Aspecte Criminalistice ÎN Cercetarea Documentelor Falsificate

MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR

ACADEMIA DE POLIȚIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE DREPT

DISCIPLINA: CRIMINALISTICA

TEMA: ASPECTE CRIMINALISTICE ÎN CERCETAREA DOCUMENTELOR FALSIFICATE

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC

Conf. Univ. dr. Costică Păun

ABSOLVENT

Pîntea G. Igor

B u c u r e ș t i

– 2006 –

CUPRINS

Introducere……………………………………………………4

Capitolul I

Noțiuni introductive

1.1. Scurt istoric………………………………………………7

1.2. Documentul ca obiect de materializare a falsului………..9

1.3. Studierea și examinarea documentelor…………………..11

1.3.1. Stabilirea autenticității …………………………..12

1.3.2. Stabilirea vechimii documentelor ……………….14

Capitolul II

Noțiuni introductive privind falsul în documente

2.1. Noțiunea de fals…………………………………………….32

2.2. Falsul din perspectiva dreptului civil și a dreptului penal….33

2.3. Elemente de drept penal și procesual penal privitoare la infracțiunea de fals…………………………………………………….36

Capitolul III

Metode de comitere a falsului și examinarea criminalistică a documentelor falsificate.

3.1. Falsul prin înlăturare de text………………………………..39

3.1.1. Înlăturarea textului pe cale mecanică………………..39

3.1.1.1. Stabilirea locului în care a fost înlăturat textul…40

3.1.1.2. Refacerea textului înlăturat………………………..42

3.1.2. Înlăturarea textului pe cale chimică………………….51

3.1.2.1. Stabilirea locului în care s-a produs corodarea și spălarea…………………………………………………………………52

3.1.2.2. Refacerea textului înlăturat……………..52

3.2. Falsul în documente executat prin adăugire de text…………53

3.2.1. Metoda chimică……………………………………..54

3.2.2. Examinarea microscopică……………………………56

3.2.3. Analiza cromatografică……………………………..58

3.2.4. Diferențierea cromatică……………………………..59

3.2.5. Copiabilitatea materialelor de scriere……………….61

3.2.6. Comportarea față de radiațiile invizibile………………61

3.2.7. Determinarea succesiunii trăsăturilor intersectate…..62

3.3. Falsul în documente prin acoperire cu cerneală sau cu alte substanțe………………………………………………………………..66

Capitolul IV

Particularități în cercetarea criminalistică a unor categorii de falsuri

4.1. Falsul în cărțile de credit și alte mijloace de plată…………….71

4.2. Falsul cu ajutorul copiatoarelor și a tehnicii de calcul…………83

4.3. Falsul în acte de identitate și de călătorie……………………87

Încheiere……………………………………………………95

Bibliografie…………………………………………………97

INTRODUCERE

Dezvoltarea social-economică și atingerea unor noi performanțe în toate

sferele vieții României și a altor țări este imposibil de efectuat fără o luptă activă cu criminalitatea, inclusiv cu falsificatorii de documente.

Pe acest „câmp de luptă” continuă, unde nu există timp de pace, nu de acum ci de mii de ani, se înfruntă două tabere ireconciliabile: de o parte a baricadei sunt autoritățile statului – și aici putem aminti pe emitenți, legiuitori, autoritatea judecătorească și poate chiar în primul rând poliția, cea care este menită să vegheze la respectarea legii – și „adversarii” acestora, falsificatorii.

Fiecare dintre cei aflați de partea „dreaptă” a baricadei își are sarcina de dezvoltare a mijloacelor și metodelor de examinare și probare a falsului și contrafacerii, concentrându-se pe „lucrarea” făptuitorului.

În general, mijloacele de care dispun infractorii sunt în pas cu cele mai noi descoperiri tehnice, ceea ce face inevitabilă creșterea permanentă a măsurilor în replică.

Cu toate că nivelul cultural de dezvoltare al omenirii în prezent este destul de înalt, falsificarea înscrisurilor este o problemă actuală. Deseori, pentru satisfacerea cerințelor, unele persoane recurg la falsificarea documentelor de tot felul. În prezent se observă o creștere a numărului cazurilor de falsificare completă sau parțială a actelor. Falsul devine mai perfect. Este de menționat, că activitatea de falsificare, tot mai des, are un caracter internațional.

Știința și tehnica, care a dat posibilitate de a folosi sau chiar a procura aparate de copiat și multiplicat, contribuie la faptul că numărul documentelor falsificate să fie în creștere, la faptul că falsificările să fie tot mai greu de depistat sau de deosebit de actele eliberate de organele competente.

Mărimea pagubei aduse societății este și ea în creștere, atât ținând seama de conținutul falsului, cât și de numărul documentelor falsificate.

Pentru îndeplinirea scopului de înlăturare a încălcărilor de drept și lichidarea criminalității în țara noastră este necesar permanent de perfecționat metodele de descoperire a infracțiunii și pe cât posibil de repede de a le încadra în practica organelor de drept. Un rol important în acest context îi revine criminalisticii. Ea este știința care acordă lucrătorilor practici metode efective de descoperire a infracțiunilor, întreținând astfel aplicarea corectă a legii penale. Metodele și mijloacele tehnice criminalistice se folosesc de asemenea în scopul preîntâmpinării infracțiunilor.

Procesul identificării unor persoane sau obiecte – propriu tuturor domeniilor științei – se constituie în elementul definitoriu al investigării criminalistice. Acest proces are la bază posibilitatea recunoașterii obiectelor lumii materiale, prin fixarea în planul gândirii a caracteristicilor acestora și datorită neschimbării relative a lor, cel puțin pentru un anumit timp. Spre deosebire de alte domenii ale cunoașterii umane, identificarea criminalistică reclamă recunoașterea unor elemente concrete, cu însușiri de natură să le apropie de alte obiecte asemănătoare, dar care se deosebesc de acestea prin anumite trăsături ce le fac să fie identice numai cu ele însele. Problemele complexe ale vieții economico-sociale, multitudinea operațiunilor întreprinse în activitatea curentă impun utilizarea celor mai diverse înscrisuri, cunoscute sub denumirea generică de documente. Sfera largă de documente cuprinde o multitudine de acte, începând cu cele care atestă identitatea unei persoane, studiile acesteia, actele de proprietate, cele ce vizează activitatea financiar – contabilă etc. și terminând cu înscrisurile neoficiale.

Lucrarea cu tema “Aspectele criminalistice în cercetarea documentelor falsificate”, are menirea de a prezenta date cu privire la analiza falsurilor în înscrisuri. Prin studiul de față tindem să contribuim la micșorarea numărului de falsuri în documente. În lucrare sunt arătate modalitățile practice în care se poate realiza falsul de documente, măsurile de protecție și siguranță care pot fi luate de organele emitente pentru a face imposibilă sau greu de realizat falsificarea, dar mai ales posibilitatea de a depista prin diferite metode un document fals.

Lucrarea e structurată pe 4 capitole conține date și informații cu privire la :

▫ noțiunea de documentul

▫ stabilirea autenticității

▫ stabilirea vechimii documentelor

▫ noțiunea de fals

▫ falsul din perspectiva dreptului civil și a dreptului penal

▫ elemente de drept penal și procesual penal privitoare la infracțiunea de fals

▫ metode de comitere a falsului și examinarea criminalistică a documentelor falsificate

▫ falsul în cărțile de credit și alte mijloace de plată

▫ falsul cu ajutorul copiatoarelor și a tehnicii de calcul

▫ falsul în acte de identitate și de călătorie

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Scurt istoric

Documentele reprezintă un capitol important în istoria de milenii a omenirii. De-a lungul timpului documentele apar ca înscrisuri de o însemnătate deosebită, încă de la apariția lor acestea au început a fi falsificate. Istoria României reține falsificări celebre începând cu domnia lui Ștefan cel Mare. Până în secolul XVII falsificările de documente erau pedepsite aspru, pedepse ca tăierea mâinii, pierderea capului sau arderea pe rug.

Un document plasat în domnia lui Ștefan cel Mare a fost scris de cel mai cunoscut diac al cancelariei Moldovei dintre 1458-1460, un anume Stețco. Falsul a fost depistat de specialiști la studierea amprentei sigilare, care nu respectă standardele. În epoca în care el ar fi trebuit să fie realizat, dacă dăm crezare scrisului de pe el, pecetea ar trebui să fie confecționată fie din ceară naturală, fie dintr-o capsulă metalică, fie dintr-o capsulă de lemn în interiorul căreia să se găsească ceara roșie, în care urma să fie imprimat sigiliul domnitorului, cum este la Hrisovul Mănăstirii Hurezi. La acest fals, în loc de ceară naturală este un fel de bitum. Pe marginea acestei amprente sigilare, unde trebuia să fie legenda sau inscripția, în care se găsea numele domnului și țara unde domnea, nu se poate citi nimic, numai niște semne grafice care nu se pot citi, textul în totalitate este într-o limbă care vrea să fie cea slavonă – limba de cancelarie.

O categorie anume de falsuri a fost numită de slavistul Ioan Bogdan “Noi falsificate basarabene”.Sunt în număr de 30, au fost create după ce Basarabia a căzut la Imperiul Țarist după "Pacea de la București" din 1812. Pentru falsificarea acestora se pare că a fost folosit un atelier întreg pentru că toate aceste documente sunt cam pe același tipar.

Falsificatorii instruiți nu își permiteau să facă falsuri sub formă originală. Aceste documente nu reușeau să se impună ca autentice. Există un întreg proces ce verificare a autenticității unui document. O cercetare pornește de la suport, de la scris și de la însemnele de validare,ori falsificatorii cunoșteau aceste lucruri. Un falsificator ilustru? Bogdan Petriceicu Hașdeu. El a creat două falsuri, unul este “Diploma Bârlădeanu”, care ar fi fost elaborată în 1134 și prin care se confereau unor negustori dreptul de a face comerț în Moldova fără a plăti taxe, acest fals intrând în categoria falsurilor patriotice sau falsuri pentru mărirea neamului. Al doilea fals al lui B.P.Hașdeu este “Hrisovul lui Iurg Koriatovici”.În acest hrisov el a încercat să pună pe tronul Moldovei acel personaj Iurg, pe care l-ar fi găsit într-o cronică lituană, dar negăsind documentele care să dovedească și ceea ce susține el, și-a permis luxul să creeze un hrisov. Știind că nu are pergament din vremea lui Ștefan cel Mare, că nu are cerneala de atunci, că n-are matriță sigilară să obțină amprenta sigilară ca într-un document de atunci, el a prezentat falsurile sub formă de copii. Falsurile sub formă de copii nu se pot depista ușor pe baza elementelor externe, falsul trebuie supus criticii interne, pentru a vedea instituțiile, persoanele, limba și conținutul lor de idei.

Un alt fals celebru este cel referitor la orașul Târgoviște. Târgoviște a fost un oraș domnesc, liber, nu era închinat unor boieri sau mănăstiri. Matei Basarab ar fi dat un hrisov în care confirma că moșia este liberă. În 1818, Alexandru Șuțu își mărită fata și îi dă zestre moșia lui de la orașul Târgoviște pentru că sfătuitorii îi spuneau că tot ceea ce este liber este domnesc. În acel moment târgoviștenii se vor răscula. După începerea revoluției moșia va fi restituită târgoviștenilor dar aceștia cer hrisovul, pentru a dovedi altă dată dacă se va mai pune problema. Apare falsificatorul, Vlăsceanu, care realizează falsul. Hrisovul, făcându-se analiză internă deoarece s-a păstrat numai sub formă de copie, s-a văzut că este un fals. A fost creat după 1821-1822. Târgoviștenii au plătit lui Vlăsceanu pentru hrisov, dar la un moment dat s-a dovedit că e fals, acesta fiind condamnat la câțiva ani de închisoare.

1.2. Documentul ca obiect de materializare a falsului

Cuvântul document provine din limba latină și anume de la cuvântul documentum ce înseamnă certificat, indiciu, dovadă.

Uitându-ne în dicționarul explicativ al limbii române vom observa că documentul este un act prin care se adeverește, se constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept, se recunoaște o obligație. O altă explicație ar fi că este un text scris sau tipărit, inscripție sau altă mărturie servind la cunoașterea unui fapt real actual sau din trecut.

Codul penal folosește termenul de înscris, față de legislația anterioară care folosea termenul de act. Pe lângă cei doi termeni, mai există și acela de document, care poate desemna atât un înscris, cât și orice obiect destinat să ateste fapte de natură juridică sau istorică. De aici rezultă că aceeași noțiune poate fi redată fie prin termenul de înscris, fie prin cel de act sau document, mai ales dacă acestora li se adaugă cuvântul scris:act scris, document scris.

Termenul document este mai cuprinzător, înglobând întreaga problematică a cercetărilor criminalistice. Având în vedere că termenul de “document” are o circulație mai largă, în lucrare se va folosi cu predilecție acesta.

Termenul de înscris are sens restrâns, făcând distincție între infracțiunile de fals în înscrisuri și falsificarea de monede, timbre și alte valori.Și în examinarea criminalistică trebuie făcută delimitarea între cercetarea propriu-zisă a falsurilor în înscrisuri – inclusiv a celor dactilografiate și cercetarea altor categorii de falsuri: monede, mărci poștale, instrumente de marcare și de autentificare.

Actul scris reprezintă mai întâi de toate o scriere, ca modalitate de exprimare a gândirii, fixată pe un anumit suport, care în mod obișnuit este hârtia, dar poate fi și pergamentul, pânză, lemn, materiale plastice etc.

Textul scris, ca expresie grafică a unei manifestări sau declarații de voință ori a atestării unui fapt, redă conținutul actului și poate cuprinde fapte, împrejurări, evenimente, stări, acțiuni de care legea penală leagă anumite consecințe juridice. Lipsa textului scris înseamnă inexistența actului.

Ioan Mircea ne dă următoarea definiție a documentului: orice scris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiță, desen prin care se atestă starea civilă, identitatea persoanei, pregătirea școlară și profesională, încheierea de diferite contracte, declarații, bilete de bancă, timbre etc..

În sens larg, termenul de document, cuprinde diverse obiecte materiale confecționate și destinate fixării în timp și spațiu a ideilor, gândirii și voinței umane. Astfel sub incidența termenului de document este și filmul, fotografia, audio – videogramele și alte modalități de înregistrare. Toate aceste feluri de înregistrare pot fi și sânt folosite pentru păstrarea datelor în diferite scopuri inclusiv juridice.

În procesul judiciar, actele scrise pot interesa nu numai ca mijloace de probă, dar și pentru reconstituirea împrejurărilor în care au fost întocmite. În asemenea situații, ele sunt considerate probe materiale, având acest regim și în cadrul expertizei criminalistice. Actul scris se consideră mijloc de probă atât timp cât veridicitatea sa nu este contestată. Din momentul contestării acesta devine probă materială. Actul nu va mai avea atunci rolul de atestare a anumitor raporturi juridice, ci va servi la dovedirea falsului și stabilirea autorului acestuia, precum și la elucidarea altor împrejurări revelatoare sub aspectul judiciar.

Ca mijloc de probă, actului îi este proprie concordanța între ceea ce comunică și faptul respectiv, pe când actul – probă materială este lipsit de o asemenea concordanță.

1.3. Studierea și examinarea documentelor.

A examina sau a cerceta un document, înseamnă a analiza din toate punctele de vedere, a supune unui examen, a studia, a investiga un act prin care se adeverește, se constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept, se recunoaște o obligație.

Sfera noțiunii de cercetare criminalistică a documentelor nu este identică cu sfera cercetării judiciare a acestora, ci este mult mai restrânsă, prima incluzându-se în cea de a doua.

În cadrul cercetării judiciare, actele scrise sunt supuse unor cercetări diferite, care pot fi de natură contabilă, financiară, criminalistică etc. Cu alte cuvinte cercetarea criminalistică a documentelor scrise este numai un aspect din cercetarea judiciară a acestora.

Ca obiect al cercetării criminalistice sânt datele reflectate în conținutul textual al documentelor, care ne dă adeseori posibilitate să deducem importante concluzii cu caracter procedural, care se referă la împrejurările ce trebuiesc dovedite. Obiecte a cercetării criminalistice a documentelor pot fi atât acte de volum mare cum ar fi: zilnice, scrisori ș.a., cât și acte scurte ca semnături, cifre, însemnări în care se individualizează caracteristicile și deprinderile de a scrie. În unele cazuri ca obiect poate fi și suportul de scriere și materialul cu care s-a scris.

Krîlov consideră că atunci când este vorba de stabilirea executorului documentului și autorul acestuia studierea documentului o putem numi cercetarea criminalistică a documentului, refacerea documentului fals ș.a. este vorba de cercetarea tehnico-criminalistică a documentului.

După domnii Emilan Stancu, Camil Suciu, Frațila Adrian, Pasescu Gheorghe cercetarea documentelor are două obiective importante: cercetarea tehnică a actelor scrise, destinată în special descoperirii falsului ori contrafacerilor de documente; cercetarea criminalistică a scrisului de mână, având drept scop stabilirea autenticității scrisului unei persoane ori identificarea persoanei scriptorului.

La analiza criminalistică a documentelor se pot ridica următoarele probleme: stabilirea autenticității documentului;refacerea și examinarea documentelor distruse;identificarea materialului din care este făcut actul scris; stabilirea vechimii documentului scris; stabilirea falsului în documente; cercetarea ștampilelor și a sigiliilor; cercetarea biletelor de bancă și a timbrelor; identificarea textelor dactilografiate; identificarea persoanelor după scris.

1.3.1. Stabilirea autenticității documentului.

Determinarea autenticității unui document se constituie într-o activitate curentă a organelor judiciare. Aceste organe procedează la verificarea și ridicarea unor înscrisuri ce prezintă suspiciuni în ceea ce privește forma, conținutul, culoarea substanței de scriere etc. De regulă, cele mai frecvente cazuri se referă la stabilirea autenticității documentelor de identitate,pașapoarte, altor acte de stare civilă, actelor de studii, adeverințelor, certificatelor etc.

Printre elementele ce trebuie avute în vedere la stabilirea autenticității unui document se înscriu:

modul în care sunt respectate cerințele legale privitoare la forma și conținutul documentului, inclusiv sub aspectul datării, semnării, sigilării ori aplicării timbrului sec, înregistrării și, eventual, al numerotării acestuia;

termenul de valabilitate,cunoscut fiind faptul că multe din documentele vizate au termen de valabilitate limitat;

existența unei corespondențe între fizionomia unei persoane și fotografia aplicată pe documentul în cauză, inclusiv între datele de stare civilă ale persoanei și cele înscrise în actul de identitate cu care aceasta se legitimează;

existența anumitor elemente de protecție sau de securitate ale documentului,destinate să ateste autenticitatea acestuia și să prevină falsificarea ori contrafacerea.

În esență, examinarea criminalistică a unui document, sub aspectul autenticității sale, vizează stabilirea unor aspecte de natură să pună la îndoială veridicitatea sa, concretizate în:

existența unor urme vizibile de ștergere sau hașurare

suprapunerea ori acoperirea scrisului

modificarea unor cifre

comprimarea grafismelor ori a distanțelor dintre rânduri

poziția normală a semnăturii în raport cu scrisul existent pe document

absența contururilor nete și a formei regulate la impresiunile ștampilei.

Stabilirea autenticității de către organul judiciar trebuie să se limiteze numai la elementele menționate, determinarea falsificărilor și contrafacerilor putând fi făcute numai în condiții de laborator.

În practica criminalistică sau semnalat frecvente cazuri de contrafacere a unor documente atât de bine realizate și cu aparență de autenticitate atât de mare încât este practic imposibil depistarea falsurilor,fără apelarea la cunoștințele de specialitate și dotarea tehnică din laboratoarele de criminalistică. Există cazuri în care infractorii au recurs chiar la falsificarea elementelor de siguranță menite să asigure protecția documentelor.

1.3.2. Stabilirea vechimii documentelor.

Un număr apreciabil de documente propuse ca mijloace materiale de probă sunt pregătite fraudulos, fiind redactate fie în întregime, fie parțial, la o dată ulterioară celei înscrise în conținutul lor. Data la care a fost întocmit un document are importanță majoră în privința consecințelor juridice pe care le produce, fiind necesar să se determine vechimea lui absolută, sau perioadele de timp în care a fost redactat (dacă redactarea s-a făcut în etape distincte). Majoritatea problemelor de datare sunt dificil, dacă nu chiar imposibil de rezolvat într-o manieră complet satisfăcătoare.

Determinarea vechimii absolute a unui document se impune de regulă, atunci când acesta este suspectat de contrafacere în întregul său. Stabilirea vechimii maxime a actului nu este întotdeauna posibilă. Dar nu în toate situațiile este necesară o asemenea determinare, fiind suficient să se demonstreze că actul nu a fost întocmit la o anumită dată, sau să se stabilească un anumit interval de timp în limitele căruia el putea fi întocmit. Relevanța juridică a unei atare determinări relative este adesea egală cu aceea a unei determinări absolute.

