Aspecte Criminologice Privind Delicventa Juvenila

ASPECTE CRIMINOLOGICE

PRIVIND DELICVENȚA

JUVENILĂ

CUPRINS

Introducere

CAP.I. Cadrul legislativ privind delicvența juvenilă în România

1.1. Instrumente juridice internaționale privind protejarea tinerilor

1.2. Promovarea și protecția drepturilor copiilor

1.3. Drepturile copilului

1.3.1. Protecția specială a copilului lipsit temporar sau definitiv,

de ocrotirea părinților săi

1.3.2. Protecția copiilor refugiați și protecția copiilor în caz de conflict armat

1.3.3. Protecția copilului care a săvârșit o faptă penală

și nu răspunde penal (Legea nr. 272/2004)

1.3.4. Protecția copilului împotriva abuzului, neglijării, exploatării și a oricărei

forme de violență (Legea nr. 272/2004)

1.3.5. Protecția copilului împotriva consumului de droguri (Legea nr. 272/2004)

CAP. Infractorul minor

2.1. Cauzele care determină delicvența juvenilă

2.1.1. Teoria criminalului înnăscut

2.1.2. Teoria condiționării fundamentată biologic

2.1.3. Teoriile constituționale

2.2. Orientarea psihologică

2.2.1. Profilul psihologic al copilului delicvent

2.3. Influențele negative ale familiei dezorganizate asupra

dezvoltării copilului și adolescenței

2.4. Abuzul asupra copilului . Delimitări conceptuale

2.4.1. Definirea abuzului

2.4.2 Neglijarea copilului ca formă de abuz

2.5. Eșecul școlar și incapacitatea școlară

2.6. Impactul mijloacelor de informare în masă

2.7. Orientarea sociologică

2.7.1. Teoria ,, asoțiațiilor diferențiate,,

2.7.2. Teoria “oportunitatii diferentiate”. Esecul scolar

2.7.3 Teoriile controlului ( autocontrolului) social

2.7.4. Teoria ,,etichetării sociale,,

CAP. III.Fenomenul ,,Copiii străzii,,

3.1. Cerșetoria

3.2. Exploatarea copiilor prin muncă

3.3. Aurolacii

3.4. Intervenția în cazurile ,,copiilor străzii”

3.5. Reintegarea socială

CAP.IV. Răspunderea penală

4.1. Evolutia sistemului de reeducare a minorilor infractori de la adoptarea

codului penal din 1969 până în prezent.

4.2. Regimul răspunderii penale a minorului

4.2.1 Limitele răspunderii penale

4.2.2 Consecințele răspunderii penale

4.2.3 Măsurile educative

4.2.4 Referatul de evaluare

4.3.Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

4.3.1 Stagiul de formare civică

4.3.2 Supravegherea

4.3.3 Consemnarea la sfârșit de săptămână

4.3.4 Asistarea zilnică

4.3.5 Obligații ce pot fi impuse minorului

4.3.6 Modificarea sau încetarea obligațiilor

4.3.7 Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate

4.4 Regimul măsurilor educative privative de libertate

4.4.1 Internarea într-un centrul educativ

4.4.2 Internarea într-un centru de detenție

CAP.V. Posibilități de reintegrare a minorilor

5.1 Reintegrarea minorilor

5.1.1 Identificarea relației conceptuale dintre integrare și reintegrare, vizând infractorul minor și comunitatea

5.1.2. Conceptul de probațiune și rolul serviciilor de protecție a victimelor

și reintegrare socială a infractorilor

5.1.3. Factorii psihosociali ai reintegrării infractorului minor în comunitate

5.1.4 Modalități de integrare si resocializare a minorilor delicvenți

STUDIU DE CAZ

CONCLUZII

INTRODUCERE

Criminologia este știința care studiază fenomenul social al criminalității în scopul prevenirii și combaterii acesteia. Obiectul de studiu al criminologiei cuprinde:

criminalitatea ca fenomen social;

infracțiunea;

infractorul;

reacția socială împotriva criminalității.

Obiectul sintetic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social.

Criminologia a analizat și continuă să studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice, culturale, etc. care au relevanță pentru alegerea conduitei infracționale. Sfera criminologiei vizează fenomenul infracțional în complexitatea lui, iar pe infractor în contextul său social și al evoluției către ,, starea periculoasă,, și ,, trecerea la act,.

Delicvența, prin efectele sale, aduce grave prejudicii integrității sistemelor de valori, climatului psihosocial, bunei conviețuri, scoțând totodată înevidență șubrezenia mecanismelor supraordonate de influențare și control ale sistemului social și a structurilor interne ale personalității individului.

Delicvența este analizată în toate complexitatea ei reală, prin corelarea mai multor unghiuri particulare, juridic, sociologic, psihologic, demografic, etiologic, antropologic- rezultând, pe de o parte, intercondiționarea multiplă a variabilelor implicate în determinarea și structurarea comportamentelor de tip delicvent iar, pe de altă parte, necesitatea unor strategii și programe globale, științific fundamentate, de prevenție, intervenție și resocializare – reintegrare.

Delicvența trebuie înțeleasă ca un fenomen psihocial complex care se naște pe fondul interacțiunii ( contradictorii) dintre individ și societate.Individual, prin structura sa înnăscută sau dobândită, ascunde anumite condiții ale comportamentelor rebele, opuse cerințelor exprimate de norme și legi. Mediul social conține numeroase surse de influență care induc, stimulează și întrețin delicvența.

Psihologii și sociologii au descoperit că există o creativitate tipic adolescentină al cărui conținut contradictoriu se evidențiază în multe conduite de protest sau ostilitate contra adulților, manifestate printr-o serie de acte agresive, care în raport cu încălcarea normei morale sunt apreciate ca acțiuni deviante.

Ca fenomen de încălcare a normelor de orice natură, devinața nu are însă numai un caracter moral. Ea poate lua direcții foarte diferite înscriind pe tineri în aria nonconformismului, a delicvenței, a inadaptării sociale cu substrat psihopatologic, în funcție de tipul de normă pe care adultul consideră că tînărul a încălcat-o. De multe ori adultul are tendința să califice drept deviant orice comportament al tânărului care atentează la autoritatea sa de educator, întrucât consideră că doar el are capacitatea de a discerne sensul moralității, de a ,, administra” binele și răul, motiv pentru care deciziile sale trebuie respectate și urmate cu sființenie de către tânăr.

Devianța morală – ca formă juvenilă benignă de manifestare a creativității – devine delicvență, fenomencu implicații negative pentru societate și pentru destinul ulterior al tânărului.

Din punct de vedere sociologic și criminologic devianța penală s-a amplificat în perioada de după revoluție și apare ca un fenomen negativ al acestei mișcări de liberalizare a conștiinței și participării tinerilor, efect datorat conflictului existent între scopurile sociale dezirabile și mijloacele ilegitime prin care acestea se pot realiza. Acest fenomen este resimțit mai mult, de acei tineri care nu au beneficiat de circumstanțe favorabile în mediul familial și social de dezvoltare, procesul de formare a personalității fiind modificat de o serie de lipsuri și eșesuri educaționale.

Devianța reprezintă un efect pricipal al condițiilor patologiei sociale, delicvența juvenilă constituind rezultanta conjugată a unor motivații individuale și a unor cauze de ordin social.

Pentru a i se stabili exact locul în ansamblul celorlalte fenomene psihosociale, delicvența este pusă în relație cu conceptele mai largi de libertate, responsabilitae, socializare, autoritate, control, normă conformitate, integrare. Finalitatea oricări sistem social constă, printre altele, în modelarea și structurarea comportamentelor indivizilor și grupurilor în concordanță cu anumite etaloane, norme, valori. Procesul de socializare nu se desfășoarp lin și omogen, gradul de realizare a lui fiind diferit de la un individ la altul, de la un grup la altul. Posibilitate obiectivă a apariției unor neconcordanțe, a unor abateri de la normă și etalon sunt reunite sub termenul de devianță. Sistemele normative din fiecare societate prevăd anumite marje de permisivitate, în limitele cărora devianța este tolerată, fără a atrage sancțiuni severe.

Lucrarea urmărește evidențierea pricipalelor particularități ale fenomenului de delicvență juvenilă, identificarea și evaluarea factorilor sociali care favorizează actele antisociale ale tinerilor, atât ca fenomene de grup, cât și ca manifestări specifice comportamentului individual, răspunderea penală a tinerilor și reintegrarea acestora în societate. Sunt analizate sursele care conduc la delicvență respectiv: disfuncționalitățile mediului familial, situațiile economice, climatul psihosocial, discrepanțele de statut, mijloacele mass-media.

Familia și școala sunt considerate principalele instituții pe umerii cărora apasă cel mai mult răspunderea proiectării și coordonării optime a procesului de socializare. Disfuncțiile și neajunsurile de un fel sau altul în funcționarea acestora se transformă în factori favorizanți ai delicvenței juvenile.

,, Un copil are nevoie de o deplină libertate ca să-și lase gândurile să lucreze și să observe el însuși gândurile creatoare și pe cele distructive”(J.Blumhardt).

Cercetări mai vechi și mai noi eu evidențiat amplificarea și accenturarea fenomenelor de inadaptare socială a minorilor și tinerilor din țara noastră, fiind identificate o serie de trăsături specifice acestor manifestări delicvente, cum ar fi:

-deplasarea ponderii actelor de delicvență de la grupurile mai mari de vârstă la grupurile mai mici;

-depășirea limitei de la care putem caracteriza un act antisocial comis de un minor numai ca devianță sau predelicvență;

– accentuarea caracterului grav al unor delicte comise de către adolescenți( omor tâlhărie, viol etc);

– creșterea fenomenului de recidivă în rândul unor categorii de adolescenți.

Aceste tendințe evidențiează faptul că simpla analiză a statisticilor penale nu este suficientă, fiind necesară o explicație profundă a cauzelor și a modului specific de producere a delicvenței juvenile.

CAP.I. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND DELICVENTA

JUVENILA IN ROMANIA

1.1. Instrumente juridice internaționale privind protejarea tinerilor

Au fost adoptate de către comunitatea internațională seturi de reguli care detaliază modalitatea de lucru în justiția juvenilă:

– Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile ( Principiile de la Riyadh adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/112);

– Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate (adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/113);

– Liniile directoare de acțiune privind copiii implicați în sistemul de justiție penală (adoptate prin rezoluția Consiliului Economic si Social 30/1997);

– Regulile Minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea măsurilor neprivative de libertate (Regulile de la Tokio 1990);

– Declarația privind Principiile de Bază ale Justiției pentru Victimele Infracțiunilor și Abuzului de Putere ( adoptate prin rezoluția Adunării Generale 40/34).

– Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice;

– Pactul internațional cu privire la drepturi economice, sociale și culturale;

– Convenția internațională cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială;

– Convenția împotriva torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante;

– Convenția din 04 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale;

– Convenția Americană asupra drepturilor omului 1969;

Reglementările internaționale cu caracter obligatoriu (tratate, convenții) sau neobligatoriu (instrumente interguvernamentale precum declarațiile, directivele și regulile aprobate în forumuri internaționale, care nu implică obligativitatea formală pentru implementarea lor) sunt în domeniul justiției juvenile și în cele asociate precum prevenirea delincvenței și condițiile de detenție cuprinzătoare și detaliate.

,,Regulile Minime Standard pentru Tratarea Deținuților din 1955” –inspirate de standardele aprobate de Liga Națiunilor Unite în 1934 – stabilesc principiul separării „tinerilor deținuți” de adulți aflați în stare de arest și – atât în cazul adulților, cât și al tinerilor – separarea între deținuți acuzați și cei condamnați.tive”(J.Blumhardt).

Cercetări mai vechi și mai noi eu evidențiat amplificarea și accenturarea fenomenelor de inadaptare socială a minorilor și tinerilor din țara noastră, fiind identificate o serie de trăsături specifice acestor manifestări delicvente, cum ar fi:

-deplasarea ponderii actelor de delicvență de la grupurile mai mari de vârstă la grupurile mai mici;

-depășirea limitei de la care putem caracteriza un act antisocial comis de un minor numai ca devianță sau predelicvență;

– accentuarea caracterului grav al unor delicte comise de către adolescenți( omor tâlhărie, viol etc);

– creșterea fenomenului de recidivă în rândul unor categorii de adolescenți.

Aceste tendințe evidențiează faptul că simpla analiză a statisticilor penale nu este suficientă, fiind necesară o explicație profundă a cauzelor și a modului specific de producere a delicvenței juvenile.

CAP.I. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND DELICVENTA

JUVENILA IN ROMANIA

1.1. Instrumente juridice internaționale privind protejarea tinerilor

Au fost adoptate de către comunitatea internațională seturi de reguli care detaliază modalitatea de lucru în justiția juvenilă:

– Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenței Juvenile ( Principiile de la Riyadh adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/112);

– Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate (adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/113);

– Liniile directoare de acțiune privind copiii implicați în sistemul de justiție penală (adoptate prin rezoluția Consiliului Economic si Social 30/1997);

– Regulile Minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea măsurilor neprivative de libertate (Regulile de la Tokio 1990);

– Declarația privind Principiile de Bază ale Justiției pentru Victimele Infracțiunilor și Abuzului de Putere ( adoptate prin rezoluția Adunării Generale 40/34).

– Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice;

– Pactul internațional cu privire la drepturi economice, sociale și culturale;

– Convenția internațională cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială;

– Convenția împotriva torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante;

– Convenția din 04 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale;

– Convenția Americană asupra drepturilor omului 1969;

Reglementările internaționale cu caracter obligatoriu (tratate, convenții) sau neobligatoriu (instrumente interguvernamentale precum declarațiile, directivele și regulile aprobate în forumuri internaționale, care nu implică obligativitatea formală pentru implementarea lor) sunt în domeniul justiției juvenile și în cele asociate precum prevenirea delincvenței și condițiile de detenție cuprinzătoare și detaliate.

,,Regulile Minime Standard pentru Tratarea Deținuților din 1955” –inspirate de standardele aprobate de Liga Națiunilor Unite în 1934 – stabilesc principiul separării „tinerilor deținuți” de adulți aflați în stare de arest și – atât în cazul adulților, cât și al tinerilor – separarea între deținuți acuzați și cei condamnați.

,,Convenția internațională asupra Drepturilor Civile și Politice din 1966” – interzice pedeapsa cu moartea pentru persoanele găsite vinovate de o crimă comisă când aveau mai puțin de 18 ani(art.6.5). Convenția conține măsuri de protecție aplicabile tuturor persoanelor aflate în fața justiției și în stare de arest, stipulând că „în cazul tinerilor, procedura judecătorească se va desfășura astfel încât să se țină seama de vârsta lor și de dorința de a se reabilita (art.14.4).”

,,Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (C.D.C.)” – reglementare internațională cu caracter obligatoriu – a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. Încă din preambulul său, covenția își revendică fundamentarea în Declarația Universală a Drepturilor Omului, unde este proclamat dreptul copiilor la îngrijire și asistență speciale. Tot în preambul, fără a mai fi reluat apoi textul Convenției, apare principiul potrivit căruia: copil are nevoie de protecția și îngrijire specială, înclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte, cât și duă nașterea sa. Convenția proclamă principil nondiscriminării în respectarea drepturilor garantate( art.2), preum și pe cel al primatului interesului copilului în toate acțiunile care privesc copii, întreprinse de instituțiile de sistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative ( art. 3 paragraf 1).

Obligațiile asumate de statele-părți:

– de a asigura copilului protecția și îngrijirea necesare în vederea asigurării bunăstării sale, ținând seama de drepturile și obligațiile părinților săi, ale reprezentanților săi legali sau ale altor persoane cărora acesta le-a fost încredințat;

– de a veghea ca instituțiile care răspund de protecția și îngrijirea copiilor să respecte standardele privind securitatea și sănătatea copiilor;

– de a lua toate măsurile legislative, administrative și de orice altă natură necesare în vederea punerii în aplicare a drepturilor recunoscute;

– de a respecta responsabilitățile, drepturile și îndatoririle părinților naturali ai copilului.

