentru infractor este legea nouă, se va aplica aceasta, situație în care extinzându-și efectul asupra unei fapte săvârșite anterior întrării în vigoare va retroactiva.

Din examinarea celor trei sisteme se observă că există rațiuni mai puternice care pledează în favoarea celui de-al treilea fapt care explică îmbrățișarea largă a acestuia în literatură și consacrarea lui în legislația penală.

Prin corectivele și atenuările aduse celorlalte două concepții criticabile datorită unilateralității și rigiditatea lor, principiul minor lex, prin soluția impusă, se fundamentează pe principiul legalității pedepsei, reglementarea mai blândă fiind impusă de acest principiu.

Când legiuitorul înlocuiește legea veche cu o lege nouă, mai blândă, înseamnă că pericolul social al faptei în noile condiții a scăzut și ca atare, față de noua apreciere juridică a faptei legea nouă trebuie aplicată, cea veche fiind în dezacord cu noile realități social-economice.

A aplica o pedeapsă de o natură mai aspră decât cea prevăzută în legea nouă, sau într-un cuantum mai ridicat decât cel aplicabil în conformitate cu legea nouă, ar însemna stabilirea unei pedepse care, față de noile condiții de sancționare, nu mai are o bază legală.

Dacă legea veche este mai blândă față de noua reglementare, ar fi nedrept și împotriva principiului legalității pedepsei, ca o persoană să fie sancționată cu o pedeapsă mai aspră, – prevăzută în legea nouă – , pe care nu a avut-o în vedere la data săvârșirii infracțiunii.

În cazul aplicării legii mai favorabile nu ne mai găsim în prezența activității legii penale, întrucât legea sub imperiul căreia s-a născut infracțiunea a încetat să activeze prin ieșirea din vigoare – în cazul ultraactivității – iar nouă lege sub imperiul căreia se prelungește existența infracțiunii a întrat în vigoare posterior săvârșirii faptei – în cazul retroactivității.

La aplicarea legii mai favorabile, neputându-se prestabili care este mai favorabilă, legea veche sau cea nouă, întrucât determinarea ei se face în urma comparării legilor, nu se poate formula ,, a priori” principiul ultraactivității sau retroactivității, datorită necunoașterii de la început a legii mai blânde.

De aceea, s-a dat denumirea de extraactivitate legii mai favorabile, pentru că oricare lege se va aplica din cele succesive – cea veche și cea nouă – ele nu activează, ci ultraactivează – legea veche își întinde acțiunea după momentul ieșirii din vigoare, iar cea nouă acționează asupra faptelor săvârșite anterior întrării ei în vigoare.

Acest principiu, al legii noi – mai favorabile – așa cum s-a afirmat, este adoptat de mai toate legislațiile penale. 9

APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE ÎN RAPORT CU FAPTELE CARE NU AU FOST DEFINITIV JUDECATE

Potrivit dispoziției din art.13, alin.2 Cod penal se aplică legea mai favorabilă dacă de la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale.

Reglementarea din art.13 Cod penal are în vedere problema aplicării legii mai favorabile când de la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea definitivă au precedat una sau mai multe legi penale.

Din formularea folosită de lege ,,de la săvârșirea“ infracțiunii și până la ,, judecarea definitivă” rezultă că fapta ce trebuie judecată era prevăzută ca infracțiune și sub legea anterioară, existând o continuitate sub aspectul încriminării prin prevederea ei ca infracțiune și sub noua lege.

Este necesar să se impună încă o precizare și anume că problema incidenței legii mai favorabile se pune numai pentru infracțiunile săvârșite în întregime până în momentul ieșirii din vigoare a legii vechi.

Dacă este vorba de infracțiuni succeptibile de a dura în timp ori a căror activitate se prelungește dincolo de momentul ieșirii din vigoare a legii vechi, acestea se consideră comise exclusiv sub legea nouă, care devine singura aplicabilă.

Avem în vedere aici infracțiunile continue, continuate sau de obicei care s-au continuat sub legea veche dar s-au prelungit și după întrarea în vigoare a legii noi.

Pentru a determina, din legile succesive legea mai favorabilă aplicabilă infractorului, trebuie să se examineze aceste legi pentru a stabili care este mai favorabilă.

În Codul penal nu găsim reglementare într-o normă distinctă criteriile concrete sau regulile de alegere a legii mai favorabile.

Este de apreciat faptul că nici nu este absolut necesar o reglementare specială întrucât criteriile ce stau la baza activității de stabilire a legii mai favorabile rezultă sau pot fi deduse cu ușurință din prevederile de ansamblu ale Codului penal.

CRITERII DE DETERMINARE A LEGII MAI FAVORABILE

Considerată altădată ca cea mai grea problemă a aplicării legii penale în timp, problema găsirii criteriilor de stabilire a legii mai favorabile, poate fi considerată ca rezolvată, dată fiind unanimitatea de vederi la care s-a ajuns în literatura juridică și în practica judiciară .

