Aspecte Criminologice Privind Delincventa Juvenila

C U P R I N S

ARGUMENT

CAPITOLUL I

Considerații generale privind delincvența juvenilă

Sectiunea I. Delincvența juvenilă – fenomen social

Sectiunea II Scurt istoric privind evoluția delincvenței juvenile

Sectiunea III. Conceptul de minor în pericol (în dificultate)

Sectiunea. IV Delincvența juvenilă componentă a criminalității

CAPITOLUL II

Cadrul normativ instituțional privind protecția minorului

Sectiunea V Legislația în domeniul protecției minorului

Sectiunea VI Principii generale internaționale rezultate din regulile acceptate de

comunitatea internațională

Sectiunea. VII Procedura în cauzele cu infractori minori

CAPITOLUL III

Etiologia comportamentului minorilor delicvenți

Sectiunea VIII Teorii contemporane biologice și psihologice privind cauzele delicvenței

Sectiunea VIV Teorii contemporane sociologice (mezologice) privind cauzele delicvenței

CAPITOLUL IV

Răspunderea penală a minorului infractor

Sectiunea VV . Elemente de drept penal comparat în materia justiției juvenile

4.2. Răspunderea penală a minorului infractor în legislația penală

din România

4.3. Aspecte de natură procesual penală în cauzele cu minori

4.3.1 Cercetarea pealabilă și urmărirea penală

4.3.2 Trimiterea în judecată a minorului

4.4 Exemplificarea procedurii penale în cauzele cu minori

CAPITOLUL V

Factori criminogeni în delincvența juvenilă

5.1. Analiza factorilor criminogeni la nivel macrosocial

5.2. Un profil psihologic al personalității minorului cu comportament deviant

5.3. Vulnerabilități actuale în delincvența juvenilă

5.3.1. Abandonul/plasarea în grija Serviciilor de Protecție a Copilului

5.3.2. Abandonul copiilor în unități sanitare

5.3.3. Abuzul asupra copiilor, violență domestică

5.3.4. Pedepse și abuzuri asupra copilului

5.3.5. Munca la copii

5.3.5.1. Activitățile desfășurate de copii în cadrul gospodăriei

5.3.5.2. Muncile din afara gospodăriei

5.3.6. Traficul de copii

5.3.7. Consumul de droguri

5.3.8. Probleme ale sistemului de suport pentru copii

CAPITOLUL VI

Concluzii finale

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea de față este un prilej de a evidenția dimensiunile și gravitatea pe care a atins-o în ultimii ani o latură a infracționalității care, departe de a se rezuma la câteva cazuri izolate sau întâmplări duse până la extremă negativă din viața unor persoane, a ajuns să-și „aroge” titlul de adevărat fenomen îngrijorător în societatea modernă și anume, infracționalitatea în rândul minorilor.

Fără a face din aceasta un studiu aprofundat al cauzelor acestui flagel folosindu-ne de metodele, tehnicile și teoriile de atribuire specifice sociologiei comportamentului infracțional al copiilor, ne-am oprit asupra implicațiilor acestuia în prezent, încercând astfel o abordare a sa pragmatică și cât mai cuprinzătoare.

Observarea în prezent a acestui fenomen ca și cum până acum nu ar fi existat, precum și pretențiile noastre de a-l stopa sunt oarecum tardive. Considerăm asta deoarece, când avem de a face cu reabilitarea, reintegrarea și resocializarea unor „destine rătăcite”, este foarte greu de realizat, nu în privința mijloacelor materiale sau resurselor umane ce le implică, ci din pricina faptului că, din zi în zi, tot mai mulți actori intră în această scenă, devansând cu mult numărul celor care ies. Iată că și în acest caz principiul „este mai bine să previi decât să vindeci” își păstrează valabilitatea.

Cele ce se vor înțelege din parcurgerea lucrării referitor la metodele de prevenire a infracționalității juvenile, a căror eficiență se măsoară în cifre și analize statistice, vin să susțină faptul că diminuarea fenomenului este o amăgire și ca exemplu, putem lua de pildă indicatorul „din ce în ce mai puțini minori execută pedeapsa în penitenciare sau centre de reeducare”. Este normal să ajungem la acest rezultat în condițiile în care se propun sancțiuni alternative de genul supraveghere specializată în familie (care de cele mai multe ori este germenul devianței copilului) și se tinde, în respectarea recomandărilor Uniunii Europene, către renunțarea la sistemul penitenciar pentru minori sau cel puțin utilizarea acestuia numai în cazuri foarte grave. Reversul este că cei ce ar trebui izolați sunt lăsați în libertate, nu manifestă teamă față de pedeapsă și, devenind foarte repede majori, actele lor nereprimate la timp se vor perpetua cu mai multă ușurință și într-o formă mai gravă.

Dacă ne gândim că pe fondul unor condiții preexistente, comportamentul delincvent se învață, iar cei mai puțin știutori copiază modelul celor „experimentați”, concluziile sunt și mai grave.

Iată în câteva fraze motivația acestei teme care nu întâmplător este structurată în cinci capitole care se referă pe rând la:

analiza fenomenului infracțional în rândul minorilor, o analiză în care am încercat să evidențiem tipologia atât a infracțiunilor, cât și a infractorilor;

probleme legate de procedura administrării justiției juvenile care nu întotdeauna are efectul prevăzut, cel puțin teoretic;

modalități de prevenire a comportamentului delincvent, resocializare, alternative la sancțiunile aplicate minorilor, având în vedere că aplicarea legislației referitoare la minori în țara noastră este în stadiu incipient și generează imposibilități practice întrucât instituțiile responsabile cu acesta aplicare au apărut mai târziu;

în final, concluzii care, sub rezerva de a lăsa să se întrevadă o oarecare revoltă în fața unei intervenții ineficiente asupra criminalității în rândul minorilor, sunt puțin subiective, dar și puțin realiste.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND

DELINCVENȚA JUVENILĂ

Sectiunea I. Delincvența juvenilă – fenomen social

Noțiunea de delincvență juvenilă nu a înregistrat unele transformări în decursul timpului, ea urmând a fi utilizată în literatura de specialitate în diferite sensuri.

Astfel, conceptului de minor delincvent și apoi de minor constituțional anormal i s-a substituit ulterior conceptul de minor inadaptat la valorile societății în care trăiește.

M. Cusson definește delincvența juvenilă ca fiind totalitatea infracțiunilor comise de adolescenți, pedepsibile de codul penal. Într-o recentă lucrare se arată că în sfera delincvenței (inclusiv a celei juvenile) ar trebui incluse numai faptele penale, subliniindu-se eșecul încercărilor de redefinire a conceptului dintr-o altă perspectivă decât cea a dreptului penal.

Considerăm că definirea delincvenței juvenile trebuie să aibă în vedere evoluția acestui concept în documentele ONU, aceasta fiind simptomatică și pentru evoluția gândirii criminologice în ultimii 45 de ani. Astfel, cu ocazia desfășurării lucrărilor primului Congres pentru prevenirea crimei, Geneva 1955, atenția participanților a fost reținută în principal de problema delincvenței juvenile, aceasta fiind privită ca un subiect extrem de larg, înglobând atât problemele tinerilor delincvenți, cât și pe cele ale minorilor abandonați, orfani sau cu tulburări de comportament.

Cu prilejul celui de-al doilea Congres ținut la Londra în 1960, dezbaterile au sfârșit prin elaborarea unei Recomandări, potrivit căreia nu trebuie utilizat, pe cât posibil, termenul de delincvență juvenilă decât în cazul săvârșirii unei fapte prezentată de legea penală ca infracțiune, evitându-se în acest fel pedepsirea unor forme de conduită necorespunzătoare sau de neadaptare care pot fi considerate ca normale la minori în procesul lor de dezvoltare psihosomatică.

Conceptul de delincvență juvenilă care fusese restrâns prin Recomandarea din 1960, a fost plasat într-un context mai larg cu ocazia Congresului al șaselea de la Caracas în 1980.

Accentul a fost pus nu numai pe aplicarea sancțiunilor penale față de minorii delincvenți, dar în egală măsură pe necesitatea adoptării măsurilor de justiție socială în favoarea tuturor minorilor în pericol.

În opinia noastră o eventuală definire a conceptului de delincvență juvenilă, ar trebui să aibă în vedere nu numai faptele săvârșite de minori/ pedepsibile potrivit Codului Penal, dar și conceptul de minor în pericol (în dificultate), care cuprinde minorii care nu au încălcat legea penală dar sunt în pericol să o facă.

Ideea că delincvența juvenilă și criminalitatea adulților sunt două aspecte ale aceleiași maladii sociale, admisă altădată, nu mai este de actualitate.

O serie întreagă de studii citate de J. Leaute au demonstrat că mulți minori delincvenți nu devin niciodată adulți criminali și mulți dintre adulții criminali nu au fost niciodată minori delincvenți.

Specificul delincvenței juvenile și în special măsurile de tratament au inspirat luarea unor măsuri asemănătoare și pentru adulți, cum ar fi libertatea -supravegheată, prevalența mediului deschis față de mediul închis etc.

În acest context, deși unii spun că este o noțiune desuetă, credem că prioritară ar trebui să fie activitatea de prevenire, pe cât posibil a efectelor cauzelor de inadaptare a minorilor, întrucât, există și un segment important din criminalitatea adultă care este format din cei care au început să comită infracțiuni încă din timpul minorității.

Sectiunea II. Scurt istoric privind evoluția delincvenței juvenile

Apreciem că în sfera conceptului de delincvență juvenilă este imperios necesar a discuta despre minorul delincvent, minorul infractor (criminal) dar și despre minorul în pericol (în dificultate).

În opinia noastră, opțiunea de a integra într-o lucrare despre delincvență juvenilă și conceptul de „minor în pericol" este foarte importantă având în vedere că scopul activităților de protecție a minorului aflat în pericol fizic și moral este de a se evita cât mai devreme conduitele antisociale și căderea în delincvență.

Conceptul de minor în pericol (în dificultate)

Necesitatea cunoașterii și studierii categoriei minorilor în pericol este reclamată și de realitatea socială care a determinat luarea unor măsuri, pe plan intern, în ultimii ani.

Astfel, în conformitate cu prevederile Constituției României, aprobată prin Referendumul Național din 08.12.1991, având în vedere că România a ratificat, începând cu anul 1990, o serie de convenții internaționale în domeniul protecției copilului, recunoscând și garantând drepturile acestuia, s-au luat pe plan legislativ o serie de inițiative.

Prin „copii aflați în dificultate", în sensul Planului național de acțiune în favoarea copilului, se înțeleg copiii fără familie, orfani, abandonați, neglijați sau în pericol în propria lor familie (capitolul VI, pct. A).

Astfel, conform legislației în vigoare, copilul se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este periclitată.

Prin „copil” se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu are capacitate deplină de exercițiu (art. 1, al. 2), conceptul fiind sinonim în accepțiunea noastră cu acela de minor.

Potrivit art.2 al. 1 statul trebuie să garanteze protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență, inclusiv sexuală, ori abuz fizic sau mintal, de abandon sau neglijență, de rele tratamente sau de exploatare, în timpul cât și în îngrijirea părinților ori a unuia dintre ei, a reprezentantului său legal ori a oricărei alte persoane.

În legislația română, în vederea respectării interesului superior al copilului aflat în dificultate, comisia pentru protecția copilului poate stabili unele măsuri, dar ceea ce diferențiază în mod net măsurile ce se pot lua față de minorul aflat în pericol, în raport cu cele ce se pot lua față de minorul delincvent, este posibilitatea acordată de legiuitor minorului în peri care este format din cei care au început să comită infracțiuni încă din timpul minorității.

Sectiunea II. Scurt istoric privind evoluția delincvenței juvenile

Apreciem că în sfera conceptului de delincvență juvenilă este imperios necesar a discuta despre minorul delincvent, minorul infractor (criminal) dar și despre minorul în pericol (în dificultate).

În opinia noastră, opțiunea de a integra într-o lucrare despre delincvență juvenilă și conceptul de „minor în pericol" este foarte importantă având în vedere că scopul activităților de protecție a minorului aflat în pericol fizic și moral este de a se evita cât mai devreme conduitele antisociale și căderea în delincvență.

Conceptul de minor în pericol (în dificultate)

Necesitatea cunoașterii și studierii categoriei minorilor în pericol este reclamată și de realitatea socială care a determinat luarea unor măsuri, pe plan intern, în ultimii ani.

Astfel, în conformitate cu prevederile Constituției României, aprobată prin Referendumul Național din 08.12.1991, având în vedere că România a ratificat, începând cu anul 1990, o serie de convenții internaționale în domeniul protecției copilului, recunoscând și garantând drepturile acestuia, s-au luat pe plan legislativ o serie de inițiative.

Prin „copii aflați în dificultate", în sensul Planului național de acțiune în favoarea copilului, se înțeleg copiii fără familie, orfani, abandonați, neglijați sau în pericol în propria lor familie (capitolul VI, pct. A).

Astfel, conform legislației în vigoare, copilul se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este periclitată.

Prin „copil” se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu are capacitate deplină de exercițiu (art. 1, al. 2), conceptul fiind sinonim în accepțiunea noastră cu acela de minor.

Potrivit art.2 al. 1 statul trebuie să garanteze protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență, inclusiv sexuală, ori abuz fizic sau mintal, de abandon sau neglijență, de rele tratamente sau de exploatare, în timpul cât și în îngrijirea părinților ori a unuia dintre ei, a reprezentantului său legal ori a oricărei alte persoane.

În legislația română, în vederea respectării interesului superior al copilului aflat în dificultate, comisia pentru protecția copilului poate stabili unele măsuri, dar ceea ce diferențiază în mod net măsurile ce se pot lua față de minorul aflat în pericol, în raport cu cele ce se pot lua față de minorul delincvent, este posibilitatea acordată de legiuitor minorului în pericol (dificultate), capabil de discernământ, de a exprima liber opinia sa asupra măsurilor de protecție. În opinia domnului Ion P. Filipescu se pot distinge două categorii de minori în pericol, anume:

a) copii a căror dezvoltare fizică sau morală este primejduită,
deoarece părinții nu-și îndeplinesc în mod corespunzător drepturile și
îndatoririle lor cu privire la persoana copilului, făcându-se vinovați de
neglijență în exercitarea ocrotirii părintești dar fără caracter de gravitate ori
abuz. Dacă părinții se fac vinovați de neglijențe grave sau purtare abuzivă
în exercitarea drepturilor părintești se va lua măsura de protecție a copilului
și apoi se va cere decăderea din drepturile părintești.

b) copii a căror integritate fizică sau morală este periclitată, deoarece sunt lipsiți de ocrotirea părintească, pentru aceleași motive ca și în cazul copiilor din prima situație.

Printre motivele consacrate în practică și literatura de specialitate care conduc la calificarea de „minor în pericol" amintim: alcoolismul părinților, violența exercitată de părinți, antecedentele penale ale părinților, problemele psihice ale părinților, dificultăți relaționale între părinți. dificultăți relaționale între copii și părinți, situație materială precară în familie.

Într-un amplu studiu apărut în anul 1992 se arată că din cercetările efectuate a rezultat un număr mult mai mare de părinți ai minorilor în pericol semnalați ca alcoolici decât ai minorilor delincvenți. Astfel 47,6% din minorii în pericol au mama alcoolică și 54,5% au tatăl alcoolic în timp ce pentru minorii delincvenți această proporție este de 3,7% (mamă) și 14,3% (tată).

În ceea ce privește părinții cu antecedente penale s-a constatat un număr și mai mare în cazul minorilor în pericol, 50% dintre tați și 22% dintre mame, în timp ce în cazul minorilor delincvenți proporția era de 28% (tați) și 8% (mame).

O constatare interesantă este reținută în cazul minorilor care provin din familii cu situație materială precară. Proporția majoritară aparține minorilor în pericol în timp ce numai 14,3% sunt minori delincvenți. Analiza este dezvoltată sub acest aspect pentru a se înlătura caracterul de întâmplare și pentru familiile care au datorii, raportul fiind de 65% îndatorați față de 35% fără datorii în cazul minorilor în pericol, situația fiind aproape inversă la minori delincvenți (25% îndatorați și 75% fără datorii).

Constatările din acest studiu subliniază importanța includerii în obiectul studiului criminologie al delincvenței juvenile și al conceptului de minor în pericol. Trebuie arătat că aceștia născându-se și dezvoltându-se într-un mediu defavorizant nu constituie altceva decât „o rezervă latentă de cadre" pentru criminalitate sau, pentru a-l parafraza pe Jules Simon, acești copii care sunt abandonați moral, au neșansa de a avea părinți.

Celor care sunt legați de mecanismele sociale învechite ale unui trecut nu prea îndepărtat și care exacerbează valențele mediului natural al minorului (familia de origine), negând prin comparație efectele pozitive ale măsurilor de protecție, le putem răspunde atrăgând atenția asupra unei realități triste; familia nu este întotdeauna la înălțimea sarcinilor sale, ea nu reprezintă o valoare fără defecte, fără imperfecțiuni, fiind în opinia noastră mai nociv pentru copii să aibă „părinți răi" decât să nu-i aibă deloc.

Această estimare a fost confirmată de studiul recent asupra sărăciei în România întocmit de un grup de specialiști la nivelul Guvernului României, pentru perioada 1995-2002, în care se arată că, cel mai ridicat risc al sărăciei îl prezintă copiii. În special în perioada adolescenței (după vârsta de 15 ani). O altă categorie „de risc", o reprezintă cei 43.000 copii aflați în centrele de plasament public sau privat din România (datele au fost furnizate de Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor).

Sectiunea III . Delincvența juvenilă componentă a criminalității

Arătam că în sfera conceptului de delincvență juvenilă identificăm conceptul de minor delincvent care are în conținutul său minorii care au săvârșit o faptă penală și răspund penal și minorii care au săvârșit o faptă penală și nu răspund penal.

Întrucât prima categorie și anume aceea de minori care au săvârșit o faptă penală și răspund penal se suprapune conceptului de minor infractor și despre ea vom discuta ulterior, ne vom axa atenția asupra celei de-a doua categorii și anume minorii care au săvârșit o faptă penală dar nu răspund penal.

Prin Ordonanța de urgență nr. 26/1997, aprobată prin Legea nr. 108/1998, s-a dorit să se acopere un gol legislativ prin reglementarea situației minorului care săvârșește o faptă penală dar nu răspunde penal, stabilindu-se prin dispozițiile articolului 16 din actul normativ menționat, și anume că, „copilul care a săvârșit o faptă penală dar care nu răspunde penal, beneficiază de protecție".

Se mai stabilește că nu răspunde penal copilul care nu a împlinit vârsta de 14 și 16 ani, sau care are vârsta între 14 și 16 ani, dacă nu se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ, legiuitorul circumscriind astfel mai precis, la care categorii de minori se referă.

O situație specială o reprezintă categoria „copiilor străzii", pentru care există o reglementare specială în Hotărârea de Guvern a României nr. 972/1995, capitolul VI, punctul C.

Astfel putem concluziona că această categorie de minori ar trebui integrată conceptului general de copii în pericol (în dificultate).

Credem că și o altă opinie s-ar impune, în sensul că mare parte dintre „copiii străzii" pot fi integrați conceptelor de minori delincvenți și minori infractori (criminali), aceștia fiind și minori care săvârșesc fapte penale și nu răspund penal dar și minori care săvârșesc fapte penale și răspund penal.

Includerea „copiilor străzii” în conținutul conceptului de minor delincvent nu ar fi așadar întâmplătoare, ea fiind motivată de faptul că acești copii au ieșit de sub controlul parental și chiar modul lor de viață care „cochetează" cu delincvența, impune acest lucru.

Fără pretenția de a da un răspuns la această problemă, concluzionăm prin a arăta că regăsim categoria „copiilor străzii" ca un punct comun, de interferență, a conceptelor de „minor în pericol”, „minor delincvent” și „minor infractor” (criminal).

Conceptul de minor infractor

Dacă în literatura de specialitate conceptele de minor în pericol și minor delincvent au generat discuții în special cu privire la conținutul lor, definiția conceptului de minor infractor este unanim acceptată.

Criteriul normativului juridic penal este admis de specialiști în definirea acestui concept.

Ca atare, minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care răspunde penal este considerat ca fiind minor infractor.

În sistemul dreptului penal român, răspunderea penală a minorului este determinată de noțiunea de discernământ și de vârstă (art. 99 cp.).

Potrivit acestor dispoziții (alin. 1) minorii până la vârsta de 14 ani, beneficiază de o prezumție absolută de lipsă de discernământ.

Pentru cei între 14 și 16 ani, această prezumție este relativă și deci, minorilor li se poate aplica o sancțiune dacă se stabilește că au avut discernământ în momentul săvârșirii infracțiunii (alin. 2).

Atunci când o persoană ajunge la vârsta de 16 ani, ea devine, potrivit legii penale, responsabilă, și deci, discernământul nu este verificat obligatoriu (alin. 3).

Potrivit dispozițiilor art. 100 Cod penal față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă.

În cazul aplicării unei pedepse care, potrivit dispozițiilor art. 109 Cod penal poate să fie închisoarea sau amenda penală, minorul beneficiază de o
circumstanță, scuza minorității. Acesta are ca efect reducerea la jumătate a
limitelor pedepselor.

O altă problemă care ne reține atenția, este situația specială a tinerilor adulți infractori. Mai exact este vorba despre acea categorie de vârstă cuprinsă de regulă între 18-21 ani, iar potrivit unor autori putând merge la 25 ani.

Deși categoria tinerilor adulți, care săvârșesc fapte penale nu poate fi inclusă în categoria minorilor infractori (criminali), limita maximă de vârstă pentru aceștia din urmă fiind de 18 ani, credem că într-o viitoare reglementare s-ar impune acordarea unui regim juridic special acestei categorii de vârstă, unele argumente fiind prezentate în continuare.

Acest concept a fost elaborat în criminologie și chiar în politica penală prin anii 1950, ideea fundamentală la care răspunde fiind aceea că tânărul adult este o personalitate în formare, în curs de socializare, în timp ce adultul are deja o personalitate formată și este relativ puțin susceptibil să evolueze. R. Gassin, susține ideea că formarea personalității și socializarea tânărului adult este departe de a se fi încheiat odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, continuându-se în realitate până în jurul vârstei de 25 ani, când se finalizează dezvoltarea psihică a individului.

De aici, necesitatea de a se crea un regim legislativ specific în ceea ce privește responsabilitatea și sancțiunile față de tinerii adulți infractori ca o categorie intermediară, de trecere de la vârsta minoratului la vârsta adultă.

CAPITOLUL II

CADRUL NORMATIV INSTITUȚIONAL PRIVIND PROTECȚIA MINORULUI

Sectiunea IV . Legislația în domeniul protecției minorului

În prezent, pe plan mondial, există o tendință potrivit căreia statele caută ca sistemele lor de justiție juvenilă să fie în acord cu dreptul internațional. Astfel, țări din toată lumea au preluat principiile naționale în propriile legi și politici și, drept rezultat, legislațiile în domeniul justiției au fost refăcute.

De asemenea mai mult personal, incluzând asistenții sociali, lucrători în domeniul drepturilor copilului, personalul din sistemele de detenție, judecători, avocați, polițiști, inițiatori de politici și consilierii de probațiune participă la programe de training unde învață cum să aplice aceste principii internaționale.

Convenția cu privire la Drepturile Copilului, adoptată prin rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite nr. 44/25, este principalul tratat obligatoriu care definește costurile la care guvernele acestor țări au convenit că minorii sunt îndreptățiți.

Alte seturi de reguli adoptate de comunitatea internațională detaliază calitățile de lucru de zi cu zi în justiția juvenilă. Acestea sunt următoarele:

– Regulile Standard Minimale ale Națiunilor Unite în Administrarea Justiției Juvenile (Regulile de la Beijing adoptate în 1985 prin rezoluția Adunării Generale 40/33);

– Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile (Principiile de la Riyadh adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/112);

– Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate (adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/113);

– Liniile directoare de acțiune privind copiii implicați în sistemul de justiție penală (adoptate prin rezoluția Consiliului Economic și Social 30/1997);

– Regulile Minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea măsurilor neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo /1990;

– Declarația privind Principiile de Bază ale Justiției pentru Victimele Infracțiunilor și Abuzului de Putere (adoptate prin rezoluția Adunării Generale 4Q/34).

Acestor instrumente internaționale elaborate de organismele Națiunilor Unite, li se adaugă și alte acte normative care conțin principii ale justiției juvenile, cum ar fi: Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice; Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale; Convenția internațională cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială; Convenția împotriva torturii și altor tratamente crude, inumane sau degradante, dar și tratate regionale; Convenția din 4 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 și 8 și completată prin Protocolul nr. 2; Convenția europeană în materia adopției de copii 1968; Convenția europeană asupra repatrierii minorilor 1970; Convenția europeană de securitate socială 1972; Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei 1975; Convenția europeană asupra recunoașterii și executării deciziilor privind supravegherea copiilor și restabilire supravegherii copiilor 1980; Carta socială europeană-revizuită 1999; Regulamentul european privind sancțiunile și măsurile comunitare adoptat prin Recomandarea nr. R (92 16 A Comitetului Ministerial al statelor membre din data de 19 oct 1992; Convenția Americană asupra Drepturilor Omului 1969; Carta Africana pentru Drepturile si Protecția Copilului 1990.

Toate aceste instrumente furnizează un cadru cuprinzător de funcționare pentru justiția juvenilă.

Convenția cu privire la Drepturile Copilului

Convenția cu privire la Drepturile Copilului a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. Astfel, 191 de state se află sub incidența acestor prevederi, ceea ce înseamnă că statele parte se angajează să adopte toate măsurile necesare pentru a se asigura că minorii se bucură de toate drepturile menționate în Convenție. Țărilor li se cere să-și armonizeze propriile legi, proceduri și practici cu prevederile Convenției.

Convenția protejează drepturile cetățenești, politice, economice, sociale și culturale ale copilului, pe timp de pace și de conflict armat.

Drepturile consfințite de aceasta vizează: participarea copiilor la decizii care le afectează propriul destin, protejarea copiilor împotriva discriminării și a tuturor formelor de neglijare și exploatare, prevenirea rănirii de orice fel a copiilor, ajutor pentru satisfacerea nevoilor de bază ale copilului.

Aceste patru abordări se aplică în mod egal justiției juvenile. Nu se pune doar problema prevenției, protecției, participării sau prevederii: toate sunt la fel de necesare când sunt aplicate corespunzător.

Convenția pune accentul pe o abordare de ansamblu a drepturilor copilului toate drepturile acestuia fiind indivizibile și având legătură între ele. Acest aspect prezintă importante implicații în justiția juvenilă, întrucât toate drepturile copilului trebuie luate în considerare în sistemul de justiție penală, începând cu dreptul la libertate de exprimare a copilului până la dreptul la cel mai înalt standard posibil de sănătate.

Convenția cu privire la Drepturile Copilului a introdus în legislația internațional; noi drepturi care nu existau, incluzând dreptul copiilor de a-și păstra propria identitate cetățenia, numele și relațiile familiale, precum și dreptul copiilor localnici de a-și practica propria cultură (art. 8 și 30).

Pe de altă parte, Convenția consfințește într-un tratat global drepturi care, până la adoptarea ei, fuseseră doar recunoscute sau prevăzute în legi independente adoptat sub incidența tratatelor regionale asupra drepturilor omului, ca de exemplu dreptul copilului de a fi audiat fie direct, fie indirect în orice procedură judiciară sau administrativă care-l afectează și dreptul ca părerile sale să fie luate în considerație (art. 12).

Totodată, Convenția consacră standarde obligatorii care, până la intrarea sa îi vigoare, fuseseră doar recomandări cu caracter orientativ cum ar fi măsurile de siguranță în procedurile de adopție și recunoașterea drepturilor copiilor cu handicap fizic sau psihic (art. 21 și 23).

Convenția consfințește principiile cu caracter general care se aplică tuturor copiilor referitoare la exercitarea de către aceștia a tuturor drepturilor și mai conține articol separate referindu-se la justiția juvenilă, incluzând art. 37, 39 și 40.

Regulile minimale standard ale Națiunilor Unite pentru Administrarea Justiției

Prin rezoluția 40/33 din 29 noiembrie 1985, Adunarea Generală a adoptat Standard Minimale ale Națiunilor Unite în Administrarea Justiției Juvenile, ca Regulile de la Beijing. Acestea oferă un cadru general în care un sistem de justiție juvenilă ar trebui să funcționeze. Regulile de la Beijing, care sunt împărțite în șase secțiuni, acoperă o întreagă procedură privind justiția juvenilă.

Chiar dacă Regulile de la Beijing nu au statut de tratat și deci nu sunt obligatorii, având doar un caracter de recomandări, unele dintre ele au devenit obligatorii pentru țările parte, prin încorporarea lor în Convenția asupra Drepturilor Copilului, putând fi interpretate nu neapărat ca stabilind noi drepturi, ci ca detaliindu-i celor deja existente.

Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile

Prin Rezoluția 45/112, din 14 decembrie 1990, Adunarea Generală a adoptat Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile, cunoscute și sub numele de Principiile ori Directivele de la Riyadh. Acestea se axează pe prevenire, pe protecție acordând o atenție specială copiilor aflați în situații de risc social. Aici este subliniat conceptul care definește riscul social, ce poate fi rezultatul unor handicapuri psihice, a relațiilor dintre copil și al circumstanțelor social-economice în care copilul trăiește. În multe cazuri de risc social sunt afectați toți acești factori conjugați. Cu cât factorii sunt mai mulți cu atât cresc și șansele ca minorul să se îndrepte către activități delincvente. Principiile recomandă ca țările să acorde o atenție specială copiilor și familiilor afectate de schimbări economico-sociale rapide și neuniforme. Astfel de schimbări pot să reducă astfel capacitatea de a avea grijă de copii a familiilor, iar țărilor li se recomandă să realizeze strategii inovatoare și constructive din punct de vedere social pentru integrarea acestor copii. De asemenea, îndrumările recomandă ca programele de prevenire să acorde sprijinirea tuturor copiilor care prezintă risc din cauza abandonului, neglijării, exploatării și abuzului.

Principiile de la Riyadh încurajează dezvoltarea de măsuri aplicabile populației prin recomandarea dezvoltării de programe de protecție socială, în special în domeniul educației, muncii și sănătății. De asemenea, încurajează adoptarea unei politici specifice justiției juvenile cerând în mod excepțional o abordare multidisciplinară sectorială a prevenirii infracționalității juvenile.

Principiile de la Riyadh recomandă țărilor să facă în așa fel încât copiii să aibă un rol și o relație de parteneriat în cadrul societății (Directiva nr. 3), să fie acceptați ca parteneri egali și cu drepturi depline în procesul de integrare (Directiva 9 lit.h).

Principiile recunosc că dacă un stat etichetează un copil ca fiind delincvent sau cu conduită deviantă, etichetarea poate contribui neintenționat la comportamentul antisocial al unui copil (directiva 5 lit.f). Principiile urmăresc să prevină stigmatizarea și marginalizarea copiilor a căror comportare nu se conformează cu normele sociale care prevalează, nu numai evitarea etichetării, ci și prin recomandarea unei serii largi de măsuri, inclusiv recomandări făcute presei. Totuși, se recunoaște și riscul că identificarea unui copil prezentând un risc social poate deveni o formă de stigmatizare în sine.

Principiul de bază este acela ca prevenirea infracționalității juvenile să utilizeze atât familia copilului, cât și școala. Principalul scop al directivelor este de a ajuta socializarea și integrarea copiilor prin intermediul familiei și prin implicarea activă în sprijinul comunității.

Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate

Au fost adoptate de Adunarea Generală, fără vot, prin rezoluția 45/113 din decembrie 1990 și se aplică tuturor copiilor privați de libertate în orice situație, inclus în instituțiile de protecție a copiilor. Acestea expun principii care definesc în mod universal circumstanțele specifice în care copiii pot fi privați de libertate, subliniind că privarea de libertate este o măsură la care se recurge în ultimă instanță. Regulile specifică acele condiții în care un copil poate fi reținut și care țin seama de drepturile copilului.

Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Copiilor Privați de Libertate sunt menite să contracareze efectele negative ale privării de libertate asigurând respectări ale drepturilor copilului și reprezintă un cadru cuprinzător, acceptat internațional, în care țările pot reglementa privarea de libertate a tuturor persoanelor sub 18 ani. Regulile sunt valabile pentru orice persoană sub 18 ani, indiferent de metoda procesului sau a audierii (regula 11 (a)). Ca urmare, acestea prezintă avantajul de a se aplica tuturor persoanei cu vârsta de până la 18 ani, care sunt private de libertate, fără a face referire la definiri naționale ale vârstei minoratului, și fără a depinde de jurisdicția procedurilor speciale.

Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate în sine sunt recomandări fără caracter de obligativitate. Dar, ca și în cazul multora dintre Regulile de Beijing, un mare număr dintre Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate au devenit obligatorii fie prin faptul că se regăsesc în Convenția asupra Drepturilor Copilului, fie pentru că sunt implicații ale drepturilor consfințite prin Convenție.

Liniile directoare de acțiune privind copiii implicați în sistemul de justiție penală

Liniile directoare de acțiune privind copiii implicați în sistemul de justiție penală au fost schițate în urma unei întâlniri a unui grup de experți care a avut loc la Viena 1997 pentru a ajuta statele în procesul de implementare a prevederilor Convenției asupra Drepturilor Copilului, a Regulilor de la Beijing, a Regulilor Națiunilor Unite pentru Protejarea Minorilor Privați de Libertate și a Directivelor de la Rijadh.

Directivele pentru Acțiune accentuează importanța principiului nondiscriminării inclusiv atenția deosebită acordată sexului, punând pe primul plan interesele copilului dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare, ca și datoria țărilor de a respecta părerile copilului. Îndrumările subliniază și necesitatea unui parteneriat între guverne, instituții ale Națiunilor Unite, organizații non-guvernamentale, grupuri profesionale, mass-media, instituții de învățământ, copii și alți membri ai societății civile.

Sectiunea V Principii generale internaționale rezultate din regulile acceptate de comunitatea internațională

Există un număr de principii fundamentale care se aplică la fiecărui sistem de justiție juvenilă. Numite principii generale internaționale, ele sunt rezultate din regulile internaționale relevante și ar trebui să fie luate în considerare de fiecare persoană ori de câte ori se ia o decizie în legătură cu un minor. Acestea sunt următoarele:

1. Legislația cu privire la justiția juvenilă trebuie să se aplice tuturor persoanelor cu vârsta de până la 18 ani;

2. Justiția juvenilă face parte din procesul de dezvoltare națională a unui stat și, din aceste considerente, trebuie să primească resurse suficiente pentru a permite organizarea ei în acord cu principiile internaționale;

3. Principiul non-discriminării și egalității se aplică în justiția juvenilă, acest lucru incluzând o interzicere a discriminării datorate copilului sau familiei copilului(art. 2 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului);

4. Principiul călăuzitor în orice politică de acțiune în justiția juvenilă este ca interesul copilului să fie scopul suprem (art. 3 alineatul 1 din Convenție);

5. Întârzierile în luarea de decizii în legătură cu un copil aduc atingere interesului copilului (art. 37 lit. d și art. 40 alineatul 2 lit.b)(ii) și alineatul (b)(iii) din Convenție);

6. Fiecare copil va fi tratat într-un mod uman și cu respect pentru demnitatea intrinsecă a persoanei umane, ținând seama de vârsta copilului (art. 37 lit. c din Convenție);

7. În toate stadiile, copiii trebuie să fie tratați într-o manieră care să faciliteze reintegrarea lor în societate și asumarea de către aceștia a unui rol constructiv în societate (art. 40 alineatul 1 din Convenție);

8. Copiii au dreptul să-și exprime liber părerile în legătură cu justiția penală, păreri cărora trebuie să li se acorde importanța cuvenită în raport atât cu vârsta, cât și cu gradul de maturitate al copilului (articolele 12 și 13 din Convenție);

9. Copiii au dreptul de a căuta, primi și de a împărtăși informații despre sistemul de justiție juvenilă într-o formă care este deopotrivă accesibilă și corespunzătoare pentru copii (art. 13 din Convenție și îndrumarea 11 lit. b din Directivele pentru Acțiune împotriva Copiilor în Sistemul de Justiție Penală);

10. Justiția juvenilă trebuie să fie organizată într-o manieră compatibilă cu drepturile copiilor la viața privată, familie, locuință și corespondență (art. 16 din Convenție);

11. În cazul în care copiii sunt privați de mediul familial au dreptul la protecție și asistență speciale (art. 20 aliniatul 1 din Convenție);

12. Niciun copil nu va fi supus la tortură sau la alta formă de tratament sau pedeapsa crudă, inumană, degradantă sau aspră (art. 37 din Convenție și regula 87 lit. a din Regulile Națiunilor Unite pentru Protejarea Minorilor Privați de Libertate).

13. În orice stadiu al procesului de justiție penală copii nu trebuie să fie privați de libertate ilegal sau arbitrar (art. 37 lit. b din Convenție);

14. Arestarea, încarcerarea sau reținerea copiilor trebuie folosite doar ca măsuri de ultimă instanță și pentru cel mai scurt timp posibil (art. 37 lit. b din Convenție);

15. Părinții trebuie să fie înștiințați de arestarea, reținerea, transferul, îmbolnăvirea, rănirea sau moartea copilului lor (art. 9 alineatul 4, din Convenție și regula 56 din Regulile Națiunilor Unite pentru Protejarea Minorilor Privați de Libertate).

Reflectarea legislației internaționale în dreptul intern referitor la protecția minorului

Condițiile atragerii răspunderii penale

Potrivit art. 40 alineatul 3 lit. (a) din Convenția cu privire la drepturile copilului, statele parte trebuie să stabilească o vârstă minimă a responsabilității penale, sub care copiii nu pot fi trași la răspundere pentru presupusa comitere a unei infracțiuni.

Regulile de la Beijing prevăd că înțelesul noțiunii de capacitate penală, trebuie să fie definit în mod clar și că vârsta răspunderii penale nu trebuie fixată la o limită prea mică, ținând cont de gradul de maturitate emoțională, psihică și intelectuală a copilului (regula 4.1). Definirea vârstei răspunderii penale trebuie făcută într-un cadru juridic care să țină seama de capacitatea, abilitățile de dezvoltare și experiența contextuală a unui copil.

Legea penală română în vigoare este în deplină concordanță cu aceste prevederi, în Codul penal stabilindu-se limitele răspunderii penale și prevăzându-se faptul că minorul care nu a împlinit 14 ani nu răspunde penal, minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ, iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.

Pentru ca un minor între 14-16 ani să răspundă penal în cazul în care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, trebuie să se stabilească dacă acesta are sau nu discernământ. Existența discernământului se stabilește de către instituțiile de medicină legală, printr-o expertiză de specialitate, pe baza unor examinări clinice si examene complementare.

În conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, persoanele aflate în stare de reținere sau deținere se vor examina în prezența personalului de pază de același sex. Minorii vor fi examinați în prezența unuia dintre părinți sau a tutorelui, iar în lipsa acestora în prezența unui membru major al familiei, de același sex cu minorul. Persoanele internate în spitale se vor examina în prezența medicului care are în îngrijirea sa bolnavul.

Instituțiile implicate în justiția juvenilă

Articolul 40 litera b) punctul iii) din Convenția cu privire la drepturile copilului prevede: "cauza sa fie examinată, fără întârziere de către o autoritate sau de către o instanță judiciară competentă, independentă și imparțială, după o procedură echitabilă, conform prevederilor legii, în prezența avocatului său și dacă acest lucru nu este conform interesului superior al copilului datorită în special vârstei și situației sale, în prezența părinților săi sau a reprezentanților legali."

Tot astfel, în articolul 3(1) din aceeași reglementare se prevede că: "în toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituții publice ori private de ocrotire socială, de către tribunale, autorități administrative sau de alte organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate".

Regulile de la Beijing cer personal calificat și profesionist, care a beneficiat de instruire specială în prealabil, coordonarea instituțiilor și folosirea studiilor ca bază pentru programe de dezvoltare, politici de evaluare și luarea de decizii.

Tot personalul din justiția juvenilă trebuie să primească o instruire specială și să răspunzător pentru toate acțiunile și strategiile lor (regula 12 de la Beijing și Regula a Națiunilor Unite pentru Protecția Copiilor Privați de Libertate).

Potrivit Directivelor pentru Acțiune împotriva Copiilor în Sistemul de Justiție Națională, statele trebuie să înființeze instanțe pentru minori și proceduri speciale gândite pentru a ține seama de nevoile specifice copiilor. Ca alternativă, instanțele obișnuite pot admite astfel de proceduri.

După cum se subliniază în Directivele pentru Acțiune împotriva Copiilor în Sistemul de Justiție Penală, trebuie să se acorde prioritate creării de instituiții care să acorde asistență juridică și de altă natură copiilor, gratuită, dacă este voie (directiva nr. 16).

Principiul cuprinde o arie largă, de la poliție la avocați pentru minori, de la pentru minori până la magistrați special instruiți. Polițiștii, procurorii și avocații trebuie să urmeze cursuri de specializare. În marile orașe ar trebui să se înființeze unități speciale de poliție.

În legislația română în vigoare, este reglementată, de dată recentă, judecarea cauzelor cu minori de către tribunale specializate, în cadrul cărora judecătorii anume desemnați potrivit legii, de către președinții instanțelor sau, după caz, președinții secțiilor care stabilesc compunerea completelor de judecată, de regulă, la începutul procesului judecătoresc, cu avizul colegiului de conducere al instanței, urmărind asigurarea continuității completului.

Legislația actuală reglementează desemnarea judecătorilor care să soluționeze cauze cu minori, fără a se prevedea necesitatea specializării acestora în această problematică.

Deși una din atribuțiile Ministerului Public este cea de apărare a drepturilor și intereselor minorilor, atribuție particularizată prin dispoziții speciale prevăzute în codul de procedură civilă, codul de procedură penală, precum și în alte acte normative, procurorii nu sunt numiți să instrumenteze numai cauze cu minori, fără a li se da în competență și soluționarea altor dosare în care sunt implicați minori, neexistând o specializare a lor în acest sens.

Atribuțiile procurorilor în ceea ce privește apărarea drepturilor și interesele minorilor se exercită prin mijloace judiciare sau complementare activității judiciare, cum sunt acțiunile civile adresate instanțelor judecătorești în temeiul art. 45 din Codul de procedură civilă, participarea la cauzele penale și civile în care sunt implicați minori supravegherea punerii în executare a hotărârilor care se referă la minori, etc.

Deși până în anul 1989 exista la nivelul parchetelor instituția procurorului pentru minori, după 1990 s-a renunțat la ea deși prezenta fără îndoială numeroase avantaje: dosarele cu minori pot fi examinate și soluționate de același procuror asigurându-se astfel o continuitate a muncii; se poate realiza o adevărată specializare în cauzele cu minori același procuror participa de regulă în instanța la judecarea cauzelor cu minori, având ca imagine de ansamblu asupra gradului de pericol social al faptelor săvârșite de minori, cazuisticii, nivelul sancțiunilor aplicate, etc.

Alte instituții implicate în sistemul justiției juvenile sunt: Serviciile de Autoritate Tutelară și Asistență Socială din cadrul primăriilor care, la solicitarea organelor judiciare efectuează anchetele sociale în cauzele cu minori și Serviciile de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunale, prin efectuarea de referate de evaluare pentru organele judiciare (art 11 alin. 1 lit d din OG nr. 92/2000 și Legea nr. 129/2002) cu scopul estimării riscului pentru siguranța publică cu relevanță în luarea măsurilor preventive precum și a individualizării pedepsei în vederea aplicării unei sentințe adecvate nevoilor de reabilitare și reintegrare socială a beneficiarilor acestor servicii.

Alte atribuții ale Serviciilor de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunale constau în: supravegherea executării sancțiunilor neprivative de libertate cu scopul asigurării respectării măsurilor și îndeplinirii obligațiilor impuse de către instanța de judecată în cazul aplicării sancțiunilor neprivative de libertate, acordarea de asistență psiho-socială pe perioada supravegherii, acordarea de asistență post-penală, asistența și consilierea prin care se urmărește atingerea următoarelor obiective:

– susținerea persoanelor aflate în supravegherea Serviciilor de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunale în vederea asigurării respectării măsurilor ori obligațiilor impuse de către instanța de judecată;

– diminuarea pericolului de comitere a noi infracțiuni pentru persoanele condamnate menținute în stare de libertate, concomitent cu însușirea normelor și valorilor prosociale;

– crearea oportunităților privind adaptarea în mediul familial, continuarea studiilor, angajarea profesională și păstrarea locului de muncă;

– reducerea efectelor negative ale detenției pentru persoanele în cazul cărora s-a aplicat o sancțiune privativă de libertate, în paralel cu pregătirea pentru liberare și acordarea de asistență post-penală.

Un rol important în sistemul justiției juvenile îl ocupă apărătorul minorului care a intrat în conflict cu legea penală, pentru care asistența juridică este obligatorie, însă dispozițiile legale care reglementează organizarea și exercitarea profesiei de avocat nu prevăd o specializare a avocaților în asistența juridică și reprezentarea minorilor, aceștia fiind desemnați din oficiu de către instanță sau aleși de către părinții minorului.

În ceea ce îi privește pe avocați aceștia au un program foarte încărcat, au dificultăți în a se întâlni cu clienții, a-i asculta și a afla detalii despre situația clientului. Numărul mare de cazuri repartizat unui avocat este și în detrimentul calității reprezentării de care ar trebui să beneficieze un copil. Una dintre cele mai grave consecințe ale supraîncărcării avocaților este creșterea neîncrederii în rândul copiilor. Aceștia își formează impresia clară că părinților nu le pasă de ei și nu îi reprezintă cu toată convingerea. Ar trebui stabilite alte soluții și seturi de îndrumări pentru avocații specializați în reprezentarea copiilor, și să se asigure mecanisme pentru impunerea de limite.

Lipsa de avocați specializați pentru minori se poate vedea din numărul limitat din posibilitățile limitate de alegere a avocaților disponibili pentru copii, mai ales cele rurale. De aceea, specializarea avocaților este imperativă.

Luarea măsurilor preventive

Principalele instrumente internaționale care reglementează privarea copiilor de libertate sunt Convenția asupra Drepturilor Copilului, Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Copiilor Privați de Libertate și Carta Africană pentru Drepturile și Protecția Copilului.

În conformitate cu dispozițiile art. 37 alin. 1 lit. (b) din Convenția cu privire la drepturile copilului, copiii nu trebuie să fie privați de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Dacă se află în arest, copiii trebuie să fie separați de adulți, cu excepția cazurilor în care se consideră că este în interesul copilului să nu se procedeze astfel. Toți copiii privați de libertate vor fi tratați uman si cu respect, și într-un mod care să țină seama de condițiile lor specifice. Un astfel de tratament uman include dreptul la asistență juridică de altă natură, cum ar fi serviciile medicale sau psihologice.

Același articol din Convenție, precum și Regulile de la Tokyo, care sunt cunoscute și sub numele de: "Standarde și Reguli minime ale Națiunilor Unite privind măsurile custodiale", prevăd de asemenea și faptul că, în cazul copiilor, se poate recurge la privarea de libertate doar ca la o măsură extremă și pentru perioada cea mai scurtă care se impune.

Conform prevederilor Convenției, orice copil are dreptul să conteste legalitatea măsurii privative de libertate adresându-se autorității competente, relevante, independente și imparțiale, precum și să primească o soluționare imediată a cauzei.

Documentele Națiunilor Unite recomandă să se excludă recurgerea la detenție privativă pentru minori, cu excepția cazurilor de infracțiuni deosebit de grave comise de minori cu vârste mai mari, iar în acest caz, să se limiteze durata detenției preventive, minorii separați de adulți și hotărârile de acest gen să fie, în principiu, ordonate, după corelări prealabile cu un serviciu social, în vederea alegerii unor măsuri alternative.

Aceste reglementări internaționale acceptă privarea de libertate a minorilor în anumite cazuri, însă nu se referă în mod expres la condițiile aplicării arestului preventiv vorbesc despre privarea de libertate.

Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Copiilor Privați de Libertate definesc "privarea de libertate" ca fiind o formă de detenție sau încarcerare ori plasarea într-un așezământ public sau privat, a unei persoane cu vârsta mai mică de 18 ani în virtutea unui ordin emis de orice autoritate judiciară. Regulile se aplică tuturor formelor de privare de libertate în orice tip de instituție.

Regulile enunță câteva principii fundamentale, dintre care primul declară că termenul de justiție juvenilă trebuie să susțină drepturile și siguranța copiilor și să promoveze bunăstarea lor fizică și psihică (regula 1). Regulile se aplică nu numai în cazul instituțiilor din justiția juvenilă, dar și în cazul oricărei privări de libertate pe motive de sănătate sau de protecție socială. Ele pornesc de la premisa că protecția copiilor privați de libertate constituie un serviciu social de mare importanță.

Referitor la arestul preventiv, Convenția Europeană a Drepturilor Omului menționează că: orice persoană are dreptul la libertate și siguranță și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor expres prevăzute de normele legale și în conformitate cu căile legale; orice persoană arestată trebuie să fie informată în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa; orice persoană arestată și reținută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și a dreptului de a fi judecată, într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii, iar punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea celui interesat la judecată.

Aceste reglementări internaționale consacră o serie de principii în legătură cu privarea de libertate a copiilor și anume:

1. Privarea de libertate trebuie să fie folosită numai ca măsură ultimă, doar pentru cel mai scurt timp posibil și într-un mod nedescriminatoriu (articolele 2 și 37 lit. b din Convenție);

2. Fiecare copil privat de libertate va avea dreptul la asistență juridică și de altă natură;

3. Înființarea de instituții deschise este încurajată pentru a permite tratamentul individualizat și pentru a evita efectele negative suplimentare pe care le are privarea de libertate;

4. Minorii pot fi privați de libertate numai în unități care respectă drepturile omului și demnitatea copilului. Astfel de unități trebuie să garanteze desfășurarea de activități și de programe de promovare a sănătății, respectului de sine și a simțului responsabilității din partea copilului;

5. Privarea de libertate trebuie să fie organizată astfel încât să respecte drepturile copilului la viața de familie și să nu piardă din vedere scopul reintegrării (Directiva 20 pentru Acțiune împotriva Copiilor în Sistemul de Justiție Penală și Regula 30 Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate);

6. Toți copiii privați de libertate trebuie să fie ajutați să-și înțeleagă drepturile și obligațiile în timpul detenției și să fie informați asupra a ceea ce se urmărește prin asistența care le va fi acordată (Regula 25 a Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate);

7. Întregul personal care se ocupă de copiii privați de liberate trebuie să fie instruit corespunzător;

8. Toți copiii trebuie să beneficieze de programe menite să-i ajute să se reintegreze în societate (art. 40 alineatul 1 din Convenție);

9. Copiii privați de libertate au dreptul la cele mai bune condiții de sănătate posibile și la facilități pentru tratarea bolilor și recuperare medicală (art. 4 din Convenție);

10. Purtarea și uzul de armă de către personal în instituțiile de detenție pentru copii sunt interzise; 11. Impunerea disciplinei trebuie să țină seama de respectul pentru demnitatea copilului;

12. Întregul personal care lucrează cu copii trebuie să fie pe deplin răspunzător pentru acțiunile sale.

În legislația română, art. 136 din Codul de procedură penală reglementează categoriile măsurilor preventive, arătând că în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoarea, se poate lua față de învinuit sau inculpat una din următoarele măsuri preventive: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara, arestarea preventivă. Codul de procedură penală român, în capitolul intitulat “dispoziții speciale pentru minori" a instituit un regim special cu privire la reținerea, arestarea preventivă a învinuiților sau inculpaților minori, prin care minorilor reținuți arestați li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru persoanele deținute preventiv ce au împlinit 18 ani, drepturi proprii și un regim special de detenție preventivă în raport cu particularitățile vârstei lor, fiind stabilite condiții suplimentare la luarea măsurilor preventive în cazul inculpaților minori.

Astfel, în cazul minorilor care răspund penal și care au vârsta cuprinsă între 14 ani și 16 ani, reținerea și arestarea preventivă pot fi luate numai dacă minorul a săvârșit o faptă pedepsită de lege cu detenție pe viață sau închisoare mai mare de 10 ani și o altă măsură preventivă nu este suficientă. Pentru minorii din această categorie de vârstă, reținerea nu poate depăși 10 ore iar prelungirea acestei măsuri se poate face de procuror pentru o durată care nu poate depăși 10 ore. Arestarea preventivă poate fi dispusă în cursul urmăririi penale sau al judecății în primă instanță pe o perioadă care nu poate depăși 15 zile, și numai într-un mod cu totul excepțional. Durata totală a arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu poate depăși durata de 60 zile. Pentru cea de a doua categorie care răspund penal, respectiv cei cu vârste cuprinse între 16 și 18 ani, s-a prevăzut durata arestării preventive în cursul urmăririi penale și a judecării în primă instanță care nu trebuie să depășească 20 de zile, putând fi prelungită, de fiecare dată motivat, numai în acest interval de timp. Pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 16-18 ani arestarea preventivă în cursul urmăririi penale nu poate depăși 90 de zile. În mod excepțional, când minorii au săvârșit fapte pedepsite cu închisoare mai mare de 10 ani sau detenție pe viață, prelungirea arestării preventive, în aceeași fază a procesului penal, putând ajunge până la 180 de zile. Pentru învinuiții minori arestarea preventivă nu poate depăși 3 zile.

În aceste situații Codul de procedură penală prevede obligativitatea asistenței juridice și posibilități de comunicare a apărătorului cu minorul, încunoștințarea imediată, în cazul reținerii, și în termen de 24 de ore în cazul arestării, a părinților, tutorelui, sau altei persoane desemnate de minor, precum și a Serviciului de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor de pe lângă instanța căreia i-ar reveni competența să judece în primă instanță cauza.

Împotriva ordonanței organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura preventivă a reținerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore la procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat această măsură se poate face plângere, înainte de expirarea a 24 de ore, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior.

Hotărârea instanței de judecată prin care s-a dispus arestarea preventivă, este supusă recursului exercitat în fața instanței superioare. Potrivit legii în vigoare, în timpul reținerii sau arestării preventive, minorii se țin separat de majori, în locuri anume destinate minorilor arestați preventiv. Respectarea drepturilor și a regimului special prevăzute de lege pentru minorii reținuți sau arestați preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat de președintele instanței, prin vizitarea locurilor de deținere preventivă de către procuror, precum și prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deținuții preventiv.

Procedurile judiciare

Principalele instrumente internaționale care statuează că adoptarea unor legi și proceduri special concepute pentru copiii care au intrat în conflict cu legea penală și care să le fie aplicabile exclusiv sunt Convenția cu privire la drepturile copilului și Regulile Minimale Standard ale Națiunilor Unite pentru Administrarea Justiției Juvenile.

Art. 40 din Convenție subliniază că statele părți recunosc oricărui copil bănuit sau cu privire la care s-a dovedit că a comis o încălcare a legii penale că are dreptul la un tratament conform cu simțul demnității și al valorii personale, care să întărească respectul său pentru drepturile omului și libertățile fundamentale ale altora și care să țină seama de vârsta sa, precum și de necesitatea de a facilita reintegrarea sa în societate și asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate. Articolul mai consfințește și garanțiile minime ale procedurile legale cuvenite, incluzând prezumția de nevinovăție, prevederea referitoare la informarea clară și imediată despre natura acuzațiilor, punerea la dispoziție de asistență juridică sau de altă natură, proceduri care să nu dureze prea mult, dreptul la a nu declara nimic, dreptul la audierea martorilor celeilalte părți, tratament echidistant pentru martorii apărării, dreptul la recurs și dreptul copilului de a-i fi respectată intimitatea în toate stadiile procedurilor legale.

Cu referire la reprezentarea juridică, copiii au dreptul de a beneficia de prezența unui părinte, astfel: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, printr-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Această acțiune trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun. Măsura este considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări anumite, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției. De asemenea se mai consacră totodată și drepturile și garanțiile legale ale unei persoane acuzate că a săvârșit o infracțiune, deci și a celor care nu au împlinit vârsta de 18 ani și care sunt cetățeni ai statelor care au ratificat Convenția.

Documentele Națiunilor Unite subliniază faptul că este de preferat ca minorii să fie supuși procedurilor juridice standard și instituționalizării, prevăzându-se o întreagă gamă de dispoziții, precum cele referitoare la îngrijire, orientare și supraveghere, la îndrumare, la perioadele de probă, la plasamentul familial, la programe de educație generală și profesională și la soluții alternative celor privind îngrijirea într-un cadru instituțional, pentru a asigura copiilor un tratament în interesul bunăstării lor și proporțional cu situația lor și cu infracțiunea săvârșită.

Potrivit Directivelor pentru Acțiune împotriva Copiilor în Sistemul de Justiții Penală, trebuie să se treacă în revistă procedurile existente și unde este posibil, să si recurgă la diversiune. Trebuie să se facă pașii necesari pentru a face disponibilă o gamă largă de măsuri alternative în fazele de dinaintea arestării, înaintea procesului, în timpul procesului și după încheierea procesului penal. Oricând este posibil și trebuie să se utilizeze mecanisme pentru soluționarea neoficială a disputelor. Familia trebuie să fie implicată în diferitele măsuri care urmează să fie luate atât cât timp se consideră că este în interesul copilului (directiva nr. 15). Statul trebuie să se asigure că măsurile alternative respectă drepturile copilului.

Modalitățile de diversiune sunt concepute pentru a îndepărta copiii de procedurile juridice penale standard și a-i îndruma către ajutorul oficial și neoficial al comunității. Această practică, așa cum se consemnează în comentariile asupra Regulilor de la Beijing, întârzie efectele negative ale procedurilor ulterioare.

Diversiunea poate fi folosită doar în cazul în care copilul își recunoaște fapta sau este găsit vinovat de comiterea unei infracțiuni. Asupra copiilor nu trebuie să se facă presiuni pentru a-și recunoaște vinovăția sau pentru a fi de acord cu diversiunea. Măsurile de diversiune pot fi luate în două cazuri: la început, ca alternativă la procedura judiciară; și/sau mai târziu, ca alternativă la instituționalizare.

Diversiunea de la sistemul de justiție penală standard trebuie să constituie principiul central al oricărui sistem de justiție penală juvenilă. Posibilitatea de diversiune trebuie luată în considerare în orice caz și respinsă (sau păstrată ca alternativă la instituționalizare) doar când siguranța comunității cere ca un caz să urmeze procedurile juridice standard. Este esențial să ne asigurăm că măsurile de diversiune respectă drepturile copilului, mai ales dreptul la un proces imparțial.

Modalitățile de diversiune utilizate în unele sisteme de justiție juvenilă sunt:

– medierea, situație în care instituțiile de stat pot căuta să dezvolte sisteme de mediere în care copilul și victima sunt puși față în față astfel încât copilul să-și ceară scuze în mod direct;

– despăgubiri, atunci când copilul poate despăgubi victima fie financiar, fie prin prestarea unei munci și care pot fi combinate cu planuri de mediere, sau să funcționeze independent;

– avertismente, care pot fi folosite doar când există destule probe care să susțină începerea urmăririi penale potrivit legii penale a fiecărei țări. Din moment ce acceptarea unui avertisment reprezintă recunoașterea vinovăției, acesta poate fi dat numai în cazul în care copilul recunoaște comiterea faptei în mod liber și fără vreo presiune de orice fel.

Instrumentele internaționale menționate enunță principiile fundamentale ale diversiunii, respectiv:

– procedurile alternative pot fi folosite doar într-o manieră care să respecte drepturile copilului (art. 40 alineatul 3 lit. b din Convenție);

– instrumentarea cazurilor în care sunt implicați copii trebuie să aibă în vedere bunăstarea acestora și să țină seama de situația fiecăruia și de fapta comisă (art. 40 alineatul 4 din Convenție);

– trebuie să se pună la dispoziție mai multe sancțiuni alternative la instituționalizare (art. 40 alineatul 4 din Convenție).

Justiția restaurativă

Justiția restaurativă reprezintă o altă modalitate de rezolvare a disputelor fără a recurge la procedura judiciară standard și constituie o metodă participativă de soluționare a conflictelor, dând posibilitatea făptuitorului să conștientizeze urmările faptei sale și să-și asume responsabilitatea pentru acestea și oferind totodată suport persoanei vătămate pentru depășirea traumei suferite.

Spre deosebire de justiția retributivă care pune accentul pe pedepsirea infractorilor, justiția restaurativă vizează restaurarea bunăstării copilului, a victimei și a comunității și presupune: implicarea celor care sunt cel mai mult afectați de comiterea faptei, anume infractorul, familia acestuia și victima; luarea unei decizii de comun acord; folosirea unei persoane care să înlesnească comunicarea; tragerea la răspundere a infractorului pentru acțiunile sale, precum și despăgubirea victimei de către acesta încercând se repare răul cauzat.

În diferite sisteme juridice există diverse modele de discuții cum ar fi: discuțiile grup cu familiile, discuții familiale, discuții de mustrare, discuții pentru responsabilizarea comunității și discuții pentru luarea unei măsuri de diversiune. Justiția restaurativă sub forma discuțiilor în comunitate permite participarea copilului și accentuează importanța familiei, a victimei și a comunității.

Modelul de discuții este operațional pe două nivele: întâi ca alternativă la procesul în instanță și în al doilea rând ca un mecanism care permite formularea de recomandări pentru judecători înainte de pronunțarea sentinței.

La discuții participă în general copiii care au comis infracțiunea, membrii familiei copilului și alte persoane invitate de familie, victimele, persoane care le sprijină, un reprezentant al poliției și mediatorul. În unele sisteme juridice mai sunt prezenți un avocat și/sau un asistent social.

Discuțiile urmăresc să elaboreze un plan de acțiune împotriva infracțiunii care are ca scop, în primul rând să stabilească dacă minorul recunoaște sau nu fapta; aceste discuții pot începe numai când copilul își recunoaște fapta. Dacă această etapă este parcursă, se aduc la cunoștința părților participante informații în legătură cu natura faptei, efectele ei asupra victimei, motivele comiterii infracțiunii și alte posibile fapte comise în trecut de către minor, iar ulterior se decide rezultatul sau recomandarea. În unele sisteme juridice, familia și invitații acesteia pot delibera în particular în timpul discuțiilor, apoi face propuneri în plen.

Eventuala sancțiune are în general acordul tuturor părților și este menită să țină seama de părerile victimei și de necesitatea ca minorul să-și asume responsabilitatea pentru comiterea faptei. În unele sisteme juridice, nu există niciun fel de limitare a sancțiunilor, cu condiția să fie acceptate de toate părțile. Sancțiunile pot fi: scuzele, munca în folosul comunității, despăgubiri sau participarea la anumite programe. În alte sisteme juridice, sancțiunile sunt strict limitate pentru a se asigura că minorul nu este mai dezavantajat de această procedură decât dacă ar fi apărut în fața instanței.

În cazul discuțiilor, luarea unei decizii într-un caz poate dura mai mult decât în instanță. Există anumite diferențe de organizare a acestor discuții. În unele sisteme juridice sunt administrate de poliție, în altele, de instanțe sau de organizații de protecție socială sau voluntare.

Prin intermediul discuțiilor, familiilor li se dă posibilitatea de a participa și a se implica în mod activ pentru soluționarea conflictului și de aceea procedura discuțiilor de grup cu familia este preferată în locul procesului. Studiile au demonstrat că există un sprijin mult mai mare pe care familiile îl primesc în cadrul acestor discuții în contrast cu stresul pe care-l presupune o înfățișare în instanță. Membrii familiilor se simt mult mai confortabil participând la discuții, înțeleg mai mult din ceea ce s-a întâmplat și le consideră ca fiind un forum mult mai eficient pentru luarea de decizii. Totodată și victimele, prin faptul că sunt prezente, se simt implicate.

