Aspecte de Drept Privat Comparat In Materia Divortului

Lucrare de Licență

Aspecte de drept privat comparat în materia divorțului

Abrevieri

alin. Alineat

art. Articol

C.civ Codul Civil

C.fam Codul familiei(abrogat de Legea nr.71/2011

C. pr. civ. Codul de procedură civilă

ed. Ediție

Ed. Editura

etc. ed caetera

H.G. Hotărârea Guvernului României

ICCJ Înalta Curte de Casație și Justiție

Jud. Judecătoria

lit. Litera

M.Of. Monitorul Oficial al României

nr. Numărul

op.cit opera citată

pg. pagina

par. paragraful

pct. punctul

urm. următoarele

Cuprins

Introducere

Capitolul I Disoluția familiei prin divorț

1.1 Divorțul. Generalități și noțiuni istorice

1.2 Cazurile și efectele divorțului în Vechiul Cod Civil și Noul Cod Civil

1.2.1 Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară

1.2.2 Divorțul din culpă

1.2.3 Divorțul pentru separare în fapt

1.2.4 Divorțul din cauza stării de sănătate al unui soț

1.3 Aspecte de procedură

Capitolul II Divorțul cu elemente de extraneitate.Normele de drept internațional privat

2.1 Istoricul apariției și evoluția dreptului internațional privat

2.2 Normele conflictuale în materia divorțului

2.2.1 Competența,recunoșterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială

2.2.2 Legea de punerea în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp (Regulamentul Roma III)

2.3Probleme generale ale dreptului internațional

2.3.1 Conflictul de legi

2.3.2 Calificarea și conflictul de calificări

2.3.3 Retrimiterea

2.4 Recunoșterea și executarea hotărârilor pronunțate într-un stat membru

Capitolul III Motivele de divorț în dreptul comparat

3.1 Motivele de divorț în dreptul Francez

3.2 Motivele de divorț în Canada

3.3 Analiză de caz privind legea aplicabilă acțiunii de divorț cu elemente de extraneitate

Concluzii

Propunere de lege ferenda

Bibliografie

Introducere

Reglementarea desfacerii căsătoriei prin divorț a suferit numeroase modificări,din moment ce realitățile vieții de familie o cereau,iar societatea părea pregătită să o accepte.

Viziunea socială și legală asupra divorțului s-a schimbat odată cu vremurile și a variat în diverse sisteme de drept,de la respingerea acestei instituții,până la încheierea divorțului pe cale electronică.

Am optat pentru această temă de licența,deoarece aceasta tratează o problemă de mare actualitate,procedura de divorț fiind simplificată tot mai mult, concretizându-se în mod deosebit prin posibilitatea de a divorța în afara instanțelor de judecată,iar în cazul în care există un raport juridic cu un element de extraneitate,alegerea legii care are calitatea de a reglementa acest conflict.

Capitolul I intitulat"Disoluția familiei prin divorț" cuprinde aspecte ale cazurilor și procedurilor de divorț în legislația actuală în comparație cu dispozițiile din vechile reglementări.

În societatea contemporană,divorțul a devenit un fenomen obișnuit,pe măsură ce rata divorțialității este în continuă creștere,acesta fiind acceptat ca o posibilă alegere,nu ca un eșec.Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil,probabilitatea soților de a divorța a fost extinsă,nu doar din punctul de vedere al motivelor,cât și din privința facilitării prcedurii,în comparație cu legislația anterioară.

Capitolul II privește raporturile juridice de drept internațional privat.Dreptul internațional privat reprezintă ramura de drept formată din normele juridice care stabilesc relațiile sociale cu un element de extraneitate.

Ultimul capitol conține analiza motivelor de divorț în Dreptul francez și canadian și aspecte de parte practică referitoare la hotărârile de divorț în dreptul internațional.

La finalul lucrării sunt exprimate concluziile definitorii acestei lucrări,dar și bibliografia utilizată în redactarea acesteia.

Capitolul I

Disoluția familiei prin divorț

1.1 Divorțul.Generalități și noțiuni istorice

Într-o societate modernă într-o continuă evoluție,dreptul la divorț este de o mare importanță socială,deorece prin divorț soții pun capăt căsătoriei lor.

Divorțul provine de la cuvântul francez "divorce" și reprezintă modalitatea de desfacere a căsătoriei,print-o hotărâre judecătorească,pe fundamentul unei cauze stabilite de lege.Odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de divorț se sting principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei,în mod deosebit efectele de natură personală.

Reglementările divorțului în Franța dar și în Quebec,au reprezentat principalele surse de inspirație pentru reglementarea din țara noastră,atât referitor la cazurile de divorț cât și a efectelor divorțului,fără a scăpa din vedere aspectele de procedură,astfel cum reies din Codul de procedură civilă.

Procedura de divorț a cunoscut o dezvoltare diferită,nu doar în plan legislativ,ci și în plan religios.Ca urmare a unei mari deschideri în legiferarea divorțului,legiuitorul a renunțat la prevederile din vechile reglementări,potrivit căreia divorțul poate fi declarat în situația în care "datorită unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav și iremediabil vătămate",astfel încât continuarea unei căsătorii ar fi practic imposibilă.În anumite state divorțul a fost acceptat ca formă de desfacere a căsătoriei foarte târziu sau acceptat intr-o formă limitată.De exemplu,Egiptul,care a fost prima țară islamistă care a simplificat procedura de divorț.În anul 2000 a fost aprobat divorțul unilateral cerut de catre femeie,aceasta reusind să divorțeze doar îndeplinind anumite criterii și anume:renunțarea la drepturile sale financiare importante și parcurgerea unei perioade de împăcare.În cazul în care aceasta va demonstra instanței că nu mai poate conviețui cu soțul și ca urmare va încălca "limitele" impuse de către Dumnezeu,instanța va hotărâ divorțul celor doi,căsătoria acestora fiind încheită.

1.2 Cazurile și efectele divorțului în Vechiul Cod Civil și Noul Cod Civil

Conform Noului Cod Civil,divorțul poate avea loc:

-prin acordul soților,la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț

-în momentul când,din cauza unor motive serioase,raporturile dintre cei doi soți sunt grav lezate iar continuarea căsătoriei nu mai poate fi realizabilă

-la cererea unuia dintre soți,dupa o separare în fapt care a avut o durată de cel puțin 2 ani

-la cererea soțului care din cauza stării de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

În reglementarea Vechiului Cod Civil,divorțul era posibil prin:

-prin acordul soților, la cererea celor doi;

-atunci când din motive temeinice,raporturile dintre soți sunt grav vătămate,iar continuarea căsătoriei este imposibilă

-la cererea aceluia dintre soți a cărui stare sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei

Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară-poate fi pronunțat fără a se ține cont de durata căsătoriei și existenta copiilor minori minori .În cazul în care unul dintre soti este pus sub interdictie judecatoreasca,aceasta metoda de a divorta nu este admisa.Instața trebuie să verifice dacă cei doi soți sunt de acord,consimțământul acestora fiind liber și neviciat.

1.2.1Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau procedură notarială are două forme și anume:

-divorțul la cererea ambilor soți (Acesta poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă sunt copiii minori rezultați din această căsătorie)

-divorțul la cererea unuia dintre soți,dar acceptată de celalalt soț

Divorțul prin acordul soților nu poate fi aprobat dacă unul dintre soți este pus sub interdicție.Pentru a fi valabilă pronunțarea divorțului prin acordul soțului,trebuie îndeplinite anumite condiții și anume:

a)căsătoria trebuie să fie valabil încheiată,ceea ce implică îndeplinirea tuturor condițiilor de fond și de formă la încheierea căsătoriei,astfel încât să nu existe nici un motiv de nulitate a căsătoriei

b)capacitatea deplină de exercițiu trebuie să existe,precum și consimțământul liber și neviciat al soților cu privire la divorț.

Din punct de vedere al procedurii,cererea de divorț va trebui sa cuprinda:numele copiilor minori si modul în care soții au decis să fie soluționate cererile pentru divorț.Cererea de chemare în judecată poate să fie semnată de de către soți sau de către un mandatar comun cu o procură autentică specială.În cazul în care soții insistă asupra desfacerii căsătoriei,instanța va pronunța divorțul fără a se semnala culpa acestora,iar prin aceeasi hotărâre să se ia la cunostintă de intelegerea soților cu privire la cererile accesorii.În cazul în care nu se ajunge la nici o întelegere cu privire la cererile accesorii,instanța va continua judecata și va administra probe cu privire la susținerea probelor.

În cazul celei de a doua forme,divorțul prin cererea acceptată de către pârât,soțul reclamant va formula o cerere de divorț pe culpa soțului pârât,iar în cazul în care acesta recunoște faptele care au dus la destrămarea căsătoriei,instanța poate pronunta divorțul fără a cerceta motivele de divorț și fără a specifica culpa în desfacerea căsătoriei,doar dacă și reclamantul este de acord.Dacă reclamantul nu este de acord cu pronuntarea divorțului în această formă,cererea de divorț va fi soluționată conform dreptului comun,administrându-se dovezi cu privire la culpa soților care a dus la destrămarea căsătoriei.

Divorțul pe cale administrativă sau prin procedură notarială intră în competența ofițerul de stare civilă ori a notarul pubic de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților .

Cei doi soți vor înainta ofițerului de stare civilă o cerere de divorț care va trebui sa cuprindă numele și domiciliul soților,obiectul cererii ,declarația soților că nu au copii minori,ori după caz că au minori rezultați din căsătoria lor,din afara căsătoriei sau adoptați.

