Aspecte de Practica Judiciara Privind Raspunderea Contractuala Civila
CUPRINS
CAPITOLUL I
Considerații generale privind răspunderea civilă
Art. 1350 C. Civ., cuprins în cartea a V-a, Titlul V, Cap. IV Răspunderea civilă, dispune, cu privire la răspunderea civilă contractuală. Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le+a contractat. Atunci când, fără justificare, nu ăși îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți, și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.
Potrivit art. 1530 C. Civ. Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.
Din dispozițiile citate rezultă că răspunderea debitorului pentru nerespectarea obligațiilor contractuale constă în plata unor daune-interese.
Răspunderea sub forma daunelor-interese reprezintă forma de bază a răspunderii civile contractuale. Ea operează în temeiul dispozițiilor Codului civil.
În cazul obligațiilor bănești, având în vedere specificul acestora, daunele-interese sunt stabilite de lege sub forma unor dobânzi penalizatoare.
În sfârșit, prin contract, părțile pot conveni asupra daunelor-interese datorate de debitor pentru nerespectarea obligațiilor (clauza penală) sau pentru dezicerea de contract (arvuna penalizatoare).
Răspunderea civilă contractuală își are sursa în principiul pacta sunt servanda. Acest principiu, deosebit de important, ce sta la baza acordului de voință dintre părți, își extindeefectele și în materia dreptului comercial, antrenând răspunderea civilă contractuală în cazul în careuna dintre părți nu-și respectă întocmai obligațiile contractuale.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile respectiv art. 1270 alin. (1) C. civ., contract valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Neexecutarea voluntară a obligațiilor asumate de către debitor dă dreptul creditorului de a cere instanțelor de judecată obligarea acestuia la executare, inclusiv la executare silită. Creditorul mai poate recurge și la alte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obține prestația care i se datorează sau de constrângere economică a debitorului în același scop.
În situația în care debitorul nu-și execută obligația asumată prin contract și nici nu se realizează executarea silită, creditorul poate obține executarea prin echivalent, angajându-se, prin urmare, răspunderea civilă a debitorului, datorită neexecutării lato sensu a obligațiilor născute din contract, respectiv răspunderea civilă contractuală. Este ceea ce prevede art. 1516 alin. (1) C. civ., și anume creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.
Nerespectarea legaturii juridice dintre părți antrenează anumite consecințe juridice, unele cu valoare de sancțiune, împotriva părții contractante, aflate, de regulă în culpă, cu excepția cazului în care executarea se dovedește a fi imposibilă ca și în cazul fortuit sau al forței majore.
Așa cum putem observa, răspunderea civilă contractuală își găsește fundamentul în însuși contractul încheiat între părțile contractante. În acest sens, art. 1350 alin. (1) C. civ. dispune: „Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat”. Remarcăm astfel faptul că legiuitorul mulează instutuția răspunderii contractuale pe forța obligatorie a contractului, coroborând aceste dispoziții cu prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ.
Făcând aplicarea argumentului a fortiori, legiuitorul dispune: „Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorure, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii” [art. 1350 alin. (2) C. civ]. analizând ad litteram dispozițiile citate, observăm observăm faptul că legiuitorul enunță expressis verbis fundamentul răspunderii civile contractuale, curmând astfel toate acele teorii care nu o ofereau autonomie acestei instituții.
În consecință, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, în caz contrar, acesta are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Această reparație, în materie civilă contractuală, așa cum am menționat și mai sus, îmbracă forma daunelor-interese, respectiv a unei sume de bani, datorată de debitor cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul produs creditorului prin neexecutarea întocmai a obligațiilor sale contractuale.
Există voci care afirmă faptul că, în ipoteza disutată, se produce o înlocuire a creanței inițiale cu creanța de despăgubire, și nu o transformare a obligației originare într-o nouă obligație; despăgubirile sunt datorate în virtutea obligației inițiale, ele constituind obiectul subsidiar, cu titlu de sancțiune, al executării obligației respective.
Această opinie este însă discutabilă, deoarece înlocuirea creanței inițiale cu creanța de despăgubire presupune o succesiune de creanțe în cadrul căreia rămâne nelămurită soarta juridică a creanței înlocuite. Pe de altă parte, ideea existenței sale independnte de noua creanță nu poate fi acreditată, deoarece o atare idee ar crea prin ea însăși nedumeriri cu privire la semnificația juridică dobândită de creanța inițială în noile condiții, utilitatea ei practică și modul dE stingere.
Codul civil încearcă să acopere lacunele legislative din vechea reglementare, venind de altfel cu noi soluții în cazul unor situații, în care instrumentele oferite de Codul civil din 1864 nu mai erau suficiente. Această instituție își are sediul în dispozițiile Cartea a V–a, Titlul II, Capitolul IV („Răspunderea civilă”), art. 1350 care statuează cu valoare de principiu asupra acestei forme de răspundere, precum în art. 1516 – 1548, 1555 – 1557 și 1634.
Spre deosebire de Codul Civil din 1864, actualul Cod civilcuprinde totuși o reglementare-cadru a răspunderii civile contractuale. Aceasta se regăsește în cadrul art. 1350 C. civ. care enunță fundamentul, condițiile de antrenare, subliniindu-se totodată faptul că dispozițiile privind această instituție sunt imperative, neputând fi înlăturate de părți pentru a opta în favoarea altor regului care le-ar fi mai favorabile.
De plano, menționăm faptul că normele juridice referitoare la răspunderea contractuală sunt de două feluri:
Norme aplicabile în general răspunderii contractuale;
Norme specifice fiecărui contract (vânzare-cumpărare, locațiune, schimb, antrepriză, etc);
Având în vedere această distincție, materia pe care o analizăm poartă denumirea de teoria generală a obligațiilor, față de care contractele civile au un caracter special, derogator.
În literatura de specialitate, răspundrea civilă contractuală a fost definită ca obligația debitorului contractual de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor sale contractuale.
În ceea ce privește domeniul de aplicare a răspunderii contractuale, după cum rezultă din definiția mai sus menționată, el se definește și se determină prin contract, și anume: prin cerința existenței unui contract valabil încheiat între autorul prejudiciului și păgubit și prin cerința ca prejudiciul să rezulte din neexecutarea necorespunzătoare sau cu întârziere a unei obligații izvorâte din acel contract.
Mai menționăm că răspunderea civilă delictuală este o răspundre de drept comun, normele și principiile acesteia aplicându-se fără excepție în lipsa unor dispoziții derogatorii. În această situație, răspunderea contractuală apare ca o aplicație particulară, în situații speciale, în care prejudiciul este cauzat prin încălcarea obligațiilor asumate printr-un contract. Ori de câte ori suntem în situația unei răspunderi derivând din neexecutarea unei obligații contractuale, se vor aplica regulile răspunderii delictuale, potrivit principiului specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant.
Răspunderea civilă contractuală este de două feluri, pentru fapta proprie și pentru fapta altuia. Această ultimă formă de răspundere contractuală este reglementată expressis verbis de dispozițiile art. 1519 C. civ., care îl face responsabil pe debitor pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se folosește în executarea obligațiilor contractuale, cu condiția ca părțile să nu fi convenit altfel.
CAPITOLUL II
Natura juridică a răspunderii civile contractuale
Fundamentarea răspunderii civile, alături de finalitatea sa, este una dintre problemele centrale ale acestei instituții juridice. Ea a fost și este mult discutată în doctrina de specialitate.
Analiza evoluției în timp a concepțiilor referitoare la fundamentarea răspunderii civile, mai ales cu privire la cea delictuală care este de drept comun, permite constatarea că, în principiu, ea se întemeiază pe ideea de culpă, greșeală sau vinovăție. Concepția conform căreia poate fi cenzurată și sancționată numai o conduită culpabilă a fost, în cursul vremii, și este și astăzi dominantă în teoria dreptului civil și în practica înfăptuirii justiției. Și totuși, ideea răspunderii obiective, fără vinovăție sau culpă, este prezentă evolutiv, încă de la începutul conturării noțiunii de răspundere în conștiința umană.
În dreptul roman, răspunderea juridică a apărut la început sub forma compoziției bănești voluntare și apoi, treptat, a compoziției bănești legale. S-a consacrat astfel, pe plan juridic, răspunderea ca fapt social. Fundamentul său era obiectiv, simpla cauzare a unei pagube sau altei vătămări dând naștere dreptului la amenda legală stabilită.
Urmare dezvoltării societății romane, destul de curând, în spațiul răspunderii obiective, apare o breșă. Momentul este marcat de legea Aquila care prevedea că răspunderea nu putea fi admisă a tunci când se îndreaptă împotriva unor ființe lipsite de rațiune, cum sunt copiii și nebunii, deoarece ele nu pot fi în culpă sau greșeală. Se pun astfel bazele legislative ale principiului răspunderii pentru orice daună cauzată altuia printr-o faptă săvârșită din culpă. În alți termeni, se consacră, pentru prima dată, concepția subiectivă asupra răspunderii juridice. Pe cale de consecință, cu tot caracterul fragmentar al răspunderii în dreptul roman, culp, deși insuficient precizată și conturată, a fost considerată, în tot mai frecvente situații, fundamentul răspunderii civile.
În dreptul Evului Mediu sunt stabilite trainic bayele concepției subiective, culpa fiind fundamentul și în același timp o condiție esențială, indispensabilă a răspunderii civile. Și acesta mai ales supremației dreptului canonic, când „sub influența bisericii creștine se generalizează existența unei aprecieri morale a celui care a păgubit. Elementul subiectiv al greșelii, colorată cu ideea religioasă de păcat, devine o condiție generală a răspunderii civile”.
Sistemele juridice din dreptul modern au dat răspunderii civile o atentă reglementare, pe baza căreia o foarte bogată jurisprudență a constituit factorul cel mai important al dezvoltării disursului științific și apariției a numeroase teprii asupra acestui subiect, care au cuprins într-o analiză concretă și profundă toate aspectele răspunderii civile, începând cu evoluția și continuând cu tendințele ei.
Dezvoltarea economică, industrială în ritm mereu accelerat de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și din cursul secolului XIX-lea, continuând cu revoluția tehnico-științifică și apoi cu revoluția informațională de astăzi, cuprinzând noi și noi domenii, a creat situații și realități sociale tot mai diverse care au fost sursa unei vaste și dinamice jurisprudențe și, în același timp, a oferit spațiul social pe terenul căruia s/au verificat veridicitatea și valabilitatea duferitelor construcții teoretice elaborate în cursul vremii sau pe cale de a fi elaborate.
Schimbările care au intervenit în dinamica dezvoltării societății umane în perioada modernă și în cea contemporană au învederat că teoria potrivit căreia anjajarea răspunderii civile numai pe temeiul culpei sau greșelii făptuitorului sau a persoanei răspunzătoare este insuficient de corespunzătoare. Este motivul pentru care unii autori au căutat, începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, să construiască noi teorii prin care să explice răspunderea civilă, cel puțin în unele cazuri și ipoteze, pe un alt sau și de pe un alt temei ori fundament decât culpa. Inventarierea acestor construcții doctrinare face posibilă în cadrarea lor în trei grupări de teorii: teoria răspunderii subiective, teoriile obiective și teoriile mixte.
O perioadă, în dreptul civil român, literatura de specialitatea susținut și practica judiciară a aplicat concepția sau teoria subiectivă, potrivit căreia răspunderea civilă are un singur fundament, culpă dovedită sau prezumată. Totuși, încă din anul 1921 s-a avansat părerea că în cazurile de răspundere pentru fapta altuia, pentru lucruri, animale și ruina edificiului, ea „derivă nu din noțiunea de culpă sau imputabilitate, ci din noțiunea mai largă de garanție”. De asemenea, tot în perioada interbelică, a fost avansată, ce-i drept izolat, și teza fundamentării răspunderii pentru lucruri și animale pe ideea de risc. Aceste opinii au rămas, o bună vreme, singulare în doctrină. Totuși, practica judiciară, uneori, a adoptat, în motivarea unor soluții, teoria răspunderii bazate pe risc.
În dreptul civil român contemporan, sub imperiul vechiului Cod civil, răspunderea civilă s-a întemeiat, în principiu pe culpă. Totuși, pe baza interpretării textelor vechiului Cod civil și a prevederilor unor legi speciale, doctrina și practica judiciară și ultimele cinci, șase decenii au admis, fără rezerve, existența unor cazuri în care răspunderea era obiectivă; fundamentul său obiectiv a fost găsit și argumentat în ideea de garanție. Aceste cazuri derogatorii de la principiul culpei sunt:
răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate prin fapta prepușilor [art. 1000 alin. (3)];
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general [art. 1000 alin. (1), partea finală], de animale (art. 1001), și de ruina edificiului (art. 1002).
La aceste ipoteze s-au mai adăugat și altele, reglementate prin legi speciale:
răspunderea pentru prejudiiile cauzate printr-un act ilegal al unei autorități publice (Legea nr. 554/2004);
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de accidente nucleare (Legea nr. 703/2001);
răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare (art. 504 C. pr. pen. și Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorior și procurorilor);
răspunderea pentru prejudiciile ecologice (O.U.G. nr. 195/2005).
De asemenea, s-au purtat discuții de lege lata și de lege ferenda cu privire la răspunderea fără culpă a părinților pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale copiilor minori.
Noțiunea de garanție, preluată din opera părintelui cu acest nume, s-a considerat că are înțeles diferit, după cum este vorba de răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia (comitenți, părinți, institutori și artizani) sau de răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale și ruina edificiului. În primul caz, s-a susținut că garanția se aseamană cu fideiusiunea, astfel încât ori de câte ori o persoană răspunde pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia, propria răspundere se adaugă la răspunderea autorului prejudiciului funcționând ca o garanție față de victimă, garanție născută prin lege; prin urmare, am fi în prezența unei garanții de solvabilitate, ceea ce înseamnă că persoana răspunzătoare, după ce repară prejudiciul, se subrogă în drepturile victimei, având acțiune în regres împotriva autorului faptei prejudiciabile. Dimpotrivă, în celelalte cazuri, ea ar apărea ca o garanție a „comportamentului” lucrului, animalului sau edificiului în sarcina păzitorului juridic sau a proprietarului; de această dată, garanția explică declanșarea și mecanismul răspunderii, fără a se adăuga la răspunderea unei alte persoane.