În legislația română în vigoare procedura aplicabilă în cauzele cu infractori minori este reglementată prin dispoziții speciale cuprinse în Codul de procedură penală care prevede că urmărirea și judecarea cauzelor având ca obiect infracțiunile comise de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se fac potrivit procedurii obișnuite, cu unele completări și derogări, dispozițiile fiind incidente doar în cauzele în care minorul este învinuitul sau inculpatul, nu și în cele care vizează victime minore.

Dispozițiile derogatorii de la cele obișnuite se referă la: asistența juridică obligatorie în cazul infractorilor minori; judecarea cauzei privind o infracțiune comisă de un minor numai în prezența acestuia, cu excepția cazului când s-a sustras de la judecarea cauzei; prezența Autorității Tutelare și a părinților minorului, iar dacă este cazul, a tutorelui, curatorului sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, a serviciului de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor, precum și a altor persoane a căror prezență este considerată necesară de către instanță; desfășurarea ședinței de judecată privind pe infractorul minor separat de celelalte ședințe; caracterul nepublic al ședințelor de judecată.

Normele de procedură penală impun obligativitatea efectuării anchetei sociale în cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanța de judecată având obligația să dispună efectuarea anchetei sociale, lipsa acesteia fiind sancționată cu nulitatea absolută.

Potrivit dispozițiilor legale ancheta socială constă în strângerea de date cu privire: la purtarea pe care minorul o are în mod obișnuit, la starea fizică și mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condițiile în care a crescut și în care a trăit, la modul în care părinții, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul își îndeplinea îndatoririle față de acesta și, în general, cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau la aplicarea unei sancțiuni față de minor.

Ancheta socială se efectuează de către persoane desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază minorul. În cursul urmăriri penale, când învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează delegatul Autorității Tutelare, precum și părinții, iar când este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla minorul. Chemarea acestor persoane, fără însă a fi obligatorie prezentarea lor la organul de urmărire penală, se lasă la latitudinea organului judiciar, devenind însă imperativă citarea acestora, la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală. Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor procedurale menționate nu împiedică efectuarea lor.

Tratamentul sancționator aplicabil minorilor

Astfel, în Convenția cu privire la drepturile copilului subliniază că este recomandat ca minorii să nu fie supuși procedurilor juridice standard și instituționalizării, avându-se la îndemână o gamă de dispoziții, precum cele referitoare la îngrijire, orientare și supraveghere, la îndrumare, la perioadele de probă, la plasamentul familial, la programe de educație generală și profesională și la soluții alternative celor privind îngrijirea într-un cadru instituțional, pentru a asigura copiilor un tratament în interesul bunăstării lor disproporțional cu situația lor și cu infracțiunea săvârșită.

Regulile Minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea măsurilor neprivative enunță o serie de principii fundamentale în vederea apărării, recurgerii la măsuri non-custodiale, cât și la garanții minimale pentru apărările supuse măsurilor ce substituie închisoarea.

Prin Regulamentul european privind sancțiunile și măsurile comunitare sunt implementate aceste alternative la pedepsele cu închisoarea, subliniindu-se faptul că supunerea și executarea lor urmăresc dezvoltarea simțului responsabilității infractorului de comunitate.

Măsurile de diversiune sunt încurajate prin legislația internațională pentru a reduce efectele negative ale justiției penale clasice. Totuși, dacă minorul susține că este nevinovat, nu se poate face niciun fel de presiune asupra sa.

Alternativa de la pedeapsa cu închisoarea este o metodă importantă de reducere a recidivei, deoarece studiile demonstrează că minorii deținuți prezintă o rată de recidivă substanțială. Prin diversiunea copiilor de la pedeapsa cu închisoarea și permițându-le să beneficieze de servicii în comunitate, aceștia vor putea să mențină legături pozitive cu familia, școala și comunitatea. Aceste legături benefice măresc șansele de resocializare ale copilului.

Diversiunea de la pedeapsa cu închisoarea se concretizează în măsuri care necesită supraveghere și control (probațiunea și suspendarea executării pedepsei sau eliberarea condiționată sub supraveghere; munca în folosul comunității; contractele încheiate cu minorii; căminele de grup; instruirea într-un mediu nou; consemnarea într-un așezământ și consemnarea la reședință; încredințarea minorilor unor organisme ale colectivității. Aceste măsuri nu necesită astfel de supraveghere (suspendarea condiționată a executării pedepsei, achitarea condiționată, amânarea executării pedepsei).

În cazul probațiunii și suspendării executării pedepsei sau eliberării condiționate sub supraveghere, copilul este găsit vinovat de comiterea faptei, dar i se dă posibilitatea să nu execute pedeapsa dacă respectă anumite condiții clare. Condiția impusă cel mai frecvent este să nu comită o nouă infracțiune în timpul perioadei de probă, supravegherea minorului în această perioadă poate fi minimă, moderată sau intensivă. Supravegherea minimă presupune doar câteva contacte între copil și persoana însărcinată cu supravegherea, astfel încât aceasta să se asigure că minorul respectă condițiile stabilite de ordinul de probațiune sau cele ale suspendării executării pedepsei. Supravegherea intensivă implică o supraveghere îndeaproape a copilului, în vederea reducerii riscului de comitere a unei noi fapte și pentru a-l ajuta să se reintegreze în societate.

Munca în folosul comunității presupune un anume număr de ore de muncă neremunerată în interesul comunității. Această sancțiune nu trebuie să afecteze educația copilului și se desfășoară în afara programului de școală. Legislația penală pentru minori prevede tipurile de infracțiuni pentru care munca în folosul comunității este permisă, din totalitatea de executare este decisă de judecător și anume natura activității ce trebuie desfășurată, orarul, persoana beneficiară, etc. Înainte de a se dispune această sancțiune copilul trebuie să-și dea în mod liber consimțământul. Executarea acestei sancțiuni poate fi suspendată, pentru motive grave de ordin medical, familial, profesional sau social.

Contractele încheiate cu minorii reprezintă o altă modalitate de diversiune ce implică comunitatea locală în procesul de reintegrare a copilului la care se apelează către serviciile sociale cărora li s-a referit de către poliție un caz concret al unui copil care a comis un delict. În urma negocierilor cu minorul și cu familia acestuia, lucrătorii sociali redactează un contract care ia în considerare dorințele și situația copilului și care să contureze o abordare coordonată a cazului. Prima formă a contractului include o descriere a condițiilor, a duratei, a aranjamentelor în vederea supravegherii și a consecințelor oricărei abateri pe durata perioadei contractuale. Proiectul de contract este înaintat poliției pentru a-și da acordul. Poliția poate să formuleze amendamente. După ce este acceptat de poliție, este semnat de către minor, de părinți, de serviciul social și apoi de poliție.

Contractul semnat este înaintat instanței de judecată care fixează o dată pentru audiere. La această dată, potrivit regulilor achitării condiționate, copilul face o mărturisire completă și instanța își dă acordul pentru contract. Contractul cu minorul poate să cuprindă următoarele aspecte: găsirea unui loc de muncă sau intrarea în ucenicie; participarea la programe educaționale sau de instruire; precizarea domiciliului; precizarea activităților din timpul liber; tratament pentru dependența de alcool și droguri; plata de despăgubiri.

Când se optează pentru căminele de grup, copiii sunt cazați, împreună cu alți copii, în cămine rezidențiale mici (10-30 de paturi) care sunt amplasate în comunitate.

Avertismentele penale, incluzând mustrarea, admonestarea, achitarea necondiționată și achitarea condiționată se folosesc pentru infracțiuni de o gravitate redusă, iar alte măsuri de diversiune de la pedeapsa cu închisoarea sunt: sancțiunile pecuniare (amenzile), plățile compensatorii (care pot fi impuse ca unul dintre termenii suspendării condiționate a executării pedepsei); compensațiile personale (sunt folosite frecvent în sisteme de justiție comune); confiscarea.

În legislația română actuală nu sunt reglementate astfel de măsuri sau sancțiuni neprivative de libertate, recomandate cu insistență în toate documentele internaționale.

Regimul de sancționare al minorului instituit de Codul penal este unul special, mixt, incluzând măsuri educative, enumerate la art. 101 Cod penal (mustrare, libertate supravegheată, internare într-un centru de reeducare, internare într-un institut medical educativ) și care au prioritate în sancționarea minorilor, și pedepse (amendă și închisoare) reduse la jumătatea limitelor, și care se aplică numai dacă instanța apreciază că o măsură educativă nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.

La sancționarea minorilor, într-o primă etapă, pe baza criteriilor enumerate, respectiv starea fizică, gradul de dezvoltare intelectuală, comportarea, condițiile în care au crescut și trăit, dar și gradul de pericol social al faptei, se alege tipul de sancțiune, măsură educativă sau pedeapsă, iar apoi se optează pentru o anume măsură educativă ori felul și cuantumul pedepsei, inclusiv modalitatea de executare, în regim de detenție, fie prin suspendarea ei condiționată ori sub supraveghere.

Conform prevederilor Codului de Procedură Penală, în cauzele în care sunt implicați infractori minori, cercetarea, urmărirea penală și judecata se desfășoară după o serie de reguli speciale, diferite de cele aplicabile în cazul infractorilor adulți. Diferențele constau, în principal, în: modalitățile de investigare și ascultare, obligativitatea anchetei sociale, compunerea instanței, calitatea persoanelor chemate la judecarea minorilor și în modul de desfășurare a judecății.

Sectiunea VI Procedura în cauzele cu infractori minori

Când învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează pe delegatul autorității tutelare precum și pe părinți, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.

Citarea persoanelor prevăzute în alineatul precedent este obligatorie la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală.

Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor arătate în alineatele 1 și 2 nu împiedică efectuarea acelor acte. De asemenea în cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să dispună efectuarea anchetei sociale.

Ancheta socială constă în strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorului o are în mod obișnuit, la starea fizică și mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condițiile în care a fost crescut și în care a trăit, la modul în care părinții, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul își îndeplinesc îndatoririle lor față de acesta și în general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau la aplicarea unei sancțiuni față de minor.

Ancheta socială se efectuează de către persoane desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază minorul.

Referitor la cauzele în care inculpatul este minor, acesta se judecă potrivit regulilor de competență obișnuită de judecători desemnați de către ministrul justiției.

Instanța compusă potrivit dispozițiilor alineatului precedent rămâne competentă să judece și face aplicația dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.

Inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor, este judecat potrivit procedurii obișnuite, dacă la data sesizării instanței împlinise vârsta de 18 ani.

Judecarea cauzei privind o infracțiune săvârșită de către un minor se face în prezența acestuia, cu excepția cazului când minorul s-a sustras de la judecată. La judecarea cauzei se citează, în afară de părți, autoritatea tutelară și părinții iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum și alte persoane a căror prezență este considerată necesară de către instanță.

Persoanele arătate în alineatul precedent au dreptul și îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri și să prezinte propuneri în privința măsurilor ce ar urma să fie luate.

Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.

În ceea ce privește, ședința în care are loc judecarea infractorului minor, aceasta se desfășoară separat de celelalte ședințe.

Ședința nu este publică. La desfășurarea judecății pot asista persoanele arătate în articolul precedent, apărătorii părților, precum și alte persoane cu încuviințarea instanței.

Când inculpatul este minor sub 16 ani, instanța după ce îl ascultă, poate dispune îndepărtarea lui din ședință, dacă apreciază că cercetarea judecătorească și dezbaterile ar putea avea o influență negativă asupra minorului.

În situația când în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, dintre care unii minori și alții majori și nu este posibilă disjungerea, instanța judecă în compunerea prevăzută în art. 483 și după procedura obișnuită, aplicând însă cu privire la inculpații minori, dispozițiile cuprinse în acest capitol.

În conformitate cu prevederile Codului Civil, în România capacitatea de exercițiu începe la vârsta de 18 ani.

Drept urmare până la împlinirea acestei vârste responsabili pentru faptele minorului sunt părinții sau susținătorii legali. În cazul producerii unui prejudiciu ei vor trebui să asigure repararea acestuia.

Situația copilului care a săvârșit o faptă penală dar nu răspunde penal, deci are vârsta sub 14 ani, este reglementată de Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Conform acestui act normativ în art. 80/cap.5 se arată că față de copilul care a săvârșit o faptă penală dar nu răspunde penal, la propunerea direcției generale de asistență socială se va lua una din măsurile prevăzute la art.55 lit.a și c, respectiv: plasamentul sau supravegherea specializată.

În dispunerea acestei măsuri se va ține seama de:

condițiile care au favorizat săvârșirea faptei;

gradul de pericol social al faptei;

mediul în care a trăit și crescut copilul;

riscul săvârșirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;

orice alte elemente de natură a caracteriza situația copilului.

Măsura supravegherii specializate în accepțiunea legii constă în menținerea copilului în familia sa, sub condiția respectării de către acesta a unor obligații, cum ar fi:

frecventarea cursurilor școlare;

utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;

utilizarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;

interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.

În cazul în care menținerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu își îndeplinește obligațiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia pentru protecția copilului ori, după caz, instanța judecătorească, după distincțiile prevăzute la art.80(2), poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum și îndeplinirea de către copil a obligațiilor prevăzute la alin(1).

În cazul în care fapta prevăzută de fapta penală, săvârșită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum și în cazul în care copilul pentru care s-au stabilit măsurile prevăzute la art.81 săvârșește în continuare fapte penale, comisia pentru protecția copilului sau, după caz, instanța judecătorească dispune, pe perioadă determinată, plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial specializat.

Hotărârea nr.1439/2004 aduce precizări suplimentare referitor la organizarea și funcționarea serviciilor specializate destinate copiilor care au săvârșit o faptă penală și nu răspund penal.

Astfel, în accepțiunea legii există următoarele servicii specializate destinate acestei categorii de copii:

servicii de zi;

servicii de tip familial;

servicii de tip rezidențial.

Referitor la activitățile desfășurate în cadrul acestor servicii, acestea au următoarele obiective:

prevenirea și combaterea acțiunilor sau comportamentelor deviante ale copiilor;

educarea copiilor în spiritul respectului fașă de lege și fașă de valorile morale, în spiritul toleranței, al demnității și solidarității;

încurajarea și sprijinirea copiilor în evoluția spre o viață responsabilă și corectă;

responsabilizarea și conștientizarea copiilor față de factorii care le-ar putea periclita dezvoltarea fizică și morală;

reintegrarea școlară, familială ori socială a copilului.

La sfârșitul anului 2004 Guvernul României a adoptat Strategia Națională de Prevenire a Criminalității pe perioada 2005 – 2007, prin H.G. nr. 2074/24.11.2004. Acest document are la bază principiile acceptate de Uniunea Europeană, fiind totodată un concept modern, adaptat specificului țării noastre.

Între domeniile prioritare de acțiune ale acestei strategii se regăsește și prevenirea delincvenței juvenile.

În acest context, Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității a recurs la o serie de măsuri de prevenire a fenomenului infracțional, acționându-se pe următoarele direcții;:

organizarea unor cursuri de instruire pentru polițiștii implicați în prevenirea delincvenței juvenile (lucrători de la prevenirea criminalității, poliție de proximitate, investigații criminale), pentru însușirii noului cadru legislativ;

pregătirea antiinfracțională și antivictimală a minorilor în cadrul unor întâlniri periodice desfășurate în unități de învățământ și centre de plasament pentru minori, precum și în taberele școlare;

dezvoltarea unor relații de parteneriat cu instituții guvernamentale și neguvernamentale, în scopul inițierii și derulării unor programe de prevenire destinate reducerii fenomenului;

inițierea de campanii în mass-media , în cadrul căreia să fie prezentate cazurile mai deosebite, punându-se accent pe implicațiile sociale ce decurg din comiterea unor infracțiuni;

realizarea și distribuirea de materiale educativ–preventive necesare susținerii activității de prevenire.

CAPITOLUL III

ETIOLOGIA COMPORTAMENTULUI MINORILOR DELINCVENȚI

Sectiunea VII Teorii contemporane biologice și psihologice privind cauzele delincvenței

Până la Beccaria, sistemul penal se baza cu precădere pe crimă, ignorând, în parte, criminalul. Examenul medico-psihologic al criminalilor a fost pus în discuție pentru prima dată de Lombrosso la Congresul Internațional de Criminologie de la Sankt Petersburg din 1890. În acest mod, Lombrosso se afirmă ca întemeietor al criminologiei clinice, având în vedere că determinismele bio-psihosociale sunt dominante în crimă, de ele depinzând apoi accesul omului la libertate, care reprezintă doar o virtualitate.

În același sens, E.Ferri afirma că nu există crime, ci criminali. Criminologia clinică relevă predominanța factorilor bio-psihologici în determinismul crimei.

Teorii predominant biologice

Unele teorii, denumite constituționaliste, se adresează în special constituției fizice și constituției psihice a omului, așa cum au fost ele stabilite în clasificarea lui Kretschemer (tipul picnic, astenic, atletic sau distrofic), a lui Sheldon (tipul endomorf, exomorf sau mezomorf) și a lui Pavlov (tipul sanguin, flegmatic sau melancolic). Astfel tipurile endomorf și mezomorf ar fi dominatoare și competitive, iar tipurile exomorf sau ectomorf ar fi retrase și imprevizibile. În cercetările sale, Glueck arată că 60% dintre infractori aparțin tipului mezomorf, față de 30% din grupul de control. Biotipurile, mai ales psihice, se pot manifesta ca înclinații spre anumite conduite impulsive, nestăpânite și deci cu risc de inadaptare. Un rol aparte i-a fost acordat constituției bio-psihologice în delincvență de Olof Kinberg în lucrarea sa Probleme de bază ale criminologiei și de către Benigno di Tullio în lucrarea Principii de criminologie clinică (1967), unde sunt descrise constituții criminale de personalitate cu trăsături ca egofilia, impulsivitatea și lipsa de empatie (anempatie). Ei acordă întâietate factorilor psihologici și mezologici (de mediu) din prima perioadă a vieții individului. Tipul picnic din clasificarea lui Kretschmer ar fi înclinat spre o criminalitate de tip viclean, cel astenic – spre o criminalitate patrimonială, iar cel atletic – spre o criminalitate brutală. Tipul excitabil din clasificarea lui Pavlov ar fi înclinat spre heteroagresivitate, cel inhibabil – spre autoagresivitate, iar tipul endomorf din clasificarea lui Sheldon – către reacții lente, spre deosebire de tipul mezomorf, înclinat spre reacții rapide.

Teoriile endocrinologice accentuează rolul unor hormoni în înclinația spre infracțiune, mai ales sexuală, nivelul testosteronului, hormon sexual masculin, fiind crescut la cei ce săvârșesc infracțiuni de viol spre deosebire de grupul martor. Atât mediatorii cerebrali (neuromediatorii), cât și hormonii pot genera dezechilibre între diferite structuri cerebrale, și anume între creierul reptilian (instinctual), creierul mamifer (emoțional-afectiv) și creierul uman (rațional și anticipativ).

Un accent deosebit s-a pus pe teoriile genetice (ereditare sau ineiste), care au culminat în zilele noastre cu cercetările citogeneticii și descoperirea la unii infractori a unui cromozom Y suplimentar (constituția XYY).

A fost astfel studiat arborele genealogic al unor familii delincvente „celebre” (familia Kalikak, familia Dugdale) care, într-o descendență de 75 de ani cu 480 de membri au dat aproximativ 200 de hoți, 280 de cerșetori și 90 de prostituate, producând statului american pierderi de peste 2 milioane de dolari (Godard).

De asemenea, au fost studiați apoi gemenii monozigoți la care, fiind univitelini (provin din același zigot) există o concordanță de 70% pentru delincvență, iar 5 din 6 recidivează, față de gemenii dizigoți – bivitelini (ce provin din zigoți diferiți) la care concordanța cu delincvența a fost de doar 30%, numai 2 din 6 recidivând. Diferența de inadaptare dintre monozigoți și dizigoți ar reprezenta, ca și la descendența familiilor delincvente, influența mediului în delincvență.

Teorii predominant psihologice

Un alt tip de teorii explicative privind geneza devianței se grupează în jurul celor predominat psihologice, incriminând rolul personalității dizarmonice, dependentă la rândul său de mediu, ca un factor important între cauzele delincvenței.

Pentru Mailloux, ar exista două momente esențiale în dezvoltarea personalității, și anume apariția identității Eu-lui și rolul familiei, ce influențează decisiv motivațiile ulterioare ale individului. Se admite că și excesul de gratificații (societatea de consum) poate aliena individul și poate favoriza dezvoltarea unor trăsături egofilice (narcisice) și distructive (impusive). Personalitatea delincventă se focalizează în jurul acestor trăsături de egofilie, impulsivitate, insensibilitate și imaturitate psihică, astfel încât s-au elaborat multiple variante ale teoriilor psihologice.

Teoria psihomorală a lui Etienne de Greef admite că Eul infractorului ajunge la o așa regresiune morală încât nu resimte crima ca pe un act de gravitate. Indiferența afectivă este elementul fundamental ce favorizează și permite trecerea la actul delincvent. Inafectivitatea este așadar trăsătura psihică fundamentală a personalității infractorului.

Teoria personalității criminale a lui J.Pinatel, care în 1971, scrie lucrarea „Societatea criminogenă”, se bazează pe concepția stării de periculozitate psihică, pe potențialul de periculozitate psihică a delincventului, care impun astfel un diagnostic criminologic al delincventului, un diagnostic de capacitate penală (temibilitate) și de inadaptare socială, un diagnostic de stare periculoasă și un pronostic social, ca și o atitudine de tratament (liber, semiliber, instituțional), după cum arată tabelele predictive ale lui Glueck.

În acest scop, Pinatel structurează o personalitate criminală caracterizată prin egocentrism și egofilie, impulsivitate și inafectivitate, ca nucleu central al acestei personalități. Mai mult, Pinatel consideră că personalitatea criminală este elementul principal de trecere la act, între cauzele infracțiunii și realizarea sa interpunându-se totdeauna personalitatea delincventă.

Un continuator al teoriei personalității delincvente în cadrul criminologiei clinice este Giacomo Canepa, medic legist, dar pentru care criminalitatea este o maladie morală a societății criminogene caracterizate printr-o deteriorare a valorilor sale fundamentale.

Teoria frustrației, ca obstacol în calea unor aspirații, este o altă teorie psihologică de nuanță psihanalitică, frustrarea excesivă căpătând un rol negativ și determinând motivații inadaptative primare (agresive) sau secundare (de indiferență sau lașitate). Frustrarea moderată are un rol pozitiv în depășirea unor obstacole din calea aspirațiilor dar frustrarea excesivă, repetă, prin discordanța dintre dorințele legitime ale subiectului și posibilitățile de realizare poate duce la inadaptare și delincvență. Ori de câte ori societatea nu favorizează aceste aspirații sau, per a contrario, permite exteriorizarea unor comportamente agresive, astfel refulate, generează lipsa sentimentului de culpă privind încălcarea valorilor sociale și constituirea unor personalități dizarmonice, caracterizate prin păstrarea funcțiilor de cunoaștere, în contrast cu agenezia sentimentelor moral-sociale. O asemenea personalitate se caracterizează prin egocentrism și egoism, inafectivitate și fragilitate (labilitate) psihică, lipsă a inhibițiilor și agresivitate.

O variantă psihanalitică a teoriei frustrării este teoria complexului de inferioritate a lui Adler, după care, individul frustrat caută să-și compenseze sentimentele de inferioritate prin acte agresive, în scopul de a-și depăși condiția proprie de frustrare, insatisfacție și inferioritate.

Teoria conflictelor psihologice admite tipuri de conflicte intrasubiective (ce duc la tentative de suicid sau suicid), intersubiective (ce duc la agresivitate și delincvență), biologice (ce duc la agresiuni sexuale în cadrul disfuncțiilor sexuale), psihologice (ce duc, de exemplu, în familie, la adevărate conjugopatii) sau sociale (ce duc la răzvrătire socială) – care duc, în momentul în care conflictul depășește o limită admisă (conflictul fiind inerent existenței umane, dar mai umană fiind rezilierea sa prin mijloace uman admise), la inadaptare și delincvență.

Pentru Cloward și Ohlin, subcultura devine criminală, conflictuală și de evaziune, în funcție de gradul de acces la mijloacele ilegitime de realizare a scopurilor, un comportament tipic de evaziune conflictuală intrasubiectivă fiind comportamentul toxicomanilor.

Mannhein și T. Heymans elaborează teoria caracteriopatiei (tulburări de caracter) în geneza delincvenței. În viziunea lor, caracterul (adăugat prin educație în decursul vieții ontogenetice a individului) face legătura dintre trăsăturile constituționale (temperament, ce este ereditar, ca de exemplu temperamentul de tip coleric, impulsiv sau sanguin) și mediu, astfel că factorii psiho-fiziologici ce favorizează sau determină crima vor fi de natură constituțională, patologică sau morală.

O teorie modernă apropiată de teoria lui G. Tarde este teoria asociațiilor diferențiale a lui Sutherland (întemeietorul criminologiei americane), după care comportamentul criminal se învață prin asociere (cu cei ce consideră favorabil un atare comportament) și prin repudiere și izolare (când subiectul se asociază cu cei ce depreciază un arare comportament criminal). Asocierea cu astfel de modele devine cu atât mai riscantă cu cât se produce mai precoce în viața individului. În această teorie, interpretările nefavorabile privind respectul legii le înving pe cele favorabile. Teoria asociației diferențiale a lui Sutherland consideră deci crima un fenomen socio-cultural, comportamentul delincvent fiind învățat în familie și în microgrupul delincvent.

Eysenk și Mowrer elaborează teoria secvențelor temporare, conform căreia actele omului sunt determinate nu numai de consecințele lor, ci și de ordinea producerii lor, în sensul că, mai întâi omul își satisface dorința și apoi se gândește la consecințe (delincventul întâi se gândește la satisfacerea pulsiunii sale antisociale și apoi se gândește la sancțiune.

Teoria personalității anomice a lui G.Canepa și J.Pinatel a plecat de la starea de anomie (descrisă de Durkeim, Merton și Parsons), care are aptitudinea de a dezvolta personalitate anomică, încărcată de consecințe antisociale. Anomia măsoară gradul de dezintegrare a grupului social și se manifestă prin conflicte, tensiuni și dezordine socială, motivate de o diminuare a autorității normelor morale, sociale și legale. Ea este un vid normativ, ce duce la un deficit de integrare socio-profesională. Anomia apare în situații de tranziție socială, după revoluții sau războaie, când, spunea Durkeim, rapiditatea schimbărilor regulilor sociale devine expresia sărăciei sentimentelor ce au stat la baza lor. Acesta duce la o desocializare (la un deficit de socialitate), fie în sensul comprimării conștiinței colective sociale, fie în sensul blocării efectelor morale ale solidarității sociale. Anomia este un dezechilibru între forțele interioare (dorințe, pasiuni, aspirații) și forțele exterioare (cantitate de bunuri, putere, prestigiu), ce generează o dezordine a pasiunilor în societate și o ineficacitate a autorităților de a le stăpâni.

Anomia tulbură deci ierarhiile sociale și maniera lor de selectare, tulbură mobilitatea socială și armonia socială, cota bunăstării și sănătatea publică, ca și intensitatea nevoilor și respectul interuman, credibilitatea autorităților și frânele morale interne.

Pentru Dukheim, anomia include opt definiții:

– desemnează orice perturbare a ordinii colective generată de oscilații bruște, pozitive sau negative, ale unor grupuri umane sau ale unor societăți;

– se exprimă prin diminuarea puterii morale, ca putere moderatoare și reglatoare a dorințelor, a prestigiului și a cotei de bunăstare a indivizilor;

– desemnează o încetare temporară a acțiunii societății asupra indivizilor din cauza acestor transformări sociale bruște;

– se manifestă ori de câte ori are loc o discontinuitate funcțională, o dizarmonie a funcțiilor sociale;

– exprimă intervalul în care regulile tradiționale își pierd autoritatea, dar încă nu au apărut reguli noi, care să disciplineze aspectele interne și externe ale omului și ale grupurilor sociale;

– exprimă o prăbușire a muncii colective, ce duce la perturbări ale ordinii colective și la discontinuități funcționale exprimate prin corupție, emigrare și abandon instituțional;

– exprimă o diminuare sau prăbușire a regulilor de conduită, care indică, în personalitatea individului, tipul de personalitate colectivă a unei comunități;

– riposta colectivă la ofense produce, de asemenea, anomie.

Din starea de anomie, Durkheim a dedus sociologia devianței ca formă anormală de comportament social. Anomia produce un deficit de solidaritate umană cu dezintegrare și dezordine socială generatoare de greve, corupție, crimă, suicid, devianță etc.

Merton a completat conceptul lui Durkheim, considerând anomia o consecință a conflictului dintre structurile culturale și cele sociale, cu funcții de reglare a comportamentului uman. Anomia exprimă astfel o prăbușire a structurilor culturale ce are loc atunci când se instalează o disjuncție între normele și scopurile sociale ale membrilor grupului, pe de o parte, și capacitatea lor socio-structurată de a acționa în conformitate cu ele, pe de alta. Această structură socio-culturală îi poate favoriza pe unii și defavoriza pe alții.

Teoria etologică, elaborată de K.Lorenz, Tinbergen și Eibesfeld, readuce într-o lumină științifică rolul agresivității în lumea animală până la om, considerând că agresivitatea este un fenomen individual cu consecințe sociale, spre deosebire de violență, care este un fenomen social cu consecințe individuale.

Agresivitatea este un instinct bipolar orb, necesar și invariabil, de distrugere și de creație, instinctele de agresivitate și de contraagresivitate având un rol pozitiv în evoluția speciilor. Pe parcursul evoluției însă, structurile instinctive, filogenetice, au cedat în mod progresiv în favoarea celor dobândite prin învățare, ontogenetice.

Agresivitatea și violența umane cresc astăzi și din cauza discordanței dintre tradițiile comunitare, rurale și cele urbane, care atestă că în vreme ce în comunitățile sociale mici oamenii au ocazia să se cunoască, această cunoaștere devenind contraagresivă, în comunitățile umane mari, în orașe, unde relațiile interumane riscă să devină superficiale, impersonale și tranzitorii, omul este în pericol să devină un anonim (orașul uniformizează și favorizează anonimatul), acest fapt exacerbând agresivitatea. Lorenz remarca astfel că este mult mai ușor să ataci un om pe care nu-l cunoști, altfel spus densitatea mare a populației poate conduce la fenomene agresive. Tot astfel Darwin și Durkheim afirmau că laxitatea moravurilor și densitatea populației constituie fenomene actuale implicate din plin în cercetările etologice.

Sectiunea VIII Teorii contemporane sociologice (mezologice) privind cauzele delicvenței

Teoriile sociologice privind cauzele delicvenței au făcut legătura dintre drept și societate, începând cu Montesquieu, ce arată că legislația, dreptul pozitiv, este motivul dezvoltării sociale (ceea ce astăzi se numește stat de drept), și continuând cu Durkheim, care „constată” că fenomenele juridice sunt fenomene sociale ce pot fi studiate în mod obiectiv, scopul cercetării în domeniu – mai ales cu privire la comportamentul delicvent – impunându-se ca un deziderat de sanogeneză (sănătate) socială.

Orientarea sociologică a criminologiei contemporane este justificată de ritmul rapid de creștere demografică din lume, de mobilitatea accentuată a populației, de creșterea ritmului de urbanizare și a societăților de consum, ce conferă alte caracteristici criminalității actuale (de exemplu, crima organizată care domină viața contemporană).

Dacă din 1950 până în 1990 populația globului s-a dublat, ajungând la 5 miliarde, în anul 2050 ea va ajunge la 10 miliarde, mai ales datorită țărilor în curs de dezvoltare unde se nasc 150 de copii pe minut, 220.000 pe zi și 80 de milioane pe an. În același timp, populația urbană crește cu 4% pe an. Este cunoscut faptul că fertilitatea și, implicit, natalitatea sunt crescute în țările sărace deoarece aici nivelul de educație este scăzut, iar contracepția nu este răspândită. Dacă în Europa indicele de fertilitate este de 1,5 copii pentru o femeie, în Africa este de 6 copii pentru o femeie. La o asemenea situație demografia cu risc de creștere a violenței se adaugă urbanizarea (în anul 2000, peste 50% din locuitorii Terrei erau citadini), violența crescând odată cu densitatea și numărul locuitorilor dintr-un oraș și chiar cu înălțimea blocurilor.