În cazul în care soții decid să divorțeze pe cale notarială,cei doi sunt nevoiți să menșoneze că s-au hotărât asupra cererilor accesorii cu privire la numele purtat după încetarea căsătoriei,locuința comună,prestația compensatorie,etc.

Cei doi soți vor fi nevoiți sa depună împreună cererea la ofițerul de stare civilă sau, după caz notarul public.Cererea va fi înregistrată și se va acorda acestora un termen de 30 de zile. După expirarea termenului dat,soții se vor prezenta personal la ofițerul de stare civilă sau la notarul public,iar dacă soții încă sunt hotărâți să divorțeze,se va elibera certificatul de divorț,fără vreo mențiune referitoare la culpa soților.

Cerea poate fi depusă și de un mandatar cu procură autentică,dar în cazul divorțului la notarul public.Acest lucru nu poate fi posibil și pentru parcurgerea întregii proceduri,ci doar pentru depunerea cererii de divorț.În cazul în care soții nu cunosc limba română depunererea cererii se va face în prezența unui traducător,iar dacă persoanele sunt surdo mute,depunerea cererii va fi în prezența unui interpret.

În cazul în care soții nu ajung la o întelegere cu privire la numele de familie,asupra exercitării autorității părintești,ofițerul de stare civilă sau notarul public va emite o dispoziție de respingere a cererii și îi va îndruma pe soți să se adreseze instanței de judecată.

1.2.2Divorțul din culpă

În cazul divorțului din culpă,desfacerea căsătoriei se poate pronunța dacă instanța constată vina unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei.În cazul în care se constata vina ambilor soți,instanța poate pronunța divorțul din culpa comună.

Din dispozițiile Codului Civil,reiese că instanța trebuie să constate dacă din pricina unor motive serioase,raporturile dintre soți sunt grav lezate și apoi dacă aceasta se datorează culpei unuia dintre soți.Motivele temeinice,nu sunt definitite clar de către legiuitor,instanțele apreciind de la caz la caz motivele care sunt invocate pentru divorț.Însă,în teoriile actuale,sunt enunțate anumite motive de divorț,acestea fiind:diferențele de concepții sau de educație,lipsa comunicării,vătămarea corporală,consumul exagerat de alcool,infidelitatea,părăsirea locuinței conjugale,neînțelegire soților generate de intervenția părinților sau de o atitudine nepotrivită,etc.

Pentru a fi stabilită culpa unuia dintre soți care a dus la destrămarea căsătoriei,nu este suficient să se indice care erau neînțelegerile dintre soți,ci trebuie să de demonstreze concret ce obigație a încălcat acesta.

Această formă de divorț presupune două posibile rezolvări:

-soțul reclamant își asumă nereușita căsătoriei

-pârâtul este de acord cu divorțul,și atunci instanța va pronunța divorțul fără a mai face vreo însemnare privind culpa.

În cazul în care soțul reclamat decedează în perioada procesului,moștenitorii acestuia au dreptul de a continua acțiunea de divorț.Acțiunea înaintată de către moștenitori este acceptată numai dacă instanța sesizează vina exclusivă a soțului pârât.

1.2.3Divorțul pentru separarea în fapt

Prevăzută la art.363 lit.c), Codul Civil această formă de divorț poate fi cerută de fiecare soț atunci când s-a produs o separare în fapt a celor doi soți care a avut o durată de cel puțin doi ani.Codul de procedură civilă stabilește la art.934 alin(1) că,în cazul în care soții sunt despărțiți în fapt de cel puțin 2 ani,fiecare dintre ei va putea solicita divorțul,asumându-si răspunderea pentru nereușita căsătoriei.În această situație, instanța va cerceta existența și intervalul despărțirii și va declara divorțul din culpa exclusivă a reclamantului.În cazul acestui tip de divorț,se poate solicita și despăgubiri de la soțul din vina căruia s-a produs divorțul.În cazul în care soțul reclamant și-a acceptat prezumția culpei în sarcina sa,ar lua asupra sa și riscul să fie constrâns la plata presației compensatorii sau al unei despăgubiri în urma divorțului.

1.2.4Divorțul din cauza stării de sănătate al unui soț

Pentru această formă de divorț,instanța de judecată va fi nevoită să stabilească pe baza probelor starea de sănătate a soțului bolnav dar și gravitatea bolii și dacă aceasta face imposibilă continuarea căsătoriei.În cazul în care afecțiunea exista și înaintea căsătoriei și soțul afectat de boală nu a comunicat viitorului soț starea sa de sănătate,soțul al cărui consimțământ a avut de suferit poate cere anularea căsătoriei,in termenul de prescripție de 6 luni de la data în care a avut în vedere acest motiv.

În supoziția în care soțul bolnav nu introduce o cerere de divorț pentru acest motiv,soțul sănătos care cere divorțul din culpă sau să inițieze separarea în fapt.

Efectele divorțului

Din momentul în care hotărârea de divorț rămâne definitiva ,căsătoria poate fi considerată încheiată,rezultând consecințe atât cu privire la relațiile de natură personală cât și cele de natură patrimonială.Odată cu stingerea calității de soț,toate drepturile personale reciproce dintre soți,vor înceta.În reglementarea Vechiului Cod Civil,căsătoria era considerată încheiată din momentul în care a fost eliberat certificatul de divorț.În cazul numelui purtat după divorț,soția are posibilitatea de a păstra acest numai numai dacă cei doi au convenit la acest lucru sau din motive foarte întemeiate soția dorește să păstreze numele din timpul căsătoriei.

Motivul întemeiat s-a apreciat că ar acoperi”orice interes care ar fi vătămat prin schimbarea numelui purtat de soț în timpul căsătoriei,un interes ce poate să fie nu doar moral,ci și material”.

Dacă se constată că unul dintre soți a ajuns cunoscut în viața profesională sub acest nume și se sesizează că ar suferi o mare pagubă din schimbarea numelui,instanța va accepta pronpunerea de a păstra numele din timpul divorțului,chiar dacă celalt soț nu este de acord cu acest fapt.

În cazul în care soțul nevinovat,suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei,poate cere despăgubiri soțului vinovat.

Desfacerea căsătoriei determină luarea unor măsuri și cu privire la locuința celor doi soți.În cazul în care locuința aparține soților în baza unui contract de închiriere,ambii soți au dreptul de a locui,chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului.În cazul în care,ambii soți nu se pot folosi de locuința și nu se pot întelege cu privire la aceasta,beneficiul contractului de închiriere sau beneficiul locuinței conjugale proprietate comună,poate fi repartizat unuia dintre soți,tinând seamă de interesele copiilor minori,și de posibilitățile pe care le au cei doi soți.

În urma unui divorț,de suferit au și copii,repercursiuni fiind și asupra acestora.Odată cu pronunțarea divorțului,instanța va trebuie să hotărască care părinte se va ocupa de creșterea și educarea copilului/copiilor,ținând cont de interesul superior al minorilor.

În privința locuinței copilului minor,în cazul în care nu există nici o înțelegere cu privire la acest lucru,odată cu pronunțarea divorțului,judecătorul va decide ca minorul să rămână la părintele cu care locuiește în mod consecvent.

.Părintele divorțat,căruia nu i-a fost încredințat minorul,are dreptul de a menține legături personale cu copilul,dar și de a ajuta la creșterea și educarea acestuia,acest lucru fiind o îndatorire,atât prin conținutul sau dar și prin scop pe care îl are.

În cazul în care unul dintre soți abuzează de drepturile care i-au fost acordate,instanța poate să dispună limitarea,suspendarea sau chiar anularea dreptului acelui părinte.

Instanța de tutelă va hotărâ contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere,educare,învățătură și pregătire profesională a copiilor.Suma datorată întreținerii va fi determinată în funcție de necesitățile copilului și de posibilitățile fiecăruia dintre soți.

În urma divorțului,are loc si partajul,fie el voluntar sau judiciar.Este de preferat ca părțile să ajungă la o înțelegere asupra soluției împărțirii bunurilor.În cazul în care soții nu s-au înțeles asupra împărțirii bunurilor,oricare dintre cei doi vor avea dreptul de a se adresa instanțelor de judecată.

De-a lungu timpului,divorțul a evoluat de la o procedură dificilă și anevoioasă la o procedură cât mai simplă,culminând cu posibilitatea divorțului prin acordul soților pe cale administrativă sau notarială.Cu privire la procedura divorțului,dispozițiile acesteia sunt reglementate în codul de procedură civilă,cartea a VI a.

Cererea de divorț va trebui să cuprindă pe lângă elementele generale ale cererii de chemare în judecată,va trebui să cuprindă și numele copiilor minori ai celor doi soți ori adoptați de aceștia,iar în cazul în care copii nu sunt minori,se va face mențiunea despre această împrejurare.Acestei cereri i se va alătura și o copie a certificatului de căsătorie și după caz,câte o copie a certificatelor de naștere a copiilor.În cazul în care cei doi soți au încercat medierea,se va atașa și înțelegerea celor doi soți cu privire la desfacerea căsătoriei,și după caz la clarificarea aspectelor accesorii divorțului.Făcând o comparație între reglementarea anterioară și cea actuală,se observă că legiuitorul a renunțat la situația în carea cererea de divorț trebuia predată personal de către reclamant la președintele judecătoriei. Pe lângă cererea de chemare în judecată pentru divorț pârâtul trebuie să formuleze întâmpinare,făcând referire la prevederile art.208,alin1,C.de procedură civilă.