Drepturile recunoscute de Convenție sunt :

– dreptul la viață, la dezvoltare, la identitate, inclusiv la cetățenie, nume și relații familiale;

– dreptul copilului de a nu fi separat de părinții săi împotriva voinței acestora;

– dreptul copilului de a întreține relații personale și contacte directe cu ambii părinți;

– dreptul la liberă exprimare a copilului capabil de discernământ;

– dreptul la libertate de gândire, conștiință și religie, cu respectarea drepturilor părinților sau tutorilor de a îndruma copilul în exercitatea acestui drept;

– dreptul la libertatea de asociere și întrunire pașnică;

– dreptul la respectul vieții private;

– dreptul la protecție și asistență speciale ale copilului separat temporar de mediul său familial;

– drepturi speciale pentru copii cu handicap fizic și mental;

– dreptul de a se bucura de cea mai bună sănătate posibilă;

– dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială;

– dreptul la educație;

– drepturile copiilor aparțănând minorităților etnice, religioase sau lingvistice la viațăculturală proprie, de a-și practica propria religie și de a folosi limba proprie;

– dreptul la odihnă și vacanță.

Convenția a fost completată prin două protocoale facultative: Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate(2000) și Protocolul facultativ privind vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă (2000), ratificate de România prin Legea nr. 567/2001, respectiv Legea nr. 470/2001. Convenția a fost ratificată de România prin Legea nr-18/1990.

1.2. Ocrotirea minorilor

Protecția și ocrotirea drepturilor copilului este socotită a fi unul din indicatorii caei maisensibili al sănătății unei societăți. Respectarea drepturilor copilului a devenit o prioritate declarată odată cu adpotarea în 1989 a Convenției O.U.U cu privire la drepturile copilului, ratificată de de România prin Legea nr.18/199. notă subsol Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 109 din 28 septembrie 1990.

Când este vorba de ocrotirea copilului, rolul principal revine, prin tradiție legifrată familiei. Când protecția copilului în mediul sâu familial nu este posibilă sau nu este dezirabilă, instituțiile specializate ale statului au obligația de a interveni prin măsuri de protecție alternativă a copilului și de a sprijini sau de a prelua integral, prin măsuri cu caracter temporar sau permanent, sarcina ocrotirii acestuia.

În limbaj juridic, ,, ocrotirea minorilor” reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor recunoscute de ocrotirorul legal al copilului în scopul asigurării creșterii și educării acestuia. Ocrotirea minorului se realizează, în primul rând, de către părinți. Este dreptul copilului de a fi ocrotiri în mediul familial, iar răspunderea pentru creșterea copilului și asigurarea dezvoltării sale le revine în primul rând părinților conform art.5 alin.2 din Legea nr. 272/2004.

Respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii:

– respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;

– egalitatea șanselor și nediscriminarea;

– responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;

– primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;

– descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;

– asigurarea unei îngrijiri individualizate pentru fiecare copil;

– respectarea demnității copilului;

– ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate;

– asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;

– celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;

– asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;

– interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie ( art. 6 din Legea 272/2014).

1.3 Drepturile minorilor

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului reglementează următoarele categorii de drepturi:

Drepturi și libertăți civile:

– dreptului copilului la stabilirea și păstrarea identității (art.8);

– dreptul de a menține relații personale și contracte directe cu părinții, rudele precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament (art.14);

– dreptul la protejarea imaginii publice și a vieții intime, private și familiale( art.22);

– dreptul la libertate de exprimare(art.23);

– dreptul copilului capabil de discernământ de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește (art.24);

– dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie(art.25);

– dreptul la liberă asociere în structuri formale și informale, precum și libertatea de întrunire pașnică în limitele prevăzute de lege(art.26);

– dreptul copilului aparținând unei minoritărși etnice, naționale, religioase sau lingvistice la viață culturală proprie, la declararea apartenenței sale etnice, religioaase, la practicarea propriei religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alți membri ai comunității din care face parte(art.27);

– dreptul copilului la respectarea personalității și individualității comunității din care face parte(art.27);

– dreptul copilului la respectarea personalității și individualității sale, inclusiv prin a nu fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare sau degradante(art.28);

– dreptul de a depune singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale( art.29);

Drepturi referitoare la mediul familial și îngrijirea alternativă:

– dreptul de a crește alături de părinții săi(art.30);

– dreptul de a fi crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială(art.32);

– dreptul copilului lipsit, temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi, precum și a celui care, în propriul său interes, nu poate fi lăsat în grija acestora, de a beneficia de protecție alternativă( art.39);

Drepturi referitoare la bunăstarea și sănătatea copilului:

– dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și de a beneficia de servicii medicale și de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept( art.43);

– dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială( art.45);

– dreptul copilului cu handicap de a beneficia de îngrijire specială, adaptată nevoilor sale (art.46);.

Drepturi referitoare la educație, activități recreative și culturale:

– dreptul de a primi o educație care să-i permită dezvoltarea în condiții nediscriminatprii, a aptitudinilor și personalității sale (art.47);

– dreptul la odihnă și vacanță (art.49).

Principiile ocrotirii părintești:

– principiul exercitării ocrotirii părintețti în interesul superior al copilului( art. 97 alin.2 Codul familiei și art. 32 alin.2 din Legea nr. 272/2004);

– principiul asimilării depline a condiției juridice a copilului din afara căsătoriei cu aceea a copilului din căsătorie, a condiției juridice a copilului adoptat cu aceea a copilului firesc(art.97 și art.63 Codul familiei, art.6 lit.b din Legea nr. 272/2004);

-principiul egalității părinților în exercitarea ocrotirii părintești ( art. 97 alin.1 Codul familiei) potrivit căruia ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori;

– principiul independenței patrimoniale dintre părinți și copil potrivit căruia părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, afară de dreptul la moștenire și dreptul la întreținere ( art. 106 Codul familiei).

1.3.1 Mijloace de înfăpturire a ocrotirii părintești

În cazul în care copilul este lipsit în mod temporar sau definitiv de ocrotire părintească, din culpa acestora, fie din motive independente de voința lor, are dreptul la protecție alternativă.

Măsurile de protecție alternativă sunt: tutela, măsurile de protecție specială, adopția(art. 2 din Legea nr.272/2004).

Tutela minorului( art. 40-42 din Legea nr. 272/2004)

Deschiderea procedurii de instituire a titelei minorului are loc în situațiile în care acesta este lipsit de ocrotirea ambilor părinți, datorită uneia din cauzele prevăzute de art. 113 Codul familiei și reluate de art. 40 alin.1 din Legea nr. 272/2014 respectiv : ambii părinți sunt morți, declarați morți, dispăruți, decăzuți din drepturile părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sunt interdicție și în cazul în care la încetarea adopției, instanța judecătorească apreciază că este în interesul copilului instituirea unei tutele.

2.Măsurile de potecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților.

Protecția specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau a celui care, în vederea protejării sale, nu poate fi lăsat în grija acestora. (art. 54).

Copilul beneficiază de protecție specială până la dobândirea capacității depline de exercițiu (18 ani) și după, în cazul în care își continuă studiile într-o formă de învățământ, pe toată durata studiilor, dar fără a depăși vârsta de 26 ani.

Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exercițiu și a beneficiat de o măsură de protecție specială, dar care nu își continua studiile și nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază, la cerere, pe o perioada de până la 2 ani, de protecție specială, în scopul facilitării integrării sale sociale. In cazul în care se face dovada că tânărului i s-au oferit un loc de munca și/sau locuință iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile lui, în mod succesiv, prevederile de mai sus nu mai sunt aplicabile.(art.55 din Legea nr. 272/2004).

Măsurile de protecție specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se stabilesc numai cu consimțământul acestuia. În situația în care copilul refuză să-și dea consimțământul, măsurile de protecție se stabilesc numai de către instanța judecătorească, care, în situații temeinic motivate, poate trece peste refuzul acestuia de a-și exprima consimțământul față de măsura propusă.(art.57 alin.(3) din Legea nr. 272/2004).

Măsurile de protecție specială a copilului sunt :

plasamentul ;

plasamentul în regim de urgență ;

supravegherea specializată.

De măsurile de protecție specială, beneficiază :

– copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sunt interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela ;

– copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi găsit în grija părinților din motive neimputabile acestora ;

– copilul găsit sau copilul părăsit în unități sanitare ;

– copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal ( art. 60 din Legea nr. 272/2004). Notă subsol idem

Plasamentul este o măsură cu caracter personal, care poate fi dispusă la:

– o persoană sau familie;

– un asistent maternal;

– un serviciul de tip rezidențial;

Organele abilitate să dispună măsura plesamentului sunt:

– comisia de protecția copilului;

– instanța judecătorească la cererea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului;

La stabilirea măsurii de plasament se va urmări:

– plasarea copilului cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;

– menținerea fraților împreună;

– facilitarea exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul și de a menține legătura cu acesta.

Plasamentul în regim de urgență este măsură cu caracter temporar, care se stabilește pentru copilul aflat în următoarele situații:

– abuzat neglijat sau supus unor fome de violență;

– găsit sau părisit în unități sanitare;

– copilul a cărui unic ocrotitor legal sau ambii au fost reținuți, arestați, internați sau în situația în care, din orice alt motiv aceștia nu-și pot exercita drepturile și obligațiile părintești cu privire la copil.

Pe durata măsurii plasamentului în regim de urgență se suspendă de drept exercițiul drepturilor părintești, până când instanța judecărească va decide cu privire la menținerea sau înlocuirea acesteia și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Pe durata acestei măsuri, drepturile și obligațiile părintești sunt exercitate și îndeplinite de către persoana, familia sau asistentul maternal care a primit copilul în plasament, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate și îndeplinite de către directorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului-

Măsura de supraveghere specializată se dispune față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal de către comisia pentru protecția copilului sau de instanța judecătorească. Copilul față de care s-a luat măsura de protecție specială are dreptul de a menține relații cu alte persoane, dacă acestea nu au o influență negativă asupra dezvoltării sale fizice, mentale, morale sau sociale.

3. Adopția – procedura juridică prin care se crează legătură de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și redule adoptatorului.

Principiile care guversează instituția (art. 2 din Legea nr .273/2004):

– principiul interesului superior al copilului;

– principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;

– principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală li lingvistică;

– principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate;

– principiul celeritărșii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.

Încuviințarea adopției este supusă unor exigențe, fiecare dintre acestea condiționând valabilitatea actului juridic.

1.3.2. Protecția copiilor refugiați și protecția copiilor în caz de conflict armat

Copii care solicită obținerea statului de refugiat, precum și cei care au obținut acest statut beneficiară de protecția și asistență umanitară corespunzătoare pentru realizarea drepturilor lor (art. 76).

In cazul în care copilul care solicită statutul de refugiat este neînsoțit de către părinți sau de un alt reprezentant legal, susținerea intereselor acestuia pe parcursul procedurii de acordare a statului de refugiat se asigură de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei rază administrativ-teritorială se află organul teritorial al Ministerului Afacerilor Interne unde urmează a fi depusă cererea.

Până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii de acordare a statului de refugiat cazarea copiilor se face într-un serviciu de tip rezidențial prevăzut de lege, aparținând Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului sau a unui organism privat autorizat. Copii care au împlinit vârsta de 16 ani pot fi cazați și în centrele de primire și cazare aflate în subordinea Inspectoratului General de Imigrări. Copii cărora li s-a acordat statul de refugiat, beneficiază de protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi (art.78 din legea nr. 272/2004). Notă subsol idem

in situația existenței unui conflict armat, instituțiile statului abilitateau obligația de a iniția și de a implementa strategii și programe, inclusiv la nivel familial și comunitar, pentru a asigura demobilizarea copiilor soldați și respectiv, pentru a remedia efectele fizice și psihice ale conflictelor asupra copilului și pentru a promova reintegrarea socială a acestora, prin promovarea măsurilor pentru :

– educarea în spiritul înțelegerii, solidarității și păcii, ca un proces general și continuu în prevenirea conflictelor;

– educarea și pregătirea copiilor demobilizați pentru o viață socială activă și responsabilă.

1.3.3. Protecția copilului care a săvârșit o faptă penală

și nu răspunde penal (Legea nr. 272/2004)

Pentru copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal, la propunerea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, se va lua măsura plasamentului sau măsura supravegherii specializată. La luarea acestor măsuri se va ține seama de( art. 84) :

condițiile care au favorizat săvârșirea faptei ;

gradul de pericol social al faptei ;

mediul în care a crescut și trăit copilul ;

riscul săvârșirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală ;

orice alte elemente de natură a caracteriza situația copilului ( art.85);

Pe toată durata aplicării măsurilor destinate copilului care săvârșește fapte penale și nu răspunde penal, vor fi asigurate servicii specializate, pentru a-i asista pe copii în procesul de reintegrare în societate. Copilul va fi însoțit și asistat de către un psiholog sau asistent social, desemnat de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului în orice etapă a cercetării penale ( art.88). Notă subsol idem

1.3.4. Protecția copilului împotriva abuzului, neglijării, exploatării și a oricărei

forme de violență (Legea nr. 272/2004)

Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva abuzului, neglijării, exploatării, traficului, migrației ilegale, răpirii, violenței, pornografiei prin internet, precum și a oricăror forme de violență, indiferent de mediul în care acesta se află: familie, instituții de învățământ, medicale, de protecție, medii de cercetare a infracțiunilor și de reabilitare/detenție, internet, mass-media, locuri de munca, medii sportive, comunitate etc.

Orice persoana fizica sau juridica, precum și copilul pot sesiza Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din județul/sectorul de domiciliu să ia masurile corespunzătoare pentru a-l proteja împotriva oricăror forme de violență, inclusiv violența sexuală, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de rele tratamente sau de exploatare, de abandon sau neglijență.

Angajații instituțiilor publice sau private care, prin natura profesiei, intra în contact cu copilul și au suspiciuni asupra unui posibil caz de abuz, neglijare sau rele tratamente au obligația de a sesiza de urgenta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului( art. 89).

Părinții copilului sau, după caz, alt reprezentant legal al acestuia, autoritățile publice și organismele private au obligația să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita readaptarea fizică și psihologică și reintegrarea socială a oricărui copil care a fost victima oricărei forme de neglijență, exploatare sau abuz, de tortură sau pedeapsă ori tratamente crude, inumane sau degradante ( art. 90). Notă subsol idem

1.3.5. Protecția copilului împotriva consumului de droguri (Legea nr. 272/2004)

Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva folosirii ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope. Este interzisă vânzarea de solvenți copiilor, fără acordul părintelui ori al altui reprezentant legal.

Agenția Națională Antidrog, în colaborare cu Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și, după caz, cu alte autorități sau organe de specialitate ale administrației publice centrale, are obligația de a lua masurile corespunzătoare pentru:

– prevenirea folosirii copiilor la producția și traficul ilicit al acestor substanțe;

conștientizarea publicului larg și, în mod particular, a copiilor cu privire la această problematică, inclusiv prin intermediul sistemului de învățământ și, după caz, prin introducerea acestui subiect în programa școlară;

– sprijinirea copiilor și familiilor acestora, prin consiliere și îndrumare, dacă este necesar, de natură confidențială, dar și prin elaborarea de politici și strategii care să garanteze recuperarea fizică și psihică și reintegrarea socială a copiilor dependenți de droguri, inclusiv prin dezvoltarea în acest scop de metode de intervenție alternativă la instituțiile psihiatrice tradiționale;

dezvoltarea suplimentară a sistemelor pentru adunarea unor date reale asupra apariției consumului de droguri la copii, ca și asupra implicării acestora în producția și traficul ilicit de droguri; evaluarea permanentă a acestor situații, a progreselor realizate, a dificultăților întâmpinate și, respectiv, a obiectivelor propuse pentru viitor;

dezvoltarea unui sistem de informare publică care să reducă toleranța în ceea ce privește consumul de droguri și să ajute la recunoașterea primelor simptome de consum de droguri, mai ales în rândul copiilor ( art.93). Notă subsol idem

CAP.II. INFRACTORUL MINOR

O valuare nuanțată a moralității juvenile, a criteriilor care diferențiază moralitatea minorilor și adolescenților de moralitatea adultului trebuie raportate la tulburările vârstei, la motivațiile profunde față de respectarea normelor, la valorile specifice vârstei și la subculturile în care se încadrează.