Teoria ecologică (mezologică) consideră inegalitățile sociale drept cauză esențială a creșterii delicvenței, fapt relevat de frecvența acesteia în zonele sărace, marginalizate și aculturale (bidonviluri) și reflectat și în diferența frapantă dintre delicvența statelor dezvoltate și a celor pe cale de dezvoltare, creșterea și migrarea populației, șomajul, alcoolismul și consumul de droguri, existența zonelor periurbane criminogene. Școala din Chicago susține o asemenea teorie.

Teoria dezorganizării sociale indică conflictul dintre progresul rapid al civilizației și evoluția lentă a tradițiilor și cutumelor, situație care determină încordare socială, instabilitate comportamentală, devianță și insecuritate. Urbanizarea, mobilitatea populației, sărăcia, toxicomaniile (inclusiv alcoolismul) depersonalizează relațiile umane și sunt factori de risc ai devianței. Dacă situația s-ar referi numai la efortul social de eradicare a alcoolismului, și relația sa cu delicvența, da fi frapantă situația anilor din SUA, consecutivă prohibiției alcoolului, ce a proliferat o criminalitate mult mai gravă (gen Al Capone), fapt ce a determinat alte state la reținere în ce privește prohibiția alcoolului drept profilacttic pentru devinață și delicvență, aceasta fiind aidoma „suflării în foc” (exacerbează delicvența).

Teoriile economice au considerat sărăcia factorul principal de delicvență, sărăcie cauzată de repartizarea inegală a producție material-sociale, de unde și apariția proprietății și a inegalității în fața ei, ceea ce duce la concepția conform căreia crima este o rămășită a instinctului de proprietate (proprietatea, acumularea, având, până la urmă niște origini etologice, instinctive) și la presupunerea că o dată cu dispariția proprietății va dispărea și crima.

Pentru Shaw și McKay, sărăcia economică naște sărăcie, iar sărăcia produce disoluție morală. În cartierele sărace delicvența devine astfel tradițională sub aspect social, inseparabilă deci de viața acestor comunități sărace. În asemenea medii sociale, constanța delicvenței, caracterul ei predominant masculin și juvenil, coexistența cu zonele periurbane defavorizate la care se adaugă etnia, statutul social, familia, educația și deficiențele de personalitate și integrare socială devin elemente vizibile ale criminalității. Mai mult, școala criminologică din Chicago, reprezentată de Edwin Sutherland, consideră că în aceste condiții, procesul criminal se învață și progresează prin interacțiunea cu alți criminali, un individ devenind criminal când interpretările defavorabile privind respectul legii prevalează asupra interpretărilor favorabile ale ei (teoria asociației diferențiale).

Școala din Chicago – a lui Shaw și McKay – relevă că imigranții ce trăiesc în zone marginale, ostile, încearcă să supraviețuiască printr-o adaptare delicventă la viață. Această școală accentuează cauzele delicvenței prin neglijarea sau negarea valorilor ce asigură armonia grupului social. Pentru Shaw și McKay, grupul social constituie o unitate sociologică esențială în cadrul căreia au loc și fenomene sociale negative, cum ar fi delicvența.

Teoria Școlii din Chicago se pretinde o teorie radicală, ce consideră crima un efect al conflictului dintre mediul socio-economic și individ.

Teoria conflictului de culturi a lui Sellin invocă drept cauze ale delicvenței subcultura sau incultura, dată fiind frecvența delicvenței în mediile subculturale, marginale, unde se creează o subcultură delicventă. Un asemenea mediu creează o personalitate aculturală, care, prin neîncorporarea valorilor culturale în personalitate, devine cu atât mai pernicioasă, cu cât se face la vârste mai precoce, având în vedere fixarea facilă a modelelor violente subculturale la minori (imitarea consumului de droguri, a prostituției etc.). Conflictul de culturi se relevă mai ales în infracționalitatea imigranților.

De asemenea, Albert Cohen elaborează teoria subculturilor, conform căreia în zonele delicvente subcultura devine o barieră economică și socială impusă grupurilor sărace. Mai mult, Gordon, consideră subcultura drept o reacție de protest, ce duce la contracultură delicventă, banda fiind atât un mod de supraviețuire, cât și de organizare contracultură delicventă, banda fiind atât un mod de supraviețuire, cât și de organizare socială.

O variantă a teoriei subculturilor delicvente este și teoria grupurilor marginale ale străzii (corner street society), ce aparține lui Whyte și care are aplicabilitate mai ales în delicvența infantilo-juvenilă.

Sheley, Goffman și Beker elaborează teoria etichetării drept cauză a infracțiunii și mai ales, a recidivei, admițând că delicvența este o contrareacție comportamentală de asumare a rolului (etichetei) conferit de societate și de justiție. Mai mult, eticheta de delicvent, infractor, asocial etc., o poate da familia, grupul sau societatea (ca și medicina pentru boli mintale incerte), de unde constatarea că toate aceste instituții pot crea devianță și delicvență. De aceea, pe recidiviștii ce poartă o astfel de etichetă (stigmatizare), nici condamnarea la moarte nu îi mai impresionează (de aici probabil afirmația lui Lombrosso, conform căreia, a educa un infractor înnăscut în închisoare înseamnă a-l perfecta în rău). Tezele teoriei etichetării permit a stabili că:

– un comportament este normal sau deviant în funcție de modul în care etichetarea social-juridică decide asupra semnificației sale;

– actele comportamentale sunt modelate, evident, de aceste etichete atribuite;

– devianța depinde, în final, și de ceea ce cred societatea și justiția despre asemenea acte deviante;

– o persoană etichetată ca deviantă va adopta o conduită corespunzătoare ei, motiv pentru care societatea și justiția, prin pedeapsă, contribuie la socializarea negativă de deviant;

– în sfârșit, etichetatul va fi obligat să caute companii asemănătoare, cu care riscă să dezvolte o contracultură de deviantă.

Teoria etichetării (labelling theory), dezvoltată de Becker, Sheley și Goffman, îi conferă deci delicventului un statut social particular, apt să genereze o devianță secundară, consecutiv constrângerii subiectului în această direcție, prin marginalizare și asociere delicventă. Când eticheta este dată de justiție, aceasta în loc să combată delicvența, dimpotrivă, contribuie la producerea ei, mai ales în cazul celor ce trăiesc în medii cultural-delicvente.

Perioadele de tranziție socială confirmă validitatea teoriei anomiei la originea devianței, prin faptul că duce la slăbirea controlului social și la scăderea încrederii populației în lege și în autoritatea instituțiilor sale. Șomajul, inflația, dispariția protecției sociale (deși ajutoarele pentru copii și stări paupere transmit sărăcia din generație în generație, stimulând lenea și neintegrarea într-o activitate utilă social) generează comportamente inovative față de anomie (reacții inevitabile în fața transparenței corupției și a inegalităților sociale), cu inventarea unor mijloace paralegale sau ilegale de atingere a scopurilor sau prin comportamente de retragere, de respingere a scopurilor și/sau mijloacelor și formarea unei personalități de tip border line, marginală, ce amplifică vagabondajul, alcoolismul, toxicomania.

Anomia, ca fenomen comportamentar de criză morală, poate face ca unele fapte penale să fie ignorate și astfel să se creeze un nou-drept. Anomia este în relație cu teoria lui Dollard, care consideră că agresivitatea este un răspuns firesc al omului la o frustrare socială (teoria frustrării sociale), cum ar fi răspunsul la marginalizarea socială, la stresul nesiguranței vieții sociale etc., ce duce la proliferarea subculturii violente sub toate formele sale de violență individuală, de grup sau de mulțime, de violență primitivă (ocazională) pasională, utilitară, organizată sau justițiară, care duce la formarea acestui nucleu dur al violenței, cum ar fi recidiva sau crima periculoasă, ce devine un adevărat stil de viață pentru infractor. Astfel, de exemplu, recidiviștii în lume reprezintă azi 10% dintre infractori, dar comit 50% dintre infracțiunile descoperite.

Pentru Reckless, rezistența la frustrații (containment theory) rezultă din echilibrul realizat între structura socială externă (rolul socializant al grupului, de exemplu al familiei) și structura psihică internă (matricea identității self-ului structurată în ontogeneză).

Teoria apărării sociale a lui A. Prins și a lui F.Liszt a fost influențată de concepțiile lui Nietzsche, care nega imputabilitatea și solicita înlocuirea ei cu periculozitatea socială. Deși s-a considerat că datorită slăbirii apărării sociale se proliferează delicvența, regimurile dictatoriale s-au servit de asemenea idei pentru a adopta legi inumane, cum au fost legea pentru preîntâmpinarea nașterilor cu ereditate încărcată, legea infractorilor periculoși din obicei, legea pentru apărarea sănătății ereditare a poporului german, legea eutanasiei (sub imperiul căreia au fost sacrificate 70.000 de victime) adoptate de regimul nazist.

Teoria controlului social a lui Edward Ross pleacă de la ideea că individul și societatea sunt complementare, realizând ereditatea socială, iar cei ce contribuie la ea alcătuiesc fondul de sanogeneză socială, pe care cei ce o încalcă alcătuiesc fondul patologiei sociale. Acest proces de socializare, prin interiorizarea valorilor sociale (ereditatea socială) se realizează prin imitație, raportare educativă și control social. Prin sociabilitate, socialul devine identic cu umanul, iar realizarea umanului la nivelul microgrupului conferă echilibru și stabilitate macrogrupului.

Teoria controlului social a fost elaborată de A.Ross în Social Control. A Survey of the Fundations of Order (1990) și de C.Cooley în Social Organisation (1990), apoi de Dowd, Gurwith, Parsons, Pound și Landis, ce au justificat științific formele de control (de exemplu, formele spontane, cum ar fi reacția opiniei publice, și formele instituționalizate, cum ar fi cele judiciare), au stabilit cine emană aceste forme, cum acționează ele ca primă de încurajare sau ca mijloace de constrângere, aspectul lor de control organizat sau neorganizat.

Teoria rolului situațiilor (circumstanțelor) în trecerea la act favorizează evoluția ideii criminale (iter criminis) de la rumegare și ezitare la realizare o dată cu apariția situației favorabile. Astfel, în evoluția realizării ideii criminale, rolul situațiilor excepționale (naturale) sau create (război) devine major.

Teoria strategiilor criminale, a lui Cusson, se bazează pe cercetarea biografiilor criminale și duce la concluzia că delicvența are o rațiune proprie ce ține de oportunitățile oferite. Omul dorește bogăția, puterea și își modifică condițiile pentru a le obține, în funcție de asemenea oportunități utilizând mijloace paralegitime sau ilegitime.

În teoria angajării sociale a lui Becker, indivizii respectă legea pentru a nu pierde avantajele sociale la care sunt angajați. Neangajați în viața socială, ei nu au ce pierde și, prin urmare, pot recurge la delicvență și la tehnici de justificare și de neutralizare a comportamentului lor delicvent. Așadar societatea, nu și delicventul, este responsabilă de infracțiune pentru că, în mentalitatea delicventului, actul său nu trebuie să intereseze societatea, infracțiunea luând aspectul unui act de răzbunare justă și salvând chiar normele antisociale ale unui grup criminal (de exemplu, terorismul).

În sfârșit, teoria socializării negative a comportamentului se bazează pe încorporarea în personalitate, de la cele mai fragede vârste, a unor nonvalori sociale ce vor deturna comportamentul de la caracteristicile sale specifice umane de comportament ierarhizat (între instincte și cultură), reflectat (conștient), anticipativ sau cunctator (de reprezentare a consecințelor faptelor proprii) și corectat permanent prin retrocontrol (feedback).

Socializarea poate fi primară, esențială și datorată modelelor parentale, violența învățându-se din familie și societate, grupul doar extinzând-o, astfel încât sociopatia adultului (personalitatea antisocială) începe la vârsta minoratului și se prelungește la vârsta adultă, îmbogățind antecedentele penale, vagabondajul și lipsa de inserție într-o activitate utilă, și generând insensibilitate și impulsivitate, ca nucleu psihologic ce favorizează trecerea la actul delicvent.

Socializarea secundară se realizează prin școală și, ori de câte ori socializarea primară este deficitară, cea secundară eșuează. În sfârșit, socializarea terțiară se realizează pe tot parcursul vieții prin cultură și subiectivare a ei și, implicit, a normelor de conduită socială.

Socializarea primară, de interiorizare a normelor în care ceilalți membri ai familiei trăiesc, are rolul de a introduce copilul în lumea obiectivă a vieții sociale, prin identificarea sa cu acești semnificanți ai familiei. Faptul acesta duce la simetria realității obiective cu realitatea subiectivă astfel inoculată. Copilul nu se poate sustrage socializării primare inevitabile, descurcându-se cu părinții pe care i-a dat natura și pe care el nu-i poate alege, ceea ce duce la o identificare automată cu părinții pe care ți i-a dat destinul (pentru Glueck de aceea personalitatea ulterioară devine o reacție firească a copilului la comportamentul părinților). Copilul delicvent devine astfel victimă a patologiei familiei și apoi a patologiei sociale (școala din Chicago). Socializarea primară neputând fi deci evitată este fermă, deoarece părinții fac parte din biografia naturală a copilului. Astfel, iubirea și empatia vor trece prin afecțiunea maternă, iar modelul de conduită, prin autoritatea paternă. În situații de identificare primară deformată se structurează bazele personalității psihopatice care, în urma acestei traume relaționale precoce, va genera insecuritatea legăturilor interumane. Dacă empatia se construiește prin socializare pozitivă, nonempatia este efect al socializării negative, ce favorizează transmiterea transgenerațională a violenței cu care copilul a fost „tratat” (copilul maltratat va încorpora violența, deoarece, cu ajutorul ei, el crede că se pot rezolva diferite situații conflictuale interumane).

În concluzie, factorii sociali se află indiscutabil la originea delicvenței., cum ar fi factorii economici (șomajul, crizele economice, pauperizarea nivelului de viață, marginalizarea și sentimentul inutilității sociale), factorii demografici (migrația populației), factorii socio-familiali (stare civilă, copil nedorit, familie descompusă, mas-media etc.), factorii situaționali (accesul la droguri), factorii de frustrare și dezorganizare socială (anomia macrosocială, microsocială și instituțională), desacralizarea viații sociale sau accesul facil la arme ale violenței. Faptul că în țări civilizate, în mod paradoxal, delicvența crește este pus pe următorii factori tot de natură socială:

– creșterea bunăstării aduce o creștere progresivă și a nemulțumirii de ea;

– satisfacția individului nu ține atât de abundența lucrurilor, cât de dorința de a le obține, indiferent pe ce cale;

– promovarea individuală ușoară, fără efort, generează o satisfacție slabă;

– egalizarea condițiilor sociale crește invidia interumană în loc de a o scădea;

Delicvența juvenilă din România are la origine factori sociali prin care starea de anomie a tranziției sociale, incongruența sau vidul legislației, slăbirea controlului social și a autorității instituțiilor sociale, conectarea la crima internațională, inegalitățile sociale brusc apărute, corupția și subcultura delicventă etc.

CAPITOLUL IV

IV. RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORULUI INFRACTOR

Sectiunea IX. ELEMENTE DE DREPT PENAL COMPARAT ÎN MATERA JUSTIȚIEI JUVENILE

Articolul 40 al Convenției ONU, referitor la administrarea justiției juvenile, pevede la alin. 3 ca statele părți să „promoveze adoptarea de legi și proceduri, înființarea de autorități și instituții special concepute pentru copiii suspectați, acuzați sau dovediți vinovați de încălcarea legii penale, și în special:

să stabilească o vârstă minimă sub care se va presupune că acești copii nu au capacitatea de a încălca legea penală;

să ia ori de câte ori este posibil și recomandabil măsuri de soluționare a cazurilor acestor copii fără a recurge la proceduri judiciare, cu condiția ca drepturile omului și garanțiile legale să fie pe deplin respectate”.

„Regulile de la Beijing” (Regulile standard minime ale Națiunilor Unite privind administrarea justiției juvenile adoptate de Adunarea Generală prin rezoluția 40/33 la 19 noiembrie 1985) definesc minorul drept un copil sau o persoană tânără care, în cadrul sistemului juridic respectiv, poate fi tratat pentru o infracțiune într-un mod diferit față de un adult.

Deși nu există o uniformitate a prescripțiilor normative privind vârsta majoratului penal, documentele ONU adoptate la cel de-al VII-lea Congres pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, (Milano,1989) stipulează că noțiunea de tineri trebuie aplicată tuturor persoanelor în vârstă de până la 25 de ani. Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului (adoptată la 20 noiembrie 1989 și ratificată de România la 28 septembrie 1990) precizează în primul articol ca tânăr este orice ființă umană aflată sub vârstă de 18 ani, „cu excepția cazurilor în care vârsta majoratului penal este atinsă mai devreme, în funcție de legislația care este valabilă pentru aceste cazuri”.

Comitetul pentru Drepturile copilului, în recomandările sale către statele părți, că nu trebuie redusă protecția acordată persoanelor sub 18 ani pentru că majoratul se atinge mai devreme. Prevederile Regulilor vor fi aplicate nu numai infractorilor juvenili, ci și minorilor împotriva cărora se iau măsuri pentru orice fel de comportament specific care nu este pasibil de pedeapsă în cazul în care este săvârșit de un adult.

Vârsta răspunderii penale este stabilită de state in mod diferit în funcție de istoria și cultura acestora. Comitetul recomandă ca începutul acestei vârste să nu fie fixat la un nivel preascăzut, ținând seama de realitățile maturității emoționale, mentale și intelectuale se va ține seama dacă copilul se ridică la înălțimea componentelor morale și psihologice ale răspunderii penale; adică dacă un copil, în virtutea discernământului și a înțelegerii sale poate fi tras la răspundere pentru comportamentul său antisocial. Există o relație strânsă între noțiunea de responsabilitate pentru un comportament delincvent sau penal și alte drepturi și responsabilități sociale (starea civilă, majoratul civil etc.).

În GERMANIA (republică federală în care fiecare land are propria constituție care nu trebuie să contrazică legislația federală), vârsta majoratului civil este 18 ani. Din punct de vedere penal, minorul sub 14 ani este iresponsabil. Între 14 și 18 ani, minorul este supus uni regim special; judecătorul pentru minori poate dispune măsuri și /sau reparații delictuale, evitând un proces penal, sau poate pronunța, în cadrul unui proces penal, o măsură educativă (Jugendstrfe).

În BELGIA, majoratul civil și cel penal sunt fixate la vârsta de 18 ani, minorul beneficiind de prezumția de iresponsabilitate. Justiția nu răspunde actelor de delincvență ale minorilor decât prin măsuri de protecție (aceleași ca în cazul copilului în pericol). Acest aspect destul de contestat în prezent și exista proiecte pentru reincriminarea de drept a minorului. Doar minorul peste 16 ani, care a săvârșit fapte deosebit de grave, poate fi supus detenției provizorii în case de arest, pentru 15 zile maximum, dacă nu a fost posibil un plasament într-un centru închis. În situația unor acte deosebit de grave, Tribunalul pentru Tineret se poate desesiza și trimite un minor Ministerului Public la capătul unor eventuale urmăriri în fața unei instanțe pentru adulți.

DANEMARCA a stabilit majoratul civil la18 ani și majoratul penal la 15 ani. De la 15 la 18 ani, copilul trebuie însoțit pe durata întregului proces de „reprezentantul juridic” care face parte din Biroul Afacerilor Sociale și propune judecătorului măsurile educative. Numai în caz de delincvență gravă, tânărul este internat pe durata instrucției judiciare, în locuri de plasament alternativ.

SPANIA reunește, în cadrul unei monarhii parlamentare, 17 comunități autonome. Politica socială și protecția copilului sunt resortul exclusiv al comunităților, si doar domeniul penal este legiferat de cătr stat. Aici majoratul civil este fixat la 18 ani, iar cel penal la 16 ani când copilul este responsabil în totalitate pentru actele sale.

În MAREA BRITANIE și IRLANDA DE NORD, majoratul civil este la 18 ani, cel penal la 17 ani, dar chiar copiii pot fi judecați și condamnați. În unele regiuni, Biroul de Tineret, format din poliție și lucrători sociali, aplică sancțiuni privind despăgubire victimei, mai degrabă decât detenția, folosită și ea destul de des. În SCOȚIA, măsurile față de minori sunt luate de către Comitetul Social sau de către Panel (creat în locul Tribunalului pentru Minori). Nu se face deosebire între copiii în pericol și copiii delincvenți. Un „raportor” (funcționar specializat) primește semnale de la poliție, lucrători sociali, medici, învățători, vecini etc. și în urma unei anchete întocmite de el, prezintă cazul autorităților locale care vor propune măsuri de protecție. Dacă măsura nu este suficientă, raportorul retrimite cazul Comitetului Social sau Panelului, organism care poate ordona masuri obligatorii de supraveghere și asistență pentru copii de la naștere până la 16 ani, atât pentru minori în pericol cât și pentru minori delincvenți.

În GRECIA, majoratul civil și cel penal este stabilit la 18 ani. Nu se folosește termenul de „copil în pericol” , ci acela de „deviație morală”. Intervenția judiciară (Judecătorul pentru Minori) și cea administrativă (Ministerul de Justiție) este aceeași pentru copilul în dificultate, ca și pentru minorul delincvent care, începând cu vârsta de 13 ani, riscă pedepse cu închisoarea care pot merge și până la 10 ani și mai mult pentru ucidere.

În ITALIA se face deosebirea între minorii în pericol datorită propriilor lor acte și minorii în pericol datorită părinților lor. Majoratul penal este stabilit la 18 ani, iar ca urmare a comportamentului său inadecvat, minorul poate beneficia de o măsură de protecție administrativă, hotărâtă de Tribunalul pentru Minori.

Judecătorul pentru minori intervine, în OLANDA, în problema minorilor delincvenți și poate pronunța pedepse proporționale cu gravitatea faptelor: amendă, blam, plasament într-o casă de arest sau într-un institut de reeducare, sau poate propune sancțiuni alternative (programe educative, încredințare către comunitate). Copiii peste 12 ani pot fi condamnați dacă au comis delicte. Judecătorul poate da în sarcina Ministerului Justiției educația copilului internându-l într-o instituție publică sau privată, măsură ce trebuie revizuită o dată la 2 ani. Se poate hotărî și internarea minorului într-o instituție specializată sau punerea acestuia sub supraveghere.

În PORTUGALIA, majoratul penal este la 16 ani. Judecătorul din cadrul Tribunalului pentru Minori și Familie poate să dispună pentru miorul delincvent măsura de asistență educativă, sau cu acordul părinților, luarea acestora în sarcina unor centre de observație și acțiune socială (instituții nejurisdicționale).

În FRANȚA, pentru protecția minorului delincvent, din anul 1945 s-a instituit o jurisdicție și un magistrat specializat – Judecătorul pentru copii. Majoratul penal și cel civil este stabilit la 18 ani, responsabilitatea minorului poate fi angajată din punct de vedere penal, dar el beneficiază cu prioritate de măsuri educative, sancțiunile fiind doar excepționale.

Minorii sub 13 ani nu pot fi arestați preventiv. Doar, in mod excepțional, pentru motive grave, pot fi reținuți cel mult 10 ore.

Minorii între 13 și 16 ani pot fi arestați preventiv pentru o durată de 12 ore care poate fi prelungită in cazuri grave cu încă 12 ore. Pentru minorii peste 16 ani, se aplică aceleași prevederi ca pentru infractorii majori.

Pentru copiii reținuți sau arestați preventiv este obligatorie înștiințarea reprezentantului legal al copilului.

Măsurile împotriva minorului delincvent sunt luate de către Judecătorul pentru copii și merg de la măsuri educative provizorii în familie sau în afara familiei, până la detenția provizorie în cazul minorilor peste 13 ani care au săvârșit fapte deosebit de grave.

Pentru a individualiza cât mai corect măsurile aplicate (educative sau represive), în anul 1993 s-a legiferat o procedură de mediere-reparație prin care minorul delincvent este implicat în activitatea de ajutorare a victimei, de reparare a prejudiciului sau în interesul comunității, printr-un acord între victimă, minorul delincvent și titularii drepturilor părintești asupra copilului. Acordul este prezentat procurorului într-un proces verbal, înainte de începere urmăririi penale. Aceasta procedură este supravegheată de un serviciu de protecție judiciară sau un organism abilitat care prezintă rapoarte la termene stabilite.

Măsurile educative sunt: avertismentul, redarea minorului în grija familiei, a persoanei căreia fusese încredințat sau unei persoane de încredere, plasamentul într-o instituție educativă, punerea sub protecție judiciară pe o perioadă de până la 5 ani. Toate acestea pot fi completate de măsura libertății supravegheate.

Sancțiunile penale sunt aplicate de tribunalele pentru copii și curțile cu juri, numai copiilor peste 13 ani. Acestea sunt același ca și pentru majori, cu precizarea că pentru minorii între 13 și 16 ani se reduc la jumătate. Peste vârsta de 16 ani, această reducere este facultativă. Pedepsele penale (închisoarea, închisoarea cu suspendare și punerea la încercare, obligarea la muncă în folosul comunității și amenda ) aplicate minorilor, au condiții de executare specifice pentru minori.

Sectiunea X. RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORULUI INFRACTOR ÎN LEGISLAȚIA PENALĂ DIN ROMÂNIA

Dispoziții referitoare la minori se regăsesc în Titlul V al Codului penal intitulat “Minoritatea”, art. 99-110 (1), unde sunt stabilite limitele și consecințele răspunderii penale a minorilor, măsurile educative și reglementări referitoare la aplicarea pedepselor. Conform acestor dispoziții legislative minorul sub 14 ani nu răspunde penal, între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă a săvârșit fapta cu discernământ iar peste 16 ani prezumția existenței discernământului la săvârșirea faptei se presupune pentru atragerea răspunderii penale, în acest din urma caz minorul putând face dovada contrarie.

Față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsura educativă sau i se poate aplica o pedeapsă, iar în conformitate cu prevederile art. 100 al. 2 măsurile educative trebuie luate cu prioritate.

Măsurile educative care se pot lua față de minor sunt:

– mustrarea care constă în dojenirea minorului, arătarea pericolului social al faptei săvârșite, sfătuirea acestuia să se poarte în așa fel încât să dea dovezi de îndreptare și i se atrage atenția că i se poate aplica o pedeapsă dacă persistă în conduita infracțională. Această măsură este întâlnită destul de rar în practică, probabil și pentru faptul că instanță nu pronunță hotărârea în ședință publică, la sfârșitul ședinței, ceea ce atrage ineficiența luării acestei măsuri;

– libertatea supravegheată constă în lăsarea minorului pe timp de un an în supraveghere deosebită părinților, unei persoane de încredere sau unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor. Este singura măsura educativa eficientă în prezent, mai ales că această supraveghere poate fi exercitată de serviciile de reintegrare sociala și supraveghere, numai că nu poate fi aplicată frecvent din cauza duratei lungi a desfășurării procesului penal. Printr-o decizie a Curții Supreme de Justiție s-a statuat că măsura educativă a libertății supravegheate poate fi luată numai pentru minorul care la data judecații nu a împlinit 17 ani deoarece trebuie luată pentru minim un an de zile și executată numai pe perioada stării de minoritate. Poate ar fi necesară revizuirea acestei opinii având în vedere că supravegherea se poate exercita de către serviciile de reintegrare ori acestea din urmă au atribuții atât referitoare la minori cât și la adulți.

– internarea în centru de reeducare este o măsură educativă cu lipsire de libertate a minorului. În cazul în care se vor îmbunătăți calitativ condițiile materiale din aceste centre, programele educative oferite minorilor, această măsura și-ar putea atinge scopul pentru care a fost luată. În prezent s-au luat o serie de măsuri pentru a da eficiență acestei sancțiuni penale, atât cu privire la activitățile desfășurate în centre cât și cu privire la personalul care se ocupă de minorii internați în acestea.

– măsura internării într-un institut medical-educativ se ia față de minorul care din cauza stării fizice sau psihice are nevoie de tratament medical și de un regim special de educație. Această măsură nu poate fi luată până nu vor fi create aceste institute medical-educative.

Pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzute pentru infracțiunea săvârșită, în partea speciala a Codului penal. Limitele pedepselor prevăzute se reduc la jumătate pentru minori, iar în urma reducerii în nici un caz limita minimă nu va fi mai mare de 5 ani.

Pedeapsa detenției pe viata nu se aplică minorului, iar dacă s-ar impune o astfel de pedeapsă urmează să se aplice pedeapsa cu închisoarea între 5-20 ani. Pedepsele complementare nu de aplică minorului iar condamnările pentru fapte săvârșite în timpul minorității nu atrag incapacități sau decăderi.

Dacă i s-a aplicat minorului o pedeapsă acesta beneficiază de instituțiile prevăzute pentru individualizarea pedepselor aplicate, respectiv suspendarea condiționată a executării pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Unele diferențieri față de majori sunt prevăzute cu privire la termenul de încercare, încredințarea supravegherii și obligațiile care pot fi impuse minorului în cazul în care se dispune suspendarea executării pedepsei.

Termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii aplicate la care se adaugă un interval de timp între 6 luni 2 ani fixat de instanța de judecată, iar dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este de 6 luni.

Odată cu suspendarea condiționată a executării pedepsei instanța poate dispune încredințarea supravegherii unei persoane sau unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor și poate stabili pentru minor una sau mai multe obligații prevăzute la art. 103 Cod penal, până la 18 ani sau 86 (3) Cod penal, după împlinirea acestei vârste.

Sancțiunile se acordă în primul rând conform gravității infracțiunilor comise, dar și a antecedentelor infractorului, principiul călăuzitor fiind de cele mai multe ori și ideea de a da sancțiuni favorabile acestuia, ținând cont tocmai de statutul lui de minor. În principal judecătorii, dar și unii polițiști susțin că sancțiune privativă de libertate primesc cu mare probabilitate cei ce „recidivează” și doar în situații grave cei care sunt la prima abatere – sancțiune, de altfel, impusă de lege în cazurile grave.

Motivele pentru care totuși mulți minori ajung să fie sancționați cu închisoarea sau închisoare cu suspendarea pedepsei sunt multiple și țin atât de sistem, cadrul legislativ, cât și de situația infractorului:

a) Deși Codul penal spune clar că „se vor lua preponderent măsuri educative”, cadrul legislativ prezintă mai multe deficiențe, printre care: sunt multe infracțiuni exceptate de la suspendare, regimul de sancționare ține seama mai ales de faptă și mai puțin de făptuitor (minor versus major); încadrarea forțată a unor fapte atrage după sine imposibilitatea acordării unor pedepse neprivative de libertate; după împlinirea vârstei de 17 ani, minorul nu poate primi orice sancțiuni neprivative de libertate, iar noul principiu al celerității de multe ori nu este funcțional; cadrul legislativ nu oferă o paletă destul de largă de sancțiuni pentru minori, care să dea libertate de acțiune instanței în anumite situații; sunt puține măsuri educative; în contrast cu pedeapsa cu închisoarea, care permite liberarea condiționată înainte de termen, internarea în centre de reeducare se face pentru o perioadă de minim un an, iar minorul nu poate fi eliberat înainte de acest termen – fapt care duce la o posibilă discriminare față de un infractor major sancționat cu o perioadă identică de detenție (în contextul în care centrul de reeducare este comparat de mulți cu închisoarea – inclusiv minorul preferând uneori centrului de reeducare o închisoare cu condiții mai bune); legislația nu prevede soluții adecvate pentru situațiile în care minorul se droghează (menționat în București), simțindu-se nevoia unor măsuri de obligare la cură de dezintoxicare; este menționată majorarea unor pedepse, eliminând chiar posibilitatea de suspendare cu supraveghere (de ex. la furt)

b) Cadrul legislativ nu este îndeajuns susținut de infrastructură, de serviciile sociale existente: cele 2-3 centre de reeducare existente sunt văzute chiar mai defavorabile minorului decât închisoarea și, în fond, tot ca o măsură privativă de libertate, deși oficial internarea intră în categoria măsurilor educative (condițiile de aici sunt foarte proaste); centrele de reeducare fiind puține – deci în multe cazuri departe de domiciliul infractorului – internarea duce la „răcirea la maximum a relațiilor cu familia” și ruperea de comunitate; în cazul sancțiunilor cu supraveghere, aceasta este de multe ori anevoioasă, neexistând suficiente instituții specifice;

c) Măsurile neprivative de libertate care presupun supraveghere nu pot fi acordate mai

ales în cazurile în care infractorul este „copil al străzii”, provine dintr-o familie fără autoritate asupra acestuia, dintr-o familie destrămată (situație care, în multe cazuri, a dus, de fapt, minorul la săvârșirea infracțiunii sau infracțiunilor repetate – din familii destrămate provin majoritatea „recidiviștilor”) sau dintr-un anturaj care are influență negativă asupra minorului. În aceste cazuri supravegherea ar fie imposibil de realizat (când nu au cui să-l încredințeze) sau ar avea un efect minim, minorul fiind expus în continuare riscului de a săvârși o nouă infracțiune.