Acțiunea de divorț are caracter strict personal,nimeni nu o poate exercita în locul soțului reclamant,iar ca pârât nu poate fi chemat în judecată decât celălalt soț.Desfacerea căsătoriei prin divorț poate fi cerută doar de soți,cu excepția când unul dintre soți este pus sub interdictie judecătorească.

Față de legiferarea anterioară,Noul cod de procedură civilă enumera categoriile de cereri care pot fi declarate de soți odată cu cererea de divorț.Instanța se poate pronunța și cu privire la cheltuielile de creștere și educare a copiilor,locuința acestora,și dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta;numele soților după divorț;locuința familiei;despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale ca urmare a desfacerii căsătoriei;obligația de întreținere sau prestație compensatorie între foștii soți;încetarea regimului matrimonial și după caz,lichidarea comunității de bunuri și partajul acestora.

În cazul în care,în prima instanță,reclamantul lipsește nemotivat și se prezintă doar pârâtul,cererea va fi respinsă ca nesusținută.În cazul în care ambii soți nu se prezintă,instanța are dreptul sa suspende judecata conform art.411

În articolul 923,Codul de procedură civilă,ne sunt reglementate și prevederile în care cei doi soți pot renunța la judecată.Reclamantul poate să renunțe a judecată în tot cursul judecății,chiar dacă pârâtul se opune.Acest lucru se poate face fie verbal în ședința de judecată,fie prin cerere scrisă.Soții au posibilitatea de a se împăca pe tot parcursul judecății,chiar dacă nu au fost plătite toate taxele de timbru.În acest caz,instanța va lua la cunoștință acest act de împăcare și va ordona prin hotărâre definitivă,închiderea dosarului,dar și restituirea taxelor de timbru,dacă au fost achitate.

În cazul în care soțul nevinovat suportă un prejudiciu în urma desfacerii căsătoriei,acesta poate cere despăgubiri.Această prevedere este o noutate în legislația românească,stabilind categoric dreptul soțului care nu are nici o vină în desfacerea căsătoriei de a căpăta despăgubiri,conform art.390 C.civ.Prejudiciul citat în favoarea sa de către soțul nevinovat ar putea fi material sau moral.Despăgubirile pot fi acordate doar la cererea unuia dintre soți.

Dreptul la despăgubiri este analizat din viziunea răspunderii civile delictuale,ceea ce determină ca o astfel de cerere să îndeplinească clauzele generale ale răspunderii,cum sunt stabilite de art.1.357 C.civ.și anume:

-fapta ilicită

-prejudiciul

-legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu

-vinovăția autorului faptei ilicite

Fapta ilicită este definită drept vinovăția unui soț,care a dus la desfacerea căsătoriei.

1.3Aspecte de procedură

Cererea de divorț este de competența judecătoriei în a cărei circumscripție se află cea din urmă locuință comună a soților.Dovada ultimei locuințe comune a celor doi soți,poate fi făcută cu actele de identitate a celor doi,sau prin declarația veritabilă pe proprie răspundere a fiecărui soț.

În primă instanță,cererile de divorț sunt de competența judecătoriilor.Cererile de divorț trebuie să conțină pe lângă elementele obișnuite ale cererii și numele copiilor minori,o copie al certificatului de căsătorie,înțelegea soților cu privire la desfacerea căsătoriei.

Cererea reconvenționalăreprezintă modalitatea prin care pârâtul își exprimă pretențiile proprii față de reclamant. Prin introducerea cererii reconvenționale,pârâtul poate urmări neutralizarea sau chiar micșorarea pretențiilor reclamantului.Cererea reconvențională are un caracter facultativ,pârâtul având șansa de a-și exprima pretențiile pe cale incidentală,și anume printr-o cerere reconvențională,sau,pe cale principală,printr-o cerere de chemare în judecată,stârnind astfel un proces.

Diferit față de reglementările anterioare,noul Cod de procedură civilă enumeră anumite categorii de cereri care pot fi emise de către soți concomitent cu cererea de divorț.Astefl.instanța se pronunța și în următoarele cazuri:exercitarea autorității părintești,contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor,locuința copiilor și dreptul unui părinte de a avea o relație apropiată și personală cu aceștia;numele pe care îl vor purta soții după divorț;despăgubirea cerută pentru daunele morale sau materiale care au fost aduse ca urmare a desfacerii căsătoriei; îndatoririle de întreținere sau prestație compensatorie compensatorie între foști soți; sau încetarea regimului matrimonial sau după caz,lichidarea bunrilor și partajul acestora.

Capitolul II

Divorțul cu elemente de extraneitate.Normele de drept intenațonal privat

2.1 Noțiuni generale privind divorțul cu element de extraneitate

Dreptul internațional privat este ramura de drept formată din normele judiciare care reglementează relațiile sociale cu un element de extraneitate,stabilite între persoanele fizice sau persoanele juridice.Potrivit art.2557 alin.(3) C.civ.,dispozițiile care se regăsesc în cartea a VII-a sunt aplicabile în măsura în care România face parte din convențiile internaționale,al dreptului Uniunii Europene,sau alte legi speciale,dacă acestea nu stabilesc o altă reglementare.

Sistemul de drept al unui stat depinde de mai multe criterii și aume: obiectul de reglementare,metoda de reglementare,prioritatea anumitor norme juridice,calitatea celor implicați,anumite principii,etc.

Obiectul dreptului internațional privat îl reprezintă relațiile sociale,în care există unul sau mai mute elemente "de extraneitate".

Elemenul de extraneitate este definit ca fiind "o împrejurare de fapt care apare în legătură cu unu sau mai multe dintre elementele de structură ale raportului juridic și care are aptitudinea de a aduce în dscuție posibilitatea aplicării legii străine"

Acest element este "străin" printr-o referire la sistemul de drept al unei instanțe,fie judecătorești sau arbitrale,sesizată cu rezolvarea unui litigiu de drept internațional privat. Acesta reprezintă fectorul central de diferențiere a raporturilor juridice de drept internațional privat de raporturile juridice interne.

De exemplu pot alcătui elemente de extraneitate următoarele:

-locul încheierii unui act juridic

-locul unde decurge să își producă efectele unui act juridic

-locul încheierii înscrisului constator

-locul producerii faptului ilicit care a cauzat prejudiciul

-locul pricinuirii prejudiciului,atunci când acesta se diferențiază de locul delictului său,în cazul evenimentelor naturale,locul producerii evenimentului(naștere,moarte,calamitate naturală,etc).

Făcând referire la normele de drept internațional privat,noul Cod Civil aduce ca noutate, autonomia de voință a părților șansa acestora de a opta împreună care va fi legea aplicabilă divorțului lor, în condițiile legale.

Legea ofera soților,mai multe posibilități de a alegea legea statului pe al cărui teritoriu doresc să încheie căsătoria și anume:

– Prima variantă ar fi cea de a alege legea statului pe al cărui teritoriu cei doi au reședința comună la data convenției de alegere a legii aplicabile

-Cea de a doua variantă fiind cea de a alege legea statului pe al cărui teritoriu soții au avut reședința comună,dacă cel puțin unul dintre soți mai locuiește acolo la data convenției de alegere a legii aplicabile

– a treia variantă este legea statului al cărui cetățean este unul dintre soți.

-Dacă soții au locuit pe teritoriul unui stat cel puțin o perioadă de trei ani,aceștia pot opta pentru legea statului respectiv

-sau alegerea legii române

Convenția de alegere a legii aplicabile divorțului se poate încheia sau modifica cel mai târziu până la data sesizării autoritații avizate să pronunțe divorțul..Această convenție de alegere a legii care va fi aplicată divorțului trebuie să fie încheiată în scris,semnată și datată de către soți.Acest lucru reprezintă o cndiție de valabilitate al cererii.În cazul în care legea străină nu permite acțiunea de divorț sau aceasta este în condiții foarte restrictive,va fi aplicată legea statului român,doar în cazul în care unul dintre soți este cetățean român sau are reședința obișnuită în România.

În cazul în care actul de divorț care a fost redactat în străinătate,nu confirmă un drept egal femeii,constatându-se doar decizia unilaterală a bărbatului de a desface căsătoria,documentul nu poate fi admis pe teritoriul României,excepție făcând doar următoarele situații îndeplinite cumulativ și anume:

-actul redactat îndeplinește totalitatea condițiilor de fond și de forma prevăzute de legea străină aplicabilă;

-nu există nici un alt temei de a accepta pe teritoriul României hotărârea prin care s-a aprobat desfacerea căsătoriei prin această modalitate

-cazul în care femeia a acceptat în mod liber și neechivoc această modalitate de desfacere a căsătoriei.

Relațiile dreptului internațional privat implică anumite raporturi juridice născute între persoane fizice și juridice din diferite state, cu privire la drepturile asupra bunurilor aflate în străinătate sau referitor la diferite fapte sau acte care au avut loc în străinătate.Participanții a raporturile juridice cu un element străin sunt atât persoanele fizice dar și persoanele juridice.

Principalele elemente de extraneitate care se pot naște în legătură cu cele trei elemente de structură ale raportului juridic:

-elementele de extraneitate în raport cu subiectele raportului juridic,astfel pentru persoanele fizice pot fi elemente de extraneitate cetățenia,doiciliul persoanei,sediul în cazul persoanelor juridice,fondul de comerț,etc.