Noul Cod civil se pare că rezolvă problema fundamentelor răspunderii civile, în linii generale, în acord cu soluțiile statuate în doctrină și validate de practica judiciară. Culpa sau vinovăția își păstrează poziția sa de fundament, cu valoare de principiu, al răspunderii civile. Astfel, art. 1357 C. civ. dispune expres și cu claritate: „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinăvăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”. În textele actualului Cod civil mai sunt reglementate:
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de minori sau de interzișii judecătorești (art. 1372);
răspunderea comitenților pentru prepuși (art. 1373);
răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri sau, după caz, de ruina edificiului (art. 1375-1380).
În toate aceste cazuri, răspunderea civilă este fundamentată, în opinia noastră, pe ideea de garanție obiectivă, care are ca suport riscul de activitate ori, după caz, riscul de autoritate; la aceasta se poate adăuga și ideea de echitate.
Toate celelalte ipoteze particulare de răspundere civilă reglementate în legislația civilă dezvoltatoare adoptată sub imperiul vechiului Cod civil și aflată în vigoare se întemeiază, în bună parte, pe aceeași idee de garanție, la care în unele cazuri se asociază și principiul precauțiunii. Urmează ca analiza fundamentului fiecărui caz de răspundere specială să o realizăm în contextul abordării regimului său juridic.
În ce privește răspunderea contractuală, conform art. 1547 – 1548, se întemeiază de regulă pe vinovăția sau culpa debitorului, care este prezumată relativ de lege. Dacă însă avem ăn vedere, clasificarea obligațiilor contractuale în obligații de rezultat și obligații de mijloace sau de diligență și prudență, credem că prezumția de culpă în sarcina debitorului operează exculsiv în ceea ce privește categoria obligațiilor de rezultat. În cazul obligațiilor de mijloace sau de diligență, culpa debitorului trebuie să fie probată de creditor pentru a obține condamnarea lui la reparație. Această problemă se analizează în contextul punerii în discuție a răspunderii contractuale, ca o consecință a neexecutării ilicite a unui contract valabil încheiat.
În concluzie, răspunderea civilă delictuală este o sancțiune specifică de drept civil ce se aplică în cazul săvârșirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii cu caracter reparatoriu.
Nu este o pedeapsă, așa cum o lungă perioadă a fost considerată. Dacă ar fi o pedeapsă ar avea și caracter personal și drept urmare aplicarea și executarea nu ar fi posibile decât atâta timp cât fapta a fost săvârșită de către cel aflat în cuplă pe perioada vieții.
Este o sancțiune civilă ce se aplică patrimoniului persoanei, iar dacă aceasta a decedat înainte de a se stabili întinderea despăgubirii, obligația de dezdăunare, deci însăși răspunderea civilă delictuală se va transmite moștenitorilor săi. Dacă ar fi pedeapsă, nu s-ar transmite.
Poate apărea situația de a fi pedeapsă dacă este considerată infracțiune. De exemplu, furtul este o infracțiune, dar și delict civil, pe lângă aplicarea unei pedepse penale, autorului i se aplică și sancțiunea civilă a obligării la plata despăgubirii. Dacă infractorul moare nu se mai pronunță pedeapsa penală, dar obligația reparării prejudiciului civil se va transmite moștenitorilor.
CAPITOLUL III
Condiții pentru angajarea răspunderii contractuale a debitorului
Pentru angajarea răspunderii debitorului sub forma daunelor-interese trebuie îndeplinite următoarele condiții: existența unui contract; neexecutarea sau executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației; existența unui prejudiciu; legătura cauzală între nerespectarea obligației și prejudiciul; vinovăția debitorului; punerea în întârziere a debitorului.
Existența unui contract. Răspunderea civilă contractuală are ca premisă existența unui contract; obligația neexecutată ori executată necorespunzător sau cu întârziere să rezulte dintr.un contract. (negoțium iuris)
Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației. Răspunderea civilă, ca sancțiune, presupune săvârșirea unei fapte ilicite. În cazul răspunderii civile contractuale, fapta ilicită a debitoului constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației asumate prin contract. Caracterul ilicit al faptei debitorului rezultă din încălcarea raportului juridic contractual și, totodată, din nerespectarea dispozițiilor Codului civil care reglementază raportul contractual în cauză.
Cât privește dovada nerspectării de către debitor a obligației încălcate, trebuie făcute anumite distincții.
Întrucât neexecutarea obligației contractuale este o omisiune, ea nu poate fi dovedită în mod direct. În acest caz este suficient să se facă dovada obligației și se prezumă neexecutarea ei. Rămâne debitorului să facă dovada executării ei ori a unei împrejurări neimputabile care a împiedicat executarea.
Dovada executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației nu prezintă dificultăți; creditorul va face dovada executării obligației, dar fără respectarea clauzelor contractului privind calitatea sau termenul.
Existența unui prejudiciu. Răspunderea civilă sub forma daunelor-interese există numai dacă s-a cauzat un prejudiciu. Debitorul va raspunde dacă datorită neexecutării ori executării necorespunzătoare sau cu întârziere a cauzat creditorului un prejudiciu.
Prejudiciul constă în consecințele negative de ordin material sau moral susceptibile de evaluare în bani pe care le produce nerespectarea obligației de către debitor.
Potrivit legii, prejudiciul trebuie să fie cert, adică existența lui trebuie să fie neîndoielnică, în prezent sau în viitor, și să nu fi fost reparat. Așa cum prevede legea, la stabilirea daunelor-interese se ține seama d prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe.
Codul civil acceptă și repararea prejudiciului ce ar fi cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj, datorită nerespectării obligației de către debitor. Un atare prejudiciu poate fi reparat proporțional cu probabillitatea obținerii obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația creditorului.
Prejudiciul cauzat de debitor prin nerespectarea obligației trebuie dovedit de creditor. Dovada nerespectării obligației nu scutește pe creditor de proba prejudiciului. Sunt exceptate cazurile în care prin lege sau prin convenția părților se prevede altfel.
Pentru cazul în care cuantumu prejudiciului nu poate fi stabilit cu certitudine, legea prevede că acesta se determina de instanța de judecată.
Legătura cauzală între nerespectarea obligației și prejudiciul. Pentru angajarea răspunderii civile sub forma daunelor-interese se cere să existe o legatură cauzală între neexecutarea ori executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației de către debitor și prejudiciul suferit de creditor.
Această condiție rezultă din art. 1530 C. civ. care dispune: creditorul are dreptul la daune-interse pentru prejudiciul pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și indirectă și necesară a neexecutăriiobligației.
Deci, debitorul nu va răspunde penru prejudiciile indirecte, care nu sunt o consecință necesară nerespectării obligației contractuale.
În materia răspunderii civile contractuale, raportul de cauzalitate este prezumat; dacă se face dovada nerespectării de către debitor a obligației contractuale și existența unui prejudiciu suferit de creditor se prezumă că prejudiciul a fost cauzat de nerespectarea de către debitor a obligației asumate prin contract.
Vinovăția debitorului. Angajarea răspunderii civile contractuale impune, pe lângă existența condițiilor obiective menționate (existența contractului, nerespectarea obligației,existența prejudiciului și legătura cauzală în nerespectarea obligației și prejudiciu) și existența unei condiții subiective – vinovăția debitorului.
Potrivit art.1547 C. civ. debitorul este ținut să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă.
De remarcat că pentru angajarea răspunderii debitorului nu interesează nivelul de gravitate al culpei debitorului.
În materia răspunderii civile contractuale, culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplu fapt all neexecutării obligației de către debitor.
Cu toate că legea nu face nici o distincție, în doctrină se consideră că preumția de culpă operează numai în cazul unei obligații de rezolvat; în cazul unei obligații de mijloace, culpa debitorului trebuie dovedită.
Punerea în întârziere a debitorului. Pentru angajarea răspunderii, sub forma daunelor-interese, debitorul trebuie să fie pus în întârziere, în condițiile art. 1522 C. civ. [art. 1516 alin. (2) C. civ.]
Debitorul se află de drept în întârziere în cazurile prevazute de art. 1523 C. civ. Între cazurile menționate de lege reținem cazul neexecutării obligației de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei intreprinderi [art. 1523 alin. (2), lit. d) C. civ.].
În rândurile următoare vom desrie succint condițiile sau elementele contitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
1. Prejudiciul
Prin prejudiciu înțelegem rezultatele daunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Conform art. 1349 alin. (2) și art. 1357 C. civ., răspunderea civilă reparatorie intervine numai în cazul în care există un prejudiciu injust cauzat unei persoane, prejudiciu ce trebuie, potrivit legii, să fie reparat. Așadar, examinarea răspunderii civile reparatorii are drept scop, înainte de orice, determinarea cazurilor și condițiilor în care o persoană poate pretinde repararea prejudiciului ce injust i-a fost cauzat.
Dacă avem în vedere conduitele umane, în planul dreptului civil, fapta ilicită, chiar săvârșită cu vinovăție, este lispită de relevanță și efecte, dacă prin ea nu s-a cauzat un prejudiciu altei persoane. Așadar, răspunderea civilă reparatorie are ca primă finalitate – conform textelor Codului civil – repararea prejudiciilor cauzate. Din această perspectivă, putem afirma că prejudiciul este nu numai condiția răspunderii reparatorii, ci și măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat.
Literatura de specialitate a susținut și susține fără rezerve că prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile, fiind o condiție esențială și necesară a acesteia, de sine stătătoare. Credem că această afirmație este valabilă, doar în spațiul răspunderii civile reparatorii, singura reglementată în normele Codului civil. De aici însă, nu se poate susține că dovada existenței prejudiciului este suficientă pentru angajarea răspunderii. Aceasta înseamnă că doar pornind de la prejudiciu, prin luarea în considerare și examinarea atentă a raportului de cauzalitate, se ajunge la fapta ilicită sau la altă cauză a prejudiciului și, de aici, la autorul faptei sau la persoana obligată la reparație.
Începând cu cea de-a doua jumatate a secolului trecut și până astăzi, asistăm la o adevărată inflație a diferitelor categorii de prejudicii reparabile. Această evoluție este motivul principal care justifică necesitatea ordonării și clasificării lor.
Prejudiciile sunt susceptibile de mai multe clasificării în funcție de varii criterii. Două dintre aceste clasificări le considerăm mai importante: una clasică și tradițională și alta modernă și actuală.
A. Potrivit clasificării tradiționale prejudciile sunt de două feluri: patrimoniale și nepatrimoniale sau daune morale.
a) prejudiciile parimoniale: sunt consecințe dăunătoare care au valoare econimică, putând fi evaluate pecuniar. Ele sunt, în primul rând, urmarea încălcării drepturilor și intereselor economice ale prejudiciatului, cum ar fi: sustragerea, distrugerea sau degradarea unui bun, uciderea unui animal, pierderea dreptului la întreținere, pierderea clintelei, pierderea unui profit, precum și alte prejudicii de gen. Prejudiciile patrimoniale pot rezulta și din încălcarea unui drept personal nepatrimonial, cum sunt:
diminuarea sau pierderea câștigului din muncă, urmare a vătămării sănătății sau integrității corporale,
valoarea cheltuielilor efectuate cu tratamentul și îngrijirea medicală a victimei unei agresiuni,
pierderea câștigului din muncă, urmarea a concedierii unei persoane care este victima unei calomnii grave sau a unei campanii de presă injustă.
b) prejudiciile patrimoniale sau daunele morale: sunt consecințele dăunătoare suferite de o persoană, consecințe care nu au valoare economică și, prin urmare, nu pot fi evaluate pecuniar; ele constau întotdeauna în dureri fizice și dureri psihice ale victimei și sunt urmarea, în principiu, a încălcării drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea umană, în tripla sa dimensiune: personalitatea fizică, personalitatea morală și personalitatea socială. Durerile fizice și durerile psihice, pot fi urmarea:
vătămării sănătății și integrității corporale;
retrângerii posibilităților de viață familială și socială normală (prejudiciu de agrement);
atingerilor provocate armoniei fizice și înfățișării unei persoane (prejudiciu estetic);
decesului unei persoane față de care avem o puternică afecțiune (prejudiciu afectiv);
atingerilor aduse demnității, cinstei și onoarei unei persoane;
încălcării dreptului la propria imagine;
atingerilor aduse vieții private, precum și alte asemenea atingeri.
Chiar și încălcarea unui drept patrimonial al unei persoane poate avea ca urmare producerea de prejudicii sau daune morale, constând în dureri sau suferințe psihice, cum ar fi: moartea unui animal de companie față de care proprietarul este foarte atașat, distrugerea unui bun care repreintă o amintire de familie (prejudiciu afectiv).
Prejudiciile nepatrimoniale, sunt și ele susceptibile de subclasificări. Dintre acestea, apreciem ca fiind deosebite de utilă clasificarea lor în: prejudicii morale rezultate din leziuni sau vătămări ale personalității fizice a victimei (componente ale prejudiciilor corporale) și prejudicii morale independente de orice leziune fizică sau corporală (prejudiciile afective).
B. Clasificarea modernă tripartită a prejudiciilor. Majoritatea doctrinarilor contemporani au adoptat o nouă clasificare a prejudiciilor în trei categorii:
a) prejudiciile patrimoniale: sunt prejudiciile care au valoare economică, putând fi evaluate și exprimate pecuniar. De regulă, rezultă din încălcarea drepturilor și intereselor economice ale victimei. Ele pot însă rezulta și din încălcări ale unor drepturi personale nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la onoare, la cinste, la demnitate.
b) prejudiciile corporale: sunt prejudiciile cauzate prin încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea fizică a unei persoane, cum sunt: dreptul la viată, dreptul la sănătate, dreptul la integritate corporală. Sub aspectul structurii, prejudiciile corporale, după natura lor, de regulă, sunt prejudicii mixte, cu o alcătuire duală: p latură sau componentă economică (patrimonială) și o alta morală ori nepatrimonială. Ambele componente sunt reparabile. Prejudiciul corporal, sub componenta sa economică sau patrimonială, se repară prin despăgubiri bănești; sub componenta morală sau nepatrimonială, se repară prin mijloace nepatrimoniale și, deopotrivă, prin plata de sume de bani, cu titlu de compensații bănești.
prejudiciile morale sau daunele morale pure: constau în dureri psihice cauzate prin atingerile aduse personalității afective, ori personalității sociale a unei persoane, cum sunt: moartea unei rude apropiate, atentatele la onoarea, demnitatea, cinstea victimei, atingerile aduse vieții private sau dreptului la propria imagine. Așa cum vom putea constata aceste prejudicii se pot repara prin mijloace nepatrimoniale; în același timp, instanțele de judecată pot acorda victimei și o indemnitate cu funcție de pedeapsă privată sau cu titlu de compensație bănească.
