Aspecte Criminologice Privind Criminalii In Serie

CAPITOLUL I – INTRODUCERE

1.1 Obiectul criminologiei

Criminologia este știința care se ocupă cu studiul criminalității. Denumirea sa provine de la crimen („crimă") și logos („știință"). Termenul a fost folosit pentru prima dată de Topinard în 1879. Criminologia se ocupă cu analiza și înțelegerea fenomenului criminal și, plecând de aici, cu strategiile de luptă împotriva acestuia (altfel spus, cu gestiunea fenomenului criminal drept barometru al sănătății morale și legale a unei comunități sociale).

Criminologia studiază crima ca fenomen juridic penal, criminalul ca subiect al unei personalități în impact cu normele sociale și criminalitatea ca fenomen social, plecând de la adevărul conform căruia crima este, mai întâi, un fenomen uman, apoi un fenomen social, iar, ca epifenomen, și o realitate juridică.

Obiectul criminologiei ar putea fi privit din mai multe puncte de vedere (include mai multe preocupări):

a) Din perspectiva cercetării criminologice generale, Criminologia se ocupă cu studiul criminalității în complexitatea sa pe orizontală (abordare sincronă a criminalității) și pe verticală (studiul diacronic al criminalității, adică în timpul obiectiv, de la o etapă la alta sau de la o vârstă la alta, cum ar fi delincvența minorului comparativ cu cea a adultului și cu cea a bătrânului).

b) Din perspectiva cercetării obiective, Criminologia se ocupă de cauzele infracțiunilor și de mecanismul lor de trecere de la ideea criminală la realizarea sa (de etiologia delincventei și de patogenia sa).

c) Din perspectiva cercetării ce se adresează subiectivității umane, Criminologia se ocupă de personalitatea infractorului, de comportamentul delincvent ca o abatere de la specificul comportamentului uman de a fi anticipativ (de a prevedea și de a preveni permanent consecințele actelor proprii), de a fi homeostatic (de a fi în permanent echilibru adaptativ cu mediul de viață uman) și de a fi reflexiv, cu caracter de aspirație normativ-adaptativă (de încorporare permanentă în matricele personalității umane, prin socializare pozitivă, a valorilor și a normelor etico-culturale). O ramură specială a criminologiei, și anume Criminologia clinică, se ocupă în special de studiul comportamentului delincvent (mai corect, deviant, predelincvent, delincvent și postdelincvent) ca problemă majoră a criminologiei, atât timp cât omul este autorul infracțiunii.

d) Cercetarea obiectului criminologiei, atât sub aspect obiectiv (a cauzelor și a consecințelor infracțiunii), cât și sub aspect subiectiv (a psihologiei infractorului) – sub aspect mixt -, ar trebui să includă, pe lângă cele de mai sus, și studiul circumstanțelor ce favorizează infracțiunea, adică „trecerea la act", prin urmare studiul situațiilor concrete care permit realizarea unei infracțiuni, în unele împrejurări criminologice, studiul situațiilor capătă un rol primordial în geneza crimei.

e) În sfârșit, cercetarea criminologică poate avea ca obiect și studiul reacției sociale față de crimă, atunci când, plecând de la cunoașterea cauzelor și a condițiilor sale de producere, se impune elaborarea unor strategii de combatere prin predicție și profilaxie, în acest sens, se adoptă, „programe de sănătate social-juridică" privind combaterea delincventei, după diferite modele, unele mai eficace decât altele.

Unii autori (I. Oancea) consideră că, pe scurt, criminologia se ocupă de studiul criminalității (cercetarea obiectivă a infracțiunii), de studiul criminalului (cercetarea subiectivității psihice a infractorului) și de studiul crimei ca proces (mecanism de producere, geneză a crimei).

Rodica Stănoiu consideră că obiectul criminologiei îl reprezintă:

a) infracțiunea ca realitate socială și umană (agresiune a unui individ sau grup asupra valorilor sociale), ca și devianța, care, deși nu face obiectul unei reglementări juridice, reprezintă totuși un construct al reacției sociale față de conduita inadaptată (punct de vedere ce aparține și criminologului Sellin);

b) infractorul cu personalitatea sa;

c) factorii sociali și individuali ce se află la baza comportamentului criminal.

Obiectul criminologiei îl reprezintă așadar crima, criminalul și criminalitatea (după cum a afirmat și Pinatel), ca obiect al criminologiei generale, precum și studiul complex al unor cazuri individuale, adică al unor tipuri de crime și criminali, ca obiect al criminologiei speciale.

Alți autori consideră că obiectul restrictiv al criminologiei îl reprezintă doar fenomenul trecerii la act și reacția socială față de crimă, în rest, criminologia fiind tributară altor discipline (Gh. Nistoreanu), deși, ca obiect larg al criminologiei, ei admit studiul criminalității ca fenomen social (ca eșec al socializării comportamentale) în care sunt incluse studiul infractorului, cel al victimei și cel al reacției sociale față de crimă, în acest demers, criminologia nu mai poate rămâne o „regină fără regat", ci, dimpotrivă, ea are un obiect propriu de studiu, un domeniu specific, chiar dacă acest domeniu este îmbogățit și prin studiile altor discipline.

Din obiectul de studiu al criminologiei se poate deduce statutul său epistemologic (științific, de logică a științei), și anume că această știință se ocupă de cercetarea cauzelor infracțiunii, de condițiile în care se produce aceasta, de factorii conecși ce o însoțesc, precum și de apărarea societății contra infracțiunii și de profilaxia sa.

Scopul cercetărilor criminologice, în final, este reducerea stării infracționale prin afirmarea condițiilor ce permit această reducere (condiții de reducere ce rezultă din cunoașterea științifică a cauzelor sale). Ele trebuie să includă și devansarea legislației conform achizițiilor științifice (incriminarea și dezincriminarea unor fapte), precum și perfecționarea administrării justiției și jurisprudenței în lupta cu infracțiunea. În timp ce ultimele aspecte preocupă în special juriștii, primele – orice om de știință.

Dacă admitem, științific, că infracțiunea (crima) este un fenomen social complex care include și aspectele sale individual-umane (însăși personalitatea omului și, implicit, a infractorului, fiind rezultante ale unor determinisme biopsihosociale), ca și cele judiciare, toate concurând, prin cunoașterea și combaterea crimei, la apărarea valorilor sociale, atunci admitem și că, implicit, criminologia este o știință complexă, pluridisciplinară (în care își aduc contribuția mai multe științe) și interdisciplinară (ce se constituie ca o știință de graniță, la limita cunoștințelor științifice furnizate de aceste discipline), care focalizează, într-o sinteză științifică, totalitatea factorilor biologici, psihologici, sociali, economici și juridici implicați în geneza și profilaxia crimei.

1.2 Definiția criminologiei

Din cele de mai sus (despre obiectul de studiu al criminologiei) rezultă că această disciplină, criminologia, s-ar putea defini ca studiul științific complex, mulți- și interdisciplinar, al fenomenului criminal, majoritatea definițiilor din literatură fiind concepute asemănător.

V. Stanciu definește criminologia drept o știință complexă despre om și comportamentul său antisocial, considerând infractorul ca nex al tuturor aspectelor și consecințelor crimei.

J. Pinatel și B. di Tullio definesc criminologia drept știința ce se ocupă cu studiul complex al omului delincvent, precum și al tratamentului delincventului, luând, de asemenea, în considerare postura centrală a omului (a infractorului) în delincventă. Din definiția criminologiei rezultă și scopul ei, care, după Pinatel, ar fi promovarea politicii de apărare socială bazată pe sinteze criminologice ce includ studiile biologice, psihologice, sociale și juridice, în acest fel, scopul criminologiei depășește paradigma etiologică, așa cum a fost ea afirmată în criminologia clasică.

În definiția lui I. Gheorghiu Brădet, criminologia este știința ce studiază geneza și profilaxia criminalității în scopul apărării sociale, devianța neintrând astfel în preocupările acesteia, în opinia sa, criminologia este o știință autonomă și interdisciplinară, cu domeniu propriu de cercetare, chiar dacă acest domeniu este multidisciplinar. Criminologia nu este așadar tributară științelor ce o deservesc și nici nu este o știință a științelor ce se rezumă la însumarea cunoștințelor oferite de aceste științe tributare.

G. Heuyer definește criminologia drept știința criminalului, autorul axându-și studiile pe criminologia clinică.

Sutherland, care în 1924 publică în SUA lucrarea intitulată Criminology, o definește drept știința ce se ocupă de studiul crimei și de reacția socială față de crimă. În acest cadru, el îngloba studiul criminalității ca patologie a dezorganizării sociale, studiul cauzelor crimei (așa-numita criminologie etiologică) și criminologia ca reacție socială la crimă, inclusă între momentul creării și îmbunătățirii legii penale până în momentul aplicării ei.

Etienne de Greef definește criminologia drept știința ce se ocupă de dinamica actului criminal și care își centrează așadar studiile pe mecanismul trecerii la actul delincvent (așa-numita criminologie dinamică).

În opinia lui Kinberg, criminologia este o știință clinică a cazurilor individuale, cu scopul de a da o explicație cauzelor crimei ca reacție a unei personalități individuale la o situație oarecare și pentru a găsi un tratament rațional de a elimina cauzele simptomelor criminale.

Potrivit Rodicăi Stănoiu, criminologia este o știință ce studiază factorii și dinamica actului criminal, precum și reacția socială față de acesta, în scopul prevenirii criminalității, al umanizării represiunii și al reinserției delincventului, în vederea reconstruirii unei identități proprii, adică a unei perspective integrative biopsihosociale a delincventului. Într-adevăr, definiția include toate preocupările actuale ale criminologiei, precum și demersul său de știință integrativă din care rezultă autonomia sa.

După definiția dată de ONU în 1980 (Congresul ONU pentru prevenirea infracțiunii și a tratamentului deținuților de la Havana), criminologia este știința ce analizează cauzele infracțiunii și factorii ce favorizează apariția fenomenului infracțional, elaborând politici de prevenire și de justiție penală, evaluând costul social al infracțiunii și urmărind realizarea de strategii globale pentru predicția și intervenția preventive, corespunzătoare realităților și nevoilor sociale.

În opinia noastră, criminologia este știința ce studiază trinomul cauzal al delincventei, ca fiind personalitatea infractorului, mediul său existențial și factorii situaționali de trecere la act, din care decurg atitudinile complementare de control și apărare socială, precum și de reeducare, recuperare și reinserție socială a delincventului.

Împrumutând modelul complex de cercetare științifică a unui fenomen patologic din medicină (crima fiind un fenomen de patologie socială), putem admite că, în mod concret, criminologia este știința care se ocupă de epidemiologia (frecvența devianței și a delincventei în timp și spațiu etc.), de etiologia (cauzele complexe ale crimei), de patogenia (mecanismul crimei ca fiind, în esență, o lipsă de încorporare, de engramare a valorilor etico-sociale în personalitatea subiectului infractor), deci de etio-patogenia crimei (crima fiind un epifenomen, o consecință a multiple cauze, după metafora „crima este un fluviu în care se varsă mai multe râuri", altfel spus are cauze numeroase, dar o patogenie unică ce rezidă în lipsa de socializare pozitivă a valorilor în personalitate).

Potrivit anumitor autori, personalitatea infractorului fiind elementul principal de trecere la act, terapia (remodelarea prin reeducare a personalității) și profilaxia crimei (a căilor de predicție și de prevenire a crimei) completează obiectul complex al criminologiei. O asemenea definiție nu trebuie considerată de nuanță pur antropologică, cât timp ea include totalitatea factorilor implicați în determinismul social al crimei, alături de cei umani.

Într-o accepțiune epistemologică, criminologia ar putea fi definită ca o știință de graniță, dar autonomă, cât timp răspunde criteriilor epistemice de definire a unei științe, mai exact are un domeniu propriu de cercetare (fenomenul criminal în toată amploarea sa), are metode specifice de studiu (deși aparținând și altor științe, dar interpretate într-o viziune proprie), elaborează teorii (paradigme) proprii privind crima și are, de asemenea, căi și metode proprii de predicție, prevenire și combatere a crimei. Din această definiție rezultă următoarele:

> criminologia este o știință teoretic-explicativă, dar cu valoare aplicativ-prospectivă;

> criminologia nu este o ramură a dreptului penal, deși acesta beneficiază din plin de rezultatele cercetărilor criminologice;

> criminologia nu este o ramură a sociologiei, deși societatea este implicată primordial atât în cauzalitatea, cât și în soluționarea problemei criminalității.

CAPITOLUL II – TEORII CONTEMPORANE BIOLOGICE ȘI PSIHOLOGICE PRIVIND CAUZELE DELINCVENTEI

Până la Beccaria, sistemul penal se baza cu precădere pe crimă, ignorând, în parte, criminalul. Examenul medico-psihologic al criminalilor a fost pus în discuție pentru prima dată de Lombroso la Congresul Internațional de Criminologie de la Sankt Petersburg din 1890. În acest mod, Lombroso se afirmă ca întemeietor al criminologiei clinice, având în vedere că determinismele biopsihosociale sunt dominante în crimă, de ele depinzând apoi accesul omului la libertate, care reprezintă doar o virtualitate.

În același sens, E. Ferri afirma că nu există crime, ci criminali. Criminologia clinică relevă predominanța factorilor biopsiho-logici în determinismul crimei.

2.1 Teorii predominant biologice

Unele teorii, denumite constituționaliste, se adresează în special constituției fizice și constituției psihice a omului, așa cum au fost ele stabilite în clasificarea lui Kretschmer (tipul picnic, astenic, atletic sau distrofic), a lui Sheldon (tipul endomorf, exomorf sau mezomorf) și a lui Pavlov (tipul sangvin, flegmatic sau melancolic). Astfel tipurile endo- și mezomorf ar fi dominatoare și competitive, iar tipurile exo- sau ectomorf ar fi retrase și imprevizibile, în cercetările sale, Glueck arată că 60% dintre infractori aparțin tipului mezomorf, față de 30% din grupul de control. Biotipurile, mai ales psihice, se pot manifesta ca înclinații spre anumite conduite impulsive, nestăpânite și deci cu risc de inadaptare. Un rol aparte i-a fost acordat constituției biopsihologice în delincventă de Olof Kinberg în lucrarea sa Probleme de bază ale criminologiei și de către Benigno di Tullio în lucrarea Principii de criminologie clinică (1967), unde sunt descrise constituții criminale de personalitate cu trăsături ca egofilia, impulsivitatea și lipsa de empatie (anempatie). Ei acordă întâietate factorilor psihologici și mezologici (de mediu) din prima perioadă a vieții individului. Tipul picnic din clasificarea lui Kretschmer ar fi înclinat spre o criminalitate de tip viclean, cel astenic – spre o criminalitate patrimonială, iar cel atletic – spre o criminalitate brutală. Tipul excitabil din clasificarea lui Pavlov ar fi înclinat spre heteroagresivitate, cel inhibabil – spre autoagresivitate, iar tipul endomorf din clasificarea lui Sheldon – către reacții lente, spre deosebire de tipul mezomorf, înclinat spre reacții rapide.

În 1956, Glueck compară 500 de indivizi normali cu 500 de infractori recidiviști și, în lucrarea sa Fizicul și delincvența, arată ca predominantă a acestor trăsături antropologice starea de insensibilitate psihică. Același lucru îl scoate în evidență și Hooton în 1939, în lucrarea Criminalul american. Studiu antropologic.

Alte teorii biologice, în vogă astăzi, sunt cele de natură biochimică, ce acordă un rol deosebit mediatorilor cerebrali în geneza agresivității. Astfel, dopamina, mediator secretat la nivelul sistemului limbic cerebral, favorizează agresivitatea, în timp ce serotonina calmează acțiunea dopaminei, deci agresivitatea. Activitatea mediatorilor cerebrali se reflectă în biocurenții cerebrali care, prin anomaliile lor (50% dintre infractori prezintă anomalii ale electroencefalogramelor), relevă predispoziția la inadaptare.

Teoriile endocrinologice accentuează rolul unor hormoni în înclinația spre infracțiune, mai ales sexuală, nivelul testosteronului, hormon sexual masculin, fiind crescut la cei ce săvârșesc infracțiuni de viol spre deosebire de grupul martor. Atât mediatorii cerebrali (neuromediatorii), cât și hormonii pot genera dezechilibre între diferite structuri cerebrale, și anume între creierul reptilian (instinctual), creierul mamifer (emoțional – afectiv) și creierul uman (rațional și anticipativ).

Un accent deosebit s-a pus pe teoriile genetice (ereditare sau ineiste), care au culminat în zilele noastre cu cercetările citogeneticii și cu descoperirea la unii infractori a unui cromozom Y suplimentar (constituția XYY).

A fost astfel studiat arborele genealogic al unor familii delincvente „celebre" (familia Kalikak, familia Dugdale) care, într-o descendență de 75 de ani cu 480 de membri au dat aproximativ 200 de hoți, 280 de cerșetori și 90 de prostituate, producând statului american pierderi de peste 2 milioane de dolari (Godard).

De asemenea, au fost studiați apoi gemenii monozigoți la care, fiind univitelini – provin din același zigot -, există o concordanță de 70% pentru delincventă, iar 5 din 6 recidivează, față de gemenii dizigoți – bivitelini, ce provin din zigoți diferiți -, la care concordanța cu delincventa a fost de doar 30%, numai 2 din 6 recidivând. Diferența de inadaptare dintre mono- și dizigoți ar reprezenta, ca și la descendența familiilor delincvente, influența mediului în delincventă. Plecând de la aceste constatări, unii autori (Lange) au vorbit despre crimă ca destin genetic, cercetările pe gemeni fiind completate de cercetările pe copiii adoptați și neadoptați la care s-a constatat că 25% dintre aceștia fac delicte când părinții au antecedente penale și numai 15%, când părinții nu posedă astfel de antecedente.

O atenție deosebită privind rolul eredității în delincventă a suscitat descoperirea cromozomului Y suplimentar la unii bărbați din populațiile penale, de către Patricia Jacobs din Edinburgh. S-a considerat inițial că un asemenea cromozom în plus ar accentua agresivitatea la bărbați, motiv pentru care s-au căutat apoi criterii de selectare a bărbaților XYY după hiperstatură, QI redus, sterilitate, dar care, pe studii extinse, s-au dovedit a fi caduce. S-a stabilit astfel că frecvența sindromului ar fi de 2,5‰ , în populațiile penale, față de l%ooooo, în populația generală, situație care, evident, nu poate fi corelată cu frecvența mult mai mare a delincventei la cei fără XYY.

Unele cazuri celebre (cazul Richard Spick din SUA, Daniel Hugon din Franța), prin crimele monstruoase, au ajuns și în fața Justiției, când s-a apreciat, pe baza expertizelor efectuate, că prezența unui cromozom Y în plus relevă doar o constituție biologică particulară cu rol cel mult de trecere la act, dar care nu înlătură reprezentarea conținutului și a consecințelor faptelor proprii, adică responsabilitatea pentru faptele comise. Ulterior, Mednick, pe 4.139 de persoane selectate, a constatat doar 12 subiecți cu sindrom XYY, iar dintre aceștia doar 5 cu antecedente penale, motiv pentru care, screening-urile de depistare în masă, pentru a nu eticheta genetic pe cineva ca predispus la delincventă, s-au soldat cu moratorii de interzicere a cercetărilor, cu excepția cazurilor individuale și cu indicație medicală. La ora actuală, deși, în favoarea eredității, se spune că „ce se naște din pisică, șoareci mănâncă", că „așchia nu sare departe de trunchi" sau că „lupul păru-și schimbă, dar năravul ba", s-a constatat că asemenea anomalii, pentru a fi incriminate în geneza delincvenței, trebuie să se asocieze, în mod obligatoriu, cu factorii defavorabili de mediu, cu rol preponderent în geneza delincvenței. De aici afirmațiile pertinent științifice ale lui Dobzanski, după care „dați-mi 100 de copii și în funcție de mediu voi face din ei genii sau criminali", ori ale altor geneticieni ce menționau că „ereditatea ne conferă doar foaia de drum, mediul fiind cel ce hotărăște cum ajunge fiecare la destinație".

Legat de ereditate s-a discutat foarte mult și despre coeficientul eredității în inteligența subiectului și, ca atare, relația dintre deficitul de inteligență și crimă. S-a constatat că cei cu QI scăzut au o capacitate scăzută de anticipare comportamentală, mai ales în situații insolite de mediu (imaginea populară de „vițel la poartă nouă"), și, prin urmare, se pot decompensa comportamental mai ușor în acte de delincventă.

Teoriile pur biologice, deși au impulsionat cercetările privind determinismul pluri-cauzal al crimei (în urma dezvoltării științelor vieții, deci a științelor medico-biologice), nu au putut individualiza un tip particular de criminal, fapt ce poate duce la concluzia că nu există o legătură directă între factorii biologici și criminalitate. Legătura poate fi cel mult indirectă, în sensul că mediul existențial favorizează deseori exprimarea acestor trăsături biologice constituționale sau ereditare. Mai mult, teoriile biologice au dus, în trecut, la adoptarea de politici de discriminare rasială, fapt ce se află în evidentă contradicție cu un punct de vedere științific în domeniu.

Ereditatea caracterelor și a inteligenței a fost cea care a dus la eugenie socială, plecând de la constatarea inadecvată a lui Darwin că cei săraci sunt ineducabili din naștere, mergând până la separația în școli în funcție de coeficientul de inteligență (QI). Eliminarea celor slabi, debili, bolnavi mintali, ce se înmulțesc rapid, ca și a infractorilor a dus la atrocitățile și exterminările naziste după criterii rasiale, prin experiențele lor inumane pe oameni, medicii naziști afirmând că nu omorau, ci „renovau umanitatea". Până la urmă, asemenea ideologii antiumane afirmau că selecția oamenilor este de natură aristocratică, și nu democratică, că prea multă învățătură în cazul femeii duce la sterilitate așa cum, invers, prea multă sărăcie intelectuală duce la reproducere accelerată și la scăderea „energiei vitale" a unei populații.

În concluzie, infractorii sunt „făcuți, nu născuți" și creierul, deși reprezintă organul eredității, progresează numai sub influența mediului (85% din sinapsele creierului se dezvoltă ontogenetic după naștere).

2.2 Teorii predominant psihologice

Un alt tip de teorii explicative privind geneza devianței se grupează în jurul celor predominant psihologice, incriminând rolul personalității dizarmonice, dependentă la rândul său de mediu, ca un factor important între cauzele delincvenței.

Pentru Mailloux, ar exista două momente esențiale în dezvoltarea personalității, și anume apariția identității Eu-lui și rolul familiei, ce influențează decisiv motivațiile ulterioare ale individului. Se admite că și excesul de gratificații (societatea de consum) poate aliena individul și poate favoriza dezvoltarea unor trăsături egofilice (narcisice) și distructive (impulsive). Oricum, personalitatea delincventă se focalizează în jurul acestor trăsături de egofilie, impulsivitate, insensibilitate și imaturitate psihică, astfel încât s-au elaborat multiple variante ale teoriilor psihologice.

Teoria psihomorală a lui Etienne de Greef admite că Eul infractorului ajunge la o așa regresiune morală încât nu resimte crima ca pe un act de gravitate. Indiferența afectivă este elementul fundamental ce favorizează și permite trecerea la actul delincvent. Inafectivitatea este așadar trăsătura psihică fundamentală a personalității infractorului.

Teoria personalității criminale a lui J. Pinatel, care, în 1971, scrie lucrarea Societatea criminogenă, se bazează pe concepția stării de periculozitate psihică, pe potențialul de periculozitate psihică a delincventului, care impun astfel un diagnostic criminologie al delincventului, un diagnostic de capacitate penală (temibilitate) și de inadaptare socială, un diagnostic de stare periculoasă și un prognostic social, ca și o atitudine de tratament (liber, semiliber, instituțional), după cum arată tabelele predictive ale lui Glueck.

În acest scop, Pinatel structurează o personalitate criminală caracterizată prin egocentrism și egofilie, impulsivitate și inafectivitate, ca nucleu central al acestei personalități. Mai mult, Pinatel consideră că personalitatea criminală este elementul principal de trecere la act, între cauzele infracțiunii și realizarea sa interpunându-se totdeauna personalitatea delincventă.

Consecințele directe ale teoriei lui Pinatel s-au relevat în necesitatea stabilirii unui diagnostic criminologie pe cale interdisciplinară (genetică, biochimică, psihometrică), iar în acest mod a investigării cauzelor crimei și, de asemenea, în aplicarea unui tratament în funcție de aceste cauze (tratament psihoterapie, individual sau de grup, tip psiho-drama Moreno, tratamente farmacologice de inhibare a agresivității prin tranchilizante sau chiar aplicarea unor procedee mai radicale ca narcoanaliza sau lobotomia frontală -Moritz, cel ce a făcut 3.500 de lobotomii și a luat premiul Nobel a fost împușcat de unul dintre bolnavii lobotomizați de el). Teoria lui Pinatel a fost însă și criticată, deoarece a generat un liberalism accentuat în închisori și, în consecință, a devalorizat ideea de sancțiune penală și de justiție.

Un continuator al teoriei personalității delincvente în cadrul criminologiei clinice este Giacomo Canepa, medic legist, dar pentru care criminalitatea este o maladie morală a societății criminogene caracterizate printr-o deteriorare a valorilor sale fundamentale. El face, astfel, legătura dintre anomia socială și personalitatea delincventă (personalitatea anomică).

Teoria personalității delincvente inițiate de Di Tullio (Principii de criminologie clinică, 1967) și continuate de Pinatel și Cânepa atestă că:

orice om, în circumstanțe excepționale, în funcție de personalitatea sa, poate deveni un infractor;

factorii sociali influențează comportamentul numai dacă întâlnesc o constituție de personalitate preexistentă și o situație de mediu oarecare. Cu alte cuvinte, mediul nu poate fi patogen fără o structură de personalitate;

personalitatea este elementul de trecere la actul delincvent, între cauze și delict interpunându-se totdeauna personalitatea, în funcție de personalitate, în condiții identice de mediu nociv, nu toți săvârșesc infracțiuni, după cum același tip de personalitate delincventă se întâlnește în situații diferite de mediu;

personalitatea anomică (de unde și denumirea de sociopatie) se formează în condiții anomice de mediu, mai ales microsocial, familial, și apoi macrosocial, de grup inadaptat, și se caracterizează prin păstrarea funcțiilor de cunoaștere (cognitive), adică subiecții au posibilitatea de a cunoaște lumea, dar nu o recunosc în contrast cu instabilitatea comportamentală, impulsivitatea instinctuală, egofilia și insensibilitatea față de alții, tendința la simulare, disimulare și vindicațiune, în lipsa sentimentelor de culpă și de empatie interumană.