Înfățișarea sistemelor ce s-au propus este necesară pentru a dovedi justețea soluțiilor la care s-a ajuns cu privire la criteriile de stabilire a legii mai favorabile.

a) Criteriul maximului

Conform acestui criteriu, pentru determinarea legii mai blânde trebuie observat maximul celor două pedepse, fără preocupare de minim și va fi mai blândă legea cu maxim mai scăzut.

Chiar în pedepse asimetrice va fi mai severă legea care ridică maximul și mai blândă cea care îl scade, diferența între minim neavând nici o relevanță. 10

Susținătorii acestui criteriu arată că minimul, de care nu se poate ține seama, poate fi redus cu ajutorul circumstanțelor atenuante.

b) Criteriul minimului

Unii autori 11 au susținut dimpotrivă că legea mai blândă este cea cu minim mai coborât, independent de maxim.

Cei care susțin criteriul maximului au criticat acest sistem pe motiv că judecătorul are posibilitatea să aplice inculpatului în baza legii vechi o pedeapsă sub minimul fixat de legea nouă, același judecător, în baza aceleiași legi penale poate aplica o pedeapsă care să treacă sub limită maximă stabilită în noua lege ceea ce compromite iremediabil, însăși noțiunea de lege mai blândă.

Dacă, de exemplu, pedeapsa din legea veche este de 6 luni la 5 ani închisoare, iar cea din noua lege de la 1 la 3 ani închisoare, potrivit criteriului minimului, legea veche fiind mai blândă, în temeiul ei judecătorul va putea aplica și o pedeapsă de 6 luni, dar și una de 4 ani.

Criteriul maximului ar avea deci avantajul de a înlătura acest mare neajuns.

Criteriul calculului proporțional

Într-o opinie rămasă izolată 12, problema s-ar rezolva pe baza unui calcul aritmetic. În cazul în care legea veche prevede o pedeapsă de la 6 luni la 5 ani, iar cea nouă de la 1 la 3 ani, legea veche are maxim o diferență de 2 ani, iar la minim de 6 luni. În urma acestui calcul se poate spune că legea veche e mai gravă, fiindcă față de o scădere de 6 luni, urcă pedeapsa cu 2 ani.

Criteriile expuse sunt abstracte, constând în compararea între ele a datelor pe care le conțin textele de lege. Ele au în vedere numai elemente obiective, adică numai infracțiunea și pedeapsa, iar nu infractorul și condițiile concrete în care a săvârșit fapta.

Fiecare din aceste sisteme fiind abstract, unic și invariabil pentru toate infracțiunile de același fel, independent de infractor și împrejurări, soluțiile vor fi aceleași, pentru același tip de infracțiuni.

Aceste criterii nu permit o justă individualizarea pedepsei și conduc la rezultate greu de admis. 13

În exemplul prezentat, când pedeapsa din legea veche este de la 6 luni la 5 ani, iar cea nouă din legea nouă de la 1 la 3 ani, dacă se adoptă criteriul minimului legea mai blândă va fi cea veche. La fel potrivit criteriului calcului proporțional.

Dacă inculpatul a săvârșit infracțiunea în condiții de o gravitate deosebită, instanța, orientându-se către maximul special, va aplica o pedeapsă care întrece pe cea din legea stabilită teoretic ca fiind mai severă.

Dacă se adoptă criteriul maximului, legea mai blândă va fi a doua (1-3 ani). Dacă în raport de împrejurări, inculpatului ar trebui să i se aplice o pedeapsă minimă, nu se va putea coborî sub un an, pentru că obiectiv, cealaltă lege este mai aspră.

Mai mult, inculpatul nu ar putea să beneficieze, dacă ar fi cazul, de cauzele legale de reducere a pedepsei – de exemplu circumstanțe atenuante – din legea veche considerată ca mai aspră, dacă acea lege le-ar permite, iar cea nouă nu.

Argumentul că minimul pedepsei poate fi redus prin jocul circumstanțelor atenuante se întoarce împotriva susținătorilor criteriului maximului, pentru că ar obliga pe judecător să recunoască aceste circumstanțe chiar atunci când nu este cazul ori când legea nu le permite.

Întrucât conduc la aplicarea unei sancțiuni mecanice care nu-și poate atinge rolul reeducativ, aceste criterii nu pot fi acceptate.

Criteriul aprecierii în concret

Conform acestui criteriu legea mai blândă nu poate fi stabilită ,,a priori”, ci numai în raport de situația inculpatului în proces de circumstanțele în care a săvârșit fapta, de condițiile de încriminare a faptei, de condițiile de tragere la răspunderea penală, de natura și durata sancțiunii precum și de termenul de prescripție a răspunderii penale. 14

Criteriul aprecierii în concret se bazează la rândul său pe alte patru criterii ce trebuiesc avute în vedere de instanța judecătorească pentru a soluționa speța.

1) Condițiile de încriminare a faptei

Este posibil ca legile ce urmează să fie comparate să incrimineze fapta comisă, dar condițiile de încriminare să difere în sensul că una din legi să prevadă condiții mai numeroase de încriminare.

De pildă, dacă în legea veche fapta era considerată ca infracțiune în orice condiții iar legea nouă impune cerința ca aceasta să fie săvârșită într-un anumit loc, timp sau într-un anumit mod, ea devine mai favorabilă fată de reglementarea anterioară și va avea caracter retroactiv atâta vreme cât acele condiții nu sunt îndeplinite în fapt.

