.aspecte Criminologice Privind Delicventa Juvenila

INTRODUCERE

Analiza condițiilor specifice societăților actuale evidențiază faptul că în foarte multe țări se agravează și se extind fenomenele de devianță, marginalizare, delincvență și criminalitate.

Procesele accentuate de schimbare și transformare care însoțesc evoluția oricărei societăți au condus la apariția unor noi fenomene sociale grave, acestea obligând nivele deosebit de alarmante, în special în țările recent eliberate de sistemul totalitarist, între care și România.

Procesul rapid de tranziție a generat o criză ce afectează în special adolescenții și tinerii. O sursă importantă a acestei crize o reprezintă o anumită confuzie valorică în legătură cu modalitățile de promovare socială în noua societate și de integrare în viața matură sau de pregătire pentru o astfel de viață.

Ca urmare criminalitatea a crescut foarte mult, oferind adolescenților un cadru cu puternice influențe negative. Din acest motiv, un loc aparte în aria problematicii devianței este ocupat de cercetările privind delincvența juvenilă, fenomen cu implicații negative atât pentru societate, cât și pentru destinul ulterior al tinerilor.

Numărul de adolescenți (14 – 18 ani) condamnați a cunoscut în România o creștere semnificativă. Acest fapt poate fi explicat pe de o parte prin acea că sărăcia și inegalitățile economice afectează în mod special copiii și tinerii, iar pe de altă parte slăbirea instituțiilor de socializare (familie, școală, organizațiile de tineret și copii) și agenților de control administrativ și polițienesc.

În consecință un răspuns adecvat la întrebarea “de ce tinerii încalcă normele penale?” presupune studierea atât a trăsăturilor individuale, cât și a variantelor sociale care caracterizează situația de viață a copiilor și adolescenților, precum și a mecanismelor etiologice de producere a delincvenței.

Este binecunoscut faptul că, dintre factorii cu rol educativ și socializator, un loc esențial îl ocupă familia. Familiei îi revine în parte dificila misiune de edificare a personalității socio-culturale fiind, deci, responsabilă de socializarea și inserția adecvată în societate a copiilor și adolescenților. Confruntată astăzi cu dificultăți economice tot mai severe, la care se adaugă și confuzia de valori, familia riscă să-și slăbească capacitatea sa de supraveghere a procesului de socializare a tinerilor.

Cu toate acestea, trebuie înțeles faptul că evoluția comportamentului adolescenților nu depinde numai de modalitățile de socializare familială, ci și de un ansamblu de factori și instanțe educative: școală, grup de prieteni, grup de muncă, etc.

O importanță deosebită pentru societate o are și identificarea formelor și modalităților cele mai adecvate de realizare a educației morale a minorilor, de prevenire a comportamentelor deviante în rândul acestora.

În explicarea factorilor care favorizează apariția comportamentului delincvent juvenil, îmi voi baza demersul teoretic și metodologic pe unele date de cercetare și principalele teorii elaborate în acest sens.

Pe lângă analiza factorilor care generează apariția delincvenței juvenile, voi arăta și aspecte legate de infracționalitatea juvenilă, dar și mijloace de reinserție socială a tinerilor infractori.

CAPITOLUL I

1.1. CONCEPT

Conceptul de „delincvență juvenilă” cuprinde două noțiuni distincte care trebuie precizate și anume conceptul de „delincvență” și cel de „juvenil”. deși ambii termeni au intrat în limbajul comun și par cu semnificații bine determinate și univoce, ei sunt folosiți adesea cu înțelesuri diferite nu numai în vorbirea curentă, ci și în limbajul științific.

Termenul de „delincvență juvenilă” nu este întâlnit nici în legislația penală în țara noastră, nici în dreptul pozitiv al altei țări. el este o creație a doctrinei penale și a teoriilor criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa o serie de infracțiuni în funcție de criterii de vârstă considerându-se, în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularități determinate de nivelul de maturitate biologică și cu precădere mintală a subiectului activ al infracțiunii.

Conceptul de „delincvență juvenilă” este sinonim în anumite limbi cum sunt, de pildă, română, italiană, germană și franceză cu noțiuni de criminalitate juvenilă (criminalita giovenile, criminalité juveńile). Cu toate acestea la origine, și anume în limba latină, aceste cuvinte aveau înțelesuri diferite. Verbul „delinquere” avea concepția de „ a greși”, „a scăpa din vedere”, “a lipsi”, în timp ce prin “crimen” se înțelegea “crima la care se asociau semnificațiile de “scuzare” “imputare”, pricină a unui rău”.

Prin delincvență se înțelege o serie de fapte ilicite, indiferent, indiferent dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absența repetată și îndelungată de la școală, precum și anumite fapte imorale care nu constituie infracțiuni).

Este posibil și verosimil ca termenul de “delincvență juvenilă” să fi fost introdus și generalizat cu intenția de a nu se asocia conotațiile prea grave ale conceptului de “criminalitate” cu faptele comise de minori. Întrucât în vorbirea corectă din țara noastră și din alte țări (de exemplu Franța și Italia) cuvântul crimă era asociat cu un regim sever de executare a pedepselor, s-a introdus prin acceptare tacită, și conceptul de “delincvență” care s-a generalizat în mod treptat în cazul minorilor, fără să se elimine însă conceptul de “criminalitate”. De aceea ele continuă să fie folosite cu aceeași semnificație. În Franța și Italia termenul de “criminalitate juvenilă” este întâlnit cu precădere în literatura juridică în timp ce sintagma “delincvența juvenilă” este folosită mai frecvent în studiile și cercetările criminologice, sociologice și psihologice.

În unele lucrări referitoare la delincvența juvenilă este întâlnit și termenul de “predelincvență”. El desemnează în mod nediferențiat fie situația minorului care deși a săvârșit o faptă prevăzută de legea (penală) nu răspunde totuși penal datorită vârstei, fie situația minorului care are un comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea penală. Se prezumă astfel că minorul respectiv este un delincvent potențial. Credem însă că anchetarea anticipată a unei conduite ca fiind premonitorie pentru un comportament infracțional viitor este improprie și nu reflectă o analiză conceptuală corectă. De aceea în unele legislații cu caracter de ocrotire, cum este de exemplu în țara noastră sau în Franța, minorii aflați în asemenea situații sunt încadrați în categoria “copiilor în pericol” de a comite fapte penale datorită condițiilor necorespunzătoare de mediu social și a unei ambianțe imorale care favorizează sau poate induce comportamente deviante. Toate aceste observații ne îndreptățesc să încadrăm în conceptul de delincvență numai faptele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni și să respingem asocierea acestui termen cu orice situație care nu întrunește o asemenea situație.

Conceptul de “delincvență” nu este sinonim cu noțiunea de “devianță”. Sfera conceptului de “devianță” este mai largă și cuprinde ca formă particulară noțiunea de delincvență. În acest sens s-a arătat că devianța constă în “orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății, ori ale unui grup social particular”.

Este un tip de comportament care se opune celui convențional și cuprinde nu numai încălcările legii, ci orice “deviere” de conduită care are un caracter patologic constatat medical și reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind definită sau percepută ca stare de membrii unui grup social.

Din punct de vedere penal devianța penală cuprinde toate faptele prevăzute de legea penală săvârșite, chiar dacă împrejurările în care au fost comise sau anumite caracteristici de vârstă ori privind starea mintală a autorilor sau eventualilor participanți sunt cauze legale de înlăturare a caracterului penal al faptei sau a responsabilității penale a făptuitorilor și se împarte în:

criminalitatea adulților – a persoanelor care au depășit vârsta minorității civile și care au săvârșit fapte care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, în speță “infractorii”;

delincvența juvenilă – a minorilor între 14 și 18 ani care au săvârșit cu discernământ o faptă care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, în speță “delincvenții minori”;

Deci delincvența juvenilă se referă numai la grupa de vârstă a minorității. Este necesară această precizare deoarece unii cercetători au inclus în accepția acestui termen și categoria așa-numiților “tineri adulți”.

Extinderea înțelesului, adjectivului juvenil la grupe de vârstă care au depășit pragul minorității este excesivă și nejustificată. În primul rând nu s-a ajuns la un consens în ceea ce privește limita superioară a așa-numitei grupe de vârstă a “tinerilor adulți”. Unii cercetători se referă la grupa de vârstă 19 – 27 ani, alții extind până la vârsta de 25 sau 35 ani. Argumentul invocat pentru includerea faptelor săvârșite de acești tineri în conceptul de “delincvența juvenilă” nu mai este de natură strict psihologică sau psihosocială.

1.2. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND DELINCVENȚA JUVENILĂ ÎN ROMÂNIA

1.2.1. Evoluția regimului penal al minorului în România

Primele texte legale importante din secolul XIX care se referă la regimul penal al minorului, le găsim în Codul Penal din 1853 al lui Barbu Știrbei. El reproduce dispozițiile din Codul Penal francez din 1810 prevăzute în art. 54 că minorul de până la 8 ani nu răspunde penal, fiind considerat iresponsabil. Este vorba despre o prezumție absolută (iuris et ab iure) de iresponsabilitate care nu putea fi înlăturată în nici un fel.

Art. 55 prevedea că minorul între 8 – 15 ani nu răspunde penal numai dacă se dovedește că “acuzatul a lucrat fără pricepere”. Este înțelesul cu care acest text se referă la noțiunea de “discernământ”, care nu fusese încă adoptată ca neologism în limbajul juridic al epocii. Trebuie reținut că din redactarea acestui articol “priceperea” era apreciată în funcție de momentul săvârșirii faptei și nu de cel al judecării cauzei, iar obligația stabilirii acestei stări de fapt îi revenea instanței de judecată.

Codul Penal din 1864

Prevederile Codului Penal Barbu Știrbei sunt preluate și introduse în Codul Penal din 1864 care prevede în Titlul VI – “Despre causele care apără de pedeapsă sau micșorează pedeapsa” că:

“Art. 61 – Infracțiunea comisă de un copil de 8 ani deplini, nu se pedepsește”.

“Art. 62 – Crimele sau delictele comise de un minor, ce are vârsta de la 8 ani deplini până la 15 ani deplini nu se vor pedepsi, dacă se va decide de judecată că acuzatul a lucrat fără pricepere”.

Atât minorul între 8 ani împliniți și până la 15 ani deplini care a acționat cu pricepere (discernământ), cât și minorul care a depășit această vârstă beneficiază până la etatea de 20 ani deplini de un regim sancționator mai blând decât cel aplicat adulților. Cu alte cuvinte, limita superioară de vârstă a minorității penale este de 20 ani.

Codul Penal 1936

În forma sa inițială Codul Penal din 1936 conținea următoarele prevederi referitoare la minoritatea penală:

Art. 138 – “Minor este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani. Copil este minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Adolescent este minorul între 14 și 19 ani neîmplinite”.

Inadvertențele din redactarea inițială a Codului Penal din 1936 referitoare la perioada copilăriei (până la vârsta de 14 ani) și în limitele de vârstă ale adolescenței (intervalul de vârstă de la 14 ani împliniți la 15 ani neîmpliniți) asociate cu o orientare mai represivă față de minorii care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală au dus la elaborarea unui act normativ de modificare a regimului penal al minorilor.

Astfel, Legea din 24 septembrie 1938, care coincide și cu momentul așa-numitei “dictaturi regale” modifică total redactarea inițială din Codul Penal din 1936 prevăzând doar că: “Minor este acela care nu a împlinit vârsta de te acela care nu a împlinit vârsta de 18 ani”.

Modificarea limitei superioare de vârstă a fost motivată arătându-se dispozițiile din codurile penale italian, francez, polonez și austriac. Această modificare a limitei superioare de vârstă din legislațiile diferitelor țări europene se explică prin tendința din ce în ce mai evidentă a puterii politice de a circumscrie și limita un fenomen a cărui amploare a devenit un indicator de apreciere a eficacității politicilor sociale. O rată crescută a (criminalității) delincvenței juvenile și o pondere importantă a minorilor infractori în criminalitatea globală indică o asistență socială și o activitate educațională deficitare, asociate cu fenomene de degradare morală în toate domeniile vieții sociale.

Inadvertența semnalată în privința modelului în care Codul Penal din 1936 stabilea perioada adolescenței se explică și prin nevoia de a fixa un interval de timp din viața minorului în care răspunderea sa penală să fie condiționată de dovedirea ca acesta a săvârșit fapta penală cu discernământ.

Doctrina penală și jurisprudența din țara noastră au căutat să definească conceptul de discernământ sub aspect juridic. În acest sens, se poate menționa punctul de vedere al lui Vintilă Dongoroz care în Tratatul de Drept Penal publicat în 1939 susținea că discernământul nu poate fi explicat decât pornind de la noțiunea de capacitate penală. Prin discernământ vom înțelege capacitatea de a înțelege și de a-și manifesta conștient voința în raport cu un anumit fapt; el fiind deci – capacitatea penală mărginită la o speță concretă, iar nu generalizată la orice manifestare a unei persoane.

Noțiunea de discernământ împarte perioada minorității penale în trei etape distincte și anume:

o perioadă în care lipsa discernământului constituie o prezumție absolută înlăturând răspunderea penală;

o perioadă în care lipsa discernământului constituie o prezumție relativă urmând ca instanța de judecată să hotărască pe baza dovezilor prezentate de acuzare dacă minorul a acționat sau nu cu discernământ , stabilind eventuala răspundere penală a minorului;

o perioadă în care existența discernământului este prezumată, în cursul căreia minorul beneficiază de o răspundere penală atenuată.

Codul Penal și Codul de procedură penală din 1969

Aceste acte normative nu aduc multe elemente noi în raport cu legislația din 1936 în ceea ce privește regimul minorilor. Elementul cu adevărat de noutate al legislației din 1969 îl constituie scoaterea minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani și a celui care a acționat fără discernământ de sub incidența legii penale. Din păcate însă, această modificare deosebit de importantă pentru reeducarea minorilor noninfractori care au săvârșit fără discernământ o faptă prevăzută de legea penală sau care se găseau în pericol moral de a comite asemenea fapte nu a fost corelată cu un act normativ corespunzător scopurilor urmărite.

Codul Penal din 1969 reia din redactarea inițială a Codului Penal din 1936 prevedea că minorul care nu a împlinit 14 ani nu răspunde penal. În cazurile respective operează prezumția absolută că până la această puncte faptelor prevăzute de legea penală săvârșite de minor le lipsește unul din elementele constitutive ale oricărei infracțiuni și anume vinovăția. Subiectul activ al unei asemenea fapte nu poate fi considerat un infractor, un delincvent. El intră în categoria devianților penal, ca și toți ceilalți subiecți care au comis o faptă care datorită unei cauze prevăzută de lege, nu are caracter penal (subiecții în legitimă apărare ori care au săvârșit fapte în stare de necesitate sau sub constrângere fizică sau morală).

În conformitate cu art. 99 din Codul Penal din 1969, în aceeași categorie intră și minorii care nu au împlinit vârsta de 16 ani, fiind prezumați că au săvârșit fără discernământ fapta prevăzută de fapta penală. Pentru a fi înlăturată această prezumție relativă dovada discernământului trebuie făcută de organele judiciare. Dimpotrivă, minorii între 16 și 18 ani neîmpliniți sunt prezumați responsabili.

Deci, ca și în legislațiile penale anterioare, problema discernământului continuă să fie un element hotărâtor pentru stabilirea răspunderii penale a minorului între 14 și 16 ani. În literatura de specialitate publicată după intrarea în vigoare a Codului Penal din 1969 s-a arătat că această “zonă intermediară” pe care o creează problema dovedirii discernământului minorului între 14 și 16 ani neîmpliniți formează două subcategorii: una a minorilor care răspund penal în mod condiționat și anume dacă se dovedește că la săvârșirea faptei au lucrat cu discernământ, adică și-au dat seama că săvârșesc o faptă rea care pricinuiește altcuiva o vătămare; o altă categorie, a minorilor care nu răspund penal, fiindcă nu se face dovada că au lucrat cu discernământ.