Sunt foarte mulți minori „recidiviști”, media de vârsta la care minorii încep să prezinte comportamente deviante este în scădere. Pe de altă parte unii consideră că în instanță ajung în special cazurile mai grave, multe cazuri fiind triate la nivelul parchetul – de exemplu prin sancțiuni administrative. Alteori însă – mai ales dacă amenda nu ar putea fi plătită de infractor, sancțiunea ajunge să fie pedeapsa cu închisoarea. Pedeapsa cu închisoarea este preferată amenzii și din motivul că minorul nu simte greutatea sancțiunii, amenda fiind plătită de multe ori de familie.

Conform opiniei majoritare, este preferată mai ales suspendarea condiționată a pedepsei și suspendarea condiționată sub supraveghere și în ceva mai puține cazuri măsuri educative – în special libertatea supravegheată. Internarea în centre de reeducare este mai puțin frecventă, motivele fiind numărul redus al acestor centre și lipsa unei oferte atractive – condițiile precare le clasează chiar sub nivelul unor închisori, fiind considerate de fapt tot o formă de detenție și un mediu nepotrivit minorului.

Mustrarea nu este aproape deloc aplicată.

Sectiunea XI. . ASPECTE DE NATURĂ PROCESUAL – PENALĂ ÎN CAUZELE CU MINORI

CERCETAREA PREALABILĂ ȘI URMĂRIREA PENALĂ

In Titlul IV – Proceduri speciale – Capitolul 2 a C. proc. pen. se instituie reguli speciale de urmărire și judecare a cauzelor cu minori.

Urmărirea penală este prima fază a procesului penal și are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea in judecata.(art. 200 din Codul de procedură penală).

Potrivit dispoz. art. 480 C. proc. pen. urmărirea și judecarea infractorilor minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se fac potrivit procedurii obișnuite, cu unele derogări.

Prima se referă la persoanele chemate la ascultarea minorilor. Dacă minorul nu a împlinit 16 ani la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează Serviciul de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor de la domiciliul minorului, precum și pe părinți, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul. Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor arătate la art. 481 alin, (1) și (2) nu împiedica efectuarea acelor acte.

Dispozițiile art. 481 alin. (1) au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, indicându-se citarea Serviciului de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor de la domiciliul minorului.

Art. 481 alin. (1) prevede că, dacă organul de urmărire penală ,,consideră necesar”, citează, pentru a fi prezente la audiere sau confruntare, persoanele indicate. Chemarea acestor persoane este facultativă, cel care hotărăște citarea fiind organul de urmărire penală. De exemplu, un argument care poate determina necitarea îl constituie păstrarea secretului privind datele existente în faza urmăririi penale. De cele mai multe ori, persoanele respective sunt citate, întrucât pot oferi organului de urmărire penală date privind cauzele sau condițiile care au determinat sau favorizat comiterea infracțiunii și care ar fi greu de aflat din alte surse.

Rațiunea pentru care pot fi chemate persoanele respective o constituie faptul că la ascultare sau confruntare trebuie creat un cadru propice efectuării unor declarații sincere, ori prezenta persoanelor respective poate contribui la crearea acestui cadru .

Declarațiile învinuitului și inculpatului constituie mijloc de probă în sensul art. 64 C.proc.pen. și pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Atenția care trebuie acordată ascultării și confruntării este impusă și de funcțiile pe care le au ca mijloc de probă, precum și ca mijloc de apărare . Astfel, în timpul audierii pot apărea situații legate de starea de moment a minorului, care pot compromite audierea, rolul persoanelor chemate fiind, între altele, și acela de a evita asemenea situații. Modul de ascultare presupune o relatare din partea învinuitului sau inculpatului minor a ceea ce cunoaște (potrivit art. 71 si 72 C.proc.pen., acesta fiind lăsat mai întâi să declare tot ce știe în cauză, după care i se pun întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei și învinuirea care i se aduce). Un moment important îl constituie propunerea de probe, moment la care cei citați îl pot ajuta pe minor. Învinuitul sau inculpatul minor nu este obligat să relateze tot ceea ce știe, acesta având dreptul, și nu obligația de a da declarații [potrivit art. 70 alin. (2), învinuitul sau inculpatul are dreptul de a nu face nici o declarație].

Așadar, citarea acestor persoane nu este obligatorie iar în practică nu este utilizată această posibilitate oferită de lege.

În faza urmăririi penale, învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale (art. 70 și art. 232 C.proc.pen.), la sfârșitul urmăririi penale (art. 255), înaintea dispunerii măsurii arestării (art. 146), iar inculpatul, atunci când se dispune luarea măsurii arestării preventive (art. 1491 C.proc.pen.), continuarea cercetării după punerea în mișcare a acțiunii penale (art. 237 C.proc.pen.) și cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.

În schimb, citarea persoanelor prevăzute anterior este obligatorie cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, moment procesual importat deoarece minorul are posibilitatea să formuleze noi cereri, să facă declarații suplimentare. Chiar dacă organele de cercetare penală anunță reprezentanții autorității tutelare, pentru a fi prezenți în acest moment procesual, aceștia nu se prezintă, legea prevede că acest act de urmărire penală se poate face și în lipsa persoanelor menționate.

Așa cum prevede art. 250 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., la prezentarea materialului de urmărire penală inculpatul poate formula cereri noi sau poate face declarații suplimentare, moment la care prezența persoanelor a căror citare este obligatorie poate fi foarte importantă. De exemplu, invocarea unor apărări sau formularea unor cereri de către aceste persoane poate influența decisiv soluția dată de procuror în faza urmăririi penale. Nerespectarea prevederii menționate poate fi combătută prin formularea unei plângeri împotriva actelor de urmărire penală, care se realizează după caz de către procurorul care supraveghează activitatea organului de urmărire penală sau de către procurorul superior ierarhic. De asemenea, procurorul poate, din oficiu, dacă constată cu ocazia verificării lucrărilor urmăririi penale, că Autoritatea Tutelară, prin delegatul său și părinții nu au fost prezenți la prezentarea materialului urmăririi penale, să restituie dosarul pentru refacerea acestui act procesual în prezența celor indicați. Omisiunea citării persoanelor respective de organul de urmărire penală la prezentarea materialului de urmărire penală este acoperită prin citarea lor de instanța de judecată nu poate avea ca obiect și înlăturarea efectelor necitării în faza urmăririi penale.

O altă derogare este că în cauzele în care este cercetat un minor organele de urmărire penală sunt obligate să solicite efectuarea unei anchete sociale care să cuprindă informații referitoare la mediul social al minorului. Ancheta socială se efectuează de persoanele desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază minorul. Pentru ca organul de urmărire penală să-și poată forma o părere completă și exactă asupra condițiilor care au favorizat sau au determinat săvârșirea infracțiunii, precum și asupra persoanei minorului, art. 482 Cproc.pen., instituie în sarcina organului de urmărire penală, obligația de a dispune efectuarea unei anchete sociale. Ancheta socială constă în strângerea de informații cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obișnuit, la starea fizică și mintală a acestuia, la condițiile în care a fost crescut și în care a trăit, la modul în care părinții, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul, își îndeplinesc îndatoririle față de acesta, la antecedentele sale, și în general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau la aplicarea unei sancțiuni față de minor.

Pe lângă anchetă socială, organele de urmărire penală solicită efecturea unei expertize medico – legale psihiatrice a minorului întrucât ca învinuit sau inculpat acesta va avea tendința de a diminua gravitatea faptei prin omisiunea unor aspecte nefavorabile lui. În anumite cazuri patologice, poate apărea situația de autoinculpare sau de agravare a propriei situații. Prin lege expertizele medico-legale psihiatrice la minori sunt obligatorii (atr. 117, alin.1 expertiza psihiatrică este obligatorie „… și atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoială asupra stării psihice asupra învinuitului sau inculpatului”).

În cazul minorilor, expertiza medico-legală psihiatrică prezintă o caracteristică importantă referitor la aspectele de recuperare, educare și reeducare a minorului, trebuind individualizate în funcție de tipul de participare a acestuia la fapta incriminata respectiv învinuit, inculpat, parte vătămata sau martor. Obiectivele se referă in principal la:

1. existența sau nu a unei boli mintale;

2. prezența sau absența discernământului;

3. dacă bolnavul prezintă pericol social și care sunt măsurile cu caracter medico-social și medico-pedagogic ce vor ajuta la redresarea comportamentului patologic.

Printre altele, această expertiză trebuie să ofere răspuns și la problema stabilirii unei corelații între starea psihică, actul antisocial comis și rezultatul acestuia, ceea ce implică stabilirea discernământului în momentul săvârșirii faptei. Discernământul poate fi definit ca “facultatea psihică, capacitatea de a distinge între bine și rău, legal și ilegal, licit și ilicit, permis și nepermis și se bazează pe o percepere și reprezentare a realității și a consecințelor faptelor proprii”.

Afectarea discernământului succedată de o percepere incorectă a realității, cu pierderea capacității de a o reflecta corect și de a judeca logic o situație prin incapacitatea de a alege între mai multe variante de comportament, stă la baza discernopatiei. Astfel dacă pană la 14 ani lipsa discernământului față de fapta comisă este o certitudine, între 14-16 ani lipsa discernământului este relativă, urmând sa fie stabilită prin expertizare psihiatrică.

Iresponsabilitatea este incapacitatea psihică a unei persoane de a-și da seama de caracterul antisocial și consecințele faptei săvârșite precum și inaptitudinea de a-și controla normal voința în acel moment. Prin urmare, persoana care prezintă din anumite motive o astfel de incapacitate psihică nu este responsabilă de acțiunile sau inacțiunile sale, iresponsabilitatea înlăturând vinovăția astfel încât fapta comisă nu va avea caracter penal și în cele din urmă răspunderea penală este înlăturată.

Pentru expertizarea psihiatrică se utilizează următoarea clasificare a discernământului în funcție de tipul de alterare a acestuia în cadrul diferitelor afecțiuni psihice. Diminuarea discernamantului apare în afecțiuni psihice situate la limita dintre normal și patologic, situație în care funcțiile de cunoaștere sunt păstrate, în timp ce funcțiile afective sunt alterate (inafectivitate).

Discernământul abolit apare cel mai adesea în psihoze, când sunt afectate toate cele trei compartimente ale vieții de relație :funcțiile de cunoaștere (oligofrenii), funcțiile afective (dizarmonii de personalitate) și funcțiile volitive (impulsivități patologice). În cazuistica IML Iași pe anul 2004, se observă o creștere a numărului de expertize medico-legale psihiatrice efectuate la copii comparativ cu adulții, respectiv din 399 de expertize efectuate, 360 au fost în comisiile pentru minori și doar 39 la adulți. În ceea ce privește distribuția pe categorii de discernământ ea a fost următoarea: în 325 de cazuri discernământul a fost păstrat, 24 cazuri au fost cu discernământ scăzut și doar 11 cazuri cu discernământ abolit. În anul 2005, dintre cei peste 1400 de copii cu vârstă sub 14 ani, care au săvârșit infracțiuni, doar aproximativ 300 nu au avut discernământ.

Pe fondul carenței afective (în special maternă) asociate cu abuzul de autoritate paternă determinând apariția indiferenței afective, se structurează lipsa sentimentelor de culpabilitate și implicit a celor de responsabilitate, carențe ce se regăsesc ulterior în psihopatia adultului.

Tulburările de comportament cele mai frecvente apar însă în cadrul debilităților mintale, fie pe un fond encefalopat cu funcții de cunoaștere la limită, fie prin întârziere în dezvoltarea intelectuală prin insuficiențe educaționale variate. Oligofrenia se caracterizează prin deficit marcat al funcțiilor de cogniție, imaturitate afectivă și sugestibilitate marcată.

În majoritatea cazurilor comportamentul aberant este bine definit de factorii biogeni (funcții de cunoaștere la limită pe un fond encefalopat, labilitate psihică marcată) dar în egală măsură tulburările de comportament pot apărea în absența unor manifestări neuro-psihice caracteristice, declanșate de diferiți factori stresanți.

Măsurile de siguranță cu caracter medico-social și medico-pedagogic ce se impun în urma expertizării sunt diferite în funcție de tipul de alterare a discernământului și de gravitatea faptei săvârșite. Dacă se constată o abolire a discernământului sunt necesare măsuri de siguranță (spitalizare în internate-școală sau în spitale de neuropsihiatrie infantilă) iar pentru cazurile cu discernământ păstrat se impun măsuri cu caracter medico-pedagogic adecvate pentru reintegrarea socială a minorului (internarea într-un centru de reeducare sau institut medical-educativ.

Efectuarea expertizei psihiatrice implică participarea mai multor categorii de specialiști (legist, pedopsihiatru, psiholog). În cadrul tehnicii de expertizare, se stabilește diagnosticul, evaluarea și reevaluarea acestuia, dar și de prognozarea diagnostică cu referire la posibilitățile evolutive ale afecțiunii și condițiile sociale în care s-ar putea realiza recuperarea și reinserția socială pentru infracțiuni deosebit de grave, libertate supravegheată, pedepse sau mustrare).

Principalele garanții procesuale de care se bucură orice copil suspectat sau acuzat de încălcarea legii, statuate de Convenția cu privire la drepturile copilului sunt următoarele:

-„dreptul de a beneficia de prezumția de nevinovăție”;

-„dreptul de a fi informat prompt și direct cu privire la acuzațiile ce i se aduc, ….și dreptul de a beneficia de asistență juridică sau de orice alt fel de asistență corespunzătoare în pregătirea și prezentarea apărării sale”;

-„dreptul de a nu fi constrâns să depună mărturie sau să-și mărturisească vinovăția…dreptul de a interoga sau de solicita integrarea martorilor acuzării…”;

-„dacă se dovedește că a încălcat legea penală, dreptul de recurge la o cale de atac în fața unei autorități sau instanțe judiciare superioare…”

-„dreptul de a fi asistat gratuit de un traducător….”

-„dreptul de a i se respecta pe deplin viața privată în toate fazele procedurii judiciare”.

În cadrul procesului penal minorul are garantat dreptul la apărare ca garanție procesual penală. Acest drept apare ca o poziție firească, normală a învinuitului sau inculpatului de a se disculpa față de învinuirile care i se aduc, de a se opune sau de a-și menține punctul de vedere față de pretențiile ce se ridică împotriva sa, de a arăta adevărul și de a cere respectarea sau restabilirea drepturilor și intereselor sale legale și de a invoca protecția legii.

Daca art. 171 alin. (1) C.proc.pen. prevede că învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale și al judecății, alin. (2) cuprinde referiri exprese privind asistența juridică obligatorie, precizând că aceasta este obligatorie: când învinuitul sau inculpatul este minor, sau când pentru infracțiunea săvârșita este prevăzută pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

Se pune întrebarea dacă organele de urmărire penală trebuie sa efectueze orice act de urmărire numai în prezența apărătorului, și dacă, in caz afirmativ, efectuarea unui act, indiferent care ar fi acesta, de către organele de urmărire penală în absența apărătorului ar atrage nulitatea absolută. Plecând de aici, desfășurarea urmăririi penale ar fi serios stânjenită. Spre deosebire de faza de judecată, unde prezența apărătorului practic este posibilă la efectuarea tuturor actelor (fixarea de termene cunoscute cu mult timp înainte, ce permite asigurarea prezenței efective), urmărirea penală nu poate avea o desfășurare întru totul prestabilită, chiar din cauze obiective. Se consideră că această interpretare este motivată și de precizarea din finalul alin. (1) al art. 172 C.proc.pen., coroborată cu alin. (2) al aceluiași articol astfel: în art. 172 alin. (1) se arată că lipsa apărătorului nu împiedica efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoștiințat de data și ora efectuării actului, iar alin. (2) prevede că atunci când asistența juridică este obligatorie – ca în cazul învinuitului și inculpatului minor – organul de urmărire penală va asigura prezența apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului. Pe lângă cazul prevăzut de art. 172 alin. (2) C.proc.pen., organul de urmărire penală trebuie să asigure prezența apărătorului la prezentarea materialului de urmărire penală când contactul cu inculpatul este obligatoriu.

Inițial unele instanțe au apreciat că asistența juridică obligatorie este prevăzută numai pentru faza de judecată, însă în Decizia de îndrumare nr. 29/1970 – se precizează că dispozițiile art. 197 alin. (2) nu fac nici o distincție, sub aspectul sancționării cu nulitatea absolută, între faza urmăririi penale și cea a judecății, iar pe de altă parte, nerespectarea dispozițiilor procesuale privind asigurarea asistenței juridice obligatorii în cursul urmăririi penale produce prejudicii care nu pot fi acoperite ulterior, în fața instanței.

Neînceperea urmăririi penale în cauzele cu minori se dispune dacă din cuprinsul actului de sesizare sau din actele premergătoare efectuate, rezultă incidența în cauza a vreunui caz de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale enumerate de art. 10 alin. 1 C.proc.pen., cu excepția celui prevăzut de art. 10 lit. b1 – lipsa pericolului social a faptei săvârșite – și a celor prevăzute de art. 10 lit. f și h, respectiv lipsa sau retragerea plângerii prealabile, când persoana vătămata prin infracțiune este un minor și acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu. Din punctul de vedere al procedurii penale aplicabile minorilor, prezintă importanță dispozițiile art. 10 alin. 1 lit. e C.proc.pen., temei de drept în baza căruia procurorul dispune o soluție de neîncepere a urmăririi penale, dacă din actele premergătoare efectuate în cauză rezultă una dintre următoarele situații: făptuitorul este minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani (art. 99 alin. 1 din C.pen.), făptuitorul este minor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, și, din expertiza medico-legală efectuată în cauză, rezultă că a săvârșit fapta pentru care este cercetat fără discernământ (art. 99 alin. 2 din C.pen.), sau aceea în care făptuitorul este minor care a împlinit vârsta de 16 ani, dar, în cauză a fost efectuată o expertiză medico-legală care a concluzionat că minorul a săvârșit fapta fără discernământ (art. 48 din Codul Penal).

Clasarea cauzelor în care sunt "implicați" minori se dispune atunci când nu există învinuit sau inculpat în cauză, iar din actele de cercetare penală efectuate, rezultă existența unuia dintre cazurile prevăzute de art. 10 alin. 1 C.proc.pen., compatibil cu inexistența în cauză a învinuitului sau inculpatului.

Când organul de cercetare penală consideră că toate activitățile de strângere a probelor sunt epuizate și ca, din probatoriul administrat, rezultă, în opinia sa, necesitatea trimiterii în judecată a învinuitului sau inculpatului, procedează la desfășurarea activităților ce preced terminarea urmăririi penale, și anume: prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului și întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale, trimițând, ulterior, dosarul procurorului. Procurorul verifică lucrările de urmărie penală și se pronunță asupra acestora.

Atunci când constată ca urmărirea penala este completă, că există toate probele necesare și că acestea sunt legal administrate, că au fost respectate dispozițiilc legale ce garantează aflarea adevarului, și ca din probatoriui administrat rezultă că fapta există, că a fost săvârșita de învinuit sau inculpat și că acesta raspunde penal, procurorul dispune, prin rechizitoriu, punerea în mișcare a acțiunii penale, dacă aceasta nu a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale, și trimiterea în judecată a inculpatului.

Sectiunea XIII Trimiterea în judecată a minorului

Rechizitoriul reprezintă actul de sesizare a instanței de judecată, fară să existe distincții după calitatea inculpatului – major sau minor. În tot cursul urmăririi penale, procurorul, căruia organul de cercetare i-a înaintat dosarul cu propunere de soluționare (neîncepere a urmăririi penale, încetare sau scoatere de sub urmărire penală, trimitere în judecată), dacă constată că actele de cercetare nu sunt suficiente pentru a justifica o soluție legală, are posibilitatea restituirii cauzei la organul de cercetare, în vederea începerii sau continuării urmăririi penale.

Judecarea minorilor se face conform legislației procesuale penale de către judecători desemnați de ministrul justiției, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii. Instanța rămâne competentă să soluționeze cauza chiar dacă pe parcursul desfășurării procesului minorul a împlinit 18 ani. Dacă judecătorul a fost sesizat cu soluționarea cauzei după ce minorul a împlinit 18 ani judecata are loc conform regulilor de procedură obișnuită.

Judecarea cauzei în care este implicat un minor se realizează în prezența acestuia, cu excepția cazului când minorul se sustrage, aceasta ultimă ipoteză trebuie dovedită.

Pe lângă minor, la soluționarea cauzei sunt citate și persoanele care au suferit un prejudiciu material sau moral în urma săvârșirii faptei, reprezentantul autorității tutelare, părinții sau persoana în grija căreia se află minorul, precum și alte persoane a căror prezență este considerată necesară de către instanță.

Ședința în care are loc judecata minorului se desfășoară separat de celelalte ședințe, iar dacă minorul nu a împlinit 16 ani instanța, după ce îl ascultă, poate dispune îndepărtarea lui din sală dacă apreciază că dezbaterile ar putea avea o influenta negativă asupra minorului.

De asemenea, ședința de judecată nu este publică. Asistența juridică este obligatorie în cauzele cu minori iar dacă acesta nu are un apărător ales se va solicita la Barou desemnarea unui avocat din oficiu.

Din punctul de vedere al tipului măsurilor de prevenție, legea română nu face distincție între majori și minori, permițând organelor judiciare să ia aceleași măsuri și pentru minori.

Astfel, măsurile preventive la care pot fi supuși minorii infractori, ce răspund penal, sunt: reținerea (art. 143-144 ), obligarea de a nu părăsi localitatea, obligația de a nu părăsi țara (art. 145 si 1451 Cod de procedură penală) și arestarea preventivă (art. 146-160).

Reținerea este singura măsură ce poate fi luată și de către organul de cercetare penală; durează cel mult 10 ore și poate fi prelungită de procuror prin ordonanța motivată , numai dacă se impune acest lucru pe o durata de cel mult 10 ore.

Obligarea de a nu părăsi localitatea și obligația de a nu părăsi țara poate fi luată numai de procuror sau de instanța de judecată, putând fi prelungită în caz de necesitate și motivat de către instanța de judecată căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.

Arestarea preventivă poate fi dispusă numai de către judecător, putând fi prelungită de fiecare dată cu cel mult 30 de zile. Poate fi luată și față de infractorul minor.
Organul competent să dispună luarea unei măsuri preventive față de minor are o obligație legală să ia în considerare vârsta, experiența de viață, gradul de influențabilitate, nivelul de școlarizare, mediul familial, starea de sănătate, ocupațiile și anturajul minorului, antecedentele sale comportamentale, atunci când hotăraște luarea unei masuri preventive și individualizează o astfel de măsură.

Aprecierea este deseori dificil de făcut, deoarece luarea măsurilor preventive este o activitate plasată către începutul urmăririi penale, la scurt timp după săvârșirea faptei sau identificarea făptuitorului, moment în care organul de urmărire penală nu dispune de totalitatea informațiilor ce pot fi strânse cu privire la minor.

Luarea măsurilor preventive implică, astfel, o mare responsabilitate, fiind vorba, pe de o parte, de limitarea unor drepturi fundamentale, libertatea individuală și libera circulație – cu consacrare constituțională (art. 23 si 25) și internațională (art. 3 și 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului), iar, pe de altă parte, fiind vorba de persoane care, datorită stării de minoritate (naturală) au o percepție diferită asupra realității, în comparație cu adultul, atât în ceea ce privește fapta săvârșită și rezonanța ei socială, cât și relativ la măsurile procesuale ce se iau împotriva lor.

Minorii dispun de aceleași căi de atac ca și majorii împotriva actelor prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurilor preventive, și anume plângerea (art, 1401) și recursul.

În tot cursul urmăririi penale, inculpații minori arestați preventiv pot solicita punerea lor în libertate, sub control judiciar sau pe cauțiune (art. 1601-16010 C.proc.pen.). Condițiile în care libertatea provizorie se acordă, obligațiile pe care inculpatul trebuie să le îndeplinească și Procedura soluționării cererii de punere în libertate provizorie, în ambele modalități prevăzute de lege, sunt aceleași atât pentru minori, cât și pentru majori, neexistând derogări de la regulile generale.

Legea dispune, ca măsură de protecție a minorilor față de care s-au luat măsuri preventive privative de libertate, ca, în timpul reținerii și arestării, minorii să fie ținuti separat de majori, iar femeile separat de bărbați

Măsura arestării preventive în faza de urmărire penală poate fi luată și față de infractorul minor. Potrivit art. 160e C.proc.pen., astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 109/2003, în materia arestării preventive a minorului se aplică dispozițiile prevăzute pentru arestarea majorilor,cu derogările și completările prevăzute la art. 160e -160h .

Astfel, potrivit art. 160f, minorilor arestați preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru majori, drepturi proprii și un regim special de detenție preventivă, în raport cu particularitățile vârstei lor în ața fel încât măsurile privative de libertate dispuse să nu le prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală.

Ori de câte ori se dispune reținerea sau arestarea preventivă a învinuitului sau inclupatului minor, se prevede obligativitatea încunoștințării, în cazul reținerii – imediat și în termen de 24 de ore, în cazul arestării, a părinților, tutorelui, persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se afla minorul sau a altei persoane desemnate de acesta, precum și a serviciului de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a sancțiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanța căreia i-ar reveni competența să judece în primă instanță cauza, încunoștințarea persoanelor amintite se consemnează într-un proces-verbal.

În ceea ce privește regimul special de detenție al minorilor arestați preventiv, alin. (4) si (5) ale art. 160f prevăd ca pe perioada arestării preventive minorii se țin separat de majori, în locuri anume destinate acestui scop, respectarea drepturilor și a regimului special fiind realizate prin controlul unui judecător desemnat de președintele instanței, prin vizitarea locurilor de detenție preventivă de către procuror, precum și prin controlul efectuat de alte organisme abilitate de lege să viziteze deținuții preventiv.

Potrivit art. 160g Cod procedură penală, în mod cu totul excepțional, minorul între 14 și 16 ani, care răspunde penal, poate fi reținut la dispoziția procurorului sau organului de cercetare penală, cu înștiințarea și sub controlul procurorului, numai dacă există date certe că acesta a comis o infracțiune pedepsită de lege cu detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, pentru o durată ce nu poate depăși 10 ore.

În cazul reținerii minorilor, se cere mai mult decât în cazul majorilor. Potrivit art. 681 și art. 143 Cod procedură penală, sunt indicii temeinice când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmarire penală, a săvârșit fapta, în cazul minorilor, se cere existența unor date certe, ceea ce semnifică mai mult decât existența unor presupuneri. Reținerea poate fi prelungită de procuror cu cel mult 10 ore, prin ordonanța motivată și numai dacă se impune.

S-a hotărât că prin pedeapsa prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută de textul care încriminează fapta, iar nu pedeapsa aplicată minorului potrivit art. 109 C.pen., cu limitele prevăzute de textul incriminator reduse la jumatate . Pe lănga aceată condiție trebuie să se aibă în vedere și condiția că o altă măsură preventivă nu ar fi suficientă.

În ceea ce privește durata arestării preventive, în cazul inculpatului minor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, aceasta nu poate depăși, în cursul urmării penale 15 zile, iar verificarea legalității și temeiniciei ei se va face periodic în cursul judecății, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea măsurii în cursul urmării penale sau menținerea ei în cursul judecății nu pot fi dispuse decât în mod excepțional. Arestarea preventivă a minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, în cursul urmării penale, nu poate să depășească, în total, un termen rezonabil, și nu mai mult de 60 zile, fiecare prelungire putând fi dispusă pentru maxim 15 zile.

În ceea ce privește inculpatul minor cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani, acesta poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile, putând fi prelungită de fiecare dată cu 20 de zile, fără a depăși însă, pe parcursul urmării penale un termen rezonabil, și nu mai mult de 90 de zile.

În mod excepțional, când pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită este detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani sau mai mare, arestarea preventivă poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani se efectuează, în cursul judecății, periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile.

Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului. În cazul în care instanța aplică pedeapsa închisorii, urmează să se deducă din cuantumul pedepsei perioada arestării preventive, prin aplicarea pedepsei cu închisoarea confirmându-se totodată și că măsura arestării preventive a fost justificată.

Când instanța dispune luarea unei măsuri educative, ceea ce dă naștere la o incompatibilitate între luarea măsurii arestării preventive și aplicarea în final a unei măsuri educative infractorului minor, s-a făcut propunerea ca atunci când se dispune luarea măsurii arestării preventive, aceasta să fie adusă la îndeplinire prin încredințarea minorului unei instituții speciale, cu sarcina de a-l supraveghea pe minor și obligația să-1 prezinte ori de câte ori este nevoie organelor judiciare .

Luarea măsurii arestării preventive ar putea fi interpretată ca o anticipare a sancțiunii ce se va lua, adică aplicarea unei pedepse. Dacă se acceptă această idee, în cazul luării acestei măsuri, aplicarea în final a unei măsuri educative ar încălca regula stabilită prin art. 100 C.pen., potrivit căreia pedeapsa se aplică minorului numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea acestuia.

Punerea în executare a măsurilor aplicate minorului

Dacă s-a luat față de minor măsura educativă a mustrării sau măsura educativă a libertății supravegheate, acestea se execută de îndată, în ședința în care s-a pronunțat hotărârea iar dacă acest lucru nu este posibil, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului.

Dacă s-a luat față de minor măsura educativă a internării într-un centru de reeducare instanța poate dispune executarea acesteia de îndată, caz în care va dispune comunicarea copiei după hotărâre la secția de poliție în raza căruia domiciliază minorul, care va lua măsuri pentru internarea minorului.

În practică nu sunt respectate întocmai aceste dispoziții speciale prevăzute în favoarea minorului, din necunoaștere, dezinteres ori nepăsare, lipsa personalului specializat, inerția sistemului juridic în general.

Sectiunea XIV EXEMPLIFICAREA PROCEDURII PENALE

ÎN CAUZELE CU MINORI

Speța I

La data de 29. 09. 2003 mama unei minore victimă a sesizat organele de poliție printr-o plângere scrisă că vecinul lor, minorul a încercat să întrețină un raport sexual cu fiica sa, în vârstă de 4 ani și 3 luni.

Organele de poliție au procedat la efectuarea de acte premergătoare începerii urmăririi penale, constând în:

– audierea minorului la sediul Postului de poliție din localitatea sa de domiciliu(aceeași cu a victimei, cu care minorul era vecin) doar în prezența tatălui acestuia și fără ca minorul să fie asistat de un avocat, nerespectându-se dispozițiile legale imperative cu privire la asigurarea asistenței juridice obligatorii pentru învinuitul minor;

– efectuarea la data de 30.09.2003 a unei cercetări la fața locului, constatările cu privire la situația locului infracțiunii fiind consemnate într-un proces verbal;

– consemnarea la data de 30.09.2003 a declarației martorului asistent la reconstituire, audierea persoanei căreia îi aparține curtea unde minorul a comis fapta, precum și a părinților minorului;

– obținerea certificatului medico-legal nr.2332 din 30.09.2003 eliberat de Institutul de Medicină Legală Iași prin care s-a concluzionat că victima este virgină;

– obținerea anchetei sociale la domiciliul minorului, efectuată de asistentul social din cadrul Primăriei din localitate;

– solicitarea adresată Comisiei de expertiză medico-legală psihiatrică din cadrul Institutului de Medicină Legală Iași să procedeze la examinarea psihiatrică a minorului. Acesta a fost expertizat în perioada 03.- 11. 12 2003, iar prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică s-a concluzionat că are discernământ asupra faptei. În același raport de expertiză s-au menționat următoarele:

a) minorul prezintă tulburare de comportament cu act antisocial pe fond de pubertate și intelect de limită;

b) are discernământ asupra faptei;

c) recomandă supraveghere în familie.

