Aspecte Controversate In Relatia Comunicatorilor Publici cu Serviciile Secrete

Aspecte controversate în relația comunicatorilor publici cu serviciile secrete

Studiu de caz: Autodenunțul lui Robert Turcescu

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – Scurt istoric al libertății de exprimare

Noțiuni introductive

Consecințele folosirii abuzive a dreptului la liberă exprimare

CAPITOLUL II- Considerații generale privind serviciile secrete și relațiile cu presa

Istoria serviciilor secrete

2.2 Spionajul – caracterizare generală

2.3 Cazuri celebre de spioni din presă din istoria serviciilor secrete

2.4 Deontologia jurnalistului

CAPITOLUL III- Studiu de caz- Robert Turcescu între jurnalistul de carieră și spionul deconspirat

3.1 Biografie Robert Turcescu

3.2 Autodenunțul- analiza discursului din perspectivă comunicațională

CONCLUZII

INTRODUCERE

“O armă fără agenți secreți, este exact ca un om fără ochi și urechi.”

Paul Ștefănescu

Lucrarea, structurată pe trei capitole are ca obiectiv o abordare teoretică a istoriei libertății de exprimare, cu accent pe consecințele folosirii abuzive a acestui drept, o prezentare a serviciilor secrete și relațiilor cu presa dar și o analiză de discurs din perspectivă comunicațională a unui subiect de strictă actualitate, autodenunțul lui Robert Turcescu. Prin intermediul lucrării mi-am propus să abordez problematica libertății de exprimare și importanța ei ca valoare intrinsecă în respectarea unor drepturi înscrise în Constituție, precum și să aduc în lumină cazuri celebre de agenți secreți ai serviciilor secrete și nu în ultimul rând să întreprind o abordare practică prin metoda analizei de discurs în cadrul studiului de caz. Aș dori să definesc analiza discursului ca o analiză contextuală într-o situație de comunicare specifică.

Lucrarea de față pornește de la ipoteze teoretice, ce constituie fundamentul necesar în vederea obținerii rezultatelor. Perspectiva teoretică aleasă are scopul de a fundamenta noțiunile deja cunoscute dar și completarea lor cu elemente de strictă noutate. În acest sens primul capitol abordează aspectele teoretice cu privire la conceptele de libertate, componente ale libertății de exprimare: libertatea de opinie, libertatea de a primi informații și idei și libertatea de a comunica informații și idei precum și limitări. În capitolul al-II-lea este realizată o prezentare generală privind serviciile secrete și relațiile cu presa, precum și o prezentare a deontologiei jurnalistului. În ultimul capitol, în cadrul studiului de caz se abordează problematica referitoare la autodenunțul lui Robert Turcescu.

Discursul este conținutul mesajului pe care o persoană îl transmite după ce acesta a fost prelucrat, în vederea stimulării și declanșării unor anumite emoții, gânduri sau raționamente în mintea sau inima publicului.

Pentru ca un discurs să poată să fie rostit, el trebuie să se încadreze într-un context concret și să cuprindă elementele tipice ale comunicării, conform școlii de la Palo Alto: emițător, receptor și canal. Dar simpla existență a celor trei elemente nu garantează că discursul va ajunge la receptorul potrivit sau că va avea ecou. Într-o lume în care informațiile se află într-un flux continuu, oamenii sunt foarte selectivi în ceea ce privește receptarea acestora și cu atât mai mult în ceea ce privește asumarea unor idei și implicarea în viața socială. Însă, unele discursuri au puterea de a penetra orice bariere și de a se face nu doar auzite, dar și înțelese, nu datorită faptului că au fost mediatizate, ci datorită stilului și construcției argumentative bine ancorate în sfera civică. De-a lungul anilor, s-a schimbat perspectiva asupra manevrării cuvintelor pentru a da naștere unui discurs reușit. Ceea ce a ramas însă neschimbată, este intenția oratorului de a adapta discursul atât la scopurile sale, cât și la audiență. Deasemenea, rămas neschimbat încă din perioada marilor oratori este faptul că un anumit tip de situație impune un anumit tip de discurs. În cazul meu, discursul pe care l-am ales pentru a determina prin ce (nu) este persuasiv, face parte din sfera politică, mai exact discursul lui Robert Turcescu, care în calitate de emițător și-a ales cu grijă receptorii, canalul de comunicare și contextul.