Pentru a fi pe înțeles, se recurge la art.305 lit.c din Codul penal în vigoare. Acest articol cere pentru realizarea conținutului infracțiunii de abandon de familie ca făptuitorul să se sustragă de la plata pensiei de întreținere, stabilită prin hotărâre judecătorească, timp de cel puțin 2 luni ; în art.454 alin.2 din Codul penal anterior se prevede o perioadă de minim 3 luni. În acest caz mai favorabilă este legea care prevede condiția minimului de 3 luni.

2) Condiții de tragere la răspundere penală

În situația în care se constată o identitate între legi sub aspectul condițiilor de încriminare se va proceda la analiza legilor sub aspectul condițiilor de tragere la răspundere penală, cum ar fi plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sesizarea organului competent ori autorizarea sau sesizarea unor organe instruite în acest sens.

Va fi mai favorabilă legea care prevede aceste condiții pentru că neîndeplinirea lor nu duce la declanșarea procesului penal.

De asemenea, este posibil ca una între legile succesive să prevadă anumite cauze care înlătură caracterul penal al faptei, răspunderea penală, aplicarea pedepsei sau executarea acesteia va fi mai favorabilă acea lege care prevede că pentru acea infracțiune împăcarea părților înlătură răspunderea penală, iar legea veche nu cuprinde o asemenea prevedere, iar părțile s-au împăcat, legea nouă este mai favorabilă și se aplică în cazul concret respectiv.

3. Natura și durata sancțiunii

Dacă după examinarea condițiilor de tragere la răspundere penală nu s-a ajuns la determinarea legii mai favorabile, se va trece la compararea legilor succesive sub aspectul naturii și duratei sancțiunii prevăzute pentru fapta săvârșită.

Este evident că legea care prevede o pedeapsă mai ușoară ca natură, este mai favorabilă. De aceea este mai blândă legea care prevede pentru aceeași infracțiune pedeapsa amenzii în raport cu legea care prevede pedeapsa închisorii.

Când pedepsele sunt de aceeași natură, se ține seama de durata, de limitele maxime și minime prevăzute de lege. Este evident mai favorabila legea care prevede limitele mai reduse, deși pedeapsa este de aceeași natura, față de legea care prevede limitele mai ridicate.

În privința acestui criteriu se impune a se face o remarcă și anume aceea că nu este destul de observat durata și natura pedepsei prevăzute în norme de încriminare pentru fapta săvârșită, ci trebuie făcuta o analiza, o examinare a tuturor dispozițiilor din legile succesive privind pedeapsa și mijloacele legale de individualizare a acesteia, ținând seama aici și de cauzele de agravare și atenuare prevăzute în legile examinate.

Desigur, este posibil să ne confruntam cu diferite situații, legea veche să prevadă pedeapsa închisorii, cu un minim mai ridicat și cu un maxim mai redus față de legea nouă care prevede, dimpotrivă un minim mai redus și un maxim mai ridicat.

De exemplu, legea veche prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 5 ani, iar legea nouă aceeași pedeapsa ca natura dar între limitele de la 2 la 7 ani.

Într-o asemenea împrejurare se va considera mai favorabila legea dacă în favoarea infractorului se vor retine circumstanțe atenuante și legea veche în varianta în care în cauza se va constata existenta unor circumstanțe agravante.

4) Termenul de prescripție a răspunderii penale

Dacă determinarea legii mai favorabile nu s-a putut efectua potrivit criteriilor anterioare, se poate recurge la observarea termenului de prescripții a răspunderii penale, fiind mai blânda legea penala care are un termen de prescripție mai redus.

Trebuie să reținem un fapt considerat important în ceea ce privește valoarea acestor criterii în determinarea legii mai favorabile și anume acela ca analiza legilor succesive nu se face în abstract ci în concret, ținându-se seama de fiecare situație în parte.

E) APLICAREA LEGII MAI FAVORABILE ÎN CAZUL PEDEPSELOR DEFINITIVE

1. Cadrul reglementării

Codul penal în vigoare reglementează aplicarea legii mai favorabile și în cazul faptelor judecate definitiv, în articolele 14 și 15.

Aplicarea legii mai favorabile, în aceasta ipoteza faptelor în emis de judecata reglementata în art.13 Cod penal.

Trebuie remarcat în primul rând că reglementarea privește fapte judecate definitiv, adică acele fapte în privința cărora instanțele au pronunțat o hotărâre definitiva de condamnare, o pedeapsă definitivă fără să intereseze natura pedepsei – închisoare, amenda – sau cuantumul ei, legea mai favorabila extinzându-și beneficiul asupra oricărei situații.

Din succesiunea legilor penale, interesează legea care prevede o pedeapsa mai blândă decât cea aplicată de instanță conform legii vechi – așa cum rezulta din art. 14 și 15 Cod penal – compararea legilor făcându-se, așadar, în această ipoteză numai în ceea ce privește pedeapsa, spre deosebire de prima ipoteză, examinată mai sus, în care operația de comparare purta asupra unei sfere mai largi de aspecte, cu posibilități mai mari de apreciere a caracterului mai favorabil al legii.