La data de 24.02.2002, organele poliție din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Iași – Serviciul Cercetări penale au încheiat un proces verbal de începere a urmăririi penale față de minor pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la viol, prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 197 alin 3 Cod penal, cu aplicarea art. 99 și urm. Cod penal, act confirmat de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași care exercita supravegherea activității de urmărire penală.

Organele de poliție au efectuat următoarele acte de urmărire penală:

– la data de 07.03.2004 au audiat martori;

– au solicitat unui psiholog din cadrul unui ONG să efectueze evaluarea psihologică a victimei minore pentru a se stabili dacă aceasta a fost abuzată sexual și, în caz afirmativ, care au fost consecințele unui asemenea abuz asupra minorei. Raportul de evaluare psihologică a fost înaintat organelor de poliție la data de 16.03.2004.

– au obținut cazierul judiciar al minorului, foaia matricolă a acestuia, actele de stare civilă ale minorului și ale victimei;

– la data de 17.03.2004 organele de poliție din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Iași – Serviciul Cercetări penale au procedat la audierea minorului, cu respectarea tuturor garanțiilor și drepturilor procesuale ale minorului, în prezența unui avocat desemnat din oficiu și în prezența părinților acestuia.

În cursul audierii, minorul a solicitat permisiunea de a scrie singur declarația, întrucât este foarte emotiv. În ambele declarații, minorul a relatat amănunțit cum a comis fapta, precizând totodată că știe ce înseamnă un raport sexual din revistă.

Judecata

Tribunalul Iași – ca instanță competentă să judece cauza în prima instanță – a fost sesizat la data de 9 aprilie 2004, primul termen de judecată fiind fixat la data de 17 mai 2004.

Cercetarea judecătorească s-a desfășurat în ședințe nepublice, separat de celelalte ședințe și declarate secrete de către președintele completului de judecată.

Au fost citați în cauză, în afară de părți, părinții minorului, în calitate de părți responsabile civilmente, autoritatea tutelară și serviciul de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate de pe lângă Tribunalul Iași.

Minorul a fost interogat în prezența avocatului din oficiu și a tatălui său, declarând că: știe pentru ce este trimis în judecată, recunoaște și regretă foarte mult fapta comisă și menține toate declarațiile date anterior în cursul urmăririi penale.. A precizat minorul că a citit rechizitoriul, iar situația de fapt a fost cea reținută în acest act. A arătat minorul că știa că partea vătămată are în jur de 4 ani, că nu a vrut să săvârșească fapta și nu își poate explica de ce a reacționat astfel. A afirmat minorul că a văzut-o pe partea vătămată după comiterea faptei și crede că este bine; aceasta nu vorbește cu el, dar se joacă cu alți copii. A susținut totodată că nu a încercat niciodată să mai aibă relații sexuale cu fetițe și vrea să meargă in continuare la școală.

Minorul, prin apărătorul său, a arătat că își însușește declarațiile martorilor din lucrări, situație în care instanța, a dispus ca aceștia să nu mai fie ascultați, procurorul arătând că renunță la audierea lor.

Minorul, prin apărătorul său a solicitat doar probe în circumstanțiere și a depus următoarele acte:

1) adeverința medicală eliberată de cabinetul medical din comună din care rezultă că minorul este suferind de sindrom plurimalformativ și retard psiho-motor ușor, recomandându-se tratament medical;

2) buletinul de consult genetic nr. 137/25.11.2003 eliberat de Cabinetul de Anomalii Congenitale și Boli Genetice din cadrul Spitalul Clinic de Copii << Sfânta Maria>> Iași care atestă faptul că minorul este în evidența acestui cabinet cu diagnosticul sindrom plurimalformativ și retard psiho-motor ușor, evaluarea clinică evidențiind un aspect general de macrosomie(talie înaltă, proporționată); facies: piramidă nazală deviată, palat înalt și îngust; mâini și picioare mari, grosiere; intelect liminar;

3) adresa nr. 6240137/02.06.2004 emisă de postul de poliție din localitatea de domiciliu a minorului din care rezultă că acesta nu a fost cercetat pentru fapte penale, nu a fost sancționat pentru fapte săvârșite prin violență sau de altă natură, nu este în stare conflictuală sau relații de dușmănie cu cetățenii din localitate și nu a fost suspectat anterior de comiterea de fapte ilicite;

4) caracterizarea întocmită de Primăria comunei din care rezultă că familia minorului este una organizată care nu a creat nici un fel de probleme pe raza comunei; membrii ei sunt oameni harnici, cinstiți care lucrează la munca câmpului iar veniturile în familie sunt reduse;

5) caracterizarea minorului efectuată de diriginta clasei a-IX-a de la școala din comună care a menționat că minorul a frecventat cursurile anului școlar 2003-2004 timp de 20 de zile în mod sporadic, iar în timpul frecventării cursurilor acesta, prin modul de a se manifesta, nu prezenta un pericol social și comportamental era un copil taciturn și retras, chiar foarte retras;

6) adeverința nr.640 din 29.06.2004 eliberată de Școala nr. 1 din localitatea de domiciliu a minorului din care rezultă că minorul a fost înscris în anul școlar 2003-2004, fiind declarat neșcolarizat la sfârșitul anului școlar din cauza absențelor, însă poate urma cursurile anului școlar 2004-2005.

S-a dispus de către instanța de judecată, la termenul de judecată din 31.05.2003 efectuarea de către Serviciul de Reintegrare Socială si de Supraveghere de pe lângă Tribunalul Iași a unui referat de evaluare psiho-socială a minorului, care a fost finalizat la data de 25.06.2003 și înaintat instanței pentru termenul de judecată din 28.06.2003.

Referatul a oferit date privind mediul fanmilial și social din care provine minorul, anturajul acestuia, situația scolară, comportamentul minorului după comiterea faptei.

Instanța de judecată, după terminarea cercetării judecătorești și dezbateri, a constatat, în deliberare, ca temeinic dovedită pe baza probelor concludente administrate în cauză, următoarea situație de fapt:

În fapt, minorul în vârstă de 15 ani și 11 luni este consătean cu minora în vârstă de 4 ani, care locuia cu părinții în imediata vecinătate a minorului de aproximativ doi ani și cu care acesta avea o relație de amiciție, jucându-se uneori împreună cu aceasta.

În ziua de 29.09.2003, minorul s-a deplasat la locuința numitei C. A.. pentru a o ajuta în gospodărie și a întâlnit-o aici pe minora cu care s-a hotărât să întrețină un raport sexual.

În acest scop, minorul a atras fetița într-un paravan din curtea persoanei sus-menționate unde a dezbrăcat-o și s-a așezat peste ea. Deși fetița a început să plângă, minorul a încercat să întrețină un raport sexual normal cu aceasta, însă nu a reușit.

Întrucât fetița continua să plângă, minorul a lăsat-o să plece, iar aceasta i-a povestit mamei sale ce i s-a întâmplat.

Aceasta, împreună cu minora, s-a deplasat la locuința martorei C. A. unde se afla și martora A. Z. și le-a relatat acestora despre fapta comisă de minor. Martorele au observat în această împrejurare că minora era speriată și plângea.

Reținând vinovăția minorului pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la viol, prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 197 alin 3 Cod penal, cu aplicarea art. 99 și urm. Cod penal, instanța a procedat la tragerea la răspundere penală a minorului.

La stabilirea tratamentului sancționator, instanța de judecată a luat în considerare atât criteriile generale prevăzute de art.72 Cod penal, cât și pe cele speciale stabilite de art.100 Cod penal, respectiv: gradul concret de pericol social al faptei comise, vârsta inculpatului la data săvârșirii faptei – 16 ani neîmpliniți – dezvoltarea precară a acestuia din punct de vedere intelectual, în contextul unui randament școlar caracterizat ca fiind satisfăcător, cu absențe periodice de la școală, fiind luat de către tatăl său la muncile agricole, dar și pe fondul unui intelect liminar, comportarea foarte bună a minorului avută anterior săvârșirii faptei, dar și comunicarea defectuoasă a minorului cu membrii familiei, cauzată de particularitățile dezvoltării psiho-sociale a acestuia; nivelul scăzut de educație; lipsa înțelegerii gravității faptei și a urmărilor acesteia; lipsa empatiei, pe fondul nivelului scăzut al afectivității.

Ținând seama și de concluziile raportului de expertiză, instanța de judecată a apreciat că pentru îndreptarea minorului este suficientă și îndestulătoare măsura educativă a prevăzută de art. 103 Cod penal.

Prin sentința penală nr.650 din 13.09.2004 s-a aplicat minorului măsura educativă a libertății supravegheate, prevăzută de art. 103 Cod penal, dispunându-se încredințarea supravegherii lui deosebite pe timp de un an, părinților săi, cărora li s-a pus în vedere că au îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui, dar și obligația să înștiințeze de îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele ori a săvârșit din nou o faptă prevăzută de legea penală.

S-a dispus încunoștințarea școlii unde era înscris minorul despre măsura educativă asupra acestuia și s-a atras atenția acestuia asupra consecințelor comportării sale.

Executarea hotărârii

Sentința penală a rămas definitivă prin neapelare, iar măsura educativă s-a pus în executare prin aducerea la cunoștința minorului și a părinților acestuia a dispozițiilor hotărârii, respectiv a obligațiilor și îndatoririlor fiecăruia.

S-a recomandat minorului contactarea reprezentanților ONG-ului specializat în oferirea de suport pentru minorii infractori, pentru a îi acorda asistență și consiliere.

S-a atras atenția minorului asupra consecințelor comportării sale și asupra dispozițiilor art. 103 alin. 6 Cod penal.

Speța II

Un minor sub 14 ani prins de organele de poliție în mod repetat, încercând să sustragă sau după ce a sustras o serie de bunuri din autoturisme.

Faptă săvârșită în data de 02.10.2003. Reprezentanți ai organelor de poliție aflați în patrulare au surprins minorul pe când încerca să sustragă o serie de bunuri din portbagajul unei mașini al cărui sistem de închidere a fost spart cu o cărămidă.

Activități derulate de către organele de poliție:

În data de 02.10.2003, după prinderea minorului, care a încercat să fugă la apariția reprezentanților poliției, acesta a fost condus la secția de poliție pentru verificări și stabilirea identității sale.

În aceeași dată, organele de poliție întocmesc proces-verbal care cuprinde descrierea contextului în care a fost savarșită fapta, semnalmentele minorului precum și condițiile în care acesta a fost prins și adus la secția de poliție.

Procesul-verbal este semnat de către cei doi reprezentanți ai organelor de poliție care au constatat săvârșirea faptei și nu consemnează nimic referitor la eventualele declarații solicitate minorului sau date de către acesta la secția de poliție.

Tot în data de 02.10.2003, poliția formulează adresa în atenția centrului de primire copii aflat în structura Direcției pentru Protecția Copilului și transferă copilul în cadrul acestui centru.

În data de 06.10.2003, secția de poliție formuleză adresă în atenția Direcției de Protecție a Copilului prin care comunică finalizarea cercetărilor și propune încredințarea copilului reprezentanților săi legali.

Activități derulate de către Direcția pentru Protecția Copilului

Urmare a adresei formulate în data de 06.10.2003 către centrul de primire, prin care Direcția pentru Protecția Copilului este informată de primirea copilului în centru, directorul direcției emite în data de 07.10.2003 dispoziția de plasament în regim de urgență prin care se dispune plasamentul copilului în cadrul acestui centru, pentru perioada 02.10. – 07.10.2003. Pe aceeași perioadă prin efectul legii, se suspendă și exercitiul drepturilor părintești.

În data de 07.10.2003 urmare comunicării de către poliție a faptului ca au fost finalizate cercetarile, copilul este externat din centru pe baza de proces-verbal și predat părinților.

Cazul nu a mai fost monitorizat de către direcție ulterior externării din centru.

Concluzii:

Structura proceselor-verbale întocmite de către organele de poliție nu are un caracter unitar. Cuprind doar date care vizează descrierea contextului în care a fost savarsită fapta, semnalmentele minorului precum și condițiile în care acesta a fost prins și adus la secția de poliție și este semnat de către reprezentanții poliției.

Copilul este primit în centrul de primire doar pe baza solicitării scrise a organelor de poliție fară a exista la acest moment o dispoziție de plasament emisă de directorul instituției în structura căreia funcționează centrul.

Dispoziția de plasament în regim de urgență se emite retroactiv primirii copilului în centru și este mai mult o formalitate de justificare a prezenței acestuia în cadrul centrului decât o masură de protecție efectivă.

În instrumentarea cauzei nu a fost intocmită nici o anchetă socială la domiciliul copilului.

Această situație a condus la reintegrarea copilului în familie fără a exista nici un fel de garanții că aceasta dispune de condiții corespunzatoare pentru creșterea, educarea și îngrijirea copilului, fără a se cunoște nimic despre factorii care influențează sau pot influența conduita generală a acestuia sau despre condițiile care au putut determina copilul să săvârșească fapte penale.

Cazul nu a mai fost monitorizat de către direcția care a fost sesizată cu soluționarea cazului și nici nu s-au transmis datele necesare către direcția pe a carei rază administrativ – teritorială locuiește în fapt familia copilului.

În această situație, copilul nu va putea beneficia de servicii adecvate nevoilor sale acordate de instituțiile specializate și nici nu va fi inclus în eventuale programe care sa prevină săvârșirea pe viitor a unor fapte cu caracter similar.

Direcția pentru Protectia Copilului este informată foarte succint asupra verificărilor efectuate de către poliție. Se transmite lacunar definitivarea verificărilor, fără a se preciza în ce au constat aceste verificări, care este soluția dispusă în cauză, dacă părinții copilului au fost audiați, informați asupra faptelor săvârșite de către copil etc. O informare mai detaliată transmisă direcției, asupra demersurilor întreprinse de către poliție ar putea conduce la evitarea suprapunerilor cât și la o colaborare mult mai eficientă în ceea ce privește informațiile deținute cu privire la persoana copilului.

Sectiunea XV TRATAMENTUL MINORILOR AFLAȚI ÎN DETENȚIE

În România există un singur penitenciar de minori (Penitenciarul de Minori și Tineri Craiova) și trei centre de reeducare (la Găești, Buziaș și Târgu Ocna). În celelalte penitenciare există secții speciale de minori. Încă de la început trebuie menționat că nu toți minorii care se află ca deținuți într-o închisoare execută o pedeapsă pe baza unei sentințe definitive. Pentru unii dintre ei penitenciarul este un loc de tranzit între arestul poliției și locul unde urmează să-și execute pedeapsa sau măsura educativă după ce li se soluționează definitiv cazul. Concret, în multe localități (în cazul studiului nostru putem face referire la București, Iași, Alba-Iulia, Timișoara) se practică ca minorii care au fost anchetați în stare de arest preventiv să fie transferați într-un penitenciar după finalizarea dosarului penal și înaintarea acestuia în instanță – în cazul în care nu se dispune judecarea în stare de libertate. De exemplu, infractorii minori arestați preventiv în București sunt trimiși în faza de judecată în Penitenciarul de Maximă Siguranță Rahova, la Iași din arestul poliției sunt trimiși în Penitenciarul de Maximă Siguranță Iași, la Alba- Iulia sunt transferați la Penitenciarul Aiud ș.a.m.d. De altfel, la penitenciarele Iași și Rahova toți minorii sunt „în tranzit” în sensul că au diverse afaceri judiciare de soluționat în instanță.

În continuare este prezentată situația penitenciarelor vizitate din punct de vedere al condițiilor și a programelor desfășurate cu minorii.

La PMS Rahova existau la data realizării anchetei de teren circa 80 de minori aflați toți în stare de arest preventiv. Secția de minori este separată, însă în același corp, la etajul superior, este o secție de majori. În plus, camerele minorilor au ferestre spre terenul de sport unde se joacă fotbal, astfel încât minorii pot comunica cu deținuții majori. Minorele sunt cazate împreună cu majorele. Există camere cu 8 paturi, dotate cu televizor – în special, adus de acasă. Camerele au grup sanitar propriu, masa este servită în camere. Camerele sunt destul de luminoase și aerisite comparativ cu altele din alte penitenciare. Secția include două cluburi unde se pot desfășura diverse activități sportive sau de natură educativă. În cele două camere vizitate minorii deținuți săvârșiseră, în general, furturi și tâlhării. Erau și doi minori judecați pentru infracțiunea de viol, unul dintre ei era acolo de 7 luni, după ce petrecuse alte 4 luni în arestul poliției.

În cadrul programelor desfășurate cu minori, nu neapărat specifice lor, se includ:

INSTART – programul din perioada de carantină de 21 de zile. Acesta are ca scop adaptarea treptată a deținuților la mediul din penitenciar. În această perioadă iau cunoștință de regulamentul de ordine interioară și sunt monitorizați din punct de vedere medical. În perioada de carantină nu intră în contact cu ceilalți deținuți, ci desfășoară activități separate: plimbări, jocuri sportive (ping-pong, șah) la unul dintre cluburi. Programul constă în întâlniri de grup zilnice de câte o oră.

Program de alfabetizare pentru cei care nu știu să scrie și să citească;

Programul de cultură generală în care deprind diverse abilități cum ar fi: cum să salute, să mănânce cu furculița și cuțitul, să așeze o masă, să dea un cadou, să scrie o scrisoare. Mulți dintre deținuți nu au asemenea abilități elementare. De asemenea, învață noțiuni de geografie,de istorie.

Programul „Șapte pași” de schimbare a comportamentului, care pleacă de la premisa că „ceea ce gândești determină ceea ce faci, dacă schimbi ceea ce gândești, vei schimba și ceea ce faci”. Se bazează pe exerciții, jocuri de rol, învață cum să ia decizii, își fac planuri concrete de schimbare.

Program de educație religioasă, desfășurat de preotul unității, dar și de colaboratori din exterior.

Programul de educație pentru sănătate – învață reguli elementare de igienă individuală și colectivă, cât și lucruri despre diverse boli, dependențe.

Programul de activități sportive – de două ori pe săptămână joacă fotbal pe terenul unității, iar de patru ori pe săptămână ies pentru activități sportive la clubul secției din interior (joacă tenis de masă și șah). Se organizează concursuri și campionate. Este programul lor favorit.

Programul de educație pentru viața de familie.

Programul hobby – educație artisitică. Cu ocazia unor diverse sărbători se organizează cercuri artistice.

Pe perioada în care stau în penitenciar nu beneficiază de un program de școlarizare, întrucât necunoscându-se perioada exactă cât vor sta în unitate nu e posibilă organizarea unor grupe sau clase.

La Penitenciarul Timișoara, secția minori este, de asemenea, separată, pe același etaj cu una din secțiile de majori. La momentul studiului erau în jur de 20 de minori, cei mai mulți cu infracțiuni de furt și tâlhărie. Toți aveau o sentință definitivă, însă unii mai erau judecați și în alte dosare. Existau 2 camerele cu câte 6-8 paturi, erau întunecoase și prost aerisite. Aveau televizor în camere și grup sanitar propriu. Exista un „șef de cameră” informal, recunoscut însă de lucrătorii din penitenciar.

Minorii nu au posibilitatea de a-și continua studiile pe perioada de detenție. Existau câteva programe educative care erau desfășurate cu deținuții minori, printre care: educație sanitară, educație civică, literatură (scriu compuneri). Pentru cei care nu știu să scrie și să citească se fac cursuri de alfabetizare. Pe lângă acestea, există programele de activități sportive, o trupă de dans și, cu diferite ocazii, sunt organizate serbări. În paralel, psihologii desfășoară programe de consiliere pe probleme de adaptare, reducere a agresivității. Au existat cazuri de bolnavi psihic și de minori cu retard, care nu sunt ținuți separat de ceilalți. În mod teoretic, au zilnic program educativ, însă în practică, se întâmplă ca atunci când unul din lucrători lipsește acestea să nu se mai desfășoare. După afirmația unuia dintre psihologi, se lucrează doar pentru evitarea sau rezolvarea situațiilor de criză, iar din cauza faptului că se ocupă și de majori nu au suficient timp pentru a petrece cu minorii. În penitenciar mai desfășoară activități câteva ONG-uri, precum și culte religioase (în special cele neo-protestante care aduc pachete deținuților).

La PMS Iași, secția de minori este separată de secția majori și era compusă din trei camere cu câte 8 paturi, în care dorm câte 8-10 minori. Erau în „tranzit” 23 de minori, care aveau diverse afaceri judiciare în instanță. Există un singur televizor care aparține penitenciarului și care este folosit ca premiu pentru cei care au un comportament bun. Masa e servită în camere.

Există câte un club la fiecare secție, un teren de sport și înainte aveau acces și la clubul cadrelor unde desfășurau activități sportive. Dincolo de plimbările zilnice și de activitățile sportive (ping-pong, fotbal) există diverse programe educative și de consiliere: un program de educație socio-familială, prin care se realizează consilierea individuală a celor care au probleme cu familia, precum și consiliere de grup; programe de activități tip hobby – desen, lectură, integrame; un cerc de cultură generală; organizează concursuri pe diverse teme; asistență moral-religioasă – există în cadrul penitenciarului o biserică; grupul folcloric „Speranța”; SRSS desfășoară programul „Șapte pași” de schimbare comportamentală și pregătire pentru viața de afară; În general activitățile desfășurate au un caracter ludic.

Se organizează o dată pe lună „vizite sociale”, în cadrul cărora le facilitează minorilor întâlnirea cu părinții la clubul cadrelor, un fel de ședință cu părinții la care se discută despre problemele cu care se confruntă. Din aprecierile lucrătorilor de la serviciul socio-educativ, în jur de 30% dintre minori nu sunt deloc vizitați de părinți.

Pentru a putea personaliza programele socio-culturale la care participă, fiecărui minor i se realizează o evaluare socio-familială (un fel de anchetă socială bazată pe un chestionar standard). Nu există un program școlar propriu-zis, însă una din școlile din Iași trimite un profesor care le predă trei ore pe săptămână. Sunt șapte persoane la serviciul socio-cultural: un asistent social, un psiholog, un sociolog și restul subofițeri (actualmente, după demilitarizare, se numesc instructori).

Printre problemele enumerate de lucrătorii din penitenciar se numără: personalul insuficient – ar mai fi nevoie de patru educatori pentru a fi cel puțin unul pe fiecare secție a penitenciarului; lipsa de spații destinate activităților educative – ar fi nevoie de câte un club la fiecare secție; lipsa unei săli de sport; lipsa unor ateliere specializate pentru arte; lipsa materialelor necesare pentru a putea desfășura diverse activități.

La PMT Craiova sunt doar deținuți de sex masculin. La momentul anchetei de teren, erau 309 deținuți din toată țara dintre care 131 minori 14-18 ani și 178 de tineri 19-21 de ani. 15 erau în arest preventiv, iar 12 erau condamnați în primă instanță. Cei care au pedepse mai mari de 10 ani sunt ținuți separați de cei cu pedepse sub 10 ani. Cazarea se face în două cămine cu două etaje, cu câte aproximativ 7 camere pe fiecare etaj. Camerele au între 6 și 12 paturi, au grup sanitar și televizor. Dușul este la comun însă au cabine separate. La fiecare secție – adică un etaj – există câte un club unde se desfășoară programe educative sau cursuri de alfabetizare, de calificare, plus niște birouri amenajate pentru perioada de petrecere a timpului liber, corespondență. Masa este servită la cantină. Hrana este asigurată în mare parte de ferma agro- zootehnică de la Ișalnița, care aparține penitenciarului. Atunci când sunt comenzi, minorii și tinerii pot lucra pe bani în cadrul atelierelor de producție.

Există o școală cu 23 de săli de clase, 2 laboratoare, un cabinet de educație estetica, cabinet de programe educaționale, sală de sport plus bază sportivă: teren de minifotbal, de handbal, baschet, bibliotecă, două săli de calculatoare, dotate cu 11 computere la care au acces deținuții.

În ce privește școlarizarea, la PMT Craiova se organizează cursuri de învățământ prima I-IV comasate, învățământ gimnazial, învățământ de tip arte și meserii, clasele a IX-a și a X-a în urma cărora obțin diplome de calificare. Există, de asemenea, două grupe de alfabetizare susținute de un ONG care asigură doi învățători. Școala funcționează ca una normală „de afară”, iar la eliberare deținuții primesc acte de studii care nu conțin vreo referire la locul unde au fost obținute. Orele sunt predate de profesori de specialitate respectiv maiștri instructori.

Pe lângă școală, se desfășoară o serie de programe educative: educație pentru sănătate, viață de familie, cunoașterea drepturilor și libertăților cetățenești. Se fac ședințe de consiliere ocupațională, de dezvoltare a abilităților artistice, de terapie comportamentală. Cu ajutorul unui ONG desfășoară programe de terapie prin teatru, muzică, sport și jurnalism. Există un cerc de informatică (de inițiere în operare PC). De asemenea, tot cu ajutorul unui ONG există cursuri de calificare în meseria de bucătar, frizer, zidar și croitor, separat de învățământul vocațional desfășurat în cadrul programului de școlarizare. Mai există un cerc de pictură și unul de lectură.

Se desfășoară o serie de programe de dezvoltare fizică: jocuri sportive, activități în are liber, în special în week-end și în timpul vacanței. Se mai organizează serbări și spectacole cu diverse ocazii (sărbători religioase sau zile importante din istoria României).

Psihologul cu care s-a discutat afirmă că programele desfășurate în cadrul penitenciarului sunt eficiente însă faptul că nu există servicii de asistență post-penală reduce mult din această eficiență.

Înainte se desfășurau frecvent și activități cu părinții (se serba majoratul sau sfârșitul anului școlar) însă s-a renunțat din cauza dezordinii care se producea. În prezent, dirigentele și profesorii stau de vorbă cu părinții atunci când vin la vizite.

Printre problemele menționate de cei de la PMT pot fi enumerate: lipsa materialelor necesare pentru programele desfășurate; numărul insuficient de angajați în raport cu nevoile celor asistați (se lucrează cu grupe de 10-12 deținuți și ideal ar fi grupe mai mici de 4-6); numărul insuficient de specialiști – psihologi, sociologi, psihopedagogi.

Este important de menționat acest fapt întrucât proximitatea dintre penitenciar și domiciliu influențează frecvența vizitelor părinților. De asemenea, la PMT există deținuți de etnie maghiară care nu știu limba română și este foarte greu să se lucreze cu ei.

CAPITOLUL V

FACTORI CRIMINOGENI ÎN DELINCVENȚA JUVENILĂ

Sectiunea XVI . Analiza factorilor criminogeni la nivel macrosocial

Devianța de conduită a adolescenților reprezintă un fenomen social de mare complexitate, cauzator de prejudicii în plan valoric, psiho-social, individual.

Trebuie conștientizat faptul că pentru a preveni și restrânge sfera de manifestare a devianței se impune un control macrosocial concertat și eficient, fundamentat pe investigarea sistematică a cauzelor și modalităților de exprimare. Se poate afirma că sărăcia, promiscuitatea și incultura sunt caracteristicile definitorii ale mediilor care generează devianța minorilor.

Toate aceste aspecte se cer studiate pentru a se fundamenta căi specifice de acțiune preventiv-educativă, de recuperare și reinserție socială.

Integrarea școlară și profesională a minorilor cu devianță comportamentală generează dificultăți, comparativ cu cei a căror evoluție este normală. Cauzele devianței sunt multiple și diverse: neuropsihice, familiale, sociale, economice, educaționale, lista lor rămâne deschisă.

Din perspectiva cauzalității multiple, devianța apare fie la intersecția a doi factori majori, fie în urma influenței simultane a unor factori minori. Se subliniază, de asemenea, caracterul fenomenologic al devianței.

Dinamica personalității impune o viziune globală asupra trăsăturilor temperamentale, aptitudinale, caracteriale ale adolescentului deviant. Această scurtă derulare de imagini poate oglindi semnificativ diferențele dintre normalitate și devianță în plan psiho-comportamental.

În funcție de particularitățile personalității minorului cu tulburări de conduită, factorii responsabili de orientarea școlară și profesională (OSP) a minorilor sunt determinați să-și modeleze tactica de consiliere, având în vedere pași succesivi de elaborare/aplicare a unui plan vocațional.

Importantă în procesul de consiliere este aplicarea simultană a metodelor de dirijare și recuperare a moralității minorilor devianți. Se selectează cele mai eficiente metode de educație morală pentru prevenirea devianței în spațiul școlar și extrașcolar, considerate ca atare de către profesori, consilieri, elevi și părinți.

Cauzalitatea și motivația conduitelor deviante

Cauzele care determină devianța (delincvența juvenilă) pot fi împărțite în două categorii: cauze interne-individuale și cauze externe-sociale.

În prima categorie sunt incluse:

-particularitățile și structura neuropsihică;

-particularități ale personalității în formare;

-particularități care s-au format sub influența unor factori externi, mai ales a celor familiali.

Dintre cauzele externe, cele mai importante sunt:

-cauze socio-culturale;

-cauze economice;

-cauze socio-afective;

-cauze educaționale, la nivelul microgrupurilor în care trebuie să se integreze treptat copilul, începând cu familia.

Până în prezent, nu s-a ajuns la unanimitate de opinii cu privire la ponderea fiecărui tip de cauze în determinarea comportamentului deviant al adolescenților.

În etiologia devianței se conturează un punct de vedere intermediar, perspectiva cauzalității multiple sau a factorilor, care concepe delincvența ca rezultat al unui număr mare și variat de factori. Adepții acestei perspective consideră că fiecare factor are o anumită importanță, devianții (delincvenții) apărând fie la intersecția a doi factori majori, fie sub influența concertată a șapte-opt factori minori. Înclinarea spre devianță și adoptarea comportamentului infracțional rezultă din suprapunerea diferitelor cauze pentru fiecare situație în parte. Simpla însumare sau separare a lor nu poate oferi explicații în raport cu comportamentul unui minor.

Cauze neuropsihice

Disfuncții cerebrale: a)retardare neuropsihică; b) stare de hiperexcitabilitate neuronală, consecutivă a unei disfuncții în dinamica cerebrală; c) anomalii de tip epileptic cu elemente de focar electrografic.

Deficiențe intelectuale: a) în rândul delincvenților, procentajul întârziaților mintali crește de la cei care au comis delicte ușoare la cei care au comis delicte grave sau foarte grave și la recidiviști; b) procentajul infractorilor cu deficiențe intelectuale este aproximativ tot atât de ridicat ca și cel al infractorilor cu tulburări emoțional-afective.

Tulburări ale afectivității: a) nivel insuficient de maturizare afectivă; b) stări de dereglare a afectivității (stări de frustrare, instabilitate, ambivalența și indiferența afectivă, absența emoțiilor și a înclinațiilor altruiste și simpatetice).

Tulburări caracteriale: Delincventul minor se caracterizează prin imaturitate caracterologică, manifestată prin:

a) autocontrol insuficient;

b) impulsivitate și agresivitate;

c) subestimarea greșelilor și a actelor antisociale comise;

d) indolență, indiferență și dispreț față de muncă;

e) opoziție și respingere a normelor social-juridice și morale;

f) tendințe egocentrice;

g) exacerbarea unor motive personale egoiste, a unor trebuințe și tendințe înguste, de nivel redus;

h) absența sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social și a sentimentelor etico-morale;

i) dorința realizării unei vieți ușoare, fără muncă.

Cauze familiale

Climatul familial poate fi analizat după: modul de raportare interpersonală a părinților, sistemul lor de atitudini față de diferite norme și valori sociale, modul în care este perceput și considerat copilul, modul de manifestare a autorității părintești, gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor, apariția unor stări tensionate, modul de aplicare a recompenselor și sancțiunilor, gradul de deschidere și sinceritate a copilului în raport cu părinții.