În Codul Penal din 1936 obligativitatea instanței de a dispune culegerea informațiilor despre starea morală a minorului și despre condițiile în care acesta a fost crescut și a trăit constituiau o prevedere înscrisă în art. 139 Cod Penal.

Noul Cod Penal nu elimină această dispoziție, dar o reia în art. 482 din Codul de procedură penală sub denumirea “obligativitatea efectuării anchetei sociale” subordonând-o exclusiv scopului individualizării judiciare a măsurii educative sau a pedepsei. Este vorba de date privitoare la purtarea pe care minorul o are în mod obișnuit, la starea fizică și mentală a acestuia, la antecedentele sale, la condițiile în care fost crescut și a trăit, la modul în care părinții, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul își îndeplinesc îndatoririle lor față de acesta și în general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unor măsuri sau la aplicarea unor sancțiuni față de minor. Ancheta socială este asociată de persoane anume desemnate de autoritatea tutelară.

Cu alte cuvinte, informațiile respective pot fi considerate în mod explicit și exclusiv ca elemente necesare individualizării judiciare a sancțiunii, nu și ca repere pentru aprecierea nivelului general de dezvoltare fizică, mintală și morală a minorului în vederea stabilirii existenței sau inexistenței discernământului cu privire la fapta pe care a comis-o. De aceea doctrina penală a venit cu precizarea că existența sau inexistența discernământului trebuie să fie stabilită în raport cu natura faptei săvârșite, cu împrejurările concrete ale acesteia și cu datele referitoare la persoana minorului.

Se subliniază rolul auxiliar al anchetei sociale în lămurirea acestei probleme în cazurile în care legea penală instituie obligația stabilirii de către instanța de judecată pe baza dovezilor prezentate de acuzare, dacă minorul între 14 și 16 ani neîmpliniți a acționat cu discernământ. Minorii care răspund penal, aceia care au împlinit vârsta de 16 ani, nu pot beneficia de minoritate ca o cauză specială de înlăturare a caracterului penal al faptei, ci de una din celelalte cauze prevăzute de art. 44 – 49 și art. 51 Cod Penal (legitimă apărare, constrângere).

1.2.2. Instrumente juridice internaționale privind protejarea tinerilor. Promovarea și Protecția Drepturilor Copiilor: Justiția Juvenilă

A. Efectul Convenției Națiunilor Unite asupra Drepturilor Copilului

Convenția asupra Drepturilor Copilului a fost adoptată de Adunarea Generală în rezoluția sa din 44/25 din 20 noiembrie 1989; deschisă pentru semnături și ratificare sau accesare la 26 ianuarie 1990, intrată în vigoare la 2 septembrie 1990. A obținut practic ratificarea internațională. Într-o perioadă foarte scurtă de timp a devenit instrumentul internațional de drepturi ale omului cu cel mai mare număr de ratificări, demonstrând angajamentul special al comunității internaționale în promovarea și protejarea drepturilor copiilor.

Ratificarea Convenției implică recunoașterea drepturilor formulate în aceasta. O ratificare ulterioară implică un angajament al statelor de a adopta toate măsurile necesare pentru asigurarea și respectarea drepturilor recunoscute de Convenție. Statele sunt obligate să-și armonizeze legile, procedurile și politica lor națională cu Convenția.

Convenția înglobează drepturile omului recunoscute la nivel universal și oferă un cadru acceptat pentru promovarea și protejarea drepturilor copilului. Toate drepturile sunt indivizibile și legate între ele, fiecare dintre acestea fiind inerente demnității și integrității umane. Se aplică atât situațiile normale cât și celor dificile și acoperă toate aspectele din viața unui copil.

Nou – discriminarea, “interesele de bază” și participarea copilului sunt principii de bază de Convenției. În toate acțiunile sale, aceste principii vor fi considerate de o importanță primară (Articolul 3).

Convenția recunoaște drepturile copiilor de a-și exprima opiniile și de a fi luați în considerare în totalitate, de a fi informați și ascultați. În toate problemele ce afectează copilul, i se vor acorda opiniilor copiilor importanți cuvenită (Articolul 12) mai ales în deciziile care-i afectează și care le permit să se bucure și să nu fie lipsiți de drepturile fundamentale.

Prevederile Convenției specifice administrării justiției juvenile sunt conținute în Articolele 37, 39 și 40. Principiile și măsurile stipulate de aceste Articole ale Convenției ce se referă la justiția juvenilă există și de fapt, derivă din cele ale instrumentelor justiției juvenile.

Copiii nu trebuie să fie subiect al torturii, al tratamentului sau pedepsei crude, se prevede în Articolul 37 al Convenției. Copiii nu ar trebui arestați în numele legii sau lipsiți de libertate. În timp ce se află în custodie, copiii vor fi separați de adulți, ei au dreptul să obțină asistență legală sau de altă natură cum ar fi: asistență medicală, servicii psihologice și asistență prin interpreți, dreptul de a-și contacta familiile. Toții copiii (vor fi tratați) privați de libertate vor fi tratați cu umanitate și respect într-o manieră care să țină cont de nevoile speciale legate de vârstă.

Articolul 37 stipulează mai departe că privarea copilului de libertate poate fi folosită doar ca o măsură de ultim resort și pentru o perioadă foarte de timp. Interzice impunerea pedepsei cu moartea și sentința de închisoare pe viață fără posibilitatea de eliberare a copiilor.

Articolul 39 al Convenției obligă Statele Părți să ia măsuri adecvate pentru a promova recuperarea fizică și psihică și reintegrarea socială a copiilor, victime ale oricărei forme de neglijare, exploatare sau abuz, tortură sau orice altă formă de cruzime, lipsă de omenie, tratament ori pedeapsă degradantă. Astfel de “recuperare” și “reintegrare” urmează a se face într-un mediu sănătos, cu respect de sine și demnitate.

Copiii aflați în conflict cu legea au dreptul la un mod de tratare ce promovează un sens al demnității și valorii, luând în considerare vârsta și având ca scop reintegrarea în societate, se specifică în articolul 40 alineat 1 al Convenției. Copiii au dreptul la garanțiile de bază pentru asistență legală sau un altfel de asistență de apărare. Trebuie evitate procedurile juridice și plasamentele instituționale.

În articolul 40 alineat 2 al Convenției copiii declarați sau acuzați de a fi încălcat legea penală au dreptul la garanțiile minime ale procesului legii. Acestea include protecția legală împotriva: presupunerii de a fi nevinovat înainte de a fi dovedit vinovat; informarea promptă și directă cu toate acuzațiile; asigurarea de asistență legală sau de orice alt fel de asistență pentru pregătirea apărării; hotărârea vinei, fără întârziere de către o autoritate competentă, într-o audiere corectă; a nu fi obligat să depună mărturie sau să mărturisească ca fiind vinovat; examinarea martorilor adverși și obținerea participării martorilor în numele apărării revăzute de o autoritate competentă superioară; a avea intimitate deplină respectată în toate etapele procedurii.

Mai departe, articolul 40 alineat 3 al Convenției stipulează că: “Statele Părți vor promova stabilirea legilor, procedurilor autorităților și instituțiilor aplicabile, mai ales copiilor considerați, acuzați sau recunoscuți că ar fi încălcat legea penală”.

În continuare Statele Părți vor stabili: o vârstă minimă de la care copii vor fi considerați a nu fi responsabili de crime; măsuri prin care să nu se apeleze la proceduri judiciare cum ar fi alternativele ce există în schemele de diversiune; respectarea drepturilor omului și a protecțiilor legale; o serie de dispoziții cum ar fi: grija, îndrumarea, supravegherea, eliberarea condiționată, programe de educare profesională și alte alternative la asistență instituțională ce pot asigura copiii că sunt tratați într-o manieră adecvată bunăstării lor și în proporție și cu circumstanțele lor, dar și cu infracțiunea.

B. Scopul, Conținutul și Semnificația Instrumentelor de Justiție Juvenilă al Noțiunilor Unită

Instrumentele de justiție juvenilă ale Națiunilor Unite, de exemplu: Liniile Directoare de la Riyadh, Regulile de la Beijing oferă cadrul normativ pentru protejarea drepturilor copiilor – printr-o “administrație a justiției juvenile” specializată, separată și distinctă.

Împreună, instrumentele constituie un set complet de standarde universale și stabilesc obiective și practică adecvată ce trebuie urmate de comunitatea umană, servind ca model pentru Statele Membre, cei care iau decizii și fac politica și o bază de la care să se pornească reforma în domeniul justiției juvenile. Aceste instrumente sunt menite să protejeze statutul, drepturile, interesele și asistența socială a persoanelor tinere și să asigure tratarea și considerarea lor corectă prin sisteme de justiție, în întreaga lume.

Ele susțin decriminalizarea, de-penalizarea, intervenția formală minimă, evitarea etichetării și stigmatizării, o reacție temperată față de comportamentul tinerilor, interzicerea inumanității, cruzimii sau a modului de tratare dură, disciplinei sau corecției (corporale sau mentale) de orice formă.

1. Liniile Directoare de la Riyadh

Liniile Directoare de la Riyadh stabilesc standardele pentru prevenirea delincvenței juvenile. Ele acoperă stagiul pre-conflict, înainte ca tinerii să intre în conflict cu legea.

Liniile Directoare se concentrează asupra evitării conflictului cu legea și cu multele sale efecte adverse, limitând intervenția oficială precum și scopul și definiția “delincvenței” și abolirea statutului crimelor. Ele oferă un cadru conceptual edificat, o abordare și o viziune ce se referă la politica de prevenire a delincvenței progresive și promovează acțiuni ce sunt de dorit a fi urmate de comunitatea umană. Scopul lor este să modernizeze statutul și calitatea vieții copiilor și să promoveze respectul pentru ei. țelurile de prevenire a delincvenței sunt non-coercitive, non-stigmatizante și non-punitive. Ele interzic purtarea dură, pedeapsa, corecția de orice formă acasă, la școală sau în orice altă instituție.

Liniile Directoare apelează la o orientare centrată pe copil și o perspectivă de dezvoltare a copilului ce evoluează către prevenirea delincvenței ca parte integrantă a administrației justiției juvenile. Se acordă o atenție specială copiilor ce sunt cu un risc social ridicat, de exemplu situații ce compromit dezvoltarea copilului, măresc vulnerabilitatea de a cădea victime sau de a produce infracțiuni. În acest scop, măsurile complete, inter-disciplinare și zonale sunt conturate pentru a asigura tinerilor o viață fără crime, victime și conflicte cu legea, cu accent pe modalitățile de intervenție protectivă și preventivă, non-deranjantă.

Astfel, aplicația Liniile Directoare solicită un efort conjugat de prevenire a delincvenței ce include un rol de participare și de luare de decizii pentru tinerii înșiși. În acest scop, ele au un rol de model ce promovează participarea activă de partea diverselor agenții și instituții de socializare, inclusiv familia, sistemul educațional și comunitatea.

2. Regulile de la Beijing

Regulile de la Beijing reflectă spiritul și scopurile justiției juvenile. Ele stabilesc preceptele și premisele de bază și formează standardele minime în scopul manevrării, procesării și “tratării” tinerilor ce intră în conflict cu legea, în cadrul unui sistem și al unei administrații a “justiției juvenile”.

Maximele metodelor folosite promovează o diferențiere marcantă între adulți și tineri, în lege, în proceduri și practică și au ca scop evitarea efectelor negative ale proceselor și procedurilor ce vin în conflict cu legea, mai ales în detenția custodială a persoanelor tinere, datorită vârstei și vulnerabilității lor.

Preceptele centrale ale sistemului de justiție juvenilă, așa cum sunt guvernate de Regulile de la Beijing, include: legiferarea legislației specifice, ridicarea limitei de vârstă a responsabilității criminale; acordarea drepturilor de proces legal comparabil cu cele ale adulților, în plus cu protecție bazată pe vârstă și considerații pentru persoanele tinere; o limitare strictă a privării de libertate sau încarcerării și a oricărei forme de instituționalizare, pe o perioadă necesară minimă de timp și doar în cazul celor mai grave infracțiuni; tribunale separate pentru tineri, avantaje de detenție deschisă separate, recunoașterea unei reabilitări specializate, cu efect educațional.

Regulile pledează pentru tratarea corectă a persoanelor de sex feminin care, așa cum au demonstrat cercetările, sunt mai dur tratate, mai vulnerabile la asalturile sexuale în custodia unui personal predominant masculin și mai probabil au probleme și nevoi speciale, servicii și avantaje adecvate.

Mai departe, se apelează la modernizarea profesionalismului personalului, programe și servicii, coordonare interzonală și inter-agenție; utilizarea cercetării științifice ca bază a unui program de dezvoltare, evaluare, luarea de decizii și de noi metode.

CAPITOLUL II

2.1. ORIENTAREA BIOLOGICĂ

2.1.1. Teoria criminalului înnăscut

Preocupați de evidențierea rolului important ce revine personalității individului în declanșarea actului criminal, o serie de cercetători au acordat o atenție deosebită factorilor neuropsihici, fiziologici și ereditari în geneza crimei și infracțiunii. Promotorul acestei orientări a fost medicul italian Cesare Lombroso care, pornind de la ideea regresiunii atavice a infractorului, formulează celebra teorie a criminalului înnăscut.

Conform acestei teorii, personalitatea delincventului reprezintă o entitate distinctă și specifică, datorându-se anumitor trăsături anatomo-fiziologice și biologice transmise ereditar, care determină predispoziția spre crimă și violență a anumitor indivizi. Ca atare, criminalul este o ființă biologică ce diferă sensibil de ființa “normală” datorită posedării anumitor trăsături și stigmate anatomo-fiziologice dobândite pe cale ereditară. Printre stigmatele fizice, Lombroso a identificat: fața asimetrică, urechi foarte mari sau foarte mici, bărbie îngustă, maxilarul și obrajii proeminenți. În afară de caracteristicile fizice Lombroso a listat o serie de caracteristici fiziologice și psihologice precum: insensibilitate la durere, cicatrizarea rapidă a rănilor, lenea, lipsa completă a rușinii, neglijența, excitabilitatea, vanitatea etc.

În afara acestor stigmate, criminalul înnăscut are o serie de obiceiuri cum ar fi: tatuajul, utilizarea excesivă a gesturilor și înclinația spre limbaj colorat.

Concluziile medicului italian sunt concretizate astfel:

criminalii sunt la naștere un tip distinct;

ei pot fi caracterizați prin anumite stigmate;

aceste stigmate sau caracteristici fizice nu cauzează crima, dar ele ne ajută la identificarea tipurilor criminale;

numai prin intervenții sociale riguroase poate fi restrâns comportamentul infracțional al criminalilor înnăscuți.

2.1.2. Teoria condiționării fundamentată biologic

Teoria condiționării fundamentată biologic a lui H. Eyseneck (1964) reprezintă o concepție unică privind etiologia comportamentului criminal. Folosind în mare măsură terminologia pavloviană (inhibiție corticală, reflex condiționat etc.) Eyseneck pleacă întâi de la afirmați a că există variații inter-individuale în ceea ce privește proprietățile fiziologice corticale, cum este cazul rapidității cu care apare inhibiția corticală. Odată ce această inhibiție se instalează, cortexul devine mai puțin sensibil la stimulări. Cei care comit fapte criminale sunt mai extrovertiți decât cei care nu sunt implicați în activități ilegale.

2.1.2. Teoriile constituționale

Aceste teorii susțin existența unei relații între anumite caracteristici fizice și caracteristicile temperamentale, deci între tipul fizic și comportament. William Sheldon, în urma unor investigații, ajunge la concluzia că structura fizică mezomorfică este cel mai mult implicată în comportamentul criminal.

Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul delincvent: este clar că în interacțiunea cu alte forțe el este implicat în delincvență. Nu toți oamenii mezomorfici sunt criminali și nu toți criminali sunt mezomorfici.