Prin delicvență se desemnează conduitele morale inadecvate ale minorilor, ale adolescenților care se abat de la norma penală prin diferite forme de comportament:

-cei care transgresează legea;

-cei adandonați de părinți și educatori și care se integrează în anturaje nefaste, potențial delicvente;

– cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar, în urma aplicării unor sancțiuni brutale;

-cei care au din diferite motive nevoie de protecție (părinți decedați, familii dezorganizate);

2.1. Cauzele care determină delicvența juvenilă

Cauzele care determină delicvența juvenilă:

– eșecul școlazirării;

– slăbirea cotrolului social;

– absența identificării cu modele morale autentice, datorită dezorganizării familiei;

– declinul funcțiilor educative tradiționale ale familiei;

– existența unor raporturi tensionale cu părinții și educatorii;

– insecuritate afectivă;

– multiplicarea în mediul social a ocaziilor infracționale;

– constituirea unor subculturi sau contraculturi care inversează sensul funcționalității normelor instituite de adult;

– tulburări de comportament cu și fără substrat patologic;

– situații enomice din tipul marilor prerioade de criză.

Manifestările antisociale juvenite trebuie înțelese prin luarea în considerare conjugată (perspectiva cauzalității multiple) a factorilor individuali psihologici, sociali, culturali.

Importanța cauzelor psihoindividuale rezidă din implicarea personalității tânărului în actul delicvent, cu descifrarea insuficienței maturizării sociale și cu prezentarea dificultăților de integrare socială, inclusiv norme juridice. Delicventul datorită unui deficit de socializare, nu reușește să-și ajusteze în mod activ conduita la relațiile sociale, prezentând o insuficiență sau perturbare a proceselor de asimilare și a celor de acomodare la cerințele și normele sociale. Notă subsol Notă subsol Marioara Petcu, Repere psihosociale, Editura Dacia 1999, pag.147.

Factorii familiali – implicați în socializarea minorilor și tinerilor constituie o cauză de prim rang în determinarea delicvenței prin carențele educaționale din familie, care favorizează inadaptarea sau dezadaptarea tinerilor.

Pozițiile divergente ale părinților în abordarea permisivitățillor dacă sunt trenate pe perioade lungi de timp, pot acționa ca factori de dezechilibru a copilului ajungând, într-un final, la declanșarea unei predispoziții spre delicvență.

Carențele de autoritate parentale decurg din insuficienta supraveghere sau lipsa totală de supraveghere a minorilor, asociate, în etapa socio-istorică actuală, cu o accentuată liberalizare a înțelegerii democrației de către tineri, de forțare a tendinței de ,, emancipare” spre independență, de relațiile socio-afective extrafamiliale. Notă subsol Marioara Petcu, Repere psihosociale, Editura Dacia 1999, pag.149.

Pe fondul privării copiilor de atitudini simpatecice din partea părinților, de anturarea cu atitudini reci, indiferente se instalează o agresivitate latentă. Copilul ,, neglijat” de părinți are o atitudine indiferentă față de școală, este neglijent în ținută și activitate și manifestă o serie de atitudini antisociale.

Starea conflictuală din familie, cum ar fi: certurile, contrazicerile ascuțite, refuzul unor obligații familiale poate degera în agresivitate fizică, alungarea de la domiciliu, existența unor relații adulterine. Climatul familial poate fi generat și întreținut în cele mai multe cazuri de alcoolism, de pormiscuitate morală, antecedente penale etc. În cazul în care conflictele intraconjugale cresc în intensitate datorită formei de manifestare, pot deveni simptom al sindromului disfuncționalal familiei.

Copiii ,, respinși” de părinți sunt brutali, nu suportă poziții de inferioritate în joc, sunt închiși în sine, respinși de colegi. Indiferența sau entipatia cu care este întâmpinat în mediu familial își pune amprenta asupra conduitei sale, iar reacțiile comportamentale vor fi mimetic antipatice și agresive.

Inadaptarea școlară –procesul de formare a conștiinței nu se epuizează la nivelul familiei, școala având un rol important în procesul de formare al copilului. Școlaa este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoștințele profesionale, să formeze, să dezvolte și să consolideze atitudinile pozitive, pregătind pentru viață generația tânără.

Educatorii adesea pierd din vedere modalitățle educative utilizate, aceștia manifestă o anumită ,, rezistență” față de receptarea mesajului educativ printr-o ignorare nepedagogică a cuprinderii componentei afective, volitive, motivaționale.

Tratamentul discriminatoriu în așa-numitele cazuri de ,, copii problemă”, și în special a celor proveniți din familii ezorganizate, caracterizați prin tendințele deviante necesită intervenții educative susținute și competente. Abordarea nu trebuie să se facă la nivel de copii-problemă, ci de ,, problemă- educativă”, care să antreneze și cadre specializate de asistență socială și nici

într-un caz o rezolvare comodă tradițională de ,, pasare” a lor de la o școală la alta. Notă subsol Marioara Petcu, Repere psihosociale, Editura Dacia 1999, pag.154.

Indivizii cu cunoștințe reduse, cu carențe educaționale, fără o prezentare exactă a valorilor și normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit. Pregătirea școlară redusă, nivelul precar al cunoștințelor, anturajul necorespunzător, constituie o cale sigură spre delicvență.

După decembrie 1989 interesul școlii pentru prevenirea unor acte antisociale, comise de elevi a scăzut. Aspectele negative care se întâlnesc în școli și care își pun amprenta pe educarea elevilor sunt:

– nerespectarea programelor școlare, indiferență față de frecvența la cursuri a elevilor;

– aplicarea sporadică și neeficientă a sancțiunilor;

-formalism și superficialitate în pregătirea și ținerea orelor de dirigenție și a ședințelor cu părinții;

– lipsa colaborării cu familia și cu ceilalți factori educaționali;

-neadaptareametodelor educative în raport cu trăsăturile individuale ale fiecărui elev.

Cadrele didactice sunt modele demne de urmat de către toți elevii, existând însă și suficiente exemple de profesori care prin conduita lor necorespunzătoare afectază procesul educațional.

Instabilitate emotiv-acțională – este asociată conturării profilului personalității delicvente. Această caracteristică nu este atașată exclusivist delicvenților, deoarece și în rândul comportamentului conformist pot apărea cazuri de instabilitate emitică, dar la conformiști comportamentul social pozitiv, reacțiile emotiv-active, sunt preponderente, relativ stabile având o dublă determinare, din ambianță și de sitemul de valori etico-sociale. La aceștia stabilitatea se manifestă la nivelul duratei reacțiilor reglate la nivel conștient, voluntar precum și lipsa oscilațiilor excesive și în constanța reacțiilor. Notă subsol Marioara Petcu, Repere psihosociale, Editura Dacia 1999, pag.70.

Inadaptarea socială – are drept cauză a insuficienței maturizări sociale a carențelor educative și socio-afective din grupurile respective. Educația care are rolul încadrării în normele sociale a instictelor omului, a proceslor de cunoaștere la copii, concomitent cu formele de conduită adecvată,prepune și formarea unor deprinderi utile pe cetințele vieții sociale.

Căutarea satisfacției materiale sau morale prin infracțiuni – constă într-o acțiune novică a societății de inadaptare socială. Caracterul de insuficientă maturitate psihică derivă din faptul că diferiți excitanți din mediul ambiant exercită asupra delicvenților o stimulare cu mut mai mare decât la ceilați indivizi. Stimuarea exersivă provine atât din sensibilitatea deosebită a infractorului cât și din forța specifică a stimului, în condițiile în care lipsesc inhibițiile pe linie socială. Lipsa de frâu, de cenzură morală, este considerată de mulți cercetători o caracteristică a infractorului. Lipsa de inhibiție socială trebuie înțeleasă ca o rezultantă a formării intereselor în direcția antisocială. Notă subsol Marioara Petcu, Repere psihosociale, Editura Dacia 1999, pag.72.

2.2. Orientarea psihologică

Curpinde mai multe direcții de abordare, printe care se numără abordarea psihanalitică care atribuie tânărului delicvent o structură ,, nevrotică”, care se manifestă prin conflicte intra și interpersonale, cauzate de eșecul în rezolvarea conflictului din cadrul familiei, eșec care se datorează fie unei carențe afective materne, fie unui exces de afectivitate maternă, fie absenței unei identificări cu imaginea tatălui și care crează un traumatisma care apare la vârsta adolescenței sub forma unei creize de identitate, generatoare de acte impulsive și agresine, proiectate asupra celor din jur. Notă subsol Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu, Introducere în sociologia delicvenței juvenile, Editura medicală, pag.53

Abordarea psihopedagogică – evaluează cauzele delicvenței juvenile din perspectiva erorilor educației și socializării morale, considerând că tendința spre delicvență este rezultatul eșecului asimilării și internalizării normelor de conduită de către subiecții educației, eșec care se datorează, în mare măsură unei educații greșit orientate care ignoră motivațiile personale ale tânărului și aplică un sistem defectuos de sancțiuni. Interdicțiile severe instituite de părinți asupra unor acțiuni sau preferințe, împiedică dezvoltatea sociabilității și a autonomiei morale.

Orietarea psihologică, în ansamblul ei, nu se cantonează doar la un singur nivel al analizei, cel individual, deoarece, punând accentul pe trăsăturile de personalitate ale tânărului și pe structura ei dinamică (interese, atitudini, motivații, aspirații, etc.) este obligată să le pună în dependență de caracteristicile mediului familia. Adeseori, obstacolele cu caracter afectiv și situațiile familiale deficitare își pun amprenta, în cel mai înalt grad, asupra sentimentelor de încredere și securitate ale adolescentului, de unde și marcata sa instabilitate afectivă și comportamentală cu impact asupra delicvenței și devianței. Notă subsol Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu, Introducere în sociologia delicvenței juvenile, Editura medicală, pag.53

Totalitatea manifestărilor comportamentale ale tânărului depinde, în cea mai mare măsură de integritatea funcționalității familiei.

Indiferent de caracterul și conținutul diferitelor sale abordări, orientarea psihologică în delicvența juvenilă conturează ideea conform căreia delicvența juvenilă se datorează incapacității de adaptare satisfăcătoare la mediu a adolescentului, datorită unor tulburăru de adaptare satisfăcătoare de mediu a adolescentului, datorită unor tulburări de natură psijopatologică provocate de un ansambu de factori de care familia este, în cea mai mae parte responsabilă.

Orietanrea psihologică grupează principalele teorii criminologice care au încomun conceptul de personalitate criminală ca bază teoretică a explicării fenomentului infracțional.

Lucrările lui Sigmund Freun și ale succesorilor său au avut un puternic impact în domeniul studiului psihologic al infractorului normal.

Teoria lui Freund a fost elaborată în doua etape. Prima etapă se referă la inconștient, ,, partea indivizibilă a aisbergului”, care formează cel mai larg și cel mai puternic sector al minții umane. Inconștientul cuprinde instincte ale omului și menoria sa refulată din sfera conștientului în inconștiet, în cea mai mare parte provenind din experiențele traumatizante din timpul copilăriei timpurii. În viziunea lui Freund, pulsurile inconștiente reprezintă factorul determinat al vieții psihice.

A doua etapă se referă la personalitate și cuprinde Eul, Supraeul și Sinele. Sinele – reprezintă conștiința de sine, nucleul personalității, în alcătuirea căreia întră cunoștințele și imaginea despre sine, atitudinile conștiente sau inconștiente despre cele mai importante interese și valori. Supraeul este conștiința morală și reprezintă expresia existenței individului în mediul social. Sinele constituie un complex de instincte și tendințe refulate, care are caracter apersonal și nu este trăit în mod conștient. Eul încearcă să echilibreze raportul dintre pusiunile instincive și conștiința moral a individului, dând o formă acceptabilă dorințelor Sinelui, astfel încât să le facă mai acceptabile pentru Supraeu, într-un proces de suprimare.

Pulsurile organice antisociale, tendințele infracționale, ar fi prezente la toți indivizii, dar rămân ascunse în procesele profunde ale personalității acestora fiind controlate și stăpânite pe măsura dezvoltării și trecerii la faza adultă de către Eu, care se desăvârșește în permaneneță, datorită experiențelor succesine acumulate precum și prin structura Supraeului. Eșuarea tentativelor de sublimare ori de compensare a conflictelor interioare ale individului pot conduce la i inadaptare a celui în cauză și, în final, pot determina trecerea la actul infracțional. Notă subsol Adriana Rodica Berindei,Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen,2006

Conceptul de ,, complex de inferioritate”

În opinia lui Afred Alder sentinmentul de inferioritate al individului declanșează dorința acestuia de a-și depăși conțișia porprie, în contextul unor relații de compensare sau de supracompensare. Individul conștient de carențele sale, încearcă să le compenseze ajungând uneori la inferioritate care poate degenera în complex de inferioritate. Complexul de inferioritate poate conduce la săvârșirea de infracțiuni,deoarece aceasta este o cale extram de facilă ca individul să atragă asupra sa atenția celorlați, în felul acesta compensându-și psihologic propria inferioritate. Notă subsol Adriana Rodica Berindei, Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen, pag.37

2.3. Orientarea sociologică

Orientarea sociologică cuprinde o serie de direcții și de perspective teoretice care încearcă să completeze completeze punctul de vedere mai limitat al orientării psihologice, punând în dependență tendința spre delicvență, nu atât de caracteristicile climatului familial, cât mai ales, cu cele ale mediului social și cultural. Din acest punct de vedere, mai mult decât o formă de inadaptare la mediu, criminalitatea juvenilă esteo formă de exprimare a conflictului tânărului cu valorivle societății în ansamblul ei. Notă subsol Marioara Petcu, Delicvența –Repere psihologice, Editura Dacia,1999, pag.27

Din acest punct de vedere criminalitatea reprezintă un mijloc ilegitim, ilicit, o formă de protest contra inegalităților între clase în ceea ce privește bogăția, prestigiul și securitatea existenței.

O particularitate a orientării etiologice cu caracter sociologic este fenomenul de anomie. Anomia, în opinia lui Emil Durkeim, reprezintă starea de derută normativă în care se găsesc indivizii care urmare a unor perioade mai de crize sociale, care generează slăbirea autorității de control social exercitat de instituțiile specializate în aplicarea sancțiunilor celor care au încălcat legile.

Aflat într-un mediul social devaforizant, adolescentul tinde să aspire la moduri de viață și scopuri superioare clase sociale sau grupului social din care face parte, dar este privat, în mod sistematic, de mijloacele legitime care i-ar a posibilitatea sî le realizeze.

Întrucât integrarea lor adecvată în societate este compromisă prin inacapacitateași imposibilitaea de a-și juca rolurilesociale pe care le doresc, tinerii se unesc în gruprui antisociale în care există posibilitatea desfășurării unor veritabile relații între roluri diferite. Respectarea normelor grupului, contrare celor ale societății, capătă o importanță fundamentală, deoarece participarea în cadrul său permite instaurarea unui proces de integrare care oferă sentimentul identității și al responsabilității, orientând pe membri spre atingerea obiectivelor la care aspiră prin mijloace nepermise. Subculturile grupului infliențează apariția unir procese de educație și adaptare, contrare celor promovate de societatea adulților.