În cazul actelor originale, vechimea interesează numai în măsura în care ele nu sunt datate, ori atunci când data este ștearsă, ilizibilă ori alterată ca urmare a acțiunii accidentale a unor factori de mediu.

Stabilirea datei reale este uneori singura modalitate de demonstrare a falsului, mai ales atunci când nu pot fi examinate alte elemente materiale pe baza cărora să se poată concluziona asupra autenticității documentului. Falsificarea parțială prin modificarea datei de pe înscrisurile autentice se poate face prin ștergere, corodare, retușare etc. În acest caz cercetările sunt îndreptate în direcția reconstituirii cifrelor inițiale, prin aplicarea unor metode specifice de laborator.

În cazul contrafacerilor, examinările vizează cu precădere materialele din care sunt constituite actele (materialele de scriere și suportul folosit la redactarea lor), conținutul textului – în special terminologia folosită – tipul caracterelor – în cazul textelor dactilografiate etc.

Determinarea vechimii prin examinarea materialelor de scriere. Pentru stabilirea vechimii documentelor, materialele de scriere sunt cercetate atât sub aspectul constituenților înglobați în masa lor, cât și prin prisma transformărilor pe care aceștia le suferă ca urmare a scurgerii a timpului, ori a condițiilor de mediu în care au fost păstrate actele.

Datarea actelor scrise cu creionul este destul de dificilă, deoarece trecerea timpului nu influențează în mod semnificativ stabilitatea substanțelor care intră în compoziția minei. Singurele modificări vizează aspectul confuz al trăsăturilor, cauzat de frecările la care sunt supuse, și de migrarea carbonului în pagină. Această stare de fapt ajută la diferențierea lor de mențiunile recente, care au un contur clar, bine precizat.

Textele scrise cu creion copiativ sunt de dată mai recentă decât cele executate cu creion obișnuit. Creionul copiativ a fost comercializat pentru prima dată în ultimul sfert al secolului al XIX-lea. Identificarea colorantului din traseele grafice executate cu creionul copiativ permite limitarea și mai mare a perioadei de timp în care au fost redactate actele. În acest sens, de un real folos sunt informațiile obținute cu privire la data introducerii în procesul de fabricație a unui tip sau altul de colorant. După aceleași criterii pot fi datate (în mod relativ) și scrisurile realizate cu diverse creioane colorate. De asemenea, actele la a căror redactare s-au folosit creioane cu mină „lichidă”, au o vechime mai mică decât cele executate cu creion obișnuit, deoarece ele au fost inventate și introduse în uz după anul 1955.

În cazul actelor scrise cu cerneală carbon, expertul trebuie să aibă în vedere că acest tip de cerneală a fost folosit de foarte multă vreme la scriere, datarea părând la prima vedere imposibil de rezolvat. Cerneala suferă puține modificări odată cu trecerea timpului, întrucât carbonul este una din substanțele cele mai stabile. Singura schimbare de natură să contribuie la stabilirea vechimii, interesează nuanța cernelii. Totuși, stabilirea limitei maxime de vechime devine posibilă prin cercetarea diverselor tipuri de coloranți utilizați pentru corectarea nuanței de cafeniu specifică carbonului, precum și a lianților (alții decât tradiționala gelatină animală), cunoscut fiind faptul că aceștia au fost folosiți în procesul de fabricație a cernelii la date precis determinate.

Datarea actelor scrise cu cerneală de diferite culori (albastră, violetă, verde, roșie etc.) este de asemenea dificilă, întrucât începând cu ultimul sfert al secolului al XIX-lea, în mod practic, toate cernelurile au fost produse pe bază de coloranți. Singurul element care servește la stabilirea datei relative este pierderea strălucirii nuanței, ca urmare a scurgerii timpului. Uneori, la aceasta se adaugă decolorarea completă a cernelii.

În cazul actelor scrise cu cerneală pe bază de galatonat de fier, trebuie să se aibă în vedere că cerneala proaspătă prezintă de regulă culoarea specifică materiei colorante ce intră în compoziția ei. Aceasta este însă o culoare temporară (de obicei, albastru strălucitor) care suferă serioase transformări odată cu trecerea timpului, datorită proceselor de oxidare a constituenților ei. Oxidarea este destul de lentă, ea fiind completă după aproximativ doi ani, când cerneala dobândește o culoare neagră și devine foarte puțin solubilă în apă și nu mai este afectată de acțiunea acesteia. Culoarea neagră apărută după încetarea procesului de oxidare poate rămâne neschimbată ani de zile, uneori chiar secole, dacă actul este păstrat în condiții optime. În unele situații (mai rare) cerneala se îngălbenește pe măsură ce se învechește, datorită decolorării provocate de descompunerea coloranților și a compușilor organici de fier. Aprecierea vechimii documentelor în funcție de evoluția culorii cernelurilor, de la albastru strălucitor până la negru sau galben, trebuie făcută însă cu prudență, deoarece aceste modificări se pot datora nu numai trecerii timpului, ci și temperaturilor ridicate, compoziției specifice a hârtiei pe care s-a executat scrierea, ori introducerii în cerneală a unor substanțe destinate executării scrisurilor invizibile (de exemplu, saliva). Astfel, cerneala își poate păstra culoarea albastru strălucitor timp de câțiva ani, dacă hârtia pe care s-a scris are în componența sa alaun de potasiu. În cazul hârtiilor cu o anumită încărcătură alcalină, procesul de oxidare este mult mai accelerat și provoacă înnegrirea în numai câteva zile.

Vechimea actelor scrise cu cerneală pe bază de galatonat de fier se poate determina și prin analiza solubilității ei și a gradului de migrare a fierului.

Aprecierea vechimii prin analiza solubilității cernelii. Sub acțiunea apei, la actele de dată recentă, cerneala se scurge și pătează destul de serios suportul pe care s-a scris, deoarece componentele solide ale acesteia sunt neoxidate și își păstrează solubilitatea. Odată cu îmbătrânirea scrisului, solubilitatea particulelor solide din cerneală se reduce considerabil, dizolvabil rămânând doar colorantul care, deși mai greu, se desprinde totuși din compușii insolubili de fier în care este integrat. Stabilirea gradului de solubilitate se face prin tratarea actelor cu soluții acide cu concentrație de 5% (soluții ale acidului oxalic sau clorhidric). Metoda are însă anumite limite, deoarece solubilitatea este influențată și de condițiile în care a fost păstrat documentul și prin urmare, ea trebuie privită cu anumite rezerve. Aprecieri mai apropiate de realitate se fac numai atunci când se examinează comparativ scrisuri executate cu aceeași cerneală, dacă ele au fost păstrate în aceleași condiții ca și documentele litigioase.

Analiza gradului de migrare în masa de hârtie a componentelor de clor și sulf din cerneală, conduce la obținerea unor date importante pentru datarea documentelor. Migrarea clorurilor durează aproximativ 2 ani, în timp ce a sulfaților se întinde pe o perioadă ce depășește 10 ani. Singurul factor de mediu care poate influența rezultatele acestui tip de analiză, este umiditatea crescută din locul de depozitare. Umiditatea favorizează difuzia accentuată a cernelii, făcând imposibilă aprecierea vechimii unui înscris, mai ales atunci când nu există nici un fel de informații cu privire la istoricul lui. În toate celelalte situații, nivelul de migrare în masa hârtiei este încetinit, permițând formularea unor concluzii precise privitoare la vechimea scrisului.

Actele scrise cu cerneală alcalină nu puteau fi redactate înainte de anul 1927, când a fost fabricat și folosit pe scară largă acest tip de cerneală. Unele cerneluri alcaline, respectiv cele care conțin compuși de vanadiu sau cupru, sunt de dată mult mai recentă, fiind produse și livrate începând cu anul 1949. Cercetarea modificărilor intervenite ca urmare a oxidării produse de trecerea timpului nu oferă date relevante pentru aprecierea vechimii documentelor. Informații orientative sunt obținute totuși atunci când expertul este solicitat să răspundă la întrebarea dacă scrisul este sau nu de dată recentă, prin examinarea solubilității și gradului de migrare a cernelurilor în masa hârtiei.

Alte categorii de examinări care se întreprind în vederea stabilirii vechimii documentelor scrise cu cerneală, au în vedere gradul de copiabilitate și viteza de reacție a cernelii la tratarea cu diverși reactivi chimici.

Gradul de copiabilitate se poate determina prin punerea actului scris în contact direct cu partea gelatinoasă a unei hârtii fotografice, din emulsia căreia au fost îndepărtate halogenurile de argint prin tratarea într-o baie de fixator. Cerneala va adera la hârtia fotografică într-o măsură mai mare sau mai mică, în raport cu vechimea actului, gradul de aderență descrescând odată cu scurgerea timpului.

Viteza de reacție a cernelii la tratarea cu diverși reactivi scade odată cu trecerea timpului, cerneala veche având o reacție mai lentă decât cea proaspătă. Observarea reacției se face sub lupă sau microscop, iar viteza cu care se desfășoară poate fi cronometrată. În acest sens, ca reactiv se folosește un agent oxidant în soluții diluate de perhidrol sau clorură de var. Astfel, cerneala cu o vechime de câteva zile, dacă este tratată în clorură de var dispare în 6 minute, cea veche de 6 luni în 9-12 minute, iar cea veche de 1 an, în 20 minute. Trăsăturile cu o vechime de 2 ani dispar doar parțial, cele de 14 ani sunt ușor afectate, iar cele mai vechi de 22 ani nu se modifică deloc în primele 20 minute de interacționare cu soluția amintită. Deși datele obținute sunt doar orientative, procedeul poate fi folosit pentru orice tip de cerneală, indiferent de condițiile de executare și păstrare a documentului.

Datarea actelor scrise cu stilou cu bilă. Cercetarea scrisurilor executate cu stiloul cu bilă în vederea stabilirii vechimii lor este deosebit de dificilă, mai ales când este vorba de documente redactate cu primele cerneluri de acest fel. Dificultatea examinărilor este determinată de faptul că acestea se decolorau sub acțiunea luminii solare directe (îndeosebi cernelurile verzi și roșii) iar unele dintre ele se ștergeau complet (de exemplu, cernelurile care conțineau albastru „Victoria”). Vechimea nu poate fi raportată la gradul de decolorare a scrisului, deoarece acesta este mai mult sau mai puțin accentuat, în funcție de compoziția hârtiei și de condițiile de lumină, temperatură și umiditate existente în locul de depozitare. Totuși, în cazul falsului prin adăugare de text, dacă cercetarea se desfășoară într-un moment nu prea îndepărtat de cel al executării scrisului, se pot constata elemente semnificative pentru a concluziona că documentul a fost redactat în perioade de timp distincte. Astfel, spre deosebire de scrisul preexistent, care este decolorat, adăugirile au o culoare mult mai pronunțată, locurile în care sunt prezente putând fi identificate relativ ușor. Dacă examinarea se face după un interval de timp relativ lung, scrisul adăugat nu mai poate fi identificat în acest fel, întrucât el se decolorează în aceeași măsură ca scrisul inițial, fiind practic imposibil să se facă distincția între ele.

Spre deosebire de primele cerneluri folosite la stilourile cu bilă, cernelurile actuale sunt net superioare sub aspect calitativ și au o rezistență foarte mare la decolorare. De aceea, stabilirea vechimii relative a paragrafelor dintr-un act scris este de cele mai multe ori imposibilă, excepție făcând cazurile în care la scriere s-au folosit cerneluri de aceeași culoare, dar diferite ca nuanță.

Expertul criminalist, dar și organul judiciar trebuie să cunoască faptul că documentele redactate cu stilou cu bilă nu pot avea o vechime anterioară anului 1946, an în care a fost produs și comercializat pentru prima dată un asemenea instrument de scris.

Un procedeu relativ simplu folosit în stabilirea vechimii relative a scrisurilor constă în aplicarea peste trăsăturile de pastă a unui strat de grafit și apoi ridicarea acestuia cu o peliculă adezivă de folio. Pasta proaspătă reține mai mult grafit decât cea veche. Acest procedeu ajută să se stabilească dacă scrisul cu pastă este foarte recent (de o zi-două) sau mai vechi.

Datarea actelor scrise cu hârtie copiativă se face arareori și numai cu titlu de excepție, atunci când originalele acestora nu pot fi procurate și puse la dispoziția specialistului sau expertului criminalist. Vechimea unor asemenea acte nu este prea mare, deoarece hârtia copiativă a fost larg întrebuințată abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu inventarea mașinii de scris. Cercetarea se face asupra carbonului (dar numai după ce actul a fost examinat prin intermediul altor metode nedistructive) și este destinată identificării nuanței de fond care se adaugă pentru a îmbunătăți culoarea hârtiei copiative. În cazul hârtiei copiative de culoare albastră, identificarea se face prin tratarea cu clorură de metil sau cloroform. Reactivii sunt total contraindicați pentru hârtiile copiative care au în componența lor albastru de fier sau ultramarin, deoarece acești coloranți se foloseau în mod curent cu mult timp înainte de fabricarea hârtiei copiative. Dacă hârtia copiativă conține ftalocianine de cupru, se poate concluziona că ea a fost făcută cel mai devreme la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Determinarea vechimii prin examinarea hârtiei pe care este depus scrisul.

Examinările destinate stabilirii sortului de hârtie permit obținerea unor informații importante despre vechimea maximă a documentelor, îndeosebi atunci când se pretinde că ele sunt foarte vechi. Hârtia se cercetează sub aspectul constituenților săi, avându-se în vedere natura fibrelor, materialelor de umplere și de încleiere, a coloranților, tratamentul aplicat la suprafața ei etc.

Atunci când obiectul examinărilor îl constituie documente contemporane, cercetarea naturii hârtiei oferă un număr restrâns de informații pentru datare, deoarece principiile de bază și tehnicile de fabricare au rămas, cu mici excepții, neschimbate încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De asemenea, perfecționările aduse procesului de fabricare pentru obținerea unor hârtii calitativ superioare, nu au revoluționat tehnicile clasice, astfel că ele aduc prea puține elemente ce pot servi la datarea actelor scrise.

Hârtia din paie a fost produsă pentru prima dată în anul 1860 și era de calitate foarte slabă, fiind folosită cu precădere la împachetat. Nici îmbunătățirile care i-au fost aduse ulterior prin adăugarea fibrelor textile, nu au permis folosirea ei la întocmirea documentelor, decât într-o foarte mică măsură. Cercetarea prezintă totuși importanță, dacă se are în vedere că în timpul celui de-al doilea război mondial, datorită scăderii rapide a altor surse de celuloză, ea a fost folosită pe scară mai mare la redactarea actelor. Atunci când suportul unui act este constituit din hârtie de calitate satisfăcătoare, care conține proporții apreciabile de paie, se poate afirma că actul a fost redactat cel mai devreme în anul 1940, fiind puțin probabil ca vechimea lui să fie mai mare.

Hârtia esparto a fost produsă cu precădere după anul 1861 și avea o serie de calități (puțin voluminoasă, aderență bună la tușul tipografic) care au determinat folosirea ei la tipărirea unor opere literare. Anul 1861 are semnificații aparte pentru datarea unor publicații, interesând cu deosebire la stabilirea falsului în primele ediții (cu un tiraj mic) ale unor opere literare valoroase. Dacă ele poartă o dată anterioară acestui an, iar tipărirea a fost făcută pe un asemenea sort de hârtie, existența falsului este de necontestat.

Hârtia din pulpă de lemn a fost obținută după 1856, an care permite stabilirea unei limite maxime de vechime pentru orice document care are ca suport un astfel de tip de hârtie. Așadar, documentele „foarte vechi”, întocmite pe hârtie care are în componența ei fibre lemnoase, în mod cert sunt contrafăcute, ele neputând fi mai vechi decât data la care a fost produsă pentru prima dată hârtia din pulpă de lemn. Aceasta a fost fabricată ulterior în mai multe sorturi de calitate superioară, cea mai largă răspândire având-o hârtia „Kraft”, apărută în anul 1930. Datorită rezistenței mecanice deosebite pe care o avea, hârtia „Kraft” a fost folosită în alte scopuri, fiind utilizată destul de rar la scrierea unor documente. Este prin urmare puțin probabil ca un act scris pe o astfel de hârtie să fie autentic.

Hârtia de ziar pe bază de pulpă „mecanică” de lemn, a fost inventată în anul 1843, însă s-a produs în cantități mari începând cu anul 1869, dată care oferă cercetării de laborator elemente valoroase pentru datare și deci pentru descoperirea falsurilor.

Hârtia din amestecuri de fibre conține mai multe fibre de natură diferită, a căror identificare servește la stabilirea datei relative la care a fost întocmit documentul. Astfel, hârtia care conține fibre de celuloză din esparto în amestec cu fibre textile, a fost produsă între anii 1861-1890. Ulterior s-a utilizat aproape invariabil, amestecul de fibre din esparto și pulpă chimică din lemn.

După anul 1930, când a fost obținută hârtia „Kraft”, procesul de fabricare a hârtiei a înregistrat puține modificări care să poată servi la datarea documentelor. Practic, o singură schimbare poate fi relevantă la stabilirea vechimii relative a unor înscrisuri. Este vorba de utilizarea – începând cu mijlocul secolului al XX-lea – a pulberilor chimice derivate din lemn de esență tare.

Compușii coloranți introduși în procesul de fabricare a hârtiei pentru a schimba culoarea acesteia (albă, vernilă, albastră, roz etc.) oferă date edificatoare pentru aprecierea vechimii maxime a documentelor. Astfel, „albastrul de fier” a fost folosit în mod curent de la începutul secolului al XVIII-lea, ultramarinul din anul 1828, iar materialele colorante sintetice s-au introdus în masa hârtiei la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Prin urmare, hârtiilor care au în alcătuirea lor astfel de compuși coloranți li se poate stabili fie o anumită limită de vechime, fie o dată destul de precisă dacă specialistul sau expertul dispune de informații despre data brevetării unor astfel de materii colorante.

Prezența înălbitorilor optici constituie un element sigur că hârtia a fost fabricată în perioada postbelică.

Tratamentul efectuat la suprafața hârtiei pentru a-i îmbunătăți calitatea prezintă de asemenea interes pentru datarea documentelor, mai ales dacă ele au fost redactate pe hârtii moderne. De exemplu, hârtia a cărei suprafață a fost tratată cu rășină de melamină, nu poate fi mai veche de anul 1945. Dacă hârtia a fost tratată cu materii plastice sau diverse rășini sintetice, este suficient să se cunoască anul producerii și comercializării acestora.

Filigranarea oferă date importante despre vechimea documentelor (în special a titlurilor de valoare, bancnotelor, documentelor emise de diverse autorități publice etc.), însă aceasta trebuie apreciată cu rezervă în cazul actelor scrise, deoarece până nu de mult, puține sorturi de hârtie folosite ca suport de scriere au fost marcate în acest fel. Pentru datarea documentelor după filigranul cu care este protejată o hârtie sau alta, este necesar ca specialistul să dispună de anuarele comerțului de hârtie, de registrele cu mărcile de fabricație sau de alte publicații în domeniu, din care să culeagă informații despre filigranele folosite de diverși fabricanți.

Lianții folosiți la încleiere aduc un număr mic de date utile stabilirii vechimii relative a documentelor, întrucât prin cercetarea lor se poate stabili cel mult perioada cea mai timpurie la care au fost introduși în compoziția hârtiei.

Cercetarea anteturilor pune deseori în lumină existența unor neconcordanțe referitoare la denumirea instituțiilor, firmelor ori societăților comerciale, organizațiilor publice etc.

Timbrele și mărcile aplicate pe documente, în funcție de data emiterii și perioada de timp cât s-au aflat în circulație, furnizează prețioase indicii despre posibilitatea sau imposibilitatea întocmirii actului la data înserată în el. Existența pe act a unor timbre sau mărci ce încă nu fuseseră emise la data pe care o poartă acel act, constituie o dovadă peremptorie a fictivității sale.

Examinarea documentelor care conțin un număr mai mare de pagini legate între ele, furnizează indicii despre procedeul de legare, modul de perforare, tipul capselor și clemelor folosite, etc. Atunci când data înscrisă în conținutul acestora este anterioară momentului utilizării unui anumit procedeu de legare, sau introducerii în uz a anumitor materiale de capsare, se poate concluziona că suntem în prezența unui fals, dacă din verificările efectuate de organul judiciar rezultă că documentele nu au fost supuse unor operațiuni ulterioare de restaurare.