Chiar dacă există o corelație între fizic și comportamentul criminal, nu înseamnă în mod necesar că unul este cauza celuilalt. Este destul de probabil că, în copilărie, structurile mezomorfice să fi folosit mai mult mijloace agresive și fizice pentru a-și atinge scopurile. Fiind recompensați pentru acest tip de comportament ei persistă în terorizarea altora când ajung adulți.

2.2. ORIENTAREA PSIHOLOGICĂ

Având o determinare multicauzală, delincvența include o serie de comportamente, conduite și acțiuni negative ale unor indivizi care urmăresc realizarea propriilor lor aspirații, motivații și mobiluri personale. Psihologii vorbesc în acest sens de tendința delincvenței de a reprezenta o formă de ajustare a unei inferiorități fizice sau a unei frustrări generând propensiunea individului către instincte agresive, masculinitate și puțin brută.

Teoriile psihologice pun accentul în primul rând pe caracteristicile persoanei, pe structura și factorii componenți ai personalității, pe rezultatele învățării și interacțiunii sociale ca fiind drept principale cauze ale comportamentului infracțional.

Teoriile analitice și psihanalitice

Aduc câteva argumente cu puternice implicații în practica clinică; acestea constau, pe de o parte, în afirmarea eșecului în ceea ce privește controlul efectiv al ego-ului și superego-ului datorat greșelilor timpului în formarea copilului sau neglijării parentale.

Pornind de la existența celor trei categorii de forțe: iraționale, raționale, morale care întotdeauna sunt în dispută pentru asigurarea conduitei, Freud consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea ușurării stării de vinovăție datorată sentimentelor incestuoase, inconștiente de tip ocolipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii și, deci, în vederea purificării de vinovăție.

Conform doctrinei freudiene, toți băieții manifestă ostilitate față de tată și iubire față de mamă, care cuprinde dorința sexuală. Vinovăția și anxietatea determinate de aceste sentimente trebuie să fie rezolvate pentru ca tânărul să devină un om sănătos psihologic. Cel care-și exprimă ostilitatea față de tată își va direcționa agresivitatea în altă parte, ajungând la comiterea unor acte violente. Atunci când acest complex este rezolvat cu ajutorul terapiei psihanalitice, individul poate curma ostilitatea sa devenind conștient de obiectul real al agresiunii.

În ansamblu, reprezentanții teoriilor analitice atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoționale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvență și inferioritate. Pentru ei, comportamentul criminal și delincvența sunt simptome ale problemelor emoționale fundamentale.

F. Alexander și B. Staub au stabilit o tipologie a delincvenților incluzând trei categorii principale: delincventul nevrotic, manifestând un comportament generat de conflicte de natură psihică; delincventul normal, care se identifică cu modelul obișnuit de delincvent, preluându-i caracteristicile; delincventul patologic, al cărui comportament este determinat în mod organic.

H.J. Zucker consideră că unul dintre cei mai importanți factori etiologici ai delincvenței constă în absența identificării afective a celor mai mulți copii delincvenți cu părinții lor, iar această condiție, la rândul ei, determină măsura în care acești copii adoptă sau nu standardele, obiceiurile și valorile părinților lor.

În viziunea școlii clasice de psihanaliză, copilul frustrat de afecțiune parentală, confruntat cu un autoritarism exagerat, neavând posibilitatea de investi erectiv tensiunile acumulate în cursul diferitelor situații frustrante întâlnite, își descarcă nemulțumirea în alt context. El devine gelos, agresiv, izolat, dependent, egoist.

Freud interpretează agresivitatea ca pe o reacție primordială care apare ori de câte ori satisfacere conformă cu principiul plăcerii este blocată. În funcție de cultură, educație, societate, agresivitatea se poate converti în alte forme de manifestare.

Teoriile psihanalitice însă nu reușesc să ofere o explicație actelor criminale comise de criminalul “normal” care învață și preia asemenea acte de la alți criminali. De regulă, psihanaliza oferă o explicație doar pentru comportamentul complusiv al psihoticolui, neuroticului și sociopatului.

2.2.1. Profilul psihologic al copilului delincvent

La fel ca și în cazul infractorului adult, cei care s-au ocupat de studiul conduitei delincvente a minorului au ajuns la evidențierea unui profil psihologic al acestuia:

înclinația către agresivitate, fie latentă, fie manifestată, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate;

instabilitate emoțională, generată de carențe educaționale și în ultimă instanță de fragilitatea eu-lui;

indaptare socială, prevenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care individul caută să-l suprime, de exemplu prin schimbarea domiciliului sau vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viață și activitate;

duplicitatea conduitei manifestată în discordanța dintre două planuri: unul cel al comportamentului tainic intim în care se realizează infracțiunea și celălalt, nivelul comportamental de relație cu societatea prin care își trădează de cele mai multe ori infracțiunea;

dezechilibrul esențial exprimat prin patimi, vicii, perversiuni irosire absurdă a banilor, etc.

Soții Sheldon și Eleonor Gluck (Nitrofan N. 1997) studiind cu ajutorul unei echipe interdiciplinare un lot de 500 de minori delincvenți și un lot de minori nedelincvenți (lot martor) care erau corespunzători ca vârstă, sex, statut socio-economic, apartenență etnică au evidențiat că delincvenții se deosebesc de nedelincvenți prin următoarele trăsături mai importante:

din punct de vedere fizic delincvenții sunt cu precădere de constituție mezomorfică (sunt solizi, cu forță musculară mare);

ca temperament sunt energici, impulsivi, extrovertiți, agresivi;

au atitudini ostile sfidătoare, sunt plini de resentimente, sunt încăpățânați, dornici de afirmare în grup, cu spirit de aventură;

din punct de vedere psihologic, tind spre exprimări directe, socio-cultural provin din familii neînțelegătoare, neafective, lipsite de ținută morală.

J.S. Peters (1957) arată că în urma efectuării unor cercetări empirice, nevârstinicii și tinerii care au venit în conflict cu normele legal-morale prezintă următoarele caracteristici distincte:

atitudini nefavorabile față de legi și față de muncă;

atitudini necorespunzătoare față de ei înșiși, față de părinți și față de alte persoane.

Delincventul este un individ care, aparent, are un surplus de experiențe negative, neplăcute și care simte că trăiește într-o lume amenințătoare. Sentimentul lui de autoapreciere pare să fie subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau încarcerat. Neavând un statut social de apărat, teama de a-l pierde nu îl motivează să facă eforturi pentru a se conforma normelor sociale. El nu-și apreciază semenii și din această cauză el nici nu pune prea mult preț pe opinia lor. Acest set de atitudini face să fie extrem de dificilă stabilirea de contacte cu el în vederea încercării de a-l reeduca.

Evidențierea caracteristicilor psihice specifice personalității delincventului minor reprezintă o mare importanță pentru organizarea activității recuperative, care trebuie să intervină în direcția restructurării și rearmonizării profilului acesteia.

Influențele educative, reeducative și recuperative trebuie să pătrundă adânc în substructurile de personalitate ale minorului delincvent depășindu-se aspectul pur formal prin utilizarea activă și adecvată a unor metode și procedee eficiente terapeutic suportive și constructiv compensatorii.

2.3. INFLUENȚELE NEGATIVE ALE FAMILIEI DEZORGANIZATE ASUPRA DEZVOLTĂRII COPILULUI ȘI ADOLESCENȚEI

Familia dezorganizată este familia care își pierde integritatea ca urmare a separării părților datorită unor motive precum: desfacerea căsătoriei prin divorț, decesul unuia dintre părinți, etc.

W.J Goode (1961) realiza următoarele clasificări ale familiilor dezorganizate:

a) familia incomplet unită sau nelegitimă;

b) familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți ca urmare a anulării căsătoriei, separării, divorțului li părăsirii;

c) familia tip “cămin gol” în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună însă comunicarea și relaționarea sunt realizate minimal, fără să constituie unul pentru celălalt un suport emoțional;

d) familia în criză datorită unor cauze ce determină absența temporară sau permanentă a unuia dintre soți, decesul, închisoarea, război;

e) existența în cadrul unor familii a unor situații care determină fundamentul eșecurilor comportamentului tânărului: psihoza copilului sau a soțului ori condițiile fizice cronic incurabile.

O familie dezorganizată produce efecte negative în plenul relațiilor sociale, al personalității membrilor, iar prin aparența sa “onorabilitate” sau “normalitate” împiedică de cele mai multe ori intervenția activă a instituțiilor sociale de ocrotire și control social.

Evidențiind rolul negativ al acestor carențe familiale asupra procesului de dezvoltare a personalității adolescentului, literatura de specialitate enumeră următoarele reacții de apărare ale adolescenților “normali”:

reacții afective: anxietate, depresie, stări de excitație, obsesii, fobii, insecuritate;

reacții caracterologice: agresivitate, imaturitatea proceselor afective;

reacții cognitive: eșecuri de performanțelor școlare;

reacții psihosociale: conflicte cu familia, comunitatea, identificarea negativă.

Putem concluziona că o familie disfuncțională, prin structură, prin climat, prin stilul educativ, prin abuzuri de tot felul generează disfuncții la nivel psihologic și de structurare a personalității minorului acestea constituindu-se, mai mult sau mai puțin, ca premise pentru un comportament deviant sau delincvent al copilului și adolescentului.

2.4. ABUZUL ASUPRA COPILULUI. DELIMITĂRI CONCEPTUALE.

2.4.1. Definirea abuzului

Maltratarea sau abuzul părinților față de copil nu este un fenomen nou. În numeroase legislații moderne abuzul față de copil este definit ca vătămarea fizică, mentală, sexuală, tratamentul neglijent, maltratarea unui minor de către o persoană care este responsabilă în ceea ce privește bunăstarea lui.

Abuzul asupra copilului este acel comportament care, în mod intenționat, cauzează lipsuri de natură fizică sau psihică unui minor dependent.

Modalitățile prin care se comit abuzurile asupra copiilor acoperă o paletă destul de largă: bătăi, pedepse fizice grave cu efecte necontrolate, abuz sexual, neglijare, etc. abuzul săvârșit asupra minorului este conceptualizat, de obicei, la trei niveluri de manifestare: social, instituțional, familial. Abuzul familial este acel abuz care este comis de către părinți sau de către acele persoane în a căror îngrijire se află minorul.

Principala clasificare a tipurilor de abuz enumeră abuzul fizic, abuzul sexual, abuzul emoțional (psihologic) și neglijarea.

2.4.2. Abuzul fizic reprezintă folosirea forței fizice asupra copilului și supunerea la munci dificile care depășesc posibilitățile lui având ca rezultat vătămarea integrității sale corporale.

În legislația în vigoare în țara noastră, abuzul fizic este definit la nivelul Codului Penal prin termenul de “rele tratamente aplicate minorului”. Termenii de definire se referă la aplicarea de către părinte sau de către persoana căruia i-a fost încredințat, de măsuri sau tratamente de orice fel care pun în primejdie grava dezvoltarea fizică, intelectuală au morală a copilului. Include alungarea de casă, expunerea la îmbolnăvire, aplicarea de lovituri corporale grave, lipsa de libertatea, amenințarea gravă.

2.4.3. Abuzul sexual asupra copilului definește acele contacte și interacțiuni între un copil și o persoană adultă în care copilul este folosit pentru stimularea sexuală a celui adult sau a altei persoane. Abuz sexual poate fi comis și de o persoană sub vârsta de 18 ani, dacă acea persoană este, fie semnificativ mai în vârstă decât victima fie într-o poziție care îi oferă putere și control asupra copilului.

Abuzul sexual asupra copilului definește utilizarea corpului unui copil pentru plăcerea sexuală a unei persoane pe care copilul nu este capabil să o înțeleagă și nu este adecvată vârstei sau dezvoltării psihosociale a acestuia. Participarea copilului este obținută fie prin violență, fie prin seducție.

Abuzul sexual intra-familial, în forma lui cea mai gravă, este incestul, implicând relațiile sexuale comise între persoane care sunt în relații de rudenie apropiate și nu se pot căsători între ele, interdicția fiind legat de tipul de înrudire.

Sunt considerate abuz sexual următoarele activități: mângâieri, expunerea organelor genitale în fața copilului, contact sexual genital, contact sexual oral, contact sexual anal. Tot forme de abuz sexual sunt considerate și nerespectarea pudorii copilului specifică vârstei, vizionarea de filme pornografice, etc.

Abuzul sexual se produce datorit combinării unor procese individuale și familiale, ceea ce înseamnă că, în analiza motivației ce stă la baza abuzului trebuie luați în considerare toți factorii individuali, familiali și sociali care favorizează abuzul sexual.

Efectele abuzului sexual asupra adolescenților se manifestă prin următoarele reacții: promiscuitate, prostituție, vagabondaj, agresivitate fizică și sexuală (mai ales la băieți), comportamente delincvente.

2.4.4. Abuzul emoțional asupra copilului este un comportament inadecvat al adultului față de copil cu efecte negative asupra personalității în formare a copilului. Respingerea, izolarea forțată, ignorarea și coruperea minorului, umilirea, criticarea, refuzul de a-l ajuta, reprezintă forme ale acestui tip de abuz.

Abuzul emoțional este, uneori, un concept intangibil și difuz, ale cărui efecte sunt mai greu de depistat, însăși victima neputându-și da seama de maltratarea psihologică la care este supusă.

În perioada preșcolară cei mai importanți indicatori ai abuzului emoțional sunt de obicei comportamentali. Se pot semnala la copiii abuzați comportamental dificultăți de concentrare, agresivitate sau impulsionare, probleme de relaționare cu ceilalți.

În cazul adolescenților abuzați emoțional se manifestă cel mai pregnant agresivitatea și revolta, dar și conduita de evitare, de stagnare și dorința de a “rămâne mici”. Astfel, adolescenții pot ajunge să consume droguri, să se împotrivească autorității, să devină distructivi și răzbunători în mod intenționat. Pot avea depresii și tentative de sinucidere. Devin labili emoțional și cu sentimente de ostilitate față de lume din credința că lumea le este ostilă.

David N. Jones și John Picket în 1951 au identificat unele din cauzele care determină pe părinți să abuzeze emoțional proprii copii: în primul rând abuzul suferit de ei înșiși în propria familie de origine, lipsa unui model parental, un slab autocontrol corelat cu o imagine de sine negativă, precum și existența unor relații sociale reduse.

2.4.1. Neglijarea copilului ca formă de abuz

Acest concept se referă la incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica cu adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoționale, de dezvoltare fizică și psihică, precum și limitarea accesului său la educație.

Dacă în cazul celorlalte forme de abuz, abuzul se definește prin “a face rău”, neglijența se definește prin “a nu face bine”. “A nu face bine” înseamnă în fapt, tot “a face rău”.

Cea mai acută formă de neglijare a copilului este cunoscută în limbajul curent ca fenomenul copiilor cu “cheile de gât”.

Neglijarea educațională presupune neîncadrarea copilului într-o formă adecvată de învățământ, neglijarea nevoilor speciale de educație, orientarea spre alte activități în detrimentul celor școlare, neocrotirea față de influențele negative dintre care “educarea” prin mass-media se poate constitui drept factor important.

Abuzul nedepsitat și netratat produce modificări grave în strucutrarea personalității copilului, cu repercusiuni majore în timp.

Aceste modificări pot fi sintetizate astfel:

disfuncții somatice;

disfuncții în sfera sexuală: hipersexualitate, respingere a actului sexual, atracția sexuală față de copii sau de persoane de același sex;

comportament agresiv față de sine: tentative de sinucidere, automutilare, consum exagerat de alcool și droguri;

tulburări în sfera afectiv emoțională: impulsivitate și violență, depresie, neîncredere în sine și în ceilalți;

tulburări de adaptare, integrare și relaționare socială, dificultăți profesionale, incapacitate de respectare a normelor sociale, morale și legale.

2.5. EȘECUL ȘCOLAR ȘI INCAPACITATE ȘCOLARĂ

Sunt cauze de natură socială, care determină alături de alți factori, comportamentul delincvent al minorilor. Acesta influențează cariera viitorului delincvent, întrucât determină o slabă integrare și socializare a minorului.