Ținând seama de acești indicatori, studiile au relevat că sunt predispozante pentru devianța copiilor următoarele aspecte:

-dezorganizarea vieții de familie ca o consecință a divorțului;

-climatul familial conflictual și imoral;

-climatul familial excesiv de permisiv;

-divergența metodelor educative și lipsa de autoritate a părinților;

-atitudinea rece/indiferentă a părinților;

-atitudinea autocratică/tiranică a părinților.

Factori de natură socială și economică

Intră în categoria factorilor de natură socio-economică: crizele politice, economice, sociale și morale marcate de competitivitatea slabă a economiei; prăbușirea sistemului de protecție socială; scăderea nivelului de trai; creșterea ratei șomajului; creșterea inflației; confuzia sau absența unor norme și valori; slăbirea controlului social; discrepanța dintre scopurile și mijloacele legale de satisfacere a nevoilor personale, determinată de inegalitatea socială, de diferențele de statut; relaxarea la nivelul politicii penale și vidul legislativ; scăderea prestigiului și autorității instanțelor de control social; sărăcia infantilă (cu fenomenul „copiii străzii”); corupția și crima organizată; violența, agresarea și exploatarea minorilor.

Cauze de natură educațională

1. Eșecurile de adaptare și integrare școlară, determinate de:

randamentul școlar slab (concretizat în insubordonarea față de regulile și normele școlare), absenteism, chiul de la ore, repetenție, conduită agresivă în raport cu cadrele didactice și colegii etc.;

lipsa unui nivel minimal de satisfacție resimțită de elev (motivații și interese slabe în raport cu viața și activitatea școlară) din cauza aptitudinilor școlare slab dezvoltate.

2. Greșelile educatorilor:

de atitudine și relaționare;

de competență profesională;

de autoritate morală.

Lista cauzelor, factorilor și pârghiilor motivaționale menite să elucideze fenomenul devianței nu s-a încheiat. Aceasta poate fi continuată, explorând și alte aspecte ale vieții sociale și analizând cazuistica individuală, în scopul găsirii de soluții pentru prevenirea și combaterea devianței minorilor.

Sectiunea XVII . Un profil psihologic al personalității minorului cu comportament deviant

Percepția. De la 15 ani, minorul deja dobândește capacitate completă de discriminare a detaliilor. Criza de originalitate va apare ca efect al erotizării senzațiilor și percepțiilor (cauzată de explozia hormonală) și-l va împinge pe minorul nesigur, nepregătit, să alerge după senzații tari, să șocheze, provocând la rândul său, senzații similare anturajului și părinților.

Limbajul. Dacă evoluția școlară este firească, la 17-18 ani subiectul distinge limba uzuală de cea literară și se folosește de normele conduitei verbale în relațiile sociale, are acces la limbajul științific specializat și își dezvoltă chiar un stil personal de exprimare. Minorul deviant nu atinge aceste standarde de obicei; el este ostil la dialog, răspunde vag și lacunar, comunică greu și monosilabic. Aderă la limbajul argotic pentru ași ascunde, de fapt, abilitățile verbale sărace.

Gândirea. Minorul deviant prezintă, de regulă, insuficiențe de combinatorică abstractă, din cauza întârzierii trecerii la stadiul operațiilor formale. Stagnează, astfel, exersarea gândirii probabiliste, capacitatea de sinteză și sistematizare. Elaborarea mentală și consolidarea structurilor superioare ale gândirii fiind întârziate, el nu poate interpreta totdeauna în mod critic realitatea, conștientizând doar parțial importanța majoră a sferelor vieții și activității sociale, el nu-și poate formula explicit unele întrebări de esență asupra locului și menirii propriei persoane. Autoreflexia și autoanaliza, specifice acestei etape, sunt distorsionate.

Imaginația. Procesul imaginativ îl ajută în mod firesc pe minorul normal să redescopere lumea și să-și contureze un sens al vieții. Adolescentul deviant se caracterizează printr-o fantezie debordantă, fabulații și reverii prelungite; pendulează între un realism brutal și un idealism extravagant, disimulează frecvent, recurge la minciuna de imaginație (de loisir) pentru a-și exprima un „eu ideal”.

Memoria. Memoria de lungă durată, care prevalează la această vârstă, îl ajută pe minor să își reprezinte mai precis spațiul și timpul, configurându-și reprezentări. El poate reține și reda șase cifre consecutive în ordine inversă, recurgând la diferite tehnici de memorare. Minorul deviant înregistrează cu dificultate aceste performanțe amnezice. Puternic colorată emoțional, memoria afectivă este mai dezvoltată în raport cu cea verbală și motrică. Tulburările de percepție spațială și temporală determină înregistrarea și fixarea incorectă a dimensiunilor spațio-temporale. Memoria imediată prevalează memoria de durată.

Învățarea. Pe lângă acțiunea educativă externă, pentru adolescență este specifică autoeducația. Minorul deviant învață copiind conduitele negative ale celor din anturajul său poluat moral sau infracțional. El înregistrează performanțe slabe la obiectele teoretice. Învață să relativizeze imaginea globală a fenomenelor naturale și sociale.

Motivația și procesele volitive. Caracteristice pentru minorul deviant sunt conflictele motivaționale care determină minciuna de justificare (de motivație, de apărare și cea de vanitate). Nivelul său de aspirație este scăzut, se amăgește, este încăpățânat. Slăbiciunea controlului voluntar generează lașitatea, disimularea, tentația vicioasă către alcool, droguri, distracții cărora nu le poate rezista. Adoră falșii eroi, în lipsa unora reali, demni de elanurile sale.

Deprinderile și obișnuințele. De obicei, minorul deviant nu posedă deprinderi igienico-sanitare, de comportare civilizată, de planificare și disciplinare a activității proprii, de relaționare socio-afectivă. Deprinderile speciale sunt deficitare: ticuri frecvente în coordonarea mișcărilor, gestică și expresie, dificultăți în perceperea și aprecierea rapidă și precisă a stimulilor, în distingerea culorilor, mirosurilor și gusturilor.

În general, greu educabili, extravertiți, minorii devianți prezintă lacune în formarea deprinderilor intelectuale din cauza abandonului școlar. Subiecții introvertiți, provenind din familii viciate, fiind ușor condiționabili, achiziționează cu ușurință deprinderi și obișnuințe imorale din mediile pe care le frecventează. Aceste deprinderi tind să devină obișnuințe negative (vagabondaj, furt, agresivitate, violență), transformându-se, prin dependență, în trebuințe interioare. Lipsește voința de a li se sustrage.

Procesele afective și sexualitatea. Majoritatea specialiștilor admit afectivitatea ca fiind sursa principală a crizei adolescentine. Prin urmare, devianța afectivă reprezintă starea de normalitate a acestei categorii de vârstă, raportată la normele sociale acceptate. În drumul său către mult-râvnita condiție de adult, minorul (imatur afectiv) este entuziast, idealist, de multe ori imprudent, chiar irațional. Manifestă pudoare, hipersensibilitate, dorințe nelămurite, stări nebuloase, critice, conflictuale. Închiderea în sine afișată trebuie înțeleasă ca expresie a nevoii lui interne de a găsi răspunsuri la problemele care-l frământă. Însingurarea ascunde vulnerabilitate, carențe afective preluate din pubertate. Este dezorientat, se află într-o stare de anxietate pe care dorește să și-o ascundă, devenind deseori, cinic, zgomotos în mijlocul anturajului/bandei. Trece cu mare ușurință de la sentimentalism excesiv la indiferența cea mai ingrată. Atitudinile sale contradictorii includ și excentricitatea față de adulți, în raport cu conformismul față de colegii de aceeași vârstă. Este critic și intransigent față de conduita, vorbele și faptele adulților, dorește să aibă întotdeauna dreptate și este preocupat să dobândească recunoașterea și respectul acestora. Își imită colegii de generație de care are o nevoie imperioasă. Transformările hormonale explozive generează instabilitate psiho-motorie, emotivitate labilă, agresivitate pasivă, manifestată prin accese dese de plâns, isterie, minciună de motivație (justificare). Resturile de naivitate, neglijența familiei și lipsa de experiență îl pot transforma într-o victimă a adulților corupți, care îl tentează cu diferite cadouri, ademenindu-l la fapte imorale în medii promiscue.

Inteligența. Se remarcă la minorii devianți o polarizare a nivelului intelectual, determinată de cauze multiple: fie un nivel deficitar (cu intelect de limită), fie un nivel ridicat (cu coeficient de inteligență peste medie sau superior). În perioada actuală, s-a constatat o creștere a nivelului de inteligență a delincvenților minori, oglindită în operarea delictuală după strategii complexe – copiind modele din mass-media. La această vârstă, normalitatea impune o masivă reorganizare intelectuală, care să conducă în final la formarea concepției despre lume și viață. Minorul deviant manifestă disonanțe cognitive profunde, deoarece intelectul său „se luptă cu angoase și tendințe puternice de opoziție”. Se produce o criză legată de activitatea și disciplinele impuse de școală, iar autoritatea educatorilor este subminată. Problematizarea în raport cu realitatea se dovedește greoaie, superficială, întrucât la minorul deviant meditația asupra valorilor autentice este înlocuită cu acceptarea facilă a unor valori false.

Temperamentul. Pendularea între introversie și extraversie creează aparenta instabilitate temperamentală care își pune amprenta pe toate actele de conduită: impulsivitatea, entuziasmul debordant urmat de inhibiție și apatie prelungită, explozia de energie și de afect, care se consumă ducând la epuizare, indispoziție. Aceste manifestări contradictorii își au sursa primară în efervescența transformărilor hormonale și a unor sisteme (circulator, osos, muscular) și dau naștere uneori la conduite deviante, cu aspecte infracționale. În post-adolescență se stabilizează trăsăturile temperamentale individuale. Se recunoaște unanim extraversia ca predispozantă pentru abaterile de conduită.

Aptitudinile. În plan aptitudinal, minorul deviant posedă toată gama de înzestrări: simple-complexe, generale-specifice. Cultivate inegal sau deloc, acestea se află în germen și îl ajută să-și valorifice înclinațiile native, nu rareori în sens negativ, antisocial. Frecvent, minorii devianți dovedesc aptitudini sportive, artistice, de integrare în grupul social restrâns, în care pot ocupa chiar statutul de lider. Implicarea în anumite genuri de delicte impune antrenarea unor aptitudini cu caracter complex de natură intelectuală, tehnică, mecanică. Posesia acestor aptitudini îi asigură dobândirea independenței, autonomiei personale, prin asumarea de responsabilități (în plan social, comunitar sau în plan marginal, subgrupal, în cazul devianței).

Fiind deseori lipsit de orientare/consiliere școlară și profesională adecvată, minorul cu probleme de conduită nu conștientizează posibilitățile lui aptitudinale.

Caracterul reprezintă portretul psihic global al personalității, reflectând relațiile pe care subiectul le întreține cu lumea și valorile după care el se conduce. La structurarea caracterului contribuie atât trebuințele, convingerile și sentimentele superioare, cât și concepția despre lume și viață a subiectului. Gravitatea devianței caracteriale se deduce, așadar, din rolul pe care formarea atitudinilor îl joacă în evoluția personalității. Se justifică, de asemenea, importanța prevenirii devianței, în special la nivel caracterial. Analiza tabloului atitudinilor minorului deviant (față de sine și față de oameni, față de muncă și față de valorile sociale) reflectă o imaturitate caracterologică ilustrată prin: autocontrol insuficient; impulsivitate și agresivitate în plan verbal și faptic, simțindu-se neglijat și persecutat; subestimarea greșelilor și actelor antisociale comise; indolență, indiferență și dispreț față de muncă, trăind pe seama altora ca parazit social; nonconformism acut; respingerea societății în ansamblu, percepție falsă asupra rolului său social actual și viitor, deci dificultăți de integrare socială; indiferență/repulsie față de școală; înclinat spre lăudăroșenie și minciună; carențe în a se disciplina; o ținută neglijență, neîngrijită; dezorientat din cauza răsturnării valorilor (sociale); confuzia valorilor morale; atitudini uimitoare, decepționate, îngrijorătoare (care adesea dispar după criză); solidaritatea între membrii grupului; setea de aventură și afirmare pentru a-și cuceri faima cu orice preț; lipsa de cultură; succesiune de autoaprecieri contradictorii (supraestimarea alternativă cu subestimarea); nevoia de autoanaliză pentru a-și defini conținutul și opinia despre sine; insistenta căutare de modele; permanenta comportare și raportare la alții pentru a-și determina măsura propriei valori; lipsa de idealuri, frustrație educațională; atitudinea de opoziție față de universul adulților.

Sectiunea XIX. Vulnerabilități actuale în delincvența juvenilă

5.3.1. Abandonul/plasarea în grija Serviciilor de Protecție a Copilului

S-a demonstrat că principala cauză a abandonului copiilor este reprezentată de situația materială a familiei. Sărăcia extremă, condițiile de locuire precare, lipsa oricărei surse de venit și a oricărui sprijin constituie factori favorizanți. Tipul de familie în care se naște/trăiește copilul este de asemenea semnificativ: familiile cu mulți copii, ca și cele instabile, incomplete, dezorganizate(decesul unuia dintre părinți, separarea/divorțul, uniunile consensuale, mama singură, tatăl nu recunoaște copilul), cu relații intra-familiale deficitare (alcoolism, violențe, abuzuri), eventual cu părinți sau copii bolnavi furnizează un număr important de copii pentru instituțiile de ocrotire.

Multe familii consideră instituția un internat unde copilul beneficiază de condițiile care nu-i pot fi oferite acasă, mare parte din copii probabil nu ar fi ajuns acolo dacă ar fi existat un sprijin adecvat.

Sectiunea XX. Abandonul copiilor în unități sanitare

Rata abandonului nou-născuților și a copiilor mici în maternități și spitale/secții de pediatrie tinde să crească. În ciuda unei scăderi a abandonului la copiii mai mari, asistăm la o creștere a abandonului la nou-născuți sau în primele luni de viață a copilului în maternitatea/spitalul în care era internat. Acești copii sunt cel mai adesea rezultatul unei sarcini nedorite. Studiile de caz pe această temă au pus în evidență factorii favorizanți ai fenomenului ca și probleme legate de sistemul de protecție. Profilul mamelor care își abandonează copiii ne-a fost descris în linii mari la fel: sunt mame singure, nesusținute de tată și de familie, cel mai adesea foarte tinere, cu nivel scăzut de educație, care provin din familii cu situație materială precară, dezorganizate, fără cunoștințe minime de contracepție sau sănătatea reproducerii, unele cu handicap.

Fertilitatea precoce și ilegitimă, una din situațiile care furnizează cele mai multe abandonuri, nu se explică întotdeauna printr-un standard de viață sau nivel de educație scăzut. Aspirația unei vieți independente și iluzia propriului cămin sunt uneori factorii esențiali. Multe dintre mame cred că prin sarcina respectivă conving partenerul să oficializeze relația. Copilul este considerat inițial ca o posibilitate de a pleca, de a se desprinde de familie, de a deveni independente și de a-și întemeia propria familie.

Traseul prin care mamele ajung să își abandoneze copiii este diferit. Unele vin să nască în maternitate fără acte și fug imediat din spital – unele au fugit chiar și după o oră de la naștere. Altele stau o perioadă cu copilul în maternitate/spital sau chiar în centrul maternal, după care decid să îl abandoneze.

O problemă importantă evidențiată de interviurile realizate a fost cea a documentației care trebuie realizată pentru fiecare caz, dificilă și laborioasă. Un obstacol în plus este faptul că multe mame vin să nască fără acte, “tocmai pentru a li se pierde urma”, certificatul de naștere al copilului fiind foarte greu de emis în aceste cazuri. A fost ridicată de asemenea problema timpului insuficient pe care mama și actorii implicați îl au la dispoziție pentru a soluționa situația într-un mod favorabil. Prevederile legii par să favorizeze despărțirea copilului de mamă, în principal datorită perioadei scurte de timp în care mamei i se dă posibilitatea să decidă dacă păstrează copilul sau nu. Multe mame s-au răzgândit ulterior, însă o dată ce copilul intră sub ocrotirea D.P.S. este foarte greu să mai poată fi recuperat. Ca urmare, uneori personalul medical tolerează rămânerea mamei și copilului în maternitate pe perioade lungi, de până la 4 luni, tocmai pentru a oferi mamei timpul necesar pentru a lua o hotărâre. Centrele maternale ar rezolva această problemă, întrucât acestea oferă găzduire timp de 6 luni cuplului mamă-copil.

Sectiunea XXI Abuzul asupra copiilor, violență domestică

Fenomenul abuzului are încă o slabă recunoaștere și conștientizare la nivelul societății. Paternul cultural specific conferă familiei un statut închis, procesul de conștientizare colectivă a situațiilor de abuz fiind abia la început.

Familiile în care părinții sunt alcoolici și/sau consumatori de droguri, familiile sărace, cu stare socio-economică precară, familiile cu părinți având nivel scăzut de educație și cultură oferă medii favorizante pentru producerea abuzurilor. Familiile dezorganizate, cu copii din diverse căsătorii, cu condiții proaste de locuit sau în care există un climat tensionat, dominat de stări conflictuale și lipsă de comunicare, reprezintă un mediu în care incidența abuzurilor este mai crescută și un mediu favorizant pentru împingerea copilului în afara familiei.

Problema abuzului copilului este a societății românești în ansamblu pentru că aceasta suportă consecințele incapacității de adaptare și integrare a victimelor prin comportamentele antisociale dezvoltate, lipsa unei profesii, a unui loc de muncă, prin perpetuarea unui comportament abuziv.

Efectele fenomenului au un impact social de lungă durată, presupunând eforturi la nivel organizatoric, administrativ și economic. Îngrijirea, recuperarea și reabilitarea copilului care a fost supus abuzului sau exploatării de orice fel implică eforturi complexe pe termen lung. Familia victimelor nu are adesea resursele necesare (materiale și psiho-emoționale) de a face față situației.

Contextul socio-economic actual dar și lipsa unor servicii specializate de identificare, investigare și rezolvare a acestui tip de probleme determină creșterea și perpetuarea anumitor tipuri de comportament abuziv.

Doar în ultimii ani, problema abuzului și violenței domestice a fost pusă în dezbatere publică și figurează printre prioritățile de acțiune. Apariția legii privind prevenirea și combaterea violenței în familie marchează un moment important. Agenția Națională pentru Protecția Familiei are printre atribuțiile sale principale și pe aceea de coordonare a acțiunilor de combatere a violenței domestice desfășurate la nivelul fiecărui județ și al municipiului București prin compartimente cu atribuții speciale din cadrul DDFSS.

Se constată însă că la nivel local există o lipsă acută de servicii de asistență socială pentru aceste tipuri de probleme.

Nu există servicii de prevenire și monitorizare a situațiilor de risc, forme de intervenție socială, servicii de asistare și recuperare a victimelor, servicii comunitare de supraveghere și reintegrare socială. Autoritățile locale sunt concentrate în acest caz mai mult pe administrarea problemei și mai puțin pe soluționarea sa. Intervenția juridică greoaie și birocratică, fără a promova protecția și recuperarea pe termen lung a victimei. Intervenția poliției, limitată legislativ și instituțional, reprezintă deocamdată singurul răspuns al autorităților publice.

Inițiativele private în domeniu, deși notabile, sunt departe de a se cristaliza într-un sistem coerent și generalizat, reducându-se de cele mai multe ori la programe de conștientizare, de schimbare a atitudinii.

Sectiunea XXII Pedepse și abuzuri asupra copilului

Cea mai frecvent întâlnită formă de pedeapsă este interzicerea unor lucruri care le fac plăcere, în special interdicția de a părăsi locuința: “Când greșesc, nu mă mai lasă să ies afară”. Interdicția variază ca durată de la câteva zile la câteva săptămâni.

Cea mai gravă formă de penalizare a copiilor menționată este pedeapsa corporală. Bătaia nu reprezintă, în percepția părinților o formă de abuz ci o corecție necesară în scop educativ. Totuși frecvența și gravitatea bătăilor diferă mult de la un caz la altul, de la “mă bate rău de tot, când se enervează mă ia de păr, mă aruncă, dă cu pumnii, cu picioarele” până la “îmi mai dă câte o palmă, mă mai ceartă, dar rar”. Alteori copiii nu sunt bătuți, dar sunt amenințați pentru “a se cuminți”. Amenințarea cu instituționalizarea și părăsirea domiciliului este eficientă, după cum relatează o mamă: “le zic că le fac acte pentru “Cireșarii” și dacă văd că sunt răi, îi oprește acolo”.

Neglijarea în familie pare să fie un fenomen destul de răspândit. Mulți dintre copii declară că li s-a întâmplat să fie lăsați singuri acasă mai multe zile. Fenomenul este mai răspândit în cadrul familiilor numeroase.

În general, abuzul se produce cu o frecvență mai mare și în forme mai grave în cazul băieților și este mai probabil să se producă în familiile în care există probleme (violență verbală și fizică, alcoolism). În formele grave este mai frecvent în familiile cu mulți copii.

Abuzul psihologic are o răspândire mai largă decât cel fizic. Este un lucru aproape obișnuit atât în familie, cât și la școală sau în grupul de prieteni. Cearta, insultele, amenințările, interdicția unor lucruri care le fac copiilor plăcere sunt cele mai frecvente abuzuri.

Din declarațiile părinților, dar și ale copiilor, școala pare să fie mediul în care se produc cele mai multe abuzuri. O asemenea concluzie trebuie privită cu precauție întrucât este posibil ca nu frecvența ci recunoașterea abuzurilor să fie mai mare în acest caz. Familia rămâne un mediu relativ închis, abuzul în cadrul ei putând fi subdeclarat.

Abuzul în grupul de prieteni este mai răspândit la copiii de vârste mai mari, proveniți din familii numeroase sau cu probleme. În acest caz explicația pare să fie un cerc vicios, abuziv, în principal reproducerea comportamentului violent.

Sectiunea XXIII Munca la copii

Deși pe ansamblul populației fenomenul muncii copilului nu constituie o problemă, există categorii de populație pentru care situația este alarmantă. Pentru copiii din familii sărace, dezorganizate, copiii romi, “copii străzii”, munca reprezintă un lucru firesc și ceea ce este mai grav, adesea sunt exploatați de către adulți în acest sens.

Muncile în gospodărie par să aibă mai mult o semnificație educativ-formatoare, care ține mai degrabă de un model cultural care încă domină societatea românească. Contribuția copiilor la activitățile domestice este frecvent întâlnită, mai ales în cazul fetelor. Cu cât vârsta copiilor este mai mică, cu atât este mai probabil ca aceștia să desfășoare activități domestice.

Sectiunea XXIV Activitățile desfășurate de copii în cadrul gospodăriei includ:

Menajul în gospodărie: curățenie, spălatul rufelor (pentru copii, uneori și pentru adulți), spălatul vaselor, gătitul, aruncarea gunoiului;

Cumpărăturile, plata unor servicii;

Îngrijirea fraților mai mici sau a altor persoane din gospodărie.

Participarea ridicată a copiilor la activitățile domestice, cotidiene are multiple explicații. Copilul este un ajutor al adultului, un ucenic care se inițiază într-o ocupație utilă. Timpul câștigat de adulți prin preluarea sarcinilor gospodărești de către copii devine o resursă importantă în posibilitatea de a produce venituri. În unele cazuri, angrenarea copiilor în munci domestice este motivată de starea de sănătate precară a unuia sau ambilor părinți.

5.3.5.2. Muncile din afara gospodăriei cuprind atât activități domestice, prestate pentru cunoscuți, vecini, rude, cât și activități în afara gospodăriei care implică diferite grade de risc.

Menajul în alte gospodării (predilect pentru fete și pentru copiii de vârstă mai mică);

Munca ocazională în comerț – la chioșcurile din vecinătate (descărcat /încărcat marfă, curățenie, activități ocazionale din piețe);

Munca în construcții (specifică băieților): încărcarea/descărcarea materialelor, munci care presupun un efort fizic ridicat;

Munca în unități productive (pentru copiii care se apropie de vârstă minimă legală de muncă);

Activitățile agricole sezoniere;

Forme marginale – spălatul parbrizelor/mașinilor și chiar furtul în piețe, cerșitul, dealeri de droguri, prostituție.

Cel mai adesea, muncile prestate de copii sunt ocazionale. Recompensele pe care copiii le primesc sunt cel mai adesea consumate în familie.

Riscurile implicate de muncă sunt multiple: deteriorarea stării de sănătate, riscul accidentelor, abandon, neparticipare școlară, neplată, datorată pe de-o parte absenței unui contract de muncă și pe de alta vulnerabilității copiilor. În cazul fetelor există și amenințarea practicilor de hărțuire sexuală.

Antrenarea copiilor în diferite forme de câștig este încurajată de către familie datorită faptului că aduce o ameliorare a situației economice a familiei pe termen scurt. Sunt eludate însă consecințele pe termen mediu și lung: îngustarea perspectivelor copiilor (întreruperea cursurilor școlare, urmată eventual de imposibilitatea reînscrierii), privarea copilului de potențialele oportunități, maturizarea precoce, afectarea stării de sănătate.

Sectiunea XXV

Traficul de ființe umane este una dintre cele mai grave probleme, cu atât mai mult cu cât copiii dețin o pondere importantă în cadrul victimelor. În ultimii ani fenomenul este în creștere, amploarea fiind se pare mai mare în județele din Moldova.

Cei mai expuși traficului sunt copii-adolescenți (14-18 ani) care provin din familii cu probleme socio-economice (familii dezorganizate, abuzatoare, sărace, cu părinți alcoolici, cu nivel de educație scăzut), care au la rândul lor un nivel de educație scăzut (mulți dintre cei traficați au abandonat școala încă din primele clase, unii sunt analfabeți). Majoritatea au o percepție negativă și calificare, dificultățile economice ale familiei și chiar ale zonei de proveniență, pe fondul cunoașterii unor cazuri de succes.

Există câteva aspecte care necesită o atenție specială:

Activitățile de prevenție în școli și la nivelul comunității sunt într-o fază incipientă, iar în mediul rural sunt practic inexistente;

Serviciile sociale de consiliere psiho-socială pentru victime și familiile acestora sunt de asemenea insuficient dezvoltate;

Nu există personal specializat pe problematica traficului care să lucreze cu victimele;

Se remarcă un deficit de colaborare între instituțiile publice implicate.

Studiile de caz au demonstrat existența unor rețele de recrutare și trafic internațional cu minori. Pentru victimele traficului internațional, sistemul de repatriere și integrare socială a copiilor traficați suferă multe carențe:

Copii care au fost însoțiți de părinți nu intră într-un program de reabilitare la venirea în țară, nu sunt înregistrați oficial sau monitorizați ulterior; numai în privința copiilor neînsoțiți de părinți care revin în țară sunt înregistrate informații referitoare la trafic;

Aceștia sunt plasați într-un adăpost pentru o perioadă determinată, după care revin în familie;

Centrele specializate destinate victimelor pot găzdui un număr limitat de copii, de regulă cu mult sub nevoile reale. Prin urmare, cele mai multe victime se întorc direct în familie.

Sectiunea XXVI

Datele din ultimii ani evidențiază faptul că numărul consumatorilor de droguri, a rețelelor de traficanți a crescut îngrijorător iar vârsta la care tinerii încep să consume droguri a scăzut foarte mult. Pe lângă faptul că sunt consumatori, mulți sunt cooptați și în rețele de trafic, periclitându-și libertatea și viața.

Prevenirea și tratarea dependenței de drog este deficitară:

Nu există suficiente centre de dezintoxicare și tratament;

Sistemele de consiliere și psihoterapie nu sunt suficient dezvoltate;

Nu există suficiente programe de educație preventivă în școală și mass-media. Școala nu a reușit să găsească mijloacele de prevenire și control a fenomenului. Inițierea în consum și principalii furnizori sunt prietenii și cunoștințele, de aceea supravegherea anturajului și locurilor frecvente de tineri este esențială în prevenirea și combaterea fenomenului.

Nu există un sistem comunitar de servicii de prevenire, asistare și reintegrare pentru copiii consumatori de drog.

Sectiunea XXVII Probleme ale sistemului de suport pentru copil

Pe ansamblu, trebuie remarcată o îmbunătățire substanțială a sistemului de protecție a copilului, fiind în cadrul sistemului de asistență socială domeniul în care s-a acumulat cea mai multă experiență.

În ultima perioadă există tendințe încurajatoare în abordarea problemei copilului în situații de risc. Este remarcabilă inițierea unor modalități concrete de integrare a procesului de dezinstituționalizare a copilului într-un cadru mai larg, mai general, al reformei pentru protecția copilului și a familiei, prin eforturile tuturor actorilor sociali implicați.

La nivel guvernamental s-a făcut un pas hotărâtor în unificarea responsabilităților în domeniul politicilor sociale, existând necesitatea consolidării acestora la nivelul Ministerului Muncii, solidarității Sociale și Familiei (MMSSF) ca principal organism guvernamental de promovare a politicilor sociale. Procesul de descentralizare este finalizat, funcțiile autorităților publice județene și locale fiind clar definite. Direcțiile de Dialog, Familie și Solidaritate Socială coordonează politicile sociale la nivel județean, iar Consiliile Județene și cele locale au funcția de implementare a programelor în domeniul social. Strategiile în domeniul sănătății, educației și în alte sectoare sociale sunt, de asemenea, coordonate la nivel județean prin organisme deconcentrate ale ministerelor de profil. Sistemul nu este lipsit însă de probleme și necesită numeroase îmbunătățiri.

Lipsa de unitate, suprapunerea activităților între diferitele instituții

Incapacitatea sistemului de a articula politicile sectoriale care vizează copilul și familia într-un ansamblu unitar, integrat reprezintă probabil cea mai importantă problemă. În plan teritorial, fragmentarea problematicii copilului între diversele instituții este încă menținută, se suprapun activitățile, iar la nivelul beneficiarilor domină confuzia: "oamenii se duc la DDFSS în loc să vină la noi sau invers, pentru că nu mai știu unde să se ducă pentru anumite beneficii, uneori și corespondența se încurcă"(administrație publică).

Trebuie menționat însă că existența sistemului de servicii pentru copii în formă relativ fragmentată de celelalte componente ale sistemului de servicii a fost la acea dată, probabil, cea mai bună soluție pentru a reduce dimensiunea unor probleme critice (copilul instituționalizat, abandonul etc.). De asemenea, pe termen scurt și mediu, măsurile și strategiile în domeniul protecției copilului au înregistrat rezultat notabile, însă reformarea actualului sistem de protecție a copilului este necesară din cauza diluării eficienței ca structură separată.

Menținerea organizării actuale va duce pe de o parte la creșterea excesivă a costurilor marginale ale intervenției, iar pe de altă parte la pierderea caracterului de serviciu de tip preponderent preventiv. De aceea se consideră ca fiind importantă includerea sistemului de protecție a copilului în procesul de reconstrucție a sistemului de servicii sociale ca întreg.

Colaborarea interinstituțională lacunară

Trebuie remarcată îmbunătățirea colaborării între instituțiile publice în ultimul timp. Direcția de Protecție a Copilului a fost instituția cel mai des menționată. A fost remarcată și colaborarea foarte bună cu autoritățile locale din județ, apreciindu-se că primarii au început în ultimii ani să se implice foarte mult în problematica socială în general și în problematica copilului în special.

Datorită presiunii reformei, “colaborarea” tinde să se transforme într-un transfer de probleme și de responsabilități de la o instituție la alta, atât în cadrul aceluiași județ cât și inter-județean. Rezolvarea unei probleme înseamnă în unele cazuri transferarea ei. În condițiile în care multe centre rezidențiale sunt închise, beneficiarii sunt trimiși în județele în care au buletinul (care nu sunt neapărat județele de proveniență). Situația este confuză și naște întrebări de genul: copiii/tinerii dintr-un centru sunt problema județului respectiv pentru că centrul în care sunt internați este în acel județ, sau sunt problema județului din care provin, sau sunt problema județului care le-a eliberat buletinul?