Teoria frustrației, ca obstacol în calea unor aspirații, este o altă teorie psihologică de nuanță psihanalitică, frustrarea excesivă căpătând un rol negativ și determinând motivații inadaptative primare (agresive) sau secundare (de indiferență sau lașitate). Frustrarea moderată are un rol pozitiv în depășirea unor obstacole din calea aspirațiilor, dar frustrarea excesivă, repetată, prin discordanța dintre dorințele legitime ale subiectului și posibilitățile de realizare poate duce la inadaptare și delincvență. Ori de câte ori societatea nu favorizează aceste aspirații sau, per a contraria, permite exteriorizarea unor comportamente agresive, altfel refulate, generează lipsa sentimentului de culpă privind încălcarea valorilor sociale și constituirea unor personalități dizarmonice, caracterizate prin păstrarea funcțiilor de cunoaștere, în contrast cu agenezia sentimentelor moral-sociale. O asemenea personalitate se caracterizează prin egocentrism și egoism, inafectivitate și fragilitate (labilitate) psihică, lipsă a inhibițiilor și agresivitate. Teoria frustrațiilor este consecința nesocotirii piramidei motivațiilor umane a lui Maslow, motivații etajate, de la cele bâzâie de hrană și adăpost până la cele superioare de autodeterminare și realizare specific umane. Frustrarea unei motivații inferioare nu va permite realizarea unor motivații superioare și va genera revoltă psihică și inadaptare (Dollard).

O variantă psihanalitică a teoriei frustrării este teoria complexului de inferioritate a lui Adler, după care, individul frustrat caută să-și compenseze sentimentele de inferioritate prin acte agresive, în scopul de a-și depăși condiția proprie de frustrare, insatisfacție și inferioritate. Ca și frustrația, lipsa rezistenței la frustrație și sentimentul de inferioritate scad imaginea favorabilă a subiectului despre sine, comportamentul de inferioritate nu mai poate fi interiorizat și inhibat prin scăderea toleranței sale la factori frustranți de mediu extern, deci prin complexe de inferioritate, generează conduite aberante, delincvente.

Teoria constructelor a lui Kelly se bazează pe specificul de anticipare a consecințelor comportamentului uman și afirmă că omul operează permanent cu modele de interpretare a realității exterioare și a situațiilor de viață, structurându-și conduita după imaginea despre cum este și cum ar dori să fie la un moment dat. Cu asemenea modele de conduită, omul formează modele anticipative, creative ori conformiste, iar când aceste modele lipsesc, își creează conduite delincvente sau deviante.

Teoria conflictelor psihologice admite tipuri de conflicte intrasubiective (ce duc la tentative de suicid sau suicid), intersubiective (ce duc la agresivitate și delincventă), biologice (ce duc la agresiuni sexuale în cadrul disfuncțiilor sexuale), psihologice (ce duc, de exemplu, în familie, la adevărate conjugopatii) sau sociale (ce duc la răzvrătire socială) – care duc, în momentul în care conflictul depășește o limită admisă (conflictul fiind inerent existenței umane, dar mai umană fiind rezilierea sa prin mijloace uman admise), la inadaptare și delincventă. Conflictul dintre natura omului și cultură a creat respectul, admirația și creația valorilor umane, omul ieșind din natură prin cultură (prin inhibiția pulsiunilor ancestrale și prin sublimarea lor în fapte creatoare) și astfel dezvoltându-și personalitatea culturală bazată pe respectul pentru valori, pe adaptare valorică și deci creatoare la mediu, drept consecință a încorporării permanente a valorilor sociale în personalitatea sa. Ori de câte ori nu a reușit să încorporeze asemenea valori sau a încorporat în personalitate valori negative, omul a fost victima genezei unei personalități aculturale, fertilă în conduite anti- și asociale.

Pentru Cloward și Ohlin, subcultura devine criminală, conflictuală și de evaziune, în funcție de gradul de acces la mijloacele ilegitime de realizare a scopurilor, un comportament tipic de evaziune conflictuală intrasubiectivă fiind comportamentul toxicomanilor.

Dacă, după cum spunea Noica, cultura dă omului libertatea de mișcare în orice direcție, este o formă de igienă a minții și a spiritului, oferind maturitate spiritului, mutând lucrurile pe un plan superior, impunându-se ca sursă veridică de bucurie, dimpotrivă, apocalipsa celor două păcate capitale ale omului contemporan – violența și hedonismul (plăcerea fizică) -, prin abstragerea de la influențele culturii și ale spiritului, contribuie la constatarea sociologică a lui Durkheim, după care delincvența este prețul plătit de societate pentru progresul ei.

Pentru psihanaliști (Freud, Adler, iar la noi Pandrea) creierul, cu cele trei instanțe ale sale, creierul inconștient (Sinele), creierul preconștient (Eul) și creierul conștient (Supraeul), stabilește o homeostazie (echilibru) între mediu și individ, lupta Supraeu-lui sociocultural cu Sinele biologic fiind un factor de progres uman. Pentru Freud, Eul nu este stăpân la el acasă și când insatisfacțiile împinse (refulate) din conștient în inconștient răbufnesc, apare crima ca expresie a lipsei de putere a Supraeu-lui de a stăpâni Sinele (de exemplu, crima pasională). Crima este astfel și expresia nevoii autorului de a fi pedepsit din cauza sentimentelor de culpă sau expresia unor angoase interne (de exemplu, a sentimentului de insecuritate) consecutive imaturității Supraeu-lui.

Mannheim și T. Heymans elaborează teoria caracteriopatiei (tulburării de caracter) în geneza delincvenței. În viziunea lor, caracterul (adăugat prin educație în decursul vieții ontogenetice a individului) face legătura dintre trăsăturile constituționale (temperament, ce este ereditar, ca de exemplu temperamentul de tip coleric, impulsiv sau sangvin) și mediu, astfel că factorii psihofiziologici ce favorizează sau determină crima vor fi de natură constituțională, patologică sau morală.

O teorie modernă apropiată de teoria imitației lui G. Tarde este teoria asociațiilor diferențiale a lui Sutherland (întemeietorul criminologiei americane), după care comportamentul criminal se învață prin asociere (cu cei ce consideră favorabil un atare comportament) și prin repudiere și izolare (când subiectul se asociază cu cei ce depreciază un atare comportament criminal). Asocierea cu astfel de modele devine cu atât mai riscantă cu cât se produce mai precoce în viața individului, în această teorie, interpretările nefavorabile privind respectul legii le înving pe cele favorabile. Teoria asociației diferențiale a lui Sutherland consideră deci crima un fenomen sociocultural, comportamentul delincvent fiind învățat în familie și în microgrupul delincvent.

Datorită organizării diferențiale a grupurilor sociale, indivizii se vor dezvolta afortiori, se vor asocia în grupuri conformiste sau nonconformiste.

Comunicând în cadrul grupului delincvent, subiecții se asociază și, în același timp, se izolează de cei care le depreciază conduita. Cu cât învățarea comportamentului delincvent va fi mai precoce, cu atât asocierea delincventă va fi mai facilă. Comportamentul delincvent este așadar expresia socializării negative în personalitate, expresia unei stagnări a evoluției comportamentului uman către formele sale specific umane de comportament ierarhizat (de la formele inferioare, biologice, către cele superioare, axiologice și sociale), reflectat (prin conștiința faptelor proprii), anticipat (prin reprezentarea permanentă a conținutului și a consecințelor faptelor proprii) și corectat permanent prin feedback (prin experiența de viață), în asocierile delincvente, un rol negativ vor avea și modelele parentale patogene, mass-media, prin extinderea scenelor de delincventă și prin grupul delincvent (printre care bandele de minori și criminalitatea gulerelor albe).

Eysenk și Mowrer elaborează teoria secvențelor temporare, după care actele omului sunt determinate nu numai de consecințele lor, ci și de ordinea producerii lor, în sensul că întâi omul își satisface dorința și apoi se gândește la consecințe (delincventul întâi se gândește la satisfacerea pulsiunii sale antisociale și apoi se gândește la sancțiune).

Teoria personalității anomice a lui G. Cânepa și J. Pinatel a plecat de la starea de anomie (descrisă de Durkheim, Merton și Parsons), care are aptitudinea de a dezvolta o personalitate anomică, încărcată de consecințe antisociale. Anomia măsoară gradul de dezintegrare a grupului social și se manifestă prin conflicte, tensiuni și dezordine socială, motivate de o diminuare a autorității normelor morale, sociale și legale. Ea este un vid moral și normativ, ce duce la un deficit de integrare socioprofesională. Anomia apare în situații de tranziție socială, după revoluții sau războaie, când, spunea Durkheim, rapiditatea schimbării regulilor sociale devine expresia sărăciei sentimentelor ce au stat la baza lor. Aceasta duce la o desocializare (la un deficit de socialitate), fie în sensul comprimării conștiinței colective sociale, fie în sensul blocării efectelor morale ale solidarității sociale. Anomia este un dezechilibru între forțele interioare (dorințe, pasiuni, aspirații) și forțele exterioare (cantitate de bunuri, putere, prestigiu), ce generează o dezordine a pasiunilor în societate și o ineficacitate a autorităților de a le stăpâni. Pentru Bădescu, o societate anomică este o societate căreia îi lipsesc puterile morală și legală de a fixa ce este drept și nedrept, deci o diminuare a acestor puteri ale societății, dar și o criză de autoritate a instituțiilor sociale, ce nu mai pot impune limite sau cote de respectat de către indivizi.

Anomia tulbură deci ierarhiile sociale și maniera lor de selectare, tulbură mobilitatea socială și armonia socială, cota bunăstării și sănătatea publică, ca și intensitatea nevoilor și respectul interuman, credibilitatea autorităților și frânele morale interne.

Pentru Durkheim, anomia include opt definiții:

desemnează orice perturbare a ordinii colective generată de oscilații bruște, pozitive sau negative, ale unor grupuri umane sau ale unor societăți;

se exprimă prin diminuarea puterii morale ca putere moderatoare și reglatoare a dorințelor, a prestigiului și a cotei de bunăstare a indivizilor;

desemnează o încetare temporară a acțiunii societății asupra indivizilor din cauza acestor transformări sociale bruște;

se manifestă ori de câte ori are loc o discontinuitate funcțională, o dizarmonie a funcțiilor sociale;

exprimă intervalul în care regulile tradiționale își pierd autoritatea, dar încă nu au apărut reguli noi, care să disciplineze aspectele interne și externe ale omului și ale grupurilor sociale;

exprimă o prăbușire a muncii colective, ce duce la perturbări ale ordinii colective și la discontinuități funcționale exprimate prin corupție, emigrare și abandon instituțional;

exprimă o diminuare sau prăbușire a regulilor de conduită, care indică, în personalitatea individului, tipul de personalitate colectivă a unei comunități;

riposta colectivă la ofense produce, de asemenea, anomie.

Din starea de anomie, Durkheim a dedus sociologia devianței ca formă anormală de comportament social. Anomia produce un deficit de solidaritate umană cu dezintegrare și dezordine socială generatoare de greve, corupție, crimă, suicid, devianță etc.

CAPITOLUL III – PUNCT DE VEDERE PRIVIND GENEZA DEVIANȚEI ȘI A DELINCVENȚEI

Examinarea expertală a peste 30.000 de persoane în impact cu normele legale, dintre care 50% fără tulburări psihice, efectuarea unor studii populaționale pe l .029 de copii abandonați în diferite instituții de protecție socială, precum și unele studii de follow-up efectuate pe 500 de minori în condiții de devianță, ce au ajuns la vârsta adultă, au permis autorilor să structureze un concept trinomic, integrativ și interacționist privind cauzele comportamentului deviant. Cele 3 categorii de factori cauzali focalizați într-un concept triunic relevă că devianță și, implicit, delincventa sunt consecința interacțiunii mediului existențial al persoanei în care personalitatea s-a format cu structura sa de personalitate și cu factorii de circumstanță ce precipită trecerea la act.

Mai întâi, trebuie precizat că devianța reprezintă o inadaptare socială cu devierea comportamentului de la normele sociale admise, un fel de ostilitate față de aceste norme – după Parsons – și care, pentru Merton, rezidă în societate, în anomia socială și apoi în structura anomică de personalitate pe care o determină și care, frecvent, ia forma toxicomaniei, a alcoolismului, a perversiunilor, dar și a infracțiunii. Devianța trebuie așadar acceptată drept un concept criminologie larg ce include și predelincvența, delincventa și recidiva, atât timp cât, frecvent, formele de devianța fără relevanță judiciară pregătesc patul delincvenței care, de această dată, se exprimă judiciar.

Devianța este legată de agresivitate și violență, agresivitatea, precum și comportamentul uman neputând fi străine criminologiei. Cum s-a mai spus, Lorenz arată că agresivitatea este o pulsiune înnăscută, ca și foamea, frica sau pulsiunea sexuală, în lucrările sale Eseu asupra comportamentelor animal și uman, Omul în pericol, Fundamentele etologiei, Opt păcate capitale ale civilizației etc., el a demonstrat că omul nu se naște nici bun, nici rău de la natură, ci cu pulsiuni agresive ce sunt contraanihilate prin mecanisme naturale, dar mai ales prin cultură și educație. El a mai arătat că omul trebuie să găsească mecanismele defulării agresivității prin catharsis pentru ca aceasta să nu izbucnească necontrolabil, agresivitatea fiind o garanție de supraviețuire a unei comunități prin asumarea, prin înfruntarea riscurilor și prin stimularea spiritului de inițiativă creatoare. I. Eibesfeldt-Eibl a arătat apoi că omul are la dispoziție multiple mecanisme rituale de inhibare a agresivității, un comportament fidel normelor morale producând o secreție de endorfine ce creează o stare de bine dintr-un astfel de comportament adaptiv. El conchide că prin cultură comportamentul poate fi educat, iar pulsiunile instinctiv-agresive pot fi transformate în curaj, ambiție competitivă, curiozitate exploratorie. Înainte de a respecta natura, omul trebuie învățat să o domine, „orice pierdere a sensului armoniei cu mediul orb la valori putând pregăti terenul unor comportamente inumane".

S-au menționat trăsăturile agresivității umane ca fiind defensive – de adaptare și de supraviețuire a speciei (agresivitate benignă), și anume programată genetic, comună tuturor speciilor, cu caracter defensiv-reactiv și cu scopul de a evita agresivitatea malignă, distructivă, cu trăsături de a fi caracteristică omului, neprogramată genetic – și cu caracter distructiv (de exemplu, sadismul individual sau colectiv, cum este genocidul).

Violența umană este forma de materializare a agresivității care, ca fenomen social, apare ca o problemă ontologică (este învățată în cursul vieții). Factorii evolutivi ai violenței rezidă în riscul de creștere a armelor artificiale, violența fiind legată de frustrarea socială, suprapopulație și de probleme teritoriale, deseori consecutivă anomiei sociale și asociată cu o uzură a sensibilității umane. Alteori apare ca mod de management al conflictelor sociale, în viața socială, unii compară violența cu un monstru cu trei capete, al noutății, al continuității și al urbanității.

Cum devianța crește în perioade de criză economică și socială, creșterea ratei devianței – și, implicit, a anomiei – este legată de trei fenomene sociale majore, și anume urbanizarea, mass-media și toxicomaniile.

Urbanizarea (densitatea populației) a crescut delincvența cu o rată de circa două ori. Orașul provoacă marginalizarea populației, produce un mediu cultural heterogen și, în final, stare de anomie prin depersonalizare umană, prin sărăcia raporturilor sociale, prin indiferență umană, prin excitarea dorințelor și prin facilitarea trecerii la act. Relațiile de grup devin așadar impersonale, anonime, superficiale, fragmentare și tranzitorii, fapt ce favorizează devianța, deoarece ataci mai ușor o persoană necunoscută decât una cunoscută. În acest sens, Lorenz observa că, de fapt, cunoașterea dintre oameni este antiagresivă și invers. Afirmația lui Rousseau, după care orașele sunt prăpastia speciei umane – deoarece omul nu este făcut să trăiască în turmă -, pare să se confirme, de unde efortul necesar de personalizare a orașelor.

Mass-media, prin difuzarea scenelor de violență, sunt considerate – alături de alcoolism și pornografie – adevărat coctail criminogen. Într-adevăr, în SUA, un studiu efectuat timp de 23 ani de către Senat a relevat că 8 din 10 programe TV conțin scene de violență, că sâmbăta și duminica se constată un episod de violență la circa 2 minute, că rata suicidului între 15 și 20 ani s-a triplat (efect Werther). În mod contrar, greva de 265 de zile a ziariștilor din Detroit a scăzut suicidul cu 40%. Toate aceste constatări relevă că mass-media, prin imitație, concurează la creșterea devianței și la crearea unui sentiment de insecuritate (Consiliul Europei), de unde și preocupările normative pentru a reduce acest risc.

În sfârșit, extinderea toxicomaniilor și a alcoolismului are un rol deosebit în favorizarea devianței, deoarece crește riscul agresivității actogenetice (de trecere la act), favorizează agresiunea cu scadență lungă (de exemplu, parasuicidul) și devine astfel un indicator principal de anomie macro- și microsocială.

Factorii mai sus menționați fac ca violența să devină cotidiană, viața însăși să devină violentă și să genereze un sentiment de insecuritate socială. Din acest motiv, Spengler remarca faptul că faza de declin a unei culturi este civilizația ei, iar Freud afirma că problema crucială a speciei umane este dacă dezvoltarea sa culturală va reuși să stăpânească instinctul de agresivitate și de autodistrugere ce duce specia umană la dispariție din proprie inițiativă. Desigur, Freud anticipa colapsul frapant de astăzi, generat de decalajul dintre armele artificiale create de inteligența umană și armele naturale cu care a fost înzestrat omul.

Cum s-a mai afirmat, densitatea populației (urbanizarea), mobilitatea sa, crizele economice, șomajul, dezmembrarea familiilor etc. sunt cauzele principale ce creează starea de anomie macro- și microsocială.

3.1 Mediul social anomie de formare a personalității

Analizat de Durkheim ca declin al solidarității sociale, prin apariția diviziunii muncii și prin lipsa de consens normativ, de Merton ca adaptare paranormativă la disjuncția dintre scopurile oamenilor și posibilitățile sociale de a le satisface, deci ca stare de tensiune dintre individ și societate, la care, ulterior, a adăugat alegerea de mijloace ilegitime de către populațiile subculturale, ce au în față multiple baraje sociale, alegerea de mijloace conform etichetării de către populațiile penale, frustrarea ce se află la originea agresivității, precum și de Parsons, ca lipsă de integrare a majorității indivizilor în cadrul modelelor instituționale stabilite, prin schimbarea rapidă a normelor și dispariția „sacralității legilor", deține un rol important în geneza crimei. Se afirmă că viața legilor este cu atât mai scurtă cu cât numărul lor crește și că, pentru omul adecvat socializat, legile devin caduce.

Anomia aduce ignorarea normelor bâzâie ale societății (tradiții, obiceiuri), alterează concepția despre valorile sociale, care nu mai sunt clar definite, și rupe legăturile de solidaritate socială, opunându-se formării prin socializare și prin empatie (a perceperii afective a celuilalt) a comportamentului de tip helping, de tip altruist, ca mijloc de realizare a consensului social. Or, „omul ce nu are nevoie de altul poate fi zeu ori fiară", motiv pentru care, numai socializarea pozitivă „poate scoate omul din specie".

În aceste condiții, comportamentul anormal (comportamentul psihopatie, dizarmonic sau anomic) devine un răspuns normal la condiții (situații) anormale (Merton), realitate ce indică o condiție infraumană de delincvent învățată, proces de învățare în care rolul matricelor familiale (îndeosebi dezaferentația afectivă precoce) devine esențial. Matricele familiale anomice (anomia microsocială), alături de anomia macro-socială, devin esențiale în ceea ce privește încorporarea în personalitate a unor „valori" negative de agresivitate și anempatie, de asemenea, devin și esențiale pentru structurările comportamentale ulterioare, construite pe reprezentări rele despre lume. Din acest motiv, Freud spunea cu privire la copil că acesta reactualizează conflictele părinților și reproduce, deseori inconștient, modelele parentale aberante (copilul este tatăl omului). Cum familia face legătura dintre ereditatea biologică și cultură, familia, în situații patogene, devine „un spațiu tragic prin excelență", în loc să fie portarul violenței.

Rolul atașamentului în formarea personalității. Faptul că nu există gene ale criminalității și că ea este învățată (ontogenetică) ne obligă să relevăm modul în care personalitatea delincventă (anomică) se structurează.

Omul se naște doar cu o predispoziție genetică pentru însușirea comportamentului uman numită atașament, ce reprezintă un protocomportament de recunoaștere și aderență la parentalii săi. Pe de altă parte, prin instincte parentale, mai ales materne, omul este programat genetic să aibă grijă de copii. Din acest motiv s-a afirmat că atașamentul a inhibat incestul și a dus la exogamie, că mama hotărăște destinul omenirii (mama fiind axa sensibilității lumii), că devenirea umană este ontologică și că esența acestei deveniri este axiologică (Măria Montessori, E. Pamfil). Din aceleași motive mama a fost considerată „maica tuturor minunilor" (I. Creangă), deoarece tipul de relație primordială cu mama este paradigma întâlnirii cu ceilalți, iar atașamentul afectiv față de mamă este așadar prototipul relațiilor afective ulterioare cu ceilalți și baza biologică a sensibilității umane, adică a lumii (mediul matern fiind sursa stimulilor necesari dezvoltării creierului, ceea ce determină ca dezvoltarea maximă a creierului să se facă în copilărie prin dezvoltarea lobilor prefrontali, a circuitelor neuronale, unde se află sediul comportamentului anticipativ, care va domina creierul amigdalian, unde se află sediul comportamentului reactiv).

Se poate afirma așadar că viitorul omului și al omenirii trece prin familie, că nici un profesor nu poate compensa lipsa acesteia și îndeosebi a mamei, că dacă femeia este jumătate din lumea contemporană, copilul este întreaga umanitate de mâine (I. Drăgan) și că familia este prima instituție de organizare socială ce impune ordinea în lume. Afecțiunea învățată și cizelată în familie este calea de trecere de la instinctele egoiste la simpatia universală (A. Comte), ceea ce face ca sacralitatea vieții să înceapă în familie și să continue în sensibilitatea creatoare a operei, pentru că sensibilitatea determină maturizarea simțurilor și face loc generozității, puterii sufletești, nobleței sentimentelor și delicateței umane. Familia este deci sursă de normalitate, dar și de patologie, ceea ce evocă determinismul personalității umane primare, atât timp cât iubirea sau lipsa ei derivă din formele sale primare, precum afectivitatea sau carența afectivă maternă.

Natura acestui atașament primitiv va condiționa relațiile sociale viitoare (Bowlby Winnicott), începând cu contactele epidermice, care măresc numărul de informații spre creier așa cum a demonstrat Harlow (puii de primate fără mame aleargă la cele artificiale de pluș, deși hrana este la cele de sârmă). Unitatea socială mamă-copil, prin atașament, este cea mai înaltă reprezentare a dragostei pure (Heidegger), copilul devenind astfel un marker fidel al sănătății familiei sale, astfel încât cel mai bun orfelinat „devine mai prost decât cea mai proastă familie". Omul va trăi în viața adultă așa cum a fost tratat în copilărie, Supraeul formându-se progresiv prin identificările primare și succesive cu parentalii în familie. Prin comportamentul copiilor, ca și al adulților mai târziu, vom avea metainformații despre calitatea părinților lor. Un părinte ideal este cel care posedă valori coerente cu care protejează copilul, ce oferă standarde de disciplină comportamentală, ce se sprijină pe individualitatea copilului și este atent la anxietățile lui, astfel că următoarele paradigme decurg din realitatea atașamentului și a vieții de familie:

adultul este istoria părinților săi și deci a fi părinte înseamnă a ține în mână destinul viitorului adult;

afecțiunea maternă (atașamentul) este baza interiorizării interdicțiilor, și nu frica sau violența. Afecțiunea simțită pentru cel ce instituie interdicția este garanția respectării lor ulterioare și a formării sensibilității pentru interdicții;

de afectivitate depind compasiunea și cultul pentru conduite adaptate cu rol de a învinge deznădejdile, de a fi stimulent în apatie, calmant în stări de contractură psihică, prieten și tonic ce salvează din situații dificile (mecanism de coping, de apărare la traume externe);

violența se transmite transgenerațional, iar prin victimizarea copilului creează tipuri de personalități ostile și agresive;

familia este elementul socializării primare pozitive sau negative, în care rezidă formarea unei personalități adaptate la norme sau a unei personalități anomice ce generează devianță. Socializarea negativă primară se află la baza autismelor psihic și social ca forme de disperare, protest și detașare, cu consecințe ireversibile pentru restul vieții (separarea copilului de parentalii săi prin abandon și instituțio-nalizare ce urcă în lume la 26%);

socializarea primară este baza relațiilor ulterioare cu lumea externă, baza socializării secundare, mama fiind prototipul relațiilor afective ulterioare („placenta afectivității vieții adulte"), de iubire a lumii așa cum a simțit iubirea ei. Atașamentul și socializarea pozitivă sunt baza naturală a aptitudinii de a dobândi cultura. Socializarea este procesul de dobândire a identității umane și punctul de plecare a interiorizării normelor de comportament ulterior;

socializarea primară este predominant afectivă, copilul însușindu-și lumea ce i se oferă și pe bază afectivă, trecând de la heteronomie (respectul normelor impuse de părinți) la autonomie ulterioară (de respect al lor). Grupul primar (afecțiunea mamei, modelul tatălui) este pepiniera dezvoltării naturii umane (Horton) și constituie un proces unic în natura vie. Altfel, omul, izolat, nu-și poate realiza un mediu uman. Calitatea socializării primare pe care se construiește lumea socială depinde de calitatea părinților, deoarece realitatea primară este inevitabilă și naturală. Socializarea negativă primară devine stigmatizantă și se deversează în devianță. Socializarea este deci procesul de interiorizare a normelor în comportament și de reproducere ulterioară a lor (ceea ce va fi real înăuntru va fi real și în afară);

familia este societatea de bază pe care se construiește societatea deschisă și faptul că în primul rând este o școală a sentimentelor o relevă experiențele nebunești ale unor dictatori de izolare a copiilor de mamele lor (pentru a vedea ce limbă vor vorbi în mod spontan), soarta „copiilor sălbatici", cercetările de hospitalism ale lui Spitz, cercetările din timpul războiului ale lui Bowlby, evoluția copiilor din casele de copii sau a copiilor nedoriți (nașterea trebuind să fie o investiție de dragoste și de sacralitate, atât timp cât dragostea maternă, absolută și totală va fi ecoul dragostei și al sensibilității ulterioare);

prin socializarea negativă primară, de la patologia familială se trece la patologia socială, devianța fiind un simptom al părinților, copilul actualizând comportamentul părinților patogeni.