Eșecul școlar este o cauză a delincvenței juvenile, dar și un efect al disfuncțiilor psihosociale ale familiilor din care provin minorii. Totodată eșecul școlar se datorează și faptului că unele cadre didactice nu găsesc întotdeauna metodele cele mai bune pentru educarea elevului.

S-a observat că eșecul școlar este rezultatul unei duble inadaptări a copilului la activitatea școlară în cadrul școlii și la factorii interni ai acestuia (mediul familial , particularități psihice ale copilului).

Eșecul școlar și inadaptarea școlară nu se datorează atât unor capacități psihice, de inteligență, cât deficitului de școlarizare în familie. Există elevi care au o inteligență medie sau chiar peste medie care datorită lipsei de interes pentru activitatea școlară nu știu să-și utilizeze capacitatea intelectuală în activitatea școlară.

Insuficienta școlarizare a minorului este o altă cauză a inadaptabilității minorului. Aceasta se datorează fie atitudinii indiferente față de școală, fie situației materiale grele, opoziției părinților, atragerii lor în grupuri de prieteni cu preocupări negative.

Totodată nerecunoașterea de către cadrele didactice a situației familiale ale elevilor slabi la învățătură poate duce la săvârșirea de către aceștia a unor greșeli grave în aprecierea activității lor, fapt ce favorizează eșecul școlar și inadaptarea școlară.

Din cercetările efectuate s-a constatat că majoritatea delincvenților minori sunt repetenți, cu rezultate slabe la învățătură sau au abandonat școala. Toate acestea relevă faptul că eșecul școlar este un efect combinat al carențelor educaționale din familie și școală în același timp, o cauză a delincvenței juvenile.

2.6. IMPACTUL MIJLOACELOR DE INFORMARE ÎN MASĂ

Studiile efectuate au relevat influența deseori negativă exercitată de mijloacele de informare în masă asupra tinerilor. Criminologii occidentali au menționat pe primele locuri violența în mass-media și în special video-violența.

Cercetările s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultând următoarele:

violența pe unicul sau marele-ecran furnizează modele de comportament negativ. Aceste filme sunt comerciale făcute pentru a se obține cât mai mulți bani din vânzarea lor și, în consecință, abordează fără nici o reținere acele teme cu efecte în planul instinctului, al inconștientului uman. Influența este mai puternică asupra spectatorului tânăr, care este dornic de senzații tari;

determină creșterea nivelului agresiv în rândul celor ce urmăresc asemenea filme sau emisiuni. Tinerii sunt impresionați de ceea ce văd și doresc să imite comportamentul eroilor negativi din filme;

desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violența.

Totodată se relevă faptul că receptarea mesajelor mass-media se realizează și interpretează în funcție de propriile nevoi, atitudini și imagini despre lume, astfel încât violența va produce efecte doar asupra acelora care au înclinații spre violență.

În același plan și cu implicații asemănătoare mai ales asupra tinerilor se află pornografia.

2.7. ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ

2.7.1. Teoria “dezorganizării sociale”

O încercare mai consistentă de interpretare sociologică a delincvenței juvenile aparține așa-numitei Școli de la Chicago care confruntată cu “explozia” de criminalitate apărută în societatea americană interbelică a avansat un set de ipoteze și paradigme care încearcă să surprindă influența proceselor de schimbare și dezvoltare asupra fenomenului de delincvență.

Conform acestei orientări geneza și dinamica delincvenței sunt determinate sensibil de marile depresiuni sau crize sociale și economice, de fenomenele de urbanizare și exod rural.

Rata delincvenței este mai ridicată în ariile și zonele caracterizate prin deteriorarea fizică, declin de populație, dezintegrare culturală, ceea ce împiedică exercitarea adecvată a controlului social al comunității, generând fenomene de “dezorganizare socială”, marginalizare, devianță.

O contribuție importantă la fundamentarea acestei teorii au adus-o C. R. Show și H. D. McKay, care au evidențiat faptul că în marile metropole americane rate delincvenței este mult mai ridicată comparativ cu alte zone care nu au cunoscut schimbări socio-culturale, economice spectaculoase.

Procesele de dezvoltare și modernizare socială au fost însoțite de o creștere constantă a nivelului de delincvență juvenilă și datorită construirii unor comunități eterogene, cu grad scăzut de structurare și coeziune socială, în care controlul social tradițional devine difuz și ineficace.

Analizând nivelul situației sociale a familiei, nivelul condițiilor în care se desfășoară socializarea adolescentului și calitatea acestei socializări, Show și McKay ajung la concluzia că delincvența juvenilă este consecința dificultăților materiale, a contradicțiilor și conflictelor individuale sau colective cu care se confruntă adolescenții și tinerii.

Din acest motiv, tinerii delincvenți provin din familii caracterizate printr-un nivel scăzut socio-economic și cultural, condiții precare de locuință și confort și care, cu un număr mare de copii, nu reușesc să asigure o socializare și o educație adecvate.

Delincvenții minori domiciliază, de regulă, în zonele periferice și sărace ale marilor orașe și provin din familii dezorganizate sau descompletate. Majoritatea detestă școala și mediul școlar, au o slabă inserție școlară, ceea ce-I face în final să fugă sau să abandoneze școala, asociindu-se în grupuri stradale deviante.

Tinerii crescuți și educați în zonele și ariile defavorizate social și comit delicte prezintă situații și condiții sociale diferite de cele ale tinerilor care trăiesc, în zone rezidențiale selecte. Întrucât condițiile de rezidență și locuire sunt apreciate ca “bune” sau “rele”, comportamentul tinerilor este evaluat ca fiind “bun” sau “rău” în raport cu aceste condiții.

În consecință, cauzele primare ale delincvenței rezidă în interiorul comunității urbane care, datorită aglomerării de populație, a diversificării spațiilor și serviciilor comerciale și sociale, devine prin ea însăși o sursă potențială criminogenă, prin atragerea și ispitirea unor tineri de a comite acte și eradicării delicte penale.

Soluția eradicării delincvenței constă în elaborarea și aplicarea unor măsuri și soluții la nivel de comunitate și nu individual, accentul fiind pus pe ameliorarea condițiilor economice, sociale și culturale din zonele și cartierele defavorizate.

2.7.1. Teoria “asocierilor diferențiale”

Considerând comportamentul delincvent ca fiind alcătuit atât din elemente care intră în joc în momentul comiterii faptei, cât și din elementele care au influențat anterior viața delincventului sociologul și criminologul american E. R. Sutherland elaborează o teorie “genetică” a delincvenței denumită a “asocierilor diferențiale” ale cărei principii și ipoteze sunt expuse în celebra lucrare Principles of Criminology. El a făcut o critică severă concepției lambrosiene privind delincventul “înnăscut” sau transmiterea delincvenței pe cale ereditară, disociindu-se, totodată, de ideile lui G. Tarde privind explicarea delincvenței prin “imitație” introducând teza “învățării sociale” a comportamentului delincvent.

Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că în viața socială indivizii atât cei adulți, cât și cei tineri se confruntă cu modele pozitive (conformiste) și negative (nonconformiste) de comportament și conduită care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se “învață” în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială dintre indivizi și grupuri diverse. Procesul de “învățare” a delincvenței nu este însă liniar, ci include mai multe trăsături și momente în desfășurarea sa. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alții încep să-și orienteze mobilurile, scopurile și atitudinile în funcție de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă regulilor și dispozițiilor legale.

Este posibil ca în anumite grupuri sociale să predomine acele persoane pentru care în mod inevitabil dispozițiile legale reprezintă reguli de necontestat, datorită acceptării prohibițiilor și restricțiilor sociale.

În schimb, în alte grupuri predomină indivizii cu înclinații spre violarea acelorași dispoziții legale. În consecință atașarea unui individ la unul sau altul dintre cele două grupuri reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluția ulterioară a carierei individului.

Indivizii care devin delincvenți sunt confruntați mai mult cu modele criminale aparținând acelor grupuri care nu acceptă, nu recunosc sau nu respectă normele legale.

Un alt element important al paradigmei asocierilor diferențiale este reprezentat de organizarea diferențială a grupurilor sociale, care face ca, de cele mai multe ori, normele și valorile sociale să nu fie cunoscute și receptate de către toți indivizii. De aceea pot să apară o serie de conflicte între diferitele norme sociale, astfel încât un individ se află, la un moment dat, în fața unor reguli mai mult sau mai puțin divergente, unele fiind acceptate, altele fiind respinse de diferitele grupuri sociale cu care el vine în contact. Individul va asimila și învăța prin “asociație diferențială” pe cele aparținând grupurilor cu care vine mai mult în contact sau pe cele considerate ca fiind favorabile îndeplinirii intereselor și scopurilor personale.

În sfârșit alt elemente ce caracterizează “asocierile diferențiale” se referă la frecvența, durata și intensitatea acestora care oferă individului posibilitatea de a alege și a “învăța” între comportamentele conformiste și altele nonconformiste. Această opțiune și învățare începe încă din copilărie și durează pe tot parcursul vieții individului.

2.7.3. Teoria “subculturilor delincvente” și teoria “grupurilor de la marginea străzii”

1) Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea comportamentului deviant al tinerilor, această teorie afirmă necesitatea de a observa resorturile intime ale delincvenței juvenile din perspectiva particulară a “subculturilor” existente în cadrul unei societăți. Principalii reprezentanți ai acestei orientări (A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger ș.a.) consideră ca subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale.

Aceste subculturi apar ca o reacție de protest față de nomele și valorile societății grupând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilitățile și mijloacele se acces spre valorile și bunurile sociale.

Caracterizându-se printr-o serie de trăsături specifice (nonutilitarism, malițiozitate, versatilitate, negativismul fiind dintre cele mai semnificative) subculturile delincvente impun membrilor lor desfășurarea unor acitivități ilicite și delincvente. Mecanismul principal prin care aceste subculturi acționează asupra indivizilor, arată Cohen, este acela de socializare în grup, prin transmiterea și “învățarea” diferitelor procedee și tehnici delincvente, motiv pentru care teoria sa a mai fost denumită și teoria învățării (însușirii) reacției delincvente (“reaction formation theory”).

Identificând existența unor tipuri și niveluri diferite de socializare, Cohen evidențiază faptul că în familie copiii asimilează prin intermediul părinților, modele de valori și norme omogene și coerente în timp ce prin socializarea făcută de școală această omogenitate dispare. În consecință, sistemul de valori prin care sunt apreciate performanțele tinerilor în școală aparține claselor privilegiate sau care dețin puterea. Din acest motiv, fiind supuși presiunii celor două forme de socializare – familială și școlară – copiii aparținând claselor defavorizate reacționează într-un mod asemănător nevrozei, prin exteriorizarea frustrării și asocierea în bande și “subculturi” delincvente.

În felul acesta subcultura delincventă apare ca o reacție față de valorile și normele clasei privilegiate, banda de tineri delincvenți adoptând o conduită și un comportament conforme cu standardele “subculturii” din care fac parte.

2. O variantă a teoriei “subculturilor delincvente” care încearcă să explice delincvența juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament “învățat” este cea a “grupurilor de la colțul străzii”.

Tinerii care fac parte din aceste grupuri simt nevoia să fie recunoscuți, acceptați și stimulați de către cei de o vârstă cu ei, soluția grupului reprezentând o posibilitate sigură de a-și manifesta și realiza dorințele și aspirațiile. Prin contactul cu aceste grupuri, tânărul își dezvoltă limbajul, capacitățile și aptitudinile, asimilând și interiorizând o serie de valori și norme specifice grupului.

Periculozitatea deosebită a grupurilor stradale constă în aceea că sunt alcătuite în cea mai mare parte, din tineri ce prezintă serioase deficite de socializare, tineri care au abandonat școala și au fugit de acasă, tineri fără serviciu care au suferit deja condamnări penale.

Din acest motiv, activitatea grupului stradal se structurează treptat și preponderent deviant spre comiterea unor fapte deosebit de grave.

2.7.4. Teoria “anomiei sociale”

Cea mai cunoscută dintre “teoriile tensiunilor sociale” aparține lui R.K. Mertan și este intitulată teoria anomiei sociale.

Conform teoriei lui Mertan, anomia este transferată individului sub forma frustrării sociale. Ordinea socială este stabilă atunci când există un echilibru între scopurile ce urmează a fi atinse și mijloacele disponibile pentru a le atinge. Când echilibrul se rupe își face apariția dezorganizarea socială. Deci anomia se naște ca rezultat al tensiunii dintre scopuri și mijloace.

Criminalitatea reprezintă reacția individului față de neconcordanța dintre scopurile vehiculate și valorizate la nivelul societății și mijloacele permise pentru a le realiza. Pentru a putea atinge aceste scopuri individul recurge adesea la mijloace ilicite.

Datorită idealurilor și dorințelor mărețe ale tinerilor care doresc să dețină totul în timp scurt și dacă se poate cu cât mai puțină muncă, ei pot cădea ușor în această extremă a infracționalității. Există și o barieră în comunicarea dintre tineri și persoanele adulte care îngreunează mult apropierea dintre cele două generații. Dacă tinerii vor împărtăși și altora năzuințele lor, vor primi cu siguranță un sfat și poate chiar și ajutorul așteptat.

2.7.5. Teoria “oportunității diferențiate”. Eșecul școlar.

Ideea centrală a acestei teorii este inclusă în conceptul de oportunitate diferențiată. Cloward și Ohlin sunt de acord cu Mertan că indivizii care au eșuat să obțină succesul în societatea convențională vor căuta noi căi pentru a-l atinge. Aceia dintre ei care se văd lipsiți de șansa reușitei prin mijloace legitime vor adera la subcultura delincventă.

Participarea în aceste grupuri orientate antisocial le oferă prilejul să obțină succesul personal și satisfacție ca urmare a aprobării și gratitudinii acordate de ceilalți membri ai grupului subcultural.

Odată intrați în grupul delincvent li se oferă prilejul de a obține și succesul economic pe care și l-au dorit prin implicarea în activități infracționale.

CAPITOLUL III

3.1. SITUAȚIA STATISTICĂ PRIVIND EVOLUȚIA FENOMENULUI INFRACȚIONALITĂȚII JUVENILE ÎN PERIOADA 1989 – 2000

Din totalul infracțiunilor săvârșite pe teritoriul țării noastre într-o anumită perioadă de timp, un loc aparte îl ocupă infracțiunile săvârșite de minori.

Cu toate că sunt minori și că nu au o experiență bogată de viață, aceștia au dovedit că sunt apți să comită un număr semnificativ de infracțiuni și cu un înalt grad de periculozitate.

În urma realizării unor statistici în ceea ce privește numărul infracțiunilor săvârșite de minori în perioada 1989 – 1999 s-a constatat că delincvența juvenilă cunoaște în această perioadă momente de acalmie, dar și momente de explozie a infracțiunii.

Statisticile indică la nivelul anului 1989 un număr total de 48.153 de infracțiuni dintre care 2.568 erau săvârșite de minori, ceea ce reprezenta un procent de 5,3% din infracționalitatea generală. Cel mai spectaculos salt din punct de vedere al aportului delincvenței juvenile la totalul general al infracțiunilor l-a reprezentat anul 1990. În acel interval creșterea criminalității a fost extrem de accentuată în rândul tinerilor de până la 18 ani, numărul faptelor săvârșite de aceștia crescând de 3,6 ori și determinând un aport la criminalitatea generală de 14,4%.

Același ritm extrem de înalt s-a păstrat și în anul 1991, fiind înregistrate 17.380 de fapte săvârșite de minori.

Anul 1992 a reprezentat primul declin al intervalului analizat, dar înseamnă totodată și o stabilizare (la un total de 10,3% din totalul general), în jurul căreia se va situa delincvența juvenilă pentru următorii 6 ani.

Totuși din punctul de vedere al cifrelor absolute înregistrăm o creștere permanentă și aproximativ constantă cu salturi mai semnificative pentru anii 1997 – 1998, dar cu o reducere foarte importantă în 1999.