Deoarece integrarea lor adecvată în societate este compromisă prin incapacitatea și imposibilitatea de a-și juca rolurile sociale pe care le doresc, adolescenții se unesc în grupuri antisociale în care există posibilitatea desfășurării unor veritabile relații între roluri dorite. Respectarea normelor grupului, contrae celor ale societății, dobândește o importanță funfamentală, deoarece participarea în cadrul său permiteinstaurearea unui proces de integrare care conferă sentimentul identității și al responsabilității, orientând pe membri spre atingerea obiectivelor la careaspiră prin mijloace nepermise. Subcultura grupului influențează, deci, apariția unor procese de educație și adaptare ( socializare megativă, integrare socială negativă etc.), contrare celor promovate de societatea adulților. Notă subsol Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu, introducere în socilogia delicvenței juvenile, Editura medicală, pag.55

2.4 Factori psihologici și sociali implicați în fenomenul de delicvență juvenilă

Adordarea fenomenului de delicvență juvenilă, a mecanismelor sale de producere și manifestare își justifică actualitatea și pertinența prin caracterul mai mult sau mai puțin intens al acestui fenomen, ale cărui efecte negative nu pot fi negate sau subestimate de sociologi,psiholofi, medici, criminologi etc.

Reprezentând ansamblul încălcărilor și abaterilor tinerilor de la normele de conviețuire socială, delicvența juvenilă se caracterizează printr-o serie de trăsături generale și comune, ceea ce implică pentru cercetători identificarea factorilor și a condițiilor care generează acte antisociale în rândul tinerilor și adoptarea unor măsuri adecvate de prevenire și recuperare socială a acestora.

Ca fenomen social, delicvența juvenilă se caracterizează, printr-o serie de trăsături distincte pentru o societate sau alta, care derivă din condițiile socioeconomice și culturale ale societății respective, cât și din modalitatea de concepere, sancțiune și tratare a delictelor comise de adolescenție și tineri. Chiar dacă nu putem nega rolul important ce revine sistemelor instituționalizate sau neinstituționalizate de control social asupra reglementării normative a comportamentelor tinerilor, în prezent, în mai multe țări asistăm la multiplicarea formelor de crimă organizată și la proliferarea ,, subculturilor” delicvente, violente și organizate în rândul tinerilor. Recunoscând că dezvoltarea societății contemporane a condus la creșterea generală a bunăstării sociale a unor categorii și gruprui, cercetătorii semnalează intensificarea formelor de inadaptare, înstrăinare și marginalizare a multor tineri, datorită efectelor negative ale crizelor economice, inegalităților sociale și naționale, șomajului etc. Notă subsol Sorin M Rădulescu, Dan Banciu introducere în sociologia delicvenței juvenile, Editura medicală, pag.58

Delicvența juvenilă este considerată un fenomen cu profunde implicații negative pentru structura și coeziune grupurilor sociale de tineri.

In evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie să se țină cont de factorul ,, agresivitate” sau de cel de ,,frustrare”, de instabilitate afectivă și comportamentală, ca și de egocentrismul și impulsivitatea ce caracterirează vârsta adolescenței, factori care influențează, în mare măsură, socializarea și integrarea în societatea adulților. Din această perspectivă sunt privite drept cauze ale delicvenței juvenile decalajul dintre maturitatea fizică și cea psihică, ostilitatea și chiar agresivitatea față de generația precedentă, reacțiile violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice etc.

Psihologii pun accent pe particularitățile psihice ce se derulează la vârsta adolescenței, evidențiind rolul factorilor individuali, psihosomatici în adaptarea tânărului la mediu.

Sociologii acordă un rol determinant elementelor cu caracter sociocultural și condițiilor vieții sociale în general. Din acest punct de vedere, delicvența juvenilă este privită ca un efect nemijlocit al deficiențelor și disfuncțiilor structurii sociale , al conflictelor existente în cadrul sistemului social. Accentul este pus pe tensiunea existentă între devianță și conformitate, schimbare și stabilitate socială, conflict și cooperare, declivența juvenilă reprezentând o formă de protest apolitic al tinerilor contra inegalităților și barierelor sociale din societatea adulților. Notă subsol idem

Un factor care nu trebuie ignorat în abordarea delicvenței juvenile este legislația cu privire la minori și tineri, care poate determina modificarea unor raporturi și comportamente și influența reacția socială față de diferitele abateri și încălcări comise de tineri. Punctul de plecare în abordarea delicvenței juvenile trebuie să- constituie procesul de elaborare a legilor și normelor de încălcare a acestora și reacția socială față de diferitele abateri și delicte comise de tineri.

Familia reprezintă principala instanță de socializare al cărui rol fundamental în structura socială permite realizarea a două funcții principale: socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri societății și stabilizarea personalității adulților.

Situațiile specifice în cadrul cadrul cărora familia îți realizează funcțiile sale socializatoare sunt :

– situațiile de ,, educare morală” în care sunt esențiale relațiile și autoritatea din interiorul familiei, prin care copilul își formează o primă imagine despre lume și viață, despre norme și valori;

– situațiile de ,, învățare cognitivp” care îi formează copilului sistemul de cunoștințe, aptitudini și deprinderi necesare conviețuirii sociale;

– situațiile de invenție și imaginație care dezvoltă fantezia și capacitatea creatoare;

– situațiile de comunicare psihologică, care dezvoltă afectivitatea specific umană.

Conduita antisocială apare îndeosebi în cele familii lipsite de preocuparea de a asigura o socializare corectă a copiilor, ori care în mod intenționat asigură acestora modele de socializare negativă.

Modul de manifestare a părinților exercită o puternică influență asupra copilului. Părinții a căror comportare se caracterizează prin cinste, onestitate, curaj, respect față de muncă, vor constitui exemplu pozitiv pentru copii lor. Apariția unor trăsături negative la copii care au asemenea părinți constituie o excepție ce se datorează intervenției unor factori negativi cum ar fi: alcoolul, dorința permanentă de îmbogățire, antecednete penale.

Un rol deosebit în cadrul interacțiunii părinte-copil, în modelarea personalității copilului îl are, de semenea, stiul educativ. Dacă el este echilibrat, inteligent, rațional, bazat pe preocuparea constantă a părinților de a cunoaște profund viața copilului, de a-i transmite acestuia o omagine exactă asupra realităților care-l înconjoaă, de a-l face să înțeleagă posibilitățile reale care i se oferă pentru a-i satisface aspirațiile, constituie o premisă majoră pentru formarea unei personalități armonioase. Notă subsol Adriana Rodica Berindei, Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen, pag.45

Majoritatea minorilor delicvenți provind din acele familii în care stilul educativ este caracterizat prin indiferență și despotism. Consecințe negatice are și stilul educativ permisiv excesiv de tolerant, manifestat prin răsfățul exagerat al copiilor, caracteristic damililor cu un singur copil și cu o situație materială bună.

Cercetările efectuate în domeniul criminalității juvenile au demonstrat că neînțelegerile dintre părinți, carențele de autoritate, de afectivitate, conflictele, alcoolismul, agresivitatea, imoralitatea, frecventele schimbări de domiciliu, etc. Sunt factori care facilitează delicvența minorilor proveniți din aceste familii.

Ca factori de natură familială implicați în etiologia criminalității juvenile putem enumera:

– divergența punctelor de acord ale părinților privind educația copiilor și neconcordanța metodelor și procedeelor disciplinare, pot deruta copilul, întrucât acestea sunt în anturajul familiei;

– atitudinea rece a părinților, indiferența față de copil, care esteneglijat, este criticat, dezaprobat, pedepsit, ridicularizat, nu au grijă de sănătatea, îndrumarea și educarea acestuia;

– atitudinea tiranică a părinților;

– atmosfera conflictuală, alcoolism și imoralitate;

– dezorganizarea socială, divorțurile nenumărate, precum și viețuirea în concubinaj a părintelui cu altă persoană. Notă subsol Datculescu P, Aspecte privind fenomenul infracțional în rîndul minoriulor, pag.17-20.

Evidențierea deficiențelor procesului de formare a conștiinței morale în cadrul familiei nu epuizează, desigur, complexitatea cauzală a fenomenului de delicvență, a cărui înțelegere presupune evaluarea și a altor aspecte care vizează și alți factori cu rol socializator, printre care școala, întreprinderea, grupul de prieteni, comunitatea de vecinătate etc. Fiind lipsită de caracterul informa și afectiv imprimat de familie, socializarea morală și juridică făcută adolescentului prin intermediul acestor instanțe sociale are desigur o serie de valențe pozitive, care vor trebui valorificate și fructificate în viitor.

Școala reprezintă un valoros factor educativ care facilitează învățarea și interiorizarea de către tineri a normelor și conduitelor sociale, apelează la modalități de socializare sistematică prin dezvoltarea unor convingeri morale durabile, facilitînd integrarea socială a tinerilor.

Școala familiarizează tinerii cu exigențele integrării în formele particulare (integrare culturală, normativ comunicațională) având un efect în disciplina școlară.

2.5. Influențele negative ale familiei dezorganizate asupra

dezvoltării copilului și adolescenței

Dezorganizarea familiei este un factor al delicvenței juvenile, în măsura în care apar disfuncționalități la nivelul organizării și educării copiilor iar carențele educaționale se manifestă prin insuficientă socializare sau socializare discordantă.

O clasificare a familiilor dezorganizate a efectuat-o W.J. Gooode:

– familia incomplet unită sau nelegitimă;

– familia detmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți, ca urmare a divâorțului, a separării sau părăsirii;

– familia tip ,, cămin gol”, în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună, cu inercomunicații minimale, fără să constituie unul pentru celălalt un suport emoțional;

– familia în ,,criză” datorită unor cauze ce determină absența temporară sau permanentă a unuia dintre soți ( închisoare, deces, boală);

– existența în cadrul familiei a unor situații care au drept consecință eșecul marital, retardarea mentală severă a copilului, psihoza copilului sau a soțului, condiții fizice cronice incurabile.

Evidențiind rolul negativ al acestor carențe familiale asupra procesului de dezvoltare a personalității adolescentului, literatura de specialitate enumeră următoarele reacții de apărare ale adolescenților ,,normali”:

– reacții afective: anxietate, depresie, stări de excitație, obsesii, fobii, insecuritate;

– reacții caracterologice: agresivitate, imaturitatea proceselor afective;

– reacții cognitive: eșecuri de performanțelor școlare;

– reacții psihosociale: conflicte cu familia, comunitatea, identificarea negativă.

Existența unor disfuncții în organizarea vieții de familie conduc treptat la disoluția familiei, la diminuarea aportului ei social și la apariția unor menifestări și deprinderi negative. Asemenea familii au un stil educatif deficitar, ei însuși având probleme negative pe care le ,, induc” copiilor, până la învățarea de către aceștia a unor comportamente deviante ( fumatul, consumul de alcool, de drog, furtul).

2.6. Impactul mijloacelor de informare în masă

Studiile efectuate au relevat influența deseori negativă exercitată de mijloacele de informare în masă asupra tinerilor. Criminologii occidentali au menționat pe primele locuri violența în mass-media și în special video-violența.

Din cercetările efectuate în acest scop au rezultat următoarele:

– violența pe unicul său marele-ecran furnizează modele de comportament negativ. Aceste filme sunt comerciale făcute pentru a se obține cât mai mulți bani din vânzarea lor și, în consecință, abordează fără nici o reținere acele teme cu efecte în planul instinctului, al inconștientului uman. Influența este mai puternică asupra spectatorului tânăr, care este dornic de senzații tari;

– determină creșterea nivelului agresiv în rândul celor ce urmăresc asemenea filme sau emisiuni. Tinerii sunt impresionați de ceea ce văd și doresc să imite comportamentul eroilor negativi din filme;

– desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violența.

Totodată se relevă faptul că receptarea mesajelor mass-media se realizează și interpretează în funcție de propriile nevoi, atitudini și imagini despre lume, astfel încât violența va produce efecte doar asupra acelora care au inclinații spre violență. Cu implicații asemănătoare mai ales asupra tinerilor se află pornografia. Notă subsol Adriana Rodica Berindei, Criminalitate juvenilă, Editura Lumen, 2006, pag.71

În cercetarea lui Baron și Byrne expunerea la violență prin mass- media are, cu excepția efectelor de catharsis, care în anumite condiții funcționează reducând tendința agresivă, efecte care duc la creșterea agresivității. Această funcționează prin următoarele :

Dezinhibiția – slăbește constrângerile și reținerile față de agresiune deoarece, în paralel cu violența promovată prin mijloacele de comunicare în masă, cu finaluri de delicvenți pedepsiți, ele apar asociate cu imaginea acestora aureolări, din obținerea de câștiguri importante, de prezentări esteticedeosebite( personaje frumoase, elegante) încât în cele din urmă aceste modele devin dorite, demne de urmat.

Contactul vizual cu tehnicile de luptă și mijloacele de agresiune pe care și le pot însuși atrași de caracterul spectaculos al multor scene violente, precum și utilitatea învățării unor ,, trucuri”, a însușirii unor scenarii, dezvoltând ulterior secvențeacționale identice.

Afectarea operativității sistemului cognitiv prin încărcarea gândirii și memoriei cu orientări conștinente sau subliminale – la interpretări și acțiuni în termeni de agresivitate. Notă subsol Marioara Petcu, Delicvența –Repere psihologice, Editura Dacia,1999, pag.27

2.7. Teorii privind geneza delicvenței

2.7.1. Teoria ,, asociațiilor diferențiate,,

Edwin Sutherland elaborează o teorie complexă propunând o abordarea multifactorială a criminalității, privită ca un fenomen socio-cultural. A fost introdusă pentru prima dată în ediția din anul 1939 a ,, Principiilor criminologiei,,.

Comportamentul delicvent se învață printr-un proces obișnuit de comunicare cu alte persoane, în cadrul unor grupuri. El dobândește prin asociere cu indivizi care apreciază favorabil acest comportament și prin izolarea ( diferențierea) de persoanele care îl apreciază defavorabil.

Astfel, ,, asociația diferențiată a unei persoane cu diferiți indivizi,, ar sta la baza actului infracțional.

,,Asociațiile diferențiate,, apar pe fondul unor conflicte socio-culturale care stau la baza proceselor dezorganizării sociale. Studiul comportamentului infracțional poate fi integrat în studiul sociologic al oricărui tip de comportament.

Procesul de ,, învățare,, a delicvenței cuprinde mai multe trăsături și momente în dezvoltarea sa, respectiv:

– luând contact unii cu alții, indivizii încep să-și orienteze mobilurile, scopurile și aptitudinile, în funcție de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă regulilor și dispozițiilor legale;

– ,, organizarea diferențială,, a grupurilor sociale face ca de cele mai multe ori, normele și valorile sociale să nu fie cunoscute și receptate în totalitate de către toți indivizii;

– al treilea moment se referă la frecvența, durata și intensitatea acestora, care oferă individului posibilitatea de a alege și ,,a învăța,, între comportamentele convenționale conformiste și alte comportamente neconformiste sau deviante.