Aceată clasificare este consacrată și în textul legal art. 1381 – 1395 C. civ., care reglementează repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale.
2. Fapta ilicită
Faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se incalcă normele imperative ale dreptului, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care însă se produc în puterea legii. În alți termeni, prin fapta ilicită înțelegem acțiunea sau inacțiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.
Necesitatea existenței unei fapte ilicite ca element sau condiție distinctă a răspunderii civile în toate acele cazuri când un prejudiciu este cauzat printr-o conduită umană este pervăzută expres în art. 1357 alin. (1) C.civ., care dispune cu valoare de principiu că cel care cauzează altuia un prejudiciu „printr-o faptă ilicită” este obligat să îl repare. Termenul de faptă, însoțit sau neînsoțit de adjectivul ilicită, mai este întâlnit și în alte texte legale. Astfel, în art. 1359 se prevede „autorul faptei ilicite”, iar art. 1372 – 1373 se referă printre altele la „fapta prejudiciabilă” a minorului sau „fapta săvârșită” de prepuși. De asemenea, art. 253 care reglementează mijloacele de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale, inclusiv dreptul la despăgubiri pentru repararea unei daune morale utilizează sintagma „caracterul ilicit al faptei săvârșite” sau „vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile”.
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături:
a) fapta are caracter obiectiv sau existență materială, constând într-o conduită ori maniferstare umană exteriorizată;
b) fapta este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic, subiectiv: voința omului care a ales o anumită conduită;
c) fapta este contrară ordinii sociale și reprobată de societate; reprobarea socială, din punct de vedere subiectiv, este legată de vinovăție, iar din punct de vedere obiectiv, își găsește expresia juridică în caracterul ilicit al faptei.
Termenul de ilicit, prin el însuși, evocă ideea de comportare interzisă sau contrară unei norme juridice imperative.
Textele vechiului Cod civil nu prevedeau expres ca fapta prejudiciabilă să fie ilicită; art. 998 – 999 făceau referiri numai la greșeală, neglijență și imprudență. Acesta este motivul pentru care s-a considerat de către unii autori faptul că ilicitul ar fi un simplu element al greșelii sau culpei, într-un cuvânt al vinovăției. De altfel, ideea a fost preluată din doctrina franceză în care și în zilele noastre culpa este confundată cu ilicitul sau mai exact culpa (vinovăția) implică obligatoriu o acțiune sau inacțiune ilicită și imputabilă autorului său; așadar, în această concepție, culpa ar fi alcătuită din două elemente: unul obiectiv, constând în încălcarea unei obligații juridice; celălalt subiectiv, botezat culpabilitate sau imputabilitate și exprima atitudinea psihică a autorului față de conduita sa, inclusiv, asumarea consecințelor acelei conduite.
Doctrina noastră juridică modernă și practica judiciară susțin, în prezent, că fapta ilicită și greșeala sau vinovăția autorului său sunt condiții sau elemente distincte. Distincția dintre ele este nu numai posibilă, ci și necesară. Distincția este posibilă deoarece fapta ilicită este manifestarea exterioară sau obiectivarea voinței și conștiinței autorului, iar vinovăția este atitudinea psihică, interioară a autorului față de fapta sa și consecințele pe care le produce. De asemenea, ea este necesară deoarece sunt situații când deși fapta ilicită există, putând fi chiar foarte gravă, totuși răspunderea civilă nu intervine pentru motivul că lipsește vinovăția autorului său. Așa, de pildă este cazul faptelor săvârșite de o persoană lipsită de discernământ; în acest caz, în principiu, autorul nu este vinovat și nu va răspunde pentru prejudiciul cauzat. Această concepție este consacrată implicit și în textele actualului Cod civil art. 1357 alin. (1) face distincție clară între cele două elemente sau condiții ale răspunderii civile atunci când prevede: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”. La fel art. 1372-1374, care reglementează răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia, se referă expres și exclusiv doar la fapta ilicită, vinovăția autorului nefiind o condiție necesară nașterii obligației de reparare în sarcina persoanelor răspunzătoare.
Soluția doctrinei și jurisprudenței noastre se înscrie în concepția consacrată în Codul civil german, care în art. 823 §2 face deosebire clară între caracterul ilicit al faptei și greșeala sau vinovăția autorului său. De asemenea, în țările al căror drept este de influență germanică – Elveția, Austria, Turcia – această concepție are o largă aplicabilitate în jurisprudență, chiar dacă nu a fost consacrată în plan legislativ. În Olanda succesul său este încă și mai evident și aplicabilitatea sa este astăzi generalizată. La fel, a fost foarte bine și repede agreată în Statele Unite ale Americii și în Marea Britanie.
În cazul răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci când este contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective sau cel puțin a intereselor legitime ale altor persoane, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice și moralei. Așadar, în primul rând, fapta este ilicită în cazul în care conduita în cauză este contrară legii în sensul larg al cuvântului. De asemenea, o faptă are caracter ilicit și în ipoteza în care este potrivnică bunelor moravuri. Deși, în principiu, bunele moravuri nu constituie izvor de drept, legea face totuși uneori trimitere la ele. Avem în vedere, înainte de toate, textul art. 14 alin. (1) C. civ. care dispune cu valoare de regulă generală că orice persoană trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile „(…) în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”. Urmează că întregul comportament al omului, faptele sale trebuie apreciate ca fiind licite sau ilicite și în relația lor cu bunele moravuri, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale și conturează însăși conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.
Bunele moravuri pot fi definite ca fiind „totalitate regulilor de bună conduită în societate, reguli care s-au conturat în conștiinșa majorității membrilor societății și a căror respectare s-a impus ca obligație, printr-o experiență și practică îndelungată, în vederea asigurării ordinii sociale și binelui comun, adică a apărării și realizării intereselor generale ale unei societăți date”. Așa cum rezultă din definiție, această categorie juridică nu este stabilită odată pentru totdeauna. Ea se schimbă și evoluează împreună cu reprezentările fiecărei societăți cu privire la ceea ce este fundamental și necesar a fi respectat din punctul de vedere al moralei sociale. Determinarea și stabilirea conținutului „bunelor moravuri” este aproape în exclusivitate o operație judiciară care cade în competența judecătorilor chemați, in concreto, de la caz la caz, să aprecieze dacă o anumită conduită este sau nu conformă cu aceste reguli de comportament general valabile și obligatorii.
Fapta contrară normelor juridice imperative și bunelor moravuri câare ca rezultat, de regulă, încălcarea drepturilor subiective ale altora. Numai că așa cum am arătat deja la analiza caracterelor prejudiciului pentru a fi reparabil, practica judiciară, în trecut, iar astăzi textele actualului Cod civil privesc fapta ilicită într-un înțeles mult mai larg. Astfel, răspunderea civilă se antrenează, nu numai atunci când s-a încălcat un drept subiectiv, ci și în cazul în care fapta ilicită și prejudiciabilă constă în atingerea unor interese legitime ale altora.
3. Raportul de cauzalitate
Pentru existența și angajarea răspunderii civile este necesar ca între faptul prejudiciabil și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. De cele mai multe ori faptul prejudiciabil este o faptă ilicită umană. Urmează că prejudiciul cauzat altuia, într-o asemenea ipoteză, trebuie să fie consecința faptei ilicite.
La fel ca prejudiciul, raportul de cauzalitate este o condiție necesară și generală a răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea delictuală și contractuală și indiferent că este subiectivă sau obiectivă. Referitor la răspunderea civilă delictuală, necesitatea existenței acestei condiții rezultă din formularea mai multor dispoziții ale actualului Cod civil, cum sunt art. 13496 alin. (2), art. 1357 alin. (1), art. 1358-1359, 1372-1373, 1375-1376 și 1378-1379, precum șialtele, în care se dispune în esenșă că obligația de reparare intervine pentru „toate prejudiciile cauzate” sau pentru „prejudiciul cauzat” printr-o faptă ilicită sau „cauzat de un animal”, „cauzat de un lucru” sau „cauzat de ruina edificiului” ori în alte situații. Importanța raportului de cauzalitate apare cu evidență mai ale în acele ipoteze în care răspunderea este obiectivă, fără vinovăția persoanei răspunzătoare.
Raportul de cauzalitate este o condiție materială sau obiectivă a răspunderii civile care nu se confundă cu vinovăția. Vinovăția este o condiție subiectivă. Așa se explică faptul că poate exista raportul de cauzalitate, dar să lipsească vinovăția, după cum poate să existe vinovăția autorului faptei ilicite și să nu existe raportul de cauzalitate.
Putem deci spune că fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă. Și mai mult, raportul de cauzalitate este nu numai o condiție a răspunderii, ci este în același timp și criteriul sau elementul în funcție de care se determină întinderea reparației care se datorează victimei. Dreptul la reparație poate fi recunoscut numai pentru prejudiciile care sunt, neîndoielnic, consecința faptei ilicite. Așadar, în cuantumul reparației, de exemplu, nu pot fi incluse datoriile față de terți ale victimei care a decedat sau și-a pierdut capacitatea de muncă, datorii născute din alte fapte și acte juridice. O asemenea daună este indirectă. Așa cum s-a arătat, noțiunea de prejudiciu direct nu se confundă cu noțiunea de prejudiciu cauzat în mod direct. Sfera noțiunii de prejudiciu direct este mai largă, înțelegându-se atât prejudiciul cauzat printr-o legătură cauzală directă, cât și printr-o legătură cauzală indirectă. Prejudiciul indirect este atunci când între el și fapta ilicită nu există niciun raport de cauzalitate.
În concluzie, răspunderea nu poate fi angajată în cazul în care fapta ilicită și prejudiciul suferit de victimă nu există un raport de cauzalitate direct sau indirect. Raportul de cauzalitate, condiție a răspunderii civile, lipsește atunci când prejudiciul este cauzat în exclusivitate de forța majoră, uneori de cazul fortuit, de fapta unei terțe persoane sau fapta victimei.
În cele mai frecvente situații, existența raportului de cauzalitate este ușor de stabilit, legătura dintre fapta ilicită și prejudiciu fiind evidentă, clară și indiscutabilă. Astfel, de pildă, victima este lovită cu cuțitul în inimă și moare imediat; decesul victimei este, în mod sigur, efectul aplicării acelei lovituri. La fel, atunci când o persoană distruge sau sustrage ori înstrăinează bunul altuia, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit de victimă este evident.
Cu toate acestea, uneori stabilirea sau decelarea raportului de cauzalitate devine o problemă dificilă și complicată. Astfel, producerea prejudiciului poate fi precedată sau însoțită de mai multe acțiuni sau inacțiuni dintre care unele pot fi directe sau indirecte, succesive sau concomitente, imediate sau mediate, principale sau secundare, alcătuind împreună un complex de împrejurări și evenimente, cu rol de cauze propriu-zise sau de condiții, așa încât este greu de decelat și selectat care dintre ele, în multiplele lor legături de interacțiune și chiar de interdependență, se află într-un raport de cauzalitate suficient de caracterizat cu prejudiciul suferit de victimă, pentru a fi reținute în câmpul cauzal și a putea duce la antrenarea răspunderii civile delictuale a diferitelor persoane. În acest fel, se pune problema, de pildă, atunci când unei persoane i se aplică lovituri care prin natura lor nu sunt cauzatoare de moarte dar, suferind de o maladie cronică de inimă, face un atac de cord și moare, dacă loviturile aplicate se află sau nu în raport de cauzalitate cu decesul victimei? Tot astfel, fapta de a ascunde un lucru furat care a fost dat în păstrarea unei persoane de către autorul furtului se află sau nu în raport de cauzalitate cu prejudiciul suferit de victimă? De asemenea, fapta paznicului de a fi uitat să închidă ușile magaziei din care o altă persoană a furat unele materiale poate fi oare considerată cauză a prejudiciului încercat de către firma respectivă? Răspunsul la aceste întrebări nu este facil de formulat și argumentat.
Pentru stabilirea raportului de cauzalitate, în toate situațiile în care producerea prejudiciului este precedată sau însoțită de mai multe fapte și împrejurări, sau fost elaborate numeroase studii în doctrina juridică străină, în special în cea germană. Aceste cercetări au influențat și pe autorii francezi, de la care au fost preluate în analizele unor doctrinari români; rezultatele obținute se grupează în două mari teorii: teoria sau sistemul echivalenței condițiilor și teoria sau sistemul cauzalității adecvate. Un al treilea sistem, denumit al cauzei proxime, a fost elaborat în spațiul dreptului englez și dreptului american. Am dorit să menționăm teoriile dezvoltate în rândurile anterioare, acestea nefăcând obiectul prezentei lucrări științifice.
4. Vinovăția autorului faptei ilicite
Textele art. 1357 – 1358 C. civ. instituie principiul răspunderii întemeiate pe existența vinovăției autorului unei fapte ilicite și cauzatoare de prejudiciu. Astfel art. 1357 alin. (1) C. civ. prevede că obligația de reparare a prejudiciului revine celui care l-a cauzat printr-o faptă ilicită „săvârșită cu vinovăție”. Mai mult decât atâtm aliniatul (2) al aceluiași articol precizează: „Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”. Așadar, obligația de reparare există atât în cazul vinovăției intenționale, cât și a celei neintenționale. În alți termeni, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate altuia, este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului acelei fapte.
Deși este cerută de lege cu valoare de principiu, în concepția dreptului civil român, vinovăția este o condiție necesară numai în anumite cazuri de răspundere delictuală. Domeniul ei de aplicare este, prin excelență, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită proprie, când condiția vinovăției trebuie să fie dovedită de către victima care pretinde să-i fie reparată paguba ce i-a fost cauzată. Mențoinăm că în cazurile în care răspunderea delictuală este obiectivă, tot mai numeroase în ultima vreme, existența vinovăției dovedite sau chiar prezumate nu este necesară.
În dreptul civil român, până în ultimele decenii ale secolului trecut, condiția subiectivă a răspunderii civile în general a fost desemnată prin termenul de culpă care a fost utilizat în unele texte ale vechiului Cod civil, în practica judiciară și în lucrările doctrinei de specialitate.
Având în vedere că termenul de culpă, potrivit sensului său propriu, nu poate cuprinde în conținutul său toate formele pe care le îmbracă această condiție subiectivă a răspunderii civile, în urmă cu patru decenii, în literatura de specialitate s-a propus înlocuirea lui cu termenul de „greșeală”, pentru a desemna generic atât greșeala intenționată, adică dolul, intenția sau viclenia, cât și greșeala neintenționată, prin care se înțelege imprudența și neglijența. Principalul argument invocat a fost acela că procedând astfel se va putea conserva terminologia specifică dreptului civil care, la noi, a devenit uzuală de multă vreme.