Astfel, dacă în 1998 minorii au săvârșit 43.839 fapte penale în 1999 numărul acestora s-a redus cu mai mult de jumătate (20.415), determinând în contextul general al reducerii fenomenului infracțional un aport de numai 7,12%, care reprezintă valoarea cea mai mică pentru deceniul X.

În ceea ce privește evoluția generală a numărului de participanți putem afirma că aceasta are propriul grafic de evoluție, definit în mod esențial de cel al numărului de fapte comise de minori.

Din analiza perioadei 1989 – 1999 se desprind următoarele concluzii: anul 1989 reprezintă acel punct al graficului în care numărul participanților minori a fost cel mai redus (2.868 de participanți minori din cifra de 55.737 total participanți).

În anul 1990 s-a constatat o dublare a minorilor infractori față de anul precedent, înregistrându-se 5490 infractori minori dintr-un total de 56.282 infractori.

În perioada 1991 – 1998 se remarcă o evoluție constantă a infracționalității juvenile, numărul minorilor infractori menținându-se la un nivel constant în jurul unui procent de 10% din numărul total de participanți la infracțiuni.

Anul 1999 a marcat o reducere semnificativă din punct de vedere numeric a participanților minori la săvârșirea infracțiunilor, ajungându-se la un procent de 6,73% din numărul total al participanților.

În ceea ce privește tipologia infracțiunilor analizate săvârșite de minori, acestea se referă la trei mari grupe: infracțiuni contra persoanei (omor, vătămări corporale, lovituri cauzatoare de moarte); infracțiuni de natură sexuală ( viol, prostituție); infracțiune contra patrimoniului (furt, tâlhărie).

În anul 1999 s-au înregistrat 17.059 de furturi comise de minori la care au participat 10.843 de persoane, 761 tâlhării cu o participare de 721 minori: 24 de omoruri, fiind 27 de participanți minori; 7 lovituri cauzatoare de moarte cu același număr de participanți; 110 violuri – 124 participanți; 87 cazuri de prostituție – 69 de persoane implicate.

Segmentul cel mai reprezentativ îl reprezintă grupul de vârstă 14 – 17 ani (11.781 cazuri). Explicația principală a acestui fapt constă, pe de o parte, în procesul de maturizare și schimbare (perioada adolescenței) prin care trece minorul și, pe de altă parte, în exigențele și solicitările mai grele pe care le cere mediul și modul de viață în care intră minorul – alegerea unei meserii, participarea la multiple obligații sociale.

Infracțiunile cele mai frecvent comise de minori care nu au împlinit 14 ani sunt cele ce privesc disciplina familială și școlară, vagabondajul, cerșetoria, cele ce privesc furturile mărunte, precum și cele contra persoanei cu care vin în contact, loviri, vătămări corporale.

Faptele comise de aceștia prezintă o periculozitate mai scăzută, însă marchează puternic personalitatea și conduita ulterioară a minorului care fie va fi reeducat, fie că va deveni infractorul de mâine.

O analiză separată comportă faptele de viol comise de minori întrucât prezintă unele caracteristici: numărul infractorilor este mai mare decât al infracțiunilor; făptuitorii în majoritatea cazurilor nu cunosc victimele; se remarcă un procent ridicat de săvârșire a acestui tip de infracțiune sub influența alcoolului; însoțirea violului de perversiuni sexuale; violul se consumă în majoritatea cazurilor prin maltratarea victimelor.

În ceea ce privește o clasificare a infractorilor pe minori pe sexe se observă că autorii de sex masculin reprezintă 90% din totalul general al infractorilor minori.

O clasificare interesantă a infractorilor minori se referă la mediul de proveniență al acestora (urban – rural) în momentul săvârșirii faptelor penale. Se remarcă o apropiere din punctul de vedere al valorii statistice între oraș și sat la infracțiunile grave, infracțiuni contra persoanei, cum ar fi omorul: urban – 63%; rural – 37% și loviturile cauzatoare de moarte: urban – 57%, rural – 43%, atrăgându-se diferențe semnificative la furturi, tâlhării, vătămări corporale și prostituție.

În ceea ce privește ocupația minorilor infractori în momentul săvârșirii infracțiunilor, se observă că un număr totuși foarte semnificativ dintre minori sunt elevi, numai că tendința acesteia spre delincvența este evidentă.

Aceștia ajung să săvârșească infracțiuni tocmai datorită lipsei de interes față de procesul de învățământ și datorită indiferenței din parte familiei, a școlii sau a celorlalte instituții socializatoare.

Referitor la modurile de participare a minorilor la săvârșirea faptelor penale se observă o tendință de diferențiere în funcție de tipologia infracțiunilor. La infracțiunile contra patrimoniului există o ușoară tendință de asociere pentru comiterea faptelor în timp ce la celelalte tipuri de infracțiuni – contra vieții sau integrității persoanelor și la infracțiunile de natură sexuală, tendința este de săvârșire în mod individual.

Prin toate aceste statistici care reflectă realitatea crudă am demonstrat că minorilor trebuie să li se acorde o atenție deosebită, căci sunt capabili de a săvârși aceleași infracțiuni ca și majorii.

Pentru prevenirea și combaterea delincvenței juvenile este foarte importantă reinserția socială a minorilor, cu atât mai mult cu cât odată dobândit un comportament delincvent acesta poate progresa în viitor sau poate fi înlăturat definitiv. Pentru realizarea acestui obiectiv este necesar un regim sancționator perfect ancorat în realitatea socială, căci numai astfel se pot întrevede rezultatele sperate.

3.2. FENOMENUL “COPIII STRĂZII”

Ca o constatare generală se poate afirma că delincvența juvenilă este îndeobște rezultatul unor forme de devianță morală și penală.

Un exemplu semnificativ îl constituie așa-numiții “copiii străzii” care vagabondează și comit o serie de fapte antisociale față de care nu se dispun întotdeauna măsurile de ocrotire prevăzute de lege.

Această categorie de minori problemă n-a făcut încă obiectul unor studii temeinice. Despre copiii străzii se cunosc unele aspecte legate de senzațional – faptul că o bună parte a existenței lor și-o petrec în catacombe, canale de termoficare, săli de așteptare din gări, alte adăposturi amenajate ocazional. Pe străzile capitalei sau ale marilor orașe ale țării a devenit aproape o obișnuință să întâlnești copii cărora li se neagă existența, care trăiesc fără adăpost, din furturi și cerșit.

Frecvent aceștia se adună în grupuri, grupul devenind pentru astfel de minori familia pe care poate nici nu au cunoscut-o. Nu de puține ori acești copii recurg la violență și la droguri, aceștia din urmă într-o formă primitivă și anume prin inhalarea unor substanțe volatile toxice.

O primă categorie din aceste grupuri este format din copii care sunt temporar sau definitiv lipsiți de mediul familial, deci copiii abandonați care stau în stradă o perioadă mai mare de timp rupând relațiile cu părinții. Sunt copii care au contacte ocazionale cu familia, care trăiesc și supraviețuiesc pe străzi. Ei au tendința de a menține legăturile cu familia, dar se separă treptat pe măsură ce timpul trece și devin din ce în ce mai implicați în cultura străzii.

O altă categorie o formează copiii neglijați de familie care stau toată ziua pe stradă, întorcându-se acasă seara târziu. Contactul cu familia este permanent, revenirea acasă fiind constantă. O parte dintre aceștia sunt obligați chiar de către familie să cerșească sau să se prostitueze pentru a întregi veniturile precare ale familiei. Banii câștigați sunt folosiți pentru satisfacerea viciilor părinților și de foarte puține ori asigurării unui suport financiar pentru hrană și nevoile familiei.

Majoritatea acestor copii, provin din familii dezorganizate sau din familii cu capacitate educativă diminuată, lipsa ocrotirii părintești dar și condițiile precare de viață îi determină pe aceștia să recurgă la vagabondaj, la fuga de acasă. Aceasta reprezintă un fel de eliberare, o soluție de evadare dintr-un mediu perceput ca ostil, dar și ca o modalitate de procurare a celor necesare supraviețuirii. Copiii nu-și vor părăsi niciodată familia sau casele de copii, fără un motiv. Unii dintre ei sunt trimiși în stradă de părinții lor pentru a aduce bani prin orice fel de mijloace alții au părăsit familia din spirit de aventură sau în urme repetatelor agresiuni fizice și psihice.

Această categorie de copii și tineri au tendința de a se organiza în grupuri, bande care au caracteristici comune. Grupul are propriile sale reguli necesare în vederea supraviețuirii, mai mult, în interiorul acestor grupuri exista o specializare a indivizilor în comiterea infracțiunilor. O caracteristică importantă a acestor grupuri este solidaritatea ca reflex de autoapărare și autoprotecție.

Acesta este motivul pentru care trăiesc în grup, pentru că își dau seama că numai astfel pot supraviețui. Ei sunt conduși de un lider care s-a impus prin autoritate personală. În general este cel mai mare, cel mai puternic, care știe să se facă ascultat de ceilalți. Căminul lor este strada, care este și școala lor, terenul lor de joacă, locul de muncă.

În ultimul timp au apărut așa numitele “găști de cartiere” care sunt formate din adolescenți plini de terebilism spirit de aventură și reprezintă un real pericol pentru ordinea publică și siguranța cetățenilor.

Un lucru îngrijorător îl reprezintă racolarea copiilor sub 14 ani de către adevărate bande de infractori majori. Ei sunt folosiți pentru săvârșirea unor infracțiuni – furturi în special, ținând cont de faptul că minorii sub 14 ani nu răspund penal.

Proliferarea alarmantă în rândul minorilor vagabonzi a consumului de substanțe care conțin corpuri volatile cu efecte halucinogene, din această categorie cel mai cunoscut fiind “aurolacul”. Utilizând aceste substanțe ei au sentimentul unei evadări din viața mizeră, un sentiment de fericire, de uitare, de multe ori pentru a-și potoli foamea.

Un aspect important este că majoritatea și-au început viața sexuală în relații hetero și homosexuale de la vârste mici. Prostituția este foarte frecventă în rândul acestor copii. În ultimul timp s-au înregistrat multe cazuri de copii abuzați sexual de către majori – sub aspectul infracțiunii de pedofilie. Pentru persoanele adulte, copiii străzii sunt o pradă ușoară ținând cont de naivitatea acestora cât și de nevoile materiale ale acestora.

Copiii străzii nu au apărut în societatea post-totalitară pe un teren gol, ei au existat și în vechiul sistem, dar fiind ascuns și nefăcându-se nici un fel de publicitate în jurul fenomenului acesta, nu a putut fi cuprins în adevăratele sale dimensiuni.

Astăzi reprezintă pentru societate un focar criminogen, un real pericol din rândul cărora a început deja să se recruteze o nouă generație de infractori. Din acest motiv, starea de indiferență a societății față de acest fenomen nu mai poate continua, în consecință trebuie luate de urgență măsuri de protecție și integrare a acestor tineri în societate.

1. Situația statistică între anii 1989 – 2000 privind

minorii autori de infracțiuni

2. Situația statistică privind raportul dintre numărul total de participanți la infracțiuni și numărul participanților minorii

Situația statistică privind raportul dintre faptele comise de minorii și numărul de participanți

Situația statistică privind mediul de proveniență a infractorilor minori

Situația statistică privind gradul de ocupare a minorilor infractori

Situația statistică privind modul de săvârșire penale de către minori

Sursa: Ministerul de Interne – Studiul I.G.P. pe anul 1999

CAPITOLUL IV

4.1. Evoluția sistemului de reeducare a minorilor infractori de la adoptarea Codului penal din 1969 până în prezent

La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou Cod Penal, al treilea în legislația penală modernă românească.

Din materialul normativ al codului rezultă că minoritatea nu mai este considerată ca o circumstanță personală, ci ca o stare tranzitorie, de devenire făptuitorului cu o problematică specifică, ce reclamă o reglementare superioară și un tratament deosebit. Sunt prevăzute trei categorii de vârste cu dispoziții specifice pentru fiecare dintre ele.

Din prima categorie fac parte minorii sub 14 ani, care fiind considerați a nu avea capacitatea psiho-fizică necesară înțelegerii consecințelor faptelor lor, nu răspund penal. Aceasta incapacitate constituie o prezumție absolută și ca atare ea nu poate fi înlăturată prin proba contrară oricât de dezvoltați fizic și psihic s-ar dovedi unii dintre făptuitorii care nu au împlinit vârsta 14 ani.

A doua categorie privește minorii în vârsta de la 14 la 16 ani a căror responsabilitate penală, fiind condiționată de discernământ beneficiază de prezumția legală de incapacitate penală, prezumție care poate fi înlăturată prin proba contrară – demonstrându-se existența discernământului în momentul comiterii faptei. deci, subiectul activ al infracțiunii poate fi numai minorul cu discernământ.

A treia categorie include pe minorii în vârsta de la 16 la 18 ani considerați a avea în mod absolut capacitate penală. Caracterul absolut se limitează însă numai la efectele prezumției legale (nu se poate face proba contrarie) pe baza căreia minorul care a împlinit 16 ani este socotit ca având răspundere penală.

4.2. Măsuri educative și pedepse aplicate

4.2.1. Considerații generale

Sistemul sancționator special prevăzut pentru minori în Codul Penal din 1969 (Titlul V, art. 99 – 100 inclusiv) este un sistem mixt, format din măsuri educative (mustrare, libertate supravegheată, internarea într-un instituit medical educativ, care sunt revocabile sau înlocuibile cu alte masuri în funcție de evoluția comportamentului minorului, și pedepse.

Printr-o dispoziție explicită (art. 100 alin. 2) s-a acordat prioritate măsurilor educative, pedeapsa închisorii aplicându-se numai dacă se apreciază că luarea celor dintâi măsuri nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.

Superioritatea sistemului sancționator actual pentru minori mai rezultă și din faptul că în timp ce în Codul Penal anterior mustrarea era inclusă în rândul pedepselor, iar libertatea supraveghează determina amânarea soluționării laturii penale a cauzei, noul Cod Penal situează mustrarea în rândul măsurilor educative acordându-i astfel adevăratul ei caracter de măsură menită să contribuie la reeducarea minorului și să prevină săvârșirea unor fapte antisociale de către acesta.

De asemenea, libertatea supravegheată nu mai are ca efect amânarea judecării cauzei, deoarece pronunțării, ci constituie însăși soluția dată acesteia.

Sunt notabile și perfecționările aduse reglementărilor de drept procesual penal privitoare la urmărirea și judecarea minorilor delincvenți, prin Codul Penal de procedură penală adaptat la 12 decembrie 1968.

Dispozițiile din acest cod privind procedura în cauzele cu minori asigură în ansamblu garanții procesuale suplimentare, în vederea realizării unei cercetări temeinice și complete a cauzelor cu minori și a unui climat educativ necesar pe întreg parcursul desfășurării procesului penal. Este de remarcat și dispoziția care prevede că acțiunea civilă se exercită din oficiu în cazul în care cel vătămat este minor (art. 17 alin. fin. Codul de procedură penală).

Experiența a demonstrat că, în procesul complex al recuperării sociale și morale a minorului delincvent faza de judecată reprezintă un moment care, în fapt, influențează în cea mai mare măsură etapa care urmează executării hotărârii instanței.

O sancțiune poate fi la fel de nepotrivită atunci când este prea severă în raport cu multitudine de factori care definesc personalitatea minorului delincvent, cu gravitatea faptei comise; ca și atunci când această sancțiune este prea blândă în raport cu aceleași elemente, soluție care poate duce la subapreciere de către minor a gravității faptelor comise de el. Și, în final, la șanse mai mici de reeducare și de prevenție specială.

Putem spune că opera de individualizare a sancțiunilor de drept penal pentru minori de către instanța de judecată constituie un factor important în ansamblul măsurilor statului în vederea recuperării morale și sociale a minorului delincvent.