Din acest motiv, Declarația Drepturilor Copilului a inclus articole ce proclamă că pentru dezvoltarea personalității copilul are nevoie de dragoste, că el trebuie să crească într-o atmosferă de afecțiune și nu va fi despărțit de mama sa decât în mod excepțional. Satisfacerea nevoii de afecțiune este așadar esențială pentru dezvoltarea psihicului uman. In caz contrar, în loc de a îmbogăți tainele lumii și a înălța existența umană (L. Blaga, Kafka), familia coboară lumea în infern (Tolstoi, Bernanos), infernul nefiind altceva decât incapacitatea de a iubi.

Mediile microsocial și macrosocial anomice, de formare a personalității și de existență a individului, vor acționa univoc în geneza devianței și a delincventei, devin un trigger al violenței prin marginalizare, pauperizare, prin insensibilitățile lumii actuale, prin pierderile sentimentelor de proximitate și de alteritate, prin competitivitate și prin raționalizările vieții ce domină sensibilitatea și, astfel, orientările vieții sociale spre bogăție, și nu spre ființă (Heidegger), spre anomie și viață impersonală, anonime aduse de problemele lumii contemporane.

3.2 Structura de personalitate

Structura de personalitate reprezintă cel de-al doilea element ce condiționează cauza și frecvența devianței în conceptul triunic menționat. Interiorizarea normelor și a valorilor sociale în personalitate și în comportament are aptitudinea de a transforma controlul social în autocontrol prin procesul de enculturație (Kardiner), adică prin personalitatea actelor proprii consecutiv înțelegerii semnificației actelor de comportament. Societatea se reproduce așadar în personalitate, în individ, prin socializarea comportamentului, adică prin interiorizarea normelor și a valorilor sociale.

La o atare situație etologică, pe care se suprapune influența profundă a unor deter-minisme sociopsihologice se referea M. Eminescu4 când spunea că „orice crimă are două elemente: întâi este înclinația naturală a acelui criminal, elementul vinei sale proprii pe care o expiază prin pedeapsă, dar al doilea element sunt motivele determinante, sunt acele justificări pe care logica patimei sale le scoate din fundul sufletului său".

Socializarea este primară, bazală, realizată în copilărie și în familie și continuată pe tot parcursul vieții, cu scopul de a fi și anticipativă sub aspectul prevederii consecințelor actelor proprii.

Socializarea poate fi pozitivă, normală, concordantă normelor și valorilor sociale, ori de câte ori acestea au fost încorporate în personalitate și devin motive de acțiune a oamenilor, și negativă, marginală sau subculturală, ori de câte ori în personalitate se încorporează atitudini și motivații aberante.

Socializarea pozitivă va genera o integrare normativă, culturală, comunicațională și funcțională, în deplin echilibru cu mediul social (după Etzioni o integrare disciplinată, conformistă, participativă, aspirativă), iar socializarea negativă va duce la o integrare „alienantă", devianța și ostilă. Socializarea continuă a comportamentului (pe parcursul vieții) se va realiza apoi prin efectele controlului social (tradiții, cutume, morală, opinie publică, lege), și anume prin mijloace psihosociale (educative, școlare, sociale) și sancționatorii (morale, legale).

Personalitatea umană este grefată de multe definiții, toate reflectând modul în care societatea, mediul social, se reflectă în individ. Porot o definește ca o unitate a temperamentului (nativ) cu caracterul (achiziționat prin instrucție în decursul vieții), iar Alport ca o stabilitate a conduitei în condiții variabile de mediu. A mai fost definită ca o schemă de organizare a valorilor, ca mecanismul ce transformă natura în cultură și care umanizează natura sau ca un mod de însușire a esenței vieții sociale prin discernământ și responsabilitate. Catell definea personalitatea prin trăsăturile sale specific umane și superioare de altruism, alteritate și generozitate sau ca mod specific uman de reziliere a stărilor conflictuale prin compromis și sublimare, în acest ultim demers, un conflict, inevitabil și normal, poate avea rol adaptativ, de maturizare psihică, ori de câte ori el se rezolvă uman. De aceea, în momentul în care conflictul este normal (o viață fără conflicte este o viață fără istorie), anormale devin permanentizarea și rezolvarea sa prin devianță și intoleranță, ce pot dezorganiza comportamentul.

Față de socializarea pozitivă, carența modelelor parentale, carența afectivă, eșecurile școlare și profesionale, influența negativă a grupului reprezintă factori de socializare negativă ce creează riscul devianței – factori criminogeni.

In acest sens, criteriile de definire a comportamentului deviant se referă la:

lipsa de identificare afectivă cu părinții;

copierea unor modele violente în familie sau în grup;

influența negativă a străzii (copilul cu cheia la gât);

stigmatizarea (etichetarea) familială, socială, judiciară;

rezolvarea conflictelor prin agresivitate;

neidentificarea deviantului cu vinovăția sa;

deficitul de asamblare a personalității într-o schemă de valori social-normative, în esență structurarea dizarmonică a personalității ca o abatere de la structura normală de personalitate bazată pe adaptare valorică și pe echilibru dinamic cu mediul de existență, pe permanenta reprezentare și anticipare a consecințelor conduitei proprii.

Burt relevă astfel că factorii delincvențiali constau în:

climat familial pluricarențat;

existența instinctelor agresive, de vagabondaj și de agresivitate;

instabilitate emoțională generală;

precocitatea viciilor și a delincventei încă din copilărie; ^ lentoare spirituală și întârziere în dezvoltarea mintală.

Personalitatea devianță, anemică (dizarmonică sau psihopatică), reprezintă deci o maladie a socializării care întrunește următoarele trăsături negative:

are o orientare predominant sau exclusiv asocială și/sau antisocială;

reprezintă o alienare a subiectului de la condiția comportamentală specific umană bazată pe anticipare și pe aspirații creatoare;

este consecința unui proces de aculturație, adică a socializării negative;

gravitează în jurul unui fenomen psihologic principal care este starea de frustrare;

reprezintă, în esență, o perturbare a relațiilor subiectului cu alții (o perturbare a alterității) și cu societatea;

este consecutivă, ca nex cauzal, învățării (prin imprinting) unor modele negative din copilărie, deci are un caracter predominant ontogenetic;

înclinația spre toxicofilie (narcofilie și alcoolofilie) agravează evoluția comportamentului deviant;

se asociază sau refuză o inserție socioprofesională utilă și deseori face reeducarea aleatorie în rezultatele sale.

Personalitatea infractorului recidivist va mai adăuga și alte trăsături negative:

riscul de a evolua către o personalitate deviantă, de obicei prin stigmatizare și etichetare;

se asociază cu o indiferență față de soarta proprie, ca și a altora, în ce privește legea și normele sociale;

se asociază cu o ostilitate socială permanentă;

este rezistentă la măsurile de reeducare și de reinserție socială;

este generatoare de subcultură delincventă.

Din cele de mai sus rezultă că personalitatea infractorului se impune ca o realitate în criminologie, iar cercetarea sa, a devenirii sale, reprezintă o perspectivă științifică utilă de cercetare criminologică. Acest fapt explică de ce numeroase teorii ce caută să explice delincvența sub aspect cauzal sunt axate pe personalitatea infractorului, cum ar fi teoria învățării comportamentului delincvent (Bandura), teoria conflictelor de culturi și cea a subculturilor delincvente – caracterizate prin malițiozitate (răutate), versatilitate, negativism, monotonie grupală și frustrare ca statut de acțiune -, teoriile psihanalitice, teoria asocierii diferențiale – ce exprimă ambivalența grupului de a înclina sau nu, în situații de criză, spre delincventă -, teoria dezorganizării sociale a Școlii din Chicago, după care scăderea funcției de control social duce la perturbarea ordinii sociale, în sfârșit, plecând de la nevoia recunoașterii rolului personalității infractorului în delincventă, Pinatel construiește o teorie transdisciplinară, considerând că mediul anomic favorizează personalitatea delincventă anomică și că, în raport cu aptitudinea unor factori de a determina sau de a facilita trecerea la act, asemenea personalități sunt „favorizate" în mod negativ.

In esență, toate aceste teorii, după Muchielli, tind să caracterizeze disociabilitatea delincventă prin:

neacceptarea comunității și a societății;

falsă percepere a celor din jur;

lipsă de aprofundare și de evaluare a consecințelor faptelor proprii;

respingerea rolurilor sociale pretinse de societate sau pe care subiectul, uneori, le avea înainte de a fi delincvent.

Personalitatea delincventă feminină va avea baze predominant afective ca structurare și manifestare în delincventă, consecutiv cărora este grefată de dezinhibiție instinctual-afectivă și este caracterizată prin susceptibilitate emoțional-anxioasă la stres social, adeseori minor. De aici și specificul tipologiei infracționale ce constă în infracțiuni prin afect patologic (la frustrări afective), infanticid (deseori ca agresiuni față de tatăl copilului ori din culpă pentru nașterea sa din raporturi sexuale extraconjugale), furt de copii, prostituție, incest etc., după cum, frecvent, femeia este și victimă a agresiunilor violului, a perversiunilor etc. Aceste particularități ale delincventei feminine nu exclud personalitatea sa anomică.

În esență, personalitatea anemică este o maladie a socializării primare, a socializării negative ce alunecă spre un mod de viață deviant, în dorințe ce depășesc realitatea proprie și în grave perturbări ale alterității etc. a căror numitor comun este inadaptarea la normele de viață socială.

3.3 Rolul situației

Situațiile sau factorii de circumstanță ce favorizează trecerea la act reprezintă cel de-al treilea element ce condiționează frecvența și cauzalitatea delincventei și contribuie, alături de mediu și de personalitate, la formarea unei concepții (teorii, paradigme) științifice despre delincventă.

Situația poate fi definită ca ansamblul de împrejurări subiective și obiective ce precedă crima.

Unele situații apar ca specifice (periculoase) și pe care infractorul nu le caută (de exemplu, furtul în caz de cutremur, calamități etc.).

Alte situații apar ca nespecifice și sunt căutate de infractor (de exemplu, așteaptă să sosească noaptea pentru a fura).

În sfârșit, există și situații mixte ce favorizează trecerea la act.

În delincventă, situațiile sunt multiple, de la alcoolism la gelozie, de la provocare la tâlhărie etc., de la trăirea dureroasă a unei frustrații, rănirea amorului propriu sau un sentiment de inferioritate la alcoolism, ca evaziune dintr-un cotidian jenant, și la căutare a unui paradis artificial, în celelalte toxicomanii. De menționat că într-o societate anomică, alienantă, alcoolul devine o pseudonecesitate și se impune ca factor principal de trecere la act, atât ca alcoolism acut, cât și prin formarea unei personalități alcoolice caracterizate prin iritabilitate, impulsivitate, reducere și strâmtorare a interesului și a relațiilor sociale, nerespectare a angajamentului de a nu mai bea etc.

Alcoolismul – ce se instituie ca o necesitate serală de reziliere a conflictelor acumulate în cursul zilei, apoi matinală, pentru a preveni aceste conflicte când devine o necesitate cotidiană -, va duce progresiv la afectarea personalității prin creșterea sentimentelor de vinovăție, prin tulburări ale interrelațiilor umane, prin pierdere a autocontrolului și a capacității de a reacționa, prin comportament agresiv până la neglijarea și evitarea legăturilor afective și familiale, la decădere morală, la dificultăți mari de inserție socioprofesională și demisie de la cele mai elementare condiții de viață socială.

Alcoolismul feminin este mult mai discret și discontinuu și deseori copie alcoolismul bărbatului, devenind un alcoolism de cuplu. Din cauza acestor trăsături de personalitate, alcoolismul acompaniază infracțiunea ca factor de trecere la act în procent de 60%.

Drogomania ca situație criminogenă este motivată de acte umane ratate, de tulburări ale vieții interrelaționale, de plăcere sau chiar din nevoia de a ușura trecerea la act. Ea îmbracă forme euforice (opiu, cocaină, heroină), fantastice (canabis), ebrioase (alcool), excitante (cafea). De relevat frecvența toxicomaniei la tineri în procent de 70%; consumat cronic, drogul devine mijloc de aneantizare, de depersonalizare și de dominare a fricii și a realității înconjurătoare cu producerea unor grave acte antisociale, fie în caz de pană de drog, fie în caz de revenire la o realitate neospitalieră dintr-o lume fantastică creată de drog.

Situațiile sunt considerate astfel mai puternice deseori decât legile („ocazia face hoțul"), ele ducând „fie la închisoare, fie la sfințenie". Rareori ocazia determină chiar intenția, dar, cel mai frecvent, intenția preexistă situației. Factorii situaționali principali sunt alcoolul, drogul, atitudinea victimei sau influențele din mass-media, iar factorii situaționali secundari – reactivitatea personalității, crizele psihice sau mobilul subiacent al unei fapte antisociale.

În concluzie:

comportamentul deviant se formează în ontogeneză și nu este înnăscut, în formarea sa, un rol primordial îl au factorii primari de socializare, precum carența afectivă maternă și abuzul de autoritate paternă;

în fața creșterii violenței, cercetătorul trebuie să meargă la origini, atât timp cât calitatea vieții sociale depinde de personalitatea indivizilor, dar și de calitatea instituțiilor și a legilor create de om;

delincventa are cauze multiple, structurate în mod esențial în trinomul mediu (de formare a personalității și mediu de existență), personalitate și situație, dar are totdeauna o patogenie, un mecanism unic, ontogenetic de realizare;

faptul că personalitatea deviantă se formează ontogenetic înseamnă că ea nu este o fatalitate și că poate fi deci anihilată printr-o mai bună susținere materială și educativă a familiei și a societății (societatea va fi bună dacă și familia sa, în principal, va fi bună);

criminologia devine astfel o preocupare multidisciplinară, focalizată pe studiul personalității criminalului într-un mediu sociopatic. în acest sens, o patografie completă a formării personalității deviante și a formelor sale de manifestare capătă valoare deosebită în reeducarea și în resocializarea comportamentale.

CAPITOLUL IV – PSIHOPATUL

4.1 Definițe

Psihopații sunt doar niște defecți, niște disfuncționali hyper- sau hypo- către direcții precodificate pulsional genetic, manifestându-se ca atare.

4.2 Constituția psihopatică

Constituția psihopatică presupune un psihism defectuos, dis-funcțional care se manifestă prin simptome lejere, difuze, atât în domeniul intelectual, cât și afectiv, fără prezența unor grave simptome patologice.

Nu știm încă dacă putem vorbi de o zestre biologică predeterminată, ci doar de o premorbiditate: adică anumite structuri ergice care se transmit ereditar și care ar putea oarecum explica apariția unei „personalități defecte" în anumite familii cu antecedente psihopatice.

O personalitate psihopatică se va manifesta diferit, prin comportamente normale sau aberante în funcție de condițiile concrete ale desfășurării sale, intrând în discuție o serie de factori cum ar fi: starea de sănătate somatică a individului, familia, raportarea la muncă, la colectivitatea socială, în general.

Actul antisocial nu poate fi abordat științific făcând abstracție de studierea multilaterală a cauzelor și condițiilor sale ce se manifestă în circumstanțe de ordin obiectiv și subiectiv.

Comportamentul, antisocial, ca orice comportament uman, rezultă din subiectivarea condițiilor mimare ale realității.

Tocmai acest proces interactiv în termeni psihanalitici de „subiectivare" a realității interesează în procesul de raportare a individului uman la infracțiune, respectiv la omorul cu mobil sexual, specific criminalilor în serie. Relațiile de influență reciprocă a laturii biopsihologice cu cea socială în comportamentul aberant relevă faptul că acesta apare în manifestările sociale ca o problemă psihologică pusă de o situație socială, explicând astfel diversitatea reacțiilor umane în raport cu o situație dată.

Psihologia judiciară modernă promovează studiul personalității delincventului, studiu ce implică corelarea cu circumstanțele care favorizează comiterea infracțiunii (Karpets), deci „un studiu al persoanei plasată într-o anumită situație de grup" (Pinatel). De aceea se consideră drept cheie de boltă a psihologiei judiciare contemporane, abordarea personalității delincventului în procesul depersonalizării sale sociale, a alienării Eu-lui său cu deducerea concomitentă a mijloacelor ce vor permite recuperarea sa. Astfel, orice cercetare a comportamentului anormal se orientează într-un sens etiologic, precizând rolul factorilor sociali în comportamentul aberant, structura personalității individului, capacitățile sale intelectual-afective, volitive și modul cum ele contribuie la realizarea conduitei deviante. Măsurile de resocializare pot deveni eficiente numai prin cunoașterea structurii personalității individului, prin sesizarea gradului de maturizare a structurilor afectiv-sociale sau a „structurii primitive de personalitate" (Kozarska).

Reprezentarea alegorică a comportamentului criminal „ca o mare în care se revarsă mai multe fluvii", relevă etiologia sa multiplă, abordabilă multidisciplinar. Ne apare important ca prim aspect ce trebuie reliefat, raportul dintre delincventa patologică și delincventă în general. BEARCROFF găsește doar 12 dintr-o populație penală Iară tulburări psihice și consideră că jumătate din această populație este reprezentată de psihopați a căror emoționalitate este inadecvată, lipsind interrelațiile stabile.

Insuficiența capacității mintale generează un comportament cu atât mai lipsit de posibilități de modulare adecvată la situațiile de mediu care implică o adaptare suplă, cu cât defectivitatea este mai grosieră. Imaturitatea afectivă se relevă prin aceea că trăirile ideo-afective sunt sărace, difuze, primare, de unde și caracterul de brutalitate impulsivă a unor acte de comportament aberant cu motivație predominant afectivă.

Nevroticul poate prezenta conduite aberante minore sau mai grave, caracterizate prin impulsivitate, iritabilitate și descărcări paroxistice. În psihopatie, obiectivarea dizarmonică a personalității prin comportamente aberante este frapanta. Psihopatia, ca tulburare prin excelență a adaptării și integrării sociale, exprimă conflictul dintre viața instinctiv emoțională și norma socială. Psihopatul ilustrează afectarea mecanismelor de autoapreciere și stăpânirea conștientă a manifestărilor proprii, negând valoarea normelor sociale și a sentimentelor moral-sociale. Discordanța dintre funcțiile de cunoaștere păstrate și afectivitatea alterată îl face să caute satisfacție în fapte aberante, de a căror malignitate este conștient.

Periculozitatea comportamentului aberant psihopatie rezultă din premeditarea actelor față de care păstrează o poziție subiectivă, din duplicitatea afectivității sale în receptivitatea marcată la inducțiile psihologice negative în indiferența totală la sentimentele altora și incapacitatea de loialitate. Incapacitatea și imposibilitatea de a se realiza, intoleranța la frustrare fac din comportamentul aberant psihopatie un adevărat recipient al dificultăților la adaptare socială.

Inadaptarea și insatisfacția permanentă a psihopatului conduc la nihilism social, inhibă capacitatea de a contracta relații stabile, considerate de el ca o limitare a libertății instinctuale. Caracterul social al conduitei psihopatice se exprimă în stări delincvente care, în raport cu tipul sindromatic al dezechilibrului psihopatie, afectează cu precădere anumite tipuri de relații sociale. Astfel, în isteropatie predomină atitudinile psihopatice de „poză de erou" (mitomanie, furt, prostituție); în ciclopatie actele de autoagresivitate și hyperactivitate psihopatică morbidă; în schizopatie – agresivitatea față de instituționalitatea socială (vagabondaj, sexopatii); în epileptopatie – falsul; în paranoicopatie – șantajul, substituirea de persoane etc.

4.3 Comportamentul psihopatic

Comportamentul psihopatic apare ca deficitar prin câteva note caracteristice:

acceptarea conștientă a unui stil de viață aberant;

iritabilitate, impulsivitate, raptus afectiv;

incapacitatea de stăpânire a reacțiilor instinctiv-emoționale;

intoleranță la frustrare;

invadarea socială, refuzul socialului.

În concluzie, ni se pare util a defini structura psihopatică prin trăsături comportamentale specifice:

psihopații sunt rigizi, lipsiți de maleabilitate, neadaptați la situație;

psihopații își impun propriile tendințe, neinfluențați de împrejurările din afară;

psihopații își proiectează dificultățile în mediu, vina nereușitei lor va fi aruncată asupra altor persoane;

cerințele lor nu sunt exprimate verbal, ci apar caracteristice prin acțiuni impulsive. Astfel se ajunge la puternice reacții de „totul sau nimic", care sunt oarbe, străine, distrugătoare sau chiar autodistrugătoare.

Psihopații reprezintă o categorie aparte care poate fi denumită cea a oamenilor disfuncționali, oameni problemă. Acești „defecți" – în accepțiunea noastră – și despre care Kurt Schneider spunea că suferă ei înșiși și fac pe alții să sufere din cauza propriilor anomalii, – au un mod de a gândi, de a acționa și de a reacționa cu totul particular, care lasă o amprentă adâncă pe drumul vieții lor (din nefericire ireversibil și perpetuu distructiv).

Pentru a nuanța această idee și a oferi un reper utilizabil în clinica tulburărilor psihice „marginale", în care, nu o dată, se ivește impasul de a nu putea opta tranșant între reacția anormală și tulburarea de personalitate, Karl Leonhard (1973) introduce noțiunea de „personalitate accentuată" prin care definește trăsăturile fundamentale ale personalității, considerându-le glisând în limitele largi ale normalității, astfel încât ele se pot manifesta ca însușiri ale caracterului și personalității cu tente de anormalitate, devenind astfel „trăsături accentuate". Ele pot exista latent și individual la omul normal, dar sunt mai puțin numeroase decât „trăsăturile fundamentale".

Aceste trăsături accentuate „nu modifică personalitatea" până la anormalitatea psihopatică, întrucât nu ajung să modifice structura acesteia, punându-și doar amprenta asupra ei.

Spre deosebire de personalitatea anormală care manifestă de-compensări dezadaptative chiar în lipsa unor circumstanțe exterioare nefavorabile, „disfiincționalii accentuați" care se mențin alături de „individualitățile normale, obișnuite" în limitele largi ale obișnuitului (mediei), nu pot fi diferențiați, după criterii fixe, de indivizii normali. Apariția unei tulburări psihice la aceste personalități ar avea un caracter reactiv situațional, prezența „trăsăturilor accentuate" (demonstrativă, hyperexactă, hyperperseverentă, nestăpânită, hypertimică, distimică, labilă, emotivă, exaltată, anxioasă etc.) de caracter și/sau temperament, putând însă imprima o anumită coloratură tulburărilor tranzitorii, care apar în condiții de mediu, suprasolicitante, fmstrante, provocatoare etc.

O serie de autori înțeleg prin personalitate o entitate construct (T. B. – funcțional dinamic și inteligent adaptativ) care se dezvoltă prin maturizare bio-neurologică, prin interiorizarea experienței, prin relațiile interumane, culturale, afective și sociale, prin funcțiile psihice de bază, prin caracter și temperament, traduse în aspectul de sinteză al vieții psihice, conștientizate (interiorizate sau exteriorizate), la un moment dat, prin procese psihice cognitive, instinctiv-afective și volitiv comportamentale. Ele evidențiază personalitatea dizarmonică, accentuând inegalitatea dezvoltării și maturizării unor funcții psihice evidențiate comportamental: egocentrism, impulsivitate, inconstanță (Revitsch); ignorarea principiului realității și tendința spre satisfacerea rapidă a instinctelor (Thorne); incapacitatea pentru „jocuri de roluri" și pentru evaluarea importanței sociale a consecințelor acțiunilor proprii sau prin predominanța agresivității la unii psihopați, a pasivității și inadecvării sau creativității, la alții (Hendreson); prin persistența și inadecvata motivare a unui comportament antisocial, ignorarea urmărilor unor acțiuni proprii, chiar extrem de banale, inexplicabila incapacitate de a deosebi adevărul de neadevăr, incapacitatea de a suporta critica, de a învăța din propria experiență și de a iubi, reacții neașteptate la consumul de alcool și drog, absența „insight"-ului, persistența de-a lungul existenței a unor modele ale conduitei autodistructive, coexistând paradoxal cu raritatea suicidului, în pofida deselor amenințări demonstrative de a-1 întreprinde, prezența unei dezvoltări intelectuale bune (H. Cleckbey). Structura dizarmoniilor de acest tip ne trimite către abisul psihanalitic și obligă la sondarea psihodinamicii inconștiente a personalității umane, mult dincolo de „motivația nevrotică", infracțiune prin conștiința culpei sau „nevoia compulsivă de pedeapsă" (Freud).

Eros (instinctul sexual și de autoconservare) reprezentând instinctele vitale energizante și dominatoare, se află din punct de vedere psihoanalitic într-o perpetuă dispută cu Thanatos – instinctul morții, a cărui dinamică glisează către anularea tensiunii psihice vitale, areactivarea și aducerea în stadiu letal al acesteia. Caracterizat prin ambivalență, în sensul orientării inițiale către interiorul ființei umane (autodistrucție, suicid, masochism etc.), instinctul morții se orientează, ulterior, heterodistructiv spre exterior sub forma agresiunii și distrugerii altuia.

Intuind legătura cu sexualitatea agresivă, în lucrarea sa „Jenseits dcl Lustprinzips" (Dincolo de principiul plăcerii), Sigmund Freud precizează că o parte din energia „instinctului morții este pusă direct în slujba instinctului sexual, unde joacă un rol important – este vorba de sadismul propriu-zis. O altă parte a instinctului, care nu acompaniază această deturnare spre exterior, rămâne în organism și se leagă libidinal prin excitația sexuală din care se alimentează; astfel apare masochismul originar erogen". Componenta instinctului morții care se orientează în afară prin forța fizică și expresivitatea musculară, este denumită de Freud – instinctul agresivității.