În ceea ce privește impresiunile de ștampilă și parafele, este necesar să se obțină mai întâi informații despre data confecționării lor (putându-se stabili că nu existau la data prevăzută în act), și apoi să se cerceteze particularitățile apărute ca urmare a uzurii clișeelor de imprimare. Se examinează comparativ impresiunea de ștampilă în litigiu cu impresiuni existente pe documente autentice redactate în aceeași perioadă de timp, putându-se determina neconcordanța dintre caracteristicile individuale care se compară. „Scrisul, gradul său de evoluție, modul de executare, stadiul scrierii, reprezintă alte criterii importante de apreciere a vechimii unui document”. „Stilul și ortografia sunt limitate la anumite epoci, iar unele forme învechite pot dăinui în vocabularul unor persoane” , însă anumiți termeni tehnici, precum și neologismele intrate în circulație la o anumită dată, nu puteau fi cunoscute în momentul redactării.

Stabilirea diferențelor de vechime în cadrul aceluiași text se face prin examinarea microscopică a traseelor grafice interferate, cunoscut fiind faptul că la documentele autentice, traseele grafice din rândurile inferioare se suprapun peste cele din rândurile superioare. Dacă această ordine cronologică de executare este inversată, atunci cu siguranță documentul a fost modificat ulterior prin adăugare de text, fiind posibil ca el să fi fost falsificat. De asemenea, se studiază intersecția dintre trăsăturile de cerneală și pliurile documentelor, urmărindu-se difuzia anormală a cernelii, ceea ce demonstrează înscrierea ulterioară a unor mențiuni.

Textele dactilografiate oferă un număr mai mare de elemente pentru determinarea vechimii documentelor. Astfel, pentru a verifica realitatea datei înscrise în actul dactilografiat, este necesar să se stabilească în primul rând, tipul și modelul mașinii de scris și dacă aceasta exista la acea dată. În al doilea rând, se cercetează caracteristicile de uzură ale literelor din complexul semnelor de pe claviatură, fiecare mașină de scris având din acest punct de vedere, istoria propriei sale deteriorări. Momentul apariției defecțiunilor și intervalul de timp cât au durat acestea se constată prin examinarea comparativă cu acte dactilografiate redactate în aceeași perioadă de timp cu cea în care se presupune că s-a întocmit actul în litigiu. Existența unor neconcordanțe evidente, atestă irealitatea datei inserate în actul supus examinării. Acest lucru poate fi pus în evidență și prin studierea actului sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, care vor proba deosebirile de culoare ale panglicii. Relativ recent, au apărut panglici confecționate din mase plastice. Constatarea dactilografierii prin intermediul acestora reprezintă un indiciu că actul a fost întocmit la o dată relativ nu prea îndepărtată.

Semnificative pentru datare sunt și caracterele semnelor din complexul claviaturii mașinii de scris. Pentru obținerea unor informații despre momentul utilizării unui tip sau altul de caractere trebuie să se consulte cataloagele întocmite de fabricanți (excepție fac mașinile Imperial, la care caracterele nu au fost modificate, ele fiind păstrate în forma inițială de când au fost comercializate pentru prima dată). Unele mașini de scris care au caractere de tip pica și elite, în special cele americane, sunt prevăzute cu un anumit număr de litere cheie, pe baza cărora se poate identifica fabricantul și vechimea lor.

Valoarea potențială a oricăruia dintre criteriile de datare analizate, poate fi fructificată numai dacă specialistul dispune de colecții complete de hârtie, instrumente scripturale, texte dactilografiate, ștampile, timbre etc. sau de date precise despre momentul apariției și cel în care au încetat să mai fie fabricate. Colecțiile furnizează informații inclusiv despre data omologării unuia sau altuia dintre produsele ori piesele care interesează expertiza, despre elementele componente ale fiecăruia și tehnologia lor de fabricație.

Examinarea criminalistică a cernelii, tușului și pastei de scris.

Deși cerneala, tușul sau pasta de scris depuse sub formă de trasee grafice sau pete uscate prezintă numai o parte din caracteristicile materialelor folosite inițial la fabricarea lor, identificarea criminalistică a naturii acestora este posibilă dacă se aplică o metodologie adecvată.

Examinarea se face prin intermediul unor metode și procedee fizice sau chimice care pun în evidență atât caracteristicile morfologice comune tuturor trăsăturilor executate cu astfel de materiale de scriere, cât și coloranții aflați în compunerea lor. În acest scop se folosesc: examinarea în spectrul vizibil, ultraviolet și infraroșu, examinarea microscopică și stereomicroscopică, cromatografia în strat subțire sau pe hârtie, reacțiile prin picurare, microscopia electronică, spectrofotometria în ultraviolet și infraroșu etc.

Examinarea în spectrul vizibil este destinată stabilirii unor caracteristici referitoare la culoarea și nuanța materialului de scris, precum și a aspectului morfologic al traseelor grafice (lățime, strălucire, mod de formare în zonele de curbură și terminale). Ca procedee de cercetare a traseelor de cerneală, se folosește iluminarea incidentă sau prin transmisie, utilizându-se de la caz la caz întreaga componentă spectrală fasciculului luminos sau numai anumite lungimi de undă ale acestuia, selectate cu ajutorul filtrelor de culoare sau a monocromatoarelor.

Examinarea trăsăturilor de cerneală în lumină transmisă este indicată pentru studierea pigmentației cernelii și identificării corpurilor străine, cum sunt urmele de praf de diferite proveniențe. În unele cazuri, praful pătruns în cerneală sau depus pe trăsătură în timpul scrierii ajută la stabilirea locului în care s-a scris textul, ori a celui în care a fost păstrată cerneala .

Examinarea microscopică și stereomicroscopică urmărește evidențierea formelor și structurii traseelor grafice, a nuanței și omogenității colorantului și a gradului de difuziune a acestuia în straturile inferioare ale hârtiei, precum și a reliefului trăsăturilor în zonele de curbură și terminale. Microscopia electronică de scanning își găsește o largă aplicabilitate în cercetarea urmelor invizibile de migrare a cernelii sau tușului în masa hârtiei, făcând posibilă evidențierea urmelor de cerneală ale scrisului înlăturat pe cale mecanică, precum și stabilirea instrumentului scriptural folosit. Examenul microscopic evidențiază și alte caracteristici ale traseelor grafice, acestea diferențiindu-se între ele în raport cu natura materialelor de scriere folosite. Aceste caracteristici se referă la:

– lățimea trăsăturilor. La cerneală ea este mai îngustă, iar trăsăturile au un aspect neuniform, în special în punctele de curbură a semnelor grafice, în care se observă acumulări mai mari de cerneală. La tuș și pastă de scris, ele au o lățime mai mare și uniformă;

– forma pe care o au marginile trăsăturilor. În timp ce traseele de cerneală au un aspect crenelat datorită difuzării colorantului de-a lungul fibrelor de hârtie, la tuș ele sunt drepte. La pasta de scris se constată zone necolorate și întreruperi, provocate de faptul că aceasta nu a aderat la suport;

– luciul de la suprafața trăsăturilor. Spre deosebire de cerneală care are un aspect aproximativ mat, tușul și pasta de scris sunt lucioase;

– colorația trăsăturilor. Scrierea executată cu cerneală sau tuș are o culoare uniformă iar cea realizată cu pastă prezintă zone decolorate ce alternează cu aglomerații de material colorant. Totodată, trăsăturile efectuate cu stiloul cu bilă prezintă de-a lungul traseului un șanț caracteristic, sesizabil uneori chiar cu ochiul liber.

Examinarea în spectrul ultraviolet se folosește la diferențierea materialelor de scriere, prin observarea modului în care se comportă sub incidența acestui gen de radiații. Astfel, unele sunt fluorescente, în timp ce altele devin fluorescente numai după ce sunt diluate cu apă. În acest sens, este important să se știe că:

– fluorescența este influențată în mare măsură de calitatea hârtiei și cantitatea de material de scriere; o gamă largă de cerneluri indigene, respectiv cele de tip „Pescăruș”, „Super”, „Normală”, nu sunt fluorescente. În schimb după diluare, cerneala roșie „Normală” dobândește o fluorescență galbenă;

– tușurile indigene pentru desen de culoare albastru închis, marca „Student”, au o fluorescență bleu; cele de culoare verde-gălbuie, violetă, sepia și carmin, nu prezintă fluorescență. După diluare, carminul prezintă o fluorescență portocalie. Dintre tușurile pentru desen marca „Super”, cele de culoare galbenă au o fluorescență galbenă, iar cel cinabru, portocalie. După diluare cu apă, fluorescența se menține. Tușul alb și portocaliu nu prezintă fluorescență;

– tușurile pentru ștampile marca „Super” de culoare violetă, roșie și neagră nu prezintă fluorescență; cel roșu are o fluorescență galben-portocalie doar după diluare cu apă;

– pastele de scris de culoare verde, albastră și neagră nu prezintă fluorescență.

Cromatografia în strat subțire prezintă avantajul că necesită o cantitate redusă de material, dar se poate aplica numai dacă acesta este adus în stare lichidă. În acest sens, se recoltează prin răzuire o cantitate mică de material de scriere, care se tratează cu 2-3 picături de solvent. Soluția astfel obținută se spotează de 10-30 ori în același punct pe placa cromatografică, iar după uscare, placa se introduce într-o cuvă în care se află solventul utilizat ca mediu de migrare a materialului de scriere. După migrare, placa se examinează în lumină vizibilă și în UV, atât în stare umedă, cât și uscată. Cromatografia în strat subțire permite diferențierea scrisurilor executate cu cerneală, tuș sau pastă de scris precum și stabilirea mărcii respectivului produs.

Cromatografia pe hârtie. Metoda necesită o cantitate mai mare de material de scriere și folosește ca suport hârtia cromatografică, iar pentru migrare, oricare din solvenții de la cromatografia în strat subțire. Trebuie avut în vedere că la cernelurile albastre indigene nu se poate stabili marca, deoarece ele conțin același colorant.

Spectrofotometria în UV, IR și de fluorescență este utilizabilă numai atunci când există o cantitate suficientă de material de scriere. Se folosesc extractele obținute prin dizolvarea petelor, traseelor grafice sau urmelor uscate din călimări, sticluțe sau de pe penițe. Când examinarea se face prin spectrofotometrie în UV, materialele de scriere aflate în stare uscată, se solubilizează cu alcool etilic, apă sau cu un amestec din acestea în proporții egale. La interpretarea rezultatelor trebuie să se țină seama de faptul că imaginea spectrală este o caracteristică îndeosebi a coloranților extrași cu ajutorul soluției de solubilizare și mai puțin a celorlalte componente din materialului de scriere. De aceea, este posibil să se obțină imagini spectrale asemănătoare chiar și atunci când la scriere s-au folosit materiale diferite, dacă acestea conțin același colorant. Spectrofotometria în IR se folosește destul de rar, întrucât necesită o cantitate mult mai mare de material. Spectrofotometria de fluorescență se aplică la materialele de scriere care prezintă fluorescență în stare uscată sau lichidă.

Reacțiile prin picurare sunt metode orientative de analiză și constau în tratarea trăsăturilor de cerneală, tuș sau pastă de scris, cu diverși reactivi chimici care se picură pe suprafața lor. Reactivii provoacă apariția sau dispariția unor coloranți. Cercetarea se face de regulă sub microscop sau cu ajutorul lupei, în primele 15 minute de la picurare. Ca reactivi se folosesc soluții acide, bazice, cu acțiune reducătoare sau oxidantă etc., cum sunt: acidul azotic concentrat sau în soluție 10%; soluția de permanganat de potasiu 2%, urmată de tratarea ulterioară cu acid oxalic 5%; hidroxid de sodiu 5%; fluoroglucina; soluția apoasă și alcoolică de cloramină etc.

Fiecare din metodele chimice prezentate presupune solubilizarea materiilor de scriere cu diverși solvenți. Gradul de dizolvare a acestora este diferit și permite obținerea unor informații utile procesului de identificare. Astfel, spre deosebire de pasta de scris, cerneala sau tușul de aceeași culoare se dizolvă în apă. Pe de altă parte, pastele uscate se deosebesc de cele grase, primele neputând fi dizolvate în benzină și eter de petrol. Solubilitatea poate fi studiată și prin observarea gradului de copiabilitate pe hârtie de filtru, vată sau emulsie fotografică umectate cu solvenți.

Bombardarea nucleară cu ajutorul izotopilor radioactivi diferențiază cernelurile atât după compoziția, cât și după vechimea lor. Coloranții acizi absorb mult mai bine radiațiile radioactive decât coloranții alcalini.

Prin spectroscopie gamma se identifică impuritățile sau alte substanțe, chiar dacă acestea se găsesc în materialele de scriere într-o cantitate foarte mică.

CAPITOLUL II

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND

FALSUL ÎN DOCUMENTE

2.1. Noțiunea de fals

Noțiunea de fals nu este precizată printr-o definiție legală. În majoritatea legislațiilor se face o enumerare a diferitelor feluri de fals,dar fără a se da o definiție generală și completă,care să delimiteze caracteristicile acestei infracțiuni.

Literatura de specialitate enumera următoarele elemente esențiale ale falsului în acte, arătând că aceasta prezintă trei caracteristici principale, și anume: alterarea adevărului conținut într-un act, producerea sau posibilitatea producerii unor consecințe juridice, săvârșirea faptei cu intenție. Astfel se poate spune că prin fals în acte urmează a se înțelege orice alterare a adevărului privitor la forma sau conținutul unui act scris, oficial sau neoficial, săvârșită cu intenție și care poate produce consecințe socialmente periculoase. Pentru a fi considerat oficial, înscrisul trebuie să facă parte din categoria celor întocmite, emanate sau întărite de o autoritate. Constituie înscrisuri oficiale toate actele scrise provenind de la autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public ori care fac parte din actele de procedură scrisă și de documentare ale instituțiilor sau organizațiilor publice respective. Pe de altă parte, sunt considerate înscrisuri oficiale atât exemplarele originale, cât și copiile legalizate sau certificate ale acestora, dacă sunt susceptibile de produce consecințe juridice, fiind lipsit de relevanță faptul că sunt redactate în limba română ori într-o altă limbă.

În cazul înscrisurilor sub semnătură privată, un astfel de înscris fiind caracterizat prin conținut cu relevanță juridică, semnătură, data redactării etc. Un înscris sub semnătură privată devine înscris oficial din momentul în care a fost supus autentificării.

Alterarea adevărului cuprins într-un act are loc, în principal, prin acțiune, fiind posibil ca ea să se producă și prin inacțiune .

Există două forme principale de fals: intelectual și material.

Falsul intelectual constă în atestarea unor fapte sau împrejurări care nu corespund adevărului ori prin omisiunea cu știință de a însera unele date sau împrejurări. Un așa act deși după formă poate fi corect este fals din punct de vedere a conținutului.

Falsul material constă fie în contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod, de natură să producă consecințe juridice .

2.2. Falsul din perspectiva dreptului civil și a dreptului penal

Practic, este de neconceput desfășurarea normală a relațiilor sociale fără nașterea, modificarea și stingerea unor raporturi juridice. De aceea, normele legale impun întocmirea acestor acte juridice într-o anumită formă, mergând până la neadmiterea probei testimoniale. Acest lucru poate fi exemplificat prin dispozițiile legii civile care statutează obligativitatea formei scrise în cazul actelor juridice având ca obiect bunuri cu valoare mare, declarațiile martorilor nefiind admise ca mijloc de probă în proces.Fiind mijloace de probă cerute de dispozițiile legale, aceste acte trebuie să prevadă exact atât drepturile părților și întinderea acestora, cât și obligațiile ce le revin și să nu fie alterate în nici un mod.

Alterarea unui înscris ce consfințește un raport juridic se întâlnește atât în cazul înscrisurilor oficiale, cât și în cazul celor sub semnătură privată.

Potrivit opiniilor doctrinare, între actele oficiale și cele sub semnătură privată există unele deosebiri, din care :

în cazul actelor oficiale, obiectul juridic generic al ocrotirii-penale sau civile-este format din relațiile sociale a căror existență implică protejarea încrederii publice. Consecințele produse de actul oficial sunt garantate de funcționarul public, competent să-l autentifice.

înscrisurile sub semnătură privată, nefiind întocmite în fața funcționarului public, nu sunt garantate decât de simpla semnătură a părților. Aceasta înseamnă că un astfel de înscris se constituie în propriul său martor, persoana care îl invocă neavând altă garanție decât semnăturile depuse pe el.

înscrisurile sub semnătură privată nu se pot impune cu aceeași autoritate ca și înscrisurile oficiale. Convențiile nu produc efecte decât numai între părți.

în materia dreptului civil, constatarea că printr-un înscris s-a atestat o convenție care în realitate nu a avut loc constituie un neadevăr, dar nu în mod obligatoriu și un fals. Nu trebuie confundat falsul cu simularea,deoarece în cazul falsului este atacat înscrisul invocat, pentru a înlătura operația pe care el o constată și despre care se pretinde că nu a avut loc, operând prezumția că din moment ce există un înscris înseamnă că operațiunea pe care înscrisul o probă este necesară atacarea înscrisului – ca instrument al acesteia – legea civilă nepermițând administrarea altei probe contrarii ori a unei probe peste ceea ce conține un act scris. În cazul unei simulări, atunci când părțile au posibilitatea evidențierii foloaselor ilicite dobândite prin dovedirea faptului că un anumit act stipulează o operație diferită față de cea care a avut loc în realitate. În practică sunt suficiente cazuri de întocmiri de acte de vânzare – cumpărare, când în realitate a fost vorba de o donație. Chiar dacă un asemenea act conține un neadevăr, el nu constituie un fals.

din punct de vedere al legii penale un înscris oficial poate fi întocmit de un funcționar public care confirmă sub semnătură, în mod mincinos, o operațiune care nu a avut loc.Este posibil ca un act să nu aibă decât o aparență de înscris oficial, în realitate el fiind întocmit în mod fraudulos de către o persoană care consemnând fapte imaginare îi dă forma unui înscris oficial.

chiar în sens restrâns, falsul este privit diferit în dreptul penal față de dreptul civil, urmând proceduri de cercetare diferite. Noțiunea de fals, în accepțiunea restrânsă desemnează o acțiune de contrafacere sau de alterare a unui înscris. În materia dreptului penal, cercetarea presupune atât dovedirea falsului, cât și a vinovăției persoanei implicate, procedurile având un caracter represiv.În materia dreptului civil, așa cum am menționat, se poate vorbi de fals până la proba contrarie,numai în măsură în care înscrisul prezentat în proces este contestat de partea căreia i se opune.

spre deosebire de dreptul penal, în materie civilă este prevăzută expres procedura verificării de scripete. În materie civilă, instanței de judecată îi revine obligația de a dispune verificarea unui înscris sub semnătură privată contestat de una sau mai multe părți ori în cazul în care moștenitorii sau urmașii în drepturi ai persoanei despre care se pretinde că a redactat înscrisul declară că nu cunosc nici scrisul și nici semnătura acesteia.

finalizarea acțiunii de dovedire a falsului are momente diferite în dreptul civil față de dreptul penal. Dacă în dreptul civil acțiunea declanșată de prezentarea unui înscris se încheie în momentul în care s-a dovedit că acesta este fals, în dreptul penal nu se finalizează decât după ce s-a realizat identificarea și s-a dovedit vinovăția autorului falsului. Uneori, la împlinirea termenului de prescripție a faptei penale, precum și atunci când acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau nu poate fi exercitată, calea falsului rămâne singura deschisă.

Indiferent dacă falsul este abordat din perspectiva dreptului civil ori a dreptului penal, noțiunea de fals în înscrisuri nu trebuie confundată cu noțiunea de fals tehnic. Falsul tehnic are o arie de cuprindere mult mai diversificată, cuprinzând pe lângă manoperele frauduloase executate pentru alterarea înscrisului, și acțiunile – voluntare ori involuntare – efectuate asupra actelor, fără ca prin aceasta să se urmărească producerea unor consecințe juridice.

2.3. Elemente de drept penal și procesual penal privitoare la infracțiunea de fals

În legislația română, faptele încriminate sub denumirea de ”infracțiuni de fals” se constituie într-o categorie bine particularizată în sfera vastă a faptelor socotite ca social periculoase. Este neconceput o relație socială fără existența bunei – credințe reciproce a părților implicate, fără îndatorirea de respect față de adevăr și fără sentimentul de încredere că este efectiv respectat.

Sfera faptelor de natura penală prin care se alterează adevărul, este deosebit de cuprinzătoare, conținând categorii variate, diferențiate fie datorită specificului relațiilor sociale lezate, fie datorita naturii încrederii care este acordat adevărului, presupus ca fiind respectat. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că la grupul social al infracțiunilor de fals alterarea adevărului se face asupra unor lucruri – cărora li se atribuie juridic însușirea și funcțiunea de a servi drept probă a adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă cu prilejul diverselor relații sociale: înscrisuri, titluri de credit, instrumente de marcat, monede, timbre ș.a.

Conform art. 288 C.P. – Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

Falsul prevăzut în aliniatul precedent, săvârșit de un funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice.

Tentativa se pedepsește.

Este adevărat că în cazul infracțiunilor de fals alterarea adevărului se realizează prin activitatea infracțională a uneia sau mai multor persoane.