4.2.2. Măsurile educative

A. Prima măsură educativă este mustrarea și constă în dojenirea minorului de către instanța de judecată în ședința în care se pronunță hotărârea, cu explicarea pericolului social al faptei săvârșite, cu arătarea modului în care acesta trebuie să se poarte pe viitor, încât să dea dovadă de îndreptări, și din avertizarea că în cazul când va mai comite o infracțiune se va lua față de el o măsură educativă mai severă sau i se va aplica o pedeapsă (art. 102 Cod Penal).

De regulă, mustrarea se pronunță în cazul faptelor mai ușoare comise de minor reflectând deprinderi și modalități caracteristice copilăriei.

O asemenea măsură devine eficientă numai dacă instanța îi asigură cadrul solemn necesar de natură să îngreuneze pe minor și, totodată, se adresează minorului cu toată seriozitatea urmărind să influențeze cât mai mult modul de a privi viața și obligațiile sociale de acestuia.

În practica judiciară s-a decis că măsura educativă a mustrării nu poate fi aplicată deoarece nu este aptă să-și realizeze finalitatea atunci când datele anchetei sociale sunt defavorabile minorului, iar din dosar rezultă că minorul a participat la săvârșirea unei infracțiuni de o gravitate deosebită, având o contribuție importantă la comiterea faptei.

Mustrarea fiind o măsură care se ia cu privire la faptele comise de minor au în vedere vârsta minorului la data comiterii faptei și nu vârsta minorului la data pronunțării hotărârii. Sub acest aspect, s-a decis în practica judiciară ca măsura educativă – mustrarea dacă se referă la fapte lipsite de gravitate poate fi luată și cu privire la un minor care la date pronunțării hotărârii.

Potrivit dispoziției din art. 103 alin. 3 în cadrul termenului de încercare, instanța poate să impună poate să impună minorului respectarea uneia sau a mai multora din următoarele obligații:

să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

să nu intre în legătură cu anumite persoane;

să presteze o activitate remunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță, cu o durată între 50 și 200 ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrători și vacanță.

Instanța pune în vedere celui căruia i s-a dat încredințat supravegherea îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului în scopul îndreptării lui. De asemenea i se pune în vedere că are obligația să înștiințeze instanța de îndată dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele, ori a săvârșit din o aptă prevăzută de legea penală.

Legea prevede obligația instanței de a atrage atenția minorului asupra consecințelor comportării sale, precum și obligația de a înștiința școala unde minorul învață sau unitatea unde este angajat și după caz, instituție la care prestează activitatea stabilită de instanță.

Termenul de un an stabilit de către instanță pentru libertatea supravegheată curge de la date punerii în executare a măsurii și, dacă minorul are o conduită bună la împlinirea termenului cauza sa judiciară este considerată ca fiind definitiv închisă, iar măsura educativă încetează de drept.

Dacă înăuntrul termenului de un an minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui, sau are purtări rele ori săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, instanța revocă libertatea supravegheată și ia față de minor măsura internării într-un centru de reeducare până ce acesta a depășit cu puțin vârsta de 18 ani.

Potrivit art. 487 Codul de procedură penală instanța execută măsura mustrării de îndată ce hotărârea a rămas definitivă când datorită unor împrejurări, această măsură nu poate fi executată de îndată după pronunțare se fixează un termen pentru aducerea minorului într-o nouă ședința la care vor fi chemați părinții, sau dacă este cazul tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află acesta.

În cazul în care minorul nu dă semne de îndreptare și comite alte infracțiuni, instanța va aplica acestuia măsuri educative mai severe sau chiar o pedeapsă.

B. Libertatea supravegheată

Este o măsură educativă care se aplică de către instanță minorului infractor și constă în lăsarea acestuia în libertate, pe un timp de încercare de un an, sub supraveghere deosebită. Pentru ca instanța să aplice o asemenea măsură, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

minorul să fi săvârșit o infracțiune;

minorul infractor să poată fi supravegheat îndeaproape de o persoană de încredere;

în termenul de încercare de un an, minorul să aibă o conduită bună.

Supravegherea poate fi încredințată, după caz, părinților minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui. Dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța dispune încredințarea supravegherii minorului, pe același interval de timp, unei persoane de încredere, de preferința unei rude apropiate, la cererea acesteia, ori a unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor.

Pentru ca instanța de judecată să aplice măsura internării unui minor infractor într-o centru de reeducare se cer a fi îndeplinite următoarele condiții:

în cauză să fie un minor infractor;

acesta să fie săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;

măsura mustrării sau lăsării în libertatea supravegheată să fie apreciate ca insuficiente pentru îndreptarea minorului;

internarea în centrul de reeducare să fie eficientă, avânt în vedere reeducarea minorului și completarea pregătirii sale profesionale și de cultură generală.

Potrivit art. 490 Codul de procedură penală în cazul când unui minor infractor i s-a aplicat măsura internării într-un centru de reeducare, instanța poate dispune prin aceeași hotărâre punerea în executare a măsurii luate. Punerea în executarea se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului poliție de la locul unde se află minorul.

Organul de poliție ia măsuri pentru internarea minorului, după care centrul de reeducare va comunica instanței despre punerea în executare a hotărârii.

Acțiunea de reeducare și pregătire se înfăptuiește într-un regim adecvat de disciplină, prin care se formează la minor un comportament social corespunzător și un sentiment de respect față de ordinea de drept și regulile de conviețuire socială.

Potrivit art. 108 alin. 1 Cod Penal măsura internării într-un centru de reeducare se aplică pe timp nedeterminat dar, de regulă, nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Instanța poate totuși, când minorul devine major să dispună prelungirea acestei internări pe o durată de cel mult doi ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării – reeducarea. Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie o infracțiune, instanța ia măsura internării sau aplică o pedeapsă.

În cazul în care înăuntrul termenului de încercare al libertății supravegheate minorul săvârșește o infracțiune, această infracțiune și aceea pentru care se luase măsura libertății supravegheate se află în concurs real. Pentru amândouă aceste infracțiuni urmează fie a se lua măsura internării într-un centru de reeducare, fie a se aplica o pedeapsă, care se stabilește în limitele speciale prevăzute de lege pentru ultima infracțiune. Pedeapsa astfel stabilită constituie o sancțiune legală pentru întreaga activitate infracțională a minorului, adică pentru amândouă infracțiunile.

De asemenea, în practica judiciară s-a decis că măsura educativă a libertății supravegheate nu poate fi luată față de infractorul minor care a depășit vârsta de 17 ani, deoarece în acest caz nu se poate finaliza măsura educativă menționată, care presupune ca minorul să fie pus sub supraveghere deosebită timp de un an.

Revocarea și înlocuirea măsurii libertății supravegheate pot fi dispuse și după expirarea termenului de încercare, pentru fapte săvârșite de minor înăuntrul acestui termen.

C. Internarea într-un centru de reeducare

Măsura educativă a internării minorului într-un centru de reeducare, prevăzută în art.104 Cod Penal, este o măsură mai severă decât cele analizate anterior, întrucât aceasta este privativă de libertate. De altfel, în art.104 alin.2 se prevede că “măsura internării se ia față de minorul în privința căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare”.

Măsura internării în centrul de reeducare a unui minor încetează de drept când acesta împlinește vârsta de 18 ani sau la împlinirea termenului de prelungire stabilit de instanță.

Există însă și posibilitatea legală (art.107 Cod Penal) ca măsura internării să înceteze provizoriu și înainte ca minorul să devină major. Libertatea condiționată a minorului se acordă de către instanță atunci când a trecut cel puțin un an de la data internării sale în centrul de reeducare, timp în care minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, sârguință la învățătură și pregătire profesională.

Dacă în timpul liberării condiționate, minorul are o comportare corespunzătoare, această libertate devine definitivă la împlinirea vârstei de 18 ani și măsura internării încetează de drept.

Dacă în perioada liberării condiționate, minorul are comportări rele sau săvârșește din nou o infracțiune, instanța poate să revoce această măsură și va dispune fie menținerea măsurii internării în centrul de reeducare, fie aplicarea unei pedepse (situație în care instanța va revoca și măsura internării, coexistența celor două sancțiuni nefiind posibilă).

În art.110 se prevede că în caz de suspendare condiționată a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanță. Dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este de 6 luni.

Potrivit art.491 Cod de procedură penală, liberarea minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major, revocarea liberării înainte de a deveni major, precum și ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare se dispune din oficiu sau la sesizarea de către Judecătoria sau Tribunalul care a judecat în primă instanță pe minor.

D. Internarea într-un institut medical-educativ

Măsura educativă cu internări într-un institut medical-educativ se aplică de către instanță asupra minorului care răspunde penal pentru fapta săvârșită de el, dar care din cauza stării sale fizice sau psihice are nevoie de un tratament sau de îngrijiri medicale și implicit de un regim de educație și instruire adecvat stării sale .

Măsura internării într-un institut medical-educativ va putea fi aplicată de către instanță doar față de minorii care prezintă anomalii fizice, infirmități (surzi, muți, orbi etc.) sau sunt atinși de anumite maladii grave.

Ca și în cazul internării într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ se aplică pentru o perioadă nedeterminată, dar, de regulă, nu durează decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Având în vedere caracterul complex al cauzei care a determinat măsura internării într-un institut medical-educativ a minorului infractor, ridicarea măsurii se poate realiza și înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dacă starea fizică sau psihică a minorului a fost remediată iar educația acestuia a fost realizată.

Dacă dispare numai cauza referitoare la starea fizică sau psihică a minorului infractor, instanța va înlocui această măsură cu cea a internării minorului într-un centru de reeducare.

În cazurile când cele două cauze care au determinat măsura internării nu dispar, instanța poate prelungi internarea într-un institut medical-educativ pe o perioadă de cel mult 2 ani și numai după aceea intervine în cererea măsurii.

Dacă în timpul internării în institut, minorul săvârșește din nou o infracțiune, instanța poate revoca măsura și i se va aplica pedeapsa închisorii (art.108 Cod Penal). Dacă se va aprecia că nu este necesară o pedeapsă, atunci se va menține internarea într-un institut medical-educativ.

4.2.3. Pedepsele pentru minori

A.) Închisoarea este singura pedeapsă privativă de libertate care se poate aplica minorului infractor. Limitele pedepsei sunt cele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.

Aceste limite, conform art.109 alin.1 Cod Penal, se reduc la jumătate, însă în urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei nu va depăși 5 ani. Reducerea limitelor pedepsei are în vedere nu numai pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea în configurația ei tipică, dar și limitele de pedeapsă prevăzute pentru variantele agravate sau atenuate ale infracțiunii respective.

Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață, aceasta se înlocuiește cu închisoarea de la 5 la 25 de ani. De regulă, pedeapsa detențiunii pe viață care a înlocuit pedeapsa cu moartea este prevăzută ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii.

În aceste situații, instanța va trebui mai întâi să aleagă între pedepsele alternative, pe baza criteriilor generale de individualizare și a prevederilor art.72 alin.2 Cod Penal acea pedeapsă pe care consideră că o merită faptele săvârșite de minor. Dacă instanța apreciază că minorului ar trebui să i se aplice pedeapsa detențiunii pe viață, va înlocui această pedeapsă, în baza art.109 alin.2 Cod Penal cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani. Dacă, dimpotrivă, consideră aplicabilă pedeapsa alternativă a închisorii, atunci instanța ,făcând (aplicabilă) aplicarea art. 109 alin.1. Cod Penal va dispune ca minorul se execute închisoarea, însă în limitele reduse la jumătate și fără că minimul special să depășească 5 ani . În cadrul aceste limite legale instanța va stabili pedeapsa concretă, ținând seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art.72 alin.1 Cod Penal, inclusiv în cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei care ar apărea în speța respectivă.

Potrivit art.9 alin.3 Cod Penal, minorului nu i se pot aplica pedepse complimentare, iar potrivit art.109 alin.4 Cod Penal, condamnările pronunțate pentru fapte săvârșite în timpul minorității nu atrag incapacități sau decăderi.

Dacă pedepsele complimentare nu sunt aplicabile minorului, în schimb condamnatul minor care execută pedeapsa închisorii pentru o faptă săvârșită în timpul minorității va fi supus pedepselor accesorii potrivit art.71 Cod Penal de la data când a devenit major, iar dacă hotărârea a rămas definitivă după ce a devenit major, de la data definitivării hotărârii.

Condamnarea minorului la pedeapsa închisorii nu poate constitui prin termen al recidivei astfel că, atunci când minorul va săvârși o nouă infracțiune, el nu va deveni recidivist și ni i se va putea agrava sancțiunea ca urmare a stării de recidivă. Condamnarea anterioară reprezintă un antecedent penal de care instanța va trebui să țină seama la individualizarea pedepsei pentru noua infracțiune săvârșită de minor.

Dacă minorul săvârșește un concurs de infracțiuni vor fi aplicate prevederile art.34 Cod Penal. Dacă pentru una din infracțiunile concurente s-a luat o măsură educativă, iar pentru o altă infracțiune concurentă s-a dispus aplicarea unei pedepse, măsura educativă va fi revocată deoarece cele două sancțiuni sunt incompatibile, minorul neputând să execute, concomitent pedeapsa și măsura educativă.

Dacă minorul săvârșește o tentativă la infracțiune, are prioritate regimul special de sancționare a minorului și numai după efectuarea reducerilor prevăzute de lege pentru pedepsele aplicabile minorilor se va stabili pedeapsa pentru tentativa la infracțiunea respectivă.

În practică s-au pronunțat soluții contrare, considerându-se că au prioritate limitele legale prevăzute de tentativă, urmând ca acestea să fie reduse potrivit dispozițiilor menționate când inculpatul este minor.

Toate regulile privitoare la cazurile de agravare sau de atenuare a pedepsei operează în cazul infractorilor minori asupra limitelor speciale ale pedepselor ce pot fi aplicate minorilor, iar nu asupra limitelor ordinare privind pedepsele prevăzute de lege pentru faptele săvârșite de infractorii adulți. Executarea pedepsei închisorii în cazul minorilor se face separat de condamnații majori sau în locuri de deținere speciale.

Potrivit art.59 alin.3 Cod Penal, minorilor li se asigură posibilitatea de a continua în închisoare învățământul general obligatoriu și de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor.

Condamnații minori, potrivit art.60 alin.2 Cod Penal, beneficiază de un regim special și în ce privește liberarea condiționată. Persoanele condamnate în timpul minorității, când ajung la majorat, pot fi liberate condiționat după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani, sau a unei jumătăți, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte condiții prevăzute de lege.

Dacă minorul execută o pedeapsă pentru o infracțiune din culpă, fracțiunile menționate sunt și mai reduse – o pătrime în cazul închisorii care nu depășește 10 ani și o treime în cazul închisorii mai mari de 10 ani.

B.) Amenda

Această sancțiune este a doua pedeapsă principală care poate fi aplicată minorului. Ea se pronunță în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, limite care se reduc la jumătate (art.109 alin.1 Cod Penal).

Amenda se aplică mai ales în cazul minorului care a săvârșit fapte nu prea grave, dar aflându-se la o vârstă aproape de majorat nu este posibilă luarea unei măsuri educative. Este posibil ca făptuitorul, care la data comiterii infracțiunii a fost minor, la data judecării să fi depășit vârsta minorității. Dacă faptele comise nu sunt prea grave, instanța va dispune condamnarea sa la o pedeapsă cu amendă. În raport cu un asemenea inculpat măsurile educative nu ar mai putea fi luate, însă aplicarea unei amenzi poate să devină eficientă.

Amenda aplicată minorului nu trebuie să se răsfrângă obligatoriu asupra părinților sau a persoanelor care îl întrețin, deoarece există și minori care au bunuri proprii iar, pe de altă parte, orice minor după împlinirea vârstei de 14 ani poate ocupa un loc de muncă. Trebuie să se aibă în vedere și împrejurarea că, așa cum pentru infractorii adulți neputința de a plăti amenda nu-I exclude pe aceștia de la aplicarea amenzii, același tratament din motive de echitate trebuie admis și pentru infractorii minori.