În acest sens, dr. O. Bucla remarcă „în agresiunea îndreptată împotriva celorlalți ca și asupra propriei persoane, există întotdeauna o conotație sexuală particulară care se manifestă, spre exemplu, în masochism prin acțiunea Supra-Eu-lui caracterizată prin agresivitate de tip sadic asupra unui Eu poziționat pasiv și a cănii echilibrare se face prin acceptarea acestei agresiuni". Determinările masochiste – pe care Freud le-a considerat inițial ca elemente reactive sau secundare ale unui sentiment de culpă în conștient sau al unei nevoi compulsive de pedeapsă – sunt acum identificate, de același autor, ca instanțe constitutive ale „instinctului morții". Mecanismele psihanalitice subordonate tanalologiei freudiene (Teoria instinctului morții) încearcă să pună în lumină substratul instinctual, practic inconștient, al comportamentului hetero sau autoagresiv.

Conduita criminală, antisocială, în sens juridic, nu apare ca fiind consecința unei deteriorări structurale, ei, mai degrabă, consecința imediată a decompensăm în raport cu eșuarea acomodării exigențelor sociale sub presiunea tendințelor interioare libidinale și destructive. Controlul instinctelor libidinale și destructive sau dimpotrivă eșecul în această direcție determină valențele etiologice ale devianței cu caracter penal.

Valorificând concepțiile freudiene, Franz Alexander și Hugo Staub, încearcă o sistematizare a trăsăturilor fenomenului delincventei de sorginte nevrotică, fără însă a neglija o serie de elemente pregnant psihopatice, după cum urmează:

a) elementul irațional, constând în aceea că ulterior comiterii gestului criminal, caracteristic crimei pasionale realizată sub imperiul unor impulsuri, autorul realizează absurdul și caracterul profund irațional al faptei comise. Similar, în crimele comise cu premeditare – „post actum" – în majoritatea cazurilor, riscurile actului în sine, cât și gravitatea consecințelor sociale depășesc avantajele scontate de către autor;

b) elementul repetabilității stereotipice, rezultând din aceea că aproape toate actele criminale au un simptom tipic nevrozelor obsesiv-compulsionale; ideea sau acțiunea obsedantă, fixată permanent de către autor, similar gestului automat din cleptomanie, în acest fel poate fi explicată realitatea criminogenă oglindită de „serial killers";

c) conflictul psihic, similar nevrozei; obsesiei terifiante, criminalul i se opune până în momentul finalizării crimei, când „sucombă" sub presiunea unei impulsii, în prelungirea acestei constatări exemplificatoare există și „nevoia de pedeapsă" sau „conștiința compulsivă a culpei";

d) disfuncția de adaptare. Pus în fața unor situații frustrante, generatoare de traume psihice care pot conduce la reacții antisociale, nevroticul reacționează prin interiorizare acută care poate ajunge la suicid, în timp ce criminalul se decompensează printr-o reacție exterioară, inclusiv heteroagresivă.

CAPITOLUL V – ACTUL CRIMINAL

Actul criminal apare, îndeobște, la un individ alienat, deci supus unei depersonalizări radicale prin lipsa scopurilor sociale sau insuficienta conștientizare a lor. Indiferent de caracteristicile personalității, există și situații care determină prin acțiunea lor supraliminară neobișnuită, diferite dezechilibre atitudinale care pot deveni contaminate. Aceste situații dificile sau stresante mai sunt denumite psihosindroame reactive cu sau fără inducție aberantă asupra grupului social apartenent. Factorii stresanți sunt numeroși, au o semnificație subiectivă și aparțin, prin semnificația situației, unor stări de privațiune, frustrare, tensiune fizică sau morală.

5.1 Dezorganizarea comportamentală în stresul psihic

Dezorganizarea comportamentală în stresul psihic poate îmbrăca aspecte a căror trecere în revistă poate fi, ulterior, benefică înțelegerii demersului prezentei lucrări:

inhibiția anxioasă a activității;

raptusuri afective cu descărcări agresive;

dezinhibiția unor pattern-uri comportamentale primare în rezolvarea dorințelor imediate (regresie comportamentală);

stereotipii comportamentale obiectivate în acțiuni nemotivate, fără sens, în direcția rezolvării trebuințelor.

Persistența situațiilor dificile, imposibilitatea depășirii lor sau a diminuării tensiunii emoționale pe care o întreprind, pot determina comportamente contradictorii fortuite. Astfel, pentru a învinge starea de teamă și anxietate, se săvârșesc acțiuni îndrăznețe, riscante, tocmai pentru a confirma față de propria conștiință validitatea capacității de adaptare și rezistență la dificultățile situaționale.

5.2 Trecerea la actul infracțional

Semnificația situației dificile și conflictul se ordonează într-o condiționare reciprocă în relațiile unei persoane, devenind sursa sociogenă a comportamentului disfuncțional ca expresie a unei „personalități defecte".

Periculozitatea unui comportament începe odată cu conceperea psihologică a actului, continuă cu perioada trecerii la act și cuprinde și stadiul ulterior comiterii acestuia (poziția subiectivă, critică față de comportamentul avut).

Pregătirea actului este, deseori, inconștientă, constând în acumularea unor tensiuni crescânde cu cauze extrem de clare care stresează individul în permanență (la psihopatul sexual, acumulările instinctual-sexuale).

Disfuncționalitatea dizarmonică a psihopatului nu permite găsirea unei soluții defulatorii normale (pulsiunile instinctual-sexuale nu găsesc în structura funcțional-adaptativ-inteligentă (defectă) nici elementele deghizate, sublimate ale catharsis-ului, nici mecanismele frenatorii inhibitive sau de amânare, autocontrol asupra tensiunilor raptus-ului afectiv, de orientare violent-agresivă cu motivație sexual-erotică, prin raportare la normele comportamentale de referință, specifice grupului social, în această situație E-ul se apără disfuncțional, în sensul defecțiunii responsabile, în direcționarea și expresia sexualității constituindu-se conduita aberantă, obiectivată în crima de omor și catharsisul sexual (obținut prin violarea victimei).

Modul în care se săvârșește actul va fi măsura gradului de agresivitate acumulată, a locului pe care-1 ocupă obiectul agresiunii în ierarhia valorilor intime, cât și în generarea propriu-zisă a situației frustrante.

Trecerea la act nu poate fi cenzurată de Supra-Eu, nici amânată, întrucât defectul intim al matricei (după părerea noastră, pulsional genetică), face ca la psihopatul sexual să nu fie posibilă cenzura etică interioară; pentru el noțiunea de viață unică, irepetabilă, este un concept exterior, străin, impus de consecințele social-educaționale. Fiecare om cu care se relaționează are o valoare utilitară, adică există numai în măsura în care satisface trebuințele psihopatului.

Negarea celor din jur este, de fapt, o autonegare, așa cum sadismul devine masochism grație labilității timice constituționale și a inconsecvenței scopurilor morale. Uneori, întâlnim omorul ca act unic, fără continuitate în viața individului, dar aceste cazuri nu fac decât să confirme explicațiile anterioare. Viața psihopatului schizoid, de exemplu, poate fi o înșiruire de atitudini aberante minore, interpretate ca fiind drept bizarerii, pentru ca, la un moment dat, să irumpă o conduită aberantă de maximă malignitate care surprinde și care, în concepția noastră, nu poate fi explicată decât ca expresie compulsională a tuturor conflictelor acumulate până în acel moment sub aparența unei suspecte lipse de adecvare la social.

Crima de omor ca factualitate se desfășoară în condițiile dictate de structura ergică, temperamentală, gradul de instruire, circumstanțe, și duce la o stare de perfectă detensionare, de eliberare de sub jugul terorizant al pulsiunilor.

Făptuitorul se simte eliberat, trăind această eliberare printr-un perfect confort organic și psihic, nu sunt anticipate consecințele și nici nu i se atribuie actului o anumită semnificație negativă din punct de vedere uman și social. Perioada imediat următoare (interogatorii, instanță, pronunțarea sentinței, condamnarea întotdeauna mare) se constituie conflictual în jurul problemei libertății, a ruperii legăturilor interpersonle, a viitorului incert și nesigur din perspectiva proiecțiilor espectative și, nici pe departe cum s-ar putea crede, ca problematică a culpabilității sau interiorizării vreunui sentiment de milă, remușcare sau simț moral.

5.3 Motivul și rațiunea de a ucide

O bună înțelegere a comportamentului uman și a naturii sexualității umane este o condiție prealabilă, importantă pentru anchetatorul criminalist ce trebuie perfecționată. Aceasta, împreună cu experiența practică, asigură faptul că analiza adecvată a crimelor de natură sexuală poate fi inteligent urmărită.

Componentele comportamentului sexual se pot împărți în trei segmente elementare: biologic (instinctiv), fiziologic (funcțional) și emoțional (mental). Componenta emoțională sau mentală este cea mai puternică dintre cele trei segmente. Ar putea fi o presupunere logică aceea că ,,mintea controlează actul", în sensul că mintea dictează ce este și ce nu este excitant pentru un individ. Aceasta poate fi un considerent important când se analizează ce s-a întâmplat la locul crimei de natură sexuală.

Sexul este, de asemenea, un act senzitiv, implicând toate cele cinci simțuri: pipăit, văz, auz, miros și gust. Fiecare simț este implicat într-un grad diferit de la individ la individ, care asociază un mesaj sexual semnificativ la un anumit simț. De exemplu: vederea unei femei îmbrăcată sumar poate fi excitantă pentru cineva sau mirosul, atunci când este legat de un anume parfum plăcut, poate fi stimulul ce influențează excitarea unei alte persoane. Acestea sunt răspunsurile perfect corespunzătoare legate de sexualitatea umană atunci când mintea este stimulată de informații senzoriale semnificative. Oricum, atunci când stimularea este dusă la extrem și un individ devine obsedat, cu simțurile exacerbate, începe să apară o deviație. Din această atracție nesănătoasă poate rezulta o acțiune corespunzătoare în afara fanteziei, incluzând omuciderea.

De asemenea, oamenii care sunt inhibați sexual pot avea expresii sexuale neconvenționale, care pot fi periculoase. Aceste răspunsuri sunt cunoscute ca parafilia („paraphilias" – o atracție până la deviație). Exemple de activitate sexuală neconvenționalâ sunt: voayorismul, exhibiționismul, travestismul și fetișismul, care, în general, sunt considerate dăunătoare. Exemple de parafilia considerate periculoase sunt: sadismul, masochismul, sado-masochismul, pedofilia și necrofilia. Dacă o activitate este considerată sau nu periculoasă, substituția activității sexuale și a activităților de natură psihosexuală se pot evidenția chiar ele însele la anumite scene ale crimei de natură sexuală și trebuiesc luate în considerare în determinarea motivației.

Determinarea motivației

Un aspect extrem de important al investigării omorurilor este determinarea motivului uciderii.

Omuciderile de natură sexuală – incluzând violul cu omor și uciderea – implică atât sodomia anală, cât și orală, la fel ca și alte acte de perversiune sexuală. Victimele, de obicei, sunt femei și copii mici, iar ucigașul este, de obicei, bărbat.

Omuciderile de natură homosexuală sunt chiar obișnuite și implică victime bărbați uciși de alți bărbați sau victime femei implicate într-un fel de relație de lesbianism și sunt ucise de alte femei. Adesea, aceste cazuri implică metode sadice și bizare.

În mod cert sunt întrebări preliminare pe care un anchetator trebuie să le pună când examinează locul crimei: „Ce s-a întâmplat?", „De ce s-a întâmplat? " și „ Cine ar fi putut să o facă? ".

Examinarea locului crimei, cu scopul de a identifica și interpreta anumite detalii ce pot servi ca indicii asupra tipului de personalitate implicată, este o tehnică excelentă în determinarea profilului mental a tipului de persoană care ar fi putut comite crima, în mod cert sunt legături între aspectul psihologic al criminalului și indiciile psihologice dezvăluite de locul crimei.

Cercetările efectuate de Grupul de Studii Comportamentale din cadrul FBl (Behavioral Science Unit), în domeniul omorurilor de natură sexuală, au dezvăluit o remarcabilă consecvență în cadrul tipului de persoane ce comit anumite acte. Deși există o gamă largă de diferențe între infractorii care comit acte similare, acești infractori au, de asemenea, similarități și trăsături comune.

Infractorii organizați/Infractorii neorganizați

Delimitarea între organizat (premeditat) și neorganizat (nepre-meditat), elaborată de Grupul de Studii Comportamentale din cadrul FBI este o descriere a tipologiilor criminale. Informația prezentată aici este bazată pe studii și cercetări, interviuri personale cu agentul supcrvizor Robert K.Ressler și cu alți membri implicați în acest proiect, precum și pe experiențele personale de criminalist practician ale lui Vernon J.Geberth.

Infracțiunea premeditată (predilect finalizată de psihopatul sexua1)

Infractorul care își premeditează crima are, de obicei, inteligența peste medie, este metodic și viclean, iar crimele lui sunt bine gândite și cu atenție plănuite. Este probabil, genul de persoană care are mașina bine întreținută. Crima este de obicei comisă în afara zonei unde locuiește sau lucrează, autorul dând dovadă de mobilitate și călătorind mai mulți kilometri decât o persoană obișnuită.

Fantezia și ritualul sunt importante pentru acest tip de personalitate. Victimele sunt oameni pe care el îi consideră tipul „corect", pe care-i poate controla (fie prin manipulare sau dominare), de obicei străini, cu care are ceva trăsături comune.

Infractorul este considerat sociabil și folosește abilitățile verbale pentru ași manipula victimele și a prelua controlul asupra lor. El este pe deplin conștient de gravitatea criminală a actului său și este încrezător în abilitățile sale în confruntarea cu ancheta poliției. Probabil că urmărește reportajele de știri privind crima și frecvent poate lua un obiect personal al victimei, pe care îl poate folosi pentru a retrăi evenimentul sau pentru a-și continua fantezia. El este excitat de cruzimea actului său și poate declanșa torturarea victimei. Controlul sexual asupra victimei joacă un rol important în scenariul său. El evită să lase dovezi în urma sa și, de obicei, își aduce propria armă.

Cadavrul este, de cele mai multe ori, mutat de la locul crimei. Autorul face probabil acest lucru pentru a lua „peste picior" poliția sau pentru a preveni descoperirea prin transportarea într-un loc unde poate fi bine ascuns.

Infracțiunea nepremeditată (predilect finalizată de psihotici)

Infractorul care nu își premeditează crima are, de obicei, inteligența sub medie, este singuratic, necăsătorit, trăiește fie singur, fie cu o rudă, în imediata vecinătate a locului crimei. El are dificultăți în a stabili relații interpersonale și este descris ca un inadaptat social. (Sunt, de regulă, structuri inhibate, nesociabile, introvertite, cu acumulări tensionale în sfera pulsional-sexuală și raptusuri violente exteriorizate biociclic: viol și jaf cu moartea victimelor).

Infractorul acționează impulsiv sub stress și, de obicei, va selecta o victimă din propria lui zonă geografică. El nu posedă un vehicul și evită oamenii, în general. Este, de obicei, descris ca un incompetent din punct de vedere sexual și nu are relații sexuale în adevăratul sens al cuvântului. Locul crimei va fi dezorganizat.

Infractorul care nu premeditează crima utilizează stilul de atac „fulger", luându-și victima prin surprindere. Această acțiune spontană, în care agresorul acționează brusc în afara fanteziei sale și nu are un „plan de joc", nu se gândește că poate fi prins.

Agresorul dezorganizat, de obicei, își depersonalizează victima prin mutilare facială sau o rănește în exces. Alte acte sexuale sadice sunt îndeplinite după moartea victimei. Mutilarea organelor sexuale, a rectului, a sânilor femeilor, a gâtului, a gâtlejului și a feselor este făcută deoarece aceste părți au o puternică semnificație sexuală pentru el. Acolo poate fi o dovadă a eviscerării, amputării și/sau vampirism.

Locul morții și locul crimei coincid în general și, de obicei, nu există nici o încercare de a ascunde cadavrul. Dacă cadavrul a fost mutilat, este posibil ca autorul să poziționeze victima într-o manieră specială, care are semnificație pentru el. Arma crimei este adeseori lăsată la locul faptei.

Comportamentul uman, deși imprevizibil, este de multe ori repetitiv. Anumite acțiuni desfășurate la locul crimei de anumite tipuri de personalități vor fi repetate și în alte cazuri de omor investigate.

O investigare criminalistică se poate dovedi a fi o bună strategie investigativă în cazurile care relevă unele tipuri de personalitate aberantă. Centrul Național pentru Analiza Crimei Violente (National Center For The Analysis Of Violent Crime), cu sediul la Academia FBI în Quantico, Virginia, poate furniza suport legal autorităților, cum ar fi: analize sau alte servicii ce pot fi utile în anumite tipuri de crime.

Un anchetator criminalist, prin experiența și analiza cazurilor similare, poate atinge un nivel de cunoștințe pe care îl poate aplica în fiecare investigare. Natura actului și tipul de persoană, care ar fi putut să comită un anumit tip de act, sunt elemente importante în scenariul „ Cine ar fi putut să o facă? ". Oricum, trebuie ținut minte că „lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi". Motivația din spatele actului este un considerent important. A fost o ceartă între îndrăgostiți? Sau este un agresor psihotic, în care caz, câteodată, crima pare să fie lipsită de motivație sau bizară? Ori omuciderea este opera unui psihopat, cu implicații sadice și impulsive?

Nimeni nu acționează fără motivație. Potrivit dr. James Brussel -psihiatru criminalist – „chiar și actele unui nebun au un oarecare tip de logică. Aceasta este o metodă pentru nebunia lor. O logică și chiar o rațiune ascunsă există în spatele a ceea ce el a făcut sau cum a făcut, oricât de sălbatic, bizar sau complet lipsit de motiv ar părea să fie". Provocarea investigativă a anchetatorului este descoperirea acestei logici perverse și aparent irațională și aplicarea acestei informații în caz.

Identificarea victimei este crucială în determinarea victimizării: „Cine este decedatul? "

Investigarea „background"-ului victimei (a trecutului, a grupului social din care face parte, a stilului de viață și a cercului de prieteni etc.), de multe ori va dezvălui posibila motivație a ucigașului. Examinarea oricăror relații, cunoștințe și factori de risc pot furniza un indiciu la scenariul „Cine ar fi putut să o facă?". De exemplu: Cu cine trăia victima? Cine a fost ultimul în compania victimei? Face impresia că victima îl cunoștea pe atacant? Care este statutul social curent al victimei? De ce a fost selectată această victimă în mod deosebit? Face impresia că, crima este „crimă cu autor necunoscut"? A avut decedatul o ocupație cu risc mare (prostituată)? A fost victima fugar sau autostopist? Sau a fost victima un lucrător întârziat, de exemplu chelneriță sau muncitor în service, care era nevoit să călătorească singur în noapte?

Orice tip de întrebări similare trebuiesc puse și răspunsurile depind de scenariul prezent la locul crimei. Păstrați-vă mintea deschisă; nu trageți concluzii pripite, în special când ele sunt legate de comportamentul uman și sexualitatea umană.

CAPITOLUL VI – CRIMA ÎN SERIE

Crima în serie reprezintă uciderea de victime disparate în timp, de la zile la săptămâni sau luni, între ele. Aceste pauze de timp între omoruri sunt denumite și ca perioade de „calmare".

A fost exercitat mult interes asupra fenomenului de crime în serie și un număr de articole și cărți sunt disponibile acum pe marginea acestui subiect. Recentul mini-serial NBC, „Străinul Intenționat" („The Deliberate Stranger"), a fost bazat pe exploatarea deviației lui Ted Bundy, un ucigaș în serie condamnat la moartea în Florida.

În terminologia psihiatrică, un criminal în serie poate fi clasificat fie ca psihotic sau psihopatie, depinzând de informațiile examinate ca și de faptele crimei. Din experiența lui Vernon J.Geberth, totuși, criminalul este rareori psihotic. Criminalii sunt de obicei psihopați sexuali, care au o criminalitate profundă și sunt, în mod cert, în legătură cu realitatea.

În cazul unui ucigaș psihotic, acesta poate sugera că el ucide din cauză că psihoza lui îl împinge să ucidă, iar în cazul unui ucigaș psihopat, în special un criminal în serie, Vernon J.Gerberth sugerează pe baza studiilor FBI și a experienței personale, că el ucide pentru că îi place să ucidă.

Criminalii în serie au fost descriși ca inteligenți, fermecători, șmecheri, încântători și, în general, arătoși. Ei sunt indivizi mobili, capabili să călătorească kilometri întregi în căutarea victimei „potrivite", care să fie vulnerabilă și ușor de controlat. Victimele lor pot fi femei, copii, vagabonzi, homosexuali și prostituate.

Criminalii în serie sunt extrem de manipulativi și sunt deseori capabili să „vorbească" victimelor lor, mai ales pe terenul lor, descris ca „zona de confort": un loc unde ei își pot controla victimele. De multe ori ei folosesc un truc ca să rămână singuri cu victimele lor, își perfecționează continuu acest truc și au o iscusință stranie în recunoașterea potențialelor victime".

Un criminal în serie, în ciuda aparențelor exterioare, este un individ nesigur. El nu are nici o putere până nu are victima sub controlul său. El se simte în siguranță în acea superioritate temporală.

Mulți criminali în serie au o fascinație pentru procedurile poliției: unii chiar au lucrat ca ofițeri de poliție sau gardieni publici și își folosesc această experiență ca să evite identificarea. Ei sunt cunoscuți ca niște obișnuiți ai poliției și trag cu urechea la conversațiile de pe marginea cazului. Unii dintre ei chiar s-au strecurat singuri în investigație.

Unii criminali în serie se întorc la locul crimei sau la locul unde a fost descoperit cadavrul, fie ca să evalueze investigația, fie ca să tachineze poliția cu indicii suplimentare.

Aceștia se bucură de publicitatea crimelor lor din același motiv. Ei urmăresc probabil îndeaproape evenimentele în ziare și au acea satisfacție conștientă că au învins poliția.

Crimele în serie sunt considerate de unii psihologi ca reprezentând ultima extensie a violenței. Din punct de vedere rațional, crimele în serie sunt acte complet iraționale. Totuși, criminalul în serie simte o mare plăcere în exercitarea puterii și a controlului asupra victimei, incluzând puterea vieții și a morții, actul sexual fiind secundar. El este excitat de cruzimea actului său și, frecvent, va tortura victima până la moarte. Criminalul poate înregistra pe casete țipetele de durere ale victimei sale, pe care le poate folosi pentru a-și spori fantezia atunci când nu are o victimă „cu care să se joace", sau poate folosi aceste înregistrări pentru a teroriza viitoarele victime. Orice mutilare a victimei va fi făcută fie ca să șocheze autoritățile, fie să facă neidentificabile rămășițele cadavrului.

Cu toate că mulți criminali în serie au fost cunoscuți că au întreținut relații sexuale normale cu o femeie inițială în viața lor, ei chiar nu au nici un fel de relații satisfăcătoare cu cineva. Ei sunt într-o stare de automulțumire până la un punct, de unde nimic nu mai contează13. Mulți criminali în serie au declarat că au fost abuzați în copilărie, de obicei, de mamă sau de un părinte/bunic. Mulți agresori au declarat că sub influența alcoolului sau a drogurilor, în timpul crimelor, au trăit stări ireale, fără a putea percepe gravitatea și cruzimea actelor lor, și fără a putea avea o explicație logică a faptelor lor. Mulți agresori au fost identificați sub influența alcoolului și drogurilor, în momentul crimei, ceea ce are tendința de a le exacerba fanteziile sadice.

Omuciderile unui criminal în serie au tendința să crească pe măsură ce trece timpul. Apare evident faptul că ei trebuie să ucidă mult mai des pentru a-și satisface plăcerea pe care o obțin săvârșind acest act. Mulți criminali în serie au fost prinși accidental, pe măsură ce deveneau mai îndrăzneți în urmăririle lor și mai indiferenți față de risc. Acest tip de criminal nu se oprește niciodată din ucis, până nu este prins și încarcerat în închisoare pe viață. Nu există nici un tratament pentru a vindeca un psihopat sexual sadic care devine un criminal în serie.

Anchetatorii criminalist! confruntați cu omoruri de natură sexuală ar trebui să se preocupe, în primul rând, de tehnica de documentare și conservare a probelor, .înainte de a păși mai departe în ipotezele complicate ce le prezintă fiecare caz. în sinteză reținem, așadar, că sunt patru categorii distincte de crime de natură sexuală:

violența interpersonală legată de dispute și atacuri;

atacul legat de violență și/sau sodomie;

uciderea legată de porniri și dorințe sexuale;

crima în serie.

La fiecare tip se aplică o anumită strategie legală, folosindu-se un număr de practici investigative. Toate patru sunt supuse unui set standard de tehnici de investigație, incluzând analiza profilelor și analiza computerizată a agresiunilor similare. Oricum, în fiecare din aceste categorii există elemente de sexualitate umană și de deviație sexuală. Scopul este de a identifica motivația și apoi a căuta să se realizeze investigația folosind orice mijloc disponibil. Aceasta se poate întinde de la analiza criminalistică sofisticată, furnizată de Centrul Național de Analiză a Crimelor Violente (National Center For The Analisys of Violent Crimes), până la o simplă culegere de date, din cartierul unde a avu.t loc crima – experiența FB1/S.U.A.

În orice caz, nu sunt soluții simple, nici proceduri standard sau explicații care să justifice motivația pentru o persoană care comite un omor de natură sexuală.

Portretul robot al „serial killer"-ului american

Epicentrul ucigașilor în serie se găsește într-adevăr în Statele Unite, nu departe de falia de la Sân Andrea, între Santa Cruz și marile câmpii ale Vestului Mijlociu. Pentru a acționa, ucigașii au nevoie de metropole, de spațiu și de aer. Gestul lor are nevoie de teren, de acțiune, între o crimă și alta trece, uneori, puțin timp. Ucigașii în serie se deplasează continuu. Ei păcălesc serviciile de poliție, care, de la un oraș la altul, comunică mai bine decât un tren personal. Deriva psihologică a criminalului este însoțită și de o rătăcire geografică.

Numărul ucigașilor în serie a crescut considerabil până în 1989. Din 1977 până în 1989, F.B.I. a identificat 169 dintre ei. Dar asta nu înseamnă că nu există și alții care bântuie prin zonă.