Deficiențe în implementarea noilor legi

În ultimii 2-3 ani au fost făcute progrese remarcabile în ceea ce privește legislația cadrul din domeniul serviciilor sociale și a protecției categoriilor sociale în dificultate.

Au fost adoptate o serie de acte normative importante privind acordarea venitului minim garantat, sistemul național de asistență socială, marginalizarea socială, alocațiile pentru familii cu copii și pentru familiile monoparentale, protecția persoanelor cu handicap sau a segmentului de romi, prevenirea și combaterea violenței în familii ș.a.

Efortul principal a fost însă, până în prezent, de creare a sistemului legislativ; în continuare este importantă concentrarea pe construcția sistemului instituțional și pe implementarea noilor legi.

Există însă o serie de probleme generate de inconsistența sau lipsa legislației secundare dar și a întârzierilor în crearea condițiilor necesare aplicării efective a legislației deja adoptate. În același timp, avalanșa de acte normative și schimbările frecvente ale acestora nu au fost însoțite de o promovare adecvată la nivelul autorităților locale și a furnizorilor direcți de servicii.

Pe de altă parte, Direcțiile de Dialog, Familie și Solidaritate Socială nu își pot încă asuma, din cauza lipsei de personal dar și de specialiști, atribuțiile de consultanță și asistență tehnică pentru a asigura suport în implementarea setului legislativ privind serviciile sociale.

Un studiu realizat în iunie 2006 la nivelul celor 42 de Direcții de Dialog, Familie și Solidaritate Socială arată că numai 11 reprezentanți ai acestor instituții consideră că actualul cadru confirmând faptul că în întârzierile în adoptarea legislației secundare dar și a celei conexe pot afecta întreg efortul de construcție instituționalizată în domeniul serviciilor sociale. Printre problemele amintite s-au numărat: lipsa de coerență și stabilitate legislativă, lipsa normelor de aplicare, de evaluare și control, legislație secundară insuficientă și neacoperitoare.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII FINALE

Delincventa juvenila si problemele complexe, de un specific aparte, pe care aceasta le implica au preocupat societatea romana timp indelungat. La capatul acestei perioade se poate concluziona ca experienta dobandita in activitatea specifica pe care o desfasoara organele de politie, cat si investigarea cu mijloace stiintifice a acestui gen de criminalitate, au determinat obtinerea unor rezultate pozitive in studierea fenomenului mentionat, in intelegerea etiologiei sale si a factorilor care ii favorizeaza aparitia.

Din anul 1990, cand delincventa juvenila a capatat o amploare deosebita, efortul investigativ a vizat asa-zisii copii ai strazii, o parte dintre cei internati in centrele de copii, internati in scolile speciale din subordinea Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, minorii internati in centrele de reeducare din subordinea Minsiterului Justitiei, cat si minorii infractori aflati in aresturi in urma savarsirii unort fapte mai grave, obiectivul urmarit fiind identificarea cauzelor care le determina si a imprejurarilor care favorizeaza infractionalitatea juvenila.

Fortele de politie participa, de asemenea, in mod activ, la elaborarea unor programe de prevenire a acestui fenomen, impreuna cu specialisti din diferite organisme de stat care se ocupa cu problemele tineretului, cu Ministerul Muncii si Protectiei Sociale, Ministerul Sanatatii, Ministerul Educatiei si Cercetarii si altele.

S-a considerat ca necesar si obligatoriu consultarea si interpretarea critica, dar obiectiva, a multitudinilor de lucrari, studii si cercetari acestui domeniu, aparute atat in tara cat si in strainatate. S-a constatat, cu acest prilej, ca in majoritatea lor, aceste lucrari se limiteaza la „fotografierea” situatiei constatate la un moment dat, fara a oferi elemente concrete privind evolutia fenomenului.

De aceea, pentru a obtine date cat mai exacte despre dinamica infractionalitatii juvenile, s-a asigurat afisarea datelor tuturor minorilor investigati si implementarea lor pe calculator, urmand ca peste 4 si repsectiv 8 ani sa fie analizata din nou evolutia acestor subiecti, inclusiv latura comportamentala a activitatitii lor, putandu-se astfel elabora concluzii pertinente, obiective, eliminandu-se erorile de interpretare oferite de metoda interviului, care se considera limitata si foarte relativa, deoarece subiectii declara ceea ce vor.

Este necesar sa se faca aceste precizari deoarece, in studierea criminalitatii, in general, dar in special in cazul delincventei juvenile, analiza cauzalitatii sale reprezinta un moment important: cunoscand starea si dinamica sa, circumstantele generale si speciale care caracterizeaza savarsirea infractiunilor concrete, se pot observa si indica, in mare masura, cauzele care le determina si conditiile care favorizeaza comiterea lor, ceea ce reprezinta un mare pas in stabilirea si orientarea masurilor de combatere care se impun.

Experienta de pana acum ne-a aratat ca, pe langa unele deficiente constatate in activitatea acestor factori principali educationali: familia, scoala, biserica, organizatiile de tineret, autoritatea tutelara, dar si institutiile din reteaua M.A.I. si a M.J. (ale caror actiuni si masuri specifice contribuie efectiv la prevenirea si contracarea acestui fenomen ingrijorator care este delincventa juvenila) – care se constituie in tot atatea imprejurari factori ce caracterizeaza delincventa juvenila, se simte si lipsa unei coordonari a eforturilor lor, aspect care s-a remarcat inca in urma cu cativa ani.

Desigur, acesta prezentare succinta a diferitelor imprejurari, conditii si cauze nu epuizeaza intreaga gama, dar trebuie avute in vedere de organele de politie ca in raport de acestea (si altele), sa-si organizeze activitatea pentru a preveni si descoperi in cel mai scurt timp si alte fapte antisociale comise de aceasta categorie de persoane.

B I B L I O G R A F I E

TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

1. GHEORGHE NISTOREANU și colaboratorii, Criminologie, Ed. Europa Nova, 1996, București.

ORTANSA BREZEANU, Evoluția criminalității în România în
perioada 1988-1993 (studiu staMtic) în Tranziția și Criminalitatea – coordonator Rodica Mihaela Stănoiu, Editura Oscar Prinț, 1994.

2. ALBERT COHEN, La deviance, Editura J.Ductilot SA, 1971.

3. MAURICE CUSSON, Delinquants pourquoi? Editura Armand Colin, 1981.

4. MAURICE CUSSON, Croissance et decroissance du crime, 1990, Paris.

5. V.DRAGOMIRESCU, Psihologia comportamentului deviant, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

7. R.GASSIN, Criminologie, Deuxieme edition, Editura Dalloz, 1990.

8. GHEORGHE FLORIAN, Psihologie penitenciară, Editura Oscar Prinț București, 1996

9. G.HEUYER, La deliquanee juvenile, PUF, Paris, 1969.

10. N.HEPRIN, Les socioioques, americans et siecle, PUF, Paris,
1973

11. PETRE IONESCU MUSCEL, Istoria dreptului penal român,
București, 1931.

12. M.KILLIAS, Precis de criminologie, Bernei Editura Staempfiicie Sa, 1991.

13. J.LEAUTE, Criminologie et science penitenciare, Paris, PUF, 1972.

14. CONSTANTIN MEISSNER, Copii cu rele porniri și Școli de
îndreptare, Tipografia Naționala, Iași, 1990.

15. I.MAXWEL, Le crime et la societe, Paris, Fiammarion, 1927.

16. ROGER MERLE, ANDRE VITU, Traite de droit criminel,
Cujas, Paris, 1967, sixieme edition.

17. NEAGU ION, Tratat de drept procesual penal, Editura Pro, 1997

18. TRAIAN POP, Curs de criminologie, Cluj, 1928.

19. JEAN PINATEL în Pieri Bouzat et Jean Pinatel, Traite de
droit penal et de criminologie, Tome III, Dalloz, Paris, 1963.

20. PAUL POPESCU NEVEANU, Personalitatea și cunoașterea ei, Editura Militară, București, 1969.

21. CONSTANTIN PĂUNESCU, Agresivitatea în condiția umană, Editura Tehnică, București, 1994.

22. CONSTANTIN PĂUNESCU, Coordonate metodologice ale recuperării minorului inadaptat, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1984.

23. JEAN PRADEL, Droit penal general, 1992, Editura Cujas.

24. AL.ROSCA, Delincventul minor, Cluj, 1932.

25. PHILIP ROBERT, Traite de droit des mineurs, place et role dans 1' ecolution du droit francais contemporani, Bordeaux, 1968.

26. GEORGE SOLOMONESCU, Tratamentul infractorului minor în dreptul penal comparat, București, 1935.

27. AL. ROSCA, Psihologia generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985.

28. I.STACHINARU, Devierile de conduită la copii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969.

29. EWIN H.SUTHERLAND, DR.CRESSEY, Principes de criminologie, Editura Cluj, Paris, 1969, cap.IV.

30. G. ȘTEFANI, G. LEVASSEUR, R.JAMBU-MERLIN, Criminologie et science penitaneiare, troisieme edition, Dailoz, 1972,

31. H.STAHL, Teoria și practica investițiilor sociale, Editura Științifică, București, 1974

32. R. M. STĂNOIU, ORTANSA BREZEANU, Principiile fundamentale ale legislației penale și procesual penale (lucrare realizată în Institutul de Cercetări Juridice în cadrul planului de cercetare pe anul 1978).

33. R.M.STĂNOIU, Introducere în criminologie, Editura Academiei, 1989.

34. R. M. STĂNOIU, Criminalitatea în România, trecut, prezent și viitor, RODICA MIHAELA STĂNOIU(coord.), ORTANSA BREZEANU, TIBERIU DINU, Tranziția și criminalitatea, Editura Oscar Prinț, București, 1994.

35. IULIAN TEODORESCU, Minoritatea în fața legii penale, București, 1928.

36. GR. TEODORU, LUCIA MUREȘAN, Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979.

37. J.JUNGERTAS, L' adolescence delinquanteet ies annes 1980-etudes prospectives sur les modeles l’intervation et de prese en charge; le cas des Pays-Bas, Ministere de la Justice, mart, 1982.

38. R. VOUIN, J.LEONTE, Droit penal et criminologie, Editura PUF, 1956

39. M.et H. VEILLARD-SYHULSCKI, Les jeunes delinquants dans le monde ce qu' ils font ce qu’ils sont, ce qu' on fait pour eux, editura Deiachaux et Niestle Neuchatel, Seirsse, 1963.

40. NICOLAE VOLONCIU, Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

41. M.CUSSON, DEVIANȚA, în Boudon Raymond (coord.). Tratat de sociologie, București, Ed. Humanitas, 1997

42. I.CÂMPEAN, Educația și prevenirea delincvenței, Editura Fundației Chemarea Iași, 1996

43. URSULA SCHIOPU, EMIL VERZA, Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981

44. S.M.RĂDULESCU, M.PITICARIU, Devianța comportamentală și socio-psihică, Editura Academiei, București, 1989

45. I.TOARLĂ, Infracțiunile cu violență între prevenire și combatere, Iași, 1989

46. I.P.FILIPESCU, Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2001

47. R. M. STĂNOIU, O.BREZEANU, I.DIANU, Tranziția și criminalitatea, Editura Oscar Print, București, 1994

48. STELA TEODORESCU, Psihologia conduitei, Editura Științifică, București, 1973,

49. R.M.STĂNOIU, Criminologie, Editura Oscar Print, București, 1999

50. M.RALEA, T.HERSENI, Introducere în psihologia socială, Editura Științifică, București, 1966

51. P.P.NEVEANU, MIELU ZLATE, TINCA CREȚU, Psihologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

52. M.VOINEA, FL.DUMITRESCU, Psihologie judiciară, Editura Sylvi, București, 1999

53. M.GILLY, Elev bun, elev slab, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967

45. N.VOLONCIU, Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972

55. V.DRAGOMIRESCU, Psihologia comportamentului deviant, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976

56. V.PAVELCU, Culmi și abisuri ale personalității, Editura Enciclopedică Română, București, 1974

57. ION NEAGU, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, 2005, București

58. FREUD, S., Psihopatologia vieții cotidiene, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

59. P.ABRAHAM, GABRIEL CICU, DANA PODARU, ANA MARIA MOLDOVAN, Prevenire și consiliere Antidrog, Editura M.A.I., 2004

60. CHELCEA S., Personalitate și societate în tranziție, Editura Societății Știință și Tehnică, 1999

61. DAHRENDORF R., Conflictul social modern, Editura Humanitas, București, 1996

62. BANCIU D. și colab., Introducere in sociologia devianței, Editura Științifică, București, 1985

63. BRELTER L, Raportul psihanalizei cu medicina legală, Editura Albert, Cluj Napoca, 1939

64. BRUNER, R., Psihanaliza și societate postmodernă, Editura Amarcord, Timișoara, 2000

65. BERGER, P., LUCKMAN TH., Constituirea socială a realității, Editura Univers, București, 1999

66. PREDA V., Profilaxia delincvenței și reintegrare socială, Editura Științifică, București, 1981

67. RĂDULESCU M.S., Sociologia devianței, Ed. Victor, București, 1989

68. RĂDULESCU S., BANCIU D., Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Editura Medicală, București, 1990

69. RĂDULESCU S., BANCIU D., Adolescența între normalitate și devianță, Editura Medicală, București, 1990

70. SCRIPCARU GH., și colab, Cercetări asupra relațiilor motivațional-afective în stări discomportamental infantilă – juvenilă, Ed. Medico-chirurgical, 1988

71. STĂNOIU A., VOINEA M., Sociologia familiei, Ed. Universității București, 1983

72. UNGUREANU ȘT. G. și colab., Traficul de ființe umane, Aspecte procesual penale, Ed. Prouniversalis, București, 2006

73. MORETTI C., În fața crimei, Ed. All, București, 2000

74. RUSNAC SVETLANA, Psihologia dreptului, Ed. Arc, Chișinău, 2002

75. FURDUI T., Comportamentul deviant, Ed. M.I., București, 2001

76. BRUNER, R., Psihanaliză și societate postmodernă, Editura Amarcord, Timișoara, 2000

77. PĂUNESCU C., Agresivitatea și condiția umană, Ed. Tehnică, București, 1990

78. PIROZYNSKI T., SCRIPCARU GH., Psihiatrie și victimologie, Ed. 24 ore, Iași, 1995

79. ZANFIRESCU V., Etică și etologie, Editura Științifică, București, 1982

80. ZANFIRESCU V., Etică și psihanaliză, Editura Științifică, București, 1973

81. E. STĂNIȘOR, Delincvența juvenilă, Ed. Oscar Print, București, 2003

82. PETCU M., Delincvența. Repere psihologice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1999

83. OGIEN A., Sociologia delincvenței, Editura Polirom Iași, 2002

84. FABIENNE NICOLAS, Etude sur la deliquence juvenile, et la justice de Mireurs en Romanie, București 1992

II. LEGISLAȚIE

Codul penal al României.

Codul de procedură penală.

Legea 275/2006 privind executarea pedepselor.

Decretul 545/1972 – privind executarea măsurii educative într-un centru de reeducare.

Decretul 218/1977 privind executarea măsurii educative de către minorii infractori.

III ARTICOLE

GEORGE ANTONIU, Pedepsele neprivative și rolul lor în practica penală a statului român, în SCJ nr.3/ 1973.

GEORGE ANTONIU, Reforma penală și Constituția, în RDP
nr.1/1996.

L.BOVET, Les aspects psihiatriques de la delinquance juvenile
aux Etat Unies, Revue internaționale de criminologie et de
pomce technique, nr.2/1960.

ORTANSA BREZEANU, LUCIAN BELCEA, Examen al practicii judiciare privind aplicarea măsurii educative a internării minorilor în institutele de reeducare SCJ nr.4/197.

ORTANSA BREZEANU, MIORIȚA MOARCAS, MIRCEA BENEDICT, Câteva aspecte în legătură cu integrarea post penală a minorilor infractori, SCJ nr.2/1980.

Les reformes penales, Le Monde nr.10 966/2.V.190.

ORTANSA BREZEANU, Regimul de sancționare a minorilor în
perspectiva viitoarei legislații penale, SCJ nr.4/1983.

PIERE HENRI BOLE, La politique criminalle europeene: fusion ou confusion, L'oeuvre meconnue, mais essentielle du Conseil de L' Europe, in Cahiers de Defense sociale, 1990/1992.

ORTANSA BREZEANU, Situația actuală a criminalității, dinamică, structură, tendințe, forme de manifestare, RSP nr.4/1992.

ORTANSA BREZEANU, Din istoria regimului sancționar al minorului infractor din România în RDP nr.2/1995. nr. 1/1996, p.85-91 și nr.2/1996.

12. ORTANSA BREZEANU, Minorul delincvent în Documentele ONU și ale Consiliului Europei RDP nr.3/1996.

13. G.CANEPA, La personalite criminalle. Orientation traditionneles de la recherche interet actueiet perspectives d' avenir, Revue internaționale de criminologie et de police technique, nr. 1/1987.

15. TIBERIU DINU, Instituția probațiunii în SUA în SDR nr.4/1995.

GRAHAM GILLES (Director EUROPE TO EUROPE), Rolul integrării sociale în pedepsirea infracțiunilor – o cheie a justiției mileniului trei, în RSP nr. 1/1995, p.128 și urmat.

MIREILLE DELMAS – MARTY, Nouveau Code penal, Avant propos, Revue de science criminelle et de droit penal compare, nr.3/1993.

C.I.PARHON, Raporturile dintre psihiatrie, știința dreptului penal și criminologie, Revista de Drept Penal și Știința Penitenciară, nr.8-9/1936.

JEAN P1NATEL, Egocentrism și personalitate criminală, în Revue de science criminelle et de droit penal comparee nr. 1/1959

V.RĂMUREANU, Măsuri educative ce se pot lua fața de minorul infractor, RRD nr.7/1971.

R. MIHAELA STĂNOIU, Cunoașterea legii penale, SCJ nr.1/1973.

R. M. STĂNOIU, Unele considerațiuni cu privire la rolul familiei în formarea și dezvoltarea personalității tinerilor în SCJ nr.2/1986.

23. COLLETE SOMERHUSEN, Mineurs delinquants et d'intervention etatique. Cahiers de Defense sociale, 1988.

COVBER STORY, Justice Bythe Grid, în ziarul "Governing"
din 27.03.1994 (Carolina de Nord).

D.SZAbo, La criminologie comparee: bilan et avenir, Revue
internaționale de criminologie et de police tehnique, 1995

26. FLORIN STRETEANU, Modificări ale tratamentului sancționator al minorilor, RDP nr.2/1997.

27.GR. TEODORU, Judecarea infracțiunilor comise de minori de către Comisiile de judecată, RRD nr.7/1980.

28. JAQUES VERIN, Une politique criminelle de non- intervention, Revue de science criminelle et de droit penal comparee, Paris, 1974.

29. LODE WALGRAVE; A la recherche de la criminologie, Revue internaționale de criminologie et de police tehnique nr.1/1993.

RAU WOLFGANG, Delincventa juvenilă și justiția pentru minori; referat prezentat la seminarul cu aceeași temă, organizat de Consiliul Europei și Ministerul Justiției, București, 28-29 septembrie, 1994.

HORIA VASILESCU, Transformare socială și criminalitate, RSJ nr.3/1995

C.BULAI, R.M.STĂNOIU, Sociologia dreptului penal și criminologic, Studii și cercetări juridice nr. 1/1974;

G.ANTONIU, Conceptul de prevenire a infracțiunilor, Studii și cercetări juridice, 1931;

T.BOGDAN, Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I. serviciul, editorial și cinematografic, București, 1983

SCRIPCARU GH., și colab, Observații asupra predelicvenței prin alcoolism, în Probleme de medicină, 1996

SCRIPCARU GH., și colab, Personalitate anomici, cauzalitate și destin,, în Psihiatrie și societate, 1995

SCRIPCARU GH., și colab, Violențe intrafamiliale, în Patologia agresivității intrafamiliale, Iași, 1991

A.KARDINER, L’individu dans la societe, Gallimond, Paris, 1969

T. PARSONS, Social structure and Personality, Free Press of Glencoe, Chicago, 1975

RAYMOND GASSIN, Criminologie, Paris, Dalloz, Ed. a II-a, 1990

A.KARDINER, L’individu dans la societe, Gallimond, Paris, 1969

R.GALLI, Educazione familiale et societe, Brescia, La Scuola, Editrice, 1966

A.COHEN, Deviance and Control, Editura Hall Inc. Englewood Clifs, New Jersey, 1966;

JAMES A.INDORDI, Careers in Crime, Rond Mahally College Publishing Company, Chicagio, 1975

H.GOPPINGER, Kriminologie, Munchen, Editura Gh.Beck, 1971

RAFAELLO GAROFALO, Criminologie, Little, Braum, Boston, 1914

J.PINATEL, La societe criminogene, Editura Calamore Levy, Paris, 1971,

T.SELLIN, Culture conflict and crime social science, Reserch Council N.Z, 1938,

L.YABLONSKI, Criminology. Crime and Criminality, Harper Colins Publishers, New York, 1990

C.BECCARIE, Des delits de des Peins, deuxieme edition, Guillaum Libraires, Paris, 1870

E.FATLAH, Toward a criminological classification of victimis, in International Criminal Police Review

A.M.GUERRY, Essai sur la statistique morale de la France contemporee a celle d’Angleterre.

S.SCHAFER, Victimology Reston, Publ. Comp. Reston, Virgine, 1977,

M.E.WOLGGANG – F.FERAMTI, Subcultura violenței, Londra, 1967

G.STEFANI, G.LAVESSEUR, R.JAMBU MERLIN, Criminologie și Știința Penitenciară, Ed. Dalloz, 1972

U.ZVEKIC, Introductiory notes, Essays on crime and developement, UNICRI, Publ. Nr. 36 Roma 1990;

SULIVAN, GRANT, The Development of Interpersonal Maturity, Application in Delicvency, 1956

FAVORD A., Personalite criminelle, Congres International Criminologique, Belgrad, 1983;

COHEN A., La deviance, Ed. Duculot, Paris, 1977

CASSIER L., Le psycholopathe delinquent, Ed. Dessart, Bruxelles, 1968

BERGERET, J., La violence fondamentale, Editura Dunot, Paris, 1985

FALNER F., Prevention chez l’enfant des problemes de sante au futur adulte, OMS, 1983

EYSENK, J. Crime and Personality, Rourtledge, London, 1964

Competium of United Nations Standards and Homs in Crime Prevention and Criminal Justice, New York, 1972

CATELL, B.R., La personalite, P.U.F., Paris, 1986

DI TULLIO B., Tratate di antropologia criminale, Roma, 1945

CANEPE, G., La personalite criminelle, în Revue internationale de criminologie et de police tehnique, 1987

CASSIERS L., La psychopathe delinquent, Ed. Dessart, Bruxelles, 1968

BECHER H., Studies in the Sociology of Deviance. The Free Press, New York,

IV. DOCUMENTE ȘI PUBLICAȚII INTERNAȚIONALE

Declaration universelle des Droits de 1' home – 10 decembrie 1948, Service de L’ Information des Nations Unites.

Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților și Rezoluția adoptată la primul Congres al ONU pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, Geneva, 1955- (trad.) RSP nr. 1-2/1990.

Conseil de 1'Europe, Methodes de traitement de courte des
jeunes delinquants, Strasbourg, 1967

Tratamentul delincvenților în închisori și în colectivitate, ținându-se seama în mod special de aplicarea ansamblului de reguli adoptate de ONU. Documente de lucru pregătit de Secretariatul celui de-al V-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților – Geneva, 1975- (A) CONF.76 (6).

Conseil de 1'Europe, Transformations sociale et delinquance
juvenile, Strasbourg, 1979.

La justice pour mineurs: avânt et apres le passage a la delinquance. Document de travail etabli par le secretariat, Sixieme Congres des Nationes Unies pour la prevention du crime et le traitement du delinquants, Caracas (Venezuela), 25 âout~5sept. 1980.

Probleme de l’enfant maltraite. Document de travail par le
Secretariat, Sixieme Congres ONU, Caracas (Venezuela), 1980.

Raport du Sixieme Congres des Notions pour la prevention du
crime et la traitement du delinquants, Caracas (Venezuela), 1980, document stabilit de Secretariat (publicație a națiunilor Unite, no. de vânzare, F.81 IV.4) Cap.I, secțiunea B.

Raportul Reuniunii Internaționale pregătitoare pentru cel de al VII-lea Congres ai ONU pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, "Les junes la criminalite et la justice", Beijing, 14-18 mai 1984.

Ensemble de regles minima pour le traitement des detenus et disposition visand a assurer l'application effective de LEnsemble de regles, Nations Unites, Departament de linformation, New York, 1985.

Regles de Beijing – Ensemble de regles minima des Notions
Unies, concernant l'administration de la justice pour mineurs, Nations Unites, Departament de l’information, New York, 1986.

Rezoluția nr.40/33 prin care ONU a aprobat cu ocazia celei de-a 96-a sesiune plenară din 29 nov. 1985, Regulile de la Beijing (în trad. în RSP nr. 4/1992.

13. Conseil de l' Europe, Bulletin d' information penitenciare, no.6, dec. 1985, (tabelul 4 și anexele 2 și 3). 14.Conseil de L’Europe, Bulletin d' information penitenciare, no.8, dec.1986, p. 17-24, (figurile 1-5 și tabelele 1-4).

Recomandarea nr. R/87/20 privind reacțiile sociale la delincventa juvenilă adoptată de Comitetul de Miniștrii la data de 17 sept. 1987, în cea de-a 410-a reuniune a Delegațiilor Miniștrilor în Consiliul Europei în Reaction Sociale s delinquance juvenile… Strasbourg, 1989.

Conseil de l'Europe, Reactions sociales a la delinquance juvenile, Reactions sociales au comportament delinquant des jeunnes issus de familles migrantes, Strasbourg 1989.

Convenția ONU cu privire la Drepturile Omului, adoptată de adunarea Generală în noiembrie 1989- ratificată de România prin legea nr. 18 din 28.09.1990.

Manuel sur le strategies de prevations de la delinquance juvenile (autor John Graham, Anglia) – anteproiect recapitulativ pentru Congresul ONU din 1990 (Havan, 27 august- 7 septembrie).

Principalele directoare ale Națiunilor Unite pentru prevenirea
delincvenței juvenile sau: "Principiile de la Ryad" – adoptate
de Congresul al VIII-lea ONU în – Raport la al VIII-lea Congres

"Reguli minimale pentru proiecția minorilor privați de libertate" aprobate de Congresul al VIII-lea al Națiunilor Unite (1990).

20.Reguli minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokio) aprobate de națiunile Unite la cea de-a 45-a sesiune (de lucru, 1990), "Rezoluția de la Tokio" în RSP nr. 1-2/1993.

21. Consiliul Europei, Recomandare nr.R/91/11, privind exploatarea sexuală, pornografia, prostituția și traficul cu copii și tineri adulți- adoptată de Comitetul de Miniștrii la 9 septembrie 1991 cu prilejul celei de-a 461-a reuniuni a Delegațiilor miniștrilor, RSP nr.4/1992.

22. Recomandarea nr. R/92/16, referitoare la Regulile europene
asupra sancțiunilor aplicate în comunitate, adoptată de Comitetul de Miniștri la 19 octombrie 1992, în cea de-a 482-a reuniune a Delegațiilor de miniștri (trad.) în RSP nr.3-4/1995

23. U.S. Departament of Justite, coordonating Council on Juvenile Justice and delinquency Prevention, Combating Violence and delinquency; The National Juvenile Justice Action Plan, March, 1996.

V . RAPOARTE, REFERATE, COMUNICĂRI, INTERVENȚII

ȘI ALTE INFORMAȚII DE LA MANIFESTĂRI ȘTIINȚIFICE

ÎN DOMENIU

1. A. SZABO, Rapports entre le developpment socio-economique
et la delinquance juvenile în Acta Juridica Academiae Seientiaram Hemgaricae, Tomus 12 (1-2).

2. O. BREZEANU, L. BERCEA, Individualizarea sancțiunilor de drept penal, în cauzele cu minori, condiție a responsabilității sociale a acestora, comunicare la al II-lea simpozion al Centrelor de reeducare în: Tratamentul aplicat minorilor în centrele de reeducare în funcție de particularitățile psiho-individuale, București, 24-25 iunie 1972.

3. L.BARBU, Unele probleme ale achitării pedepsei cu închisoarea la delincvenții minori – comunicare la al III-lea simpozion, "Reeducarea minorilor infractori", București, 24-25 iunie 1972.

4. Al VII-lea Congres internațional de criminologie, Belgrad, 1973, vol. I și II, traducere existentă la M.J.

5. MARC ANCEL, Protection integration sociale des meurs deviants en droit francaise, 4eme recontre jurique franco-roumaine Bucarest, Iași, 15-20 oct/74.

6. S. GEORGESCU, O. BREZEANU, D. GRAMATOVICI, Măsuri de integrare socială a minorilor devianți, referat la a 4-a întâlnire juridică franco-română, București- Iași, 15-20 oct. 1974.

7. J. LEAUTE, Le role du dorit penal dans la contexte social, Conseil de L'Europe, Conference sur la politique penale, Strasboutg, 1975.

8. ROGER MERLE, Place respective des sanction privatives et
non privates de liberte-comunicare prezentată la a 6-a întâlnire franco-română, București, Tulcea, 25-30 mai 1980.

9. N.DAN, R.M: STĂNOIU, D.BANCIU„ Infracțiunile de violență
(cauze și condiții), Buletin documentar, Criminologie I, 1980.

10. H.GIRAULT MONTENAY, "Le systeme francais de protection d’enfance et Ies prises en charge educative" IV Journees internationales d' etudes compaee sur la delinquance juvenile, Bruxelles, 20-22 mai 1981.

11. ANDREE JADOUL, Protection des mineurs et controle de la
delinquance juvenile: institution et services IV Journees internationale d’etudes comparees sur la delinquance juvenile, Bruxelles, 20-22 mai 1981.

12. I.DORU-ANINEANU, Particularități sociale ale dezvoltării minorilor și tinerilor în perioada anterioară săvârșirii infracțiunilor cu violență. Modalități și acțiuni de prevenire a reîntăririi faptelor penale, comunicare la simpozionul cu această temă de D.G.P. (22-23 mai 1983).

13. ORTANSA BREZEANU, Unele particularități ale procesului
de resocializare și reintegrare socială a fetei delincvente, comunicare la simpozionul organizat de D.G.P. în martie 1983.

14. Conseil de L' Europe, VII e Coîloque Criminologique (Etudes
sur la responsabilite penale et le traitement psychiatrique
delinquants malades mentaux), Strasbourg, 1985.

15. RODICA MIHAELA STĂNOIU, Aspects europeens de la lutte contre delinquance juvenile seminar, Moscova, 26 feb. 1990 (DAJ SC.EH.) Moseou, 0290, 12.01.1990.

16. HANZ JURGEN KERNER, Les sanctions penales classiques et leur alternation dans les politiques criminelles, referat la al XLIV-lea Curs internațional de criminologie, 6-10 mai 1991, San Marino, doc.Seminar.

17. IRVIN WALLER, La delinquance et sa prevention: etude comparative, Revue internațional de criminologye et de police tehnique nr. 1/1993. Raport introductiv prezentat cu ocazia Conferinței internaționale privind securitatea, drogurile și prevenirea delincvenței în mediul urban, Paris, dec. 1991.

18. CAROLINE BALL, Cadrul legislativ pentru protecția copilului și familiei- intervenție în cadrul cursului de asistență socială organizat de University of East, Anglia, Norwich, la București – Otopeni, 30 martie -10 aprilie 1992 (Documente difuzate în culegerea de UNICEF și Ministerul Muncii).

19. ORTANSA BREZEANU, Relația dintre delincventa juvenilă și violența intrafamilială, comunicare la seminarul româno-american cu tema "Violența intrafamilială – o abordare interdisciplinară", București, 14-15 iunie 1994.

20. ORTANSA BREZEANU, Minorul delincvent în Documentele Organizației Națiunilor Unite și ale Consiliului Europei. Comunicare la sesiunea științifică națională a Facultăților, de Drept cu tema "Răspunderea juridică", Timișoara, 23-24 mai, 1997.