Așa fiind, în prima ipoteză se pune problema extraactivității legii mai favorabile, neputându-se prestabili că este vorba de retroactivitatea legii noi ori ultraactivitatea legii vechi – după cum una sau alta este mai favorabilă – legea aplicabilă urmând a fi stabilită după examinarea legilor succesive.

În cazul condamnărilor definitive, punându-se problema reducerii sau înlocuirii pedepsei pronunțate sub legea veche cu o pedeapsă mai blândă prevăzută în legea nouă, situația se simplifică punându-se în toate cazurile problema aplicării legii penale noi.

Deci extraactivitatea legii penale mai favorabile îmbrăca un singur aspect, acela al retroactivității legii penale noi.

Aplicarea legii penale în timp, ca și multe alte instituții ale dreptului penal, pentru a fi just înțelese, trebuie corelate cu principiul incriminării și pedepsei care le fundamentează și explică.

Pornind de la principiul legalității pedepsei, Codul penal actual a extins aplicarea legii mai blânde – mitior lex – și în cazul condamnărilor definitive, dar aceasta extindere s-a făcut în cel mai judicios mod posibil, prin reglementarea a două ipoteze cărora le corespund soluții diferite.

O primă ipoteză, pentru care s-a prevăzut obligativitatea aplicării legii mai favorabile, este consacrată în art.14 Cod penal, și a doua, pentru care s-a prevăzut aplicarea facultativă a legii mai favorabile, consacrată în art.15 Cod penal.

2. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive

Art.14 care privește aceasta ipoteză, reglementează cinci situații deosebite.

Situația prevăzută în art.14 alin.1

Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

Aceste dispoziții își găsesc aplicarea în următoarele condiții :

1. Legea nouă să fi intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei.

Dacă aceasta a intervenit înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare se va aplica art.13, iar dacă a intervenit după executarea completă a pedepsei, se va aplica art.14 alin.5.

2. Să fie vorba de o pedeapsa cu închisoare sau amenda.

Textul se referă deci numai la pedepsele principale. Pedepsele principale sunt consacrate în art.53, articol în care pct.1 este reprodus astfel cum a fost modificat prin legea nr. 140/1996: ,,Pedepsele principale sunt: a) detențiunea pe viață, b)închisoare de la 15 zile la 30 de ani, c) amendă de la 100.000 lei la 50.000.000 lei“.

3. Sancțiunea aplicată să depășească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită. În privința închisorii este vorba de durata acesteia, iar în privința amenzii, de cuantumul prevăzut de legea nouă.

S-a stabilit 15 în mod just, că aplicarea art.14 alin.1 se va face avându-se în vedere maximul sancționării în încadrarea juridică care a fost reținută, precum și toate dispozițiile corespunzătoare din noua lege.

Dacă inculpatul a fost condamnat, de exemplu, pentru tentativă sau complicitate, se va compara pedeapsa aplicată cu pedeapsa din textele corespunzătoare din noul cod pentru aceleași activități infracționale, iar nu cu pedeapsa din textul care prevede infracțiunea de baza.

În cazul în care s-au realizat cauze de modificare a pedepsei (circumstanțe atenuante, starea de provocare, concursul de infracțiuni, recidiva etc.) se va raporta similar la cele din legea nouă.

Întrucât în noul cod penal s-a schimbat conținutul multor infracțiuni față de codul anterior, aceasta comparație poate fi uneori dificila.

Nici aici nu se va ține seama de denumirea infracțiunilor, ci de conținutul lor. Față de diversitatea situațiilor ce se pot ivi, singura norma posibila de fixat este să existe și aici, ca și în cazul art.13, identitate în ceea ce privește condițiile de încriminare și tragere la răspundere penală, altfel comparația nu este posibilă.

După fixarea textelor corespunzătoare din legea nouă, se va compara pedeapsa aplicată inculpatului cu maximul special al pedepsei prevăzute de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită.

Deci criteriul de determinare a legii mai blânde nu mai este aici același ca în cazul infracțiunilor aflate în curs de judecată. Aceasta, pentru ca în privința legii vechi individualizarea a epuizat toate criteriile – legale și juridice – pe când în privința legii noi, se va face numai o individualizare legală.

Prin urmare, regula din art.14 alin.1 va funcționa chiar dacă pedeapsa legală anterioară era mai mică, dar numai printr-o greșeală a instanței și prin ignoranța inculpatului, pedeapsa aplicată a rămas definitivă și este mai mare decât maximul din legea nouă.

Instanța judecătorească nu are căderea de a analiza justețea încadrării juridice din hotărârea definitivă. Chiar dacă nu are posibilitate decât aceea de a identifica textele din legea nouă care corespund încadrării de drept reținute în dispozitivul hotărârii definitive.

Când cele trei condiții enumerate sunt îndeplinite, are loc o reducere legală, instanța nefăcând decât s-o constate și neputând s-o refuze.

S-a afirmat că art.14 alin.1 se aplică și pedepselor definitive pronunțate cu suspendarea condiționată a executării sub legea veche care vor fi reduse rămânând mai departe suspendate, urmând să fie executate în acest nou cuantum în ipoteza revocării lor.