În raport cu rezultatul activității infracționale, înșelarea încrederii se realizează prin produsul acțiunii frauduloase, independent de persoana ori persoanele care au pus în aplicare rezoluția infracțională.

Din acest considerent este pe deplin justificată incriminarea infracțiunilor de fals într-un grup aparte de infracțiuni.

În incriminarea acestor infracțiuni legiuitorul român utilizează noțiunile de fals ,falsificare și încredere,înțelegând prin acestea următoarele :

Fals – în sensul larg al cuvântului este tot ceea ce nu corespunde adevărului.

Falsificarea – reprezintă operația prin care acțiunea de alterare a adevărului.

Încrederea – este privită ca stare psihică generală de prezumția de bună-credință pe care și-o acordă persoanele în relațiile dintre ele,precum și prezumția de veracitate privind existența și valoarea lucrurilor.

În referire la aspectele comune infracțiunilor de fals, cu privire specială asupra falsului material în înscrisei oficiale, falsului intelectual și uzului de fals, facem următoarele precizări:

Obiectul juridic generic al ocrotirii penale este valoarea socială protejată, respectiv încrederea publică în lucrurile – entitățile ce au calitatea legală de a se constitui în probă.

Infracțiunile de fals implică referirea la un anumit adevăr aparent, presupus ca fiind dovedit, dar care în realitate este alterat prin săvârșirea falsului.

Autor – subiect activ nemijlocit – al infracțiunilor în discuție poate fi, în principiu, orice persoana, legea neprevăzând vre-o calificare a acesteia; calitatea subiectului activ va putea constitui o circumstanță agravantă când săvârșirea falsului a fost înlesnită de acea calitate.

Cu privire la aspectul laturii materiale toate infracțiunile de fals sunt fapte comisive.

Din punct de vedere al laturii subiective, infracțiunile de fals sunt săvârșite cu intenție.

Sub aspect procesual penal la toate infracțiunile de fals acțiunea penală se pornește și se execută din oficiu.

CAPITOLUL III

METODE DE COMITERE A FALSULUI

ȘI EXAMINAREA CRIMINALISTICĂ A FALSULUI

3.1. Falsul prin înlăturare de text

Falsificarea prin înlăturare a actelor poate fi efectuată prin metodele: mecanică și chimică.

Metoda mecanică este și ea de două feluri: prin radiere și prin răzuire. Prin radiere se înțelege înlăturarea scrisului pe cale mecanică cu folosirea gumei, miezului de pâine ș.a. Prin răzuire – înlăturarea scrisului cu lama, cuțitul și alte obiecte de felul acesta.

Metoda chimică poate fi efectuată prin corodare sau spălare. Corodarea constă în decolorarea scrisului prin atacare cu substanțe chimice. La spălare scrisul se decolorează și în același timp se dizolvă, total sau parțial. Orice metodă aplicată va înlătura scrisul total sau parțial și astfel în unele cazuri va putea fi relevat iar în celelalte, nu.

3.1.1. Înlăturarea textului pe cale mecanică

În cazul înlăturării textului pe cale mecanică textul se îndepărtează printr-o acțiune de ștergere, constând în fie în răzuire, fie în radiere, executată cu o gumă, lamă de ras, orice obiect ascuțit sau miez de pâine. Înlăturarea mecanică a textului poate să fie urmată sau nu de înscrierea unor noi mențiuni în locul celor existente inițial.

Elemente ce atestă falsificarea parțială prin înlăturarea mecanică :

scămoșarea hârtiei

subțierea hârtiei,urmată de creșterea porozității și a transparenței în locurile unde s-a acționat prin răzuire sau radiere.

alterarea trăsăturilor grafice învecinate

difuzia mare a cernelii în locurile unde a fost alterată hârtia

apariția unor zone de altă culoare sau a unor zone,în locurile unde s-a încercat refacerea satinajului

resturi de coloranți sau trasee grafice, incomplet înlăturate prin radiere ori răzuire

existența unei fluorescențe accentuate – sau de altă culoare – comparativ cu fluorescența generală a înscrisului examinat.

Examinarea criminalistică a falsului parțial pin înlăturare de text parcurge două faze :

► Stabilirea locului în care a fost înlăturat textul

► Refacerea textului înlăturat

3.1.1.1. Stabilirea locului în care a fost înlăturat textul

Determinarea locului în care s-a înlăturat textul pe cale mecanică – radiere sau răzuire – se realizează prin mai multe metode :

Examinarea prin transparență

Pentru a se realiza examinarea prin transparență se procedează la observarea înscrisului în lumină naturală sau în fața unei surse puternice de lumină artificială. Se va observa modificarea grosimii hârtiei și creșterea transparenței. Stabilirea locului unde s-a acționat se face pe cale fotografică, procedându-se la expunerea unei hârtii fotografice la lumina transmisă prin înscrisul examinat. În locul unde s-a acționat se va observa o înnegrire mai accentuată a hârtiei la developare datorită trecerii unei cantități mai mari de lumină.

Examinarea în lumină incidentă

Examinarea se face cu ajutorul unei surse de lumină, dirijată pe suprafața înscrisului sub un anumit unghi sau paralelă cu aceasta. Scămoșarea hârtiei se va observa prin jocul de lumini și umbre produse de microrelieful suprafeței acesteia.

Examinarea în radiații infraroșii și ultraviolete

Examinarea în radiații infraroșii se folosește mai rar,fiind condiționată de faptul că materialele de scriere de pe înscrisul analizat se comportă diferit față de acestea. Radiațiile u.v., în schimb, pun în evidență locul unde s-a acționat, locul răzuit apărând sub forma unei pete cu o fluorescență mai accentuată și uneori chiar cu o culoare diferită de cea a înscrisului.

Examinarea microscopică

Dacă cercetarea în lumină incidentă și cea prin transparență nu a dat rezultate se recurge la acest gen de cercetare. Înscrisul se examinează în lumină dirijată, folosindu-se o putere mică de mărire, oferind posibilitatea evidențierii atât a dispunerii dezordonate a fibrelor, cât și lipsa unor particule de hârtie.

Examinarea fosforescenței materialelor de scriere

Spre deosebire de fluorescență, fosforescența se păstrează o anumită perioadă de timp, chiar după încetarea izvorului de energie luminoasă utilizat. Capacitatea anumitor materiale de scriere de a fi fosforescente oferă posibilitatea identificării urmelor provenite din scrisul răzuit, acestea fiind evidențiate atât la suprafață, cât și în profunzimea hârtiei.

Tratarea înscrisului cu pulbere de grafit,negru de antimoniu sau miniu de plumb

Se folosește în cazul în care înscrisul examinat a fost redactat pe hârtie de calitate superioară, lucioasă. Datorită scămoșării hârtiei, pulberea fină de grafit, negru de antimoniu sau miniu de plumb aderă într-o cantitate mai mare, locul unde a fost răzuit înscrisul fiind pus în evidență sub forma unor pete de culoare neagră. Pulberea depusă în exces trebuie înlăturată, fie cu un curente de aer, fie cu plastilină înmuiată, prin tamponarea ușoară a suprafețelor înnegrite.

Tratarea înscrisului cu vapori de iod

Procedeul constă în expunerea suprafeței hârtiei la acțiunea vaporilor de iod. Vaporii de iod se obțin prin încălzirea granulelor de iod metalic, într-un creuzet sau cu ajutorul unui vaporizator în care se află cristale de iod, acesta fiind ținut în podul palmei timp de circa un minut. Datorită vaporilor de iod, locurile unde a fost înlăturat textul se vor îmbiba mai mult, porțiunile alterate căpătând o culoare galbenă. Fotografierea trebuie făcută rapid întrucât culoarea dispare repede din cauza sublimării stratului de iod pe suprafața hârtiei.

Există și alte metode cum ar fi :tratarea înscrisului cu un solvent organic, examinarea holografică, tratarea cu soluție moser, betagrafia.

3.1.1.2. Refacerea textului înlăturat

Relevarea scrisului înlăturat pe cale mecanică se face atât după urmele elementului scriptural, cât și după urmele materialului de scriere rămas în hârtia înscrisului examinat. Această relevare este condiționată de natura și vechimea materialelor de scriere, precum și de calitatea hârtiei. Pentru punerea în evidență a scrisului preexistent sunt utilizate atât metode fizice, cât și metode chimice.

Metode fizice :

► relevarea scrisului cu ajutorul fotografiei de contrast;

► relevarea scrisului prin întărirea electronică a contrastului

► metoda examinării în radiații invizibile

► evidențierea scrisului prin fotografia separatoare de culori

Relevarea scrisului cu ajutorul fotografiei de contrast

În cadrul acestei metode, întărirea contrastului se realizează în procesul reproducerii fotografice, folosindu-se materialele negative și pozitive adecvate și respectându-se anumite condiții de developare, precum și prin aplicarea unor procedee speciale.

Principalul neajuns al procedeului menționat îl constituie faptul că paralel cu mărirea contrastului are loc și o creștere dăunătoare a contrastului. Totodată, se reduce calitatea imaginii datorită difuzării luminii în limitele de contact a celor două emulsii. În obținerea contrastului necesar relevării scrisului, o largă aplicare o au filtrele de lumină, care sunt transparente pentru lumina propriei culori și opace pentru lumina culorii complimentare.

O metodă eficace de întărire a contrastului, aplicată însă rar în practică, datorită operațiunilor anevoioase pe care le necesită este acea a suprapunerii emulsiilor fotografice. Ea are la bază principiul creșterii transparențelor în progresie aritmetică, iar a opacităților în progresie geometrică; suprapunând mai multe emulsii fotografice conținând fiecare aceeași imagine, opacitățile vor crește mai rapid decât transparențele, determinând contrastarea imaginii. Metoda a fost inițiată de Burinski, care a propus două modalități de lucru:

fotografierea actului pe emulsie de coloid turnată pe o placă de sticlă, deasupra căreia după developare se aplică un alt strat de coloid, se fotografiază și se developează din nou, operația repetându-se până la obținerea contrastului necesar;

fotografierea actului pe mai multe plăci, în condiții absolut similare, după prelucrarea și uscarea acestora emulsiile se desprind și se suprapun între două plăci de sticlă, urmând copierea sau mărirea imaginii pe hârtie fotografică.

Metoda constă în producerea pe cale artificială a unui contrast de strălucire sau de culoare de natură să conducă la evidențierea scrisului pe fondul pe care a fost depus inițial . În acest scop se folosește următoarele

● materialele fotografice – pozitive și negative – cu un coeficient de contrast foarte ridicat ;

● revelatori cu acțiune energică în prelucrarea imaginii;

● suprapunerea imaginilor;

● contratipărirea;

● ozobromarea;

La prelucrarea revelatorilor se folosește hidrochinonă, iar pentru atenuarea efectului voalat al imaginii se introduce în soluție în cantitate mai mare de bromură de potasiu.

Relevarea scrisului prin întărirea electronică a contrastului.

Aceasta metoda se aseamănă cu obținerea copiei pozitive după două sau mai multe negative suprapuse. Deosebirea constă în aceia că întărirea contrastului nu se realizează prin mijloace optice, ci prin amplificare electronică. Dezavantajul acestei metode constă, pe de o parte, în aceia că are o sensibilitate mică în sesizarea densităților optice, iar, pe de altă parte, datorită câmpului vizual redus al aparatului , nu este posibilă examinarea unei suprafețe mai mari din înscris.

La elaborarea metodei electronice de stabilire a contrastului s-a pornit de la ideea suprapunerii emulsiilor fotografice. Metodei electronice îi este caracteristic faptul că suprapunerea imaginilor scrisului cercetat se face pe cale optică, prin

amplificare electronică. Cel mai simplu aparat de intensificare a contrastului are la bază principiul fototelegrafiei și cel cinescopic. Procesul de accentuare a imaginii cuprinde câteva etape. Cele mai importante sunt: descompunerea imaginii, înregistrarea sa fragmentară, reproducerea imaginilor fragmentare într-o singură imagine, transformarea diferenței de strălucire a urmelor scrisului și fondului hârtiei în dependență de impulsuri electrice, transformarea semnalelor electrice în semnale luminoase.

Metoda expusă are următoarele avantaje:

timp puțin pentru executare;

posibilitatea de a fi supusă controlului la diferite etape de desfășurare;

Dezavantaje:

suprafața câmpului vizual este mică;

sensibilitate scăzută de diferențiere a densităților optice.

Metoda examinării în radiații invizibile.

Stabilirea scrisului anterior existent poate fi făcută și prin examinarea documentului în radiații invizibile, de exemplu în radiații infraroșii, ultraviolete și roentgen. Această metodă este rar aplicată datorită dificultății sale și datorită faptului că scrisul îndepărtat prin înlăturare foarte rar poate fi detectat cu ajutorul metodei date. Meritul radiațiilor invizibile este acela că au proprietatea de a fi absorbite de substanțele folosite pentru scriere și îndeosebi care conțin coloranți organici, al tușurilor și creioanelor de culoare roșie, galbenă și verde. Rezultate îmbucurătoare se obțin la relevarea scrisului alterat prin ștergere chimică, adică prin spălare sau corodare.

Obținerea imaginii se face prin corelarea corespunzătoare a sursei de radiație, a filtrului așezat în fața obiectivului fotografic și a materialului negativ.

Este cunoscut faptul că focarul razelor ultraviolete se află mai aproape de obiectiv decât cel al razelor care se pot observa. Iată de ce este necesar să apropiem obiectivul aparatului fotografic de emulsia fotografică. Corectarea o facem prin experiment, coeficientul ei fiind cu atât mai ridicat cu cât mai scurtă este lungimea de undă a radiațiilor ultraviolete ce trec prin filtru aflat în fața obiectivului și cât mai mare este scara imaginii. Situația se poate clarifica și cu ajutorul unui ecran fluorescent care se așează în locul sticlei mate, stratul fluorescent fiind îndreptat spre obiectiv. De obicei ca ecran se folosește o soluție apoasă de suflat de chinină, sau o soluție apoasă de fluoresceină, sau un fixator fotografic oxidizat.

Pentru stabilirea a ceea ce a fost scris anterior se pot aplica și razele Roentgen. Ele se aplică rar datorită faptului că puține substanțe sunt transparente la astfel de radiație. Ca filtru în așa situații se pot folosi cele ce conțin săruri metalice, brom, talc, coloranți minerali, eozină ș.a. Aceste substanțe au un număr atomic relativ mare și absorb radiațiile Roentgen moi și se evidențiază cu ajutorul roentgenografiei, roentgenoscopiei sau fotoelectronografiei.

Rontgenografia se obține prin suprapunerea actului cu materialul fotografic și se introduc într-o casetă confecționată dintr-un material prin care nu pătrund radiațiile, dar cu partea superioară transparentă pentru radiațiile Roentgen și netransparentă pentru radiațiile spectrului vizibil. Trebuie de explicat că actul trebuie să fie deasupra filmului, iar ca material opac trebuie folosită o placă subțire de aluminiu sau o hârtie rezistentă acoperită cu un strat de zaponlac. Iradiind caseta cu raze Roentgen numite și X, care vor penetra doar hârtia, impresionând materialul fotografic, iar trăsăturile scrisului șters vor rămâne neimprimate.

Roentgenoscopia se face prin plasarea în locul materialului fotografic a unui ecran fluorescent, iar restul este ca și la roentgenografie. Caseta cu actul care urmează a fi examinat și ecranul fluorescent se montează, de regulă, într-un dispozitiv conic de observare. Imaginea trebuie urmărită prin partea superioară a conului.

După cum am menționat fotoelectonografia constituie un alt mijloc de descifrare a conținutului preexistent falsificării actului. Cunoaștem că anumite obiecte care au fost supuse radierii cu raze X emit electroni. Aceasta și este pus la baza electronografiei. În literatură întâlnim două procedee de obținere a fotoelectronografiei. Unul constă în faptul că electronii sunt emiși de o placă de plumb șlefuită. Actul bănuit îl punem între placa de plumb, despre care am vorbit și un material fotografic negativ, presându-se bine între ele. Radiația la care va fi supusă caseta va trece mai întâi prin film, apoi prin act, iar ajungând la placa de plumb se va întoarce înapoi, traversând actul și imprimând cu o intensitate mai redusă, în dreptul scrisului șters, o imagine pe materialul fotografic. Acest procedeu se aplică mai des în cazul scrisului executat pe hârtie foarte subțire. A doua metodă se bazează pe emiterea fotoelectronilor de rămășițele materialului de scriere. La acest procedeu nu se folosește placa de plumb, iar în rest totul este la fel. Razele X trec prin materialul fotografic și ajung la act de unde se degajă electroni. Fotoelectronii se degajă mai intens acolo unde există urme a materialului de scriere și vor acționa asupra peliculei fotografice de unde vom putea citi conținutul preexistent al actului.

Fotoelectonografia are neajunsul următor: razele X au acțiune fotografică și densitatea optică a filmului este condiționat fasciculul radiației Roentgen. Pentru reducerea acestui efect se folosesc raze X mai dure, care sunt slab absorbite de emulsia materialului fotografic. Totodată se folosește, ca filtru, o placă de plumb groasă de 0,2-0,4 mm. Urmărind același scop, materialele fotografice trebuie să aibă granule cât mai puține și să fie cât mai puțin sensibile la radiațiile Roentgen.

Evidențierea scrisului prin fotografia separatoare de culori

Această metodă utilizează filtrele de lumină și se bazează pe faptul că filtrele lasă să treacă lumina specifică culorii pe care o au, reținând ori atenuând lumina culorilor complementare. Folosirea acestor filtre colorate este recomandată în cazul când este necesară corectarea contrastelor, în sensul atenuării contrastului dăunător și întăririi contrastului util, mai ales când scrisul este mascat de imaginea cromatică înconjurătoare.

Rezultatul folosirii fotografiei separatoare de culori se concretizează prin colorarea scrisului de pe negativ într-o nuanță mai întunecată pe fond deschis, pe pozitiv scrisul apărând într-o nuanță mai deschisă pe fond întunecat.

Metode chimice :

►relevarea scrisului pe baza urmelor de presiune ale elementului scriptural

► metoda difuzo-copiativă

► Relevarea scrisului pe baza urmelor de presiune ale elementului scriptural

Evidențierea scrisului după urmele de presiune ale instrumentului sciptural este utilă, în special în cazul înscrisurilor redactate cu stiloul cu bilă sau cu creionul.

Instrumentele scripturale lasă pe versoul hârtiei urme de apăsare. Din acest motiv, scrisul poate fi evidențiat prin tratare prin fotografia de umbre sau prin frecarea ușoară a versoului cu hârtie carbon, în scopul colorării proeminențelor existente pe suprafața acestuia.

Intensitatea pronunțării urmelor de presiune are o mare importanță pentru posibilitatea aplicării metodei date. Evidențierea unor asemenea urme se face prin diverse metode de examinare cum sunt: tratare cu vapori de iod sau cu soluții pe bază de iod, crearea contrastului de umbră, tratarea cu substanțe pulverizate și ridicarea cu ajutorul mulajului.

Crearea contrastului de umbră se face cu ajutorul surselor de lumină și prin iluminarea unei singure părți a zonelor falsificate, din diferite unghiuri. Unghiurile sunt direct proporționale cu intensitatea urmelor de apăsare. Ele sunt mai mari cu cât mai mare este adâncitura lăsată pe hârtie.

Prelucrarea cu vapori de iod sau cu soluții pe bază de iod dă îmbucurătoare rezultate și atunci când apăsările pe hârtie sunt neînsemnate. Urmele grafismului șters vor fi conturate de iod mai pronunțat în locurile unde hârtia a fost presată.

Soluțiile de bază care sunt folosite la stabilirea scrisului după urmele de presiune sunt:

soluție apoasă cu un conținut de 16,7% clorură de sodiu, 13,3% iodură de potasiu, 6,7% clorură anhidrică de aluminiu, 11,7% glicerină și 35% iod;

soluție de iod (0,4 gr), soluție de clorură de magneziu (50 gr în 25 ml apă), iodură de potasiu (10gr) și apă (10ml);

amestecul a două soluții: una formată di 1 gr de iod, 2 gr de iodură potasiu, 97 ml de apă, iar a doua soluție saturată de clorură de calciu (70%);

iod (1 gr), iodură de potasiu (4 gr), glicerină (20 ml), apă (8 ml).

După ce alegem soluția, aceasta se aplică cu ajutorul unui tampon de vată înmuiat în soluție. Colorarea urmelor scrisului este pe puțin timp și din această cauză este necesar fotografierea actului. La tratarea actului, cu soluția potrivită, apar niște pete ce pot fi înlăturate prin tratare cu hiposulfit de sodiu sau numit și fixator fotografic.