-în legătură cu obiectul raportului juridic

-conținutul raportului juridic

Pentru a fi posibilă oficierea căsătoriei între un cetățean străin și un cetățean român

2.2Normele conflictuale în materia divorțului

Relațiile de familie sunt definite drept aspecte personal-nepatrimoniale,care sunt predominante și aspecte patrimoniale.De obicei relațiile de familie sunt guvernate de legea națională(lex patriae).În cazul în care un cetățean român are dublă cetățenie,legea sa națională va fi legea română.În cazul în care o persoană are mai multe cetățenii,legea română va fi legea sa națională.Studiera normelor conflictuale în domeniul dreptului familiei urmărește structurarea dreptului internațonal privat în raport de instituțiile juridice caracteristice.

Legea aplicabilă desfacerii căsătoriei

Legea care se aplică divorțului este legea efectelor căsătoriei,drept urmare,în cazul în care soții au aceeași cetățenie se va aplica legea națională comună celor doi.În cazul în care cei doi au cetățenii dierite legea aplicată va fi a statului domiciliului comun,fară a se ține cont dacă în țara respectivă,cei doi locuiesc separat sau împreună.

În cazul în care un cetățean român intentează divorț într-o țară străină,instanța străină trebuie să țină cont de normele conflictuale din dreptul internațional privat român.Dacă aceste norme nu sunt respectate hotărârea străină nu va fi recunoscută de către instanțele române,deci nu va fi recunoscută în România.

In țara noastră nu este reglementată separația de corp("anticamera divorțului").Acea instituție juridică în virtutea căreia se stinge obligația de conviețuire a celor doi soți și bunurile acestora se împart,dar căsătoria se menține,este definită ca și separația de corp.

Legea care poate fi aplicată divorțului se referă la următoarele aspecte:

a)persoanele care pot pretinde desfacerea căsătoriei prin divorț

b)forme ale divorțului

c)motivele care au dus la desfacerea căsătoriei

d)efectele divorțului

Referitor la competența jurisdicțională dar și procedura de divorț,acestea nu intră în domeniul legii de aplicare a divorțului.

2.2.1Competența,recunoșterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești potrivit Regulamentului CE 2201/2003 al consiliului din 27 noiembrie 2003

Acest Regulament se aplică în materiile civile și anume în cazul divorțului,separării de drept și anularea căsătoriei, atribuirea și exercitarea autorității părintești.

În mod categoric sunt înlăturate din domeniul de aplicare ,materiile civile privind stabilirea sau contestarea filiației,adopția și măsurile premergătoare acesteia,precum și desfacerea și declararea nulității adopției,numele și prenumele copilului,emanciparea,obligația de întreținere,actele fiduciare și succesiunile,măsurile luate ca urmare a faptelor penale săvârșite de copii.

Conform regulamentului,în articolul 6, se precizează caracterul exclusivist al competențelor care rezultă din art.3,art.4 si art 5.Astfel în cazul în care un soț are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru sau se află sub protecția altui stat membru nu poate fi chemaț în judecată în fața instanțelor judecătoresti dintr-un alt stat membru decât în baza criteriilor determinate de aceste articole.Regulamentul Bruxeless II bis stabilește doar calitatea judiciară și nu cuprinde și normele care stabilesc legea aplicabilă divorțului.

2.2.2 Punerea în aplicarea a unei forme de cooperare condolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp(Regulamentul Roma III)

Un alt regulament important în aplicarea unei forme consolidate în domeniul legii aplicabil divorțului și separării de corp,este Regulamentul (UE)1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010,sau Regulamentul Roma III.

Acest regulament a intrat în vigoare la data de 21 iunie 2012 și se aplică acțiunilor intentate și acordurilor privind legea care se aplică divorțului începând cu data de 21 iunie 2012.O abatere de la acestă regulă, este că acesta se execută în privința unui acord de alegere a legii aplicabile divorțului,doar dacă îndeplinește condițiile de fond si forma prevăzute în acest regulament.Statele care fac parte din acest regulament sunt următoarele: Belgia,Bulgaria, Germania, Spania, Franța, Italia, Letonia, Luxemburg, Ungaria,Malta, Austria,Portugalia, România și Slovenia.

Ca fiecare regulament cunoscut și acesta urmărește îndeplinirea unor obiective,iar acestea sunt:

-în prevenirea circumstanței în care unul dintre soți se pripește să ceară divorțul înaintea celuilalt pentru a avea încrederea că procedura este supusă unei anumite legi,pe care acesta consideră a fi mai favorabilă intereselor sale.

Șansa alegerii legii aplicabile divorțului ar asigura un nivel mai avansat de securitate juridică,atât prin faptul că soții vor aprecia dinainte care ar putea fi legea aplicabilă divorțului lor,dar și din punctul de vedere al faptului că se ușurează confirmarea unei hotărâri.De exemplu,sotii pot alege legea al cărui stat ar dori să se întoarcă sau al statului cu care cei doi consideră că au o legăură strânsă.Aplicarea legii statului unde se va încerca recunoșterea hotărârii scade posibilitatea ca hotărârea să nu fie recunoscută și să fie nevoie de o nouă procedură de divorț în statul respectiv.

Regulamentul Roma III aduce un beneficiu autonomiei de voință a părților,ușurându-le alegerea legii unui stat cu care au o legătura deosebită,dar legea aleasă trebuie să tină cont de drepturile fundamentale recunoscute în tratate și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.Cei doi soți aleg legea dorită pe fundamentul unui acord.Acordul care numește legea apliabilă poate fi încheiat în orice moment,dar nu ulterior datei în care a fost sesizată instnța judecătorească.Având în vedere ceea ce presupune alegerea unei legi,cunoștința de cauză înfățișează un principiu foarte important al Regulamentului.

Încheierea în scris,data și semnatura ambilor soți reprezintă valabilitatea formal a acordului de alegere a legii care se dorește a fi aplicată.

Prevederile Regulamentului, nu constrânge instanțele judecătorești dintr-un stat membru participant,a cărui lege nu menționează dispoziții cu privire la divorț sau nu găsește valabilă căsătoria respectivă în scopul procedurilor de divorț să pronunțe un divorț ca urmare a Regulamentului.

Acestui Regulament i-au fost aduse si obiecții ,printre care și faptul că îngăduie alegerea legii într-o etapă primară, fiind probabil ca legea reședinței comună a soților în momentul alegerii să nu mai aibă nici o legătura cu cei doi soți peste ani, cînd se inițiază divorțul.Un alt motiv ar fi acela că acordul care desemnează legea aplicabilă poate fi schimbat în orice împrejurare ,înainte ca instanța de judecată să fie sesizată,iar posiblele dezavantaje provocate de alegerea precoce a unei legi care nu mai are nici o legătură cu parțile la momentul divorțului pot fi suprimate prin schmbarea ulterioară a alegerii.

Din cele doua Regulamente,Bruxelles II bis si Regulamentul Roma III,se înțelege că primul permite stabilirea instanței competente pe temeiul unor criterii obiective,precum si cunoașterea procedurii de recunoștere și executare a hotărârii de divorț într-un stat membru altul decât cel în care a fost emis ,iar cel de al doilea completează aceste norme și,pe de o parte,recomandă soților posibilitatea de a opta pentru legea aplicabilă divorțului,iar,pe de altă parte, îngăduie determinarea legii aplicabile în lipsa unei opțiuni a soților.

2.3Probleme generale ale dreptului internațional

2.3.1 Confictul de legi

Prin conflict de legi,se înțelege în general,ipostaza în care un raport socia este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai mute legi. Conform dreptului internațional privat,conflictul de legi desemnează cazul în care un raort cu element de extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi care aparțin unor sisteme juridice diferite.

Datorită evoluției sistemelor juridice și interacționarea acestora cu schimbările ce se produc în societate,au determinat,uneori,apariția unor conflicte de legi.

Prin conflict de legi,se înțelege situația în care un raport cu un element de extraneitate este apt de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparținând unor siteme juridice diferite.

Normele confictuale se regăsesc fie în dreptul intern,fie în convenții sau tratate internaționale.

Sunt unele cazuri în care legea străină nu poate fi aplicată,iar conform Noului Cod Civil,acestea sunt:

-în cazul în care se încalcă ordinea publică de drept internațional privat român ori dacă legea străină respectivă a ajuns competentă prin fraudarea legii române

-cel de al doilea caz,fiind în cazul în care se contravine ordinea publică de drept internațional privat român în măsura în care duce la o rezolvare incompatibilă cu principiile esențiale ale dreptului român,al Uniunii Europene sau al drepturilor fundamentale ale drepturilor omului.

În vechea reglementare,cazurile în care legea străină nu se aplică erau enunțate mult mai succint,și anume în cazu în care se încalcă ordinea publică de drept internațional privat român sau dacă a devenit competentă prin fraudă.

Conflictul de legi pot fi clasificat în:

-conflict de legi în timp

-conflict de legi în spațiu

-conflict de legi în spațiu și timp

Conflictul de legi în timp poate fi clasificat în:

-confict în timp al normelor conflictuale

-conflict în timp l normelor materiale

Confictul în timp al normelor conflictuale apare în cazul modificării normei confictuale în domeniul aceluiași sistem de drept.

Conflictul în timp al normelor conflictuale se soluționează prin aplicare, prin analogie, a regulilor de clarificare a conflictlui de legi în timp din dreptul intern, dar trebuie să se țină cont de principiul constituționalității al nrectroactivități legii,și numai în cazul în care legea nouă nu precizează o altă soluție.