Deși au recunoscut existența unor deosebiri între răspunderea civilă și celelalte manifestări concrete ale răspunderii juridice în ce privește conținutul condiției subiective, alți autori au propus desemnarea acestei noțiuni prin termenul de „vinovăție”. În acest mod, ar urma ca termenul de vinovăție să devină unul de aplicație generală pentru întreaga răspundere juridică, indiferent de manifestările ei, inclusiv pentru răspunderea civilă. Principalul argument invocat a fost unitatea conceptului care, indiferent de ramura de drept, exprimă atitudinea autorului unei fapte ilicite față de acea faptă și urmările sale; unitatea de conținut face necesară și unitatea de ordin terminologic. Se evită astfel folosirea termenului de culpă cu înțeles diferit: în unele ramuri de drept pentru a desemna doar forma neintenționată a vinovăției, iar în dreptul civil pentru a exprima atât formele intenționale, cât și cele neintenționale.
Unificarea și uniformizarea terminologică s-a realizat prin textele actualului Cod civil în care s-a dat satisfacție propunerii unor doctrinari, în sensul adoptării termenului de „vinovăție”, ca termen de aplicație generală, care este destinat să înlocuiască termenul de culpă sau „greșeală”, pentru a exprima condiția subiectivă a răspunderii civile.
Dacă ne raportăm la dreptul celor mai importante state europene trebuie să reținem că această condiție a răspunderii civile continuă a fi denumită prin termenul de culpă; în dreptul francez „faute civile”; în dreptul german „Verschulden”; acești termeni acoperă toate formele vinovăției, atât intenționale, cât și neintenționale. Referitor la noțiunea de culpă, în spațiul european, s-au conturat două concepții. Astfel, în dreptul francez, majoritatea autorilor confundă culpa cu ilicitul; mai exact, ilicitul și imputabilitatea sunt două elemente alcătuitoare ale culpei sau greșelii. De aceea, culpa este definită ca fiind încalcarea unei obligații preexistente prin care se aduce atingere unui drept subiectiv sau unui interes legitim; ea poate fi comisivă sau omisivă. Confuyia între cele două noțiuni, ilicitate și greșeală, este evidentă.
În schimb, în legislația germană și în cea elvețiană, fapta ilicită și culpa sau greșeala sunt noțiuni distincte și inconfundabile, cu valoare de condiții de sine statătoare ale răspunderii civile.
În doctrina tradițională juridică românească găsim vinovăția definită ca „atitudinea psihică a autorului faptei ilicite și prejudiciabile față de fapta respectivă și față de urmările acestei fapte”. Analiza acestei definiții ne arată că a fost preluată în dreptul civil concepția legii penale române în care vinovăția este privită ca un proces de conștiință compus din doi factori: un proces intelectiv și un proces volitiv.
Aceste două elemente ale vinovăției – intelectiv și volitiv – se află într-o strânsă unitate. Conștiința este și trebuie să fie premisa voinței. Voința condusă de conștiință mobilizează și dinamizaează energiile necesare pentru punerea în executare a hotărârii. Porcesul intelectiv realizează cauzalitatea psihică, iar voința declanșează cauzalitatea fizică a faptei.
CAPITOLUL IV
Convenții cu privire la întinderea răspunderii contractuale
Normele Codului civil care reglementează răspunderea sub forma daunelor-interese au un character supletiv. În consecință, părțile contractante pot deroga de la aceste norme, în limitele stabilite de lege [art. 1518 alin (2) C. civ.].
Legea prevede că nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilateral răspunderea pentru prejudicial materialcauzat printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă (art. 1355 C. civ.). asemenea clause de exonerare ori de limitare a răspunderii saunt lovite de nulitate absolută.
Legea consideră valabile clauzele care exclude răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei [art. 1355 alin. (2) C. civ].
Clauzele de limitare a răspunderii sunt valabile dacă debitorului nu I se poate imputa săvârșirea unei fapte cu intenție sau din culpă gravă.
Un anunț care exclude sau limitează răspundea debitorului, indifferent dacă este adus ori nu la cunoștința publicului, nu are nici un effect, dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoștea existența anunțului la momentul încheierii contractului (art. 1356 C. civ.).
Având în vedere interdicțiile stabilite de lege în legătură cu convențiile privind răspunderea debitorului, rezultă că sunt premise clauzele de agravare a răspunderii; de exemplu, clauza privind răspunderea debitorului și în cazuri de forță majoră.
1. Clasificarea clauzelor de modificare a răspunderii contractuale
În secțiunea anterioară am analizat răspunderea contractuală așa cum rezultă din reglementările Codului civil, reglementări care se aplică deopotrivă contractelor civile și contractelor comerciale, dacă bineînțeles nu există dispoziții legale speciale, derogatorii de la acestea. De asemenea, am avut în vedere și alte reglementări din legislația dezvoltatoare în materie. S-a putut astfel constata că marea majoritate a normelor juridice aplicabile răspunderii contractuale, îndeosebi cele din Codul civil, sunt supletive, în sensul că suplinesc sau completează voinșa părților contractante, care nu este întotdeauna expres și explicit declarată în cuprinsul contractului. Pe cale de consecință părțile contractante se pot înțelege și altfel decât stabilesc normele legale supletive, în sensul că au dreptul ca, pe cale convențională, să modifice regimul răspunderii contractuale. Modificarea poate fi de două feluri: indirectă și directă.
Este indirectă atunci când este consecința unei modificări a obiligațiilor și a conținutului obligațiilor asumate de debitor prin angajamentul său contractual. Astfel, se pot modifica obligațiile contractuale prin extinderea sau după caz diminuarea ori reducerea lor. De exemplu, în ce privește extinderea lor, într-un contract de închiriere, este posibil să se stipuleze expres că locatarul are obligația de a face sau suporta cheltuielile cu toate reparațiile bunului aflat în locațiune, deși potrivit legii, în mod normal, el este ținut doar la reparațiile locative sau de întrținere (art. 1447-1449 C.civ.). În cadrul libertății contractuale această posibilitate, de regulă, pare logică și naturală. Unele dificultăți pot însă apare atunci cînd contractanții modifică obligațiile debitorului în sensul diminuării sau micșorării acestora; validitatea unor asemenea clauze este întemeiată tot pe principiul libertății contractuale și pe faptul că, putând să nu se angajeze deloc, contractantul poate să se angajeze moderat, înlăturând una sau alta dintre dispozițiile supletive ale legii; de exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare se stabilește expres că vânzarea nu are ca obiect și accesoriile bunului vândut. În ultima vreme însă, sub impactul legislației privind protecția consumatorilor, s-a restrâns prin legi speciale liberatea contractuală în ce privește determinarea conținutului obligațiilor care revin profesioniștilor, în special comercianților; de exemplu, sunt interzise clauze abuzive care sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile ți obligațiile părților în detrimentul consumatorilor (a se vedea art. 1 alin. 3 și art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori).
Modificarea directă a regimului răspunderii contractuale are loc prin convenții sau clauze în care părțile contractante modifică în mod direct și nemijlocit răspunderea lor pentru neexecutarea obligațiilor contractuale. Aceste clauze trebuie să fie convenite de către părți în mod necesar înainte de neexecutarea prestațiilor și producerea prejudiciului astfel cauzat creditorului contractual. Cele care sunt posterioare producerii prejudiciului nu fac parte din această categorie; bunăoară, atunci când creditorul renunță la repararea prejudiciului deja produs, înțelegerea lui cu debitorul constituie o iertare de datorie. Ele sunt la rândul lor de două feluri:
clauze de nerăspundere, de agravare sau, după caz, de plafonare a răspunderii și
clauze privind stabilirea anticipată a daunelor-interese datorate de debitor; această a doua categorie poartă denumirea de clauze penale.
2. Clauzele de nerăspundere, de agravare sau, după caz, de plafonare a răspunderii
A. Clauzele valabile de nerăspundere
Clauzele de nerăspundere sunt acele clauze prin care este stipulat în contract că debitorul nu va fi răspunzător și nu va fi ținut să plătească daune-interese pentru neexecutarea lato-sensu a obligațiilor sale sau unora dintre ele. Problema validității clauzelor de nerăspundere, în tăcerea textelor Codului civil, au dat loc la unele controverse. Părerea cvasiunanimă a doctrinei și soluția jurispridenței sunt în sensul că părțile nu pot stipula în contract clauze prin care debitorul să fie exonerat de orice răspundere; asemenea clauze sunt lovite de nulitate absolută, deoarece existența lor este o dovadă a faptului că debitorul a contractat fără intenția de a se obliga juridic; obligațiile debitorului sunt pur potestative. Jurisprudența a statuat că sunt valabile numai clauzele de nerăspundere în anumite cazuri determinate, când neexecutarea prestațiilor datorate de debitor are cauze bine și limitativ stabilite. Asemenea clauze nu sunt valabile, în principiu, în cazul prejudiciilor corporale cauzate creditorului, care constau în atingerile aduse vieții, integrității corporale și sănătății fizice și psihice ale acestuia, care constituie valori inalienabile și intangibile, neputând face obiectul unor convenții. Tot astfel, clauza prin care debitorul ar fi exonerat de răspundere în cazul în care neexecutarea contractului se datorează dolului său sau relei-credințe este contrară ordinii publice și bunele moravuri și de natură a încuraja frauda din partea debitorului. Jurisprudența franceză asimilează dolului și culpa gravă. Nu mai puțin, legislația protecției consumatorilor prevede în unele situații că orice clauze contractuale de limitare sau de exonerare de răspundere a profesionistului sunt lovite de nulitate absolută (de exemplu: art. 10 din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produse cu defecte; art. 24 alin. 2 din O.U. nr. 85/2004 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță privind serviciile financiare).
B. Clauzele de agravare a răspunderii contractuale
Clauzele de agravare a răspunderii contractuale sunt clauze extensive de răspundere prin care debitorul, cu acordul creditorului, își asumă răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin neexcluderea lato-sensu a contractului și în cazul în care se va afla în imposibilitatea de executare datorită unor cazuri de forță majoră determinate sau forței majore în general. Așadar, debitorul renunță, de regullă, la unele cazuri fortuite sau de forță majoră care, în mod normal, ar exclude angajarea răspunderii sale contractuale. Validitatea unor asemenea clauze este în general recunoscută de doctrină și jurisprudență.
Nu sunt valabile clauzele de agravare a răspunderii prin care unele obligații contractuale de mijloace, prin natura lor specifică, sunt transformate în obligații de rezultat, pentru ca răspunderea debitorului să fie obiectivă, cum ar fi: obligația avocatului față de clientul său că va câștiga procesul, obligația medicului față de un pacient care suferă de o boală incurabilă că îl va vindeca. Asemenea obligații sunt periculoase, contrare eticii profesionale și ordinii publice. De altfel, în aceste cazuri este vorba în realitate de o modificare indirectă a răspunderii, prin schimbarea naturii juridice specifice a obligației esențiale care se naște în mod normal dintr-un contract.
C. Clauzele de plafonare a răspunderii
Clauzele de plafonare a răspunderii se mai numesc și limitare a răspunderii și constau în acele clauze contractuale prin care părțile stabilesc o limită sau un plafon maxim al despăgubirilor pe care debitorul poate fi obligat să le plătească pentru neexecutarea lato-sensu a prestațiilor datorate, în situația în care prejudiciul suferit de creditor depășește acest plafon. Clauzele de plafonare a răspunderii sunt admise în principiu pe temeiul libertății contractuale, dacă au fost acceptate de către părți în cunoștință de cauză. Cu toate acestea ele nu pot fi recunoscute ca fiind valabile atunci când sunt simbolice, derizorii. De asemenea, sunt lovite de nulitate astfel de clauze atunci când se încalcă o interdicție legală prevăzută imperativ de lege, cum este în cazul reglementărilor cu privire la clauzele abuzive. Așa după cum am mai arătat, art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori interzice imperativ stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, dacă printr-o atare clauză se creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. La fel, clauzele de plafonare a răspunderii contractuale sunt ineficace atunci când debitorul nu execută contractul lato-sensu cu rea-credință, fiind vinovat de dol, adică având intenția de a-l prejudicia pe creditor peste plafonul care este stipulat în contract.
CAPITOLUL V
Evaluarea despăgubirilor/prejudiciului
Potrivit art. 1516 C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integral, exactă și la timp a obligației. În caz contrar, creditorul are dreptul la daune interese pentru prejudicial pe care debitorul i l-a creat ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau executării cu întârziere a obligației.
În literature de specialitate daunele-interese au fost definite ca fiind despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească în scopul reparării prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale.
În doctrina juridică mai veche s-a arătat că prin daune-interese sau dezdăunări se înțelege, loto sensu indemnizația datorată pentru repararea unui prejudiciu sau unei pagube.
În momentul în care cele patru condiții ale răspunderii civile contractuale sunt întrunite, creditorul are dreptul de a cere debitorului daune-interese. Ne aflăm în fața unei creanțe, care au ca obiect compensarea prejudiciului prin plata unei sume de bani, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor. Aceasta nu înseamnă transformarea obligației inițiale întro altă obligație, deoarece despăgubirile sunt datorate în virtutea însăși a obligației inițiale; ele constituie obiectul subsidiar, cu titlu de sancțiune, al neexecutării obligației respective.
De lege lata, precizăm că dauneșe-interese întotdeauna se stabilesc în bani, instanțele judecătorești având obligația de a evalua cât mai correct prejudicial suferit de creditor. Niciodată instanțele de judecată nu-l vor putea oblige pe debitor să execute în natură o altă prestație decât cea stabilită prin contract.
Dacă executarea în naură nu mai este posibilă, nici chiar pe cale silită, mijlocul cel mai indicat pentru repararea prejudiciului cauzat creditorului este obligarea debitorului la plata despăgubirilor bănești. Această soluție este aplicabilă și în cazul în care prejudicial a fost cauzat de debitor prin executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligației contractuale.
După cum am arătat, executarea în natură înseamnă, în esența ei, îndeplinirea de către debitor a obiectului obligației, prin obiect al obligației înțelegându-se acțiunea sau inacțiunea la care este îndreptățit creditorul și de care este ținut debitorul. Când spunem că debitorul este ținut să îndeplinească obiectul obligației rezultat prin contract, avem în vedere fie acțiunea de a transmite bunul în proprietatea creditorului (în cazul obligației de a da), fie executarea unei lucrări sau prestarea unor servicii (în cazul obligației de a face), fie abținerea de a face ceva (în cazul obligației de a nu face).