În ce privește hotărârea definitivă, deși pronunțată cu suspendarea executării, ea are toate caracterele unei hotărâri de condamnare și este deci susceptibilă de aplicarea art.14 sau 15 din Codul penal. În consecință, dacă pedeapsa legală pentru infracțiunea respectivă este mai mică în noul cod, se va aplica, după caz, fie reducerea obligatorie prevăzută de art.14, fie cea facultativă prevăzută de art. 15 din cod.

Pedeapsa astfel stabilită rămâne mai departe supusă condițiilor de suspendare a executării, ea urmând a fi executată în acest nou cuantum în ipoteza revocării suspendării ca efect al condamnării pentru săvârșirea unei infracțiuni.16

Pentru a verifica aceasta teză dacă este justă sau nu, se face comparație între Codul penal din 1948 și 1969. Un inculpat a fost condamnat potrivit codului din 1948 pentru tentativă de distrugere în paguba avutului obștesc (art.96 raportat la art.559, 536 și 236 lit.b și f alin.3) la 2 ani închisoare corecțională cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Potrivit Codului penal din 1969 pedeapsa maximă legală de un an și 6 luni închisoare în temeiul art.231 alin.1 raportat la art. 21 din Codul penal.

Nu se poate reduce pedeapsa de 2 ani la un an și 6 luni, urmând să rămână mai departe suspendată în acest cuantum, pentru că admite suspendarea pentru infracțiunile contra avutului obștesc decât dacă pedeapsa aplicată nu depășește un an închisoare.

A proceda așa cum s-a propus ar însemna să se creeze o lex terția, adică să se ia pedeapsa din legea nouă și suspendarea executării ei din legea veche, ceea ce este inadmisibil.

Mai mult art.14 alin.1 se referă expres la pedeapsa ,,închisorii sau amenzii” și nu poate fi extins la situații pe care nu le prevede.

De altfel singurul interes al aplicării art.14 alin.1 este ca în caz de revocare a suspendării, inculpatul să execute o pedeapsă mai mică. De aceea numai în momentul în care s-a dispus revocarea suspendării condiționate, putem vorbi de o pedeapsă cu închisoare sau amendă și va primi aplicare art.14 alin.1.

Deși revocarea suspendării se dispune după ce inculpatul a săvârșit o nouă infracțiune înăuntrul termenului de încercare, condamnarea la închisoare sau amenda în care se transformă pedeapsa suspendată condiționat, este definitivă pe data la care a rămas definitivă însăși hotărârea de condamnare cu suspendarea condiționată a executării.

Îndeplinindu-se condiția suspensivă – săvârșirea unei noi infracțiuni – aceasta operează retroactiv, condamnarea la închisoare sau amendă considerându-se în ființă chiar de la data când hotărârea care o conține – cu suspendarea executării – a rămas definitivă.

Dacă condamnarea la închisoare sau amenda ar deveni definitivă pe data revocării suspendării condiționate, ar urma să se aplice art.13 din Codul penal, ceea ce nu este de conceput, pentru că instanța nu mai poate judeca din nou cauza și nu poate modifica pedeapsa.

Sunt motive pentru care se consideră că în momentul revocării suspendării condiționate ne aflăm în fața unei condamnări definitive la închisoare sau amendă, care urmează să fie executată fiind în toate privințele întrunite cerințele din art.14 alin.1.

De aceea în aplicarea art.14 alin.1 se pot avea următoarele situații:

1. Când infracțiunea care atrage revocarea suspendării a fost săvârșită sub legea penală veche, se distinge:

Dacă la intrarea în vigoare a legii noi, mai favorabile, infracțiunea care atrage revocarea nu fusese definitiv judecată, cu prilejul judecății se va aplica condamnării definitive reducerea prevăzută în art.14 alin.1, dacă va fi cazul, iar noua infracțiune, care atrage revocarea, va fi judecată cu aplicarea art.13, dispunându-se executarea ambelor pedepse.

Dacă ambele infracțiuni erau definitiv judecate și se pronunțase și revocarea suspendării sub legea veche, aflându-se în curs de executare la apariția legii noi, se vor aplica dispozițiile art.14 alin.1, dacă va fi cazul, cu privire la ambele condamnări.

2. Dacă infracțiunea care atrage revocarea suspendării a fost săvârșită sub legea nouă se va aplica acesteia legea nouă, iar pentru prima condamnare, rămasă definitivă sub legea veche, se va face aplicare art.14 alin.1.

B) Situația prevăzută în art.14, alin.2

,,Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiunea pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune”.

Textul este clar iar orice comentarii la adresa lui ar fi inutile. Pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru respectiva infracțiune. Compararea pedepsei va avea loc în același mod ca în cazul aplicării dispozițiilor art.14 alin.1 Cod penal.

C) Situația din art.14 alin.3

,, Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, fără a putea depăși maximul special prevăzut de legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau parte executarea amenzii”.

Ipoteza este că în intervalul de la rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare la pedeapsa închisorii, până la completa executare a acesteia, menținându-se condițiile de incriminare și tragere la răspundere penală, prin legea nouă se manifestă pedeapsa în sensul înlocuirii ei cu amenda.