Dat fiind însușirea națională a normelor conflictuale,și diferitele reglementări ale acestora pot da naștere la conflicte,care pot fi pozitive sau negative.Conflictu în spațiu al normelor materiale apare între normele materiale care aparțin altor sisteme de drept diferite, indiferent dacă cuprind sau nu reglementări opuse cu referitor la aceeași instituție.

În cazul conflictului de lege în timp și spațiu,acesta apare în situația în care efectele unui raport juridic născut, modificat sau stins sub excepția sistemului de drept al unui stat sunt invocate în alt stat.

Conflictul de legi în timp și spațiu este compatibil și cu domenul dreptuli material dar și cu domeniul dreptului procesual.

În general, dreptul subiectiv care a fost căpătat într-o țară străină poate provoca în țara forului absolut toate efectele pe care i le-a acordat legea străină.De exemplu, o căsătorie care a fost încheiată într-o țară străină,în România se va produce toate efectele pe care legea străină le acceptă.În acest caz există și o excepție, art.44 din Legea nr 105/1992 în care statul forului poate respinge crearea anumitor efecte, chiar dacă acestea nu încalcă ordine publică de drept internațional privat.

O altă consecință,constă în faptul că dreptul primit în străinătate nu poate produce în țara de sufet mai multe efecte decaât cele din țara de origine.

2.3.2 Calificarea și conflictul de calificări

Pentru a stabili legea care va fi aplicată raportului juridic cu un element de extraneitate este necesar stabilirea legii care are legătură cu acel raport, prevedere oferită de punctul de legătură. Astefel, autoritatea care a primit dreptul,pleacă de la normele conflictuale ale sistemuui de drept din țara proprie.

Conținutul normei conflictuale se prezintă în elemente juridice,precum: persoane, capacitate, bunuri, succesiuni, acte juridice, procedură,etc.

În literatura de specialitate, calificarea a fost în doua moduri:

-plecând de la orma conflictuală către situația de fapt

-plecând de la situația de fapt către norm conflictuală

Calificarea este definită drept noțiunea caracteristică dreptului internațional privat, fiind o operațiune de analizare a normei juridice,specifică dreptului comun.Finalitatea acesteia fiind soluționarea conflictului de legi.

Calificarea poate fi clasificată în funcție e mai multe criterii și anume:

a)după natura ei sau după nivelul la care se efectuează:

-calificare primară(calificarea care stabilește legea capabilă să stabilească raportul juridic în discuție)

-calificare secundară ( se stabilește semnificația elementelor folosite de legea materială competentă să reglementeze raportul juridic respectiv)

b)După elementele de structură ale normei conflictuale:

-calificarea conținutului normei confictuale

-calificarea legăturii normei conflictuale

c)după caracterul său:

-calificare legală

-calificare jursdicțională

Conflictul de calificări indică situația în noțiunile juridice din conținutul și/sau legătura normei conflictuale au semnificații variate în sistemele de drept apte de a se aplica unui raport juridic.

Sunt și anumite exceptții de la calificarea forului cum ar fi în cazul:

a)calificare legală-definiea termenilor dar și a noțiunilor utilizate de normele juridice de drept privat internațional privat poate fi întâmpinat atât în legile inerne,dar și în convențiile internațonale

b)calificarea părților-în unele situații,conform principiului de autonomie de voință,părțile pot selecționa legea aplicabilă raportului juridic dintre ele.

c)calificarea secundară

d)calificarea în caz de retrimitere-

e)calificarea instituțiilor juridice necunoscute legii forului-instituțiile juridice neștiute de legea forului se ierarhizează după sistemul de drept care le reglementează.

2.3.3 Retrimiterea

Sitația juridică apărută în cazul în care norma conflictuală a forului trimite la un siste de drept străin,și acesta,prin norma conflictuală particulară, nu dobândește competența care i se atribuie,ci fie trimite înapoi la dreptul forului,sau trimite mai dearte la dreptului uui stat terț.

Următoarele condiții se aplică retrimiterii:

-trebuie să existe un conflict negativ în pațiu al norelor conflictuale referitor a un raport cu element străin

-norma conflictuală a forului să accepte retrimiterea

Retrimiterea are două forme și anume:

a)de gradul I(cea făcută de norma conflictuală externă la norma conflictuală a forului)

b)retrimiterea de gradul II(cea făcută de directiva confictuală străină la sistemul de drept al unui stat terț)

Acteparea retrimiterii,în general,reprezintă o probemă de politică legislativă a statelor.În cazul unei reglementări categorice,soluția poate fi confirmată jurisprudențial.

În dreptul nostru,retrimiterea este fundamentată prin dispozișiile art.4 alin(1) din Legea nr.105/1992.Retrimiterea de gradul I,este admisă în dreptul român,dar cel de gradu II,nu admite retrimiterea, conform art4. alin(2). din Legea nr. 105/1992. Conform aceste dispoziții, în cazul în care norma conflictuală româna face trimitere la un sistem de drept străin, iar acesta trimite mai departe unui stat terț, se va aplica legea materială a statului la care trimite norma conflictuală română.

2.4Recunoșterea și executarea hotărârii pronunțată într-un stat membru

Prin hotărâre se înțelege"o decizie,o sentință,ordonanță sau mandat de executare,precum și stabilirea de către grefier a cheltuielilor de judecată"

Sub aspect procedural,partea interesat partea interesată trebuie să redacteze o cerer pentru recunoștere unei hotărâri,pe care o predă la instanța sau autoritatea capabilă.Hotărârile pronunțate pot fi atacate doar prin recurs.

La această cerere se atașează o copie a hotărârii,care trebuie să țină cont de condițiile necesare pentru determinarea valabilității sale.Competența teritorială este al instanței de la locunța părții împotriva căreia se cere recunoșterea.

Sunt anumite cazuri în care hotărârea nu poate fi recunoscută și anume:

-dacă recunoșterea este categoric contrară ordinii publice a statului membru solicitat

-în cazul în care actul de înștiințare a instanței sau un alt act concordant nu a fost transmis sau notificat pârâtului care nu s-a prezentat în timp util și într-un mod care să-i îngăduie acestuia să-și întocmească apărarea,dacă pârâtul nu a inițiat o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut capacitatea să o facă

-dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre emisă într-un conflict între aceleași părți în statul membru solicitat

-în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre emisă anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terț între aceleași părți într-un scop care are același obiect și aceeași cauză,doar cu clauza ca hotărârea emisă anterior să întrunească condițiile utile pentru a fi recunoscute în statul membru.

-dacă nu se ține cont de reglementările cu privire la competența în materie de asigurări ,în materia contractelor încheiate de consumatori,competența exclusivă.

Tremenul de depunere a acțiunii împotriva hotărârii de recunoaștere nu poate fi continuat cu pretextul distanței,iar în cazul în care partea asupra căreia se cere recunoașterea are domiciliul pe teritoriul unui stat membru,diferit de cel în care a fost emisă hotărârea de recunoaștere,perioada este de două luni.

Acest temen se calculează de la data înștiințării persoanei respective,fie la domiciliul acesteia.

Capitolul III

Motivele de divorț în dreptul comparat

3.1 Motivele de divorț în creptul canadian-provincia Quebec

În Canada,divorțul este reglementat la nivel federal de "Divorce Act/Loi sur le Divorce".

Conform articolului 8,se constată că instanța poate să declare divorțul la cererea unuia dintre soți sau a amândurora pentru motivul de “eșec al căsătoriei”.Aceste situații sunt:

-soții au trăit separați cel puțin un an înainte de emiterea hotărârii asupra cererii de divorț și trăiau separați la data introducerii cererii;

-În timpul căsătoriei soțul a comis adulter,sau și-a tratat soțul cu o cruzime fizică sau mentală care face de nesuporta căsătoria

În cazul în care se menționează acest motiv al traiului separat pe o perioadă de cel puțin un an înainte de pronunțarea hotărârii,soții nu trebuie să demonstreze vina vreunuia dintre ei,ci ei pot să ceară de comun accord divorțul imediat ce încetează traiul în comun,urmând ca instanț să pronunțe divorțul numai la momentul la care se va împlini termenul de un an.

Legea federală stabilește în sarcina avocatului obligația de încurajare a împăcării soților.Excepție făcând situația în care împrejurările cazului sunt de așa natură încât evidențiază foarte clar că nu ar fi potrivită o astfel de abordare.

Astfel,avocatului îi revine sarcina de a atrage atenția clientului cu referitor la normele legale care au drept obiect reconcilierea soților,să discute cu clientul său despre șansa de a se împăca și să îl dirijeze către serviciile de consiliere matrimonială,În oricare stadiu al judecații,se obsevă posibilitatea unei împăcări prin probele aduse,atitudinea soților,iar dacă instanța observa acest lucru are obligația de a suspenda judecata,acest lucru fiind de ajutor celor doi soți,deoarece le oferă posibilitatea acestora de a se împăca.

La expirarea unui termen de 14 zile,de la data suspendării judecății,instanța va reâncepe judecata la cererea soților sau a unuia dintre soți.Persoanele care au fost desmnate să îi ajute pe soți să se împace,nu pot depune mărturie cu privire la acțiunile pe care soții le-au confirmat în fața lor sau cu privire la informațiile care le-au fost comunicate.

În cazul în care adulterul a fost motivul de divorț,cruzimea fizică sau cruzimea mentală,instanța trebuie să se convingă că nu s-a produs iertarea faptei și să respingă cererea în caz de iertare,excepție fiind situația în care instanța consideră că emiterea divorțului ar face bine interesului public.