Sutherland trecând în revistă aspectele ce includ acest proces menționează:

– învățarea tehnicilor de comitere a delictelor;

– orientarea mobilurilor, tendințelor impulsive și atitudinilor agresine;

– condiționarea acestei orientări de caracterul interpretării favorabil sau defavorabil al dispozițiilor legale; se conturează astfel grupuri sociale care interpretează regulile sociale ca norme ce trebuiesc respectate și alte grupări ce interpretează aceleași norme de pe pozițiile înclinate spre violarea, transgresarea lor. Interpretarea diferită a normelor este specifică societății americane în care procesele de imigrație și aculturație produc frecvent conflicte culturale între grupuri și indivizi;

-în momentul în care interpretările dafavorabile ale regulilor sociale devin preponderente față de cele favorabile, se acoperă principiul ,, asocierii diferențiale”. Indivizii devin criminali prin contactul preponderent cu modelele criminale, ignorându-le pe celelalte;

– comportamentul criminal nu se structurează printr-un proces de ,, imitație”, ci individul este atras și canalizat de anumite grupuri spre ,, învățare” și experimentarea tehnicilor antisociale (socializarea negativă). Notă subsol Marioara Petcu, Delicvența –Repere psihologice, Editura Dacia,1999, pag.100-101

Teoria conturează idea că raporturile sociale între indivizi sunt determinate fundamental de forma de organizare socială ce facilitează sau obstrucționează forme specifice de comportament infracțional.

2.7.2. Teoria “oportunității diferențiate”. Eșecul social

Ideea centrală a acestei teorii este inclusă în conceptul de oportunitate diferențiată. Cloward și Ohlin sunt de acord cu Mertan ca indivizii care au eșuat să obțină succesul în societatea convențională vor căuta noi căi pentru a-l atinge. Aceia dintre ei care se văd lipsiți de șansa reușitei prin mijloace legitime vor adera la subcultura delincventă.

Participarea în aceste grupuri orientate antisocial le oferă prilejul să obțină succesul personal și satisfacție ca urmare a aprobării și gratitudinii acordate de ceilalți membri ai grupului subcultural.

Odată intrați în grupul delincvent li se oferă prilejul de a obține și succesul economic pe care și l-au dorit prin implicarea în activități infracționale . Structurile care operează pentru ,,reușită,, prin mijloace ilegitime sunt diferențiate de autor în trei ,, modele ,, de subculturi delicvente : modelul criminal, modelul violent și modelul izolat.

Deviată din teoria anomiei sociale și dezvoltată și de alți autori care au arătat că scopurile culturale specifice modului de viață americam și mijloacele de realizare se regăsesc la nivel de similaritate și la alte națiuni, ceea ce face din delicvență un fenomen cu trăsături universale.

2.7.3 Teoriile controlului ( autocontrolului) social

Teoriile cuprinse în această grupare mută centrul de interes al cercetării criminologice din domeniu cauzalității fenomenului infracțional în zona respectării normelor sociale. Considerând că toți oamenii sunt potențiali infractori, autorii nu se mai întreabă care sunt cauzele criminalității, ci dimpotrivă care sunt motivele pentru care oamenii respectă normele sociale.

2.7.4. Teoria ,,etichetării sociale,,

Delifinirea ca delicvnt a unei persoane de către instituțiile de control social îl obligă să accepte o ,,etichetă” pe care o va interioriza în imaginea despre sine și se va comporta în conformitate cu ea.

Conform acestei teorii, rezolvarea devianței juvenile este privită, fie din punct de vedere al culturii deviante, fie din punct de vedere al culturii normative.

Subcultura deviantă – afirmă necesitatea concretă de a observa resorturile delicvenței juvenile din perspectiva particulară a indivizilor și grupurilor implicare.

Din punctul de vedere al culturii normative se pune semnul egalității între devianță, dezorganizare și disfuncție socială. Pentru analiza criminalității juvenile, cel mai potrivit model este acela de a investiga interacțiunea indivizilor într-un anumit context socio-cultural și normativ. H.Beker, K. Erikson, E.rubrington, E.Soffmon – concep criminalitatea ca o însușire conferită acelui comportament de către grupul de indivizi care dețin puterea și care evaluează conduita ca devianță. În funcție de modelul normativ, care întruchipează forțele tradiționale, de sistemul valoric al societății, de rolurile precise prin norme și de soluțiile efectiv jucate de indivizi, grupurile sau societatea va apăra și sancționa diferitele comportamente, ca fiind legitime sau ilegitime, morale sau imorale, permise sau nepermise, normale sau deviante. Notă subsol Adriana Rodica Berindei, Criminalitate juvenilă, Editura Lumen, 2006, pag.61

,, Etichetarea socială,, a fost deseori aplicată în definire și sancționarea atât a delicvenței juvenile, cât și recuperarea socială și morală a tinerilor care au săvârșit abateri și delicte, ceea ce s-a reflectat pe plan social și legislativ în diferite sisteme de sancționare și reeducare a devianților sau în programele de asistență și prevenire a diferitelor abateri săvârșite de minori și tineri.

Rezolvarea problemelor tinerilor, adoptarea unei noi legislații pentru tineret în diferite domenii ( învățământ, muncă, familie) presupun: cunoașterea și evaluarea cauzelor și condițiilor care generează sau favorizează manifestări antisociale în rândul unor tineri, prin elaborarea unor metode etiologice și meditative capabile să surprindă complexitatea diferiților factori delictogeni.

Există trei niveluri de analiză: macrosocialul, microsocialul și individualul.

1. Nivelul macrosocial – pune în evidență transformările și procesele majore care pot influența direct și imediat fenomenul de delicvență juvenilă, respectiv: creșterea marilor aglomerări urbane, mișcările masive de populație, separația unor comunități sociale eterogene, multiplicarea dificultăților economice, apariția unor fenomene de instabilitate economică, șomaj, inflație, diversificarea permisivității și a toleranței sociale, ,,decăderea moravurilor și a obiceiurilor tradiționale,,.

2. Nivelul microsocial – conduce la identificarea funcțiilor și disfuncțiilor intervenite în activitatea principalelor instanțe cu rol de socializare și control social ( familie, școală, grup de muncă, grup de prieteni, de cartier, etc.).

3. Nivelul individual – scoate în evidență structura personalității adolescentului, constelația de trăsături psihice și caracteriale care se poate exterioriza în comportamente deviante ca și decalarea din vreme a unor manifestări de egocentrism, impulsivitate, agresivitate.

Teoreticienii ,,etichetării sociale”concep devianța ca tip special de ,, reacție socială” de apărare din partea societății sau a anumitor gruprui, natura și intensitatea acestei reacții sau a anumitor factori, cum ar fi puterea, clasa privilegiată, bogăția etc. De multe ori, cei care dețin puterea sau bogăția, făcând parte din categoriile privilegiate social, au tendința de a ,, eticheta”ca deviante actele nonconformiste ale unor indivizi proveniți din clasele de mai jos sau mijlocii ale societății, care la rândul lor, fie că acceptă eticheta, comportându-se în conformitate cu era, fie că o resping, adoptă noi conduite. Din procesele de interacțiune și reacțiune dintre grupul care elaborează și aplică norma și grupul sau indivizii care suportă norma și eticheta se poate stabili și evalua intensitatea și caracterul delicvenței și al devianței. Notă subsol Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu, introducere în socilogia delicvenței juvenile, Editura medicală, pag.73

2.7.5. Teoria ,,anomiei sociale”

Conform teoriei mui Merton, anomia este transferată individului sub forma frustării sociale. Ordinea socială estestabilă atunci când există un echilibru între scopurile ce urmează a fi stinse și mijloacele disponibile pentru a le atinge. Cînd echilibrul se rupe, își face apariția dezorganirarea socială. Deci, anomia se naște ca rezultat al tensiunii dintre scopuri și mijloace. Notă subsol Adriana Rodica Berindei, Criminalitate juvenilă, Editura Lumen, 2006, pag.58

Teoria ,, anomiei sociale” îl are ca fondator pe E. Durkheim care pornește de la conceperea devianței ca având caracter universal, fiind implicată în fiecare societate. Durkheim prezintă delicvența ca legată de condițiile fundamentale ale vieții sociale, jucând un rol necesar și util.

Durkheim definește ca anomie starea obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, ca efect al unei schimbări bruște, Ea apare ca urmare a ,, ruperii” solidarității sociale la nivelul instituțiilor sociale mediatoare (familia, școala, comunitatea etc), a neputinței de a asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitate, deoarece nu mai au norme clare. Notă subsol Marioara Petcu, Delicvența –Repere psihologice, Editura Dacia,1999, pag.96

Merton consideră anomia ca o spargere a structurii culturale., întrucât individul neputând atinge scopurile la care aspiră, apelează ca căi ilicite.

Există cinci modalități adaptative a individului în societate:

– conformismul – constă în acceptarea atât a scopurilor cât și a mijloacelor oferite de societate, chiar dacă idealul, proiecția aspirațională nu este atinsă niciodată;

– inovația –rezultă din interiorizarea la nivelul individului a scopurilor culturale propuse social, în timp ce procedeele legitime existente pentru atingerea lor sunt respinse;

– ritualismul – constă dintr-o restrângere a aspirațiilor individului pe fundalul păstrării conformității cu normele legitime;

– evaziune- fiind un mod mai rar de adaptare caracterizat prin abandonarea simultană a scopurilor și normelor precum și refugierea în zona marginale ale societății;

– rebeliunea- constă în respingerea atât a scopurilor cât și a mijloacelor din dorința individului de a înloui normele sociale cu altele.

Anomia a dobândit mai multe semnificații prin care cele mai importante sunt:

– existența unei situații sociale în care normele vechi se aflî ăn conflict cu cele noi, provocând instabilitatea conduitei și inadaptarea socială, datorită eforturilor supratensionate ale individului de a se conform la exigențe normative contradictorii între ele;

– existența unei situații sociale limită, care nu conține nici o normă și nici o indicație normativă, fiind, de fapt, imporprie pentru desfășurarea normală a vieții sociale;

– manifestarea unei stări de ,, dezorganizare” a personalității care favorizează apariția unor indivizi dezorientați în raport cu normele; această dezorganizare personală nu are un caracter patologic în sine, ci se datorează stării de dezorganizare normativă prin care trece întreaga societate.

Perioadele de crisă socială acută, prin situațiile anomice pe care le generează, amplifică ponderea și intensitatea fenomenului de delicvență juvenilă, mai ales prin ocaziile infracționale pe care le provoacă (abandonul unor locuințe și magazine, slaba supraveghere a bunurilor și valorilor etc.) și prin absența controlului social instituțional.

2.7.6 Teoria personalității criminale

Aparține criminologului francez Jean Pinatel și este axată pe concenptul de personalitate criminală în cadrul căreia sintetizează elementele exențiale ale teoriilor anterioare, mai ales în viziunea dinamică asupra antităților personalității și abordarea diferențială a mecanismelor și proceselor crimigene ale trecerii la act din varianta psihormonală.

J.Pinatel consideră că trăsăturile frecvent întâlnite la infractori (egocentrismul, labilitatea psihică, agresivitatea și indiferența afectivă) luate izolat, nu sunt specifice doar acestei categorii de persoane și numai reunirea lor într-o constelație conferă personalității un caracter infracțional.

Conform conceptului de personalitate criminală, infracțiunea este o faptă omenească, iar infractorii sunt oameni ca toți ceilalți ceea ce îi deosebește de ,, trecerea la act” care consituie expresia ,, diferenței de grad”. În consecință, între personalitatea infractorului și cea a noninfractorilor ar exista doar o diferență cantitativă și nu una calitativă. Notă subsol Adriana Rodica Berindei, Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen, pag.37.

Conceptul de personalitate criminală este fundamentul principal folosit la formularea diagnosticului și prognosticului criminologic, având relevanță atât în domeniul metodologiei cercetării cât și al resocializării infractorului.

O laboriasă tipologizare a infractorilor a fost făcută de L.Zablonski (1990), prin luarea în considerare a modului în care personalitatea infractorului afectează comportamentul deviant. Astfel, autorul împarte delicvenții în ( după A.Zdrenghea,1992): criminali socializați; criminali nevrotic; criminali psihotici, criminali sociopați.

Criminalii socializați prezintă tulburări emoționale mai mult decât persoanele care nu au comis infracțiuni. În urma impactului cu mediile deviante, cu mediu social sociv, are loc o socializare negativă, el învîțând regulile și valorile devinate.

Criminalii nevrotici sunt cei care comit acte infracționale datorită compulsiunilor nevrotice. Comportamentul nevrotic al acestora se datorează distorsiunilor pesonalității sau distoriunii percepțiilor asupra lumii din jur.

Criminalii psihotici sunt indivizi cu dezordini severe lae personalității, care au o percepție distorsionată a mediului social. Inclinația lor este înspecial spre acte de violențe, lipsite de sens.

Criminalii sociopați sunt ceicare se caracterizează printr-o personalitate egocentrică. Compasiunea lor față de alții este limitată sau inexistentă.

Dr.H.Cleckley, atras de frecvența ridicată a sociopaților în rândul delicvenților și de faptul că aceștia în mod uzual apar ca normali, face o caracterizare a sociopaților:

– o bună inteligență și farmec superficial;

– absența iluziilor și a altor smne ale gândirii iraționale, el raționînd logic;

-absența nervozității sau a manifestărilor psihonevrotice, fiind imun la anxietate și la neliniștea care poate fi considerată normală în situații perturbate;

– instabilitatea; se va descotorosi de bunurile realizare într-o manieră iresponsabilă;

– neadevărul, munciuna, nesinceritatea; promisiunile, oricât de solemn ar i făcute, nu sunt respectate, mințind cu dezinvoltură și convingere;

– lipsa remușcării sau rușinii, având o viață plină de acte imorale;

– comportament antisocial motivat inadecvat;

– repetă compulsiv eșecurile, neînvățând din experiență;

– egocentrism patologic și incapacitatea de a iubi; deși afișeazăafecțiune, nu poate să întrețină relații interpersonale de durată, bazate pe efect;

– încărcătura emoțională săracă a reacțiilor afective;

– indiferența în relații intrprsonale afective;

– comportament bizar și imprevizibil asociat cu consum de alcool și droguri sub influența cărora devine foarte agresiv și distructiv;

– tendințele suicidare rare;

– viața sexuală defectuos integrată;

– eșec în a urma o anumită cale de viață.

V. Dragomirescu consideră că persoanele delicvente, cu implicații psihiatrice la nivelul personalității, pot prezenta un grad mare de risc social în ceea ce privește orientarea comportamentului în direcție antisocială. El distinge următoarele tipuri de personalitate matură normală: personalitate nevrotică, personalitate psihopatică, personalitate psihotică și personalitate demențială.

Insistența asupra prezentării caracteristicilor delicvenților cu deficiențe mentale se justifică din necesitatea diferențierii delicvenților sub raportul implicării responsabilității. Astfel, fapta comisă de un individ lipsit de discernământ nu este încriminată de legea penlă.

În procesul de interacțiune socială, în cadrul categoriilor juridice, responsabilitatea exprimă un act de angajare a individului prin asumarea consecințelor față de rezultatul faptelor sale.

CAP. III RĂSPUNDEREA PENALĂ

3.2. Regimul răspunderii penale a minorului

3.2.1 Limitele răspunderii penale

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii(art.113 al.1,2.3 NCP). notă subsol Noul cod penal

3.2.2 Consecințele răspunderii penale

Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiuni, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivată de libertate(art.114 al.1 NCP).

Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiuni, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:

– dacă a săvârșit o infracțiune, pentru care I s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;

– atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață ( art. 114 al.2 NCP) notă subsol idem

3.2.3 Măsurile educative

Măsurile educative sunt neprivative de libertate sau privative de libertate.

Măsurile educative neprivative de libertate sunt :

– stagiul de formare civică;

– supravegherea;

– consemnarea la sfârșit de săptămână;

– asistarea zilnică;

Măsurile educative privative de libertate sunt :

– internarea într-un centru educativ;

– internarea într-un centru de detenție;

Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față de minor se face, în condițiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art.74 ( art.115 al.1,2 NCP). notă subsol idem

3.2.4 Referatul de evaluare

În vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74, instanța va solicita serviciului de probațiune întocmirea unui referat care va cuprinde și propuneri motivate referitoare la natura, durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță (art.116 al.1 NCP).