Mai este cunoscută o metodă de stabilire a scrisului preexistent după trăsături, este vorba de metoda ridicării urmelor cu ajutorul mulajelor, care sunt de obicei materiale plastice. La această metodă sunt mai multe procedee de aplicare. Un procedeu mai simplu este următorul: luăm o peliculă de vinilin și acoperim suprafața alterată a actului, peste această peliculă se aplică o placă de sticlă, iar de asupra sticlei se așează o bucată de plumb scobit. Pelicula de vinilin trebuie să aibă o grosime de 0,8 mm, grosimea sticlei de 3 mm. Mulajul, în cazul nostru vinilinul, trebuie încălzit până la topire și el va pătrunde în relieful hârtiei format prin apăsare în timpul scrierii. Încălzirea se face cu o sursă de radiații infraroșii timp de aproximativ 10 minute. După această procedură așteptăm ca materialele să se răcească, apoi vom dezlipi pelicula de pe act după care o așezăm pe o foaie albă. Astfel vom putea citi scrisul. La citire aplicăm metoda amintită mai sus numită contrast de umbre. Lumina la citire trebuie s-o îndreptăm sub un unghi ascuțit. Ridicăturile de pe peliculă pot fi relevate și cu ajutorul diferitor pigmenți sau materiale care să-i conțină.

Autorii mai menționează faptul de a realiza mulaje optice, folosind substanțe care se topesc ușor, cum ar fi: aliajul “Lipovitz” cu temperatura de topire la 47,2C. El este compus din 5% cadmiu, 8% staniu, 19% indiu, 23% plumb și 45% bismut.

Mulajul după întindere se vopsește cu tuș și se apasă ușor pe o hârtie albă pe care se vor desena urmele de presiune.

Scrisul șters poate fi relevat după urmele de presiune lăsate pe alte suprafețe decât a actului și anume pe masă ori alte obiecte. Deseori scrisul este relevat prin această metodă după urmele produse pe o altă hârtie care se află sub act în timpul scrierii. Procedeele care sunt aplicate în așa situații sunt acelea pe care le-am descris mai sus. Încercarea de a releva scrisul pe așa cale se face, de cele mai dese ori, în situațiile când stabilirea scrisului, care a fost șters, nu a putut fi făcută prin altă procedură.

► Metoda difuzo-copiativă

Se bazează pe efectul de sensibilizare și desensibilizare optică a materialelor fotografice. Actul modificat se pune în contact cu o hârtie fotografică. Urmele scrisului șters vor acționa asupra materialului fotografic, provocând acestuia schimbări. Această metodă este mai eficace la relevarea scrisurilor înlăturate pe cale mecanică. Falsificările prin folosirea substanțelor chimice pot fi depistate pe această cale mai rar, deoarece colorantul materialului de scriere este decolorat sau este întins pe o suprafață mare de hârtie.

Cu un mare succes putem releva pe această cale scrisurile care sunt executate cu materiale ce conțin coloranți solubili în apă. Exemplu de așa materiale: cernelurile și creioanele chimice preparate cu albastru sau violet de metil, cernelurile de anilină etc. Executarea acestei metode cuprinde trei faze principale: copierea; prelucrarea materialului fotografic; reproducerea imaginii.

Copierea trebuie efectuată într-o cameră în care să nu pătrundă altă lumină decât lumina roșie. Este necesar să cunoaștem că deși unii autori propun folosirea plăcii fotografice este totuși mai potrivit a folosi hârtia fotografică. Bine se primește operația dată cu folosirea hârtiei de contrast normal sau ridicat. Preventiv contactării actului cu materialul fotografic ultimul se ține în apă distilată cu o temperatură de 18-20 de grade timp de 1-5 minute, pentru ca stratul gelatinos să se înmoaie. Ca să mărim gradul de dizolvare a colorantului organic adăugăm în apă distilată soluție de amoniac. Cantitatea de amoniac este de 10-15 picături la 1000 ml de apă. Introducerea hârtiei fotografice în alcool etilic ușor acidulat va da același rezultat. Factorul de umezeală mare se poate îndepărta cu ajutorul hârtiei de filtru. Vorbind de timpul de contact a actului cu hârtia fotografică trebuie de menționat că el poate fi de la două până la zece minute. Variația dată este în dependență de mai mulți factori ca gradul de umectare a emulsiei fotografice, cantitatea colorantului, felul hârtiei, proprietatea colorantului etc.

După desprinderea hârtiei fotografice de pe act prima trebuie lăsată să se usuce pentru o mai bună fixare și pentru ca să nu aibă loc răspândirea particulelor copiate pe hârtia fotografică. După aceasta hârtia fotografică se developează sub acțiunea unei lumini speciale. Ceea ce apare este imaginea negativă a scrisului, după care prin copiere se poate obține imaginea pozitivă.

3.1.2. Înlăturarea textului pe cale chimică

Corodarea și spălarea reprezintă înlăturare de text datorată acțiunii unui agent chimic. Agentul chimic intră în reacție cu coloranții existenți în substanța de scriere, formând săruri incolore.

Potrivit literaturii de specialitate pentru înlăturarea textului sunt folosite mai multe procedee, dintre care :

introducerea și ținerea înscrisului în apă fierbinte,până la dispariția scrisului

ținerea înscrisului nemișcat în apă rece, timp de 2-3 zile

tamponarea textului cu vată îmbibată în diverși solvenți chimici, urmată de spălare și uscare forțată ș.a.

Cunoașterea substanțelor folosite la corodarea înscrisului este necesară, în raport cu acestea alegându-se reactivul adecvat pentru refacerea scrisului înlăturat.

Solvenții folosiți pentru corodare și spălare provoacă o serie de transformări ale hârtiei și materialelor de scriere. Alterarea chimică poate fi recunoscută după :

pierderea luciului hârtiei și apariția unor porțiuni mate

existența unor pete albe albicioase sau galbene

creșterea porozității și fragilității hârtiei

deteriorarea liniaturii imprimate și a desenului de protecție corodat,precum și a mențiunilor executate ulterior corodării

existența unor fragmente din traseele grafice ale scrisului inițial

fluorescența diferită a locurilor alterate față de fluorescența generală a înscrisului.

Examinarea criminalistică a falsului parțial pin înlăturare de text pe cale chimică parcurge două faze :

► Stabilirea locului în care s-a produs corodarea și spălarea

► Refacerea textului înlăturat

3.1.2.1. Stabilirea locului în care s-a produs corodarea și spălarea

În afară de metodele folosite la stabilirea locului unde a fost înlăturat textul pe cale mecanică, în cazul alterării pe cale chimică se utilizează și metode specifice, mergând până la identificarea substanțelor cu care s-a realizat corodarea.

Acestea sunt :

tratarea cu hârtie de turnesol

tratarea cu acid citric

tratarea cu vapori de sulfat de amoniu

tratarea cu nitrat de argint

tratarea cu soluție diluată de hipermanganat de sodiu

tratarea cu vapori de ionidină

alte metode și procedee.

3.1.2.2. Refacerea textului înlăturat

Fiind o operație destul de dificilă, la refacerea scrisului șters cu agenți chimici se folosesc atât metode fizice cât și chimice.

Metodele chimice de relevare a textului înlăturat, deși prezintă riscul deteriorării grave a înscrisului,se dovedesc eficace în cazul în care cerneala ștearsă a avut un conținut redus de fier.

Metode chimice utilizate :

tratarea scrisului cu eosină

tratarea înscrisului cu vapori de acid tiocianic

tratarea înscrisului cu izotopi radioactivi

alte metode.

3.2. Falsul în documente executat prin adăugire de text.

Adăugirile de text sunt specifice falsului parțial, pot fi de cele mai diferite feluri, începând de la un semn de punctuație și terminând cu un fragment din text. Aceste adăugiri pot fi stabilite după mai multe criterii. În primul rând după criteriile fizico-grafice și fizico-chimice. De asemenea este cunoscută și metoda ordinii cronologice a trăsăturilor.

Adăugirea de text constituie, de multe ori, o continuare a acțiunii de falsificare, făptuitorul vizând fie modificarea conținutului întregului scris, fie doar schimbarea sensului unor fraze.

Un element evident de adăugire îl constituie scrierea unor mențiuni pe act de către altă persoană decât cea care a scris restul textului. Stabilirea adăugirii este posibilă și în cazurile când ea se face de către aceeași persoană care a scris textul inițial. Scrisul adăugat poate prezenta deosebiri față de cel anterior, datorită executării sale în alt moment și în alte condiții. La fel se stabilesc adăugirile și datorită poziției semnelor grafice față de axa verticală, valorilor dimensionale, spațiilor dintre ele, gradului de presiune, calibrului trăsăturilor etc.

Schimbările din documente sunt deseori observate datorită poziției convexe ori concave a rândurilor. Mai pot fi observate prescurtări neobișnuite de cuvinte, răsfirări sau comprimări de litere ș.a.

Stabilirea adăugirii poate fi efectuată și după elementele grafice furnizate de instrumentul de scriere. Adăugirea efectuată cu un alt stilou decât cel cu care s-a scris va putea fi stabilită după particularitățile morfologice ale trăsăturilor. Așa particularități sînt: zgârieturile produse pe suportul de scriere, cantitatea de substanță depusă pe foaie, grosimea trăsăturilor. O sarcină ușoară este deosebirea trăsăturilor efectuate cu stilou cu peniță și stilou cu bilă. Dificil este să deosebim semnele grafice efectuate cu stilou de același fel sau cu același stilou, dar în perioade de timp diferit.

Aspecte aparte prezintă completările deasupra semnăturilor autentice. Uneori, acestea sunt date în alb, deasupra lor completându-se un alt text decât cel voit de semnatar. Mai frecvente însă sunt situațiile de obținere a semnăturii unei persoane prin surprindere, de scriere în spațiul liber aflat deasupra semnăturii existente pe un original sau de ștergere a întregului text aflat deasupra semnăturii autentice. În toate aceste cazuri se vor examina dimensiunile hârtiei, marginile ei, eventualele urme de înlăturare, o atenție deosebită acordându-se, de asemenea elementelor de ordin topografic, cum ar fi ocolirea extremităților superioare ale semnăturii și comprimarea rândurilor.

Stabilirea adăugirilor după criterii fizico-chimice. Aplicarea metodelor grafice nu întotdeauna dau rezultate. După cum am arătat mai sus deseori elementele grafice trebuie să fie combinate cu altele cum ar fi cele fizico-chimice. Dacă particularitățile fizico-chimice ale unui text diferă de ale altui text va fi clar că scrierea s-a efectuat cu materiale diferite. Este greu a aplica această metodă când se scrie cu cerneală de aceeași culoare sau natură.

Metodele de analiză a materialelor de scriere în vederea diferențierii lor sunt diverse, completându-se una pe alta. Se vor aplica cu prioritate metodele fizice de examinare, care să nu afecteze în vre-un fel actul. Specifice stabilirii adăugirilor sunt procedeele de examinare a comportării materialelor de scriere, analiza cromatografică, diferențiere cromatică, metoda copierii și examinarea comportării față de radiațiile invizibile a materialelor de scriere.

3.2.1. Metoda chimică

Un procedeu frecvent întrebuințat în expertiza criminalistică pentru stabilirea adăugirilor, îndeosebi la scrisurile executate cu cerneală, constă în tratarea scrisului presupus adăugit și a celui inițial cu diverși solvenți și urmărirea reacțiilor ce se produc la decolorarea materialului de scriere, schimbarea nuanței sale de culoare, întinderea rapidă pe hârtia sau pe suportul pe care a fost transferat etc.. Comportarea diferită a scrisurilor comparate față de aceeași reactivi chimici dovedește că s-a scris cu același material, pentru elucidarea situației fiind necesare și alte investigații.

Examinarea se poate face direct pe act ori pe o parte a materialului de scriere, desprinsă din trăsături. În primul caz, se aplică o picătură a solventului cu ajutorul unei baghete sau a unei pipete, observându-se cu lupa sau microscop, comportarea materialului de scriere. Extracția se realizează prin aplicarea unui dizolvant, de regulă un amestec de spirt și apă distilată, pe trăsătura de cerneală și absorbirea sa cu un tub foarte îngust de sticlă, conținutul aplicându-se pe lamelă. Operația se repetă până când dizolvantul capătă pe lamelă culoarea cernelii respective. După ce dizolvantul se evaporă, se acționează asupra materialului de scriere cu solvenți chimici și se urmăresc reacțiile ce au loc. Extracția cu dizolvant nu dă întotdeauna rezultate bune, deoarece hârtiile de calitate inferioară, cu un grad de încleiere redus, îl absorb înainte ca el să solubilizeze cerneala. În asemenea situații se recomandă transferul materialului de scriere pe lamelă, prin răzuire cu vârful unui ac ori cu lama. Gama reactivilor chimici ce se folosesc în scopul arătat este larg.

Diferența trăsăturilor de creion și trăsăturilor obținute cu hârtia indigo se poate realiza prin folosirea însușirii silicaților ce intră în componența creioanelor colorate de a absorbi coloranții organici din soluții. S-a constatat că atunci când asupra trăsăturilor de creion colorat și de hârtie indigo se acționează cu un colorant organic de culoare complementară celei pe care o au trăsăturile, scrisul executat cu creion se colorează în culoarea soluției cu care a fost tratat, în timp ce scrisul executat prin intermediul hârtiei indigo își păstrează culoarea inițială. Scrisurile comparate se tratează în prealabil cu dicloretan și acetonă, în vederea înlăturării constituenților și a lianților. Metoda este ineficientă în cazul scrisului executat cu creion negru și a celui executat prin intermediul hârtiei indigo de culoare neagră.

Absorbția mai intensă a iodului de către trăsăturile de creion colorat în comparație cu trăsăturile executate prin intermediul hârtiei indigo, constituie un alt mijloc de deosebire a acestora. La trăsăturile de creion colorat prelucrate în prealabil cu dicloretan și acetonă, și tratate apoi cu vapori de iod, prezența iodului se constată și după o lună de la operația respectivă. La trăsăturile executate prin intermediul hârtiei indigo, prelucrate cu aceeași dizolvanți, iodul dispare după câteva ore.

3.2.2. Examinarea microscopică.

O astfel de metodă are o sferă largă de aplicabilitate, mai ales când adăugirile au fost executate cu cerneală. Ea oferă posibilitatea diferențierii trăsăturilor executate cu cerneală,tuș și creion,prin studierea constituenților și a modului în care aceste materiale de scriere au fost depuse pe înscrisul în litigiu. Cu ocazia analizelor constituenților cernelurilor, tușurilor, examenul microscopic pune în evidență atât particulele străine a unor amestecuri întâmplătoare, cât și gradul diferit de coagulare al coloranților, datorat adăugirilor executate la intervale mari de timp. Datorită acestui fapt, traseele grafice se diferențiază între ele prin nuanța de culoare – mai închisă ori mai deschisă – în raport cu timpul când au fost executate.

Eficace este și microfotografia în radiații infraroșii, care ne permite să stabilim – comparativ – dacă particulele sunt ori nu opace la aceste radiații.

Examinarea microscopică constituie principalul mijloc de diferențiere a trăsăturilor de creion. Pe această cale se stabilește densitatea optică a trăsăturilor executate cu creion de grafit, ea fiind direct proporțională cu cantitatea materialului depus pe hârtie. Cantitatea depusă este dependentă, la rândul ei de tăria mâinii, de presiune și de calitatea hârtiei.

În practică se întâlnesc adesea cazuri când adăugirea efectuată pe un exemplar al actului executat prin intermediul hârtiei indigo se face cu un creion de culoarea acelei hârtii. Examinarea microscopică constituie o metodă eficientă de diferențiere a celor două materiale. Trăsăturile de creion vor prezenta un anume luciu, iar particulele masei sale vor fi orientate pe direcția scrisului, înregistrându-se uneori și striații produse de constituenții mai duri. Trăsăturile executate prin intermediul hârtiei indigo apar în imaginea microscopică mate, fără strălucire și cu particulele fără a fi orientate în vre-o direcție. În plus, marginile lor nu sunt bine conturate, iar colorantul este repartizat de obicei uniform, fără a prezenta variații ca la trăsăturile de creion.

Adăugirile operate cu cerneală ori cu creionul se pot depista și cu ajutorul microscopului electronic. În cazul cernelurilor de pildă, se reușește să se stabilească natura și caracterul diverselor amestecuri sau a corpurilor străine. La microscopul electronic se pot observa două imagini ale același probe de cerneală și anume imaginea electronomicroscopică și imaginea difracției (electronografia). Observarea imaginii electronomicroscopie are loc în câmp luminos și în câmp întunecat. În prima fază, se stabilește forma și dimensiunea particulelor materialului examinat, iar în a doua se face distincția între particulele cristaline și cele amorfe. Electronografia, stabilirea indicelui de difracție, servește la deosebirea particulelor cristaline în funcție de structura lor internă, ceea ce constituie un mijloc în plus de separare a materialelor de scriere comparate. Examinarea necesită circa 0, 00001 gr material de scriere. Este indicat să se efectueze 6-8 examinări din diferite porțiuni ale scrisurilor comparate, pentru a se constata dacă rezultatele sunt constante.

3.2.3. Analiza cromatografică.

Cromatografia constă în separarea componenților unui amestec de substanțe dizolvate, prin trecerea lor printr-o coloană din material solid. Ea este o metodă de separare și de analiză a unui mare număr de compuși organici și anorganici. Metoda și-a găsit aplicabilitate, în primul rând la compararea cernelurilor.

Deși eficientă și simplă, metoda nu a cunoscut o dezvoltare prea mare. Locul ei a fost luat în practică de expertiză, de cromatografia pe hârtie. Ea dă rezultate foarte bune când cernelurile comparate sunt de tipuri diferite sau când acestea au în compoziția lor și alți coloranți decât cei de bază. Când însă ele nu au un singur colorant și acesta nu diferă, delimitarea numai pe baza cromatografiei este dificilă. Metoda constă, în esență, în migrarea constituenților cernelii – antrenați de un solvent – pe hârtia de filtru. În funcție de direcția de migrare, se disting patru tipuri de cromatografie pe hârtie: orizontală, descendentă, ascendentă și circulară (radială). Mai utile pentru compararea cernelurilor și a altor materiale de scriere s-au dovedit a fi procedeele cromatografiei ascendente și a celei radiale.

Cromatografia ascendentă se bazează pe fenomenul capilarității fibrelor hârtie de filtru. Pentru aceasta ,hârtia trebuie să se afle în poziție verticală, suspendată. Totodată se cere ca spațiul în care se desfășoară procesul migrării să fie saturat cu componentele solventului întrebuințat la antrenarea pe hârtie a colorantului. De aceea, hârtia de filtru se acoperă cu un clopot de sticlă ori cu un vas de sticlă paralelipipedic (înalt de circa 50 cm), la baza căruia se află o chiuvetă ce conține solventul respectiv. Pentru a se feri de lumină, de curenți de aer ori de variații de temperatură, este indicat ca vasul de sticlă să fie acoperit cu o cutie de carton sau din material plastic opac.

Linia de start se trage cu un creion de grafit la circa 3 cm de capătul inferior al hârtiei de filtru. Probele de comparat se depun la distanțe de 3 cm una de alta. După ce hârtia de filtru se suspendă în vasul de sticlă, la baza căruia se află, după cum am arătat, cuva cu solventul ales, ea se lasă să se satureze câteva ore în mediul creat, iar apoi se introduce cu capătul inferior în solvent fără a se atinge însă linia de start. Datorită proprietății absorbante a hârtiei de filtru, solventul antrenează, în mersul său ascensional, materialele de scriere depuse pe linia de start, dizolvându-se și separându-le. N.M. Ziuskin propune, de asemenea examinarea cromatogramei în luminescență roșie, sub infraroșie și infraroșie, indicând în acest sens aparatura adecvată.

Elementele care se urmăresc și se compară sunt forma, dimensiunea, nuanța culorii și nivelul petelor formate pe hârtia de filtru. Un alt indiciu de comparare îl constituie valoarea Rf-ului, care reprezintă raportul între distanța parcursă de colorant și solvent. Deosebirile nete dintre imaginile obținute pe hârtia de filtru denotă că materialele de scriere comparate sunt diferite. În cazul când cromatogramele sunt asemănătoare sau apropiate, este necesar să se repete întregul proces, însă cu un alt element, mai acid ori mai amoniacal, pentru a urmări dacă se menține același tablou. Asemănarea cromatogramelor a doi coloranți încă nu face dovada că cernelurile comparate sunt identice, ci doar că ele sunt de același tip, având aceeași apartenență generică.

Cromatografia radială pe hârtie are o arie de răspândire mai redusă, deși rezultatele ce se obțin nu sunt inferioare celor oferite de cromatografia ascendentă.

3.2.4. Diferențierea cromatică.

Lumina vizibilă cuprinde diferite culori spectrale, care diferă unele de altele prin lungimea lor de undă. Prin examinare directă cu ochiul liber se deosebesc relativ ușor culorile pure, dar nu și nuanțele apropiate ale aceleiași culori. Tocmai asemenea situații se întâlnesc în cazul alterării actelor prin adăugiri, scrierea ulterioară fără a prezenta vre-o deosebire vizuală față de cea inițială. Limita de diferențiere a nuanței de culoare de către ochiul omenesc se poate depăși prin aplicarea de procedee tehnice.