În cazul meu, alegerea unui discurs politic pentru analiza comunicațională nu este una întâmplătoare. Cred cu tărie în forța persuasivă a acestuia, în impactul pe care îl are asupra maselor și a tuturor laturilor vieții sociale. Consider că discursul politic este menit să creeze linii directoare privind segmentele cele mai importante ale unei societăți în dezvoltare: economic, social, politic, cultural.

Dar de ce am ales tocmai acest discurs? Ghidându-mă după structura discursului clasic, am ales în lucrarea mea să îmbin elementele teoretice cu analiza propriu-zisă a discursului dat fiind faptul că este un subiect de strictă actualitate, un joc bogat de cuvinte și înțelesuri care a suscitat interesul auditoriului, jurnaliștilor și implicit interesul meu. Robert Turcescu își prezintă discursul într-un mod articulat, succesiunea faptelor fiind una sistematică, până la intervenția unor probleme, a unor situații perturbante ce aduc unele modificări.

Am ales să analizez acest discurs deoarece consider că reprezintă un bun exemplu pentru felul în care oratorul trebuie să-și adapteze mesajul astfel încât acesta să fie acceptat și interiorizat de către audiența sa, remarcându-se printr-un raport destul de echilibrat între ethos, pathos și logos cu o mică predominanță a logos-ului, înțelegând prin acesta din urmă o modalitate discursivă bazată pe acuzare-apărare, precum și un apel predominant la timpul trecut.

Oratorul a reprezentat un alt element de interes pentru mine, întrucât prin intermediul discursului său a construit persoană retorică credibilă, sinceră și în care audiența poate identifica o urmă de empatie.

Încercarea mea de a analiza discursul lui Robert Turcescu având ca suport conținutul discursului dar și opiniile pro și contra ale jurnaliștilor are ca scop final confirmarea ipotezei de la care am plecat. Sper ca analiza mea să fie relevantă și să suscite interesul oricărui cititor.

CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC AL LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE

“Dacă libertatea cuvântului chiar înseamnă ceva, ea este dreptul

de le spune oamenilor ceea ce nu vor să audă.”

George Orwell

Capitolul I redă o abordare teoretică a libertății de exprimare, pornind de la un scurt istoric, o caracterizare din perspectiva Convenției Drepturilor Omului dar și precizarea consecințelor generate de folosirea necorespunzătoare și abuzivă a libertății de exprimare.