Ucigașii în serie au devenit, în consecință, obiectul a sute de cărți și mii de studii. Mamele lor, erecțiile lor, obsesiile care-i bântuie au fost decorticate de nenumărați psihiatri. Se pare că, circa 66% dintre ei suferă de dificultăți mintale și sunt chinuiți de mame dominatoare, în 47% din cazuri, tatăl natural a părăsit căminul înainte ca ei să împlinească 12 ani; circa jumătate dintre ei suferă de handicapuri sexuale; la circa 63% străbunii lor au suferit dereglări psihice, iar la 69% părinții erau bețivi.

F.B.I. și programul său național de informatică VICAP au permis să fie definite aceste profiluri psihologice diferite. Cei mai celebri au fost filmați, înregistrați și supra-interogați. De multe ori, s-au jucat cu nervii examinatorilor.

Atunci când Ed Kemper era închis în celulă cu un membru al F.B.I., aștepta ora schimbării paznicilor pentru a-i șopti: „Dacă aș deveni violent dintr-o dată, ai avea ceva probleme, nu? Aș putea să-ți deșurubez capul și să-1 pun pe masă pentru a-i ura bun venit paznicului." A urmat un mic dialog, iar paznicul nu mai venea. De atunci, nici un personaj de acest gen nu a mai fost interogat de un singur anchetator.

Atunci când nu sunt executați, ucigașii în serie își oferă ei înșiși, adeseori, serviciile. Unul dintre ei, Dennis Nielsen (autorul a 15 asasinate în Anglia, între 1978 și 1983, descoperite deoarece și-a înfundat canalizarea din imobilul în care locuia cu resturi din victimele sale pe care le aruncase în toaletă), a „explicat", la cerere, cazul psihologic al „prințului" acestui gen, Geoffrey Dahmer, poreclit „canibalul din Milwaukee".

Se întâmplă ca, odată arestați, ucigașii în serie să revendice un număr exagerat de crime, pe care, în realitate, nu le-au comis. Această lăudăroșenie este explicată, în parte, de dorința de a-și mări celebritatea într-o țară ca Statele Unite, unde scaunul electric poate fi capătul drumului. Fiecare nouă crimă mărturisită face obiectul a noi cercetări și o prelungire a procesului, uneori, cu ani de zile. Deoarece nici o oroare nu le este străină, America seamănă acum cu cabinetul lui Sade, în care călăii se bucură mai întâi ascultând poveștile pe care le relatează prostituatele bătrâne.

Coprofagi, gerontofili, sadomasochiști, pedofili, canibali, unii își filmează crimele la video sau înregistrează pe magnetofon, reacțiile victimelor lor. în aparență, sunt oameni normali: nici nebuni, nici nevropați, nici bolnavi mintal – în sensul clasic al cuvântului. Shawn Johnson, un psihiatru californian, care a petrecut mai mult de zece ani ca expert în fața tribunalelor, este convins de acest fapt. Nimic din comportamentul lor cotidian nu permite diferențierea lor. Celebrul Geoffrey Dahmer, acuzat în 1991 de a fi torturat, asasinat și violat 15 persoane, era un muncitor stimat, chiar iubit de colegii săi de la fabrica de ciocolată din Milvvaukce. Atunci când ucid, acești „serial killer", răspund unui impuls – sexual, de cele mai multe ori – comparabil în intensitate cu dorința unui bărbat care își roagă partenera să poarte lenjerie neagră. Nici mai mult, nici mai puțin… Adică, nu mare lucru în fond.

Inteligenți, metodici, mai dotați decât criminalii obișnuiți, ucigașii în serie „made in S.U.A." sunt, aproape totdeauna, bărbați de rasă albă, în vârstă de 20-30 de ani. Ei trăiesc în zone foarte populate. Campionul la crime de acest gen este statul California, în 10 ani, în această regiune din est, au fost comise de două ori mai multe crime în serie, decât în oricare alt stat.

Un studiu realizat de Park Dietz, analizând 130 de crime ale ucigașilor în serie, arată că 50% din victime au fost omorâte prin strangulare, după ce fuseseră mutilate. Ucigașii în serie preferă propriile mâini, armelor de foc. Unul dintre ei a tăiat penisul unui adolescent cu niște foarfeci, altul și-a lovit victima în cap în timpul unui act sexual etc. Adeseori, afirmă Park Dietz, își închid victimele timp de 14 ore sau mai mult, pretinzând de la ele o cascadă de acte sexuale.

Sexul revine constant în comentariile specialiștilor însărcinați să explice aceste crime care continuă să prolifereze: 8,5% din asasinatele comise în 1976, 17,8% în 1981, 22,1% în 1984, 22,5% în 1985 și peste 25% în prezent. Circa 50%.dintre „serial killer"-i păstrează amintiri de la victimele lor. Ei le denumesc necrofetișe, iar ei sunt denumiți necrofetișiști. Unul dintre criminali păstra capul decapitat al uneia dintre victimele sale, și, sub duș, îl folosea pentru satisfacerea unor fantezii sexuale bucale. 40% dintre asasini păstrează obiecte ce aparținuseră victimelor: o bijuterie, un pantof, o fotografie etc. Mulți dintre ucigași sunt și antropofagi: aceștia după ce își ucid victimele, mănâncă părți din coipul lor. Se pare că pieptul este partea preferată. Unii fierb carnea și apoi o mănâncă. Există și coprofagi, adică ucigași care mănâncă excrementele victimelor lor.

În lista marilor maniaci, F.B.I. i-a trecut și pe necrofili, adică cei care au relații sexuale cu cadavrele. Aceștia mai întâi ucid și după aceea abuzează sexual de corpul victimei. Poliția mai citează și pe gerontofili, adică cei care ucid doar persoane în vârstă, apoi pe „observatori"(cei care privesc un cuplu în timpul actului sexual și apoi îi omoară pe parteneri), pe pedofili și pe homosexuali.

Din celulele lor de detenție, mulți dintre acești killers povestesc, scriu, se confesează.

CAPITOLUL VII – PEDOFILUL

Pedofilul apare când și când în comunitate, strecurând frisonul de gheață al celui mai condamnabil gest criminal. Nu voi zăbovi asupra consecințelor și gravității faptei, nici asupra dramei destinului și evoluției psihologice a personalității în formare.

Perspectiva criminalistului psiholog ne poartă asupra climatului criminogen care se instalează: copii sunt văzuți în compania unor adulți necunoscuți, dispar în direcții necunoscute, urcă în mașini străine, sunt ademeniți cu dulciuri sau jucării, sunt atrași în situații de viață legendate care le diminuează simțul critic etc. Dacă nu sunt găsiți ulterior sugrumați prin păduri, pe sub poduri, printre ruinele sau șantierele în construcții etc., apar secătuiți de vlagă, tremurând de extenuare, bătuți și speriați. Povestesc, mai mult sau mai puțin confuz, despre experiențele lor (datele medicale vorbesc despre blenoragii, ruperi perineale și anale etc.), profund traumatizante, despre semnalmentele violatorilor, despre vorbele, atitudinile, mirosul acestora.

Încet, încet, psihologul criminalist le adulmecă urma, fragment cu fragment, pedofilul serial killer prinde contur, i se certifică modul de operare, i se realizează portretul robot… începe vânătoarea monstrului care, în cele din urmă este prins…

Incapabil de o relație normală și cu slabe capacități de comunicare în sfera adulților, pedofilul se simte atras de minori. Pe acest tip de relație el se poate valorifica, poate domina și depersonaliza victima, o poate bate, o poate imobiliza, o poate convinge… Catharsisul se realizează odată cu sodomizarea violentă a minorului și consumarea relațiilor aberante în sfera sexualității, pentru ca ulterior, din nou, iar și iar să se repete biociclic, în alt oraș, în alt cartier, în alt lift, pe alt maidan, în alt părculeț, același monstru…

În interogatorii se comportă cu lașitate și teamă, transpiră și privește speriat, spasmele neurovegetative îi marchează disconfortul psihic. După schițarea unei rezistențe inițiale, mărturisește… Ceea ce frapează la acești monștri pedofili este incapacitatea de a proiecta periculozitatea faptei lor în plenitudinea gravității consecințelor sale, pe de o parte, iar pe de alta mărturisesc faptul că la nici un infractor nu am întâlnit o capacitate introspectivă atât de dezvoltată asupra mecanismului declicului etiologic ca la aceștia.

Esențial este faptul că ei își conștientizează impulsul aberant, simt că nu i se pot opune, îl interiorizează ca o a doua natură și promit că o vor lua de la capăt.

CAPITOLUL VIII – CRIMA MULTIPLĂ NOTORIE

Crima multiplă notorie – instituție prin care înțelegem suprimarea vieții mai multor persoane simultan sau succesiv – masacru – și care debutează și se consumă sub ochii și strigătul public într-un interval scurt de timp autorul (autorii) finalizând actele de omor dincolo de orice dubiu; probațiunea (arme, urme), recunoașterea faptelor (uneori), imobilizarea făptuitorilor (nu o dată), predarea acestora prin autodenunț) ele., fiind de domeniul evidenței flagrante, particularizează fapte comise fie în conflicte armate, fie ca raptus afectiv: gelozie – răzbunare, fie în crize specifice dezechilibrului psihic – de „lege ferenda".

Ce lipsește ca, după caz, cel puțin în aceste spețe, când riscul erorii judiciare este totalmente exclus, să se repună în discuție pedeapsa capitală.

Din punctul nostru de vedere se impune ca exemplificativă „crima multiplă notorie" – masacrul – comis de Beniamin Jian, zis „Beni", la 6/7 martie 1995. în fapt, punând haiducește pușca la umăr, „Beni", în plină zi, cutreieră orașul Deva și în câteva ore împușcă cinci persoane „responsabile" de criza sa conjugală. Omorurile se finalizează succesiv sub ochii a zeci de martori îngroziți, care-1 identifică fără dubiu, iar probatoriul (declarații, expertiza balistică, medico-legală, declarațiile inculpatului etc.) este beton, în absența pedepsei capitale, „Beni" – suficient mediatizat și poetizat de mass-media – clocește în închisoare gândurile răzbunării asupra celor care încă i-au scăpat. O lege naivă și ipocrită îi permite (în disprețul ocrotirii vieții oricăruia dintre noi) să proiecteze scenarii – într-un atare context juridic -perfect plauzibile.

CAPITOLUL IX – OBSERVAȚII ȘI EXPLICAȚII PE PLAN PSIHANALITIC ÎN MATERIE CE ȚINE DE CRIMINALII ÎN SERIE

a) Procesul repetitiv este posibil a fi explicat la criminalii în serie prin defectarea instinctualității de tip sexual prin formarea unui mecanism repetitiv (bioinstinctual), hormonal constituțional, care presează ciclic determinând tensional orientarea sexuală catharsică către viol cu suprimarea vieții și pe care, episodic, psihopatul sexual o conștientizează, critic doar – și acesta este tragismul – nu o poate controla, stăpâni.

Exemplificând pe Robert K Ressler si Tom Sihachtman care în „Vânător de ucigaș", Editura F.F. Press, București 1993, citează mesajul disperat al asasinului în serie Williams Heirenes, student al Universității din Chicago, care, cu rujul uneia dintre victime, scrisese pe o oglindă: „Pentru numele lui Dumnezeu, arestați-mă până nu mă apucă din nou. Nu mă pot abține."

b) Îțelegerea motivației criminale și, mai ales, orientarea pre-dictivă a acesteia este extrem de utilă în identificarea și arestarea urgentă a serial killer-ilor înainte ca aceștia să comită din nou.

Exemplu: arta de a schița profilul psihologic al criminalului se deprinde într-un timp îndelungat, din care o mare parte trebuie să ti-1 consumi încercând să înțelegi motivația criminalului „cei care nu ucid pentru bani se deosebesc fundamental de ceilalți asasini. Ucigașii și violatorii nu caută profitul, ei caută dimpotrivă, un fel de plăcere perversă fără doar și poate, dar pe care am putea să o înțelegem…"

c) Un serial killer este permanent motivat (se află sub presiune tensională orientată sexual) de frustrația repetitivă, el rămâne mereu în deficit catharsic insuficient satisfăcut pentru că, de fiecare dată, crima cea mai recent finalizată nu reușește să-i satisfacă în întregime fantasmele (din acest moment el proiectează o nouă faptă, jocul fantasmelor fiind orientat către obținerea, de această dată, a catharsisului deplin).

Exemplu: „La naiba, am omorât-o prea repede. Nici nu am avut timp să profit. Trebuia să o torturez mai mult, altfel ar fi trebuit s-o fac, trebuia s-o sodomizez etc.". Cultivat de asemenea gânduri, ucigașul își anticipează deja viitoarea victimă, care de această dată va fi perfectă, și așa mai departe…

Încercând să creioneze profilul psihologic al serial killer-ului, Robert K. Ressler și Tom Schachtman comentează: „ei sunt obsedați de fantasmele lor și tentativa de a trece de la fantasmă la realitate printr-un act ratat, s-ar putea spune că s-ar traduce prin obligația de a reface mereu acest act până la cel care va coincide perfect cu fantasma sa".

Din cercetările întreprinse, am întâlnit două treimi ucigași din categoria „organizați" și o treime din caegoria „dezorganizați".

Indici orientativi asupra presupusului autor interpretări ale modului de operare

Din ce familie provine ? Care este profilul ? Tipul organizat:

• poate proveni din familie de tip permisiv, trăind sentimentul că poate să facă totul, orice îi este permis (superficialitate);

• comunică ușor, fără bariere, are un dezvoltat coeficient empatic, improvizează, este duplicitar și cameleonic;

• își valorifică excelent farmecul personal, câștigând încrederea victimei;

• poate proveni dintr-o familie destrămată, mamă tolerantă, tată absent și inconstant în exercițiul autorității, despărțiți în fapt, concubini sau divorțați.

Modul de operare tipic criminalului organizat

Exemplu: Gerard Schoefer (fost ofițer de poliție rutieră) -criminal în serie cu posibil 35 de victime

Mod de operare: identifică adresele acelor femei care se făceau vinovate de abateri de la circulația rutieră, pe care apoi le acosta sub diferite legende violându-le în pădurile de pe marginea autostrăzilor, suprimându-le apoi viața; o parte dintre victime erau autostopiste sau turiste, a căror dispariție era semnalată foarte târziu.

Comportamentul său era specific criminalului organizat, avea o amantă, slujbă stabilă, păstra trofeele crimelor sale, folosea ca suport fizic material pornografic iar crimele sale îi reflectau perfect fantasmele, în timpul procesului, Schoefer și-a etalat tot farmecul în fața jurnaliștilor, și a afișat o atitudine amabilă și deschisă. El și-a susținut nevinovăția, a protestat împotriva a ceeea ce el a numit eroare judiciară și s-a comportat ca un om care are convingerea nezdruncinată că va fi eliberat. Examinând câmpul faptei, care dintre oamenii normali, fie ei și psihologi sau specialiști criminaliști, ar fi putut înțelege logica nebunului ? Tematica sexuală, asasinul sadic, ritualul satanist etc., iată câteva dintre explicațiile psihice, nici una însă realistă.

„Macii înfloriți sunt tocmai sufletele însângerate ale victimelor răzbunate de noi, împreună. Pâlcurile acelea roșii și unduitoare, își plâng nenorocirea… și neșansa de a fi încăput pe mâna monștrilor aruncați în închisoare de profesioniștii pe care îi iubiți pe vecie și care vă iubesc irevocabil.”

BIBLIOGRAFIE

Butoi Tudorel, Butoi Ioana Teodora – Tratat universitar de psihologic judiciară, Editura Fundația România de Mâine, București, 2001

Oancea Gheorghe, Ereditarea și mediul în formarea personalității, Editura Facia, Timișoara, 1985

Pinatel, J., Criminologie, Paris, 1980

Butoi Tudorel – Severin, Butoi Ioana Teodora – Psihanaliza crimei, Societatea Știință & Tehnică S.A., București, 2001

Pirozynski, T. Și colab., – Asistența psihiatrică a cazurilor cu risc comportamental, Iași, 1987

Butoi Tudorel, Butoi Alexandru, Butoi Ioana Teodora – Psihologia comportamentului criminali Editura Enmar, București, 1999

Scripcaru, Gh. și colab., – Psihiatrie medico-legală, Editura Polirom, Iași, 2002

Butoi T., Iftenie V., Boroi A., Butoi Al. – Sinuciderea un paradox considerații psiho-sociologicc. hio-medicale si juridice, Editura științelor Medicale, București, 2001

Buneci I., Butoi L T., Butoi T. – Sociologie juridică si dcvianță specială", Editura "România de Mâine", București, 2001

Butoi Tudorel – Crima sub lupa detectorului de minciuni. Editura Mihaela Press, București, 1997

Severin Tudor – Vânătoare de hoți, Editura Phobos, București, 2002

Buda O. – Tratat de medicină legală, Editura Medicală, București, 1995

Culcea Dumitru – Cazul Cladiola, Rev. Partener

Dongoroz V- – Drept penal, București, 1939

Enăchescu Constantin – Elemente de psihologie proiectivă, Editura Științifică, București, 1973

Foucault Michael – Anormalii, Editura Univers, București, 1999

Rădulescu , M.S., – Devianță, criminologie și patologie socială, Editura Lumina Lex, București, 1999

Foucault Michael – A supraveghea și a pedepsi – nașterea închisorii, Editura Humanitas, București, 1997

Gorgos Constantin – Dicționar enciclopedic de psihiatrie, Editura Medicală, București, 1989

Lane B, Gregg W- Enciclopedia ucigașilor în serie, RAO International Publishing Company, 1996

Criminali în serie – Psihologia crimei

Mitofan Nicolae — Posibilități și limite privind procnozarea conduitelor violente, Revista de criminologie, criminalistică si penologie nr. 6/2000.

Poenaru I. – Pedeapsa cu moartea —pro sau contra?, Editura LuminaLex, București, 1994

Predescu V. – Psihiatrie, Editura Medicală, București, 1976

Ressler Rohert, Shatchinan Tom – Vânător de ucigași, Editura F.F.Press, București, 1993

Stănoiu Rodica Mihaela, Vasilescu Horia Mihai – Studiu internațional asupra criminalității și victimelor, Revista de criminologie, criminalistică și penologie nr. 5/2000.

Ștefănescu Paul – în slujba vieții și a adevărului, Editura Medicală, București, 1984

Jurai Constantin – Elemente de criminalistică și tehnica criminală,Poliția științifică, București,1974

Țurai Constantin – Enigmele unor amprente. Editura Albatros, București,1984

Vernon J. Geberth – Lieutenant Comander (Rctircd), New York City Police Department, Practicai Humicide Inyestigation: tactics, procedures andforensic techniques (Third Edition)

Zlate Mielu – Introducere ni psihologie, Editura Șansa, București, 1999

Zlate Mielu – Fundamentele psihologiei, Editura Hyperion, București, 1995

Lombroso, C., – Crima, cauze și remedii, Milano, 1898

Kreindler A. – Creierul și activitatea mintală, Editura Științifică, București, 1976

Eysenk H. și colab. – Descifrarea comportamentului uman, Editura Teora, București, 1995

PLANUL LUCRĂRII

=== Cap1 ===

Capitolul I – Aspecte introductive

1. Importanța ocrotirii justiției prin normele de drept penal

Practica istorică demonstrează că , la orice popor și în orice timp , există un sistem regulator care rezultă chiar din condițiile materiale ale vieții lui , precum și din elementele psihice ale oamenilor conviețuitori și care desemnează pentru fiecare sfera proprie a activității , legând pe unul de altul printr-o serie de relații bilaterale și reciproce , în așa fel încât pretențiile și obligațiile să corespundă și să se poată converti . Nu importă dacă un asemenea sistem nu este întotdeauna expres enunțat sau formulat în scris ; o asemenea formulare , chiar acolo unde se găsește , nu poate fi niciodată desăvârșită din diferite motive .

În dreptul român , printre principiile fundamentale se numără și principiul echității și justiției . Echitatea și justiția sunt în primul rând valori morale , fiind elemente ale conștiinței sociale , prin intermediul cărora oamenii , clasele , grupele sociale realizează un act apreciativ asupra raporturilor statornicite într-o anumită societate , a instituțiilor respective , în lumina unei anumite concepții filozofice despre lume , a idealului social de clasă și prin prisma a ceea ce consideră clasa , societatea respectivă a fi bine , drept și moral pentru om , pentru societate .

Justiția , în relația cu echitatea , se dovedește a fi un principiu de coordonare dintre ființele subiective . De altfel , latinescul justitia înseamnă dreptate , conturându-se cu timpul în două sensuri fundamentale , ce ar trebui să fie confluente : ca expresie a unei aprecieri morale și ca activitate a organelor judiciare . Sensul moral al justiției desemnează ideea de dreptate , ca „ aprecierea unor acțiuni umane în raport cu un deziderat social , spunându-se că acțiunea este dreaptă sau nedreaptă , sau că este menită să realizeze dreptatea socială sau este împotriva acestei dreptăți”.

Noțiunea de „drept” , ca și noțiunea de „justiție” , au generat numeroase și însemnate discuții în care , cea din urmă este considerată uneori ca fiind sinonim sau echivalent al dreptului , iar alteori un element distinct de acesta și superior . Justiția , sub un anumit aspect , constă în conformarea la o lege , deși pe de altă parte , se afirmă că legea trebuie să fie conformă cu justiția . Legea care se recunoaște , pe de o parte , ca un criteriu al justului și injustului , poate fi la rândul său – și prin aceasta ea apare mai mult ca un fapt de ordine empirică – supusă unei judecăți de același fel .

Totodată , într-un anumit sens , justiția se confundă cu juridicitatea și deci cu dreptul , întrucât formal , dreptul este întotdeauna „ justi et injusti regula”. Se știe în același timp că între justiție și drept există posibilitatea unei antiteze , deoarece o dată oarecare a experienței juridice poate să intre în conflict cu exigența absolută căreia îi dă expresie o normă a dreptului .

Aceasta explică posibilitatea adoptării unor norme contrare cerințelor obiective , în contradicție cu esența de echitate a justiției . Pentru a satisface aceste criterii , justiția urmează să recunoască integral personalitatea fiecăruia , privită obiectiv , printr-o depășire a conștiinței particulare „egoiste” și realizarea ecuației ideale între sine și altul . O analiză atentă a fenomenologiei juridice ne ajută să înțelegem că , criteriul echității justiției se traduce printr-o exigentă categorie determinată , care nu se mulțumește cu o relație intersubiectivă oarecare , bazată numai pe recunoaștere parțială defectuoasă sau greșită , supusă la limitări și deviații empirice și contingente , ci impune recunoașterea egală a drepturilor și obligațiilor subiectului în toate interferențele posibile cu celelalte subiecte . Justiția , în această expresie sintetică de acțiune echitabilă , obligă ca orice subiect să fie recunoscut și tratat de oricare altul ca un principiu fundamental al propriilor sale acte .

Egalitatea în fața justiției este un drept fundamental al omului . De altfel , justiția nu se poate concepe – în viziunea echității – decât ca o sinteză sau o rezultantă a dreptului egal al celor ce iau parte la ea și presupune , prin urmare , ca un fundament al său , înțelegerea acestui drept , precum și faptul că nimeni nu poate renega obligațiile asumate . De aceea , dreptul trebuie înțeles nu ca o totalitate oarecare de reguli de conduită , ci ca un ansamblu de norme , instituite sau sancționate de stat , ale căror sensuri și finalități majore le constituie echitatea și justiția .

Dreptul penal își aduce și el contribuția la ocrotirea acestei valori sociale deosebit de importante care este justiția . Pentru prevenirea și reprimarea infracțiunilor , politica penală apelează la instrumente specifice , chiar dacă unele dintre acestea nu au , în mod firesc , un specific penal : educația etică și juridică în familie , școală și la locul de muncă , activitatea de popularizarea legilor , a normelor de conduită socială , sancționarea fermă și reeducarea celor ce comit infracțiuni .

Justiția nu este invulnerabilă . Ea trebuie protejată eficient pentru a-și putea duce la îndeplinire sarcinile deosebit de complexe și pentru aceasta statul instituie o sumă de măsuri în care dreptul penal ocupă un loc specific , dar nu primordial . Această protecție a justiției trebuie să fie asigurată , în primul rând , de calitatea relațiilor social-economice , ideologice , etice , interpersonale etc. dominate în societate și numai după aceea , în al doilea rând ,de eficiența represiunii penale . Se impune această considerație , deoarece într-un stat civilizat , nu dreptul penal este principalul mijloc de rezolvare a conflictului dintre individ și societate , ci celelalte instrumente specifice de care statul dispune și care trebuie să acționeze permanent și cu o intensitate crescândă . Spre exemplu , educația etică și culturală din școli determină , dacă se desfășoară corespunzător , apariția unei mai bune capacități de adaptare a individului la mediul social și o înțelegere mai complexă a modului în care se stimulează reciproc interesul colectiv și cel personal .

2.Încadrarea infracțiunilor de mărturie mincinoasă și încercarea de a determina mărturia mincinoasă .

Aspecte comune privind cele două infracțiuni.

2.1.Încadrarea . Faptele prin a căror săvârșire s-ar putea împiedica înfăptuirea justiției sunt incriminate în Capitolul II – Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției , din Titlul V – Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege , al Părții speciale a Codului Penal . Rațiunea incriminării acestor fapte rezidă în necesitatea de a ocroti prin mijloace de drept penal activitatea de înfăptuire a justiției , activitate care este un atribut al puterii judecătorești , putere independentă și separată de puterea legislativă și cea executivă .

2.2.Aspecte comune. Obiectul celor două infracțiuni în discuție , ca și obiectul tuturor infracțiunilor din acest capitol , îl constituie relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției . Aceste relații sociale , reglementate de norme juridice , vor deveni , ele însele , raporturi juridice cu un conținut complex de drepturi și obligații conexe la a căror ocrotire concură și legea penală .

Justiția este o formă fundamentală de realizare a puterii de stat , constând în soluționarea pricinilor civile , penale și altele , prin aplicarea legii la cazurile concrete . Noțiunea de justiție are două sensuri . Unul restrâns , corespunzător art.101 din Constituție , și care se raportează numai la activitatea de soluționare a pricinilor de către instanțele de judecată , și unul larg , acela în care în activitatea de justiție s-ar include , pe lângă activitatea propriu-zisă a instanțelor judecătorești , și alte activități care își aduc contribuția la înfăptuirea justiției ( de exemplu , urmărirea penală , executarea hotărârilor judecătorești ) , precum și așa numitele jurisdicții speciale , activități care reprezintă soluționarea unor pricini cu caracter juridic de către alte organe decât cele judecătorești ( Arbitrajul de Stat , organele arbitrare proprii , comisiile de judecată , , Comisia de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie etc. ) , inclusiv activitatea care aduce la îndeplinire hotărârile acestor organe .