Referatul de evaluare privind respectarea condițiilor de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse se întocmește de către serviciul de probațiune în toate cazurile în care instanța dispune asupra măsurii educative ori asupra modificării sau încetării executării obligațiilor impuse, cu excepția situației prevăzute la art. 126, când acesta va fi întocmit de către centrul educativ ori de detenție (art.116 al.2 NCP). notă subsol idem

3.3.Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

3.3.1 Stagiul de formare civică

Măsura educativă a stagiului de formare civică constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult patru luni, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor (art.117 al.1 NCP).

Organizarea, asigurarea participării și supravegherea minorului, pe durata cursului de formare civică, se face sub coordonarea serviciului de probațiune, fără a afecta programul școlar sau profesional al minorului (art.117 al.2 NCP). notă subsol idem

3.3.2 Supravegherea

Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două și 6 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia (art. 118 NCP). notă subsol idem

3.3.3 Consemnare la sfârșit de săptămână

Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță.

Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune ( art. 119 al.1,2 NCP). notă subsol idem

3.3.4 Asistarea zilnică

Măsura educativă a asistării zilnice constă în obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului.

Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune (art. 120 al.1,2 NCP). notă subsol idem

3.3.5 Obligații ce pot fi impuse minorului

Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanța poate impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligații:

– să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională;

– să nu depășească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță;

– să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

– să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii ori cu alte persoane stabilite de instanță;

– să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta;

– să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală ( art.121 al.1 NCP)

Când stabilește obligația prevăzută în alin.1 lit. d, instanța individualizează, în concret, conținutul acestei obligații, ținând seama de împrejurările cauzei.

Supravegherea executării obligațiilor impuse de instanță se face sub coordonarea serviciul de probațiune( art. 121 al.2 NCP).

Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate, serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța dacă:

– au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea;

– persoana supravegheată nu respectă condițiile de executare a măsurii educative sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile ce îi revin (art.121 al.3,4 NCP). notă subsol idem

3.3.6 Modificarea sau încetarea obligațiilor

Dacă, pe parcursul supravegherii, au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente,se poate dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a da posibilitatea persoanei supravegheate să aibă șanse mai mari de îndreptare.

Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile impuse, când se apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară ( art. 122 NCP). notă subsol idem

3.3.7 Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate

Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse, se poate dispune :

– prelungirea măsurii educative, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta;

– înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;

– înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care inițial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă(art. 123 al.1 NCP).

Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, se poate dispune:

– prelungirea măsurii educative luate inițial, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta;

– înlocuirea măsurii luate inițial cu o lată măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;

– înlocuirea măsurii luate inițial cu o măsură educativă privativă de libertate ( art.123 al.3 NCP). notă subsol idem

3.4 Regimul măsurilor educative privative de libertate

3.4.1 Internarea într-un centru educativ

Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde se va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială. Internarea se dispune pe o durată cuprinsă între unu și 3 ani.

Dacă pe perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiunea sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, se poate menține măsura internării într-un centru educativ prelungind durata acesteia, fără a depăși maximul prevăzut de lege, sau se poate înlocui cu măsura internării într-un centrul de detenție.

În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, se poate dispune:

– înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o durată egală cu surata internării neexecutare, dar nu mai mult de 6 luni dacă minorul internat nu a împlinit vârsta de 18 ani:

– liberarea din centru educativ, dacă minorul internat a împlinit vârsta de 18 ani.

Odată cu înlocuirea sau liberarea instanța impune respectarea uneia sau mai multor obligații prev. la art. 121 NCP până la împlinirea duratei măsurii internării.

Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, instanța revine asupra înlocuirii sau liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centrul educativ.

Dacă până la împlinirea duratei internării, minorul a săvârșit noi infracțiuni și s-a dispus față de acesta înlocuirea măsurii internării într-un centrul educativ cu măsura asistării zilnice, instanța revine asupra înlocuirii și dispune:

– executarea restului rămas din durata măsurii internării inițiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege.

– internarea într-un centru de detenție ( art. 124 NCP). notă subsol idem

3.4.2 Internarea într-un centru de detenție

Măsura educativă a internării într-un centrul de detenție constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare școlară, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale.

Internarea se dispune pe o durată cuprinsă între 2 și 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani ( art. 125 al.1,2 NCP).

Dacă în perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța prelungește măsura internării, fără a depăși maximul prevăzut în alin.2, determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite. Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii.( art. 125 al.3 NCP).

În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune:

– înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutată, dar nu mai mult de 6 luni, dacă minorul nu a împlinit vârsta de 18 ani;

– liberarea din centrul de detenție, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani. Odată cu internarea sau liberarea se impune obligația respectării unor măsuri (art. 125 al.4,5 NCP). notă subsol idem

În cazul săvîrșirii, pânî la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării înt-un centru de detenție cu măsura asistării zilnice, instanța reține asupra înlocuirii și dispune:

– executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenție;

– prelungirea duratei acestei internări în condițiile prevăzute în alin.3( art.125 al.7 NCP). notă subsol idem

CAP .IV. REINTEGRAREA ȘI RESOCIALIZAREA MINORILOR

4.1. Conceptul de probațiune și rolul serviciilor de protecție a victimelor

și reintegrare socială a infractorilor

Faptul că infractorul minor poate fi pedepsit și fără a fi privat de libertate, reprezintă o nouă modalitate de a respecta un drept, de a crea o alternativă la o sancțiune severă dată. Privind definirea probațiunii ca alternativă putem remarca faptul că cel mai des și accesibilă în înțelegere, este ideea de a fi o „corecție fără pedeapsă”, desemnând lăsarea în libertate condiționată în comunitate a infractorului aflat sub supraveghere. Mergând pe aceeași conotație, Smith A. (1988) menționa faptul că „probațiunea este o dimensiune a domeniului îngrijirii corecționale, care este un serviciu legal, social și personal, operând în interiorul cadrului judiciar și constând în investigare și supraveghere, făcute în scopul protejării societății, prevenirii delincvenței și infracționalității și a reabilitării personalității infractorului”.

Activitatea sistemulului de probațiune se desfășoară în condiții care să asigure respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, orice restrângere a acestora fiind posibilă numai în limitele inerente care decurg din specificul intervenției, în funcție de gravitatea faptei și riscul de săvârșirea a unor infracțiuni( art. 3). Notă subsol Legea nr. 252/2013

Activitatea serviciului de probațiunese desfășoară în următoarele condiții:

– trebuie să respecte demnitate persoanei și să nu îngrădească exercitarea dreptului la viața privată a acesteia și a familiei sale mai mult decât este inerent naturii și conținutului intervenției;

– orice activitate se desfășoară fără nici o discriminare pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politivă, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDa ori alte împrejurări;

– se desfășoară cu respectarea legii și a hotărârilor judecătorești;

– respectarea confidențialității și regulilor de protecție a datelor cu caracter personal, prevăzute de reglementările în materie;

– respectarea principiilor valorilor și metodelor managementului de caz în procesul de supraveghere;

– consilierul de probațiune adaptează intervenția în funcție de caracteristicile individuale, nevoile persoanei, riscul de săvârșire a unor infracțiuni și circumstanțele particulare ale fiecărui caz;

– consilierul de probațiune urmărește abordarea interdisciplinară a fiecărui caz și coordonează activitățile derulate în colaborare cu instituțiile din comunitate pentru acoperirea nevoilor persoanei și menținerea gradului de siguranță a comunității.

Atribuțiile serviciului de probațiune( art 17 Legea 253/2013) :

– stabilește direcțiile strategice de acțiune în domeniul probațiunii în vederea implementării strategiei justiției ca serviciu public;

– stabilește concepția și coordonează, evaluează și monitprizează, la nivel național, Strategia națională de reabilitare a persoanelor față de care s-au dispus sancțiuni și măsuri comunitare, aplicată în sistemul de probațiune, inclusiv de către instituțiile cu atribuții în domeniu;

– organizază și coordonează procesul de executare a pedepselor și măsurilor neprivative de libertate specifice domeniului probațiunii;

– elaborează standardele minime de lucru în probațiune pentru instituțiile din comunitate și normele metodologice pentru avizarea și acreditarea programelor de lucru cu persoanele supravegheate;

– organizează și coordonează activitatea structurilor teritoriale;

– coordonează gestionarea resurselor umane ale sistemului de probațiune;

– organizează pregătirea profesională a personalului din sistemul de probațiune și cursuri de pregătire pentru persoane din cadrul instituțiilor implicate în activitatea de probațiune;

– elaborează proiectul de buget anual al Direcției și al structurilor teritoriale, pe care îl supune spre aprobare ministerului justiției, și asigură execuția bugetară în condițiile legii;

– administrează patrimoniul sistemului de probațiune, organizează și coordonează alocarea, mișcarea, evidența și controlul cheltuielilor materiale și de investiții, ale mijloacelor și echipamentelor din dotare;

– elaborează, în coordonare cu direcția de specialitate din Ministerul Justiției, proiectele de acte normative, privind organizarea și activitatea sistemului de probațiune;

– realizează evaluarea și controlul activității derulate în structurile teritoriale de probațiune, prin intermediul inspectorilor de probațiune;

– realizează evaluarea profesională a personalului din cadrul sistemului de probațiune, în condițiile stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare a sistemului de probațiune;

– coordonează elaborarea standardelor de performanță, a metodologiilor și instrumentelor de lucru, în scopul uniformizării și îmbunătățirii activității de probațiune;

– reprezintă în fața instanțelor judecătorești și a altor organe de jurisdicție interesele Direcției și alte structurilor teritoriale;

Realizează studii, analize și cercetări care să contribuie la fundamentarea politicii penale în domeniu, la elaborarea strategiilor de lucru și la îmbunătățirea practicii;

-promovează rolul sistemului de probațiune, al activităților desfășurate de către personalul din sistemul de probațiune, înclusiv prin mijloace de informare în masă.

Activitatea de probațiune se realizează de către consilierii de probațiune care au următoarele atribuții( art.32 din Legea 252/2013):

– realizează evaluarea inculpaților, a minorilor aflați în executarea unei măsuri educative, respectiv a persoanelor supravegheate, din oficiu sau la solicitatea organelor judiciare, potrivit legii;

-sprijină instanța de judecată în procesul de individualizare a pedepselor și măsurilor educative;

– coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor și executării obligațiilor stabilite în sarcina persoanelor supravegheate față de care instanța a dispus : amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, liberarea condiționată;

– coordonează procesul de supraveghere a respectării uneia dintre următoarele măsuri educative neprivative de libertate: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică;

– coordonează executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității;

– derulează activități specifice în legătură cu persoanele private de libertate;

4.2 Evaluarea inculpaților și a persoanelor supraveghate

Conform Legii nr. 252/2013 evaluarea inculpatului minor se realizează la solicitarea organlor judicare iar datele obținute în cadrul evaluării se consemnează într-un referat de evaluare, care se comunică în termen de 21 zile de la data primirii la serviciul de probațiune a solicitării.

Referatul de evaluare trebuie să conțină următoarele:

– date privind mediul familial și social al minorului, situația educațională și profesională, conduita generală a minorului, analiza comportamentului infracțional, riscul de săvârșire a unor infracțiuni și orice alte date relevante pentru situația minorului;

– poate face referire și la starea de sănătate, la evoluția minorului din punct de vedere fizic, afectiv, moral și intelectual, în măsura în care acestea au influențat sau pot influența comportamentul infracțional;

– cuprinde propuneri motivate privind măsura educativă considerată a fi potrivită pentru minor, cu referire la natura și durata programelor de reintegrare socială, precum și la alte obligații care pot fi impuse acestuia, în vederea reducerii riscului de săvârșire de infracțiuni.

În vederea oblinerii datelor pentru evaluarea inculpatului minor, conslierul de probațiune poate colabora cu asistenți sociali, psihologi, consilieri școlari, pedagogi, medici sau alți specialiști.

Evaluarea are caracter personal și se realizează în urma mai multor întrevederi între consilierul de probațiune și minor și a datelor obținute din alte surse de informații. Dacă minorul refuză să colaboreze, consilierul de probațiune menționează în cuprinsul referatului, refuzul de colaborare a minorului.

4.3. Evaluarea minorilor aflați în executarea unei măsuri educative

Evaluarea minorilor aflați minorilor aflați în executarea unei măsuri educative se realizează la solicitatea instanței de judecată sau a judecătorului delegat cu executarea sau, după caz, la inițiativa consilierul de probațiune manager de caz, în următoarele situații:

– dacă, pe durata executării unei măsuri educative neprivative de libertate, au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor, prin impunerea de noi obligații, sporirea sau diminuarea condițiilor de executare existente, fie încetarea unora dintre obligații;

– dacă, pe durata executării unei măsuri educatie neprivative de libertate, persoana supravegheată nu respectă condițiile de executare sau nu âși îndeplinește obligațiile;

-la înlocuirea unei măsuri educative privative de libertate cu măsura educativă a asistării zilnice;

– la acordarea liberării dintr-un centru educativ sau centru de detenție. Notă subsol art.41 din Legea 252/2013.

4.4 Procesul de supraveghere a minorilor

Confom art. 69 din Legea 252/2013 serviciul de probațiune coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor educative neprivative de libertate și a executării obligațiilor impuse de instanță în sarcina minorilor față de care s-a dispus:

stagiul de formare civică;

supravegherea;

consemnarea la sfârșit de săptămână;

asistarea zilnică.

Reprezentantul serviciului de probațiune formulează propuneri privind încredințarea supravegherii minorului în cazul în care stabilirea acesteia estenecesară potrivit măsurii educative, dar nu a fost prevăzută prin hotărîrea judecătoreacă, avînd în vedere informațiile conținute în referatul de evaluare.

În coordonarea procesului de supraveghere a minorilor, consilierul de probațiune manager de cazprocedează după cum urmează:

– informează minorul și părintele, tutorele sau persoana însărcinată cu supravegherea cu privire la procesul de supraveghere;-

– evaluează inițial minorul;

– planifică procesul de supraveghere;

– coordonează activitatea instituțiilor din comunitate și a persoanelor însărcinate cu supravegherea minorului;

– colaborează cu judecătorul delegat, cu instanța de executare și cu alte autorități sau instituții publice;

– monitorizează procesul de supraveghere;

– evaluează final procedurl de propraveghere. Notă subsol art.72 din Legea 252/2013

Dosarul de probațiune al minorul trebuie să cuprindă:

– copie de pe hotărârea judecătorească prin care s-a dispus măsura educativă neprivativă de libertate și, dacă este cazul, încheierea judecătorului delegat cu examinarea;

– documentele referitoare la contactarea, informarea și evaluarea minorului;

-documentele referitoare la planificarea activității de supraveghere;

– documentele justificative privind derularea activității de supraveghere de către intituțiile din comunitate și persoanele însărcinate cu supravegherea minorului;

– documentele justificative referitoare la modul de executare a măsurilor educative neprivative de libertate și a obligațiilor stabilite;

– înștiințările adresate instanței de executare sau judecătorului delegat, după caz;

– orice alte documente relevante pentru caz (art. 73 legea 252/2013).

4.5 Reintegrarea minorului în comunitate

Reintegrarea, sub toate aspectele sale (personală, școlară și culturală) face parte din triada responsabilităților sociale pe care comunitatea o are față de minorul aflat în momentul decizional al dezvoltării personalității sale,.