1.1 Noțiuni introductive

Libertatea de exprimare este indubitabil instrumentul omului de a-și exprima opiniile, convingerile, credințele de când se naște și până moare. Libertatea de exprimare reprezintă deopotrivă o împlinire individuală a fiecăruia dar și un mijloc extrem de util de asigurare a bunei funcționări a unei societăți guvernată de democrație. Așa cum afirma George Orwell, libertatea cuvântului este dreptul de a le spune oamenilor ceea ce nu vor să audă, mai cu seamă de a exprima liber ceea ce crezi despre o situație particulară fără a mai impune restricții. Un alt autor celebru și anume Mark Twain afirma: “În țara noastră, prin bunăvoința lui Dumnezeu, ne-au fost date acele trei lucruri prețioase: libertatea cuvântului, libertatea conștiinței și prudența de a nu ne folosi niciodată de vreuna din ele.” Nu am certitudinea că prudența este cel mai potrivit cuvânt dacă ne raportăm la prezent, ci mai degrabă aș spune angoasa perpetuă față de consecințele legale ale nerespectării dreptului la liberă exprimare, consecințe pe care în prezent societatea românească le impune. În acest context,vorbim de o libertate precară, nicidecum stabilă și durabilă. Pentru a putea înțelege conținutul noțiunilor prezentate în acest capitol, voi porni demersul meu cu o prezentare a conținutului Articolului 10 din Convenția Drepturilor Omului privitor la libertatea de exprimare. Așadar, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, ce cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Mai mult, statele nu sunt împiedicate să supună sociețatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Consider că se impune de la bun început precizarea că libertatea de exprimare nu se referă eminamente la libertatea cuvântului, ci cuprinde o serie de alte libertăți, precum libertatea de opinie, libertatea de a primi informații și idei și libertatea de a comunica informații și idei. Exercitarea acestor libertați ce necesită îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor proceduri, clauze, circumscrieri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică necesare asigurării securității naționale, integrității teritoriale sau siguranței publice, apărarării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătații sau a moralei, protecției reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Cu alte cuvinte, libertatea de exprimare deși este un drept fundamental al individului, este supus unor constrângeri și limitări legale imperios necesare pentru asigurarea echilibrului societății vizând aspecte precum securitatea, siguranța, ordinea dar și confidențialitatea informațiilor. Ca să putem înțelege importanța libertății de exprimare, în cele ce urmează o să facem o scurtă incursiune în istorie, oprindu-ne la cazuri mediatizate ce au subliniat importanța libertății de exprimare sau dimpotrivă nerespectarea ei. Începem cu un caz celebru, cel al lui Handyside contra Regatului Unit din 1979, unde a fost subliniată pentru prima dată de Curte importanța cu totul deosebită a articolului 10. Chiar dacă Comisia și Curtea nu au urmat întotdeauna abordarea favorabilă a libertații de exprimare anunțată în cazul Handyside, rolul proeminent al dreptului la liberă exprimare a fost constant afirmat cel puțin la nivel de principiu, el trebuind să călăuzească orice analiză a constrângerilor aduse acestei libertăți. În același an, în cazul Sunday Times contra Regatului Unit , Curtea Europeană a avut ocazia să afirme principiile de bază ce definesc noțiunile de accesibilitate și previzibilitate a legii.