Obiectul general al incriminărilor pe care le analizăm se referă la acest al doilea sens , mai larg al noțiunii de justiție .

Obiectul juridic special este alcătuit din relațiile sociale privitoare la înfăptuirea justiției , care , pentru evoluția lor normală , pretind o anumită conduită fie din partea tuturor ( încercarea de a determina mărturia mincinoasă ), fie numai din partea unor anumite categorii de persoane ( mărturie mincinoasă ).

Subiectul activ al infracțiunilor din acest capitol este uneori circumstanțial, cum este cazul infracțiunilor de mărturie mincinoasă , iar alteori subiectul activ nu este individualizat de lege , fapta fiind susceptibilă de a fi săvârșită de orice persoană , ca în cazul încercării de a determina mărturia mincinoasă .

Subiectul pasiv este pentru toate infracțiunile statul , deci și pentru cele două infracțiuni aflate în discuție , deoarece justiția este o formă fundamentală de exercitare a puterii de stat .

Poate exista și un subiect pasiv adiacent în persoana celui căruia îi sunt periclitate libertatea , demnitatea , onoarea .

Latura obiectivă . Elementul material la încercarea de a determina mărturia mincinoasă constă întotdeauna într-o acțiune , pe când la mărturia mincinoasă elementul material poate fi atât o acțiune , acțiunea făptuitorului de a face afirmații mincinoase , cât și o inacțiune , omisiunea de a spune tot ce știe, ambele privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat .

Urmarea socialmente periculoasă constă întotdeauna , în principal , în primejduirea bunei desfășurări a activității de justiție , fără să se ajungă , de regulă , la un asemenea rezultat . În subsidiar poate apărea și o altă urmare socialmente periculoasă , constând în periclitarea libertății , demnității persoanei sau chiar a vieții , sănătății și integrității ei corporale .

Raportul de cauzalitate se naște , de regulă din materialitatea însăși a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului .

Latura subiectivă . Infracțiunile de mărturie mincinoasă și în cercarea de a determina mărturia mincinoasă se comit cu intenție directă sau indirectă .

Tentativa acestor infracțiuni nu se pedepsește , în întreg capitolul nefiind incriminate decât tentativa infracțiunilor de evadare și înlesnirea evadării .

Sancțiunea atât la infracțiunea de mărturie mincinoasă cât și la cea de încercarea de a determina mărturia mincinoasă este închisoarea , la cea din urmă infracțiune , alternativ cu amenda .

3.Aspecte generale privind declarațiile martorilor din perspectiva psihologiei judiciare

Fenomenul psihologic al mărturiei are un dublu aspect , pe care nu trebuie să-l neglijăm , subiectiv și obiectiv : capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie , proprietatea obiectului sau evenimentului de a forma obiectul mărturiei

Există în această atenționare și o direcționare a cercetării fenomenelor psihologice ce însoțesc formarea mărturiei judiciare cât și depunerea mărturiei în fața autorităților judiciare .

Astfel , cu privire la mărturie și la martori, trebuie avut în vedere :

a. testimoniabilitatea , adică acea trăsătură a evenimentului judiciar de a putea forma , din punct de vedere legal , obiect al probațiunii , cunoscând că anumite chestiuni sunt exceptate de la probațiunea testimonială ;

b. memorabilitatea , constând în capacitatea obiectului de a fi memorat , pentru că sunt situații ce efectiv nu pot fi memorate , pentru că nici nu pot fi percepute , ele situându-se sub pragul percepției umane

c.fidelitatea , care , în opoziție cu memorabilitatea , constă în capacitatea individului de a-și aminti evenimentul judiciar și a depune mărturie ;

d.sinceritatea , care constă în disponibilitatea subiectivă a martorului de a spune adevărul .

Rezultă prin urmare , că problematica psihologică a mărturiei judiciare , și a martorului este deosebit de complexă și că aceasta ridică importante dificultăți în activitatea autorităților judiciare , abilitate prin lege să audieze martori.

Numeroase alte opinii avertizează asupra dificultăților legate de proba testimonială și , în mod deosebit , asupra aspectelor de „ infidelitate” și „ nesinceritate” a mărturiilor , la care trebuie să vegheze justiția .

„ Într-un proces , probele sunt reprezentate în cea mai mare parte de depozițiile martorilor . Aceste probe ridică un anumit număr de probleme , între care : erorile involuntare pe care martorii le comit în mod frecvent , reținerea unor martori de a depune , de teama consecințelor pe care le-ar putea suferi în urma declarațiilor făcute ; afacerile judiciare aranjate ; sistemul justiției tranzacționale ( specific justiției penale americane ) ; publicitatea audierii ; instrucțiunile pe care avocații le dau martorilor pentru a depune într-un anumit fel etc.”

În același sens , reputatul jurist Philippe Quare , avocat pe lângă Curtea de Apel din Bruxelles , reprezentând o sinteză a studiilor criminologilor Vidal și Magnol asupra carențelor de fidelitate ale mărturiilor judiciare enumera :

„ o mărturie integral fidelă este o excepție” ;

„ un martor sincer se poate afla în eroare”;

„ întinderea și fidelitatea unei mărturii judiciare se diminuează proporțional cu vechimea faptelor destăinuite”;

„ valoarea depozițiilor nu este proporțională cu numărul martorilor, iar o minoritate poate avea dreptate împotriva unei puternice majorități”

„ un mare număr de anormali , necunoscuți ca atare , sunt ascultați ca martori și deformează adevărul ca urmare a tulburărilor și handicapurilor personale”

Pe aceeași linie de gândire se situează și profesorul Aurel Ciopraga , când subliniază că „ evaluarea probei testimoniale reclamă necesitatea reconstituirii drumului pe care îl parcurge procesul de formare al mărturiei – recepția informațiilor , stocarea memorială a acestora , comunicarea informațiilor sub forma reproducerii și recunoașterii – precum și luarea în considerare a multitudinii de factori obiectivi și subiectivi care , într-o măsură sau alta , au putut înrâuri asupra întinderii și fidelității mărturiei” .

Definind martorul , art.78 din Codul de procedură penală arată că acesta este „ persoana care are cunoștință despre vreo faptă penală sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal”

În principiu , orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal , indiferent de starea fizică ( orb , surd , mut ) sau psihică , organele judiciare având posibilitatea să aprecieze care dintre acestea sunt apte să furnizeze informații necesare rezolvării cauzelor penale . Anumite persoane nu pot avea calitatea de martor într-o anume cauză penală , datorită unor situații concrete legate de această cauză. Minorul poate fi ascultat ca martor . Până la vârsta de 14 ani , ascultarea lui se face în prezența unuia dintre părinți ori a tutorelui său sau a persoanei căreia este încredințat spre creștere și educare .

Așadar , în conformitate cu prevederile art. 78 din Codul de procedură penală , declarațiilor de martor li se conferă statutul procesual specific mijloacelor de probă . În consecință , mărturia constituie probă prin efectul legii. Din această reglementare rezultă importanța socială a mărturiei ca și obligație morală și juridică a persoanelor , care cunosc împrejurări în legătură cu faptele deduse în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor judecătorești , de a spune ceea ce știu în legătură cu cauza . De aceea , înainte de a fi audiat , martorul depune următorul jurământ : „ Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu” . După depunerea jurământului , i se pune în vedere martorului că , dacă nu va spune adevărul săvârșește infarcțiunea de mărturie mincinoasă .

Pragmatic și operațional , abordând problema psihologiei mărturiei , depunerea jurământului constituie un moment psihologic extrem de important , esențial , pentru un martor ca persoană , legalmente obligată să declare adevărul.

Momentul psihologic al depunerii jurământului îndeplinește multiple funcțiuni , între care , se consideră principale următoarele :

e.o funcțiune informațional – cognitivă , în sensul că martorului i se transmite să spună adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce știe , prin aceasta indicându-i-se limitele legale ale mărturiei ;

f.o funcțiune de avertizare – prevenire , în sensul că neînplinirea obligației legalmente datorată este susceptibilă de pedeapsa corespunzătoare săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă ;

g.o funcțiune axiologică ,în sensul că , prin jurământ , martorului i se cere să se refere la împrejurările , cu valoare de adevăr , pe care le știe ;

h.o funcțiune juridică , în sensul că jurământul îl leagă pe martor de cauza în care acesta a depus mărturie ; că în calitate de participant la stabilirea adevărului , martorul va fi ținut să răspundă penal pentru relatările sale de rea – credință care conduc la inculparea sau disculparea nedreaptă a unor persoane implicate într-o cauză penală sau la obligarea în absolvirea de răspundere civilă , administrativă , contravențională ori disciplinară a unor persoane implicate într-o cauză de această natură .

La modul ideal , toate aceste funcțiuni ale jurământului ar trebui conștientizate la fiecare martor într-un efort de a-l sensibiliza psihologic și a-l determina să renunțe , pentru ipoteza că a fost instigat să depună în mod nesincer , să tăinuiască adevărul sau , dimpotrivă , să inventeze fapte ce nu s-au consumat în realitate , ori , pur și simplu , să refuze a depune mărturie .

Efectele psihologice ale jurământului sunt și ele condiționate de mai mulți factori între care menționăm nivelul educației civice , gradul de pregătire , trăsăturile caracteriale etc.

În legătură cu efectul psihologic al jurământului este interesant de relevat faptul că în Codul de procedură penală , Carol al-II-lea , în conformitate cu prevederile art.153 , jurământul era astfel alcătuit încât textul său putea fi întrebuințat de toți martorii , indiferent de religie .

Astfel formula jurământului , potrivit legislației menționate , se diviza în două părți , o parte laică și una religioasă . Formula jurământului consta în angajamentul rituos „ jur pe sfânta Cruce și înaintea lui Dumnezeu ( partea religioasă ) că voi spune tot adevărul , numai adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu ( partea laică )” .

În ceea ce privește partea religioasă , textul indica în mod expres că martorii aparținând unei confesiuni religioase recunoscute de statul român depun jurământul în formula indicată , modificată în partea religioasă în raport cu credința lor . Codul prevedea și ipoteza că cei ce urmau să depună nu aveau nici o confesiune , ei vor declara că vor spune adevărul pe onoare și conștiință .

În cazul muților și surdomuților , codul de procedură penală a prevăzut depunerea jurământului în scris pentru cunoscătorii de carte , iar în caz contrar , prin semne cu ajutorul unui interpret .

Legiuitorul , vrând să mențină depunerea jurământului într-un cadru de solemnitate , a prevăzut ca jurământul să se facă cu mâna pe cruce , în poziția în picioare , într-o atitudine de respect și sobrietate .

Fără îndoială că toate aceste formalități nu sunt lipsite de substanță și că dincolo de ritualul religios , există convingerea prioritară privind impactul psihologic pe care îl are jurământul asupra conștiinței martorului de a spune adevărul .

O altă prevedere cu substrat psihologic a fost prevăzută cu privire la depunerea mărturiei la cabinetul judecătorului de instrucție care se făcea fără prestare de jurământ . Această prevedere a urmărit să creeze posibilitatea pentru martorii care , sub impresiunea infracțiunii recent comisă , au făcut anumite declarații , să revină , la noua depunere în fața instanței de judecată , fără a comite delictul de jurământ fals . Printr-o lege ulterioară , jurământul a devenit obligatoriu și în faza instrucției penale .

Rezultă , prin urmare , că în procesul depunerii mărturiei se creează relația procesuală „ martor – magistrat” care , mai înainte de a fi relație juridică este o relația psihologică de comunicare intercerebrală între martor și magistrat după regulile procesuale și normele teoretice ale anchetei judiciare.

Nașterea relației juridice „ martor – magistrat” este integrată , teoretic și practic , activităților procesual judiciare de identificare , administrare , apreciere și valorificare a probelor în scopul soluționării temeinice și legale a cauzelor judiciare indiferent de natura lor ( peanlă , civilă , contravențională , administrativ – contencioasă sau disciplinară ) .

Importanța științifică a cercetării mărturiei judiciare din perspectiva psihologiei judiciare este determinată de considerente de ordin cantitativ și calitativ .

Sub aspect cantitativ : în mod practic , nu există cauză judiciară în care să nu se facă apel la probele testimoniale .

Sub aspect calitativ : este de evidențiat faptul că , îndeosebi în cauzele penale , stabilirea adevărului este esențialmente condiționată de existența unor mărturii concludente .

Condiția esențială a intercomunicării cerebrale dintre martor și magistrat este aceea ca martorul să fie de bună – credință , să-și învingă teama , interesul sau indiferența , iar magistratul să-l ajute pe martor să câștige acel grăunte de curaj și responsabilitate necesar pentru triumful adevărului .

4.Referințe istorice și aspecte de drept comparat .

4.1.Referințe istorice

Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt acele fapte penale care aduc atingere relațiilor sociale privitoare la realizarea activității de justiție , în sensul larg al acestei noțiuni .

Aceste fapte sunt incriminate într-un capitol unitar al Codului penal , fiind o variantă specifică a infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes public sau al altor activități reglementate de lege .

Codul penal de la 1864 nu avea o secțiune rezervată infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției . Faptele care astăzi poartă această denumire erau incriminate ca infracțiuni contra autorității publice ( înlesnirea evadării ) , ca infracțiuni contra persoanelor ( mărturia mincinoasă ) , ori ca infracțiuni comise de funcționarii publici în exercițiul funcției lor ( arestarea nelegală ) etc.

Codul penal de la 1936 cuprindea în Titlul IV „ Delicte contra activității justiției” , infracțiuni sistematizate în trei capitole Capitolul I – „ Delicte contra activității judiciare” ; Capitolul II – „ Delicte contra autorității hotărârilor judecătorești” l ; Capitolul III – „ Duelul” .

Codul penal de la 1968 nu a mai prevăzut tăinuirea printre infracțiunile contra justiției , aceasta fiind incriminată ca o infracțiune contra patrimoniului . Duelul nu a mai fost prevăzut ca infracțiune , deoarece , în actualul stadiu de dezvoltare a civilizației noastre , această faptă nu se mai întâlnește . Nu mai sunt de asemenea incriminate ca infracțiuni contra justiției fapta de intimidare a justiției ( art..249 C. Penal de la 1936 ) , precum și exercitarea fără drept a activității de avocatură ( art.2941 alin.1 C. Penal de la 1936 ) sau primirea de către avocat a unor sume de bani peste tariful stabilit ( art.2941 alin.2 C. Penal de la 1936 ) . Aceste fapte pot constitui , eventual , alte infracțiuni .

4.2.Aspecte de drept comparat.

Codul penal al Germaniei pedepsește mărturia mincinoasă în art.230 și 231. Subiectul activ , pe lângă martor , expert sau interpret , poate fi și o parte în proces . Fapta se săvârșește în fața tribunalului , dar se poate săvârși și în fața notarului , într-o cauză de competența camerei maritime referitoare la avarii sau în probleme de competența oficiului de brevete .

Textele incriminează , de asemenea , mărturia minncinoasă în scopul producerii de probe .

Același Cod german incriminează în art.230 , ca infracțiune contra justiției , incitarea unei persoane de a da declarații mincinoase în fața unei instanțe de judecată , fără ca această persoană să-și dea seama că a fost obiectul unei încercări de determinare a mărturiei mincinoase .

Codul penal al Ungariei incriminează mărturia mincinoasă în art.176 –181. Ea este considerată a fi fapta aceluia care , înaintea unui tribunal sau înaintea altei autorități , va depune mincinos despre un fapt esențial din punct de vedere al cauzei sau va trece sub tăcere un asemenea fapt . Pedeapsa sa este diferențiată în funcție de natura cauzei sau de gravitatea faptei la care se referă depoziția .

Fapta este incriminată și atunci când se săvârșește din culpă , dispoziție care se referă și la expert , interpret sau traducător .

Conform art.179 , prin cauză în care se depune mărturie se înțelege și o procedură disciplinară sau din domeniul dreptului muncii , ori o procedură arbitrară .

Printre infracțiunile contra justiției din Codul penal al Ungariei , se află și fapta denumită „ coruperea martorului” . Ea constă în încercarea de a determina o persoană să depună în mod neadevărat într-o cauză penală , civilă , într-o procedură disciplinară sau declanșată cu privire la o contravenție , sau în orice procedură aflată în curs de soluționare în fața unei autorități ( art.182 ) .

Pedeapsa pentru a încerca de a determina mărturia mincinoasă într-o cauză penală sau civilă este mai grea .

Codul penal francez incriminează mărturia mincinoasă în art.361-364 . Legea se referă distinct la mărturia mincinoasă în materie criminală ( art.361 ) care se face fie contra , fie în favoarea acuzatului și la aceea săvârșită în materie corecțională , de poliție sau într-o cauză civilă sau administrativă ( art.362 , 363). Săvârșirea faptei din interes material este incriminată aparte ( art.364 ) . Practica judiciară franceză consideră că delictul nu este consumat decât dacă mărturia mincinoasă a devenit irevocabilă . Ca atare , condamnarea pentru mărturie mincinoasă nu poate fi pronunțată mai înainte de a fi avut loc procesul în care martorul respectiv a depus în această calitate .

Delictul nu este definit în nici unul dintre textele care se referă la el . O explicație dată în doctrina franceză ar fi aceea că legiuitorul nu a dorit să facă referire la elementul material al faptei , deoarece astfel ar fi riscat să omită vreo modalitate de săvârșire a infracțiunii .

În art.365 Codul penal francez incriminează fapta persoanei care , fie în cursul unei proceduri și în orice împrejurare , fie în orice cauză , ar uza de promisiuni , oferte , cadouri , presiuni , amenințări , violențe , pentru a-l determina pe altul să facă o depoziție , o declarație sau atestare mincinoasă.

Această faptă este pedepsită indiferent dacă acțiunea de corupere și-a produs sau nu efectul scontat .

Practica judiciară exclude existența delictului în cazul înfăptuirii coruperii prin alte mijloace decât acelea enumerate în textul art.365 . Delictul de corupere a martorului se consumă în chiar momentul săvârșirii elementului material al faptei , neavând importanță faptul că procesul în care a fost făcut nu s-a terminat.

=== Cap5 ===

Capitolul V Aspecte interdisciplinare privind infracțiunile de mărturie mincinoasă și încercarea de a determina mărturia mincinoasă

1.Aspecte criminologice – evoluție , obiect , scop

Criminologia , ca știință , a avut o evoluție marcată de numeroase controverse teoretice , care au vizat atât obiectul său de cercetare , cât și funcțiile , metodele și tehnicile științifice de explorare a criminalității , aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra stării și dinamicii fenomenului infracțional și capacitatea de a elabora măsuri adecvate pentru prevenirea și combaterea acestuia . Controversele în domeniu au adus numeroase clarificări în legătură cu aceste probleme , dar chiar și în prezent se poate afirma că există opinii divergente , în special în ceea ce privește obiectul de studiu al criminologiei , preocupările științifice pe această temă fiind mereu de actualitate .

Această situație a fost generată de modul în care a apărut și s-a impus ca știință criminologia , adică dezvoltarea ei , de-a lungul timpului , în cadrul altor științe și utilizarea unor modele etiologice , a unor sisteme de referință și tehnici proprii acelor științe . Efectul a fost atât fragmentarea obiectului de cercetare criminologică în diverse laturi și aspecte ale fenomenului infracțional , cât și o anumită lipsă de unitate între teoreticienii care abordau criminalitatea de pe pozițiile unor discipline diferite .

Astfel , datorită faptului că , la început , cercetarea criminologică a fost inițiată de antropologi , aceștia au preferat studiul infractorului . Orientarea cercetărilor științifice către subiectul activ al actului infracțional a constituit ulterior o constantă a pozițiilor teoretice care considerau personalitatea individuală drept cauză exclusivă sau prioritară în săvârșirea faptelor antisociale.

Opiniile potrivit cărora fapta antisocială constituie obiectul criminologiei sunt specifice acelor specialiști care abordează criminalitatea de pe pozițiile sociologiei și psihologiei sociale . Criminalitatea ca fenomen social , a constituit inițial obiectul preocupărilor de ordin statistic , ulterior , această orientare concretizându-se în diverse teorii sociologice , printre care teoriile patologiei sociale , ale dezorganizării sociale , ale conflictului de cultură etc.

Aceste teorii monocauzale sunt criticabile , în special , din cauza abordării unilaterale a problematicii criminologiei , a reducerii obiectului de cercetare la persoana infractorului care lasă în afară fenomenul infracțional , după cum abordarea criminalității neglijează parțial sau total personalitatea celui care încalcă legea penală .

Modelele explicative monocauzale au început să fie abandonate în perioada de după cel de-al doilea război mondial , apărând modele mai complexe , care se bazează pe o analiză multifuncțională a cauzelor criminalității .

Această teorie multifuncțională a cauzelor criminalității reprezintă evident un progres în comparație cu pozițiile anterioare , dar ea nu constituie o concepție aptă să integreze diferite niveluri de analiză cauzală într-un model explicativ unitar , ci , mai degrabă o listă bogată de factori implicați în geneza crimei .

Eforturile de sinteză susținute de criminologii deceniilor al-VI-lea și al-VII-lea au reușit – fără un succes deplin – să depășească stadiul unor simple adiționări ale criminologiilor specializate , încercând o unificare , pe planul obiectului de studiu , a problematicii referitoare la crimă , criminal și criminalitate .

În ultimele două decenii , evoluția modelelor teoretice din domeniul criminologiei a determinat noi și serioase dispute în legătură cu obiectul criminologiei . În această perioadă se propune încercarea de redefinire a principalelor concepte ( crimă , criminal , criminalitate ) dintr-o perspectivă interacționistă , acre urmărește să releve mecanismele sociale prin care se ajunge la asemenea la asemenea etichetări și reacția socială față de acestea .

Acumularea treptată de cunoștințe pe măsura dezvoltării științifice , impune necesitatea unei permanente reconsiderări a conținutului și limitelor obiectului criminologiei . Sintetizând , putem spune că aceasta include criminalitatea ca fenomen social , infracțiunea , infractorul , victima și reacția socială împotriva criminalității .

Infracțiunea ca element component al sistemului , reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracțional , având identitate , particularități și funcții proprii . Includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu al criminologiei trebuie să aibă la bază criteriul normei penale , deoarece extinderea obiectului prin includerea fenomenului mai larg al deviației determină dificultăți metodologice și conceptuale ( având în vedere că nu orice comportament deviat constituie infracțiune și că nici orice infracțiune poate fi considerată o faptă deviată ) , precum și o nedorită interfață cu alte discipline , cum ar fi sociologia și psihologia socială .

Având rolul instrumentului de cunoaștere științifică a fenomenului infracțional a proceselor dinamice care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen , criminologia își aduce contribuția la procesul de perfecționare a reglementării juridice , la realizarea unei mai bune concordanțe între legea penală și realitatea socială pe care o protejează .

Infractorul , din punct de vedere juridic , este persoana care , cu vinovăție , săvârșește o faptă sancționată de legea penală . Din punct de vedere criminologic , conceptul de infractor are o semnificație complexă datorită condiționărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe om să încalce legea . Criminologia a analizat și continuă să studieze coordonatele biologice , sociale , economice , culturale etc. , care au relevanță pentru alegerea conduitei infracționale și trecerea la act.

Lucrările criminologice recente au demonstrat existența unei relații complexe între făptuitor și victimă , constatându-se că , în producerea actului infracțional , contribuția victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex . Deosebit de importante sunt și studiile de victimizare pentru identificarea dimensiunii criminalității reale .

Reacția socială împotriva criminalității intervine atât ante-factum , prin programe și măsuri de prevenire , cât și post-factum , prin înfăptuirea justiției , prin tratamentul , resocializarea , și reinserția socială a infractorilor .

Ca și obiectul său de studiu , scopul criminologiei a devenit mai clar odată cu evoluția cercetărilor științifice în acest domeniu . Astfel , scopul general al criminologiei îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente , în măsură să determine prevenirea și combaterea fenomenului infracțional .

Identic cu scopul științelor penale , scopul general al criminologiei se deosebește prin modurile diferite de concretizare , criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei penale , iar dreptul penal fiind o știință normativă.

O altă distincție se evidențiază în privința scopului imediat al acestor două discipline . În timp ce dreptul penal vizează apărarea valorilor sociale fundamentale , criminologia urmărește stabilirea cauzelor care determină producerea criminalității .

2.Aspecte criminalistice specifice.

2.1.Introducere .

2.1.1.Noțiune.

Impunerea și apărarea ordinii de drept presupune , nemijlocit , combaterea eficientă , prin metode științifice , pe baza și în sprijinul legii , a faptelor antisociale , cu prioritate a celor pe care societatea , protejându-și valorile , a înțeles să le sancționeze prin normele sale penale . De-a lungul timpului se constată o firească luptă cu faptele care puneau în primejdie o colectivitate , omul , interesele acestuia sau relațiile cu semenii săi .

O primă formă de protecție a societăți a reprezentat-o inițierea unui sistem de legi prin care se arăta și sancționa ceea ce nu era permis sau considerat periculos . Realitatea a demonstrat , însă , că numai normele de drept nu erau suficiente , făcându-se simțită nevoia conceperii unui mod de acțiune vizând descoperirea actului ilicit și a celor implicați în încălcarea legii . Imprimarea unui caracter modern activității judiciare a preocupat , la sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru , o serie întreagă de juriști luminați , profund convinși de contribuția decisivă a științei la descoperirea faptelor penale.

Astfel și-a făcut apariția știința denumită criminalistică , care poate fi definită ca fiind acea știință judiciară cu caracter autonom și unitar , care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele , mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate descoperirii , cercetării infracțiunilor , identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale.

2.1.2.Legăturile Criminalisticii cu alte științe .

Deși are un caracter autonom , prin natura obiectului său și , îndeosebi , prin rolul jucat în stabilirea adevărului , Criminalistica este indisolubil legată de științele juridice , ca și de științele naturii , autorii de specialitate referindu-se la știința criminalisticii ca la o „punte de legătură între științele naturii și științele juridice , prin intermediul acesteia metodele celor dintâi găsindu-și aplicabilitatea în procesul judiciar” .