Socializarea în accepția lui Rădulescu S. – Banciu D. (1990) se referă de fapt la dobândirea de către tineri a unei capacități de exercițiu prin: abilitatea de a exercita în mod adecvat, roluri sociale, ghidându-se după reguli și norme specifice, participarea lor în cunoștință de cauză la scopurile și idealurile societății cât și dobândirea unei capacități corecte de discernământ, pentru a putea distinge între conduite permise și prohibite, mijloace legitime și ilegitime, și scopuri dezirabile și indezirabile din punct de vedere social. Datorită activităților acestui proces (însușirea unor reguli de comportare și acțiuni umane, evaluate în mod pozitiv de ceilalți membri ai societății) fiecare individ primește o identitate culturală determinată și în același timp, reacționează la diferite situații sociale în baza acestor identități. Notă subsol Maria Dorina Pasca, Infractorul minor și reintegrarea sa în comunitate, Editura Ardealul

Recuperarea, amintea Dragomirescu V. (1979) sau post-intervenția cuprinde totalitatea măsurilor de lichidare sau anulare a consecințelor conduitei deviante îndreptate atât asupra individului, cât și asupra comunității sale sociale. În această configurație, recuperarea cuprinde: măsuri individuale (psihoterapie, asistență psihiatrică constând în terapie și supraveghere psihiatrică, socioterapie) cât și măsuri sociale (adaptare familială, profesională și socială), menite a sublinia importanța sub aspectul modalităților specifice de exprimare comportamentală, a readaptării sociale întâlnită și sub forma reintegrării sociale ca factor ce canalizează energiile atât ale individului, școlii, dar mai ales comunității, spre o ameliorare a condițiilor ce determină apariția unor destructurări situaționale, prin acțiuni sociale specifice, care vor concura în final și la reabilitarea socială a celui în cauză. Notă subsol idem

Implicarea factorilor psihosociali în compartimentul reintegrării minorului în comunitate, incumbă o serie de modificări comportamentale atât ale familiei, școlii, grupului de prieteni cât și apariției suportului social, pornind de la studiul rolurilor și a modificărilor de rol, vizând recuperarea socială.

J. S. Bruner consideră comportamentul uman ca fiind o consecință a tipului de copilărie, familia este un fel de „cooperativă de sentimente”capabilă să „îndulcească” pentru fiecare membru în parte, loviturile mai grele ale vieții. Pornind de la acest aspect, e necesar să considerăm familia ca un permanent suport al minorului, privind evoluția sa bio-psiho-socială. Astfel, familia, este unicul grup social caracterizat prin determinări naturale și biologice, în care legăturile de dragoste și consangvinitate, dobândesc o importanță primordială. Ea reprezintă primul grup de socializare din care face parte copilul. Din diversele caracteristici pe care familia le îndeplinește la un moment dat, putem aminti faptul că: este primul grup în care copilul exersează comportamente sociale și se descoperă pe sine, oferă climatul de siguranță afectivă necesară dezvoltării personalității, cât și este mediul principal de creștere și dezvoltare intelectuală, motivațională, afectivă, estetică și morală. Totodată, ea reprezintă cel dintâi model al componentelor viitoare, este legătura biologică de bază a individului dar și cadrul de dezvoltare și valorizare individuală, prin încărcătura afectivă dintre membrii săi. Notă subsol idem

Familia, reprezintă un punct viabil de reper pentru propriul copil care, într-o anumită situație creată și dată, nu va alege strada, gașca, grupul de așa ziși prieteni, ci se va raporta la cei ce-l văd, ascultă și iubesc. Și e bine ca minorul între 14-16 ani care trece prin „n” metamorfoze atât de ordin biologic cât și psihologic, să fie acceptat pentru că atunci, poate să-și manifeste: creativitatea, originalitatea, spontaneitatea, autonomia și capacitatea de a se descurca singur, tendința de a se impune în fața celorlalți, de a conduce și a fi important. Acestora putem adăuga: nivelul înalt al aspirațiilor exprimate în dorința de a înfrunta dificultățile, perseverența în urmărirea scopurilor, interes pentru sarcinile încredințate finalizând cu o individualitate puternică și capacitate de a se afirma în lumea exterioară. În caz contrar, neacceptat de unul dintre părinți sau de întreaga familie, minorul devine: mereu nervos și pus pe ceartă, singuratic și introvertit, respins de colegii săi și nesociabil ca partener de joacă.

Într-un asemenea moment de neînțelegere și neacceptare a minorului ce-i aparține, familia se confruntă deja cu germenii comportamentului de risc (minciuna, furtul, fuga de la ore și de acasă, exmatricularea de la școală) la ele concurând uneori și lipsa de discernământ, atunci când pedeapsa sau răsplata nu sunt bine înțelese, iar „banii de buzunar” nu fac decât să închidă „cercul magic” al primilor pași spre infracțiune.

Alături de familie, școala sub aspectul influențelor sale este cea care reprezintă, subliniau Rădulescu S. și Banciu D. (1990), un important factor educativ care facilitează învățarea și interiorizarea de către tineri, a normelor și regulilor de conduită, recunoscute în societate. Comparativ cu familia, școala utilizează o gamă variată de modalități și mijloace de socializare sistematică, prin dezvoltarea și fundamentarea la tineri, a unor atitudini și convingeri morale durabile ce facilitează integrarea acestora în societate. Se cunoaște că în multe cazuri, școala a îndeplinit și un rol de avangardă, adică a știut să se implice și să dovedească că este cu adevărat sursa autorizată de educație atât pentru familie (cu componenții ei) cât și pentru comunitate (cu membrii ei). Notă subsol idem

Școala reprezintă un punct strategic în educația minorului, dar și un element ce poate preveni starea de infracționalitate, atunci când dorește cu adevărat să-și înțeleagă și ajute minorul.

Am încercat să privim școala și relațiile ce se stabilesc în interiorul ei din partea celor doi actori (elevul și cadrul didactic), mizând mai ales pe starea empatică a celor din urmă (cadre didactice), considerând empatia ca fiind cea care, în actuala conjunctură, poate reprezenta foarte mult în ideea implementării unor noi relații ce se pot desfășura în timpul afectat instrucției și educației. Cadrul didactic în acest nou statut creat, trebuie să cunoască foarte bine particularitățile de vârstă îndeosebi ale minorului între 14-16 ani, deoarece reprezintă o adevărată „piatră de încercare” pentru el. Trebuie să fie în continuare receptiv la aspectele structurii psihicului uman,venite din domeniul senzorio-motor, cognitiv și afectiv. Cadru didactic trebuie să relaționeze mai mult cu minorul, solicitându-l în realizarea unor proiecte, în compararea unor rezultate prezente cu cele anterioare, determinându-l să facă ceva util pentru societate, demonstrându-și abilitatea și cunoștințele într-un anumit domeniu, percepându-și astfel elevul în evoluția sa sub altă formă, mai reală și mai dispusă la cooperare. Notă subsol idem

Suportul social reprezintă evaluarea unui aspect al lumii sociale. Așa cum sublinia Oxford J. (1998)” este important de luat în considerare că raportul social este preponderent activ pentru obținerea unui loc central în psihologia comunității, deoarece pare a avea un puternic potențial pentru a ne ajuta să înțelegem legăturile ce se stabilesc între indivizi și comunitățile acestora”. Astfel, termenul de suport social familiar mai ales problemelor sociologice, devine cunoscut și în lumea psihologiei și pedagogiei, constând din legăturile pe care le are cu domeniile tradiționale de interes. Legat de conceptul de identitate personală, suportul social surprinde de asemenea traiectoria vieții, asigurând totodată legătura între social și individual, codificând faptul că oamenii primesc satisfacția relațiilor lor sociale, ca având un rol determinant pentru sentimentele lor generale față de satisfacția vieții trăite. Evaluarea suportului social sub cele două aspecte: structural și funcțional, surprinde aspectele calității relațiilor unei persoane sau asupra posibilităților ca aceste structuri să ofere anumite funcții importante de suport. Notă subsol idem

Asupra deținutului minor, suportul social poate acționa variat, momentul ales trebuind a concura la adevărata reintegrare a celui asistat, motivând ca una din funcțiile alese să primeze:

– suportul instrumental sau de ajutor, reprezentat mai ales prin material concret;

– suportul afectiv sau de îngrijire, având conotații moral-expresive;

– suportul valoric sau de recunoaștere, concretizat în apreciere, afirmare;

– suportul cognitiv sau de îndrumare, regăsit sub aspectul informațional și de consiliere;

– interacțiunea socială,pozitivă, prin sprijinul colegial.

Suportul social, ca element strategic ce recepționează mesajul viitoarei acțiuni sociale și structurale, menită să răspundă comenzii sociale aflată sub „incidența” reintegrării sociale a infractorului minor.

4.5.1 Modalități de integrare si resocializare a minorilor delicvenți

Diversele sisteme penale și sociale de sancționare, tratament și resocializare a delincvenților se fundamentează pe anumite excepții filozofice, morale și religioase având ca finalitate realizarea protecției și apărării sociale a societății, prevenirea comiterii de noi delicte și reintegrarea și recivilizarea morală și socială a persoanelor condamnate la diverse pedepse. Deși aceste sisteme include o gamă largă de sancțiuni și pedepsele trebuie să fie cât mai individualizate, astfel încât alegerea, cât și aplicarea lor să conducă la reducerea riscului comiterii unor noi fapte antisociale de către minorul pedepsit și la reabilitarea lui normală după executarea pedepsei, oferind totodată o protecție adecvată și pentru societate.

Resocializarea reprezintă o modalitate de reconvertire, reorientare și remodelare a personalității în formare a minorului delincvent, de reeducare și retransformare a comportamentului acestuia în raport cu normele și valorile acceptate de societate. Implicând abandonarea unui mod de viață și adoptarea altuia, resocializarea presupune ,,o rupere completă cu trecutul”, un control instituțional exercitat în anumite stabilimente de profil prin: restructurarea profundă a personalității, în ideea prevenirii reiterării unor noi acte delincvente; asigurarea unor condiții de viață compatibile cu demnitatea umană și în conformitate cu normele comunității; restabilirea ,,din mers” a rolurilor jucate de minorul delincvent în viața socială prin încadrarea lui treptată într-o rețea normală cu comunitatea socială din care a făcut parte (familie, școală, prieteni).

Realizarea unei resocializări normale si eficiente a minorului delincvent este condiționata de o serie de factori, între care cei mai importanți sunt: factorii care definesc caracteristicile și elementele specifice ale instituției în care se realizează procesul de resocializare; factorii care definesc individualizarea sancțiunii și durata acestuia, precum și măsurile de asistență medicală, socială și educativă adoptate în funcție de persoana fiecărui delincvent.

In funcție de acești factori, resocializarea delincventului se realizează în două etape:

– în timpul executării sancțiunii penale (cu sau fără privare de libertate), când se urmărește prioritar schimbarea și transformarea vechiului sistem de norme, valori și convingeri ale delincventului, prin dirijarea comportamentului său spre scopuri dezirabile social.

– după executarea sancțiunii penale, când se urmărește reinserția socială post-penală a fostului delincvent, încadrarea lui într-o activitate socială, dobândirea unui nou statut și îndeplinirea unor noi roluri, ca și diminuarea procesului de stigmatizare în viața socială ulterioară.

In consecință, un principiu dar și un obiectiv al procesului de resocializare desfășurat în instituțiile de profil îl reprezintă normalizarea, care presupune apropierea pe cât posibil a condițiilor de viață din centrul de resocializare de cele ale lumii exterioare acestuia.

In vederea diminuării aspectelor negative ale sancțiunii privative de libertate, normalizarea presupune realizarea a doua deziderate:

1.deschiderea în care minorii au dreptul la libera mișcare internă, corespondența nelimitată, vizite săptămânale ale rudelor apropiate, învoiri, acces la mijloacele de comunicare în masa etc.

2.responsabilitatea prin dezvoltarea simțului responsabilității, respectul și încrederea proprie prin implicarea minorilor într-o serie de activități sociale și comunitare care să îi pregătească pentru reinserția lor post-penală.

Reintegrarea minorului trebuie să se realizeze în multiple direcții și anume:

– reintegrarea personală: reechilibrarea eu-lui, a forțelor psihice ale dezvoltării prin restructurarea personalității;

– reintegrarea școlară sau profesională: crearea posibilităților de calificare profesională a acelor minori care au săvârșit delicte și nu au reușit să termine școala și să obțină o calificare;

– reintegrarea culturală: crearea posibilității fostului delincvent de a avea acces la cultură; să-și exercite și să-și dezvolte inteligența și aptitudinile, să practice schimburi informațional-culturale cu ceilalți membri ai societății.

Reintegrarea minorilor foști delincvenți în societate depinde atât de achizițiile psihocomportamentale realizate pe parcursul procesului de reeducare, dar și de modul în care sunt primită de către ceilalți membri ai grupurilor sociale în care reintra aceștia.

STUDIU DE CAZ

Prin rechizitoriul nr. 2695/P/2015 din data de 06.01.2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria …… a fost trimis în judecată inculpatul minor XX -, arestat în altă cauză cercetat sub aspectul comiterii infracțiunii de furt calificat, prev. de art. 228 alin.1-art. 229 alin. 1 lit. d Cod Penal, și suspectul YY– minor, cercetat sub aspectul comiterii infracțiunii de complicitate la furt calificat prev. de art. 48 alin. 1 Cod penal, rap. la 228 alin.1-art. 229 alin. 1 lit. d Cod Penal,

In fapt s-a reținut că : în data de 02.10.2014, inculpatul și suspectul s-au deplasat la chioșcul alimentar aparținând SC …… Mediaș, chioșc situat pe str. Calafat. În timp ce suspectul YY asigura paza în apropierea chioșcului, inculpatul XX, prin efracție, a deschis grilajul metalic de la ușa de acces în magazin și profitând de faptul că angajata PP se afla în altă încăpere, dintr-un portmoneu al acesteia a sustras suma de 1.950 lei.

Ulterior, inculpatul și suspectul s-au deplasat la locuința martorei :::, unde au împărțit banii sustrași, iar apoi, împreună cu martorul …., (concubinul martorei …) s-au deplasat la două săli de jocuri mecanice, unde au cheltuit mare parte din banii sustrași.

Persoana vătămată …… se constituie parte civilă în cauză cu suma de bani sustrasă, iar până în prezent nu a intervenit împăcarea părților (fila 11).

Inculpatul XX se află în Penitenciarul Târgu Mureș, fiind trimis în judecată pentru mai multe infracțiuni de furt și o tâlhărie. Acesta a recunoscut comiterea faptei.

Suspectul YY nu posedă antecedente penale.

ÎN DREPT:

1. Fapta inculpatului minor XX, care la data de 02.10.2014, prin efracție, a pătruns în chioșcul aparținând SC …….SRL Mediaș și dintr-un portmoneu aparținând persoanei vătămate ….. a sustras suma de 1.950 lei, constituie infracțiunea de furt calificat, prev. și ped. de art. 228 alin. 1-art. 229 alin. 1 lit. d Cod Penal.

Față de inculpat sunt aplicabile dispozițiile. art. 113 și urm. Cod penal, acesta aflându-se în stare de minoritate.

Față de suspectul YY s-a dispus renunțarea la urmărire penală avându-se în vedere contribuția redusă a acestuia la comiterea faptei, în sensul că doar a asigurat paza și a beneficiat de o mică parte din banii sustrași de către inculpat. Având în vedere că și acesta este minor, din modul concret de comitere a faptei, se apreciază că nu există interes public în urmărirea faptei și a suspectului.

Inculpatul XX se află în Penitenciarul Târgu Mureș, fiind arestat preventiv în altă cauză în care a fost trimis în judecată pentru mai multe infracțiuni de furt și o tâlhărie.

Prin rezoluția judecătorului de cameră preliminară din data de 26 ianuarie 2015 s-a dispus comunicarea rechizitoriului inculpatului minor XX. S-a adus la cunoștința inculpatului obiectul procedurii în cameră preliminară, faptul că are dreptul de a-și angaja un apărător ales, și termenul de 20 zile în care, de la data comunicării, poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Totodată s-a dispus efectuarea unei adrese pentru desemnarea unui apărător din oficiu pentru camera preliminară, iar în conformitate cu prevederile art. 344 alin.3 Cod procedură penală a stabilit un termen de 20 zile până când avocatul numit din oficiu poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală și s-a emis adresă Serviciului de Probațiune Sibiu pentru întocmirea referatului de evaluare privind pe inculpat.