S-a decis în practica judiciară că una din condițiile cerute daunelor-interese este ca paguba să-I fie imputabilă creditorului. În acest sens dispune și art. 1534 C. civ. „(1) Dacă, prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corspunzător. Această dispoziție se aplică și atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost ajumat de creditor”, iar conform alin. (2) al textului legal menționat, debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le+ar fi putut evita cu o minimă diligență.
Așadar, în ipoteza în care, prin omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, în mod proporțional, acest prejudiciu va fi diminuat corespunzător, astfel că debitorul va suporta pro parte doar prejudiciul efectiv pe care acesta l-a produs, nu și partea din prejudiciu generată de atitudinea culpabilă a creditorului. Mai mult, în noul context legislativ, debitorul va fi exonerat parțial de la plata prejudiciului, în ipoteza în care acest prejudiciu este cauzat „în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor”.
O chestiune care va crea crea controverse este aceea de a lămuri înțelesul sintagmei „minimă diligență” la care fac referire prevederile art. 1534 alin. (2) C. civ. când statuează că dbitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligență. În acest context, legiuitorul protejează pe debitor care nu va trebui să plătească despăgubiri acelui creditor care, din neglijența sa, nu a evitat proporțiile prejudiciului, deși ar fi putut să o facă, însă a fost lipsit de diligență.
Dacă creditorul a dat dovadă de minimă diligență și a limitat proporțiile prejudiciului, în ipoteza în care a efectuat cheltuieli, în mod just a decis legiuitorul că acesta are dreptul la recuperarea „cheltuielilor rezonabile făcute în vederea limitării prejudiciului”.
În ceea ce privește sintagma „cheltuieli rezonabile”, legiuitorul a avut în veder5e acele cheltuieli stricte pe care le-a efectuat creditorul cu diligența unui bonus pater falimias.
Fixarea cifrei daunelor-interese se poate face fie de către judecător, după ce acesta constată neexecutarea sau întârzierea executării și prejudiciul creditorului, fie de către părți, în mod prealabil, printr-o clauză introdusă anticipat în contract denumită clauză penală.
Despăgubirile constau într-o sumă de bani care rrreprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor. Stabilirea acestor despăgubiri se face în trei moduri: pe cale judecătorească, prin lege și prin convențiile părților.
1. Evaluarea judiciară
Evaluarea judecătorească a daunelor-interese se face în conformitate cu principiile stabilite de art. 1531 – 1536:
un prim principiu este stabilit de art. 1531 alin. (2) C. civ., conform prejudiciul suferit de creditor datorită neexecutării, executorii cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației asumate cuprinde atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans);
Un exemplu îl constituie cel al unui artist care s-a angajat să cânte într-un teatru și antreprenorul a efectuat cheltuieli în vederea audiției, iar artistul care nu și-a executat obligația va fi obligat să plătească antreprenorului, pe lângă cheltuielile făcute, și o sumă care să reprezinte beficiul nerealizat care ar fi reieșt în urma audiției.
Se mai impune să facem precizarea că în această materie legiuitorul a adus o noutate în sensul că în cuantumul prejudiciului a inclus și cheltuielile avansate de creditor pentru evitarea sau limitare pagubelor [art. 1531 alin. (2) teza a II-a].
Al doilea principiu este prevăzut de art. 1533 C.civ., conform căruia, în principiu, debitorul va fi obligat numai la repararea prejudiciului previzibil la momentul încheierii contractului. Așadar, debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, deci prejudiciu previzibil, însă în ipoteza ăn care neexecutarea este intenționată, făcându-se dovada unei astfel de neexecutări ori se datorează culpei grave a debitorului, debitorul răspunde nu numai pentru prejudiciul ce putea fi prevăzut, ci pentru prejudiciul efectiv cauzat [art. 1533 C. civ.].
În literatura de specialitate franceză s-a susținut că în cazul în care debitorul este de bună-credință el nu poate fi obligat să plătească cu titlu de daune-interese o sumă mai mare decât aceea pe care părțile contractante au putut să o prevadă la încheierea contractului, pentru cazul când acesta nu ar fi executat.
Acest principiu se aplică numai în materia răspunderii contractuale, negăsindu-și aplicarea la delicte, deoarece însăși noțiunea de previzibilitate este compatibilă numai cu activitatea contractuală, care depinde în întregime de voința părților.
De la acest principiu există o singură excepție prevăzută de art. 1533 C. civ., atunci când vina debitorului îmbracă o formă a intenției (dolul). În acest caz debitorul va fi ținut să răspundă și pentru prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii contractului. Așadar, există dol în sensul prevăzut de art. 1085 C. civ. din 1864, respectiv art. 1533 C. civ când partea a lucrat cu rea-credință, când intenția sa a fost culpabilă cunoscând și prevăzând deuna pe care o poate cauza.
Este, de exemplu, situația unui comerciantcare a încheiat un contract de transport cu un cărăuș, care însușindu-și marfa, îl pune pe comerciant în situația în care acesta nu o mai poate revinde (deoarece nu a primit marfa), ceea ce face ca acesta să fie lipsit de câștigul pe care l-ar fi putut realiza și care era previzibil. Dacă însă, neprimind marfa, comerciantul și-a compromisvadul comercial și nu a avut cu ce să-i plătească pe creditori, sunt situații imprevizibile care nu au putut fi prevăzute la încheierea contractului, situație pentru care urmează să răspundă cărăușul.
Un al treilea principiu statuat de art. 1533 teza finală C. civ. este acela conform căruia este reparat numai prejudiciul direct, care se găsește în legătură cauzală cu faptul că a generat neexecutarea contractului. Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte. În acest sens sunt și prevederile art. 1533 teza finală C. civ., astfel că debitorul chiar de rea-credință nu va plăti decât daunele-interese care sunt o consecință directă și necesară, adică imediată a neexecutării sau a executării tardive a obligației sale, detrimentum proxime secutum.
Debitorul, chiar de rea-credință, nu va plăti nici daunele care nu sunt o consecință neapărată și imediată a neexecutării obligației sale și care se datorează unor cauze străine. În acest sens, debitorul nu va răspunde, spre exeplu, în cazul în care creditorul s-a sinucis din cauză că a fost ruinat de consecințele neexecutorii contractului de către debitor.
2. Evaluarea legală
Evaluarea legală este cea făcută de lege și privește prjudiciul suferit de creditor ca urmare a nerespectării de debitor, a obligației care are ca obiect o sumă de bani. Aceste obligații se pot executa întotdeauna în natură și ca urmare neexecutarea obligației nu duce la obligarea debitorului să plătească daune-interese compensatorii, care constau tot într-o sumă de bani. Debitorul poate fi obligat numai la plata daunelor-interese moratorii, pentru întârziere, care se cumulează cu executarea obligației.
Obligațiile pecuniare. Potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ., în caul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevazut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.
Dacă înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență.
Creditorul are dreptul, în plus, la daune-interese pentru orice prejudiciu suplimentar pe care l-a suferit din cauza neexecutării obligației.
Așa cum am mai arătat, la obligațiile care au ca obiect o sumă de bani nu poate să fie vorba de daune compensatorii, adică de daune datorate pentru neexecutarea propriu-zisă a obligației (deși textul vorbește de neexecutare), ci numai de daune moratorii, adică daune datorate de debitor din cauză că nu și-a îndeplinit obligația la ternem, propter moram debitoris.
Din dispozițiile art. 1535 C. civ. rezultă câteva reguli special aplicabile obligațiilor care au drept obiect plata unei sume de bani, și anume:
Creditorul nu trebuie să facă dovada că prin întâziere la executare i s-a cauzat un prejudiciu;
Art. 1535 alin (1) C. civ. instituie prezumția că ori de câte ori un creditor a fost lipsit de folosința banilor, el a suferit un prejudiciu constând în cuantumul dobânzii legale datorate pe perioada de întârziere. S-a decis în practica judiciară că daunele-interse pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligațiilor care au ca obiect sume de bani se cuvin fără a fi obligat creditorul să justifice vreo pagubă. Ca atare, debitorul nu are dreptul să probeze că prejudiciul încercat de creditor este inferior sumei care reprezintă dobânzile legale, deoarece dobânzile se cuvin independent de orice pagubă. Totodată nici creditorul nu are dreptul să pretindă o despăgubire mai mult decât dobânzile legale, dovedind că prejudiciul suferit este superior cuantumului acestor dobânzi.
Creditorul poate pretinde ca echivalent al prejudiciuluidecât dobânda stabilită de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege.
Astfel, dacă nu există o clauză contrară referitoare la cuantumul despăgubirilor, creditorul nu va putea cere decât despăgubiri în cuantumul stabilit de lege, adică dobânda legală. Altfel spus, dacă părțile nu au stipulat nici o dobândă, aceata va continua să opereze și după expirarea termenului, fără să fie nevoie de o cerere de chemare în judecată și chiar dacă nu s-a prevazut în act că se va plăti dobânda și după expirarea termenului până la achitarea integrală, întrucât un împrumut cu dobândă stipulată nu se poate transforma într-un împrumut gratuit după expirarea termenului.
Daunele-interese moratorii sunt datorate, de regulă, din ziua scadenței obligației de plată [art. 1535 alin. (1) C. civ.];
Plata anticipată a dobânzii remuneratorii se poate efectua în cel mult 6 luni, dobânda astfel încasată nefiind supusă restituirii, indifferent de variațiile ulterioare. (art.7 din O.G. nr.13/2011).
În anul 2011a intrat în vigoare un nou act normativ care reglmentează dobânda legală, respectiv O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, act normativ care, prin art. 11 a abrogat expressis vorbis O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești.
În esență, noul act normativ a preluat, cu modificări, prevederile actului normativ abrogat, întroducându-se în principal două concepte noi care clasifică dobânda în două categorii principale: remuneratorii și penalizatoare.
Astfel, dobânda remuneratorie este cea datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, în timp ce dobânda penalizatoare este cea datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndplinirea obligației respective la scadență.
Un ascpect inedit pe care legiuitorul îl reglemntează prin noul act normativ îl reprezintă definiția dobânzii care poate avea ca obiect nu numai sume de bani, ci și alte prestații la care debitorul de obligă în contraprestație pentru folosința capitalului. În acest sens, art. 1 alin (5) din actul normativ analizat prevede că „prin dobândă se înțelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci și alte prestații, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept al folosinței capitalului”.
Ca și în vechea reglementare, O.G. nr. 13/2011 dă expresie principiului libertății de voință în materie contractuală, conferind părților posibilitatea stabilirii nivelului dobânzilor, fie renumeratorii, fie penalizatoare, desigur cu anumite plafonări, și în măsura în care o dispoziție legală cu caracter special nu dispune un astfel de plafon al dobânzii. Așadar art. 2din O.G. nr. 13/2011 prevede că în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda leghală aferentă fiecăreia dintre acestea.
În cooonformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) ți (2) din O.G. nr. 13/2011, rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărârea a Consiliului de administrație a Băncii Naționale a României. Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.
Noul act normativ este în concordanță și cu prevederile actualului Cod civil, în sensul că reglementează nivelul dobânzii legale și plafonul dobânzii convenționale în funcție de calitatea participanților la raportul juridic civil.
Astfel, în ceea ce privește nivelul dobânzii legale aplicabile neprofesioniștilor, art. 3 alin (3) din O.G. nr. 13/2011 statuează că în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, rata legală se stabilește privind prevederile art. 3 alin (1) și (2), diminuat cu 20%.
În ceea ce privește nivelul dobânzii convenționaleaplicabile profesioniștilor, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 prevede că în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea 287/2009 privind Codul civil, republicată, dobânda nu poate depăși dobânda legalăcu mai mult de 50% pe an, iar conform art. 5 alin (2) orice clauză prin care se încalcă nivelul dobânzii legale menționate este nulă de drept, iar creditorul este decăzut din dreptul de a mai pretinde dobândă legală.
În fine, potrivit art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor și numai pentru dobânzi datorate de ce puțin un an.
Evaluarea daunelor-interese moratorii în cazul obligațiilor de a face și a altor obligații decât cele pecuniare.
Potrivit art. 1536 C. civ., în cazul altor obligații decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune intereseegale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației. Există și două excepții de la această regulă, și anume: a) cazul în care s-a stipulat o clauză penală și b) atunci când creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligației.
3. Evaluarea convențională a daunelor/interese
Stabilirea întinderii despăgubirilor poate avea loc și prin acordul de voință al creditorului și debitorului, intervenit înainte de producerea prejudiciului. Acestă înțelegere se numește clauză penală și este reglementată prin art. 1538 – 1543 C. civ. Alături de clauza penală, tot cu titlu de evaluare convențională a daunelor-interese, legiuitorul reglementează și arvuna.
Ca și reglementare, clauza penală este reglementată în cadrul secțiunii dedicată executării prin echivalent a obligațiilor, prin manieră detaliată, care cuprinde șase articole vaste (art. 1538 – 1543 C. civ.). Indirect, chestiunea clauzei penaleeste atinsă și de art. 1535 și 1536 care spun ambele și de o stabilire convențională a daunelor-interese, chestiune care repreintă tocmai clauza penală.
În înțelesul tradițional al acestei noțiuni, clauza penală reprezintă o stipulație contractuală prin care părțile evaluează anticipat daunele-interese contractuale. Dându-i o nouă expresie legiuitorul prevede „ clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale.” [art. 1538 alin (1) C. civ.]. Din definiția legală se desprinde clar că evaluarea anticipată nu trebuie să privească neapărat o prestație pecuniară (plata unei sume de bani). Din potrivă, poate fi vorba de obligația de a da (un alt bun cert decât cel datorat, o cantitate de bunuri de gen altele decât banii) sau de o bligația de a face ceva (exewcutarea unui anumit serviciu cu titlu echivalent). În sfârșit, tot o clauză penală este și stipulația contractuală prin care se prevede dreptul creditorului ca în cazul neexecutării să fie îndreptătțit să rețină sumele încasate până în acel moment [art. 1538 alin (5) C. civ.].