În primul rând se impune ca legea să fie suficient de accesibilă pentru ca cetățeanul să poată dispune de informații suficiente, ținând seama de circumstanțele cauzei și de normele juridice aplicabile într-o situație dată. În al doilea rând, nu poate fi considerată lege decât o normă enunțată cu suficientă precizie pentru a-i permite cetățeanului să-și adapteze conduita cerințelor legale, folosindu-se dacă este nevoie de sfaturi competente. El trebuie să fie capabil să prevadă cu un grad de exactitate rezonabil consecințele ce pot decurge dintr-un act comis de el chiar dacă experiența dovedește faptul că nu poate exista o certitudine absolută, ori legea nu trebuie să se poată adapta schimbarilor de situație. Astfel, în mod inevitabil multe legi folosesc formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. În cazul Groppera Radio AG contra Elveției din 1990, ce privea decizia autorităților elvețiene de a-i interzice societății de radiodifuziune reclamante să retransmită prin cablu emisiuni emise din Italia, guvernul a susținut că articolul 10 nu acoperă difuzarea unor programe al căror conținut, cu precădere muzică usoară și mesajele publicitare nu se încadrează în noțiunea de "informații sau idei". Curtea a respins acest argument și a afirmat ca articolul 10 (1) este aplicabil și că nu trebuie să se facă vreo distincție în funcție de conținutul programelor. Libertatea de exprimare apară toate categoriile de informații obiective, pluraliste și toate creațiile și ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau finalitatea acestora. De ea se bucură nu numai mijloacele de informare în masă, ci și toți cetațenii și creatorii științifici, literari sau artistici. Se includ deci în sfera protectiei articolului 10 cuvinte, imagini, sunete transmise prin intermediul suportului tipărit, al radioului, televiziunii, cinematografiei, etc. Deși nu există incă o jurisprudență în acest sens, este cert că și informarea electronică difuzată prin Internet va fi acoperită de art.10. Tot în 1990, în cazul Autronic contra Elveției au fost considerate drept “lege” în sensul Convenției chiar și norme aparținând dreptului internațional public. Important este însă că dreptul intern care prevede posibilitatea unei ingerințe aduse libertății de exprimare să îndeplinească două condiții fundamentale: accesibilitatea și previzibilitatea. În lipsa acestora, articolul 10 va fi încălcat chiar dacă ingerința este prevazută de o lege în vigoare în ordinea juridică internă, impusă de Parlament. Neclaritatea unei legi poate fi compensată de existența în dreptul intern al statului a unei practici judiciare constante care să permită realizarea obiectivului urmărit de condiția ca masura ce afectează libertatea de exprimare să fie prevăzută de lege și astfel să se înlăture arbitrariul și să se evite acordarea unei puteri discreționare autorităților statale. Există domenii care prin natura lor nu permit existența unei reglementări perfect riguroase, astfel încat este inerentă existența unor texte de lege cu un caracter mai general. Curtea a acceptat acest lucru în ceea ce privește, de exemplu, normele juridice care apără morala sau cele care reglementează domeniul concurenței neloiale, în situația în care reprimarea reclamanților putea fi prevăzută de aceștia ca urmare a jurisprudenței existente în acel domeniu. Alături de libertatea de exprimare vin și componentele acesteia: libertatea de opinie, libertatea de a primi informații și idei și libertatea de a comunica informații și idei, precum și libertatea presei. Libertatea de opinie este o condiție prealabilă pentru exercitarea altor libertăți garantate de articolul 10, excluzând aplicarea restricțiilor posibile enunțate. Conform declarației Comitetului Miniștrilor „orice restricție asupra dreptului în cauză va fi incompatibilă cu natura unei societăți democratice.” Libertatea de a comunica informații și idei este complementară libertății de a primi informații și idei, ambele având rol în organizarea și susținerea unor alegeri cu adevărat libere. În cele ce urmează, voi încerca să abordez două cazuri privitoare la libertatea presei menite să arate modul de aplicare a articolului 10. Un prim exemplu este cazul Lingens contra Austriei din 1986 referitor la condamnarea penală pentru calomnie a unui ziarist pentru afirmațiile sale referitoare la Cancelarul Federal austriac B. Kreisky. Bruno Kreisky l-a atacat pe celebrul „vânător de naziști” Simon Wiesenthal în urma acuzațiilor acestuia legate de domnul Peter, un potențial aliat al partidului său pentru stabilirea viitoarei coaliții de guvernământ. Comentând în cadrul a două articole de ziar atitudinea Cancelarului față de domnul Wiesenthal, reclamantul a descris comportamentul domnului Kreisky folosind expresii cum ar fi „oportunismul cel mai detestabil, „imoral” și „lipsit de deminitate”. Acești termeni au constituit motivul condamnării reclamantului de către instanțele austriece. Curtea Europeană a folosit acest prilej pentru a afirma că libertatea presei îi pune la dispoziție opiniei publice unul dintre cele mai bune mijloace pentru a cunoaște și judeca ideile și atitudinile liderilor politici.