4.3. Modalități de integrare și resocializare a minorilor delicvenți

Diversele sisteme penale și sociale de sancționare, tratament și resocializare a delincvenților se fundamentează pe anumite excepții filozofice, morale și religioase având ca finalitate realizarea protecției și apărării sociale a societății, prevenirea comiterii de noi delicte și reintegrarea și recivilizarea morală și socială a persoanelor condamnate la diverse pedepse. Deși aceste sisteme include o gamă largă de sancțiuni și pedepsele trebuie să fie cât mai individualizate, astfel încât alegerea, cât și aplicarea lor să conducă la reducerea riscului comiterii unor noi fapte antisociale de către minorul pedepsit și la reabilitarea lui normală după executarea pedepsei, oferind totodată o protecție adecvată și pentru societate.

Principiul potrivit căruia detenția și privarea de libertate trebuie folosite ca o ultimă soluție este acceptat în majoritatea sistemelor penale de sancționare a delincvenților, astfel încât, înainte ca tribunalele să hotărască privarea de libertate, ele trebuie să ia în considerare toate celelalte sancțiuni posibile mai puțin radicale, decizia privind privarea de libertate fiind adoptată (numai) când cazul în discuție este de așa natură încât pedepsele mai puțin radicale nu pot fi acceptate.

Cu toate acestea, regimul de tratament și resocializare a delincvenților diferă sensibil de la o țară la alta, mergând de la internarea acestora în stabilimente deschise, semideschise sau închise și până la închiderea lor totală în penitenciare și instituții speciale de maximă siguranță și securitate. Pentru acest motiv însăși noțiunea de tratament aplicată delincvenților nu este unanim acceptată. Astfel, ea definește măsurile individuale și terapeutice care sunt folosite pentru a-i face pe delincvenți să-și schimbe modul de viață. Indiferent de accepțiunile acordate noțiunii de tratament sau program de resocializare și reintegrare, acesta trebuie subordonat unor finalități care urmăresc prioritar:

cultivarea obiceiului de a munci, incluzând aici în special pregătirea școlară și profesională adecvată în ideea prevenirii deteriorării personalității minorilor în formare;

dobândirea unei vieții adecvate și a unor îndeletniciri sociale prin educare socială și pregătire în vederea readaptării lor potrivit vieții în afara penitenciarelor;

Resocializarea reprezintă o modalitate de reconvertire, reorientare și remodelare a personalității în formare a minorului delincvent, de reeducare și retransformare a comportamentului acestuia în raport cu normele și valorile acceptate de societate. Implicând abandonarea unui mod de viață și adoptarea altuia, resocializarea presupune “o rupere completă cu trecutul”, un control instituțional exercitat în anumite stabilimente de profil prin: restructurarea profundă a personalității, în ideea prevenirii reiterării unor noi acte delincvente; asigurarea unor condiții de viață compatibile cu demnitatea umană și în conformitate cu normele comunității; restabilirea “din mers” a rolurilor jucate de minorul delincvent în viața socială prin încadrarea lui treptată într-o rețea normală cu comunitatea socială din care a făcut parte (familie, școală, prieteni).

Realizarea unei resocializări normale și eficiente a minorului delincvent este condiționată de o serie de factori, între care cei mai importanți sunt: factorii care definesc caracteristicile și elementele specifice ale instituției în care se realizează procesul de resocializare; factorii care definesc individualizarea sancțiunii și durata acestuia, precum și măsurile de asistență medicală, socială și educativă adoptate în funcție de persoana fiecărui delincvent.

În funcție de acești factori, resocializarea delincventului se realizează în două etape:

– în timpul executării sancțiunii penale (cu sau fără privare de libertate), când se urmărește prioritar schimbarea și transformarea vechiului Sistem de norme, valori și convingeri ale delincventului, prin dirijarea comportamentului său spre scopuri dezirabile social.

– după executarea sancțiunii penale, când se urmărește reinserția socială post-penală a fostului delincvent, încadrarea lui într-o activitate socială, dobândirea unui nou statut și îndeplinirea unor noi roluri, ca și diminuarea procesului de stigmatizare în viața socială ulterioară.

În consecință, un principiu dar și un obiectiv al procesului de resocializare desfășurat în instituțiile de profil îl reprezintă normalizarea, care presupune apropierea pe cât posibil a condițiilor de viață din centrul de resocializare de cele ale lumii exterioare acestuia. Ca regulă generală, normalizarea stabilește că “organizarea și metodele de lucru în interiorul instituțiilor de profil vor fi cât mai asemănătoare cu cele necesare prestării aceluiași gen de muncă, dar în cadrul comunității (art. 74 din Regulile europene pentru penitenciare), minorii păstrându-și totodată drepturile pe care le au în general în societate. Singurul drept civil asupra căruia există limitare este dreptul la libertatea de deplasare.

În vederea diminuării aspectelor negative ale sancțiunii privative de libertate, normalizarea presupune realizarea a două deziderate:

deschiderea în care minorii au dreptul la liberă mișcare internă, corespondență nelimitată, vizite săptămânale ale rudelor apropiate, învoiri și ieșiri temporare, acces la mijloacele de comunicare în masă etc.

responsabilitatea prin dezvoltarea simțului responsabilității, respectul și încrederea proprie prin implicarea minorilor într-o serie de activități sociale și comunitare care să îi pregătească pentru reinserția lor post-penală.

În momentul de față există 3 modele de tratament a delincvenței juvenile și de resocializare a minorilor delincvenți:

modelul penal – care consideră sancțiunea penală ca principală modalitate de prevenire a reiterării de noi fapte antisociale, constând în internarea minorului în anumite centre și instituții speciale de reintegrare și reeducare;

modelul terapeutic – care se bazează pe adoptarea unor măsuri educative și terapeutice față de minorii cu comportamente delincvente.

modelul de negociere și reglementare a conflictelor – care se întemeiază pe adoptarea unor sancțiuni alternative, neprivative de libertate, pe negocierea dintre delincventul minor și victimă și pe prestarea de către minorul sancționat a unor activități sociale în folosul comunității, pe o anumită perioadă de timp, activități care nu sunt remunerate.

Activitatea reeducativă vizează practic mai multe componente ale structurii personalității minorului: instrumental-aptitudinală, motivațional-afectivă, relațional-atitudinal-valorică.

Reintegrarea minorului trebuie să se realizeze în multiple direcții și anume:

– reintegrarea personală: reechilibrarea eu-lui, a forțelor psihice ale dezvoltării prin restructurarea personalității;

– reintegrarea școlară sau profesională: crearea posibilităților de calificare profesională a acelor minori care au săvârșit delicte și nu au reușit să termine școala și să obțină o calificare;

– reintegrarea culturală: crearea posibilității fostului delincvent de a avea acces la cultură; să-și exercite și să-și dezvolte inteligența și aptitudinile, să practice schimburi informațional-culturale cu ceilalți membri ai societății.

În organizarea și desfășurarea acțiunilor și activităților reeducative este necesar să se folosească o metodologie adecvată care să se bazeze pe o serie de principii care stau la baza activității educative desfășurate cu minorii nedelincvenți la care se adaugă o serie de principii specifice de reintegrare socială a delincvenților:

principiul reabilitării timpului – un delincvent ocazional se poate reabilita mai ușor decât un delincvent recidivist;

principiul individualizării măsurilor, metodelor și procedeelor de reeducare, în funcție de particularitățile, de vârsta și mai ales de caracteristicile psihocomportamentale ale fiecărui minor sau tânăr;

principiul coordonării acțiunilor de reeducare.

Reintegrarea minorilor foști delincvenți în societate depinde atât de achizițiile psihocomportamentale realizate pe parcursul procesului de reeducare, dar și de modul în care sunt primiți de către ceilalți membri ai grupurilor sociale în care reintră aceștia.

În momentul de față, în numeroase țări principale orientări în materie de tratament și recuperare socială și morală a minorilor delincvenți, evidențiază tot mai pregnant importanța contextului familial, comunitar în care se derulează procesul de resocializare în vederea evitării pe cât posibil a efectelor negative ale etichetării și stigmatizării minorului delincvent condamnat.

Psihoterapiile colective

Au la bază interacțiunile care apar la nivelul grupului în scopul depășirii dificultăților relaționale și emoționale ale membrilor grupului.

În cazul psihoterapiei de grup, analizatorul folosește inter-relațiile care apar în grup pentru a examina problemele de ordin personal pe care le ridică participanții.

Terapia se bazează pe distanța liberă între membrii grupului în cadrul căreia subiecții își expun propriile probleme și încearcă să se “elibereze” de tendințele negative. Terapeutul îi ajută să conștientizeze etiologia acestor tendințe reacționale și comportamentale, demonstrându-le că în situații identice și similare se pot lua decizii care să nu afecteze societatea.

O altă metodă de resocializare a infractorului minor este metoda relațiilor de grup care se bazează pe teoria asociațiilor diferențiale și constă în punerea infractorului în contact cu grupuri sociale care respectă legea.

Succesul acestei metode depinde de respectarea unor reguli printre care menționăm: grupul va fi constituit în așa fel încât infractorul să se bucure de o anumită considerație; grupul trebuie să fie predominant anticriminal, astfel încât orice abatere de la normele grupului să fie considerată o apropiere de calea infracțională; grupul este acela care trebuie să-și exercite presiunea asupra infractorului și să nu aștepte ca schimbările comportamentale să se ivească de la sine.

Aceste metode au avut și au mare audiență în țările dezvoltate, mai ales în S.U.A. În țara noastră aceste metode vor fi încununate de succes dacă se creează cadrul legal necesar și se vor folosi specialiști în materie care consideră sancțiunea penală ca principala modalitate de prevenire a comiterii de noi fapte antisociale, constând în internarea minorului în internarea minorului în anumite centre și instituții speciale de reeducare.

Tratamentul de resocializare a infractorului minor urmărește modelarea personalității acestuia, ameliorarea tendințelor sale reacționale, reînnoirea motivațiilor și modificarea atitudinilor în scopul prevenirii recidivei și facilitării reinserției sociale prin readaptarea individului la mediul social.

În criminologia clinică principala metodă de tratament este psihoterapia. Această metodă constă în stabilirea unei relații speciale de comunicare verbală între terapeut și delincvenți, luați individual ori în grup.

Psihoterapiile individuale

Psihanaliza vizează identificarea motivelor inconștiente ale diverselor tulburări, dezechilibre sau comportamente specifice infractorilor în scopul înlăturării lor ori a dezvoltării și a anihilării acestora prin conștientizare.

Psihoterapia rațională se bazează pe represiunea psihologică vizând conștientizarea pacientului în legătură cu trăsăturile pozitive și negative ale caracterului său și determinarea acestuia să se autoconcentreze și să-și cenzureze comportamentul, să nu se lase influențat și intimidat de partenerii săi, să ia decizii proprii etc.

4.4. Principii privind prevenirea și ținerea sub control a fenomenului de delicvență juvenilă

Având în vedere amploarea și complexitatea fenomenului precum și gravitatea problemelor, cu implicațiile negative pe care le-au avut asupra tinerei generații se impune intervenția concretă a tuturor instituțiilor implicate, în sensul reevaluării sistemului legislativ, judiciar și de protecție socială, crearea unor servicii și instituții noi în acord cu orientările politicii penale la nivel internațional și cu necesitățile actuale ale societății românești.

Măsurile de politică socială și penală trebuie să fie centrate pe minor și să aibă ca obiective prioritare prevenirea situației de delincvență și preîntâmpinarea recidivei. Pentru aceasta trebuie respectate câteva principii de bază, dintre care cel mai important se referă la faptul că delincvența juvenilă este o problemă a întregii societăți.

Se impune în acest sens coordonarea activității diferitelor autorități cu responsabilități în domeniu. Este vorba aici, în special de crearea unor programe și măsuri de protecție la nivel familial, suport financiar, juridic, consiliere, dar și la nivelul școlii: programe mai bune de educație, chiar școli mai bune în zonele cu probleme.

Este necesară întărirea cadrului legislativ prin adaptarea la sistemul judiciar românesc a unor modalități educative și de îndreptare existente în legislație. O altă măsură vizează reconsiderarea rolului Serviciului Autorității Tutelare; reinstaurarea sistemului de însoțire a minorului în instanță de către asistentul social din comunitate sau din cadrul serviciului specializat; implicarea autorităților locale pentru reducerea cheltuielilor, pentru scăderea numărului celor aflați în închisori, în favoarea menținerii lor în familie.

Delincventul minor trebuie privit ca entitate umană în sine. Un aspect important îl reprezintă protecția specială a minorului proveniți din familii cu antecedente penale. Instituționalizarea unor organisme speciale cu funcții de supraveghere a modului în care minorul lăsat în libertate își îndeplinește obligațiile impuse de instanță și se sprijine reinserția socială a minorilor liberați din centrele de reeducare.

Intervenția pentru sensibilizarea, responsabilizarea și conștientizarea societății românești privind fenomenul; reducerea condițiilor favorizatoare comiterii de infracțiuni prin instituirea unor elemente de descurajare: instalarea unor sisteme de securitate în locuințe și instituții, patrularea preventivă pe străzi; iluminatul mai bun în zonele publice.

4.5. Modalități penale de apărare socială și prevenire a delicvenței juvenile

Conceptul de politică penală reprezintă fie ansamblul de mijloace și procedee de prevenire și represiune penală utilizate pentru sancționara și pedepsirea delincvenților, fie modalitățile și formele prin care se asigură apărarea și protecția indivizilor față de actele antisociale ce se produc în societate, astfel încât sancțiunea să nu aibă ca finalitate descurajarea, ci recuperarea socială a indivizilor delincvenți.

Se consideră că noțiunea de prevenire a delincvenței are două conotații:

1. una cu caracter sociologic și criminologic care se referă la ansamblul de activități desfășurate în direcția identificării, explicării și diminuării cauzelor și condițiilor generale și speciale, sociale și individuale;

2. una cu caracter juridico-penal care se referă la efectul pe care legislația penală prin incriminările, sancțiunile și pedepsele prevăzute le exercită asupra conduitei și comportamentului indivizilor și grupurilor sociale.

În funcție de instituțiile care participă la realizarea activității de prevenire, acestea pot fi:

primară sau generală prin antrenarea tuturor instituțiilor cu rol de socializare și control social la acțiunile de identificare și combatere a surselor potențiale de delincvență;

secundară sau specială, îndreptată spre combaterea și neutralizarea delincvenților, diminuarea prejudiciilor sociale produse în urma delictului, restabilirea ordinii sociale, sancționarea delincvenților;

situațională sau contextuală prin atragerea directă a comunității și a publicului în acțiunea de prevenire și neutralizare a delictelor și delincvenților.

În funcție de momentul desfășurării acțiunilor de prevenire, se face distincție între:

măsuri adoptate înainte de producerea delictului. Acestea sunt extrem de diverse și variate începând cu cele cultural- educative și terminând cu cele tehnico-criminalistice întreprinse pentru protejarea indivizilor și siguranței acestora;

măsurile adoptate în timpul producerii delictului întreprinse de organismele de poliție, procuratură, justiție față de minorii care au comis delicte. Se urmărește împiedicarea din timp a producerii delictelor; informarea permanentă a populației despre modul de preîntâmpinare a comiterii delictului etc.;

măsuri adoptate după producerea delictelor, realizate în principal de instanțele de judecată prin sistemul de sancțiuni și pedepse aplicat indivizilor delincvenți, ca și prin rețeaua de instituții în care se realizează internarea acestora.

4.6. Elemente de protecție și asistență socială cu impact pozitiv asupra fenomenului „copii străzii”

4.6.1. Măsuri pe termen scurt

Realizarea și punerea în practică a unei strategii naționale de prevenire, control și reducere a fenomenului precum și a unor structuri guvernamentale și neguvernamentale eficiente cu rol de coordonare la nivelul județean.