Stipularea clauzei prezintă o mare utilitate practică deoarece se evită dificultățile de evaluare judiciară a daunelor-interese, creditorul nefiind obligat să dovedească existența și întinderea prejudiciului. Pentru a obține plata sumei stabilită în clauza penală, este suficient ca creditorul să probeze faptul neexecutării, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației. Deasemenea clauza penală are un puternic scop cominatoriu, fiind un mijloc de presiune asupra debitorului care, știind că este amenințat cu plaqta unei sume forfetare ridicate, va face tot posibillul să execute întocmai prestațiile datorate.
Clauza penală prezintă și unele inconveniente. Astfel, debitorul poate fi constrâns din motive economice să accepte stabilirea unei sume foarte ridicate în clauza penală, ceea ce duce, uneori, la situații inechitabile, cu efecte lezionarepentru el. Tot astfel, în cazul în care suma stabilită prin clauza penală este prea mică, se oferă debitorului un mijloc sau un motiv de a se sustrage deliberat de la executarea obligației. Aceasta mai ales atunci când clauza penală este inferioară beneficiului pe care debitorul îl obține prin neexecutarea contractului.
Clauza penală are un caracter accesoriu, ceea ce determină independența convenției în care ea a fost stipulată de eventuala nevalabilitate a clauzai penale și totodată dependența clauzei penale de valabilitatea convenției principale. Astfel, art. 1540 alin (1) C. civ. prevede că nulitatea clauzei penale nu atrage nulitatea obligației principale însă nulitatea obligației principale o atrage și pe aceea a clauzei penale. De aceea, toate clauzele de stingere ale obligației principale (de exemplu, plata, compensația, confuziunea , dar și neexecutarea fortuită) vor duce și la stingerea efectelor clauzei penale.
Prin excepție, stingerea obligațiilor prin rezoluțiune sau reziliere, nu va duce la stingerea efectelor clauzei penale prevazută pentru neexecutare.
Legiuitorul a stabilit un drept de opțiune pentru creditor, astfel creditorul are dreptul în virtutea art. 1514 C. civ, de a alege între mai multe remedii pentru neexecutare, și art. 1538 alin (2) C. civ. prevede dreptul creditorului de a opta în cazul neexecutării, între execuraea silită în natură a obligației principale și cea a executării clauzei penale.
Acest drept de opțiune nu există decât dacă neexecutarea este culpabilă din partea debitorului, revenindu-se astefl la condițiile de bază ale răspunderii contractuale. Această condiție se deduce din art. 1540 alin. (2) C. civ. Care prevede că penalitatea nu poate fi cerută când executarea obligației a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului.
Ca și în cazul opțiunii pentru remedii, alegerea nu este recunoscută decât creditorului, debitorul neavând acest drept, conform art. 1538 alin. (3) C. civ. Care subliniază astfel că stipularea unei clauze penale nu are ca efect transformarea obligației principale în obligație alternativă.
Clauza penală devine exigibilă când sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale a debitorului. Prestația stabilită în clauza penală poate fi prevazută pentru neexecutarea propriu-zisă sau pentru neexecutarea corespunzătoare, în atare situație se pune problema cu care tip daune-interese sau remedii se poate cumula clauza penală (chestiunea cumului), iar pe de altă parte, prestația stabilită în clauza penală este fixă și se pune întrebarea dacă poate sau nu să fie modificată de instanța de judecată (chestiunea mutabilității).
Chestiunea cumulului este abordată de art. 1539 C. civ. Care prevede următoarele soluții:
atunci cînd clauza a fost prevăzută pentru neexecutarea obligațiilor, nu poate fi cumulată cu executarea lor în natură și nici cu eventuale daune-interese compensatorii;
atunci când clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutarea necorespunaătoare, adică încălcându-se regulile referitoare la locul și timpul executării obligației, clauza penală se poate cumula cu remediul executării silite în natură;
dacă clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutare, ea nu poate fi cumulată cu daune-interese compensatorii dar poate fi cumulată cu cele moratorii dacă există și întârziere în executarea obligației. Când clauza penală a fost prevăzută pentru executare necorespunătoare (condișia de timp și loc), ea se poate cumula cu daune-interese compensatorii. În sfârșit, clauza penală se cumulează cu executarea parțială în natură dacă ea a fost stabilită pentru neexecutare, precum și atunci când a fost stipulată în vederea evaluării anticipate a daunelor-interese moratorii.
Chestiunea mutabilității este analizată de art. 1541 C. civ. care prevede astfel:
în principiu, instanța nu poate modifica în nici un fel cuantumul clauzei penale [art. 1541 alin. (1) C. civ.];
prin excepție, clauza penală poate fi modificată de către instanța de judecată în două ipoteze:
micșorarea este admisibilă în cazul în care obligația principală a fost executată parțial și aceată executare a profitat creditorului [art. 1541 alin. (2) lit. a) C. civ.]. În ipoteza neexecutării totale, devreme ce a fost stabilită prin înțelegerea valabilă a părților contractante, chiar dacă este mult superioară prejudiciului, instanțele de judecată nu sunt competente să o modifice. Cu alte cuvinte, clauza penală are forța obligatorie între părțile contractante și se impune a fi respectată întocmai și de instanța de judecată.
micșorarea este admisibilă și în cazul în care penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea cintractului [art. 1541 alin. (2) lit. b) C. civ.]. Această excepție ridică problema clauzei penale abuzive care fusese anunțată și de jurisprudența anterioară intrării în vigoare a actualului Cod civil. Același text de lege prevede că orice stipulație contrară se consideră nescrisă.
Ca elemente de noutate chiar față de doctrina autohtonă anterioară actualului Cod civil, legiuitorul aduce în discuție două cazuri speciale de funcționare a clauzei penale: cazul în care obligația principală este indivizibilă (art. 1542 C. civ.) și cel comun, de fapt, în care obligația principală este divizibilă (art. 1542 C. civ.).
În cazul oblligației principale indivizibile dar nesolitare, dacă neexecutarea rezultă din fapta unuia dintre debitori, creditorul are dreptul ori să pretindă întreaga penalitate de la cel vinovat de neexecutare, ori să solicite o plată parțială a penalității de la fiecare debitor indivizibil, însă numai pentru partea acestuia. În acest ultim caz, codebitorul care a plătit păstrează dreptul de regres față de cel „care a provocat neexecutarea”.
Dacă obligația principală este divizibilă, atunci și penalitatea este divizibilă și va fi suportată numai de către codebitorul vinovat de neexecutare și numai pentru partea de care acesta este ținut. Legiuitorul nu prevede ce se întâmplă în situația în care penalitatea însăși constă într-o prestație indivizibilă. Este de presupus că într-o asemenea situație, penalitatea poate fi cerută de la debitorul culpabil în întregimea sa, rămânându-i acestuia un drept de regres față de ceilalți debitori.
În sfârșit, prin excepție, regula divizibilității clauzei penale în cazul obligației principale divizibile, nu se aplică atunci când funcția clauzei penale a fost tocmai aceea de a împiedica o plată parțială, iar unul dintre debitori a împiedicat executarea obligației în totalitate. În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută de la debitorul culpabil. De la ceilalți debitori se poate cere numai o plată parțială a penalității.
3.1. Clauza penală
CAPITOLUL VI
Aspecte de practică judiciară privind răspunderea contractuală civilă
În acest ultim capitol, prezentăm câteva spețe din practica juridică națională:
„TRIBUNALUL NEAMT
Data: 29-04-2013
DOSAR NR. 2053/291/2012 Pretentii ROMANIA
TRIBUNALUL NEAMT
SECTIA A II-A CIVILA SI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV
DECIZIA CIVILA NR. 113/RCOM
SEDINTA PUBLICA DIN DATA DE 29.04.2013
Pe rol se afla judecarea recursului formulat de recurenta-reclamanta SOCIETATEA A.R. X BUCURESTI, cu sediul in municipiul Bucuresti, *****, impotriva sentintei civile nr. 2902 din data de 12.10.2012 pronuntata de Judecatoria Roman.
La apelul nominal, facut in sedinta publica a raspuns intimatul-parat NE, reprezentat prin aparator, av. VF, cu imputernicirea avocatiala nr. 196136/2012, lipsa fiind recurenta-reclamanta Societatea A.R. X.
S-a facut referatul cauzei de catre grefierul de sedinta, care invedereaza instantei urmatoarele:
obiectul cauzei este "pretentii",
procedura de citare este legal indeplinita,
cauza se afla la primul termen de judecata,
la dosar a fost depus la data de 29.04.2013, prin compartimentul arhiva, de catre recurenta dovada achitarii taxei judiciare de timbru in cuantum de 176 lei, respectiv OP nr. 11377/23.04.2013 si timbru judiciar in valoare de 3 lei.
Nemaifiind alte cereri de formulat, exceptii de invocat si probe de administrat instanta acorda cuvantul partii prezente in combaterea recursului.
Aparatorul intimatului-parat solicita respingerea recursului si obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata reprezentate de onorariu avocat, avand in vedere urmatoarele: partea pe care o reprezinta a incheiat o polita de asigurare pentru care a remis in aceeasi zi banii inspectorului de asigurari care coordona activitatea sa, asa cum rezulta si din borderoul aflat la fila 50 dosar fond, iar contractul incheiat contine clauze abuzive despre care nu avea cunostinta.
TRIBUNALUL,
Asupra recursului civil de fata, constata:
Prin s.c. nr. 2902 din 12.10.2012, Judecatoria Roman a respins, ca neintemeiata, actiunea civila in raspundere contractuala formulata de reclamanta Societatea de Asigurare-Reasigurare ASTRA S.A., prin Sucursala Bacau, reprezentata legal prin director sucursala M.F., impotriva paratului N.E. si in temeiul art. 274 Cod proc. civila a obligat reclamanta sa plateasca paratului suma de 800 RON, reprezentand cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de fond, examinand lucrarile dosarului a retinut ca paratul a activat ca agent de asigurare in cadrul reclamantei, negociind si incheind contracte de asigurare in numele si in contul asiguratorului. Reclamanta pretinde ca aceasta calitate ar fi fost dobandita in temeiul Contractului de agent pentru intermedierea asigurarilor prin agenti de asigurare nr. BC 1055 din 7 iunie 2009. De observat, insa, ca exemplarul de contract invocat de reclamanta si depus la dosarul cauzei (filele 42-47) nu poarta semnatura paratului, nici in partea finala si nici pe vreuna din paginile sale. De aceea, instanta a apreciat ca prevederile sale nu pot fi opuse paratului, mai ales in conditiile in care nu rezulta ca acestea ar fi fost liber negociate si asumate.
La data de 10 august 2010, in calitate de agent de asigurare, paratul a emis catre asiguratul I.D., domiciliat in mun. Bacau, *********, ap. 15 pentru autoturismul marca VW Passat cu nr. de inmatriculare BC 53 LUR polita de asigurare de rasundere civila auto RCA seria RO/02/XI/SP nr. 00457902 (fila 8), valabila in intervalul 11 august 2010 – 10 februarie 2011, in baza careia a incasat o prima de asigurare in valaore de 258,32 RON (conform chitantei nr. 7835237 din 10 august 2010). Paratul a remis aceasta suma, impreuna cu contravaloarea altor 2 polite de asigurare emise in aceeasi zi, inspectorului de asigurari C.C.I. din cadrul Sucursalei Bacau, care asigura coordonarea activitatii sale. Predarea acestor sume s-a facut tot la data de 10 august 2010 (conform borderoului nr. 007870543 – fila 50). Ulterior, la data de 16 august 2010 C.C.I. a depus sumele de bani la unitatea bancara, in contul reclamantei (fila 50).
La data de 12 august 2010, in perioada de activitate a politei RCA seria RO/02/XI/SP nr. 004579072 din 10 august 2010, asiguratul I.D. a provocat un accident rutier pe raza mun. Bacau, avariind autoturismul VW Polo cu nr. de inmatriculare BC 26 NON proprietatea numtei B.O.I., domiciliata in mun. Bacau, ************. Aceasta a avizat dauna catre Sucursala Bacau a reclamantei, care a deschis dosarul de dauna nr. BC1010DA001756. La data de 16 noiembrie 2010 reclamanta a finalizat dosarul de dauna, achitand pagubitei despagubiri in valoare de 4.244,29 RON.
Reclamanta solicita obligarea paratului la plata sumei achitate cu titlul de despagubiri, invocand prevederile contractului de agent sus-mentionat.
Actiunea reclamantei este, insa, neintemeiata, pentru considerentele ce succed:
In primul rand, este de retinut ca paratului nu-i poate fi opus contractul de agent pentru intermedierea asigurarilor prin agenti de asigurare nr. BC 1055 din 7 iunie 2009. Paratul nu a semnat acest contract si nici nu exista dovada neechivoca ca si-ar fi asumat clauzele sale.
In afara de acest aspect, instanta considera ca dispozitiile art. 8.3 din contract, potrivit carora despagubirile achitate de asigurator pentru orice eveniment asigurat aparut intre data de intrare in vigoare a contractului de asigurare si data depunerii primei si a documentelor aferente contractului de asigurare neavizat vor fi suportate integral de agentul de asigurare, reprezinta o clauza abuziva, intrucat creeaza, in detrimentul agentului de asigurari si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. Obligatia agentului de a suporta plata despagubirilor pentru orice eveniment asigurat aparut intre data de intrare in vigoare a contractului de asigurare si data depunerii primei si a documentelor aferente contractului de asigurare neavizat este irationala, lipsita de fundament logico-juridic si nu are ca temei cauzarea unui prejudiciu asiguratorului. Orice raspundere civila trebuie sa se intemeieze pe premisa unui prejudiciu or, in speta, asiguratorul nu a fost prejudiciat prin nedepunerea primei de asigurare in termen de 3 zile de la incheierea politei de asigurare. Mai mult, din cele mai sus retinute rezulta cu claritate ca in cursul aceleiasi zile in care a emis polita de asigurare, paratul a remis prima de asigurare inspectorului de asigurari C.C.I., urmand ca acesta sa efectueze depunerea in contul bancar, conform uzantelor interne. Nu se poate, asadar, retine savarsirea cu vinovatie (nici macar culpa levis) de catre parat a unei fapte prejudiciabile in dauna reclamantei.
Fiind cazuta in pretentii, reclamanta a fost indatorata la plata cheltuielilor de judecata de catre parat, potrivit art. 274 Cod proc. civila.
Impotriva hotararii astfel pronuntate a declarat recurs Societatea de Asigurare-Reasigurare X.