Nu se cuprinde aici situația în care legea nouă prevede pedeapsa amenzii alternativ cu cea a închisorii ci numai când prevede exclusiv amenda.

Compararea dispozițiilor va avea loc după aceleași criterii ca în cazul aplicării art.14 alin.1.

Înlocuirea cu amenda este obligatorie și se produce ,, ope legis” pe data apariției noii legi. Fixarea cuantumului amenzii este însă lăsata la aprecierea instanței care nu va putea depăși maximul special al acesteia.

Având în vedere partea executată din pedeapsa închisorii instanța va putea înlătura în total sau în parte executarea amenzii substituită închisorii.

D) Situația din art.14 alin.4:

,,Pedepsele complementare, măsurile de siguranță, precum și măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă, nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de lege”.

Este o reiterare a dispozițiilor din art.12 alin.1 și art.13 alin.2 pentru cazul când atenuează pedepse și măsuri au fost pronunțate prin hotărâri definitive în temeiul legii vechi și se află în curs de executare.

Nu este posibil ca acestea să continue a fi executate dacă legea nouă le-a desființat, iar în cazul în care le-a dat o nouă reglementare, se va aplica aceasta.

Nu are importanță faptul că legea veche este mai favorabilă sau mai aspră în alte privințe – a pedepselor principale. Norma din art.14 alin.4 operează de drept, independent de o apreciere asupra legii vechi din alte puncte de vedere.

E) Situația din art.14 alin.5:

,,Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor alineatelor precedente”.

Este o dispoziție inovatorie care dă efect legii noi, favorabile asupra hotărârilor definitive chiar în cazul în care condamnările pe care le conțin au fost integral executate.

S-a urmărit, astfel, aplicarea consecventă a principiului legii mai favorabile pentru toate situațiile când acesta trebuie să-și găsească aplicarea, înlăturându-se inechitățile la care conducea reglementarea din codul anterior, întrucât pentru că hotărârile penale pot produce efecte și dincolo de momentul executării pe care le conțin.

Aceasta reglementare are importanță în cazul recidivei, prescripției, reabilitării. Textul se refera la pedepsele principale și complimentare care, nefiind în curs de executare la data apariției legii noi, nu au beneficiat de dispozițiile din art.14 alin.1-4.

Aceste dispoziții vor fi însă aplicate în cazul în care aceste pedepse ar mai produce efecte juridice penale după ce au fost executate.

3. APLICAREA FACULTATIVĂ A LEGI PENALE MAI FAVORABILE ÎN CAZUL PEDEPSELOR DEFINITIVE

Codul penal reglementează în art.15 două situații în care s-au admis aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

A. Situația din art.15 alin. 1

,,Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de timpul cât a executat din pedeapsa, se poate dispune, fie menținerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporțional cu micșorarea maximului special prevăzut pentru infracțiunea săvârșită .

Condițiile de aplicare a acestui text sunt următoarele:

Legea nouă să fi intervenit după rămânerea definitivă a condamnării și înainte de executarea completă a acesteia.

Condamnarea să constea în închisoare, nu și în amendă.

Legea nouă să prevadă o pedeapsă mai ușoară decât legea anterioară. Este vorba de pedepsele legale prevăzute de cele două legi pentru infracțiunea săvârșită, și anume de un maxim special mai redus în legea nouă. Prin ipoteză condițiile de incriminare și tragere la răspundere penală sunt identice, încât cele spuse la art.14 alin.1 cu privire la compararea acestor dispoziții sunt valabile și această normă.

Sancțiunea închisorii aplicată prin hotărârea rămasă definitivă să fie mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă. Este de crezut că textul va primi aplicare și în cazul în care pedeapsa închisorii aplicată prin hotărâre este egală cu maximul special din legea nouă. Astfel condamnații aflați în această situație nu ar beneficia în nici un fel de legea mai favorabilă nici când aceasta trebuie aplicată obligatoriu, nici când trebuie aplicată facultativ. Ca și în cazul art. 14 alin.1 se va compara pedeapsa aplicată cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă (textul vorbește de ,, pedeapsa mai ușoara”, iar nu de ,,legea mai favorabilă”). Deci, în privința pedepsei din legea nouă se va face o individualizare legală pentru a se putea stabili – când își găsesc aplicare mai multe texte și este necesar un calcul – maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită.

Să fie îndeplinite condițiile de fapt enumerate în text (se ține seama de infracțiunea săvârșită, persoana condamnatului, conduita acestuia după condamnare sau în timpul executării pedepsei). Este în principal vorba de elemente de fapt intervenite după condamnarea definitivă și pe care instanța nu le-a putut avea în vedere la aplicarea sancțiunii.

Anumite particularități sau însușiri ale infractorului se manifestă de-abia după condamnare și mai ales în procesul executării pedepsei, ceea ce duce la posibilitatea ivirii unei discordanțe între mărimea pedepsei stabilite și cerințele reale de îndreptare a celui condamnat, în sensul ca pedeapsa ar putea depăși aceste cerințe.