Selectarea razelor cu anumite lungimi de undă se realizează cu ajutorul filtrelor de lumină. Cu filtrele obișnuite de lumină se delimitează zone de circa 40 m. Deseori, asemenea delimitări se dovedesc a fi insuficiente pentru a separa două nuanțe de aceeași culoare. De aceea se apelează la filtre confecționate pe baza altor principii optice ca: interferență, polarizare, dicroism. Cu ajutorul acestora se obțin zone spectrale foarte înguste și astfel, se pot separa nuanțe de culori foarte apropiate. În acest sens se recomandă folosirea filtrelor dicroice, care au la bază fenomenul de absorbție inegală a razelor obținute prin refracția unui fascicul de lumină ce cade pe un cristal ce are o singură axă optică. Alți autori indică utilizarea filtrelor de interferență, bazate pe efectul de suprapunere a acțiunii a două fascicule de lumină naturală provenind de la două surse monocromatice care vibrează cu o diferență de fază constantă. N.A.Jarov propune folosirea unui filtru selectiv universal compus din elemente ce produc concomitent interferența și polarizarea luminii. Filtrul este conceput în așa fel încât poziția pieselor componente să se poată schimba și să se obțină în acest mod fasciculele de lumină cu caracteristici spectrale, în funcție de cazurile concrete examinate.

Culorile se pot diferenția și prin măsurători calorimetrice și fotometrice, aprecierea coeficientului de reflexie a luminii obținându-se cu ajutorul termoelementelor sau fotoelementelor.

Întărirea contrastului de culoare se poate realiza și prin mărirea saturației culorilor sau prin transformarea acestora. Procedeul constă în fotografierea scrisului presupus adăugit și a celui inițial, pe materiale fotografice alb-negru cu sensibilitate spectrală diferită și cu filtre de culori diferite. Negativele finale se proiectează succesiv pe o hârtie fotografică color, care după developare va reda imaginea scrisurilor în aceleași culori, dar mai săturate, sau în alte culori – transformate.

.

3.2.5. Copiabilitatea materialelor de scriere.

În funcție de natura lor, de compoziția și de timpul scurs de la aplicarea pe hârtie, materialele de scriere se copiază în mod diferit pe diferite suporturi. Fenomenul este influențat totodată de gradul difuzării coloritului în masa hârtiei, de calitatea acesteia precum și proprietățile suportului. Comparând scrisul presupus adăugat cu scrisul inițial, se poate constatat că ele nu au aceeași capacitate de copiere, ceea ce constituie un indiciu de executare cu materiale de scriere diferite sau în momente diferite. Compararea se face între trăsături de aceeași grosime și intensitate.

Ca suporturi pentru copiere se folosesc hârtia, straturile gelatinoase fotografice sau pelicula de polivinil. Hârtia întrebuințată în acest scop trebuie să fie foarte subțire, netedă și albă, din celuloză curată. Materialele fotografice se eliberează în prealabil de sărurile sensibile la lumină, respectiv de halogenuri, prin tratare cu hiposulfit și se mențin înainte de întrebuințare în apă distilată, pentru înmuierea stratului gelatinos. În cazul folosirii peliculei de polivinil, aceasta se înmoaie în dicloretan, excesul de umiditate înlăturându-se cu hârtie de filtru. Timpul de contact cu actul este circa 5 min., când se întrebuințează hârtie, și de circa 1 min., când se întrebuințează materiale fotografice sau pelicule de polivinil.

3.2.6. Comportarea față de radiațiile invizibile.

În funcție de constituenții materialelor de scriere, acestea au opacitate și permeabilitate diferită față de radiațiile invizibile. Două materiale de aceeași culoare se pot deosebi între ele prin felul cum absorb sau reflectă radiațiile respective. Un larg câmp de aplicare îl au în acest sens radiațiile infraroșii și ultraviolete. Examinând de pildă un act în radiații infraroșii și constatând că o parte a grafismului este penetrată iar alta opacă, vom avea dovada certă a scrierii actului în două etape, cu materiale de scriere diferite.

Comportarea materialelor de scriere față de radiațiile infraroșii se poate înregistra nu numai pe cale fotografică sau cu ajutorul convertizorului electrono-optic, dar și prin măsurări fotometrice, care oferă valoarea cantitativă a absorbției și permeabilității.

Metoda fotografierii în radiații infraroșii este anevoioasă. Din această cauză cercetările au fost orientate spre electronică. Astfel pot fi folosite convertizoarele bazate pe fenomenul “efectul fotoelectric exterior” sau pe fenomenul de stingere a luminescenței.

Luminescența infraroșie s-a dovedit a fi un element de seamă în deosebirea cernelurilor de același tip, însă aplicate pe hârtie în momente diferite. Există o serie de factori de natură să particularizeze o anumită cerneală și să favorizeze în acest fel analiza prin luminescență.

3.2.7. Determinarea succesiunii trăsăturilor intersectate .

Determinarea succesiunii trăsăturilor intersectate cere o mare experiență și ridică mari dificultăți. Deseori când cercetăm un document observăm că unele trăsături se suprapun. În mod normal pot să se suprapună peste trăsăturile posterioare. Liniatura grafică a semnăturii la suprapunere trebuie să fie în partea de deasupra deoarece semnătura se pune după ce textul documentului este scris. Devierea de la aceste reguli va dovedi că actul a fost falsificat prin adăugire.

Stabilirea ordinii depunerii trăsăturilor nu este un lucru simplu, însă aceasta nu înseamnă că este ceva imposibil de realizat. Rezultatul final depinde de starea documentului cercetat și de metodele aplicate. Soluționarea acestei întrebări este posibilă deoarece la intersecția a două trăsături au loc unele schimbări. Sunt cunoscute trei grupuri de schimbări: cele provocate de instrumentul scriptural prin modificarea stratului superior al hârtiei, schimbările efectuate de a doua trăsătură față de prima; a doua trăsătură este influențată de modificările anterioare ale hârtiei și de prima trăsătură.

Schimbările despre care am vorbit mai sus sunt în mare dependență de calitatea hârtiei. De hârtie depinde în mare măsură și gradul de dificultate a stabilirii ordinii trăsăturilor.

Importanța sa, vizavi de problema studiată, și-o are și instrumentul scriptural și materialul de scriere. Influențează asupra trăsăturilor și condițiile de scriere ca și timpul scurs între executarea primei trăsături și a doua.

În cele mai dese cazuri, dacă deasupra unei trăsături de creion se va executa o trăsătură de cerneală ultima va fi neîntreruptă. Cu cât intensitatea scrierii scade cu atât mai greu este de observat întreruperea trăsăturii de creion. Dacă presiunea de scriere cu creionul este mare și în cazul când prima trăsătură este executată cu materiale de scriere care conțin grăsimi, trăsătura de cerneală executată ulterior va fi întreruptă.

La cercetarea scrisului efectuat cu mașina de tapat, cu pastă, cu creion întretăiat cu o imprimare de ștampilă, în cele mai dese cazuri, vom observa întreruperea impresiunii de ștampilă, chiar dacă aceasta a fost depusă la urmă.

În urma depunerii unor materiale de scriere pe foaie și pe suportul de sub ea, rămân urme de presiune. Studierea acestora, ca studierea trăsăturilor, ne poate demonstra după aceleași principii al continuității, ce a fost scris pentru început.

Sânt cunoscute metode de aflare a ordinii executării trăsăturilor care sunt specifice doar pentru documentele scrise prin tragere. Așa procedee sunt: după deplasarea unor particule din materialul trăsăturii anterioare pe direcția mișcării instrumentului scriptural cu care s-a executat trăsătura ulterioară și după orientarea fibrelor de hârtie în direcția trăsăturii ulterioare.

La intersectarea primei linii cu una de pe hârtie putem atrage atenția pentru stabilirea ordinii trăsăturii, la inundarea trăsăturii aflate dedesubt. Faptele ce influențează difuzia sunt: debitul cernelii pe peniță în momentul intersectării cu trăsătura precedentă, calitatea hârtiei, fluiditatea cernelii.

Aplicarea iluminării pentru cercetarea intersecțiilor trăsăturilor se face pe scară largă. Vom ilumina actul sub diferite unghiuri și alegând poziția necesară. Trăsăturile de creion le vom ilumina oblic.

Dacă la iluminare obținem umbre, care necesită a fi înlăturate, vom plasa un microscop astfel ca fasciculul de lumină să ilumineze actul prin obiectivul acestuia. La aceste operații decurgem mai des când una din trăsăturile intersectate este executată cu cerneală ori prin intermediul hârtiei indigo. Observarea inundării cernelii liniei doi pe linia depusă prima o facem sub o lumină perpendiculară. Sub unghi de 90 de grade, dintre fasciculul de lumină și act. Cercetăm documentul pentru a observa continuitatea trăsăturii depuse ultima pe act.

O altă metodă de stabilire a succesiunii trăsăturilor intersectate, mai cu seamă intersectările materiale de diferite culori, constă în măsurarea lungimii de undă a materialelor de scriere.

Producerea de către materialele de scriere a luminescenței este de folos și pentru aplicarea unei alte metode de stabilire a succesiunii trăsăturilor. Pentru a putea fi aplicată această metodă este necesar ca unul din materialele folosite la scriere să fie luminiscent sau dacă ambele materiale sunt luminescente atunci luminiscența trebuie să fie diferită.

Intersectarea a două linii dintre care una conține grafit permite a aplica pentru stabilirea ordinii intersectării trăsăturilor aplicarea unei noi metode. Metoda dată se bazează pe proprietatea grafitului de a reflecta radiațiile ultraviolete cu un grad înalt. La macrofotografiere trăsătura de creion va apare de culoare deschisă, astfel în dependență de continuitatea trăsăturii albicioase vom înțelege care linie este depusă prima și care ultima.

Cronologia trăsăturilor poate fi stabilită și prin macrofotografiere cu ajutorul filtrelor de lumină. Deoarece compoziția materialelor de scriere este diferită una din ele poate apărea pe negativ mai închisă sau mai deschisă, iar densitatea optică diferită va determina continuitatea sau întreruperea trăsăturii.

O metodă de determinare a succesiunilor trăsăturilor include folosirea tehnologiilor de scoatere și examinare a intersecțiilor utilizând electronic-video microscopul, pentru a determina structura șanțului de intersecție, comparatorul video spectral pentru analize ce utilizează lumina de excitație, negativări, integrări. Cu ajutorul VSC 5000 are loc o scanare completă cu filtre de lungime de undă de la 400 la 1000 și indicarea unui raport de intensitate de la 0 la maxim 120%. Marea majoritate a cernelurilor, examinate în laboratoare, este albastră, atenția fiind focalizată pe tehnologia independentă de culoare, dar de la care structura poate fi definită.

O metodă mult discutată de stabilire a ordinii executării trăsăturilor este examinarea microscopică a muchiei hârtiei tăiate cu lama, ori la microtom sub un unghi de circa 45 de grade în partea intersecției. Dacă suprafețele tăiate nu vor fi suficient de netede, din cauza constituenților hârtiei, nu vom obține nici un rezultat.

Ordinea executării trăsăturilor intersectate se evidențiază și prin examinare stereomicroscopică, cu ajutorul căreia se obțin imagini în relief.

Odată cu aplicarea oricărei metode examinate mai sus este necesar să fixăm rezultatul prin fotografiere.

3.3. Falsul în documente prin acoperire cu cerneală sau cu alte substanțe

Falsificarea actelor se face deseori prin acoperirea semnelor de pe act, fie a unei cifre, litere cu diferite materiale (tuș, cerneală) sau prin hașurare cu tocul, creionul etc. Stabilirea scrisului acoperit depinde de așa factori: volumul scrisului alterat și nealterat, mărimea intervalului de timp care a trecut de la executarea scrisului și până la acoperire, gradul de presiune exercitat la scriere, calitatea hârtiei și calitatea acesteia, prezența altui text sau a altei pete pe versul hârtiei, natura și culoarea materialului de scriere și de acoperire.

Mai ușor se relevă scrisul care a fost acoperit cu un material de altă natură și culoare decât acela cu care s-a scris. Contribuie la ușurarea lucrului și scurgerea unei perioade de timp mai mare între aplicarea pe hârtie a ce lor două materiale, presiunea mare cu care s-a acționat în momentul scrierii, absența altui scris pe versul actului, volumul mare a actului. Volumul mare a actului permite studierea particularităților scrisului, reconstituirea sa după fragmentele care n-au fost acoperite și după sensul textului.

Examinarea actului pe ambele părți cu lumină unilaterală și prin transparență este metoda cea mai simplă prin care se poate citi scrisul acoperit. E recomandabil ca examinarea să se facă într-o cameră obscură. Partea opusă a actului se acoperă cu o hârtie neagră cu excepția locurilor afectate. Imaginea obținută trebuie fotografiată, negativul și pozitivul putându-se prelucra pentru accentuarea contrastului.

Diferența culorilor materialului de scriere și a materialului cu care s-a acoperit scrisul se obține cu folosirea filtrelor de lumină adecvată. Pot fi folosite două filtre de lumină odată, unul care să micșoreze culoarea petei, iar altul să mărească intensitatea culorii materialului de scriere. Mai poate fi folosit și un filtru care să micșoreze intensitatea culorii fondului hârtiei.

Folosirea radiațiilor infraroșii la fotografiere ne va da rezultate bune dacă materialul de scriere va fi opac pentru ele, iar cel care le acoperă, penetrabil. Deoarece ziarul a fost acoperit cu culoare neagră, iar fotografierea în radiații infraroșii ne-a dat rezultatul dorit. Dacă la acoperirea scrisului se va folosi cerneală obișnuită și dacă la scriere s-a folosit creion de grafit, tuș negru, cerneală tipografică vom putea aplica acest mod de relevare. Cernelurile care au în componența lor coloranți sintetici sunt în genere transparente la radiații infraroșii, însă dacă ele au o concentrație mai mare, pot deveni opace și deci irelevabile pe această cale.

Scrisul care este necesar a fi relevat dacă are în componența sa substanțe cu un număr atomic mai mare de 24-25, poate fi stabilit cu ajutorul razelor X.

Aplicând prima metodă fotoelectronografică și metoda roentgenografică, pe care le-am descris mai sus, obținem rezultate pozitive chiar dacă scrisul a fost acoperit cu aceeași pastă cu care s-a scris. Această metodă poate fi aplicată, deoarece în locurile unde avem semne grafice la acoperire se formează straturi mai groase. Este recomandabil acest procedeu și pentru a citi scrisul executat cu creioane colorate, care conțin coloranți minerali și talc, ce absorb razele X moi și acoperite cu creion de grafit, care este transparent la aceste raze.

Dacă între scriere și acoperire s-a scurs mult timp, pentru relevarea scrisului putem aplica și metoda difuzo-copiativă. La această metodă mai avem nevoie ca materialul de acoperire să fie inert. Scrisul efectuat cu cerneluri care conțin violet și albastru de metil, cu creioane chimice, creioane de grafit, tuș negru sau alte materiale ce nu pot fi eliminate optic cu ajutorul filtrelor ori a radiațiilor infraroșii, pot fi stabilite la fel prin această metodă.

Scrisurile acoperite cu același material cu care au fost executate pot fi relevate cu ajutorul fenomenului de stingere a luminiscenței. La această metodă materialul trebuie să aibă capacitatea de a absorbi soluția fluorescentă ce se aplică deasupra petei. Soluția dată este compusă din 0,04 gr bromură de argint, 0,1 gr metol, 0,5-1 gr sulfat de sodiu, 0,5-1 gr carbonat de sodiu, 10 ml de apă distilată sau 0,005 gr de fluoresceină, două picături de amoniac, 10 ml apă distilată. În continuare actul se va supunea radiației ultraviolete dar nu înainte de a întinde soluția fluorescentă și uscarea ei. Grafismul apare de o culoare mată pe un fond strălucitor sau cu o luminescență mult mai redusă decât cea a hârtiei. Aceasta se întâmplă datorită concentrației mai mare a materialului de scriere în locurile unde se află trăsăturile grafice. Pentru fixare din nou apelăm la fotografie.

Dacă procedeele explicate mai sus nu dau rezultatele scontate, atunci se procedează la înlăturarea petelor pe cale chimică sau mecanică.

Scopul eliminării chimice a petei este de a dizolva pata, iar scrisul să nu fie înlăturat sau să se dizolve cât mai puțin posibil. Ca solvent se folosește în cele mai dese cazuri soluția oxidantă și reducătoare. De exemplu tușurile se dizolvă cu alcool etilic sau cu piridină, coloranți de anilină, cu excepția eozinei și nigrozinei, se dizolvă cu permanganatul de potasiu; coloranții acizi se dizolvă cu soluție de amoniac de 10%.

La înlăturarea petelor pe cale chimică trebuie să ținem cont de faptul ca dizolvantul să nu dizolve și trăsăturile grafice ale scrisului. De exemplu, pasta neagră care se folosește la fabricarea stilourilor cu bilă, se dizolvă cu detilformiamidă HCON(C2H5)2 . Această substanță dizolvă alte materiale, dar nu dizolvă scrisul executat prin intermediul hârtiei indigo, fie de culoare albastră sau neagră. Inactiv față de materialele de scriere obișnuite și dizolvă majoritatea pastelor cu care se încarcă stilourile cu bilă, este amestecul din două părți de alcool butilic și o parte de alcool etilic, iată de ce unii autori o propun pentru dizolvarea pastei ce acoperă scrisul. Stabilirea materialului chimic de decolorare se face pe cale experimentală, prin aplicarea substanțelor pe rând pe partea actului care a fost citită. La experiment se aplică pe rând apă, alcool, benzenul, tetraclorura de carbon, terebentina, toluenul, xilenul, acetatul de amil. Substanța folosită la acoperire se extrage de pe act cu hârtie de filtru, care se înlocuiesc tot timpul după îmbibare. Mai trebuie să cunoaștem că solventul trebuie aplicat pe versul actului.

Stabilirea scrisului acoperit se face și cu ajutorul electroforezei. Neajunsul acestei metode este că poate fi aplicată numai dacă la scriere s-au folosit substanțe bazice, iar la acoperire substanțe acide sau invers. Procedeul dat constă în deplasarea particulelor spre polul opus încărcăturii lor. De aici înțelegem că coloranții bazici sânt antrenați spre catod, iar cei acizi spre anod. Avem nevoie de doi electrozi care se vor lega la sursa de curent. La unul din ei se va pune o hârtie de filtru îmbibată cu electrolit aplicată deasupra petei. Particulele scrisului se vor deplasa spre hârtia de filtru și se vor fixa pe aceasta. Electrolitul folosit este compus din soluție de acid acetic și acid boric în proporție de 2:1.

O altă metodă de înlăturare a materialului ce acoperă scrisul este cea mecanică. La procedura dată apelăm când aplicarea primei metode n-a dat rezultatele scontate. Acțiunile următoare depind de natura petei și de calitatea hârtiei. Prelucrarea mecanică a petei de pe materialele ca suport de scriere calitative se face cu hârtie fotografică nedevelopată și nefixată. La început înmuiem stratul de gelatină apoi tăiem în fâșii de dimensiunea petei și le aplicăm pe rând de 10-15 ori. În caz că pe una din ultimele hârtii fotografice vor rămâne și trăsăturile grafice le vom citi cu ajutorul oglinzii.

Pata aplicată pe un act din hârtie de calitate inferioară se înlătură cu un material care să nu fie prea adeziv față de fibrele hârtiei. Este recomandabil de a se folosi albușul de ou fiert. Mai putem folosi și plastilina albă pe care o aplicăm pe act prin rulare pentru a nu desprinde fibrele de hârtie.

Relevarea scrisului acoperit cu creion simplu de grafit se face cu ajutorul cauciucului brut. Cauciucul al aplicăm de mai multe ori pe partea actului acoperit și-l presăm ușor. Aceste acțiuni le efectuăm până la căpătarea rezultatului dorit.

Este cunoscută și metoda ultrasunetului care trebuie să aibă o frecvență nu mai mică de 20000 Hz. La ultrasunet apelăm mai ales când scrisul este acoperit cu tuș negru. Operația se efectuează într-un mediu lichid, deoarece într-un asemenea mediu ea este însoțită de fenomenul bulelor de aer care produc pulsații de presiune egală cu sute de atmosfere, în stare să provoace distrugerea suprafeței de corp solid, aflat în zona de spargere a bulelor, iar în cazul nostru, tușul ce acoperă scrisul.

Unii savanți în domeniu propun boraxul ca substanță pentru crearea mediului umed. Mai putem folosi și așa compuși ca: alcoolul etilic, tetrametafosfatul de sodiu trisubstituit, clorura de amoniu, morfolina și clorhidrina, care acționează nu numai mecanic dar și chimic, ceea ce scurtează timpul necesar pentru aceasta.