In motivare, recurenta arata ca la data de 07.06.2009 intimatul N.E. a incheiat cu S.C. X contractul de agent pentru intermedierea asigurarilor si ca la data de 10.08.2010 a incheiat in aceasta calitate polita de raspundere civila pentru care a incasat de la asigurat prima de asigurare in cuantum de 258,320 lei. Predarea primei de asigurare a fost efectuata dupa producerea evenimentului asigurat. Agentul de asigurari nu si-a indeplinit obligatia de a depune prima de asigurare in termenul de 3 zile de la data incasarii. Se sustine ca intimatul parat nu a negat incheierea contractului de mandat cu recurenta. Se sustine ca intimatul a recunoscut incasarea primei de asigurare fara a face dovada depunerii acesteia in termen, in contul societatii de asigurare.
Prin aparator, in fata instantei de recurs, intimatul a cerut respingerea recursului declarat si obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata.
Recursul este nefondat.
In sensul mai sus-aratat, instanta de recurs retine ca recurenta nu propune probe care sa infirme sustinerea instantei de fond, conform careia exemplarul de contract invocat de reclamanta si depus la dosarul cauzei (filele 42-47) nu poarta semnatura paratului, nici in partea finala si nici pe vreuna din paginile sale. De aceea, instanta de recurs constata ca prevederile contractului nu pot fi opuse intimatului. In lipsa unor obligatii contractuale asumate prin act scris, instanta constata ca intimatul nu poate fi obligat la plata sumei pretinse de recurenta.
Avand calitatea de parte cazuta in pretentii, recurenta, in temeiul art. 274 C.pr.civ., urmeaza a fi obligata la plata cheltuielilor de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamanta SOCIETATEA A.R. X, cu sediul in municipiul Bucuresti, ********* impotriva sentintei civile nr. 2909 din data de 12.10.2012 pronuntata de Judecatoria Roman ca nefondat.
Obliga recurenta Societatea A.R. X sa plateasca intimatului N.E. suma de 700 lei reprezentand cheltuieli de judecata.
Irevocabila.
Pronuntata in sedinta ublica astazi, 29.04.2013.
Sursa materialului:
Avocat Vlad Fesan
Baroul Bacau”.
2.
„ Prin adresa inregistrata pe rolul acestei instante la 06.12.2011, Tribunalul Bucuresti-Sectia a VI-a Comerciala a inaintat spre competenta solutionare cererea de apel formulata de apelantul parat M T, impotriva sentintei comerciale nr. 7874/13.07.2010 pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a VI-a Comerciala, in dosarul nr. 36250/3/2009, in contradictoriu cu intimata reclamanta SC B SA.
Prin sentinta sus- mentionata instanta de fond a admis cererea formulata de reclamanta SC B SA, in contradictoriu cu paratul M T. A fost obligat paratul sa plateasca reclamantei suma de 820.000 lei reprezentand despagubiri, cu dobanda legala aferenta calculata de la data de 04.06.2007 pana la data achitarii efective a debitului si la 17.146 lei cheltuieli de judecata .
Pentru a pronunta aceasta sentinta instanta de fond a retinut urmatoarele:
In perioada 01.06.2006- 30.09.2008 paratul M T a indeplinit functia de director general si membru in Consiliul de Administratie al societatii reclamante SC B SA in baza contractului de administrare nr.11/ 30.04.2007, fiind remunerat in conditiile art.4 din contract cu o remuneratie lunara de 26.800 lei.
Conform art.12 din contractul de administrare "raspunderea administratorului este angajata, in cazul nerespectarii prevederilor legale, ale Actului Constitutiv, ale prezentului contract si a hotararilor adoptate de AGA; Administratorul raspunde civil pentru daunele produse societatii prin orice act al sau contrar intereselor acesteia, prin acte de gestiune imprudenta, prin utilizarea abuziva si neglijenta a fondurilor societatii, daca acestea nu constituie infractiuni".
Prin Hotararea Adunarii Generale Ordinare a Actionarilor SC B SA nr. 3/ 15.04.2009 s-a decis introducerea unei actiuni in raspundere impotriva paratului pentru prejudiciile cauzate societatii in exercitarea mandatului de director general.
Tribunalul a retinut ca la data de 04.06.2007 paratul a dispus achitarea sumei de 820.000 lei catre societatea SC M SRL cu titlu de avans", desi intre cele doua societati nu exista un raport juridic care sa justifice plata acestei sume.
Se apreciaza ca fapta paratului reprezinta o incalcare a obligatiilor asumate prin contractul de administrare asa cum au fost stabilite acestea prin conventia partilor, statutul societatii si prin dispozitiile legale aplicabile.
Avand in vedere caracterul remunerat al mandatului comercial dupa ale carui reguli activeaza administratorul unei societati conform art. 72 din Legea nr. 31/1990 rep, culpa administratorului se analizeaza dupa tipul abstract (culpa levis in abstracto).
In acest sens, prin art. 144 ind.1 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 rep. se stipuleaza ca membrii consiliului de administratie isi vor exercita mandatul cu prudenta si diligenta unui bun administrator.
Prin urmare, ne aflam in fata unei culpe prezumate, de aici rezultand obligatia administratorului de a rasturna prezumtia de culpa, sarcina probei apartinandu-i.
Constatam insa ca paratul nu a adus in sprijinul apararilor formulate prin intampinare nici un mijloc de proba, renuntand expres la administrarea probei cu expertiza contabila care ii fusese incuviintata.
Desi a sustinut ca suma de 820.000 lei a fost platita catre M in temeiul unui " management agrement " ca avans pentru achizitionarea unor materiale de constructii la preturi promotionale, paratul nu a putut explica de ce nu au fost efectiv livrate aceste materiale, de ce nu au fost intocmite facturi fiscale pentru aceasta tranzactie si, in special, de ce nu a asteptat emiterea vreunei facturi inainte de a face plata .
In concluzie, tribunalul a apreciat ca in speta sunt indeplinite conditiile raspunderii contractuale, respectiv: o fapta ilicita reprezentand o incalcare a obligatiilor contractuale, un prejudiciu cert constand in suma care a iesit fara justificare legala ori contractuala din patrimoniul reclamantei, la care se adauga lipsa de folosinta a sumei pana la data recuperarii efective ( art. 1088 Cod civil ), legatura de cauzalitate dintre fapta comisa si prejudiciu, vinovatia paratului.
Potrivit dispozitiilor art. 1539 Cod civil "mandatarul este indatorat a executa mandatul atat timp cat este insarcinat si este raspunzator de daune-interese ce ar putea deriva din cauza neindeplinirii lui".
Impotriva acestei sentinte a declarat apel, apelantul parat M T apreciind solutia instantei de fond ca fiind nelegala si netemeinica pentru urmatoarele motive:
Conform dispozitiilor art.72 din Legea nr 31/1990 "obligatiile si raspunderea administratorilor sunt reglementate dispozitiile referitoare la mandat si de cele special prevazute de lege" adica, administratorii raspund fata de societate pentru nerespectarea obligatiilor care le reveneau in baza mandatului incredintat.
Deci, administratorul trebuie sa asigure o buna gestiune, care sa duca la realizarea obiectului societatii.
Ori, actionand in virtutea indeplinirii atributiilor, este evident ca nu este vorba de o fapta ilicita, ci apelantul avand in vedere pretul promotional oferit, a actionat conform contractului de administrare care prevede ca "administratorul este obligat sa-si foloseasca intreaga capacitate de munca in interesui societatii" (art.8).
Raspunderea administratorului fata de societate pentru prejudiciile suferite se angajeaza in conditiile dreptului comun al raspunderii civile, ceea ce inseamna ca pentru a se putea angaja raspunderea administratorului trebuie indeplinite conditiile cerute de lege pentru raspunderea civila contractuala.
Fapta ilicita:
Suma a fost transferata catre S.C. M SRL cu titlu de avans materiale avand in vedere ca in acea perioada oferea un pret promotional la materialele de constructii.
Prejudiciul:
Transferul sumei de 820.000 lei nu a fost efectuat in dauna intereselor societatii reclamante, apelantul nu a incalcat dispozitiile si Iimitele impuse prin contractul de administrare si in baza competentelor delegate conform Actului Constitutiv.
Suma achitata cu titlu de avans, poate fi interpretata ca fiind un antecontract de vanzare-cumparare materiale de constructii, iar incheierea unui astfel de antecontract nu este supusa niciunei conditii special de forma, avand caracter consensual, iar forma scrisa nu constituie o conditie ad validitatem .
Avand in vedere ca, in activitatea comerciala este necesara o mai mare libertate de actiune a mandatarului, depasirea imputernicirii este considerata permisa, daca este in interesul mandantului. Asa cum a statuat si practica in materie "facultatea data mandatarului de a face o tranzactie implica si pe aceea de a face un compromis.
Legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu:
Suma de 820.000 lei a fost transferata ca urmare a pretului prootional practicat de catre S.C. M SRL la acea data, si deci fapta nu poate fi considerata ca ar indeplinii conditii ilicitului, iar pentru a se antrena raspunderea administratorului instanta trebuie sa constate ca prejudiciul suferit de societate este cauzat de o fapta ilicita.
Vinovatia:
Fapta ilicita (frauda) poate fi considerata, in principiu, orice actiune sau inactiune intentionala savarsita de administrator, deci este vorba de un delict intentionat savarsit, autorul urmarind sau acceptand un profit din aceasta fapta .
Intimata-reclamanta nu a dovedit vinovatia apelantului in savarsirea "faptei ilicite", aceasta sustinand ca nu a executat sau a executat necorespunzator anumite obligatii contractuale fara sa arate in concret care sunt acestea.
Este adevarat ca din analiza dispozitiilor legale, doctrina a concluzionat ca vina administratorului se prezuma automat ori de cate ori se constata o neexecutare, executare cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiilor din partea administratorului, insa asupra acestei probleme se impun anumite distinctii, in acest sens instantele trebuind sa examineze natura juridica a obligatiilor administratorului:
1. obligatii de rezultat (obligatiile expres prevazute de Legea nr. 31/1990 in sarcina administratorului), in cazul neindeplinirii sau indeplinirii necorespunzatoare a acestora de catre administrator, culpa este prezumata si se va antrena raspunderea acestuia;
2.obligatiile e de mijloace (obligatii care tin de gestionarea socitatii, de luarea celor mai bune decizii pentru realizarea scopului societatii) prin care administratorul se obliga sa depuna toate diligentele sale pentru realizarea scopului societatii. In situatia neindeplinirii acestui tip de obligatii, vinovatia trebuie dovedita; iar instanta de fond trebuia, in aprecierea culpei in abstracto sa tina cont de elementele intimata concreto, de circumstantele in care se gasea administratorul, aceasta neputandu-se pronunta asupra oportunitatii unei decizii de afaceri, mai ales avand in vedere ca gestiunea unei societati presupune intotdeauna asumarea unor riscuri inerente desfasurarii activitatii comerciale.
Intimata reclamanta a depus intampinare prin care solicita respingerea apelului declarat (filele 22-28 dosar) cu cheltuieli de judecata .
Curtea analizand actele si lucrarile dosarului din perspectiva motivelor de apel invocate retine urmatoarea situatie de fapt .
Apelantul -parat M T in calitate de Director General al societatii reclamante SC B SA a emis la data de 04.06.2007 un ordin de plata in fax S.C. M SRL prin care a achitat acestei societati suma de 820.000 lei cu titlu de avans pentru materiale de constructii, apreciind ca a actionat in acest fel in interesul societatii reclamante, intrucat la acea data S.C. M SRL practica preturi promotionale, aceasta dispozitie de afaceri fiind oportuna, mai ales avand in vedere ca gestiunea unei societati presupune intotdeauna asemenea riscuri inerente desfasurarii activitatii comerciale .
Curtea apreciaza ca:
Este adevarat ca activitatea comerciala este supusa unor riscuri inerente insa tocmai de aceea revine organelor de conducere ale societatii, respectiv in acest caz directorului general, angajat printr-un contract de administrare, obligatia de administrare corecta a societatii, "folosindu-si intreaga capacitate de munca in interesul societatii" (articolul 8 din contractul de administrare nr.1din 30.04.2007).
Prevederile contractului de administrare, respectiv articolul 12 din contract care reglementeaza raspunderea administratorului pentru "daune produse societatii prin orice act contrar intereselor societatii, prin acte de gestiune imprudenta, prin utilizarea abuziva si neglijenta a fondurilor societatii" se completeaza cu dispozitiile articolului 72, articolului 152 si articolului 1441 din legea nr.31/1990, republicata.
Prin fapta sa, de a achita suma de 820.000lei cu titlu de avans catre o societate cu care nu a incheiat un contract de vanzare-cumparare pentru materialele de constructii, care avea deja obligatii de plata catre societatea reclamanta, apelantul -parat efectuat un act de gestiune imprudenta, dand dovada de neglijenta contrar intereselor societatii la care era angajat cu contract de administrare.
Data fiind calitatea sa de director general, angajat cu contract de administrare, de natura comerciala, raspunderea este cu atat mai mare cu cat in materie comerciala, administratorul raspunde pentru culpa cea mai mica.
Fiind un mandat remunerat, conform articolului 1540 culpa se apreciaza dupa tipul abstract – culpa levis in abstracto, al omului prudent si diligent ( bonus pater familias).
Cu privire la conditiile privind prejudiciul adus societatii si legatura de cauzalitate acestea sunt indeplinite si rezulta implicit in sensul ca prin fapta sa imprudenta, dand dovada de neglijenta si lipsa de diligenta, paratul a produs un prejudiciu societatii reclamante.
Sustine apelantul – parat ca suma achitata cu titlu de avans poate fi interpretata ca un antecontract de vanzare-cumparare, incheierea nefiind supusa nici unei conditii speciale de forma, insa aceasta sustinere nu este de natura a inlatura sau a micsora gravitatea faptei sale, ci tocmai demonstreaza lipsa sa de diligenta in administrarea societatii pe care trebuia sa o protejeze de riscurile curente desfasurarii activitatii comerciale (astfel cum sustine) tocmai prin incheierea unui contract .
In ceea ce priveste analiza facuta de apelantul parat privind natura juridica a obligatiilor administratorului (obligatii de rezultat si obligatii de mijloace) in aprecierea pe care trebuia sa o faca instanta asupra culpei sale (in abstracto) -tinand cont si de elementele in concreto, Curtea apreciaza urmatoarele:
In dreptul civil (spre deosebire de raspunderea penala) se adopta de regula, atat in practica judecatoreasca cat si in literatura de specialitate, drept criterii de apreciere al culpei – criteriul obiectiv – completat cu unele elemente subiective, ce tin de circumstantele concrete care decurg din locul, timpul si imprejurarile in care a fost savarsita fapta, de calitatile si pregatirea subiectului.