Dintre științele juridice , Criminalistica are cele mai strânse legături cu Dreptul penal , Dreptul procesual penal și Criminologia . Legăturile nu se rezumă însă numai la științele penale , ci și la alte ramuri ale dreptului . Astfel , deși în literatura de specialitate este prea puțin acceptat , practica demonstrează că , în unele cazuri a căror rezolvare juridică aparține domeniului dreptului muncii , dreptului transporturilor , dreptului civil etc. , există situații sau împrejurări care pot fi elucidate numai prin mijloace și metode specifice Criminalisticii . De exemplu , cercetarea la fața locului în cazurile unor accidente de muncă , stabilirea autenticității unui testament olograf etc.

Legătura cu dreptul penal . din perspectiva realizării scopului fundamental al Dreptului penal și anume „ apărarea valorilor și relațiilor sociale esențiale ale societății” , se constată o strânsă legătură între această ramură de drept și Criminalistică , ultima având rolul specific de descoperire a faptelor prevăzute de legea penală , de cercetare și interpretare a urmelor acestora , precum și de identificare a autorilor infracțiunilor .

Cu alte cuvinte , Criminalistica servește la clarificarea sau conturarea elementelor constitutive ale infracțiunilor , respectiv a obiectului , a subiectului , laturii obiective și a celei subiective .

Legătura cu Dreptul procesual penal . Legătura dintre aceste două științe este atât de strânsă , încât , la un moment dat , unii autori au încercat să includă știința Criminalisticii în știința Dreptului procesual penal . Obiectul științei Dreptului procesual penal este însă altul , el privind „ studiul normelor juridice procesual penale și al raporturilor juridice reglementate de acestea” .

Legătura dintre cele două științe se materializează pe terenul luptei împotriva fenomenului infracțional , activitatea criminalisticii servind scopul procesului penal prin descoperirea și punerea în evidență a probelor necesare aflării adevărului .

O altă componentă esențială a acestei legături rezidă în faptul că întreaga activitate de cercetare criminalistică se desfășoară pe baza și în conformitate cu normele de drept , cele procesual penale având o poziție preponderentă .

Legătura cu Criminologia . Această legătură este determinată de scopul comun general al celor două științe , respectiv combaterea și prevenirea fenomenului infracțional . Diferența dintre acestea își găsește reflectarea în specificitatea obiectelor lor . În esență , Criminologia studiază starea dinamică și cauzele criminalității în scopul inițierii de măsuri destinate prevenirii sau combaterii faptelor ilicite , în timp ce Criminalistica elaborează metode și procedee tehnico-științifice și tactice de descoperire și cercetare a infracțiunilor , a urmelor acestora , precum și de identificare a infractorilor .

Legătura cu Psihologia judiciară . In procesul judiciar este necesar ca organele de urmărire penală și de judecată să posede cunoștințe privind legile de bază ale Psihologiei și condițiile subiective sau obiective care pot influența procesele de percepție și memorare .

Psihologia judiciară servește Criminalisticii la elaborarea metodelor tactice de ascultare a martorilor , învinuiților , inculpaților , chiar și în situația în care aceștia sunt minori , bolnavi sau handicapați mintal , în efectuarea unor activități de urmărire penală , cum sunt recunoașterea , confruntarea , percheziția. Astfel cu ocazia efectuării unei percheziții , organele judiciare , observând reacțiile , modul de manifestare a persoanei percheziționate , pot să constate dacă sunt sau nu în apropierea obiectului căutat .

Legătura cu științele naturii . Datorită caracterului pluridisciplinar al Criminalisticii , știință aflată la granița dintre științele juridice și științele naturii , putem constata o multitudine de conexiuni între Criminalistică și celelalte științe exacte .

De exemplu , de la Fizică sunt preluate și adaptate metode și mijloace de observare , analiză și investigare fotografică , microscopică , spectrală , fonică , atomică etc. Din Chimie sunt împrumutate metode de analiză necesare cercetării falsului în înscrisuri , produselor alimentare sau medicamentoase , descoperirii toxinelor și stupefiantelor ș.a. Din Biologie sunt preluate metodele și procedeele de cercetare a urmelor de materii organice cum sunt firele de păr , petele de sânge , de salivă , de spermă ș.a. sau mai nou , identificarea pe baza mărcii genetice .

2.2.Tactica ascultării martorilor din perspectiva criminalisticii.

2.2.1.Aspecte introductive .

Declarațiile martorilor reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune , fiind printre cele mai folosite în cadrul procesului judiciar în general și a celui penal în special .

Ascultarea persoanelor chemate să depună mărturie într-un proces , aprecierea declarațiilor și valorificarea acestora , într-un cuvânt administrarea probei testimoniale , face parte din acele activități judiciare în care este pusă pregnant în evidență necesitatea respectării , într-o măsură egală , atât a prevederilor procesuale , cât și a regulilor tactice criminalistice .

Mai mult , ascultarea persoanelor în calitate de martor sau în orice altă calitate procesuală de către organele de urmărire penală sau de instanțele de judecată , indiferent de poziția acestora în procesul penal , nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoștințe serioase de tactică criminalistică , precum și de psihologie judiciară.

Proba cu martori , aparent simplu de administrata și evaluat , a fost și este privită totuși , într-o anume măsură , cu o doză de neîncredere , de scepticism , de natură să-i afecteze credibilitatea . După cum se susține în literatura de specialitate , concluzia potrivit căreia declarațiile martorilor au un caracter relativ a fost desprinsă atât din îndelungata experiență judiciară , dar mai ales , dintr-o serie de cercetări sistematice , ale căror rezultate au făcut să se afirme că proba testimonială este aparent fragilă , uneori înșelătoare și cu o valoare destul de aleatorie.

Avansând ideea relativității mărturiei , autorii de specialitate nu au avut în vedere , firește , pe martorul de rea-credință , pe persoana care săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă , ci pe martorul de bună credință , care a perceput faptele ex proprii sensibus și care dorește sincer să servească justiția .

Pe baza unor experimente dintre cele mai diverse s-a ajuns la concluzii destul de categorice , cum sunt , de exemplu , cele potrivit cărora „ o amintire poate fi precisă și totodată completamente falsă” sau că o „mărturie pe deplin fidelă constituie excepția , nu regula”. De asemenea , se mai susține că „uitarea la bărbați este mai accentuată decât la femei , dar amintirile femeilor sunt de multe ori inexacte” ( W. Stern ) .

2.2.2.Cauzele relativității mărturiei .

Se poate spune despre mărturie că reprezintă o trecere a realității prin filtrul subiectivității martorului , dar și prin acela al organului judiciar care apreciază valoarea probantă a declarațiilor martorului . Deci, cauzele principale care determină relativitatea declarațiilor unui martor , așa cum au fost ele evidențiate în literatura de specialitate , sunt următoarele :

a. Imperfecțiunea organelor de simț ale omului , însoțite de o serie de factori obiectivi și subiectivi care influențează nu numai percepția , dar și procesul de memorare sau redactare a celor percepute .

b. Procese psihice distorsionate , dintre care subiectivismul , selectivitatea psihică și constructivismul psihic au rol predominant .

c. convingerea quasi – generală sau formarea unor opinii , specifice organelor judiciare ( dar nu numai lor ) , doritoare să vadă în declarația martorului o reproducere absolut fidelă a faptelor la care a insistat , lucru greu de realizat în practică .

d. Particularitățile psihologiei organului judiciar , cauză esențială atât în luarea declarațiilor , cât și în evaluarea lor .

Concluzia care se poate trage este următoarea : importanța și complexitatea administrării probei cu martori impune , pe lângă o bogată cultură juridică , stăpânirea celor mai adecvate reguli tactice criminalistice de ascultare , prin care proba testimonială să fie apropiată cât mai mult de realitate , de adevăr. Este evident că numai într-un asemenea mod procurorul și judecătorul pot să rezolve două dintre problemele esențiale , strâns legate de aprecierea declarațiilor martorilor , de evaluarea forței lor probante : stabilirea sincerității martorului , a bunei sale credințe și măsura în care depozițiile corespund realității obiective .

2.2.3.Factorii de bruiaj a recepției senzoriale a martorilor din perspectiva criminalistică .

În literatura criminalistică , clasificarea factorilor de bruiaj a mărturiei se face potrivit specificului procesului judiciar , fără a diferi substanțial de cea întâlnită în lucrările de psihologie . Prin urmare , în ascultarea unui martor este necesar să se țină cont de la bun început , alături de legile generale ale senzorialității , de principalii factori obiectivi și subiectivi capabili să influențeze procesul de percepție .

Astfel , factorii de natură obiectivă , determinați de împrejurările în care are loc percepția , sunt următorii :

Vizibilitatea , care poate fi redusă la distanța de la care se face percepția , de iluminare , de condițiile meteorologice , de diversele obstacole interpuse între cel care percepe și locul unde se desfășoară evenimentul ;

Audibilitatea , care este influențată , de asemenea , de distanță , de condițiile de propagare a sunetelor , de existența unor surse sonore care pot perturba audiția și de factorii meteorologici ;

Durata percepției reprezintă un alt factor obiectiv important de care depinde calitatea recepției . Intervalul de timp în care este posibilă percepția poate fi în funcție de perioada mai mare sau mai mică în care se desfășoară o acțiune , de viteza de deplasare , fie a persoanei sau a obiectului perceput fie a celui care percepe . Unii dintre acești factori pot influența și percepția tactilă sau olfactivă . De exemplu , mirosul specific al unor substanțe toxice sau al tragerii cu arme de foc poate fi redus sub acțiunea curenților de aer , a căldurii .

Disimularea înfățișării , alt factor de natură obiectivă care nu trebuie neglijat este determinat de însăși persoana autorului infracțiunii , care încearcă să se facă percepută cât mai greu , în acest sens apelând la deghizări , acționând cu rapiditate , căutând să distrugă atenția , inclusiv cu ajutorul unor complici , folosindu-se de întuneric sau de diverse obstacole pentru a nu fi văzut etc.

Factorii de natură subiectivă sunt reprezentați de totalitatea particularităților psiho – fiziologice și de personalitatea individului , apte să influențeze procesul perceptiv . dintre aceștia cei mai importanți sunt :

Calitatea organelor de simț , ce reprezintă un factor esențial pentru o bună percepție , orice defecțiune a acestora , fie pe latura perceptivă , fie pe cea corticală , reducând până la anulare o parte din posibilitățile receptive ale persoanei ;

Personalitatea și gradul de instruire a persoanei joacă un rol semnificativ în procesul de percepție , mai ales atunci când acestea sunt mai ridicate sau mai apropiate de specificul faptei la care asistă ;

Vârsta și inteligența persoanei reprezintă alți factori subiectivi majori în percepție , atât experiența de viață , cât și calitățile intelectuale având un aport deosebit în receptarea faptelor , a împrejurărilor în care a avut loc un anumit eveniment ;

Temperamentul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire sunt factori după care trebuie făcută diferențierea între un individ și altul cu privire la capacitatea și modul de a raționa și de a distinge fapte sau date ;

Stările de oboseală , precum și reducerea capacității perceptive ca urmare a influenței alcoolului , drogurilor , medicamentelor etc. conduc , de asemenea , la o scădere a acuității senzoriale .;

Stările afective , în deosebi cele cu un anumit grad de intensitate , au o influență inhibitorie asupra procesului perceptiv , determinând alterarea sau dezorganizarea acestuia , situație întâlnită destul de frecvent la persoanele care asistă la fapte cu un caracter șocant ( accidente grave , scandaluri , omoruri etc. ) și mai ales atunci când la săvârșirea faptelor respective sunt antrenate rude , prieteni sau cunoștințe apropiate ;

Atenția . În primul rând , trebuie avute în vedre calitățile atenției , cum sunt stabilitatea și mobilitatea acesteia , gardul de concentrare și distribuția ei . În al doilea rând trebuie ținut seama de tipurile de atenție , voluntară sau involuntară , ultima întâlnită mai des în cazurile martorilor , datorită apariției neașteptate a unui stimul puternic șocant sau a interesului pe care îl poate atrage o persoană , un obiect , o discuție , o acțiune etc.

Dacă de factorii menționați mai sus depinde direct corectitudinea percepției , trebuie avut în vedere și faptul că recepția senzorială mai poate fi și în funcție de tipul perceptiv căruia îi aparține martorul . Astfel martorul cu recepție de tip analitic ( specifică în general femeilor ) au capacitatea de a reține mai multe amănunte , spre deosebire de tipul sintetic , care reține întregul , caracteristicile sale generale .

2.2.4.Reguli tactice aplicate în ascultarea martorilor.

Caracterul complex al probei testimoniale și importanța sa în stabilirea adevărului în procesul judiciar impun o pregătire serioasă , minuțioasă a acestei activități procedurale , precum și o desfășurare a sa pe baza normelor procesual penale , cât și potrivit regulilor tactice criminalistice , în scopul obținerii unor declarații sincere și complete , care să servească realmente aflării adevărului .

Dintre toate aceste reguli tactice , cele mai importante sunt conduita tactică din momentul relatării libere a martorului și regulile tactice aplicate în etapa formulării de întrebări .

În a doua etapa a audierii , denumită relatare liberă , după crearea cadrului psihologic favorabil obținerii unor declarații sincere , martorului i se face cunoscut obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor , cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la aceasta .

Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj față de declarațiile obținute pe cale interogativă , datorită spontaneității sale , faptele fiind prezentate așa cum au fost percepute și memorate de către martor . Pentru aceasta , martorul trebuie lăsat să expună potrivit personalității sale , așa cum își reamintește , ceea ce a perceput și în modul său de ordonare a ideilor . Se creează astfel și posibilitatea studierii și cunoașterii mai bune a martorului .

Pe bună dreptate se susține că o depoziție liberă prezintă garanția unei mari fidelități , dacă martorul nu are nimic de ascuns sau pe cineva de protejat .

Raportată la cele de mai sus , conduita magistratului a anchetatorului , se va ghida după următoarele reguli :

Ascultarea martorului cu răbdare și calm , fără a fi întrerupt , chiar dacă acesta relatează faptele cu lux de amănunte , unele fără nici o semnificație pentru clarificarea cauzei , dar altele foarte importante , cu atât mai mult cu cât nu sunt cunoscute de anchetatori .

Evitarea oricărui gest , reacție , mimică sau expresie , mai ales ironică , prin care se aprobă sau se resping afirmațiile martorului . Această reținere nu trebuie interpretată în sensul unei atitudini rigide , inhibitorii . Încruntarea , limbajul ironic , gesturile de nervozitate , lipsa de atenție au darul de a bloca martorul , de a-i crea neîncredere în organul judiciar .

Dacă nivelul intelectual îl împiedică pe martor să facă o relatare liberă cât de cât coerentă , este posibilă ajutarea lui cu mult tact , fără însă a-l sugestiona , sub nici o formă . Nu trebuie să surprindă situațiile în care chiar intelectualii se dovedesc a fi martori slabi , incoerenți , blocați de situația în care se găsesc .

În situația în care martorul se pierde în amănunte sau se abate în mod deliberat de la subiectul relatării , organul judiciar trebuie să intervină cu suficientă fermitate , dar civilizat , în reorientarea relatării spre obiectul mărturiei. El va fi întrerupt și rugat să se concentreze asupra problemelor care fac obiectul cauzei , fără ca prin aceasta să fie anulată spontaneitatea declarației .

În timpul relatării libere , organul judiciar își va nota aspectele semnificative , ca și eventualele contraziceri sau neclarități din expunere . În luarea notelor , nu trebuie să se procedeze , cu ostentație sau să se întrerupă martorul cerându-i să mai repete un anumit aspect , să fie mai explicit.

Ultima etapă a audierii , etapa formulării de întrebări , nu are un caracter obligatoriu în practică fiind întâlnite situații în care martorii fac declarații complete și clare , încă din faza relatării libere , fără a mai fi nevoie de întrebări . Există , totuși , numeroase cazuri în care organul judiciar este nevoit să intervină cu întrebări de natură să limpezească relatările ascultate sau să le verifice . În literatura de specialitate , această etapă mai este numită „ Interogarea martorului” , „ Relatarea ghidată” sau „Depoziție – interogatoriu”

După cum se subliniază în literatura de specialitate , întrebările sunt necesare întrucât depoziția martorului poate conține mai multe categorii de denaturări , de natură obiectivă sau subiectivă și anume : denaturarea prin adăugare , în care martorul relatează mai mult decât a perceput , exagerând sau născocind anumite fapte ; denaturarea prin omisiune , relatarea având caracter incomplet , ca urmare a uitării , a subestimării importanței unui anumit aspect , sau ca urmare a unei eventuale rele-credințe ; denaturarea prin substituire , în care faptele , persoanele , obiectele reale percepute sunt înlocuite cu altele , percepute anterior , ca urmare a asemănărilor existente între ele ; denaturarea prin transformare , de genul modificării succesiunii reale a faptelor , a modificării locului unor detalii în timp și spațiu.

Pentru înlăturarea acestor denaturări , dar și pentru stabilirea corectitudinii sau exactității depoziției , organul judiciar va trebui să intervină cu întrebări care se împart în mai multe categorii , din perspectiva tacticii criminalisticii . Aceste categorii sunt :

Întrebări de completare a aspectelor omise din declarație sau relatări ce conțin detalii suficiente pentru stabilirea împrejurărilor de fapt ;

Întrebări de precizare , necesare , de pildă , în determinarea cu exactitate a circumstanțelor de loc, timp și mod de desfășurare a unui eveniment, precum și în stabilirea surselor prin care martorul a obținut date despre faptă ;

Întrebări ajutătoare , destinate reactivării memoriei și înlăturării denaturărilor , de genul substituirilor sau transformărilor , prin referiri , de exemplu, la evenimente importante din viața martorului , evenimente desfășurate concomitent cu faptele despre care este ascultat;

Întrebări de control , destinate verificării afirmațiilor , pe baza unor date certe , în ipoteza sesizării de denaturări , în special prin adăugare sau transformare , ca și în ipoteza existenței de suspiciune cu privire la buna – credință a martorului .

Întrebările se vor referi la problemele cuprinse în planul de audiere , însă , formularea lor ca atare , stabilirea ordinii în care vor fi puse , se face în funcție de datele desprinse din relatarea liberă a martorului și din colaborarea acestora cu alte informații deținute de organul judiciar .

Din punctul de vedere a tacticii criminalistice , în formarea și adresarea întrebărilor este absolut necesar să se respecte următoarele reguli :

a. Întrebările trebuie să fie clare , concise , precise și exprimate într-o formă accesibilă persoanei ascultate , potrivit vârstei , experienței , pregătirii și inteligenței sale ;

b. Întrebările vor viza strict faptele percepute de către martor , iar nu punctul său de vedere referitor la natura acestora sau la probleme de drept ;

c. Întrebările nu vor conține elemente de intimidare , de punere în dificultate a martorului , sau promisiuni pe care organul judiciar nu le poate respecta ;

d. Prin modul de formulare a întrebării și tonul pe care sunt adresate nu trebuie , în nici un caz , să se sugereze răspunsul .

Întrebările sugestive conduc , prin natura lor , la denaturarea adevărului , reprezentând mai degrabă voința anchetatorului , care nu corespunde în toate cazurile realității . Această sugestie , denumită și : indirectă” , devine cu atât mai periculoasă , cu cât ei i se pot alătura factori de „ sugestie directă” , prin intervenția rudelor , prietenilor , colegilor de serviciu , chiar și a anchetatorului , care încearcă să îl determine pe martor , apelând la cele mai diverse mijloace , să facă declarații conforme cu realitatea .

Raportat la gradul lor de sugestivitate întrebările pot fi : întrebări determinative , deschise , lipsite de elemente de sugestibilitate ; întrebări incomplet sau complet disjunctive , închise , care conțin elemente de sugestie în special ultimele , martorul fiind pus să aleagă între două alternative ; întrebări implicative ( ipotetice ) cu mare grad de sugestibilitate , întrucât pornesc de la presupunerea că martorul a perceput o anumită împrejurare , deși este posibil să nu se fi realizat acest lucru .

Trebuie atrasă atenția și asupra felului în care sunt adresate întrebările , deoarece chiar și modularea vocii , precum și tonul vocii , pe lângă faptul că dezvăluie starea psihologică a anchetatorului , pot constitui un serios factor de sugestie .

Din ascultarea răspunsurilor la întrebări presupune respectarea unei conduite tactice specifice , importanța ei fiind confirmată de practică .

Atitudinea anchetatorului trebuie să fie aceeași ca și în momentul relatării libere , dar cu unele nuanțări tactice , impuse de faptul că dialogul cu martorul devine mai complex , inclusiv pe plan psihic . În esență regulile tactice , specifice acestei etape sunt :

a. Ascultarea martorului cu toată atenția și seriozitatea , evitându-se plictiseala , enervarea , expresiile sau gesturile de aprobare sau dezaprobare care îl pot deruta pe martor ;

b. La sesizarea unor contradicții , organul judiciar nu trebuie să reacționeze imediat , să-și exteriorizeze surprinderea sau nemulțumirea , ci să o înregistreze , pentru clarificarea ei ulterioară ;

c. Urmărirea cu atenție , dar fără ostentație a modului în care reacționează martorul la întrebările sau urmărirea eventualei apariții a unor indicii de nesinceritate ;

d. În situația în care se constată că martorul încearcă să mintă , raportat la particularitățile fiecărei cauze , procedeele tactice sunt diferite , unele apropiindu-se de cele specifice tacticii ascultării învinuitului , firește fără depășirea cadrului legal .

De exemplu , se va proceda la repetarea audierii , la reformularea și diversificarea întrebărilor , inclusiv la confruntarea cu alți martori , insistându-se asupra unor amănunte care nu pot fi avute în vedere de către aceia care își „ pregătesc” declarația prin înțelegere cu părțile sau cu alți martori .

Aprecierea declarațiilor reprezintă un alt moment semnificativ în activitatea de cunoaștere și de stabilire a adevărului . Operația de analiză a unei declarații se efectuează în cadrul examinării și aprecierii întregului probatoriu , ea presupunând un studiu comparativ al faptelor stabilite inclusiv prin intermediul martorilor , cât și un studiu al calității surselor directe sau indirecte , din care provin datele.

În primul rând , evaluarea declarațiilor martorilor impune o analiză de conținut pe baza căruia organul de urmărire penală sau instanța de judecată interpretează în mod științific materialul informativ comunicat de martor , pentru a stabili în ce măsură acesta servește , coroborat cu late date , la aflarea adevărului .

În al doilea rând evaluarea mărturiilor obținute într-un anumit moment servește și la luarea deciziei de audiere a noi martori , de administrare a unor mijloace de probă , într-un cuvânt de adâncire a investigației penale .

2.2.5.Ascultarea martorilor minori și a altor categorii de martori .

Potrivit prevederilor art. 81 C. proc . pen . , persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani poate fi ascultată ca martor . Din interpretarea acestui text rezultă că legea nu prevede o limită de vârstă de la care un minor să poată fi ascultat ca martor . În legătură cu martorul minor , în același articol se precizează că , până la vârsta de 14 ani , ascultarea se va face în prezența unuia dintre părinți , a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredințat spre creștere și educare .

O altă prevedere procedurală se referă la faptul că minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ , organul judiciar având însă datoria să-i atragă atenția să spună adevărul ( art. 85 alin 4 C. proc. pen. ).

Sub raport tactic criminalistic , ascultarea minorului se particularizează în funcție de vârsta acestuia ea distanțându-se tot mai mult de ascultarea majorului pe măsură ce vârsta este mai mică . Astfel , spre deosebire de ascultarea unui minor de 16 ani , care nu se deosebește prea mult de ascultarea majorului , ascultarea unui copil de 6 ani este guvernată de reguli tactice evident diferite .

Ascultarea martorului minor , ca și în cazul majorului , parcurge desigur aceleași etape principale : pregătirea ascultării , identificarea persoanei , ascultarea propriu-zisă , respectiv relatarea liberă , urmată de etapa întrebărilor .

Factorii de natură să influențeze relatarea minorului sunt , în primul rând , vârsta , dezvoltarea sa fizică și psihică , mediul din care provine , pe lângă ceilalți factori amintiți anterior . Acestor factori li se adaugă condițiile de audiere și tactica folosită de către organul judiciar .

Cel care face audierea trebuie să aibă în vedere că procesul de formare a declarațiilor , deși este asemănător adulților ( recepție – decodare – memorare – reactivare ) va fi marcată de factori cum sunt : emotivitatea ridicată , lipsa experienței de viață , nivelul scăzut de cunoștințe , subiectivitatea , reflectată mai ales în tendințele de exagerare .

În privința regulilor tactice de ascultare a minorilor trebuie precizat că ele nu au un caracter de generalitate , întrucât deferă în funcție de vârsta la care sunt ascultați și de stadiul dezvoltării psihosomatice . Astfel , potrivit opiniilor de ascultare exprimate în literatura de specialitate , principalele cicluri de dezvoltare a copilului și minorului sunt : perioada de la 1 la 3 ani , care , în cazul anchetei judiciare nu prezintă interes ; perioada preșcolară , de la 3 la 6 ani; perioada școlară de la 6 la 10-11 ani ; perioada școlară mijlocie sau a pubertății de la 10 la 14 ani ; perioada adolescenței , de la 14 la 18 ani . Fiecăreia dintre aceste perioade îi corespunde un anumit nivel al dezvoltării psihice , căruia i se vor circumscrie și conduita tactică a magistratului .

Ascultarea martorului surdo-mut se caracterizează prin aceea că relatarea liberă este mult mai anevoioasă , ponderea urmând să o dețină întrebările foarte precise și clar exprimate . Este de la sine înțeles că vor fi vizate aspectele pe care martorul le-a perceput vizual , deși el poate să înțeleagă , uneori foarte bine , conținutul unei discuții după mișcarea buzelor .

Recomandabil este ca ascultarea să se facă cu mult calm și răbdare , mai ales că surdo-muții sunt deseori susceptibili și irascibili . Magistratul trebuie să fie atent dacă starea de nervozitate este firească , sau dacă nu reprezintă o încercare se simulare a surdo-mutului , ori o reacție la un comportament inadecvat stării de handicapat .

În privința martorilor nevăzători , este important de amintit că aceștia au un simț tactil foarte dezvoltat și o acuitate auditivă foarte mare care le permite să perceapă mult mai bine sunetele , să recunoască persoanele după voce și să-și dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul lor după zgomotele produse .

De aceea mărturia nevăzătorului poate fi luată fără rezerve , unele aspecte sau episoade dintr-o faptă putându-le recepționa chiar mai bine decât un văzător.

Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română se face cu ajutorul unui interpret . Un străin care nu cunoaște limba română , poate fi întrebat despre faptele care le-a auzit și pe care a avut posibilitatea să le înțeleagă . Ascultarea se va desfășura într-o atmosferă de calm și de sobrietate . În cazul cetățenilor străini se cuvine privită cu înțelegere o anumită stare de nervozitate sau neliniște , de superioritate , ce poate fi înlăturată din discuții prealabile , însoțite de eventuale explicații privind rolul lor în elucidarea cauzei în care sunt ascultați , drepturile și obligațiile ce le revin în calitate de martori . Întrebările vor fi precise și clare , vizând în exclusivitate împrejurările de fapt . Din punct de vedere tactic , ascultarea celor care nu cunosc limba română , trebuie să se țină seama de zona de proveniență , de tipul de educație primit , de particularitățile sistemului judiciar din țara lor ș.a. , fără însă nici o abatere de la normele sau principiile noastre de judecată .

Obligațiile interpretului sunt aceleași cu ale martorului , el trebuie nu numai să păstreze secretul datelor de care a luat cunoștință , dar și să traducă fidel , corect întreaga declarație și răspunsurile la întrebări , în caz contrar săvârșind infracțiunea de mărturie mincinoasă .

Ascultarea handicapaților care prezintă diferite afecțiuni psiho-patologice, dacă este considerată absolut necesară , va fi pregătită și efectuată cu multă precauție , solicitându-se și ajutorul unui medic specialist . Ascultarea de face într-un mediu lipsit de factori stresanți , indicată fiind deplasarea organului judiciar la domiciliul martorului sau locul de internare al acestuia . Realizarea contactului psihologic , câștigarea încrederii martorului este esențială pentru obținerea rezultatului scontat prin audiere .

În luarea depozițiilor alienaților , a dezechilibrului și debililor mintali , a celor suferind de diferite psihopatii , accentul va fi pus pe ascultarea lor liberă și cât mai puțin pe întrebări , câteodată acestea trebuie să fie evitate .

În linii mari , regulile tactice de ascultare sunt cele aplicabile copiilor și bătrânilor , o atenție specială acordându-se mitomanilor , afirmațiile acestora urmând să fie serios verificate și interpretate într-un mod critic .

3.Aspecte de psihologie judiciară – problematica psihologică a mărturiei de rea-credință .

3.1.Considerații introductive .

Demersul științific al psihologiei judiciare pentru elucidarea problematicii mărturiei mincinoase nu poate fi complet fără a învedera faptul că , în Codul penal , infracțiunea de mărturie mincinoasă este incriminată alături de infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției . Acțiunile sau omisiunile ce caracterizează latura obiectivă a acestor infracțiuni lovesc în valoarea fundamentală a procesului penal – adevărul , necesar înfăptuirii justiției . Sub aspect subiectiv , acțiunile sau omisiunile se situează la nivel psihologic al simulării în forme pozitive sau negative .

Pornind de la periculozitatea socială a mărturiei mincinoase , legislația pozitivă stabilește un sistem dublu de garanții pentru prevenirea efectelor negative ale acestei infracțiuni , garanții procesuale și garanții de drept substanțial .

Este evident că toleranța legii penale se fundamentează pe procesele psihologice ce au loc în conștiința celui ce a depus mincinos și care , evaluând consecințele mărturiei mincinoase , decide să declare adevărul . Din perspectiva psihologiei judiciare este util de cunoscut conținutul și calitatea evaluărilor pe care le face un martor mincinos în intervalul scurt de la sesizarea oficială a mărturiei mincinoase și până la retragerea mărturiei .

De obicei , retragerea mărturiei mincinoase este provocată și în foarte rare cazuri ea este rezultatul autodenunțării celui care a depus mincinos .

Din practica organelor judiciare în această materie rezultă că promovarea retragerii mărturiei mincinoase este rezultatul unor activități procesuale de analiză și apreciere a mărturiei incriminate , care pun în evidență concluzii logice cu privire la faptul că mărturiei nu i se poate acorda credibilitate , fiind suspectă de neadevăr .

3.2.Criterii de verificare a veridicității mărturiei judiciare bănuită de a fi de rea-credință .

Trebuie precizat încă de la început că aceste criterii au un anumit grad de relativitate . Ele se impun totuși atenției , în scopul îndeplinirii obligației autorităților judiciare de a verifica mărturiile în legătură cu care apar suspiciuni de nesinceritate și nefidelitate . Ele se folosesc combinat .

3.2.1.Criteriul sursei mărturiei.

Atât literatura juridică și psihologică , dar mai ales practica judiciară , luând în considerație raporturile dintre cel prin mijlocirea căruia faptele sunt aduse la cunoștința organelor judiciare și sursa de plecare a mărturiei , a impus distincția între :

a. Mărturia imediată ( nemijlocită ) , în care martorul a fost prezent nemijlocit în contextul producerii faptelor , percepând prin stimulii adecvați evenimentului , derularea acestuia în timpul și spațiul corespunzător ;

b. Mărturia mijlocită , în care martorul furnizează informații nu asupra unor fapte sau împrejurări percepute din sursa originală , ci dintr-o sursă derivată , constând în alte persoane , care într-o calitate sau alta ( părți în proces , martori nemijlociți , alte persoane individualizate ) au perceput nemijlocit împrejurările legate de infracțiune sau de făptuitor ;

c. Mărturia „ din auzite” , din zvonul public , în care martorul face referiri la fapte auzite , la zvonuri de o acută notorietate , dar a căror sursă primară este imprecisă , nedeterminată .

Din punct de vedere al verificării mărturiilor , este evident că informațiile provenite dintr-o sursă neindividualizată , cele provenind de la o sursă individualizată dar indirectă și cele provenind din sursa inițială nu se pot situa pe același plan sub aspectul forței probante .

Este deci obligatorie determinarea corectă , fără echivoc , a sursei din care provin mărturia căreia îi este subordonată însăși admisibilitatea ca probă testimonială a mărturiei mijlocite . O dată identificată sursa primară , se pun temeliile verificării depoziției prin operațiile de confruntare a informațiilor provenind din cele două surse , putându-se constata lipsa coincidențelor faptelor în ansamblu ori coincidența numai a unor elemente irelevante .

De aici , decurge necesitatea confruntării atât a depoziției inițiale , cât și a celei derivate , cu ansamblul probelor existente , pentru a se afla cauza dezacordului , pentru a reține fie una , fie cealaltă depoziție , ori pentru a fi ambele înlăturate , dacă nu corespund adevărului . Practica a impus soluționarea acestor aspecte prin ascultarea repetată atât a martorului nemijlocit , cât și a celui care depune mărturia obținută indirect și clarificarea pas cu pas a tuturor aspectelor care se ridică .

Logica judiciară demonstrează că la baza contradicțiilor stau fie eroarea , fie reaua-credință , aprecierea unor astfel de mărturii presupunând înainte de toate identificarea părții în care se află inexactitatea , iar apoi , stabilirea faptului că aceasta se datorează unei cauze voluntare ( reaua-credință ) sau involuntare (eroarea ).

Iată de ce se impune ca aprecierea unei mărturii să se bazeze pe două principii fundamentale , și anume , cel al sincerității martorului și cel al fidelității percepției și acurateței reproducerii datelor cu privire făptuitor și împrejurările faptei .

3.2.2.Criteriul poziției martorului în raport cu părțile din proces .

Existența raporturilor dintre martor și participanții la proces pot zdruncina serios poziția de imparțialitate a martorului în procesul judiciar . În ceea ce privește poziția martorului în raport cu pricina , trebuie clarificat interesul material sau moral al acestuia ca pricina să fie soluționată într-un anumit fel , deoarece o depoziție suspectată de un interes moral sau material poate ridica suspiciuni referitoare la părtinire și nesinceritate .

Cu privire la raporturile dintre martor și ceilalți participanți la proces este de clarificat raportul subiectiv al acestuia față de învinuit sau inculpat , partea vătămată , partea civilă , partea responsabilă civilmente ( raporturile de rudenie , de amiciție , de dușmănie , afecțiune , răzbunare , teamă , sentimente de simpatie sau antipatie etc.)

3.2.3.Criteriul condiției socio-morale și

psiho-temperamentale .

Practicienii au impus o viziune pragmatică asupra martorului , acesta nefiind tratat ca un element abstract , ci ca aparținând unui anumit mediu social care și-a pus amprenta asupra formării sale caracterial-morale , dându-i un anumit statul social , o reputație și o fizionomie morală proprie .

Datorită însușirilor esențiale și durabile de structurare a caracterului , este de presupus că martorul și-a însușit în structura sa psiho-comportamentală un mod relativ constant de manifestare . De aceea este bine de știut dacă martorul este înclinat caracterial către dominantele sincerității , onestității , corectitudinii , modestiei , generozității sau către egoism , lașitate , nesinceritate , egocentrism .

Totuși , psihologia atenționează asupra faptului că , între moralitatea persoanei și atitudinea sa în cazurile particulare nu există raporturi rigide . Cu alte cuvinte , cunoașterea martorului sub aspectul trăsăturilor sale morale este o condiție necesară dar insuficientă , căci depozițiile martorilor pot fi suspectate de parțialitate chiar și atunci când provin de la persoane de o moralitate ireproșabilă .

S-a ajuns astfel la crearea unei adevărate tipologii a martorilor în funcție de apartenența lor la un tip psihologic sau altul . În acest sens , se disting :

a. Gruparea tipurilor intelectuale ( descriptivul , observatorul , emoționalul , eruditul , imaginativul ) ;

b. Gruparea tipurilor caracterizate de orientarea particulară a inteligenței în mărturie ( superficial , armonios , interpretativ , ambițios ) ;

c. Gruparea tipurilor comportamentale ( observatori pozitive , interpretatori , inventivi , armonici , emotivi ) ;

d. Tipurile psiho-temperamentale ( subiectiv și obiectiv , senzitivi și apatici , martorul care observă și martorul care descrie , încăpățânatul și volubilul , timidul , vanitosul , mincinosul , mitomanul etc )

Exegeza psihologică a acestei tipologii a stabilit două categorii distincte , și anume :

Tipul obiectiv , care caracterizează martorul prin precizie , bun observator , care descrie lucrurile după însușirile lor exterioare obiectivabile , nefiind preocupat de semnificația scenei la care este martor și la care nu participă emoțional , afectiv ; acesta este martorul care înregistrează corect și memorează fidel faptele percepute prin propriile simțuri ;

Tipul subiectiv , care este preocupat de semnificațiile și sensul scenelor pe care le percepe și cărora le dă conținut interpretativ prin judecățile de valoare pe care le emite asupra lor influența informației afectiv-emoționale pe care , de regulă , o resimte cu maximă intensitate .

3.2.4.Criteriul interesului manifestat de către martor față de problematica probațiunii .

Modul în care cel căruia îi sunt recunoscute împrejurările legate de săvârșirea unei infracțiuni apare în proces în calitate de martor poate furniza elemente semnificative pentru aprecierea poziției pe care se va situa și asupra veridicității depoziției ca atare .

În acest sens , dacă martorul este o persoană aflată cu totul întâmplător în câmpul de fapte , în trecere , grăbită sau preocupată de cu totul alte probleme , în raport cu evenimentul perceput , este posibil ca o serie de aspecte să-i fie superficial fixate în câmpul atenției și să nu le fi perceput ca atare . Dacă , dimpotrivă , martorul este interesat în legătură cu persoana sau împrejurarea care ulterior vor deveni obiect de dispută între părțile din proces este greu de presupus că acesta va scăpa ceva din cele ce se vor întâmpla . Cu alte cuvinte , pretențiile organului judiciar referitoare la veridicitate și întinderea datelor percepute de către martor se vor raporta diferit , în funcție de gradul în care ele au fost la periferia centrului de interese și preocupări ( martorul asistă la un accident de circulație a cărui victimă este chiar persoana cu care avea întâlnire și care se pregătea să traverseze strada ) .

Este de la sine înțeles cât de utile sunt datele ce izvorăsc de la persoana care a renunțat la calitatea de victimă în favoarea celei de martor în proces , căci numai acesta ( sub semnul circumspecției alterării datelor obiective sub influența perceperii emoționale ) poate reda cel mai fidel împrejurările și derularea evenimentului .

3.2.5.Criteriul bunei-credințe în evaluarea mărturiei.

Datorită contactului nemijlocit al magistratului cu participanții în procesul judiciar , acesta poate și este obligat să interpreteze datele pe care i le oferă conduita , fizionomia și reacțiile exterioare ale celor cu care se află în intercomunicare psihologică în ancheta judiciară . Aceste interpretări sunt obligatorii , deoarece îi vor oferi datele necesare cu privire la gândurile și sentimentele pe care le încearcă martorii atunci când neagă sau afirmă ceva , atunci când pretind că cele ce relatează sunt exacte sau atunci când afirmă că nu-și mai amintesc ceva .

Iată de ce se dovedește a fi atât de necesară calitatea de fin observator ,de analist și profesionist cu intuiție psihologică cerută organului judiciar atunci când este chemat a desprinde anumite semnificații din comportamentul participanților la proces .

„ Încercarea de substituire voluntară a depoziției reale cu o depoziție imaginară sau falsă este însoțită întotdeauna de modificări fiziologice , reflexe care se declanșează automat si scapă posibilităților de cenzurare ale subiectului . Constituie indicatori fiziologici ai comportamentului emoțional inaparent sporirea ritmului cardiac și a presiunii sanguine , schimbarea temperaturii țesutului , modificările electrice ale pielii , intensificarea activității glandelor sudoripare , schimbarea ritmului respirației , dereglarea fonației , reducerea salivei etc.”

Practica a scos în evidență faptul că , în ciuda unor rare excepții ( întâlnite în cazul persoanelor care au avut contacte repetate cu poliția sau a mitomanilor ) , atitudinea francă , privirea deschisă , relatarea fluentă a faptelor , dispozițiile de a răspunde la întrebări , regretul martorului de a nu putea să dea unele răspunsuri , motivarea potrivit căreia , dacă ar fi știut că astfel de împrejurări interesează justiția , s-ar fi străduit să le rețină , expunerea riguroasă , precisă , însoțită de o mimică și gestică ce se armonizează cu conținutul spuselor , caracterul rezonant al amintirilor constituie , de regulă , notele unei conduite sincere , nesimulate . Dimpotrivă ( cu excepțiile în care persoane emotive , fără experiența contactului cu autoritățile și a persoanelor complexate ), atitudinea de prudență exagerată , rezervată , expunerea șovăielnică , sinuoasă , contradicțiile , tulburarea , paloarea , roșeața feței , intensificarea activității glandelor superioare , gestica forțată , lipsită de naturalețe , imprecizia în răspunsuri , vocea coborâtă , ezitările , solicitarea salvatorului pahar cu apă , constituie , de regulă indicațiile probabile ale unei conduite nesincere simulate . Nu trebuie pierdut din vedere faptul că toate aceste constatări desprinse din observarea atitudinii și comportamentului expresiv al martorului aflat în fața organelor judiciare , au valoarea unor indici psihologici orientativi , care trebuie apreciați cu mare prudență , oricât de puternică impresie ar crea , deoarece aparențele nu concordă întotdeauna cu realitatea , iar observatorul neexperimentat poate greși .

Literatura psihologică de specialitate recomandă magistratului și organului judiciar să adreseze întrebări metodice , pentru a se convinge de capacitatea martorului de a înregistra , memora și reda fidel faptele percepute , încercând să evalueze potențialul aptitudinal de apreciere a unor distanțe , culori , dimensiuni , durate , buna sau reaua credință a martorului .

Atunci când magistratul rămâne nesigur cu privire la cele verificate empiric , nemijlocit , iar depoziția martorului este hotărâtoare în cauză , va trebui să apeleze la examinarea psihologică a martorului prin testarea capacităților direct implicate (capacitatea de concentrare și distribuție a atenției , capacitatea de memorare , coeficientul de inteligență , acuitatea vizuală , discriminarea auditivă etc. ) , iar în cazul suspectării martorului pentru lipsa bunei credințe să apeleze la expertiza acestuia prin biodetecție judiciară .

Utilizarea cumulată a criteriilor de verificare a veridicității mărturiei , din perspectiva bunei sau relei-credințe a martorului , are ca finalitate formarea intimei convingeri a magistratului care , așa cum s-a menționat , fundamentează în ultimă analiză hotărârea sa .

Bibliografie

I. Tratate , cursuri , monografii :

Bercheșan V. , Sandu I. E. „ Tratat de tactică criminalistică” Editura Carpați Craiova , 1992

T.Bogdan – Probleme de psihologie judiciară , Editura Științifică , București , 1973

T. Butoi , I. T. Butoi – Psihologie judiciară Editura fundației „România de Mâine” , București , 2001 .

V. Cioclei – Manual de criminologie , Editura All , București , 1998

A. Ciopraga – Evaluarea probei testimoniale în procesul penal , Editura Junimea , Iași , 1979

Gh. Dărângă , D. Lucinescu – Codul penal al României , comentat și adnotat . Partea specială , vol. II , Editura Științifică și Enciclopedică, București , 1977

V. Dobrinoiu – Drept penal . Partea specială , Editura Lumina Lex , București , 2000

V. Dongoroz – Codul penal comentat , vol. II , Editura Librăriei Socec , 1937 .

V. Dongoroz – Drept penal ( Reeditarea ediției din 1939 ) , asociația Română de Științe Penale , București , 2000

V. Dongoroz , Gh. Dărângă , S. Kahane , D. Lucinescu , A. Nemeș , N. Popovici , P. Sârbulescu , V. Stoican – „ Codul Penal și Codul penal anterior . Prezentare comparativă” Editura politică , București 1968

V. Dongoroz „ Explicații teoretice ale Codului de procedură penală vol II , Edit. Academiei , București 1976

A. Filipaș – Infracțiuni contra înfăptuirii justiției , Editura Academiei , București , 1985

A. Ionașcu „ Probele în procesul civil” Edit. Științifică , București 1969

O. Loghin , A. Filipaș – Drept penal român . Partea specială , Editura Șansa , București , 1992

O. Loghin , T. Toader – Drept penal român . Partea specială , Ediția a-IV-a revizuită și adăugită , Editura Șansa , București , 2001

I. Mircea – Criminalistică , Editura Lumina Lex , București , 1999

N. Mitrofan , V. Zdrenghea , T. Butoi – Psihologie judiciară Editura Șansa , București , 2000 .

I. Neagu – „Drept procesual penal – Edit. Academiei , București 1988

Gh. Nistoreanu , A. Boroi , I. Molnar , V. Dobrinoiu , I. Pascu , V. Lazăr – Curs de drept penal . Partea specială ,Editura Europa Nova , București , 1997

Gh. Nistoreanu , C. Păun – Criminologie , Editura Europa Nova , București , 1996

Gh. Nistoreanu , A. Boroi „ Drept penal. Curs selectiv pentru licență „ Edit. All Beck , Bujcurești 2002

A. Negoiță , I. Muraru „ Organizarea instanțelor judecătorești și a procuraturii” Edit . Didactică și Pedagogică , București 1967

I. Oancea – Probleme de criminologie , Editura All , București , 1998

N. Popa – Teoria generală a dreptului , , Editura Actami București , 1998

N. Prisca – „ Drept constituțional” Edit. Didactică și Pedagogică București 1977

T. Prună „ Psihologie judiciară” Edit. Fundației Chemarea , Iași 1994

E. Stancu – Criminalistică , vol. I , Editura Actami , București , 1999

O. A. Stoica – Drept penal . Partea specială , Editura Didactică și Pedagogică , București , 1976

P. Strihan „ Istoria Dreptului Românesc , Vol I Edit . Academiei , București 1980

C. Suciu – Criminalistică , Editura Didactică și Pedagogică , București , 1972

U. Șchiopu , E. Verza – Psihologia vârstelor ( ciclurile vârstei ), Editura Didactică și Pedagogică , București , 1981

T. Vasiliu și colab. – Codul penal român comentat și adnotat. Partea specială , vol. II , Editura Științifică și Enciclopedică , București , 1972 – 1977

II. Practică judiciară :

G. Antoniu , C. Bulai , N. Volonciu – Practică judiciară penală . Partea specială , vol. III , Editura Academiei Române , București , 1988- 1998

M. Bădilă – Probleme de practică judiciară , Editura Omnia , Brașov , 1998

Ș. Crișu , T.D. Crișu – Codul penal adnotat cu practica judiciară 1989 – 1999 , Editura Argessis Print , Curtea de Argeș . 1999

V. Dobrinoiu , N. Conea – Drept penal . Partea specială . Teorie și practică judiciară , vol. II , Editura Lumina Lex , București 2000

V. Papadopol , M. Popovici , Ș. Daneș – Repertoriu de practică judiciară în materie penală 1969 – 1985 , Editura Științifică și Enciclopedică , București , 1986

C. Sima – Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969 – 2000 , Editura Lumina Lex , București , 2000

Curtea de Apel București – Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997 cu note de V. Papadopol , Editura Holding Reporter , București , 1998.

Curtea de Apel Suceava – Culegere de practică judiciară , Editura Lumina Lex , București , 1999- 2000

Curtea de Apel Cluj – Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998 , Editura Lumina Lex , București , 2000

Revista Română de Drept nr. 12 / 1971

Revista Română de Drept nr.10 / 1972

Revista Română de Drept nr. 2 / 1974

Revista Română de Drept nr. 9 / 1977

Revista Română de Drept nr. 3 / 1978

Revista Română de Drept nr. 1 / 1980

Revista Română de Drept nr. 6 / 1980

Revista Română de Drept nr. 5 / 1982

Revista Română de Drept nr. 12 / 1982

Revista Dreptul nr . 9 / 1994

=== Inceput ===

UNIVERSITATEA „ DANUBIUS ”GALAȚI

FACULTATEA DE DREPT

Drept penal special

ASPECTE DE TEORIE ȘI PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIA INFRACȚIUNILOR DE MĂRTURIE MINCINOASĂ ȘI ÎNCERCAREA DE A DETERMINA MĂRTURIA MINCINOASĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC :

Lector univ. drd. : DOINA LIVIA STANCIU

ABSOLVENT:

RIZEA EMANUEL

Cuprins:

Capitolul I – Aspecte introductive…………………………………….……4

Importanța ocrotirii justiției prin normele de drept penal………4

Încadrarea infracțiunilor de mărturie mincinoasă și încercarea de determina mărturia mincinoasă . Aspecte comune privind cele două infracțiuni …………………………………………………6

2.1.Încadrarea………………………….……………….……6

2.2 Aspecte comune …………………………………………6

Aspecte generale privind declarațiile martorilor din perspectiva psihologiei judiciare …………………………………………….8

Referințe istorice și aspecte de drept comparat …….…………12 4.1. Referințe istorice …………………………………..….12

aspecte de drept comparat …………………………..13

Capitolul II – Analiza infracțiunii de mărturie mincinoasă…………..15

1. Aspecte generale ………………………………….………….……..15

Concept și caracterizare ……………………………..15

Obiectul infracțiunii …………………………………16

Subiectul infracțiunii ………………………………..16

1.3.1. Subiectul activ ……………………………….16

1.3.2. Subiectul pasiv ……………………………….20

2.Structură și conținut ………………………………………………….21

2.1.Situația premisă ………………………………………..21

2.2.Conținutul constructiv al infracțiunii …………………..21

2.2.1.Latura obiectivă ………………………………21

2.2.2.Latura subiectivă ……………………………..27

3.Forme , modalități , sancțiuni ……………………………………….28

3.1.Forme……………………………………………28

3.2 Modalități ……………………………………….30

3.3.Sancțiuni…….…………………………….…….30

4.Aspecte procesuale …………………………………………….……33

5.Referințe istorice ……………………………………………….……35

Capitolul III – Analiza infracțiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasă …………………………………………………37

1. Aspecte generale ………………………………………….…………..37

Concept și caracterizare…………………..…………37

Obiectul infracțiunii …………………………………37

Subiectul infracțiunii ………………………………..38

1.3.1.Subiectul activ …………………..……………38

1.3.2.Subiectul pasiv ……………………….……….38

2.Structură și conținut …………………… ………………….…………38

2.1.Situația premisă………………………………..……….38

2.2.Conținurtul constitutiv al lucrării ……………..……….38

2.1.1.Latura obiectivă ………………………………..38

2.2.2.Latura subiectivă………..……………………..46

3.Forme , modalități sancțiuni …………………..………………………47

3.1.Forme ………………………….………………………47

3.2.Modalități ………………………..…………………….47

3.3.Sancțiuni ………………………….……………………48

4.Aspecte procesuale ………………………………..…………………..48

5.Referințe istorice …………………………………..………………….48

Capitolul IV – Analiza comparativă a infracțiunilor de mărturie mincinoasă și încercare dea determina mărturia mincinoasă ……..…49

1.Caracteristici generale …………………………………………..…….49

2.Comparație între elementele constitutive ale celor două infracțiuni ….50

3.Comparația evoluției în timp a celor două infracțiuni …………….….54

Capitolul V – Aspecte interdisciplinare privind infracțiunile de mărturie mincinoasă și încercarea de a determina

mărturia mincinoasă ……………………………………………………56

1.Aspecte criminologice – evoluție , obiect , scop ………………………56

2.Aspecte criminalistice specifice ………………………………………58

2.1.Introducere……………………………………..………58

2.1.1.Noțiunie…………………………….……… …58 2.1.2.Legăturile criminalisticii cu alte științe……..…59

2.2.Tactica ascultării martorilor din perspectiva

criminalității ………………………………………..61

2.2.1.Aspecte introductive ………………………….61

2.2.2.Cauzele relativității mărturiei …………………62

2.2.3.Factorii de bruiaj ai recepției senzoriale a martorilor din perspectivă criminalistică……..63

2.2.4.Reguli tactice aplicate în ascultarea

martorilor …………………………………….65

2.2.5.Ascultarea martorilor minori și a altor

categorii de martori …………………………..69

3.Aspecte de psihologie judiciară……………………………………….71

3.1.Considerații introductive ………………………………71

3.2 Criterii de verificare a veridicității mărturiei .

judiciare bănuită de a fi de rea credință …………….72

3.2.1.Criteriul sursei mărturiei ………………………72

3.2.2.Criteriul poziției martorului în raport cu

părțile din proces ……………………………..73

3.2.3.Criteriul poziției martorului în raport

cu părțile din proces ………………………….74

3.2.4.Criteriul interesului manifestat

de martor față de problematica probațiunii……75

3.2.5.Criteriul bunei – credințe în

evaluarea mărturiei………………………….. 75

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………..78