Legea federală precizează că divorțul își produce efectele începând cu a-31-a zi de la pronunțarea hotărârii de divorț.

Conform codului civil din Quebec,în Capitolul VII, se stabilesc anumite aspecte cu privire la desfacerea căsătoriei.În primul rând se stabilște că divorțul este pronunțat conform Legii federale privind divorțul,iar regulile privind separația de corp din Codul Civil al provinciei Quebec,precum și regulile din Codul de procedură civilă din Quebec se aplică numai în măsura în care sunt compatibile cu Legea federală .Codul civil din Quebec reglementează diferit de legea canadiană efectele divorțului.Divorțul are drept consecința încetarea regimului matrimonial de la data formulării cererii de divorț,dar instanța poate să ia decizia că momentul începerii producerii efectelor să fie acela la care părțile au încetat viața în comun.Potrivit acestui cod,părinții exercită autoritatea părintească împreună.În cazul în care unul dintre părinți decedează,este decăzut din exercițiul autoritătii părintești sau nu este în măsură să își exprime voința,autoritatea părintească va fi exercitată de catre celălalt părinte.

3.2 Motivele de divorț în Franța

Conform Droit de la famille,in timpul căsătoriei cei doi soți trebuie să respecte căsătoria,iar în cazul nerespectării obligațiilor de soț,invocarea anumitor motive pot duce la dsestrămarea căsătoriei.

În cazul unui divorț,judecătorul va ține cont de motivele invocate,și va evalua dacă încălcarea si repetarea motivului face inadmisibilă continuarea căsătoriei.Vina unui dintre soți poate fi probată prin diferite mijloace,dovezile fiind aduse de către solicitant sau de către terțe persone.Dovezile pot fi atât certificate medicale,sau rapoarte ale poliției in cazul vătămării corporale.În cazul violenței fizice,persoana agresată trebuie să fie văzuta de către un medic,pentru eliberarea unui certificate medical legal,care să ateste existența violenței în familie.Doar astfel de probe pot fi folosite la proces.În cazul adulterului,reclamantul poate să aducă fotografii incriminatorii sau mărturii.Realizarea înregistrărilor telefonice este interzisă fără acordul persoanei,aceste dovezi nu vor fi folisite drept probă.Divorțul din vina unuia dintre soți,nu reprezintă doar o confruntare a cuplului,acest tip de divorț fiind alcătuit din mai multe faze printre care și concilierea.

Divorțul în Franța,conform Codului civil,se poate pronunța în următoarele cazuri:

-divorțul acceptat

-divorțul pentru deteriorarea definitivă a legăturii conjugale

-divorțul din culpa

Divorțul indiferent de modalitatea sa,poate fi obținut doar pe cale judiciară,iar înaintea procedurii de divorț există o procedură obligatorie de conciliere conform Codului civil,care se poate reluata și ulterior,în cursul procesului.În cadrul acestei proceduri judecătorul discută cu fiecare dintre soți,iar ulterior cu ambii soți .

În cazul în care cei doi soți se înțeleg cu privire la desfacerea căsătoriei și efectele sale,divorțul poate fi cerut împreună de cei doi soți.Aceștia vor fi nevoiți să supună aprobării instanței o convenție privind consecințele divorțului. În cazul divorțului prin consimțământul reciproc al soților,părțile nu trebuie să prezinte nici un fapt obiectiv sau subiectiv care a dus la cererea de desfacere a căsătoriei,singurele condiții fiind acelea că de la data încheierii căsătoriei să fi trecut cel puțin șase luni,ambii soți să aibă capacitatea deplină de exercițiu,consimțământul lor să nu fie viciat și să existe o convenție cu privire la soluționarea celorlalte aspecte ce țin de viața de familie.Instanța poate să nu pronunțe divorțul,în cazul în care constata că prin convenția celor doi soți nu sunt protejate suficient interesele minorilor sau ale unuia dintre soți.

Atunci când legiuitorul a ales perioada de șase luni,acest interval a avut drept scop evitarea divorțurilor precipitate și acordarea unui timp minim,pentru cei doi soți,pentru a reflecta asupra căsătoriei.

Divorțul prin cerere acceptată,reprezintă acea formă de divorț prin care unul dintre soți cere divorțul,iar celălalt soț îl acceptă.

Cu privire la procedura aplicabilă acestui tip de divorț,aceasta preupune formularea unei cereri de unul dintre soți,care trebuie să fie însoțită de un memoriu întocmit,datat și semnat de acesta,prin care trebuie să descrie în mod obiectiv situația conjugală,fără să își impute ori lui,ori celuilalt soț greșeli și să constate că menținerea căsătoriei este imposibilă.

În cazul costului acestui tip de divorț,acesta variază în funcție de avocații care au fost aleși.Dacă unul dintre soți nu are suficiente resurse financiare,pentru a iniția procedurile de divorț,pobeneficia de asistență juridică.

Dacă s-a apelat la acest tip de divorț,căsătoria soților este încheiată în 15 zile de la data acordării divorțului de către judecător.Recursul poate fi făcut în această perioadă de 15 zile.

Avantajul acestui tip de divorț este reprezentat de rapiditatea cu care se desfășoară si libertatea oferita celor doi.În plus legea permite celor doi să aleaga un avocat care să depuna cererea,ceea ce reduce costurile de judecata.

În cazul divorțului pentru deteriorarea definitivă a legăturii conjugale,cererea poate fi introdusă de oricare dintre soți după o separare de doi ani conform articolului 238 din Codul Civil francez.Deterioararea definitivă a legăturii conjugale rezultă din încetarea vieții împreună între soți,când aceștia trăiesc separat de doi ani în momentul citării în dosarul de divorț.

Cererea de divorț trebuie să fie depusă la instanța din orașul în care soții au reședința.În cazul în care cei doi nu mai locuiesc împreună în momentul depunerii cererii,aceasta va fi depusă la reședința soțului unde lociesc și copiii.

Înainte de a se pronunța divorțul,trebuie să se demonstreze și în acest caz că s-a încercat împăcarea celor doi.Soțul acuzat are posibilitatea de a refuza acuzațiile aduse,dar trebuie să demonstreze că a fost present în viața de familie în tot acest timp.Aceste dovezi pot fi raposrtate la facturi,plata chiriei,a utilităților chiar și mărturii.În cazul în care se demonstrează că soțul a lipsit din viața de familie,consimțământul soțului pârât nu mai este necesar,iar judecătorul poate pronunța divorțul.În plus,soțul reclamant poate să pretindă și o indemnizație compensatorie.În momentul în care,unul dintre soți părăsește domiciliul conjugal,solicitantul este nevoit să obțină o cerere de divorț în cauză,și o cerere gde daune-interese ,deoarece nu mai poate fi vorba despre o separare în fapt.

Soțul care dorește divorțul,va apela la un avocat,realizând o cerer la Curtea de familie.Motivele care au dus la desparțirea celor doi,nu vor fi menționate în cererea de divorț.Fiecare dintre cei doi soți vor fi nevoiți să fie asistați de către un avocat.În cazul unui divorț simplu,va fi prezent doar un judecător,dar în unele cazuri mai complexe sau mai sensibile,pot fi prezenți 3 judecători.

În general procedura de divorț este inițiată de o citație la cererea unui dintre soți.Cu toate acestea,în cazul în care soții sunt de acord să facă acest lucru,ei pot începe procedura de petiție în comun.

În unele cazuri,pârâtul poate formula și el o cerere reconvenționlă în care poate preciza:

-acceptarea principiului de desfacere a căsătoriei

-delalcarea iremediabilă a căsătoriei

-vina

Cerea trebuie să cuprindă și o propunere de soluționare a intereselor monetare și financiare ale soților.

Soții pot contesta sau respinge cererea de a divorța.Recursul trebuie să fie adus în fața instanței de apel în termenul de o lună de la comunicarea hotărârii de către judecător.

În privința divorțului din culpă,acesta poate fi cerut de către soțul care îi poate reproșa anumite fapte celuilalt soț,în condițiile în care aceste fapte reprezintă o violare gravă a îndatoririlor de familie,sau daca prin ele se ajunge la concluzia că mariajul celor doi este imposibil.

Soțul acuzat de abatere,poate să respinga acuzațiile aduse și chiar să refuse divorțul.Soțul acuzat va demonstra că îi sunt aduse acuzații false,încercând să aducă dovezi de falsitate sau exagerarea acuzațiilor.Cel acuzat va avea posibilitatea să demonstreze că reclamanta/reclamatul a avut anumite abateri,iar la rândul său va putea să ceara divorțul.

Există trei metode de apărare și anume:

-respingerea,reconcilierea,reconventionala.

Prin respingere se înțelege negarea acuzațiilor de către pârât.În acest caz cel acuzat este nevoit să obțina toate dovezile pentru a demonstra contrariul.

Reconcilierea este iertarea acordata soțului vinovat,iar reconvenționala reprezintă apărarea prin care inculpatul necesită mai mult decât simpla respingere a cererii.

Pentru a fi luată în considerare culpa unuia dintre soți,trebuie ca vinovatul să fi acționat liber,fără să fi fost constrâns în momentul săvârșirii culpei.