Criteriul obiectiv, abstract, semnifica faptul ca instanta va adopta tipul de referinta al omului normal, avizat prudent, adica un bonus pater familias.
In materie comerciala si in cazul unui mandat remunerat acest criteriu se aplica si cu mai mare rigurozitate.
Aplicarea acestui criteriu obiectiv se va face luandu-se in considerare si conditiile specifice in care actioneaza, in acest caz nivelul exigentelor fiind sporit intrucat este vorba de o persoana dotata cu pregatire profesionala de specialitate in domeniul afacerilor, in comparatie cu un neprofesionist, dupa cum se apreciaza si fel activitatii in cursul careia a intervenit fapta pagubitoare (activitate comerciala desfasurata de un profesionist).
In concluzie, Curtea constata indeplinite conditiile raspunderii contractuale – exista intre parti un contract de administrare (ca premisa a angajarii raspunderii), exista fapta ilicita care consta in incalcarea obligatiei contractuale (articolul 5, articolul 8 din contract) exista un prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciul si exista vina (vinovatia ) celui ce a savarsit fapta ilicita.
Fata de aceste imprejurari si fata de dispozitiile articolului 72, articolul 1441 din Legea nr.31/1990, fata de dispozitiile articolului 1539 Cod civil, articolul 1088 Cod civil , Curtea a respins apelul ca nefondat.”
3.
„ Dosar Nr. 7604 (05.06.2009)
PRETENTII INTEMEIATE PE RASPUNDEREA CIVILA CONTRACTUALA – SOLUTIE DE RESPINGERE CA NEINTEMEIATE
Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instante la data de 05.11.2008, reclamanta P G a chemat-o în judecata pe pârâta S I, reprezentanta a S.C. P A S.R.L., pentru a fi obligata la plata urmatoarelor sume : 4.300 lei avans încasat, 6.796 lei penalitati de întârziere, 1.900 euro – respectiv 6.840 lei diferenta de cost a serviciilor de proiectare, 14.598 lei despagubiri pentru nerealizarea obiectului contractului. S-au solicitat cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii se arata ca în luna martie 2008 reclamanta a solicitat pârâtei S I efectuarea unui proiect complet de autorizare si constructie a unui imobil, inclusiv obtinerea avizelor necesare. La 11.04.2008 a avut loc o prima întâlnire, când s-au stabilit datele, conditiile si termenele de realizare a fazelor proiectului, urmând sa se semneze apoi si contractul. A fost achitat un avans de 1.500 lei, potrivit sustinerilor reclamantei.
La data de 04.06.2008 reclamanta arata ca s-a semnat contractul, fiind prelungit termenul pentru predarea lucrarii pâna la 15.07.2008. La semnarea contractului s-a mai achitat un avans de 2.800 lei, fiind emisa chitanta pentru suma primita în total, de 4.300 lei. Reclamanta a aratat ca la 10.06.2008 i-a trimis pârâtei certificatul de urbanism, iar pe 18.06.2008 i-a trimis extrasul de carte funciara. Dupa mai multe insistente, la 04.07.2008 partile s-au întâlnit pentru a i se preda pârâtei pe baza unui proces-verbal avizele obtinute de reclamanta. La acel moment, sustine reclamanta, pârâta a recunoscut ca nu a efectuat vreun demers pentru a obtine documentatia necesara, astfel încât, intervenind discutii, pârâta a refuzat sa mai semneze procesul-verbal.
La 22.07.2008 reclamanta a emis notificare catre pârâta, solicitând restituirea avansului si penalitati de întârziere. O a doua notificare a fost trimisa la 24.10.2008. Reclamanta a aratat în continuare ca a trebuit sa apeleze la serviciile unui alt arhitect, platind un tarif mai mare decât cel convenit cu pârâta, diferenta de 1.900 de euro revenind, potrivit reclamantei, în sarcina pârâtei. Noul arhitect a realizat lucrarea în termenul stabilit.
Reclamanta a înteles sa se prevaleze de art. 11 din contract, precum si de art. 12 care prevede modul de calcul al penalitatilor. Acestea au fost evaluate de reclamanta la suma de 6.796,34 lei, la care se adauga si cei 1.900 euro diferenta de pret platita celuilalt proiectant, precum si 14.598 lei paguba suferita de reclamanta raportat la indicele de inflatie în materie de materiale de constructii.
În drept a fost invocat art. 112 C.proc.civ.
Au fost anexate în fotocopie urmatoarele înscrisuri : contract de proiectare nr. 10 din 08.05.2008 (data modificata în 04.06.2008) cu anexa, chitanta din 08.05.2008 privind avansul de 4.300 lei, proces-verbal din 04.07.2008, contract de proiectare nr. 24/12.08.2008 cu mentiunea pe verso (fila 16) a achitarii avansului de 1000 euro, cerere pentru emiterea autorizatiei de construire înregistrata cu nr. 38257/07.10.2008, cu anexa, notificari din 22.07.2008 si 24.10.2008.
S.C. P A S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a aratat ca între aceasta societate si reclamanta P G a fost semnat contractul de proiectare nr. 10/04.06.2008, pentru proiectarea imobilului cu destinatie de locuinta compus din demisol, parter, 1 etaj si mansarda. Pretul prevazut în contract a fost de 3000 euro. Dupa câteva zile, se sustine în întâmpinare, reclamanta a predat certificatul de urbanism nr. 984-S/06.06.2008 care prevedea construirea a doua corpuri de cladire parter si 2 etaje, adica altceva decât se prevazuse în contract. Pornind de la acest aspect, pârâta a încercat sa renegocieze contractul, având în vedere aceasta modificare, dar reclamanta a refuzat orice demers. Pe de alta parte, sustine pârâta, reclamanta si-a asumat prin contract obligatia de plata a unui avans de 30% din valoarea totala, plus înca 30% la începerea obtinerii avizelor necesare pentru autorizatia de construire, conform anexei 1 la contract. Cei 60% prevazuti ca avans reprezinta 2142 euro, adica aproximativ 7.500 lei, dar reclamanta recunoaste ca nu a achitat decât 4.300 lei, suma insuficienta demararii proiectului.
Cu toate acestea, a sustinut pârâta, societatea a procedat la derularea contractului, realizând la termen proiectul înregistrat cu nr. 11591/30.06.2008, a transmis proiectul reclamantei pe e-mail la data de 02.07.2008, în termenul prevazut în contract si a predat reclamantei întregul proiect la 04.07.2008, dar reclamanta a refuzat sa semneze procesul-verbal de predare-primire. Pârâta considera ca si-a executat obligatiile, motiv pentru care a solicitat respingerea actiunii ca neîntemeiata.
Au fost anexate în fotocopie certificatul de urbanism nr. 984-S/06.06.2008 cu anexa, dovada de luare în evidenta a proiectului sub nr. 11591/30.06.2008, contractul de proiectare nr. 10/08.05.2008.
Prin notele scrise din 04.01.2009, reclamanta P G a subliniat ca întelege sa se judeca în contradictoriu atât cu S.C. P A S.R.L., cât si cu S I.
Cu privire la sustinerile formulate în cadrul întâmpinarii, reclamanta a facut urmatoarele precizari : aceasta nu a solicitat schita pentru doua constructii, asa încât si pentru reclamanta a fost o surpriza faptul ca schita a fost astfel întocmita ; cealalta constructie ar fi fost doar o optiune pentru viitor, asupra careia reclamanta era nehotarâta. De altfel, din acest motiv discutia cu pârâta S I nu a avut în vedere acest aspect. Cu privire la sumele de plata convenite prin contract, reclamanta sustine ca tot ce a platit a fost din proprie initiativa, pe încredere si pentru a impulsiona mersul proiectului. Pentru sumele pretinse trebuiau emise facturi, ceea ce nu s-a întâmplat. Reclamanta mai sustine ca predarea avizelor si a proiectului nu a avut loc, iar jumatate din avizele necesare ar fi fost obtinute de catre reclamanta, desi aceasta obligatie nu îi revenea. Reclamanta a adaugat ca un proiect realizat integral si însusit de beneficiar ar trebui avizat de un specialist extern, abia apoi obligatia putând fi considerata îndeplinita. Au fost anexate schite plan emise atât de pârâta S.C. P A S.R.L cât si de celalalt proiectant.
La 06.03.2009 pârâta S I a invocat exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, întrucât contractul a fost încheiat cu S.C. P A S.R.L reprezentat de aceasta, nu de pârâta persoana fizica.
Reclamanta, prin notele depuse la 09.03.2009, a cerut respingerea exceptiei, considerând ca reaua-credinta în desfasurarea contractului rezida în comportamentul pârâtei S I.
Exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a fost unita cu fondul, urmând ca instanta sa se pronunte cu prioritate asupra acesteia.
Au fost încuviintate proba cu înscrisuri si interogatoriul pârâtei S I pentru reclamanta, iar pentru pârâta S.C. P A S.R.L. proba cu înscrisuri.
În cadrul probei cu înscrisuri pârâta S.C. P A S.R.L. a mai depus la dosarul cauzei referatul de verificare de calitate nr. V51-100GP/28.06.2008, iar reclamanta a mai depus copie de pe contractul de vânzare cumparare autentificat cu nr. 860/05.05.2008 la BNP L.
Asupra exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive, instanta constata urmatoarele :
Pârâta S I a semnat contractul nr. 10/08.05.2008 (data rectificata ulterior în 04.06.2008) si chitanta de mâna pentru suma de 4.300 lei în calitate de reprezentant al S.C. P A S.R.L., fiind aplicata si stampila acestei societati pe ambele înscrisuri mentionate. Prin urmare, pentru instanta este evident ca pârâta a actionat în calitate de reprezentant al societatii, nu în nume propriu. În consecinta, aceasta nu este personal obligata fata de reclamanta, motiv pentru care instanta va admite exceptia lipsei calitatii procesuale pasive în ceea ce o priveste, urmând a examina raportul juridic dedus judecatii numai în raport cu reclamanta si cu pârâta S.C. P A S.R.L.
Asupra fondului cauzei, analizând actele de la dosarul cauzei, instanta retine urmatoarele :
La 04.06.2008 s-a încheiat contractul nr. 10 între reclamanta P G în calitate de beneficiar si S.C. P A S.R.L. în calitate de proiectant. Acesta fapt reiese din sustinerile ambelor parti, astfel ca data trecuta initial pe contract poate fi atribuita unei simple erori. Obiectul contractului îl constituia întocmirea de catre pârâta a proiectului de arhitectura, rezistenta si instalatii pentru imobilul constructie D+P++M în suprafata desfasurata de 350 mp, situat în Bucuresti, sector 5, str. … nr. 13-21. Erau incluse obtinerea PAC si DDE si a avizelor necesare. Termenul de predare a fost stipulat în final 15.07.2008. Valoarea lucrarii este estimata în contract la 3000 euro + TVA esalonate potrivit anexei 1, adica 30% avans la începerea lucrarilor de proiectare, 30% la începerea obtinerii avizelor necesare si 40 % la depunerea documentatiei integral la Primaria Sectorului 5.
Potrivit chitantei olografe din 08.05.2008 reclamanta a achitat 4.300 lei, reprezentând „contravaloarea începerii documentatiei pt autorizatia de construire si avizele necesare”. Reclamanta însasi recunoaste ca aceasta este suma platita în avans.
La data de 06.06.2008 s-a emis certificatul de urbanism pentru reclamanta, pe doua corpuri de cladire, potrivit schitei (filele 30-33). Este incert motivul pentru care aceasta autorizatie s-a emis pentru doua corpuri de cladire, dar este în egala masura irelevant pentru obiectul cererii, care se refera exclusiv la pretentii.
Nu exista la dosar nici un act din care sa rezulte ca partile sau una dintre ele au reziliat contractul în cauza. Faptul ca reclamanta a apelat la o alta firma de proiectare este o prezumtie de reziliere tacita, dar fiind neînsotita de o notificare în acest sens, este lipsit de semnificatie juridica. Aceasta deoarece prin lipsa unei astfel de notificari pârâta putea si chiar a continuat desfasurarea contractului, reclamanta fiind cea care a dat dovada de rea-credinta. Reclamanta trebuie sa înteleaga ca orice contract încheiat creeaza o realitate juridica concretizata în drepturi si obligatii pentru ambele parti. Daca vreuna dintre parti nu mai doreste continuarea raportului contractual, nu poate proceda direct la solicitarea sumelor de bani platite si, eventual, a daunelor suferite, de la celalalt contractant, ci trebuie sa rezilieze respectivul contract, pentru a putea apoi solicita repunerea în situatia anterioara, daca este cazul.
Graitoare în acest sens sunt dispozitiile art. 1020 si 1021 C.civ., care prevad urmatoarele : „Art. 1020 – Conditia rezolutorie este subînteleasa totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz cînd una din parti nu îndeplineste angajamentul sau. Art. 1021 – Într-acest caz, contractul nu este desfiintat de drept. Partea în privinta careia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau sa sileasca pe cealalta a executa conventia, cînd este posibil, sau sa-i ceara desfiintarea, cu daune-interese. Desfiintarea trebuie sa se ceara înaintea justitiei, care, dupa circumstante, poate acorda un termen partii actionate.”
Reclamanta P G s-a adresat instantei direct cu o actiune în pretentii, solicitând restituirea avansului achitat, precum si daunele provocate prin neexecutarea contractului. Faptul ca a emis o notificare la 22.07.2008 prin care solicita S.C. P A S.R.L. restituirea avansului nu valoreaza reziliere si nu întruneste conditiile prevazute de art. 1021 C.civ. aratate mai sus. Instanta fiind tinuta sa respecte principiul disponibilitatii, potrivit caruia trebuie sa se limiteze în analiza sa numai la cele cerute de reclamant, constata în cauza de fata ca nu se poate pronunta asupra restituirii unor sume de bani pretinse ca urmare a neexecutarii unui contract care nu a fost în mod manifest reziliat. Pentru acest considerent, va respinge ca neîntemeiata actiunea reclamantei.
Reclamanta cazuta în pretentii va fi obligata, în temeiul art. 274 C.proc.civ., la plata cheltuielilor de judecata cerute si dovedite de pârâta S.C. P A S.R.L. cu factura nr. 7861121/29.05.2009, în suma de 1.000 lei, reprezentând onorariu de avocat.”.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte de Practica Judiciara Privind Raspunderea Contractuala Civila (ID: 126426)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.