În acest caz, reducerea pedepsei este impusă de principiul legalității că legea nouă, reducând în general pedeapsa, permite o reindividualizare a acesteia, cât și de principiul umanismului care presupune existența pedepsei numai în măsura necesară îndreptării infractorului.

Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, are loc o reapreciere judiciară, și deci facultativă a pedepsei, instanța hotărând în raport de împrejurările cerute de text, oportunitatea acestei reduceri, care nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea pedepsei proporțional cu micșorarea maximului special prevăzut pentru infracțiunea săvârșită.

Se poate spune: cu cât legiuitorul a redus maximul special al pedepsei în legea nouă față de maximul special a acesteia din legea veche, cel mult cu atât se va reduce și pedeapsa aplicată.

De exemplu, maximul din legea veche era de 12 ani și s-a redus la 8 ani, iar inculpatul fusese condamnat la 6 ani. Reducându-se maximul legal cu 1/3, pedeapsa aplicată nu poate fi redusă cu mai mult de 1/3, adică sub 4 ani.

Dispozițiile art.15 alin.1 se aplica similar cu cele din art.14 alin.1 în cazul pedepselor pronunțate cu suspendarea condiționata a executării, în momentul revocării acesteia.

B) Situația din art.15 alin.2:

,,Dispozițiile art.14 alin.5 se aplică și în cazul condamnărilor arătate în prezentul articol, executate până la data intrării în vigoare a legii noi, pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o treime.

Când condițiile din art.15 alin.1 sunt îndeplinite și pedeapsa este integral executată la data intrării în vigoare a legii noi, aceasta va fi redusă cu o treime.

Se presupune că în acest caz reducerea nu este obligatorie 17 așa cum s-a spus, ci tot facultativă, trebuind să fie îndeplinite toate condițiile din art.15 alin.1.

Nu există nici o rațiune să fie automat reduse pedepse care au fost executate și care prin cuantumul lor nu întrec limitele legale din legea veche, nici din legea nouă.

Trimiterea la art. 14 alin.5 înseamnă numai în cazul în care o dispoziție din legea nouă leagă de o pedeapsa definitivă și executată anumite consecințe juridice penale, se va ține seama de pedeapsa redusă, dar nu în condițiile art.14 alin.1, ci în condițiile art.15 alin.1.

Deci, în cazul în care se va pune, de exemplu, problema reținerii stării de recidivă, instanța va face o apreciere judiciară asupra pedepsei care constituie primul termen al acesteia, în raport cu datele din dosar și de cele furnizate de organul de executare, și o va reduce numai dacă găsește îndeplinite condițiile din art.15 alin.1 și apreciază ca oportună reducerea.

Cu privire la aplicarea art.15 alin.2 – deci și a art.14 alin.5 – în cazul în care a intervenit grațierea, există în literatura juridică opinii separate.

S-a spus că aceste texte nu-și vor găsi aplicarea în cazul în care pedepsele nu se mai execută ca efect al grațierii întrucât grațierea nu echivalează cu executarea efectivă și totală a pedepsei și cel care a beneficiat o dată de clemența ,, legiuitorului” – grațierea – nu ar mai putea beneficia și a doua oara – art.14 alin.5 sau art.15 alin.2 18.

Cea de-a doua opinie 19 , care este cea justă, are în vedere scopul dispozițiilor din art.15 alin.2, respectiv art.14 alin.5, care este acela de a înlocui, în semnificația de antecedent penal al unei pedepse executate cuantumul efectiv executat cu acela ce rezultă din aplicarea legii noi mai favorabile.

Grațierea și executarea pedepsei fiind moduri de stingere a executării pedepsei, au efecte identice și deci pot fi echivalate, ceea ce în raport de scopul dispozițiilor menționate impune extinderea acestora și în cazul pedepselor considerate executate ca efect al grațierii.

Condamnatul nu ar putea fi lipsit de aplicarea legii mai favorabile pe motiv ca nu a executat pedeapsa, întrucât legiuitorul însuși a considerat-o executată. Mai mult, dispozițiile art.14 și 15 nu constituie acte de clemență, ci reguli general aplicabile tuturor condamnaților, iar nu numai unora ca în cazul grațierii.

4) ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR AFLATE ÎN CURS DE JUDECATĂ ȘI A CELOR DEFINITIV JUDECATE

A) Asemănări – Între situațiile reglementate în art.13, pe de o parte, și cele din art. 14-15, pe de altă parte, există importante asemănări :

Câmpul de aplicare al principiului legii mai favorabile este în ambele cazuri același, în sensul că privește numai pedepsele. Situațiile în care legea nouă modifică condițiile de incriminare și tragere la răspundere penală creând o infracțiune nouă ori conducând la imunitate formează câmpul de aplicare al principiului neretroactivității sau retroactivității.

Rațiunile pentru care se aplică legea mai favorabilă infracțiunilor în curs de judecată ori celor judecate definitiv, sunt aceleași.

Legea penală intermediara mai blândă, primește aplicare în ambele cazuri, deși art.14-15 nu prevede expres acest lucru.

Criteriile de determinare a legii mai favorabile sunt, în principiu aceleași.