Cu privire la procedura de divorț aplicabilă acestui caz,mai întâi va fi contactat un avocat care este împuternicit să facă o cerere la curtea de familie.Cererea trebie să specifice tipul divorțului și cauzele care stau la baza acestuia.După prezentarea cererii,judecătorul îi va convoca pe cei doi în comun,printr-o scrisoare recomndata cu confirmare de primire,la o audiere de conciliere.Cea de a doua etapă va avea loc în instanța.Fiecare dintre soți va trebui să aiba un avocat propriu.La această convocare se vor comunica faptele de care este acuzat pârâtul,și I se va solicita acestuia probele necesare.

Indemnizație compensatorie(Prestation compensatoire)

O indemnizație compensatorie poate fi plătită de către un fost soț celuilalt soț,indiferent de cazul de divorț.Această indemizație este destinată să compenseze diferențele nivelului de trai dupa încetarea căsătoriei.Plata compensatorie reprezintă o rată fixă care ia forma unei plăți de capital sau în mod excepțional ,o rentă viageră.Plățile compensatorii sunt determinate de acordul celor doi soți,iar în caz contrar pot fi determinate de către un judecător.Acordul trebuie să țină cont atât de interesul celorr do soți dar și de cel al copiilor.În toate cazurile soții sunt liberi să stabilească forma și condițiile de plată a beneficiilor.În cazul în care judecătorul hotărăște indemnizația compensatorie,acesta va ține cont de următoarele situații:

-durata căsătoriei

-vârsta și starea de sănătate a soților

-calificările și situația profesională

-patrimoniul estimat

Judecătorul poate refuza plata compensatorie în funcție de:

-situația fostelor soții

-sau în cazul în care divorțul este acordat din vina exclusivă a soțului care solicită prestația,având în vedere circumstanțele specifice de încetare a căsătoriei.

Indemnizațiile compensatorii sunt asumate în momentul divorțului.Acestea sunt stabilite în funcție de nevoile soțului căruia i se plătește,celălalt ținând cont de resursele,situația lor în timpul divorțului și evoluția probaila a acestora.Indemnizația compensatorie poate fi plătită ca o sumă forfetară sau ca o rentă.

Condițiile de plata a unei sume forfetare sunt:

-plata unei sume de bani

-alocarea unei proprietăți sau de alte active(dreptul de utilizare a unui mobilier,folosirea gratuită a locuințelor) sau uzufruct.Debitorul trebuie sa dea aprobare pentru drepturile de proprietate ale bunului primit cadou sau moștenire.În cazul în care un soț nu are să plătească numerar dintr-o data,acesta poate plăti în rate,pe o peroadă de opt ani.

3.3 Analiză de caz privind legea aplicabilă acțiunii de divorț cu un element de extraneitate

Reîntors în țară dintr-un stat membru al Uniunii Europene,soțul predă la o instanță din România o acțiune de divorț,în care solicită desfacerea căsătoriei,exercitarea autorității părintești în comun cu privire la copiii minorirezultați din căsătorie,stabilirea domiciliului acestora la locuința acestuia din Romania(minorii fiind la pârâtă,la fosta lucuință din statul membru),stabilirea contribuție fiecărui părinte la cheltuielile necesare copiilor pentru educare,învățătură și pregătire profesională,precum și stabilirea unui program de vizită pentru pârâtă.

În acest caz sunt mai multe ipoteze.

Ipoteza I.

Legal citată în statul de reședință,Italia de exemplu,pârâta formulează o întâmpinare,în care susține că este de acord cu capacitatea instanțelor române și cu divorțul celor doi pe baza acordului de voință,și o cerere reconvențională,prin care se cere stabilirea domiciliului copiilor la locuința ei din Italia,cu un program de vizită și cu constrângerea reclamantului la achitarea unei pensii de întreținere în favoarea minorilor.

Litigiul dedus judecății înfățișează un element e extraneitate ,ceea ce atrage aplicarea Regulamentului (CE) nr.2201/2003 privind competența,recunoaștera și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.În legătură cu divorțul,potrivit art. 3 alin.(1) lit.b,din Regulament,sunt capabile instanțele din statul de cetățenie comună a celor doi soți,adică instanțele judecătorești din România,iar pe de altă parte,pârâta,având domiciliul în Italia,nu este posibilă chemarea ei în judecată în fața instanțelor din România decât în baza art.3,4 și 5 din același Regulament acestea având un caracter exclusiv.Astfel fiind,instanța română sesizată are capacitate internațională în rezolvarea cererii de divorț și a cererii reconvenționale conform art.4 din Regulament,iar pentru că pârâta nu are locuința în țară,competența teriotrială ține de judecătoria în circumscripția căreia reclamantul își are domiciliul.Privind cererile de autoritate părintaescă,ele se regăsesc sub incidența art.8 și art.12 din Regulament.Sesizându-se că copii minori au domiciliul în Italia,și că sunt înfăptuite cerințele stabilite de art.12 di Regulament,instanța română acționează la prorogarea de competență ,constatându-se urmatoarele circumstanțe:

-pârâta își exercită autoritatea părintescă față de copii;

-părțile,în postura de titulari ai autorității părintești au convenit asupra competenței instanțelor române,reclamantul prin predarea cererii de divorț,iar pârâta prin întâmpinare;

-interesul copilului necesită competența instanței române,care se pronunță a fi competentă jurisdicțional conform art 12.din Regulament.

Ipoteza II

Legal citată în Italia,pârâta redactează întâmpinarea și invocă excepția de necompetență jurisdicțională,a instanțelor române,conform art3 ,alin (1),lit a,teza a doua din Regulament,cu privire la competență,executarea și recunoșterea hotărârilor judecătorești cu privire la răspunederea părintescă și în materie matrimonială,motivul fiind că ultimul domiciliu obișnuit al celor doi soți a fost în Italia,iar pârâta dar și copiii minori rezultați din căsătorie înca locuiesc acolo.

În privința acestei ipoteze,în lipsa reședinței obișnuite a copiilor în România,situație care atrage dispozițiile art.8 al Regulametului,instanța constată că în baza art.12 din Reglament probă prorogarea de competență în orice problemă,privind răspunederea părintescă în avantajul instanțelor judecătorești din statul membru,numai dacă sunt îndeplinite anumite criterii.Deși art.12 din Regulament instituie o posibilitate restrânsă de constatare a instanței unui stat membru în care copilul nu are reședința obișnuită,motivată prin faptul că problema intervine cu prilejul acțiunii de divorț pe rol,instanța română sesizeazăcă prin neacceptarea competenței jurisdicționale a instanțelor române de către pârâtă, nu se poate efectua prorogarea.Astfel,aceasta are două variante.

-prima variantă ar fi ca instanța română să aprobe excepția de necompetență jurisdicțională,deoarece consideră că instanțele judecătorești de la ultima reședință obișnuită a soților,din statul de reședință ultimă a acestora,acesta fiind și statul de reședință al copiilor,sunt competente internațional,conform art 3, din Regulament,alin1,lit(a) și art.8 ,și se refuză cererea de divorț.Cu titlu de exceptie,instanța română poate aprecia ca, ea este competenă jurisdicțional cu privire la divort,iar pe de altă parte consideră că instanța din celălalt stat membru și anume Italia,fată de care copii "au o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluționa cererile",privitoare la răspunderea părintească iar acest lucru reprezintă interesul superior al copilului.Instanța română ,potrivit art.15 alin(1),la cererea unui dintre soți sau la inițiativa sa:

-incetează judecarea cererilor accesorii divorțului cu privire la răspunderea părintescă și invită cele două părți ca într-un termen fixat ,să predea o cerere la instanța de judecată din Italia.cu privire la cererea de divorț,procedura de judecată va continua.În cazul în care instanța din Italia nu este sesizată în data care a fost fixată de instanța de română,atunci instanța română continuă să își exercite competența,potrivit art.8-14 din Regulament.

-cere instanței din Italia,sa exercite competența într-un interval de 6 săptămâni de la momentul sesizării acesteia,caz în care instanța română declină competența.În cazul în care instanța din Italia,își afirmă necompetența,instanța din România va continua să își exercite competența.

Cu privire la art.12 din Regulament,se constată faptul că normele referitoare la prorogarea de competență întrevăzute de acest text favorizează o soluție care se face cu asentimentul tuturor părților,ducând astfel la evitarea rezolvării cererii de divorț dar și a cererii privind răspunderea părintească de către instanțele judecătorești din diferitele state membre.Judecătorului îi rămâne datoria să aprecieze condițiile care trebuie să fie îndeplinite,mai ales cele cu privire la "competența instanșelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc",sau competența vizează interesul suprem al copilului,sau minorul are o "legatură strânsă cu acel stat".

O a treia ipoteză ar fi aceea în care,pârâta legal citată în Italia, redactează o întâmpinare și cu pretextul exceptiei de litispendență internațională,susține că pe rolul instanței străine este înregistrată cererea de separare de drept.

Fiind o neînțelegere în materia divorțului cu un element de extraneitate,în care ambi soți au domiciliul pe teritoriul unui alt stat mebru al Uniunii Europenedar în care părțil sunt și cetățeni români ,această cauză atrage aplicarea Reguamentului (CE) nr.2201/2003 cu privire la competența,recunoșterea și executarea hotărârilor judecătorești atât în materie matrimonială dar și a răspunderi părintești.

În privința cauzei noastre,instanța română se pronunță mai întâi la excepția de litispendență(situație procesuală în care două sau mai multe instanțe de fond competente,sunt sesizate în aceeași cauză civilă) și se purcede la următoarele verificări:

-existența "triplei identități de părți,obiect și cauză în cererile formulate instanței române și străine". Judecătorul român trebuie să verifice dacă cererea de separare de drept care a fost redactată de către pârâtă este sau nu o etapă anterioară pronunțării divorțului,așa cum este în Itaa și Spania,unde de exemplu se ia în considerare existența triplei identități.