Prin adresa nr.852/29.01.20015 Serviciul de Probațiune Sibiu a comunicat referatul de evaluare privind pe inculpat.

S-a stabilit termen de judecată la data de 5 martie 2015, în cameră preliminară pentru constatarea legalității instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală ( discutarea eventualelor cereri și excepții).

La termenul de judecată din data de 5.03.2015, în ședința camerei preliminare, la apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru inculpatul lipsă XX av. oficiu, cu delegație la dosar, lipsă fiind partea civilă……, partea responsabilă civilmente … și reprezentantul Serviciului de Probațiune Sibiu.

Procedura necompletă cu inculpatul.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că inculpatul XX, arestat în altă cauză se află în prezent internat în Centrul de Reeducare Buziaș.

Reprezentantul Parchetului pune concluzii de amânare a cauzei față de lipsa inculpatului, a părții civile și a părții responsabile civilmente.

Apărătorul inculpatului av. oficiu pune concluzii de amânare a cauzei față de lipsa inculpatului.

Judecătorul de cameră preliminară, față de lipsa de procedură cu inculpatul, găsește necesară amânarea cauzei și dispune citarea inculpatului din Centrul de Reeducare Buziaș, cu mențiunea ,, prezența este obligatorie,, ,efectuarea unei adrese către parchetul de pe lângă Judecătoria Mediaș pentru a comunica numele și adresa mamei inculpatului pentru a fi citată în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente.

Totodată, având în vedere faptul că inculpatul se află în Centrul de Reeducare Buziaș, solicită Serviciului de Probațiune Timiș să efectueze un referat de evaluare privind pe inculpat.

La termenul de judecată din data de 19.03.2015, în ședința camerei preliminare, la apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă inculpatul XX personal și asistat de av. oficiu, cu delegație la dosar, partea civilă……, și mama inculpatului ….., lipsă fiind tatăl inculpatului și reprezentantul Serviciului de Probațiune Sibiu.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că nu a fost efectuat referatul de evaluare privind pe inculpat.

Judecătorul de cameră preliminară, având în vedere obiectul camerei preliminare, dă cuvântul părților cu privire la legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală privind pe inculpat.

Apărătorul inculpatului av. oficiu, precizează că inculpatul nu a formulat cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și nici personal nu a formulat astfel de cereri și excepții.

Partea civilă precizează că prejudiciul nu a fost recuperat. Nu a formulat cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

Judecătorul de cameră preliminară aduce la cunoștința părților prezente faptul că, nu a constatat din oficiu aspecte care afectează legalitatea sesizării instanței sau a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

Reprezentantul Parchetului solicită să se constate legalitatea actului de sesizare și a administrării probelor în faza de urmărire penală și să se dispună începerea judecății.

Apărătorul inculpatului av. oficiu solicită a se constata această fază a procedurii finalizată și a se stabili termen de judecată pentru a se începe cercetarea judecătorească.

În motivarea încheierii judecătorul de cameră preliminară reține următoarele:

Prin rechizitoriul nr. … al Parchetului de pe lângă Judecătoria Mediaș a fost trimis în judecată inculpatul XX pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prev. de art. 228 alin.1, art. 229 alin. 1 lit. d Cod Penal.

În actul de sesizare s-a reținut faptul că în data de 02.10.2014, inculpatul, prin efracție a pătruns în chioșcul aparținând SC ……. SRL și dintr-un portmoneu aparținând părții vătămate a sustras suma de 1950 lei, faptă ce constituie infracțiunea de furt calificat, prev. de art. 228 alin.1, art. 229 alin. 1 lit. d Cod Penal.

Situația de fapt mai sus menționată se susține cu următoarele mijloace de probă:

plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

declarațiile persoanei vătămate;

procesul verbal de reconstituire și planșa foto;

raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din care rezultă că inculpatul are discernământul faptelor;

acte școlare privind pe inculpat;

declarația suspectului YY;

declarațiile martorilor;

declarațiile persoanelor responsabile civilmente.

Totodată, rechizitoriul cuprinde datele referitoare la faptă, încadrarea juridică, la actele de urmărire penală efectuate, la trimiterea în judecată și cheltuielile judiciare.

De asemenea, se constată că nu au fost formulate cereri și excepții de către inculpat, apărătorul inculpatului, și nici din oficiu nu se impun a fi invocate.

În raport cu cele mai sus menționate, în temeiul art. 346 alin.2 Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară reține că, administrarea probelor în cursul urmăririi penale precum și efectuarea actelor de către organele de urmărire penală respectă prevederile Codului de procedură penală și de asemenea, că instanța a fost sesizată legal și că este competentă să soluționeze prezenta cauză.

Având în vedere cele mai sus expuse, judecătorul de cameră preliminară, constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

Stabilește termen de judecată la data de 23.04.2015, ora 9,30 în ședință publică, pentru când se citează părțile și se solicită Serviciului de Probațiune Timiș referatul de evaluare privind pe inculpatul minor.

Încheierea este definitivă.

La termenul de judecată din 23.04.2015, la apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns inculpatul minor XX personal și asistat de av. oficiu cu delegație la dosar, lipsă fiind partea civilă și părinții inculpatului.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la data de 22.04.2014 a fost atașată la dosar, urmare a verificării antecedenței la Biroul Executări Penale, copia sentinței penale nr. …. a Judecătoriei Mediaș, iar înainte de începerea ședinței, Serviciul de Probațiune Timiș a comunicat la dosar referatul de evaluare privind pe inculpatul minor.

Instanța acordă apărătorului din oficiu posibilitatea de a lua legătura cu inculpatul.

În conformitate cu dispozițiile nr. 374 alin.1 NCPP, grefierul de ședință face o prezentare succintă a actului de sesizare, apoi, potrivit prevederilor art. 374 al.2 NCPP președintele completului de judecată explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înștiințează cu privire la drepturile sale procesuale respectiv : dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgându-i-se totodată atenția că, în cazul în care dorește să dea o astfel de declarație, tot ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa, precum și dreptul de a pune întrebări persoanei vătămate, celorlalte părți, martorilor și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar.

Inculpatul arată că nu dorește să dea declarație, precizează că faptele s-au petrecut așa cum s-a reținut în actul de sesizare al instanței și că este de acord să despăgubească partea civilă.

Instanța constată că persoana vătămată s-a constituit partea civilă în cauză și arată că nu au fost excluse probele administrate în faza de urmărire penală.

Instanța arată că nu au fost contestate probele administrate în faza de urmărire penală și pune în discuția părților oportunitatea readministrării acestora.

Reprezentantul Parchetului nu consideră că este necesară administrarea probelor, declarațiile martorilor nefiind contestate de către inculpat.

Apărătorul inculpatului av. oficiu arată că nu se impune administrarea probelor din faza de urmărire penală.

În temeiul art. 374 alin.7 NCPP, instanța constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu au fost contestate și nu consideră necesară readministrarea acestora, urmând a fi avute în vedere la deliberare.

Reprezentantul Parchetului și părțile arată că nu mai au cereri noi de formulat sau de dat explicații în cauză, iar față de această împrejurare, instanța constată cercetarea judecătorească încheiată și acordă cuvântul pe fond.

Reprezentantul Parchetului arată că inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul parchetului pentru faptul că, la data de 02.10.2014, prin efracție, a pătruns în chioșcul aparținând SC…..SRL și dintr-un portmoneu aparținând persoanei vătămate ….a sustras suma de 1.950 lei, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, prevăzută și pedepsită de art.228 alin.1, art. 229 alin.1 lit. d Codul de procedură penală.

Fapta a fost dovedită, probele administrate în cursul urmăririi penale nu au fost contestate iar inculpatul a recunoscut săvârșirea faptelor. Având în vedere starea de minoritate a inculpatului, solicită aplicarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, potrivit prevederilor art. 114 alin.2 lit. a NCP, raportat la art. 124 și următoarele din Noul cod penal.

Solicită obligarea inculpatului la plata despăgubirilor către partea civilă și a cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Apărătoarea inculpatului av. oficiu, arată că, faptele au fost corect reținute în rechizitoriu, inculpatul însuți recunoscând săvârșirea acestora. Având în vedere atitudinea sinceră și de regret a inculpatului, precum și împrejurarea că este dispus să achite părții civile prejudiciul cauzat, solicită aplicarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare.

Inculpatul, având ultimul cuvânt, personal arată că regretă comiterea faptei.

Judecătorul reține cauza spre soluționare, sentința purtând nr. …./23.04.2015 a Judecătoriei Mediaș, iar în cuprinsul dispozitivului s-a constatat că infracțiunea de furt calificat prevăzută și pedepsită de art. 228 al.1, art. 229 al.1 lit. d NCP comisă la data de 02.10.2015 de inculpatul minor XX, având datele de identificare ………… este concurentă cu infracțiunile de furt, furt calificat și tâlhărie, pentru care, prin sentința civilă nr. …./2015 a Judecătoriei Mediaș, definitivă la data de 17.02.2015, a fost luată măsura educativă a internării în centrul educativ pe durată de 1an.

În baza art. 124 al.3 teza a II-a NCP menține măsura internării în centrul educativ pe care o prelungește cu 4 luni, urmând ca inculpatul minor să execute măsura internării în centrul educativ cu durata de 1 an și 4 luni.

Constată că măsura internării a fost pusă în executare la data de 23.02.2015 și că din durata acesteia a fost dedusă durata reținerii din 06.10.2015 și durata reținerii și arestului preventiv din data de 22.10.2014 până la data de 04.02.2015.

În baza art. 397 al.1 raportat la art. 1357 NCC obligă inculpatul să plătească părții civile … despăgubiri civile în sumă de 1950 lei.

În temeiul art. 274 NCPP obligă inculpatul să plătească statului cheltuieli de judecată în sumă de 200 lei.

Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 200 de lei va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicarea minutei.

Pronunțată în ședință publică, azi 23.04.2015.

Sentința penală nr. …/23.04.2015 a Judecătoriei Mediaș a rămas definitivă la data de 12.05.2015 prin neapelare.

La data de 12.05.2015 Compartimentul Executări Penale a pus în executare sentința penală mai sus menționată efectuând următoarele demersuri:

– adresă către Centrul Educativ Buziaș;

– adresă către Inspectoratul de Poliție al Județului Sibiu – Serviciul Informatică – Evidență Operativă.

– adresă Serviciul Municipal Mediaș pentru cheltuielile judiciare.

CONCLUZII

Criminalitatea juvenilă, constituie un fenomen de o gravitate deosebită pentru societate prin faptul că cei care l-au comis sunt încă persoane aflate în prim proces de formare a personalității, perioadă în care își ales drumul în viață, se integrează în cadrul colectivului social.

Copilul vine de acasă, din mijlocul familiei, cu anumite deprinderi și va intra în școală – în mijlocul colegilor lui – având aceste deprinderi pozitive sau negative de comportament și conduită care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită ci ,, se învață,, în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială dintre indivizi și grupuri diverse.

Ridicarea continuă a nivelului educațional almaselor largi ale populației, îmbunătățirile calitative care se aduc mijloacelor educative și tehnicilor educațioanle constituie o eficientă cale profilactivă și oferă cea mai zguduitoare replică ,, societăților criminogene”.

Înțelegerea omului trebuie să însemne și recunoașterea inegalității și a neomogenității mediilor sociale de proveniență, medii care au virtutea de a exercita presiuni diferite cantitavi și calitativ asupra indivizilor, de a produce tipuri deosebite, cu necesități diferite, cu motivații diferite în fiecare caz în parte.

BIBLIOGRAFIE

1.Amza Tudor – "Criminologie Teoretica" – Editura Lumina Lex, București, 2000

2.Chaubart N. J. – "Compoziția Familiei și Tulburările De Comportament La Copil" Editura Politica, București, 1971

3. Mitrofan M. , Zdrenghea V. , Butoi T. – "Psihologie Judiciara" – Casa de Editură și Presa Șansa S. R. L. " București, 1992

4. Neveanu I. , Popescu P. – "Dicționar de Psihologie" – Editura Albatros, București, 1978

5. Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică – "Criminologie" – Editura Europa Nova, București, 2000

6. Pitulescu Ion- "Delincventa Juvenila" – Editura Ministerului de Interne, București, 1995

7.Ministerul de Interne – "Manualul Națiunilor Unite de Justiție Juvenila", București, 1999

8. Constituția României

9. Codul Penal al României

10. Codul De Procedura Penala Al României

11. www.donbosco.ro/constanta/poriect_c_s.php

12. www.unicef.org/romania/ro/children_2827.htrml

15. Chaubart N. J.; “Compoziția familiei și tulburările de comportament la copil”; Editura Politica; București; 1971;

16. Pitulescu, Ion; “Delincvența juvenilă”; Editura Ministerului de Interne ; București; 1995;

17. Lombroso, C. (1876), L’uomo delinquente, Milano, Ulrico Hoepli.

18. Lombroso, C. (1918), Crime. Its Causes and Remedies, Boston, Little Brown, And Company.

19.Lungu, R., Răducan, R. (2005), Simularea și comportamentul simulat al infractorului între comunitate și justiția restaurativă, Anale, Seria Psihologie, Volumul XII, Editura Augusta.

20.Adriana Rodica Berindei – Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen,2006

21.Sorin M.Rădulescu, Dan Banciu, Introducere în sociologia delicvenței juvenile, Editura medicală

22. Marioara Petcu, Delicvența- repede psihologice, Editura Dacia,1999

23.organizația națiunilor Unite și Drepturile Omului

24.Bianca Selejan Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, Ediția 3

BIBLIOGRAFIE

1.Amza Tudor – "Criminologie Teoretica" – Editura Lumina Lex, București, 2000

2.Chaubart N. J. – "Compoziția Familiei și Tulburările De Comportament La Copil" Editura Politica, București, 1971

3. Mitrofan M. , Zdrenghea V. , Butoi T. – "Psihologie Judiciara" – Casa de Editură și Presa Șansa S. R. L. " București, 1992

4. Neveanu I. , Popescu P. – "Dicționar de Psihologie" – Editura Albatros, București, 1978

5. Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică – "Criminologie" – Editura Europa Nova, București, 2000

6. Pitulescu Ion- "Delincventa Juvenila" – Editura Ministerului de Interne, București, 1995

7.Ministerul de Interne – "Manualul Națiunilor Unite de Justiție Juvenila", București, 1999

8. Constituția României

9. Codul Penal al României

10. Codul De Procedura Penala Al României

11. www.donbosco.ro/constanta/poriect_c_s.php

12. www.unicef.org/romania/ro/children_2827.htrml

15. Chaubart N. J.; “Compoziția familiei și tulburările de comportament la copil”; Editura Politica; București; 1971;

16. Pitulescu, Ion; “Delincvența juvenilă”; Editura Ministerului de Interne ; București; 1995;

17. Lombroso, C. (1876), L’uomo delinquente, Milano, Ulrico Hoepli.

18. Lombroso, C. (1918), Crime. Its Causes and Remedies, Boston, Little Brown, And Company.

19.Lungu, R., Răducan, R. (2005), Simularea și comportamentul simulat al infractorului între comunitate și justiția restaurativă, Anale, Seria Psihologie, Volumul XII, Editura Augusta.

20.Adriana Rodica Berindei – Criminalitatea juvenilă, Editura Lumen,2006

21.Sorin M.Rădulescu, Dan Banciu, Introducere în sociologia delicvenței juvenile, Editura medicală

22. Marioara Petcu, Delicvența- repede psihologice, Editura Dacia,1999

23.organizația națiunilor Unite și Drepturile Omului

24.Bianca Selejan Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, Ediția 3