Pentru a înlătura riscul de deteriorarea întregului document este necesar a separa fragmentul de hârtie cu scrisul acoperit prin decupare. Partea decupată pentru o perioadă de 3 min. max., o introducem într-un vas cu una din soluțiile arătate mai sus. La fel în acest vas mai introducem și generatorul de ultrasunete. Se obțin rezultate înalte dacă scrisul a fost executat cu pastă, cu creion de grafit, dactilografiat sau scris prin intermediul hârtiei indigo, deoarece este inactiv față de lichidul folosit ca mediu. Se poate întâmpla ca compusul să dizolve mai repede urmele scrisului decât tușul și în așa condiții va rămâne un fond mai deschis a scrisului pe pata întunecată.

CAPITOLUL IV

PARTICULARITĂȚI ÎN CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A UNOR CATEGORII DE FALSURI

4.1. Falsul în cărțile de credit și alte mijloace de plată

Cartea de credit se constituie în cel mai modern mijloc de plată, oferind deținătorului legal posibilitatea de a achiziționa bunuri sau servicii fără prezența efectivă a numerarului.

În prima jumătate a secolului XX mai multe hoteluri, magazine universale și stații de benzină au preluat ideea și au emis cărți de credit pentru clienții lor.

Faptul ca o carte de credit să fie acceptată de mai mulți comercianți s-a realizat în anul 1950, când a fost introdusă cartea de credit “DINERS CLUB“.

Posesorii acesteia erau încasați lunar pentru sumele cheltuite, achitând factura în întregime, iar de la comercianți era reținut un mic procent drept “reducere“, considerat ca o compensație pentru rolul cărții de credit în vânzarea produselor.

VISA nu este de fapt o companie de cărți de credit, ci mai degrabă un sistem electronic de plată care a evoluat totuși dintr-o astfel de companie.

În anul 1951, Banca Națională Franklin din Long Island a emis o carte de credit care a fost acceptată de comercianții locali, iar, la scurt timp, aproape o sută de alte bănci au început să emită cărți de credit. Posesorilor nu li se cereau taxe sau dobânzi – lucru deosebit de atractiv pentru americani – dar ei erau obligați să achite factura în întregime, iar de la comercianți se încasa o taxă pentru tranzacțiile făcute prin cărțile de credit.

Datorită faptului că acest sistem se aplica în plan local, el nu putea genera un profit suficient de atractiv pentru bănci. Bank of America avea însă drept piață întreg statul California. Ea a emis un instrument de plată denumit “americard“, care s-a bucurat de un mare succes, pentru că oferea posesorilor un element nou – creditul. Aceștia aveau posibilitatea de a plăti în rate suma din cont, cu o dobândă aplicată restului de plată.

În anul 1965 Bank of America a stabilit înțelegeri cu bănci din afara Californiei, autorizându-le să emită americard-uri. În acest timp, mai multe bănci din Illinois, de pe coasta de est și din California s-au unit, formând “MASTER CHARDE“.

În anul 1970 Bank of America renunță să mai controleze programul Bank Americard inițiat de ea, iar băncile care alcătuiau acest program au format NATIONAL BANK AMERICARD Inc. (NBI), o corporație independentă care va administra, promova și dezvolta sistemul pe întreg teritoriul S.U.A., denumită ulterior “VISA USA“.

În afara Statelor Unite, Bank of America a continuat să autorizeze alte bănci să emită americard-uri. În 1997 s-a format IBANCO, o corporație multinațională care va administra programul internațional al americard-ului, denumită apoi VISA INTERNATIONAL.

În prezent sistemul VISA este unul dintre cele mai puternice din lume și alături – sau în concurență – cu MASTER CARD, AMERICAN EXPRESS și DISCOVER, monopolizează industria cărților de credit.

Cartea de credit este un card din material plastic care împuternicește pe deținător să cumpere produse ori să achite servicii, în limita unui credit stabilit de emitent. Ea nu este transmisibilă, iar limita creditului este stabilită individual, funcție de veniturile deținătorului și de credibilitatea acestuia. Sunt și cazuri de excepție, când pentru persoane publice sau cunoscute ca bogate, cardurile nu sunt prevăzute cu un plafon de creditare, mizându-se pe solvabilitatea presupusă a acestora.

Elemente de protecție ale cărților de credit

Băncile emitente dotează cardurile cu diverse elemente de protecție pentru a îngreuna cât mai mult falsificarea ori contrafacerea și pentru a le personaliza. O parte a elementelor de protecție cu care sunt înzestrate cărțile de credit sunt comune și altor tipuri de instrumente de plată sau documente de valoare – microtext, elemente fluorescente, hologramă etc. Specifice cardurilor sunt banda magnetică și numărul de identificare a băncii emitente – BIN-ul.

Banda magnetică este fixată pe reversul cărții de credit sau debit în momentul fabricării și conține informații codificate ce includ numele deținătorului, numărul contului, numărul personal de identificare și limitele tranzacțiilor ce pot fi efectuate. Aceste informații sunt vulnerabile și pot fi realizate pe cărți de credit pierdute sau furate. În efortul de a proteja banda magnetică, industria cărților de credit a introdus câmpuri de verificare a datelor ca protecție împotriva falsificării.

Numărul de identificare a băncii este specific fiecărui emitent și este depus la începutul grupului de cifre care formează contul. Prezint în continuare numerele de identificare și numărul de cifre pe care le conțin conturile principalilor emitenți:

– VISA – prima cifră este 4, cont format din 16 cifre;

– MASTER CARD – prima cifră este 5, cont format din 15 cifre;

– DISCOVER – primele cifre sunt 6011, cont format din 16 cifre;

– AMERICAN EXPRESS – primele cifre sunt 37, cont format din 15 cifre.

Dacă o carte de credit poartă logo-ul VISA și numărul de cont începe cu altă cifră decât ,,4“, acesta este un indiciu sigur că ea a fost falsificată.

Următoarele cifre din cont indică concret banca emitentă a cardului și localitatea în care se află aceasta.

Tot ca element de protecție trebuie considerat și modul specific de redare în relief, la unele tipuri de carduri, a cifrelor și literelor ce reprezintă numărul contului, durata de valabilitate și numele deținătorului. Redarea în relief a acestor date are însă ca scop principal obținerea instantanee a chitanțelor la casele de marcaj din magazinele ce nu sunt dotate cu terminale electronice. Printr-un dispozitiv simplu, hârtia autocopiativă este presată pe card, imprimâdu-se literele și cifrele depuse în relief. Sistemul a funcționat o mare perioadă de timp în Statele Unite ale Americii, dar acum este pe cale de dispariție, datorită ieftinirii cititoarelor electronice ale informațiilor depuse pe benzile magnetice.

Acest mod de imprimare nu protejează cardul, deoarece dispozitive care realizează imprimarea în relief pe suport din material plastic se găsesc în spitale, biblioteci, instituții de învățământ, pentru realizarea de ecusoane, fișe, clasoare etc.

Un alt element de protecție este tipărirea specifică a spațiului destinat depunerii semnăturii deținătorului – panel – de pe reversul cardurilor. Prevăzut cu liniatură sau texte, acest spațiu este foarte sensibil la radiere, spălare sau corodare, operațiuni folosite la îndepărtarea semnăturii, manoperele frauduloase fiind ușor de depistat, fără folosirea unor metode sau aparaturi speciale.

Prezentăm, în continuare, elementele de protecție a unor carduri, cu indicarea plasamentului acestora pe avers și revers, cu mențiunea că atât plasamentul cât și chiar conținutul unora dintre ele poate fi diferit la fiecare tip de card, chiar dacă se află sub egida aceleiași corporații.

De exemplu, cardurile AMERICAN EXPRESS de tipul ,,OPTIMA“ și ,,CORPORATE“ au pe revers microtext liniar format din scris continuu și fără spații

,,AMERICANEXPRESSWORD-SERVICE…“, iar pe avers elemente fluorescente formate din majusculele AM – EX între care este plasat desenul centurionului. Grafica aversului și cromatica sunt diferite – argintiu cu albastru, respectiv verde – dar și microtextul. Astfel, cardul OPTIMA are microtext plasat la delimitarea argintiului de albastru și în partea inferioară, sub formă de bordură, iar cardul CORPORATE are microtext similar celui de pe revers.

Toate cardurile VISA au același logo încadrat de microtext, aceiași hologramă reprezentând porumbelul în zbor și același element fluorescent, care redă imaginea din hologramă, cu fluorescență.

Cardurile Master Card au logo-ul format dintr-un cerc roșu și unul galben care se intersectează, holograma redă globul pământesc în două imagini care cuprind toate continentele, iar ca elemente fluorescente majusculele ,,M“ și ,,C“ dispuse depărtat.

Modalități de falsificare și contrafacere

Falsul în domeniul cărților de credit îmbracă cele două aspecte de bază ale acestui domeniu:

• falsificarea – alterarea parțială prin modificarea unor date;

• contrafacerea – reprezentând falsul total;

Trebuie menționat că falsificarea, în sens larg, a cărților de credit are unele elemente specifice, referitoare la aflarea unui număr de cont valabil, ștergerea și reînscrierea benzii magnetice, complicitatea comercianților etc.

Prima modalitate de falsificare a cărților de credit furate sau pierdute a fost denumită generic “răzuire și lipire”. Această schemă cuprindea ștergerea informațiilor imprimate în relief de pe aversul cărților de credit “procurate”, prin tăiere cu un instrument foarte ascuțit, după care erau lipite litere și cifre scoase prin același procedeu de pe alte carduri. Pe măsură ce delincvenții au început să cunoască mai mult despre cărțile de credit, ei au procedat la atacarea sistemului prin contactarea telefonică a instituțiilor de autorizare bancară, dându-se drept comercianți, iar printr-o serie de convorbiri puteau să afle numere de cont valabile. Aceste numere erau apoi lipite pe cărțile de credit pierdute ori furate.

Metoda descrisă a fost aproape abandonată, ea fiind totuși rudimentară și ușor de pus în evidență la o examinare sumară. Infractorii au descoperit că dacă o carte de credit este expusă la căldură, datele amboasate pot fi aplatizate prin presare, pe suportul respectiv putând fi imprimate altele, folosind o mașină de imprimare în relief a cărei vânzare și cumpărare nu se supun nici unui control.

Infractorii pot falsifica și datele electronice înscrise pe reversul cardului, prin recodificarea benzii magnetice, după care cartea de credit va fi folosită la cumpărarea de bunuri din magazinele la care autorizările – acceptarea tranzacției – sunt obținute electronic și nu prin telefon. Recodificarea benzii magnetice se poate realiza prin folosirea unui decodor conectat la calculator.

O metodă mai nouă de falsificare este aceea a îndepărtării prin răzuire a unor cifre și litere de pe cărțile de credit la a căror tipărire se folosește identarea, urmată de imprimarea altora, folosind, de obicei, o imprimantă cu transfer termic. Un astfel de procedeu este prezentat în ultimul capitol al lucrării. Acest tip de fals este sensibil la manipulare, grafismele nou imprimate nefiind rezistente la frecare, deteriorându-se ușor, deoarece nu sunt imprimate în masa suportului din material plastic. Manopera frauduloasă este însoțită de ștergerea datelor inițiale de pe banda magnetică și imprimarea altora având la bază un număr de cont deja alocat.

Se apelează de multe ori la contrafacerea parțială a unor cărți de credit, metoda fiind cunoscută sub denumirea de “fraudă cu plastic alb”. Plasticul alb este un termen generic care desemnează orice bucată de material plastic, indiferent de culoare, pe care s-a imprimat în relief un număr de cont, data expirării și numele deținătorului, și care este folosită într-o tranzacție. Acest plastic alb nu are nici o asemănare cu vreo carte de credit autentică, în afară de dimensiuni și de datele imprimate în relief. Acceptarea lui presupune o înțelegere stabilită între falsificatori și comerciant, care va imprima facturi pentru vânzări fictive, ce vor fi încărcate în contul său, banii obținuți fraudulos se împart apoi între cei doi infractori.

Se întâlnesc și cazuri de contrafaceri în adevăratul sens al cuvântului. Pentru acestea sunt folosite bucăți din material plastic, pe care se imprimă, prin tipărire sau cu ajutorul unei imprimante, grafica specifică unui tip de carte de credit, încercându-se reproducerea cât mai fidelă a unor elemente de protecție caracteristice acestuia.

Se poate pune pe bună dreptate întrebarea: cum intră rețelele de falsificatori în posesia unor numere personale de identificare sau a unor numere de cont valabile, incluzând numărul de identificare a băncii emitente?

Din cele descrise de către reprezentanții Departamentului International Trading din cadrul Serviciului Secret al Statelor Unite ale Americii cu ocazia unor simpozioane desfășurate la București, au rezultat mai multe moduri de operare folosite în acest scop.

Un prim procedeu constă în plasarea unui grup de supraveghere în apropierea unui bancomat, pentru a observa PIN-ul tastat de o persoană care scoate numerar. Dacă s-a reușit reținerea PIN-ului, după persoana respectivă este pusă în mișcare o grupă de hoți din buzunare, care are sarcina de a fura cartea de credit utilizată, iar cu aceasta se lichidează contul rapid, până a se raporta furtul cardului, astfel încât tranzacțiile să fie blocate. În aceste acțiuni sunt folosite autovehicule, camere de luat vederi cu teleobiectiv, binocluri, oglinzi retrovizoare etc.

Pentru aflarea unor numere de cont valabile, este necesară complicitatea unor persoane care lucrează în cadrul unor restaurante, magazine mici sau hoteluri. Astfel, când la un restaurant se achită consumația cu cartea de credit (lucru foarte obișnuit în Occident), în drum spre casa de marcaj ospătarul poate trece cardul printr-un cititor de dimensiuni mici pe care îl ține în buzunar, acesta decodând și memorând datele imprimate pe banda magnetică. După aceasta, cititorul, care poate avea dimensiunile a două pachete de țigări puse cap la cap, este conectat la un calculator și datele din cardul “citit” fraudulos sunt afișate pe monitor, urmând a fi folosite la contrafacerea de carduri.

Tot așa, un casier sau un recepționer necinstit, poate conecta camuflat la casa de marcaj un calculator, care va reține datele electronice ale cardurilor folosite la efectuarea de plăți în ziua respectivă. Cu ajutorul cardurilor contrafăcute având la bază datele astfel obținute, conturile pot fi debitate cu sume mici o mare perioadă de timp, atunci când deținătorii dispun de sume mari de bani și nu bagă de seamă că plătesc facturi cu valori mai mari decât ale tranzacțiilor efectuate.

Examinarea criminalistică a cardurilor

Examinarea cardurilor suspecte de contrafacere ori falsificare se realizează prin metodele generale folosite la cercetarea înscrisurilor, cu unele particularități date de elementele de protecție specifice și ținând cont de tipul substanțelor folosite la imprimare.

Ele vor fi astfel examinate la comparatorul video-spectral VSC 5000, la comparatorul spectral FORAM, la microscop, în lumină incidentală și în radiații ultraviolete, pentru efectuarea de măsurători ale dimensiunilor și unghiurilor, efectuarea de suprapuneri și juxtapuneri fiind folosit programul LUCIA FORENSIC.

Pentru a stabili dacă un card este falsificat, el va fi examinat la microscop pentru a pune în evidență eventualele urme de radiere sau corodare, ce au avut drept scop îndepărtarea unor date înscrise inițial pe acesta. Examinările au ca obiect literele și cifrele amboasate sau identate pe suportul din material plastic, panelul destinat depunerii semnăturii și zona benzii magnetice.

Pot fi întâlnite situații în care numărul de identificare al cardului (BIN), numărul de cont și data expirării să fie realizate în plan, prin depunere de substanță sub forma unei pelicule autocolante, care se poate deteriora și desprinde foarte ușor la frecare. Imprimarea originală a cardurilor de către băncile emitente se realizează ori prin amboasare, situație în care, caracterele sunt redate în relief pe avers, fie prin indentare, caz în care traseele sunt redate ușor în adâncime, substanța scripturală aderând la suport prin încălzire. În ambele cazuri, atât numărul de cont, cât și numele titularului sunt imprimate prin același procedeu.

În fotograma următoare sunt marcate cu săgeți elementele care atestă falsificarea unui card în litigiu:

– 1-tipărire offset;

– 2-BIN-ul aplicat cu peliculă autocolantă;

– 3-BIN-ul preidentat al băncii emitente;

– 4-deteriorări ale peliculei autocolante.

La examinarea macroscopică efectuată asupra cardului în cauză s-a constatat că în zona de depunere a peliculei autocolante, suportul din plastic prezintă ușoare adâncituri care redau contururile unor cifre. Prin examinări sub diferite unghiuri de lumină dirijată, s-a reușit identificarea BIN-ului și numărului de cont înscrise inițial.

În fotograma următoare sunt ilustrate urmele de adâncime ale cifrelor „1” și „9” înscrise inițial.

În cazul cardurilor suspecte de contrafacere, examinarea se va face progresiv, în sensul că nu vom apela la aparatură și procedee complicate atunci când se pot pune ușor în evidență lipsa ori redarea necorespunzătoare a elementelor de protecție specifice.

Într-o primă fază se va face o examinare în lumină incidentală pentru a verifica holograma. La cardurile autentice aceasta este formată dintr-un suport metalic pe care se imprimă cu ajutorul tehnicii laser diferite desene, realizate sub unghiuri diferite, iar la schimbarea unghiurilor de examinare și iluminare, ele vor apărea alternativ și își vor schimba culoarea în toate componentele spectrului vizibil: roșu, oraj, galben, verde, albastru, indigo și violet.

Hologramele cardurilor contrafăcute nu au, în cele mai multe cazuri, proprietățile descrise mai sus, aspecte care sunt ilustrate în fotogramele următoare:

LITIGIU COMPARAȚIE

În continuare se procedează la examinarea în radiații u.v., pentru a se pune în evidență prezența ori absența elementelor fluorescente. În marea lor majoritate, cardurile contrafăcute nu conțin elemente fluorescente specifice celor originale, aspect prezentat în următoarele fotograme.

LITIGIU

COMPARAȚIE

Atunci când cardul în litigiu conține holograma și elementele fluorescente, chiar dacă acestea nu sunt redate fidel, iar efectuarea unei demonstrații convingătoare în raportul de expertiză trebuie întărită, se apelează la examinarea macroscopică, pentru a se examina și alte elemente de protecție.

Examinarea macroscopică va fi efectuată obligatoriu atunci când organul de cercetare penală care a dispus efectuarea expertizei solicită să se stabilească și procedeul prin care s-a realizat contrafacerea. Prin această examinare se poate stabili dacă elementele grafice ale cardului în cauză au fost executate prin tipărire sau prin editare la imprimantă.

Atunci când se cere a se stabili dacă două sau mai multe carduri au fost imprimate cu aceiași substanță scripturală, documentele în cauză vor fi examinate cu comparatorul video-spectral VSC 500, care dispune de o gamă largă de metode și surse de iluminare, pentru a lămuri și ilustra aceste aspecte.

Dintre celelalte mijloace de plată, cele mai reprezentative sunt cecurile de călătorie.

Elementele de protecție ale unor astfel de cecuri constau în:

tipărire intaglio, cu textele și desenele imprimate pe avers, de culoare mov închis.

microtext,cu valoarea nominală a cecului înscrisă într-un chenar.

imagine latentă, constând în aceea că în ovalul de culoare bleu din dreapta a aversului, la schimbarea unghiului de examinare, se observă, succesiv,imaginea globului pământesc și textul AMEX.

elemente fluorescente, distribuite în ovalul cu imaginea latentă.

filigran, plasat în ovalul imprimat din partea dreaptă a aversului.

filigran de siguranță, încorporat continuu, plasat central stânga și inscripționat repetat AMEX , cu spații etc.

Contrafacerea cecurilor de călătorie se realizează prin :

► prin tipărire, se execută prin tipărire offset. Falsul este ușor de sesizat întrucât o asemenea tehnică de tipărire nu va conduce la obținere pe avers a imaginii în relief.

► prin copiere, se realizează cu ajutorul copiatoarelor color. Prin copiere nu pot fi reproduse în relief caracteristicile grafice ale cecului, examinarea cu aparatele optice de mărire pun în evidență depuneri de substanță de culoare galben și magenta, sub formă de puncte combinate.

► prin scanare, după scanarea digitală se procedează la procesarea computerizată a imaginii și tipărirea la o imprimantă color, procedeul oferind avantajul obținerii unor serii diferite și a reproducerii elementelor de securitate în condiții acceptabile.

4.2. Falsul cu ajutorul copiatoarelor și a tehnicii de calcul

Este cunoscut că, fotocopiatoarele sunt dispozitive de reproducere a imaginii înscrisurilor, funcționând pe baza fenomenului electrostatic și al fenomenului fotoconductibilității.