-ambele acțiuni care se află pe rolul instanțelor din diferite state să fie pendinte,adică nu au fost încă soluționate.

-probarea momentului în care instanța străină a fost constatată cu privire la cererea de divorț,conform art.16 din Regulament.Referitor la datele pe care le avem,ipotezele cu care se poate întâlni judecătorul sunt următoarele:

In cazul în care se dovedește că instanța din celălalt stat a mai fost sesizată,instanța română își va suspenda din oficiu procedura până în momentul în care se decide competența primei instanțe sesizate.Dacă se confirmă că instanța din celălalt stat membru a fost mai întâi sesizată și aceasta și-a pronunțat deja competența,rezultă că aceasta este în drept ,potrivit art.12 din Regulament ,să se pronunțe și referitor la autoritatea părintească.Instanța româna decurge să își decline competența,în favoarea primei instanțe,soluția dată fiind aceea de respingere a cererii redactate de către reclamat,motivul fiind acela că aceasta nu este de competența jurisdicției române.

Un alt caz ar fi cel în care instanța română ar fi prima sesizată.Acesta verifică dacă are competență jurisdicțională,emiâțând următoarele soluții:

-instanțele române nu au capacitate jurisdictională,iar în această situație se aprobă excepția de lispendență și excepția de necompetență jurisdicțională,drept urmare cerere reclamantului fiind respinsă.

-litigiul este de competența instanțelor române astfel respingându-se excepția de litispendență și se păstrează cauza spre judecare,identificându-se legea care poate fi aplicată divorțului,administarea probelor,apoi judecarea cauzei pe fond ,cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești care va fi recunoscută și în celălat stat membru.

Unul din motivele care au dus la crearea Regulamentului a fost interesul administrării echilibrate a justiției,și să se precizeze un mecanism clar dar și eficient de rezolvare a cazurilor de lispendență internațională,pentru a se micșora posibilitățile nașterii procedurii concurente în statele membre și să se împiedice pronunțarea unor hotărâri ireconciliabile în două state membre.

După cum rezultă din susținerea celor două părți dar și din înscrisurile de la dosar,în care se precizează că cei doi soți ,ambii cetăței români,care au avut locuința obișnuită într-un alt stat membru,soția având încă domiciliul împreună cu minorii într-un alt stat,iar pe rolul instanței străine există o cerere de separare de drept înregistrată,unde instanța s-a pronunțat pozitiv asupra competenței sale.

Astfel prin existența celor două cereri identice prin părți,atât obiect dar și cauză,o cerere de separare la o instanță străină,dar și o cerer de divorț la instanțele române,cea din urmă fiind sesizată mai târziu,souția va fi respingerea cererii formulate de către reclamant ca fiind de necompetența instanțelor române.

Ipoteza IV

Pârâta este legal citată,dar aceasta nu se prezintă.

În cazul în care pârâta nu se prezintă,instanța română este nevoită să verifice dacă aceasta a primit cererea de chemare în judecată dar și citația,pentru a-și putea formula apărarea sau dacă au fost luate toate măsurile necesare în acest scop.Judecătorul se poate char dacă nu a obținut certificatul de constatare a notificării dar și al comunicării sau remiterii în cazul în care anumite cndiții au fost îndeplinite:

-din momentul în care a fost transmis actul a trecut un termen considerat adecvat de către judecător,dar nu un termen de mai puțin 6 luni.

-actul a fost transmis în condițiile prevăzute de lege

-nu a putut fi dobândit niciun tip de certificat chiar dacă s-au făcut toate demersurile în acest caz pentru obținerea acestuia.

Intr-o asemeneea situație,instanțele pot lua în considerare că pârâta nu a dorit să se prezinte în fața instanțelor,chiar dacă aceasta a fost legal citată și i s-au comunicat oate datele necesare.

Unica problemă care poate fi,este interpretarea expresiei"acceptare expresă și neechivocă a competenței din partea titularilor răspunderii părintești".Neinvocarea excepției de necompetență a instanțelor de judecată,nu echivalează cu o recunoștereneechivocă,judecătorul în temeiul rolului său activ ,ar trebui să pună în discuție acest aspect.

Concluzii

După cum am arătat în cuprinsul acestei lucrări,procedura divorțului s-a simplificat din ce în ce mai mult,legiuitorul urmărind crearea unei legi cat mai simple,care să cuprindă toate normele juridice, încât să nu mai existe anumite discuții divergente. S-a dorit crearea unor reguli care să cuprindă atât aspecte comune cu alte comunități,dar și anumite elemente diferențiale.

Noul Cod civil schimbă total convingerea asupra desfacerii căsătoriei,aducând în discuție concretizarea divorțului pe cale administrativă dar și notarială.

În țara nostră procedura divorțului a cunoscut,odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil,o aplicabilitate mult mai amplă.

Încă din vechiul drept s-a luat în considerarea problema alegerii legii favorabile în cazul în care există anumite rapoarte juridice cu un elemnt de extraneitate.De aceea se urmărește implementarea unor norme cât mai clare și precise referitoare la aceste rapoarte juridice.Prin ramura de drept internațional privat se reglementează normele juridice referitoare la relațiile sociale în care există un element străin.

Se urmărește menținerea și dezvoltarea unui spațiu de libertate,securitate și justiție,unde este garantată libera circulație a persoanelor.Înfăptuirea treptată a unui astfel de spațiu implică inclusiv adoptarea de măsuri în materia cooperării judiciare civile, utile pentru o bună funcționare a pieții interne.Astfel s-au semnat diferite tratate,convenții,care reglementează competența judiciară,acceptarea și executarea anumitor hotărâri,cu caracter imperativ și de aplicare directă. De regulă conflictul de legi apare datorită dosebirilor care există în diferite sisteme de drept,în condițiile deplsării persoanelor dar și al bunurilor dintr-o țară în alta.

În concluzie putem spune că divorțul internațional , sau după cum este cunoscut în doctrina românească,divorțul cu un element de extraneitate, variază în funcție de legea națională a fiecărui stat.Recunoșterea și acceptarea hotărârilor străine de divorț,este facilitată în cadrul țărilor membre ale Uniunii Europene grație normelor proclamate în această privință la nivel comunitar.

Se poate observa că reglementările comunitare oferă o mare importanță efectelor desfaceri căsătoriei dar și procedurii în sine,procedură care în majoritatea țărilor europene,este tot mai mult liberalizată.

Propunere de lege ferenda cu prvire la competența teritorială a instanțelor de judecată în cazul divorțului

Lucrarea tratează aspecte de drept privat comparat în materia divorțului și competența teritorială a instanțelor de judecată în procedura de divorț.

În reglementarea actuală soții pot alege de comun acord legea aplicabilă divorțului.În cazul în care aceștia nu ajung la un consens cu privire la legea care doresc să fie aplicată,instanța va hotărâ în baza reglementărilor legale,instanța competentă.

În scopul eficientizării procedurii de divorț cu un element de extraneitate și evitarea unor conflicte între soți propun ca divorțul să se hotărască pe terioriul tării unde cei doi soți s-au căsătorit.

Astfel anumite neînțelegi cu privire la alegerea instanței competente în soluționarea cererii de divorț nu vor mai exista ,iar convenție de alegere a legii aplicabile divorțului nu va mai fi cerută.

Inconvenientul acestei propuneri este legat de anumite costuri care ar fi suportate de către soți.În cazul în care unul dintre soți locuiește într-o altă țară,acestuia îi va fi foarte dificil să ajungă la instanța competentă în soluționarea hotărârii de divorț.

O altă propunere este referitoare la recunoașterea divorțului prin denunțare unilaterară. Conform art.2601 din Noul Cod Civil,actul întocmit în străinătate prin care se sesizează doar voința unilaterală a bărbatului de a desface căsătoria,fără ca legea străină să recunoscă femeii un drept egal,nu poate fi recunoscut și în România cu excepția în care sunt îndeplinite anumite condiții.Propun ca femeia să posede aceleași drepturi cu ale bărbatului,iar acest drept să nu fie recunoscut în România.Legea străină trebuie să recunoscă ambilor părți aceleași drepturi,indiferent de situații.

Bibliografie

1.Dan Lupașcu"Drept internațional privat",Ed.Universul Juridic,București,2012

2.Dan Lupașcu , C. M. Crăciunescu,Dreptul familiei,Ed.Universul Juridic, București, 2014

3.Emese Florian, Dreptul Familiei, Ed. C. H. Beck, București,2012

4.Revista română de jurisprudență,nr.6/2009,Ed.Universul Juridic

5.Noul Cod Civil și reglementările anterioare. Prezentare comparativă, ediția a-III-a îngrijită și adnotată de prof. univ. dr. Mona Maria Pivniceru, Ed.Hamangiu, 2013

6.M.Tăbârcă, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013,vol.II

7.M. Avram, Drept Civil. Familia, Ed.Hamangiu, București, 2013

8.Liviu Pop,Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil, Ed. Universul juridic,București,2012

9.F. G. Păncescu, Dreptul internațional privat român.Trdiție. Reformă. Tendințe, Ed.Universul Juridic,București,2011

10. http://bibliotecahamangiu.ro/

11. http://www.just.ro/

12. http://danc.free.fr/famille/index.htm

13. http://www.ejustice.just.fgov.be/