B) Deosebiri – Între cele două situații, există și deosebiri, generate de momentul diferit în care intervine aplicarea legii mai favorabile. Din acest punct de vedere trebuie reținut :

În cazul art.13 se aplică fie legea nouă, fie cea veche și anume, aceea care este mai favorabilă. În cazul art.14 și 15 legea mai favorabilă este numai legea nouă. Aceasta, pentru că procesul de aplicare a legii vechi era deja consumat în momentul apariției legii noi. Aplicarea legii vechi mai favorabile operează în acest caz ca o retroactivitate, numai într-un singur sens.

Aplicarea legii mai favorabile în cazul art.13 este obligatorie, pe când în cazul art.14 și 15 este fie obligatorie, fie facultativă.

În cazul art.13 se compară pentru stabilirea legii mai blânde pedepse judiciare, stabilite teoretic și concret de instanța judecătorească, pe când în cazul art.14-15 se compară o pedeapsa judiciară cu una legală.

Față de criteriul aprecierii concrete din art.13, necesar pentru determinarea legii mai favorabile, în art.14-15 s-a adoptat un criteriu abstract, al maximului. Aceasta înseamnă că în caz de infracțiuni și pedepse identice, legea nouă mai blândă va fi invariabil aceeași, independent de persoana infractorului. Se ține seama de persoana acestuia nu pentru a se determina legea mai favorabilă, ci pentru a se vedea dacă aceasta îi este sau nu aplicabilă.

________________________________________________________________

NOTE

Noul Cod penal a dezincriminat o serie de fapte, cum sunt cele prevăzute în art.423 (atentatul fraudulos la pudoare), 432(delictul de inversiune cu animalele), 466(oferta de săvârși amor), incriminate în codul anterior. În alte situații fapta a rămas infracțiune și în noul Cod penal, dar s-a dezincriminat tentativa, activitatea incriminată sub codul anterior. Astfel, în materia pruncuciderii, prevăzută în art.177 Cod penal, tentativa nu mai este incriminată, fapt care aduce la înlăturarea răspunderii penale după distincțiile prezentate.

S.Kahane, op. cit., pag.74 ; C.Bulai, op. cit., pag.63; Trib.Suprem, dec.nr.975/1970, C.D., 1970, pag.429; C.S.J., S.P., dec.nr.570/1990, ,,Dreptul”, nr.1, 1991, pag.73

Decr. nr. 218/1977, devenit Legea nr. 47/1977, în prezent abrogată, care prevedea noi măsuri educative, pentru infractori minori, s-a aplicat faptelor săvârșite de înainte de întrarea în vigoare.

Exemplu de lege temporară este Decretul lege nr.5 din 29 decembrie 1989 pentru urmărirea, judecarea și pedepsirea unor infracțiuni prin care s-au majorat pedepsele la furt, tâlhărie, distrugere, etc.

Denumirea de ,,conflict de legi penale în timp” a fost utilizată în literatura mai veche; a se vedea V.Dongoroz, op.cit., vol.1, pag.253; T.Pop, op.cit., pag.412

S.Kahane, op.cit., pag.75; C.Barbu, op. cit., pag.170-171

C.Bulai, op. cit., pag.67

E.Ferri – ,, Principii di diritto criminale”, Torîno, 1928, pag.142

A se vedea : Cod penal al Belgiei art.2, alin.2; Cod penal al Germaniei art.2, alin.2; Cod penal al Danemarcei art.3, alin.1; Codul penal al Italiei , art.2, alin.3 etc. Retroactivitatea legii penale mai blânde nu este consacrată în Codul penal francez, dar este tradițional admisă de doctrină și jurisprudență.

A.Prins – ,,Science penale et droit positif” Bruxelles, 1920, pag.46; G.Vidal – ,,Cours de droit criminel”, Paris, 1911, pag.261; P.Normand – ,,Traité élémentaire de droit criminel, Paris, 1896. Pag.161

E.Garçon – ,,Code pénal annoté”, Paris, 1901, art.4, nr.70; E.Trébutieu – ,,Cours élémentaire de droit criminel”, ed.a-II-a, vol.1, pag.150

Le Sellyer – ,,Traité de droit criminel”, ed.a-II-a, vol.1, Paris 1842, pag.362 citat de I.Tanoviceanu, op. cit., pag.181

S.Kahane, op. cit, pag.61

M.Zolyneak, op. cit., pag.232-245; C.Bulai, op. cit., pag.102

Trib.jud. Galați, sent.pen. nr.13 din 8 ianuarie 1969, în ,,R.R.D.” nr.3/1969, pag.172

v. Ana Maria Cociașu –, Probleme privind aplicarea legii mai favorabile în cazul condamnărilor definitive “, în ,, R.P.D.”, nr. 8/1969, pag.105-107, în sens contrar, a se vedea G.Giurgiu, op. cit., pag.101-102

C.Barbu – “Aplicarea legii penale în spațiu și în timp”, Ed. Științifică 1972, pag.254

G.Șerbănescu – ,,Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor grațiate, în ,,R.R.D” nr. 10/1970, pag.108-110

V. Margareta Caro-Thase, idem II, pag.110-113