Există două tipuri de copiatoare :

– copiatoare monocrome ;

– copiatoare policrome;

Copiatoarele policrome utilizează anumite sisteme optice care descompun în culori imaginea înscrisului ce urmează a fi copiat și multiplicat și apoi, prin combinarea pulberilor de toner de culori diferite, recompun imaginea respectivă în nuanțele cromatice inițiale.

Copiile obținute cu ajutorul copiatoarelor sunt de foarte bună calitate. Aceste performanțe ale copiatoarelor au oferit o mare posibilitate a falsificării unor înscrisuri, fie falsificate parțial, fie contrafacere , cu toate consecințele care decurg din aceasta stare de lucru.

Din aceste procedee de falsificare parțială în activitatea de expertiză criminalistică:

modificarea termenului de valabilitate a unui înscris.

Acest procedeu constă în radierea, adăugirea ori retușarea cifrelor de pe înscrisul autentic, apoi se realizează o copie cu ajutorul unui copiator monocron sau color. Depistarea falsului este anevoioasă, pentru că copia nu reține o mare parte a caracteristicilor necesare pentru identificare, acestea sunt:

– inexistența scămoșării hârtiei;

– imposibilitatea diferențierii materialelor de scriere după natura lor și nuanța de culoare;

– imposibilitatea examinării în ultraviolet ori pe cale chimică și.a.

Un rezultat concludent al acestei examinări nu poate fi obținut decât prin examinarea comparativă a înscrisului autentic cu acel în litigiu.

înlocuirea parțială sau integrală a textului din înscrisul autentic.

Un asemenea fals se aseamănă cu falsul prin acoperire de text. Pentru realizarea acestui fals se procedează la mascarea textului ce dorește a fi eliminat, folosindu-se în acest scop o bandă de hârtie albă – de formă și dimensiuni corespunzătoare. După executarea xerocopiei, copia este prezentată ca fiind autentică. Menționăm elemente ce indică falsul comis prin acest procedeu:

– diferențe între scrisul nou integrat și cel depus inițial pe înscris, puse în evidență printr-o examinare grafică comparativă.

– conservarea conturului ștraifului utilizat pentru îndepărtarea textului.

– existența pe copia xeroxată a unor fragmente din scrisul inițial, neînlăturate complet de către falsificator.

transferarea impresiunilor de ștampilă sau a semnăturilor de pe înscrisul autentic pe cel fals.

Transferarea – fie a impresiunilor de ștampilă, fie a semnăturilor – se poate realiza prin două modalități:

– decuparea suprafeței ocupată de semnătura sau de impresiunea de ștampilă de pe înscrisul autentic și lipirea lor pe actul fals;

– acoperirea textului inițial cu o coală albade hârtie în care s-a efectuat o „fereastră”, de forma și dimensiunile corespunzătoare ,semnătura și ștampila rămase neacoperite – sunt xerocopiate pe o altă coală, completată ulterior cu scris de mănă, dactilografiat.

De obicei este dificil sau chiar imposibil de evidențiat falsul, dar este posibil atunci când colajul a fost transferat pe un formular tipizat este posibil că imaginea liniaturii imprimate să fie ocupată de semnătura ori impresiunea de ștampilă, ceea ce constituie un indiciu clar de falsificare. Și la examinarea conturului de ștampilă, acesta prezumându-se, de multe ori, neregulat, fapt datorat decupării.

Falsurile totale – contrafacerile – pot fi realizate atât cu ajutorul copiatoarelor monocrome, cât și cu cele color. De regulă, se recurge la falsul total în cazul actelor de studii și a altor mijloacelor de plată, imaginile acestor înscrisuri contrafăcute prezentând un grad ridicat de naturalețe.

Aceste falsuri sunt puse în evidență prin examinarea microscopică,oczie cu care se constată o serie de diferențe față de înscrisul autentic astfel :

■ imaginea de ansamblu a contrafacerii are un contrast mai accentuat

■ traseele de culoare neagră conțin și particule cu o altă nuanță cromatică

■ desenele sunt descrise fragmentar și au o expresivitate scăzută, ele fiind formate din granule de toner variate ca formă și inegale ca dimensiuni

■ culorile specifice ale elementelor din grafica unor desene nu sunt pure, fapt explicat prin aceea că ele sunt rezultatul combinării pulberilor de toner divers colorate

■ datorită imperfecțiunii de la suprafața tamburului, spațiile albe prezintă, uneori, depuneri accidentale de toner

■ din cauza particulelor minuscule de toner dispuse pe margini, laturile liniare ale trăsăturilor au un aspect zimțat

■ anumite defecte existente pe suprafața înscrisului autentic se vor regăsiși pe copie ș.a.

Față de falsurile realizate cu ajutorul copiatoarelor, cele executate prin tehnica de calcul prezintă o serie de particularități,generate de performanțele de ordin tehnic ale acestora și de posibilitățile de evidențiere și de dovedire a falsului.

Reproducerea unui înscris cu ajutorul tehnicii de calcul se realizează prin intermediul unui dispozitiv de achiziționare a imaginii – scanner – , a unui calculator și a unei imprimante, acesta transformând impulsurile electronice primite de la calculator, într-un text ori reprezentare grafică, pe care le tipărește pe hârtie.

Indiferent de tipul de imprimantă folosit, examinarea microscopică este metoda cea mai eficientă de descoperire a falsurilor. Trebuie reținut că o reproducere obținută la imprimantă prezintă structura trăsăturilor grafice complet diferită de cea a manuscrisurilor, a textelor tipărite sau dactilografiate, inclusiv a imaginilor obținute cu ajutorul copiatoarelor.

Examinarea comparativă a actului autentic și a celui în litigiu oferă posibilitatea stabilirii falsului. La înscrisurile falsificate se constată următoarele :

inexistența urmelor de adâncime lăsate în masa hârtiei

răspândirea neuniformă a materialului de imprimare pe întreaga suprafață a traseelor

o structură policromă a culorii dominante a traseelor, culoarea fiind redată prin puncte colorate diferit

marginile traseelor grafice prezintă un traseu zimțat ori în scară, în raport cu tipul de imprimantă folosit

prezența unor puncte izolate, colorate diferit, între spațiile albe ce separă trăsăturile grafice ș.a.

4.3. Falsul în acte de identitate și de călătorie

În categoria actelor de identitate și de călătorie includem:

► buletinele de identitate și cărțile de identitate;

► pașapoartele.

Buletinele de identitate și cărțile de identitate

În conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, cetățenii români care domiciliază în România sunt puși în legalitate de următoarele acte de identitate :

● buletin ori carte de identitate;

● adeverința de identitate sau carte de identitate provizorie.

Printre metodele de falsificare a actelor de identitate, întâlnite frecvent în activitatea practică, menționăm:

– înlocuirea fotografiei;

– înlocuirea unor file din buletin;

– îndepărtarea scrisului din rubricile privitoare la datele personale și înscrierea altor mențiuni ș.a.

Specificul acestui fals este că se îndreaptă asupra scrisului care completează rubricile în care sunt menționate următoarele date : nume, prenume, data nașterii etc. În afara falsului prin înlăturare sau adăugire de text, aceste acte de identitate sunt frecvent falsificate prin înlocuirea fotografiei, substituirea putând fi pusă în evidență la o examinare de rutină în lumina u.v.

Elemente de securitate :

suportul pentru text, fotografie și alte inscripționări este înglobat între două straturi transparente, cele trei straturi ale cărții de identitate formând un tot unitar;

drapelul țării este poziționat central, la o distanță de 3,2 mm de lateral stânga și 2,8 de lateral dreapta, dimensiunile drapelului național fiind de 45 mm/ 7mm;

sigla, reprezentată de un oval în care se află inscripția evp, este încadrată la stânga de codul formațiunii de evidență a populației și la dreapta de simbolul județului;

cartea de identitate prezintă o zonă de citire automată, cu următoarele particularități :

fonta de siguranță este asemănătoare cu cea aplicată pe bancnote

procedeul de imprimare, desenul complex și combinația de culori asigură o protecție sporită

întreaga zonă prezintă caractere identificabile optic.

Pașapoartele

Pașaportul este un document internațional de călătorie, acest document conferă titularului dreptul de a trece frontiera de stat. În cazul pașapoartelor situația este mult mai complexă, cu o mare varietate de modalități de falsificare.

Pentru prevenirea falsificării ori contrafacerii pașapoartelor, autoritățile eminente au luat o serie de măsuri de securitate, elemente ce atestă existența falsului, astfel:

■ coperta este confecționată din diferite materiale – carton, piele, p.v.c., pergamoid, etc., conținând, în anumite cazuri, anumite desene și mențiuni: denumirea statului eminent și stema acestuia, felul pașaportului și cetățenia titularului.

■ hârtia filelor pașaportului este de calitate superioară, cu o mare rezistență mecanică și prevăzută cu o serie de elemente de siguranță :

– elasticitate – fonta de siguranță

– nuanța de culoare – broșarea

– filigranul – cașerarea

■ tipărirea și completarea pașapoartelor se realizează cu ajutorul a diferite tipare – tiparul adânc, tiparul în relief și tiparul în același plan, înscrierea seriei fiind făcută fie prin tipărirea prin perforarea paginilor, fie cu ajutorul unor mașini speciale în care grafismele sunt redate din puncte și linii punctate.

■ modul de aplicare a fotografiei pe pașaport, acesta putând consta după caz în:

– lipirea la cald – lipirea cu adeziv

– prinderea fotografiei numai prin capsare – lipirea la rece sau la cald

Unele elemente de siguranță sunt prezentate în următoarele fotografii :

Dintre metodele și mijloacele de falsificare și de contrafacere a pașapoartelor,ce pot fi puse în evidență prin examinarea criminalistică,avem :

Contrafacerea pașapoartelor

În categoria falsului total sunt incluse documente emise de anumite organisme sau organizații fie inexistente sau fanteziste, fie nerecunoscute de autoritățile române.

Alteori, falsul total este realizat de anumite persoane sau organizații specializate în contrafacerea de pașapoarte cu siglele unor state recunoscute de țara noastră.

Pentru depistarea acestor contrafaceri – unele cu evidentă aparență de autencititate – este necesară, identificarea deosebirilor privitoare la :

□ dimensiunile , culoarea și materialul din care sunt confecționate coperțile;

□ forma și conținutul mențiunilor, desenelor și siglelor de pe copertă;

□ calitatea hârtiei filelor – sub aspectul grosimii, elasticității, densității, filigranul, modul de broșare, cașerarea, impresiunile fluorescente și celelalte elemente de siguranță.

□ modul de tipărire.

□ conținutul și forma impresiunilor de ștampilă și de timbru sec.

□ vizele și ștampilele de intrare ─ ieșire.

Fila contrafăcută a unui pașaport românesc :

LITIGIU COMPARAȚIE

LITIGIU COMPARAȚIE

Falsul parțial comis prin mijloace mecanice, chimice, acoperiri sau adăugiri de text.

În general, la acest gen de fals acțiunea falsificatorului este îndreptată asupra următoarelor date : nume, și prenume, data nașterii, semnalmente, semne particulare, valabilitatea pașaportului, numele și prenumele însoțitorului, data acordării vizei, ștampila de intrare în țară – data aplicării, indicativul zilei, facsimil, seria și numărul pașaportului ș.a.

Falsul prin înlocuirea fotografiei

Este cel mai frecvent întâlnit și totodată cel mai rapid și mai comod procedeu de schimbare a identității. Fără a intra în prea multe detalii, principale procedee utilizate pentru înlocuirea fotografiei de pe pașaport, astfel:

► înlocuirea fotografiei aplicată prin capsare

Falsul comis în acest mod poate fi pus în evidență de următoarele elemente :

gelatina fotografiei aplicate ulterior se deteriorează în juurul capselor din cauza forțării în momentul fixării

deteriorarea fontei de siguranță în momentul desprinderii fotografiei originale

fixarea insuficientă a noii fotografii, aceasta mișcându-se la palpare

uneori, capsele prezintă marginile deformate,fapt datorat acțiunii de represare a lor

plierea filei pe care este aplicată noua fotografie, falsificatorul nereușind să fixeze coordonatele orificiilor și să le suprapună perfect pe centrele capselor.

► înlocuirea fotografiei aplicate cu adeziv și capse

○ tăierea și apoi dezlipirea fotografiei titularului, pe fila pașaportului rămânând numai fragmentul ce conține secvența impresiunii de ștampilă ori de timbru sec.

○ smulgerea fotografiei inițiale și înlocuirea ei cu o altă fotografie

○ suprapunerea peste fotografia originală a stratului de gelatină desprins de pe noua fotografie aplicată

○ contrafacerea pe fotografia aplicată a celorlalte elemente de siguranță – ștampila și timbru sec

○ înlocuirea fotografiei aplicate sub folia laminată

○ înlocuirea fotografiei de pe coperta pașaportului

○ înlocuirea fotografiei integrate,realizate cu ajutorul tehnicilor de vârf ce fac posibilă reproducerea aproape exactă a oricărui tip de fotografie

○ falsul prin înlocuirea foliei laminate ce conține fotografia și datele de identitate.

Falsul executat prin înlocuirea fotografiei:

LITIGIU COMPARAȚIE

.

LITIGIU

COMPARAȚIE

Pașaportul electronic

Aderarea României la Uniunea Europeană a generat schimbări în toate domeniile vieții social-economice. Consiliul Europei a stabilit, conform Regulamentului nr. 2252/2004 pentru emiterea pașapoartelor cu date biometrice, pentru statele membre ale Uniunii Europene, termene pentru introducerea acestora, după cum urmează :

28.08.2006 – pentru începerea introducerii în pașapoarte, în format electronic, a datelor personale și imaginii faciale.

28.02.2008 – pentru introducerea amprentelor digitale în format electronic.

Biometria este o metodă tradițională de identificare a individului cu ajutorul mijloacelor tehnico-științifice moderne, pe baza caracteristicilor anatomice și comportamentale ale acestuia. Aceste caracteristici trebuie să fie universale, unice, permanente, colectabile și măsurabile. Finalitatea sistemului biometric constă în verificarea și autentificarea, identificarea ori codarea datelor care ajută la obținerea unor chei biometrice. Astfel, se poate vorbi despre biometria pentru autentificare și biometria pentru identificare.

Biometria pentru autentificare constă în căutarea unui individ „unu contra unu” pentru demonstrarea faptului că un purtător de document este titularul legitim. Dacă amprenta unei persoane figurează pe o cartelă biometrică, cu siguranță persoana care prezintă cartela este adevăratul posesor al acesteia. Această utilizare a datelor biometrice nu asigură unicitatea identității, același individ putând avea mai multe identități. Pornind de la identitatea unei persoane este posibil să se regăsească datele biometrice. Eliberarea sau schimbarea unui act constituie o activitate simplificată și securizată, selecționând identitatea persoanei se poate obține o caracteristică biometrică care este comparată cu cea a purtătorului. De asemenea, unicitatea eliberării actului este asigurată în momentul eliberării acestuia. Dacă individul are un alt act eliberat sub o altă identitate, datele biometrice ale acestuia sunt deja înregistrate în baza de date și sistemul îl detectează.

Biometria pentru identificare constă în compararea datelor biometrice anonime cu cele conținute în baza de date, cu scopul de a regăsi identitatea persoanei într-o așa-zisă căutare „unu contra unu”. Sistemele de identificare asigură unicitatea identității, dar pot avea și alte utilizări:

identificarea unei persoane amnezice, a unei persoane dezorientate, pe fugă ori dispărută sau a cadavrelor, în cazul catastrofelor naturale majore;

identificarea unei persoane care refuză să prezinte documente de identitate, în cazul unui control;

identificarea unei persoane pornind de la urmele găsite la fața locului, în cazul unei infracțiuni.

Tehnici biometrice se clasifică în trei categorii, și anume:

tehnici biometrice bazate pe analiza urmelor biologice (miros, saliva, urină, ADN, sânge etc.);

tehnici biometrice bazate pe analiza comportamentală (semnătură, mod de apăsare a tastaturii);

tehnici biometrice bazate pe analiza morfologică (amprenta papilară, forma mâinii, trăsăturile feței, iris și retină);

Odată cu intrarea, în anul 2006, se apreciază o dublare a țărilor care vor introduce sistemul pașaportului electronic, cunoscut și sub numele de e-passport. ICAO (Organizația Internațională a Aviației Civile) indicat că absolut toate pașapoartele trebuie să fie prezentate în format electronic (citire electronică a informațiilor stocate) până în aprilie 2010. Acest lucru presupune ca pașapoartele să conțină un cod alfa numeric în partea inferioară a paginii cu datele de identificare a titularului, conform structurii descrise de ICAO în documentul 9303, partea 1.

ÎNCHEIERE

Astăzi, riscurile și amenințările cu care se confruntă un stat au din ce în ce mai mult un caracter transfrontalier și pot fi ținute sub control numai prin o cooperare activă a statelor. Falsificarea sau contrafacerea documentelor de călătorie, a vizelor, cecurilor și valutei, a timbrelor poștale, certificatelor de valoare și a altor titluri de valoare emise de către state, a cărților de credit și mijloacelor de plată sunt infracțiuni grave care aparțin, în cele mai multe cazuri, unor rețele de crimă organizată transfrontaliere.

Documentele apar ca înscrisuri de o însemnătate deosebită, de aceea cercetarea criminalistică a documentelor este importantă dar și dificilă în același timp. În general, mijloacele de care dispun infractorii sunt în pas cu cele mai noi descoperiri tehnice, ceea ce face inevitabilă creșterea permanentă a nivelului tehnologic, al măsurilor în replică. Organele de expertiză din toate țările au nevoie de dotări informaționale și mijloace moderne de investigare criminalistică a documentelor. La acest capitol datele tehnice și științifice necesită o înnoire sistematică, deoarece metodele și procedeele de falsificare se schimbă, apar noi posibilități de alterare a documentelor. Aceasta este și rațiunea pentru care s-a obținut dotarea noastră cu sisteme moderne de investigare științifică a documentelor, asistate de soft-uri specializate, cum sunt SISTEMUL FORAM 685-2 și COMPARATORUL VIDEOSPECTRAL VSC 5000.

În ciuda nivelului înalt de dezvoltare al omenirii, falsificarea documentelor rămâne o problemă actuală, infracțiune ce capătă, tot mai mult, un caracter internațional, care ar facilita săvârșirea altor infracțiuni grave cum ar fi traficul de ființe umane, traficul de stupefiante ș.a. Sub amenințarea tot mai mare a terorismului sau a altor infracțiuni ce pun în pericol comunitatea internațională e necesară implementarea unor măsuri de siguranță atât la punctele de trecere a frontierei cât și respectarea și perfecționarea elementelor de siguranță, în ceea ce privește eliberarea documentelor.

BIBLIOGRAFIE

ACTE NORMATIVE:

Constituția României

Codul Penal al României

Codul de Procedură Penală

AUTORI, LUCRĂRI ȘI PUBLICAȚII:

Bercheșan V., Marin Ruiu, „Tratat de tehnică criminalistică”, București 2004.

Crîlov I.F., „Criminalistica” , Leningrad, 1976.

Doraș S.G., „Cercetarea criminalistică a documentelor”, Chișinău, 1974.

Doraș S.G., “Criminalistica” , Chișinău, 1996.

Iablokov, Koldin, „Criminalistica” , Moscova, 1990.

JarovN.A.,”Filtru de lumină universal” , Moscova, 1961.

Manca V., Bădici I., Florea P., “Considerații asupra stabilirii primordialității traseelor interferate”, București, 1978.

Mircea I., “Criminalistica” , București, 1999.

Mocsy L., “Metoda chimică pentru relevarea mențiunilor modificate sau acoperite cu pastă de scris” , București, 1970.

Munteanu I., “Metode fizico-chimice folosite în expertiza criminalistică pentru diferențierea scrisurilor executate prin intermediul hârtiei de copiat de scrisurile executate cu creioane de culori asemănătoare”, vol.1 – București, 1964.

Papadopo V., “Probleme generale privind infracțiunile de fals în înscrisuri”, 1994.

Saltevski M.V., Colosniac V.L., ”Folosirea filtrelor de lumină interferențe în expertiza criminalistică a documentelor pentru diferențierea coloranților”, Moscova, 1962.

Sandu D., „Falsul în acte” , Cluj-Napoca,1977.

Stancu E., “Criminalistica”, vol. 1 , București, 1995.

Suciu C., “Criminalistica” , București, 1963.

Tamaș V.P., „Lecții de criminalistică” ,București, 1971.

Dicționar explicativ , București, 1996.

Gheorghe Popa, Buzatu Nicolae , „Examinarea cărților de credit suspecte de contrafacere ori falsificare”, Comunicare Științifică.

Revista "Criminalistica",nr.4,iulie 2002,anul IV.

Revista "Criminalistica",nr.1,februarie 2006,anul VIII.

Revista "Criminalistica",nr.2,aprilie 2006,anul VIII.

Jurnalul Național,7 octombrie,2005.