Revizuirea legislației referitoare la ocrotirea unor categorii de minori (legea 3/1970 și Legea 6/1991) urmărindu-se în principal: realizarea cadrului juridic pentru grupa de vârstă 14-18 ani, fundamentarea și reglementarea juridică a măsurilor și acțiunilor cunoașterii, controlului și restrângerii fenomenului „copiii străzii”; creșterea rolului Autorității Tutelare în depistarea și întreprinderea măsurilor impuse de acest fenomen.

Sensibilizarea conducerii instituția de ocrotire a minorilor pentru întărirea pazei și supravegherii copiilor care părăsesc frecvent aceste unități pentru vagabondaj și cerșit ;

Triajul eficient și rapid al minorilor pentru orientarea lor către instituțiile specializate cele mai adecvate;

Consiliile de Ocrotire a Minorilor din primării, trebuie să fie determinate prin reglementări exprese să se sesizeze și din oficiu de existența „copiilor străzii” și să ia măsurile ce se impun. În acest mod va crește operativitatea intervenției, degrevând în același timp poliția de o multitudine de responsabilități suplimentare, care de altfel nu concordă cu prerogativele de fond ale acestei instituții de aplicare a legii;

Sprijinirea organizațiilor neguvernamentale care acționează pe diferite paliere, pentru diminuarea fenomenului „copiii străzii” și exercitarea unui control eficient asupra concordanței dintre prevederile statutului aprobat și activitatea concretă a fundațiilor și asociațiilor neguvernamentale care-și propun măsuri de diminuare a fenomenului „copiii străzi”;

Sensibilitatea opiniei publice și în mod deosebit a comunităților locale cu privire la acest fenomen și a consecințelor grave pe care genera.

4.6.2. Măsuri pe termen mediu

Instituirea unui sistem de apreciere a eficienței activității instituțiilor guvernamentale implicate în controlul fenomenului „copiii străzi” urmărindu-se evoluția cazurilor de la depistare până în momentul soluționării lor definitive;

Organizarea unor comisii județene de profilaxie a fenomenului „copiii străzii subordonate prefecturilor;

4.6.3. Măsuri pe termen lung

Înființarea pe plan local a unor servicii speciale de spijin a familiilor cu mai mulți copii și situația socio-economică precară;

Crearea de noi centre de ocrotire sau a unor locuri de cazare de tip „azil de noapte” pentru minori dezavantajați paralel cu suplimentarea cantinelor de ajutor social;

Înființarea unor cămine de nefamiliști pentru cei care nu depășesc vârsta de 18 ani și care provin din casele de copii.

4.7. Test – control aplicat pe un eșantion de condamnați minori

Chestionarul aplicat a cuprins următoarele elemente:

Numele și prenumele;

Vârsta;

Rezultatele la învățătură;

Abandon școlar – vârsta la data abandonului

– motivul abandonului școlar

Date despre familie:

a) structura familiei – familia legal structurată;

– familia destrucutrată;

– deces – X – mamă; tata – X;

– abandon – X – mama; tata – X;

– divorț

b) starea materială a familiei;

c) date despre locuință: X – chirie; – X – proprietate;

– numărul membrilor familiei;

– numărul de camere;

– alte date;

d) numărul de frați (surori)

Antecedente antisociale la nivelul familiei

a) antecedente penale MTF

b) consum de alcool MTF

c) acte de agresiune MTF

Antecedente personale;

a) școli ale Ministerului Muncii;

b) centre de minori;

c) fuga de acasă;

d) consum de alcool;

e) consum de substanțe volatile și narcotice;

f) prostituție; vagabondaj

Infracțiunea – descrierea pe scurt a acesteia;

Motivul comiterii infracțiunii;

Măsura educativă și durata;

Nivelul discernământului X – păstrat; X – eliminat;

Debut sexual X – vârstă; X – benevol; X – viol;

Starea civilă;

Aspirații – idealuri;

Nivelul integrării în cadrul colectivului (scurtă caracterizare întocmită de către profesorul diriginte).

Date statistice privind eșantionul investigat:

Vârsta comiterii infracțiunii: 14-14,8 ani – 16%

14,9-15,9 ani – 25%

15,9-16,9 ani – 29%

16,9-17,9 ani – 30%

Structura familială – legal structurată – 54%; destructurată – 36%;

Tipul de infracțiune: furt privat – 46%; furt avutul public – 15%; tâlhărie – 18%; omor – 9%; pruncucidere – 3%; prostituție – 6%; alte infracțiuni – 3%;

Cauze care au determinat declanșarea actului infracțional: materiale – 30%; sub influența altor infractori – 64%; sub influența alcoolului – 6%;

Antecedente personale preinfracționale: reveniți în centre de minori – 10%; fuga de acasă – 30%; abandon școlar – 35%; consum de alcool – 25%.

Debut al vieții sexuale – 85%;

Tipul sancțiunii aplicate: închisoarea – 40%;

Starea materială a familiilor din care provin minorii – 68% provin din familii cu venituri foarte mici;

Numărul membrilor de familie – 70% provin din familii cu 4 și peste 4 copii;

Mod de comitere a infracțiunilor: 25% individual; 75% comise în grup.

Prelucrarea și interpretarea datelor

Analiza datelor și informațiilor rezultate din cercetare atestă faptul că în proporția cea mai mare minorii internați în centre de reeducare au comis infracțiunea de furt în dauna avutului privat cu un procent de 46%, urmată de infracțiunea de tâlhărie – 18%.

Un motiv de îngrijorare îl constituie numărul participanților minori la infracțiunile de violență: 30% din totalul eșantionului.

Din studierea vârstei la care a avut loc comiterea infracțiunii rezultă că un procent important îl reprezintă minorii cu vârsta cuprinsă între 14 – 14,9 ani, lucru îngrijorător care denotă un debut infracțional precoce. Cele mai multe infracțiuni sunt săvârșite de minori în intervalul de vârstă 16,9 – 17,9 ani – 30%. Ca mod de comitere a infracțiunilor 25% din infracțiuni au fost comise individual și 75% au fost comise în grup.

Interesant este faptul că în cazul infracțiunilor săvârșite în mod individual numai 25% sunt comise cu violență, 75% fiind comise fără violență; comparativ cu infracțiunile săvârșite în grup unde 40% din infracțiuni au fost comise cu violență, 60% fiind fără violență.

Violența manifestată în cazul infracțiunilor săvârșite în grup se datorează și consumului de băuturi alcoolice.

Din informațiile obținute în urma aplicării chestionarului rezultă că majoritatea minorilor delincvenți prezentau serioase deficiențe de școlarizare, integrare socială, concretizată în tendințe de abandon școlar și familial, vagabondaj, consum de droguri, alcool, prostituție etc.

Identificarea acestor factori de risc de natură familială, școlară, stradală confirmă faptul că o parte din acești adolescenți sunt victime ale educației, ale anturajului sau ale altor împrejurări nefericite care i-au adus în fața instanțelor de judecată.

În ceea ce privește starea materială a familiilor din care provin minorii, trebuie reținut faptul că 68% din minori provin din familii cu venituri foarte mici, iar în ceea ce privește numărul membrilor de familie – 70% provin din familii cu 4 și peste 4 copii. Factorii de ordin material, situația economică globală existentă în țara noastră dețin o pondere importantă în declanșarea comportamentului deviant.

În continuare voi exemplifica cele afirmate cu prezentarea a două cazuri de minori implicați în comiterea de infracțiuni.

Tânăra T.E. (17 ani) având studii 4 clase, provine dintr-o familie formată din 9 persoane, toți locuind într-o casă de două camere. La vârsta de 12 ani a fost violată de tatăl vitreg, după această vârstă începând să se prostitueze, în urma unei relații de concubinaj rezultând un copil în vârstă de 1 an. Împreună cu o prietenă a furat geanta unei femei, motivând actul infracțional pe fondul unor lipsuri materiale acute.

Minorul M.L. (16 ani) cu studii de cinci clase, provine dintr-o familie cu acute carențe instructiv-educative și materiale; opt persoane locuind în două camere. Tatăl și mama minorului consumă în mod regulat băuturi alcoolice, după care își supun copiii la multiple violențe. Datorită deselor conflicte familiale, băiatul fuge de acasă. La vârsta de 15 ani pătrunde singur într-o locuință de unde sustrage o importantă sumă de bani. Își motivează gestul infracțional ca fiind determinat de situația materială precară.

4.8. Elemente de prognoză a fenomenelor de delicvență juvenilă și unele măsuri care vizează prevenirea delicvenței juvenile

Din analiza datelor disponibile asupra fenomenelor deviante din rândul tinerilor din România pot face câteva considerații despre posibilele evoluții ale acestora în viitor.

În ceea ce privește vagabondajul, pot afirma că, luând în considerare presiunile externe ale UE legate de diminuarea dimensiunilor fenomenului copiii străzii, preconizata creștere economică pentru acest an și pentru următorii și nu în ultimul rând faptul că Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului a anunțat alocarea unei sume importante de bani asociaților neguvernamentale pentru asistența copiilor străzii, este de așteptat pentru următorii 2-3 ani o diminuare a numărului copiilor nevoiți să trăiască în stradă.

În legătură cu evoluția abandonului școlar, ea se va menține pe termen scurt 1-3 ani. Sunt posibile modificări substanțiale în sens pozitiv pe termen mediu și lung în condițiile unei schimbări la nivel macrosocial cum ar fi: accelerarea procesului de integrare în structurile UE, având consecință și o creștere a nivelului de trai; creșterea alocațiilor bugetare destinate învățământului, modificări legislative în sensul noilor sancțiuni față de cei care abandonează școala.

Referitor la alte infracțiuni săvârșite de minori – furturi, tâlhării, violuri, vătămări corporale, evoluția ratei infracționalității în rândul minorilor va depinde de mai mulți factori printre care: gradul de ocupare al minorilor, controlul exercitat din partea școlii și a familiei, situația socio-economică, locurile, mediile frecventate de minori și alți factori.

În ceea ce privește consumul și traficul de droguri în rândul tinerilor, înființarea Comitetului Internațional de Luptă Împotriva Drogurilor (înființat prin H.G. nr. 534/1999) promite o coordonare mai bună a măsurilor destinate prevenției și combaterii acestei forme de devianță.

Pe de altă parte, consolidarea în timp a rețelelor de trafic cu stupefiante face tot mai dificilă lupta pe care autoritățile o duc împotriva drogurilor. Este e așteptat o creștere a consumului de droguri în rândul elevilor și studenților în contextul general al emancipării tinerilor la acest început de mileniu.

În perspectivă în următorii 2-3 ani este de așteptat ca în ceea ce privește delicvența juvenilă:

– să crească ponderea infractorilor minori fără ocupație în condițiile stagnării economice și a șomajului;

– să scadă ponderea violurilor dacă sunt legalizate bordelurile și cresc și veniturile populației;

– menținerea în topul infractorilor a celor din grupa de vârstă 21-29 ani, aceasta fiind o tendință stabilă conform datelor analizate.

Principala problemă care se pune este de a preveni proliferarea acestor delicte în rândul tinerilor, dar nu prin instituirea unui “cordon sanitar” ci prin măsuri elaborate științific care să fie aplicate numai dacă există garanția că au fost receptate, înțelese și urmate de către tinerii cărora le sunt adresate.

Pentru prevenirea fenomenului delincvenței juvenile ar fi indicată adoptarea unui program de terapie socială a acestui fenomen, pornind tocmai de la cunoașterea și combaterea cauzelor și condițiilor care îl generează sau îl favorizează atât la nivel macro-social, cât și micro-social și individual.

La nivel macro-social, măsurile de prevenție și profilaxie sunt mai dificil de elaborat. Trebuie evitat, pe cât posibil, multiplicarea textelor legislative care să includă norme prohibitive pentru tineri și să extindem prescripțiile normative ce permit accesul nelimitat al acestora spre statusuri sociale superioare.

Chiar dacă vârsta, dezvoltarea fizică și intelectuală, mentalitățile și aptitudinile continuă să diferențieze tineretul ele trebuie, pe cât posibil, aduse la un numitor comun într-o viitoare legislație juvenilă care să prevadă, fără echivoc, vârsta socială de la care încep să fie operabile drepturile și obligațiile tinerilor în materie civilă, penală, matrimonială, de muncă etc. Acordând drepturi sporite tinerilor în societate, în funcție de aptitudinile, capacitățile și competența lor profesională și culturală, în mod corelativ va trebui să includem și obligații și în primul rând aceea de a respecta legile și normele de conviețuire socială dezirabile. La nivel micro-social se impune revitalizarea funcțiilor de bază ale instituțiilor sociale cu rol educativ și de control social, în primul rând al familiei, școlii, colectivului de muncă.

Întrucât familia reprezintă factorul primordial al socializării morale și al integrării adolescentului în societate se impune adoptarea unei măsuri de stimulare economică a familiilor cu dificultăți financiare care au în creștere sau întreținere copii minori. O altă măsură ar fi înființarea și multiplicarea în cadrul centrelor și cabinetelor de consiliere familială a unor grupuri de lucru specializate în cauzele cu copii-problemă.

La nivelul școlii se poate organiza o bună profilaxie a manifestărilor predelincvente în rândul elevilor prin utilizarea unor instrument de predicție, ca și prin folosirea unor scale de evaluare a “stării educaționale” și morale a acestora. Cadrele didactice vor trebui reciclate prin absolvirea unor cursuri de psihologie a copilului, sociologia familiei, metode și tehnici de psihologie și sociologie a copilului. Legătura dintre părinți și cadrele didactice va trebui de asemenea diversificată și permanentizată prin alcătuirea unor comisii de sprijin și consiliere familială și școlară.

Perfecționarea activități Comisiilor pentru ocrotirea minorilor impune, în primul rând reorganizarea structurală a acestora, prin abandonarea principiului muncii obștești în favoarea celui al muncii de specialitate, făcută cu competentă și profesionalism. În acest sens, vor trebui uniformizate și standardizate metodologiile de redactare și de prezentare a anchetelor sociale ca și organizarea unor evidențe operative a familiilor și copiilor “problemă”. Aceste comisii vor trebui să aplice ferm dispozițiile legale față de părinții cu purtări rele față de copiii lor, cerând chiar punerea sub interdicție judecătorească sau decăderea din drepturile părintești a părinților agresivi, alcoolici etc.

Aplicarea acestor soluții trebuie să pună un accent din ce în ce mai mare pe latura educativ-preventivă, de dezvoltare și stimulare a autonomiei morale a tinerilor și de evitare a constrângerii și supravegherii juridice a acestora, facilitând astfel atât adaptarea la cerințele normelor sociale, cât și participarea la exigențele vieții sociale.

BIBLIOGRAFIE

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI;

CODUL PENAL AL ROMÂNIEI;

CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ AL ROMÂNIEI;

MINISTERUL DE INTERNE “Manualul Națiunilor Unite de Justiție Juvenilă”; București; 1999;

MINISTERUL DE INTERNE; Studiul I.G.P. pe anii 1999 – 2000;

INSPECTORATUL GENERAL AL POLIȚIEI; “Concepte, principii, structuri și modele europene de prevenire a criminalității”; București; 1993;

REVISTA de ȘTIINȚĂ PENITENCIARĂ nr. 3-4/1991;

Amza Tudor; “Criminologie teoretică”; Editura Lumina Lex; București; 2000;

Chaubart N. J.; “Compoziția familiei și tulburările de comportament la copil”; Editura Politică; București; 1971;

Mitrofan M.; Zdrenghea V.; Butoi T.; “Psihologie judiciară”; Casa de Editură și Presă “Șansa” S.R.L.; București; 1992;

Neveanu I.; Popescu P.; “Dicționar de psihologie”; Editura Albatros; București; 1978;

Nistoreanu, Gheorghe; Păun, Costică; “Criminologie”; Editura Europa Nova; București; 2000;

Pitulescu, Ion; “Delincvența juvenilă”; Editura Ministerului de Interne ; București; 1995;

Wrightsman S.Z.; “Psychology and the Legal System”; Brooks Cole Publishing Company Matercy; California, 1987.