Altfel spus, Convenția este dominată de ideea unei societăți democratice ce are ca baza dezbaterea politică autonomă. Omul politic, spre deosebire de cetățeanul de rând se bucură de o critică convenabilă, expus fiind în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale atât din partea ziariștilor cât și a masei cetățenilor, prin urmare trebuie să fie mult mai concesiv. Libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei a fost socotită de Curte ca fiind o acuitate extrem de importantă. Potrivit Curții, „existenta faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit”. Cazul Lingens contra Austriei din 1986 a fost a fost considerat de Curtea Europeană ca încălcând libertatea de opinie însăși, care constituie un element fundamental al dreptului garantat de articolul 10 al Convenției. Din acest motiv, ținând seama de faptul că discursul domnului Lingens se încadra în sfera de protecție maximă acordată de Convenție, Curtea a ajuns la concluzia potrivit căreia a fost încălcat articolul 10. Cazul Prager și Oberschlick contra Austriei (1995) , în care s-a afirmat faptul că “libertatea presei acoperă de asemenea recurgerea la o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare”. Totodată, în cazul De Haes și Gijsels contra Belgiei (1997), Curtea a reținut faptul ca deși „comentariile reclamanților conțineau fără îndoială critici foarte severe, acestea sunt considerate de către Curte ca fiind pe masura emoției și a indignării cauzate de faptele invocate în respectivele articole”. Totusi, pentru a se bucura de protecția oferita de Convenție, judecățile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte. În același timp însă, în ceea ce priveste afirmațiile verificabile, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al acestora, ci și atitudinea subiectivă a reclamantului. Prin urmare, buna credință tinde să fie mult mai mare decât exactitatea afirmațiilor, criteriul folosit de Curte pentru a determina dacă exercitarea libertatii de exprimare se mentine sau nu în limitele stabilite de articolul 10 din Conventie. Din distinctia pe care Curtea a realizat-o între fapte și judecati de valoare, se poate desprinde concluzia că indivizilor care afirma fapte obiective li se poate în mod legitim cere să dovedească adevărul acestora. Lista exemplelor poate continua însă se cuvine să ne oprim la restricțiile ce pot fi aduse libertății de exprimare. Cu importanță deosebită, paragraful 2 al articolului 10 permite statului să aducă limitări formelor de manifestare a libertății de exprimare cu condiția să respecte cerințele impuse de Convenție pentru valabilitatea acestora. Odată stabilită aplicabilitatea articolului 10, după constatarea unei ingeriențe în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, Curtea afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contractară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2: să fie prevăzute de lege, să urmarească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop. În momentul în care se constată neîndeplinirea uneia dintre aceste condiții, Curtea va constata încălcarea Convenției fără a mai continua examinarea celorlalte.

În loc de concluzie, o să mă opresc asupra unei lucrări aparținând lui John Stuard Mill. Lucrarea „Despre libertate” din 1859 reprezintă o consacrată convingere a autorului asupra libertății de exprimare, despre care susține că este o condiție necesară pentru progresul intelectual și social: „Nu putem fi niciodată siguri că o idee nespusă nu conține elemente utile”. Neexprimarea opiniei privitoare la o persoană sau la o situație anume este tot o formă de exprimare, la fel de liberă ca și exprimarea propriu-zisă. Autorul mai susține ideea conform căreia a asculta păreri false este ceva productiv. În primul rând, pentru că indivizii sunt mai dispuși să renunțe la opiniile eronate atunci când se află într-o dezbatere și în al doilea rând pentru că teoriile corecte vor fi continuu susținute și reafirmate, nefiind doar propoziții unanim acceptate ca fiind adevărate.

Consecințele folosirii abuzive a dreptului la liberă exprimare

Potrivit Dreptului European convențional și jurisprudențial al drepturilor omului, libertatea de exprimare constituie un element esențial al unei societăți democratice. Folosirea abuzivă a dreptului la liberă exprimare atrage după sine consecințe de natură juridică și socială. Ingerința adusă libertații de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern al oricărui stat. Curtea Europeană verifică după constatarea ingerinței adusă libertații de exprimare dacă ea urmărea unul dintre scopurile legitime enumerate în paragraful 2 al articolului 10. În această privință, instanțele europene procedează ele însele la o apreciere în urmă căreia va fi identificat cel mai relevant în circumstantele cauzei dintre obiectivele enumerate în paragraful 2. Curtea Europeană ține seama de scopul ce a inspirat autoritățile de la care emană ingerința la momentul instituirii acesteia, și nu de scopul pe care statul pârât ar putea să îl reconstituie ulterior pentru a justifica măsura în cursul procedurii de la Strasbourg. În cele ce urmează am am încercat să conturez câteva cazuri cunoscute privind libertatea expresiei și consecințele încălcării ei:

• condamnarea jurnalistilor pentru publicarea de extrase ale avizelor de impunere în Franta (Fressoz și Roire);

• condamnarea pentru injuria (insulta) adusa gardei municipale în Polonia (Janowski);

• interdictie impusa prin Constitutie politistilor de a se angaja în activități politice în Ungaria (Rekvenyi);

• reparatie (despagubire) acordata unei publicații și unui jurnalist pentru defaimare în Norvegia (Bladet Troms și Stensaas);

• condamnare pentru incitare la ostilitate și ura în Turcia (Ceylan; Ozturuk);

• condamnari pentru propaganda separatista în Turcia (…);

• condamnare pentru divulgarea identitatii functionarilor insarcinati cu lupta impotriva terorismului în Turcia (Surek nr.2);

• condamnare pentru defaimare (calomnie) în România – (Dălban; Parcalab și Sabau);

• declaratie a printului din Liechtenstein semnificand intentia sa de a nu numi pe viitor petitionarul intr-o functie publică, din cauza parerilor exprimate de acesta din urmă asupra unor probleme/chestiuni constitutionale (Willie);

• avertisment de a se purta bine în urma unui comportament contrar bunelor moravuri în Regatul Unit (Hashman și Harrup);

• declarații considerate nule și neavenite de către un Tribunal din Norvegia (Nielsen și Johnsen).

Nu în ultimul rând, cazul Barfod contra Danemarca din 1989 în care un ziarist a fost condamnat pentru că a acuzat doi judecători de lipsă de imparțialitate în modul în care au rezolvat un litigiu fiscal, Curtea a reținut ca scopuri legitime din punctul de vedere al paragrafului 2 “protecția reputației judecătorilor” și, indirect „salvgardarea autorității puterii judecătorești.”

Conform articolului 168 din Codul penal „comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de știri, date sau informații false ori documente falsificate, dacă fapta este de natură să aducă atingere siguranței statului sau relațiilor internaționale ale României și pedepsește asemenea fapte cu închisoare de la 1 la 5 ani.” Conform articolului 169 din Codul penal este interzisă „divulgarea unor documente sau a unor date care constituie secrete de stat ori a altor documente sau date, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă fapta este de natură să puna în pericol siguranța statului și se pedepsește cu închisoare de la 7 la 15 ani și interzicerea unor drepturi” Conform art. 171 din Codul penal „infracțiunile contra vieții, integrității corporale, sănătății, libertății sau demnității săvârșite împotriva unui reprezentant străin, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege al cărei maxim se sporește cu 2 ani. Legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la dorința exprimată de guvernul străin.” Articolul 195 stipulează faptul că deschiderea unei corespondențe străine ori interceptarea unei convorbiri telefonice sau prin alte mijloace de transmitere la distanță, fără drept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Același regim se aplică și în cazul sustragerii, distrugerii sau reținerii unei corespondențe, precum și divulgării conținutului unei corespondențe, chiar atunci când a fost trimisă, deschisă fie și din greșeală, ori divulgării conținutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoștință de aceasta din greșeală sau din întâmplare. De asemenea, divulgarea, fără drept, a unor date, de către un individ, fapte care aduc prejudicii altei persoane, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. La o primă privire, constat faptul că cele 5 articole din Codul Penal menționate mai sus fac referire la conceptul de comunicare sau la elemente conexe cu aceasta precum: deschidere sau interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon pe care le consider într-o formă sau alta, tot o formă de comunicare. Consecințele folosirii abuzive a dreptului la liberă exprimare nu vizează numai o perspectivă juridică, ci și o perspectivă comunicațională dacă ne gândim la modalitatea în care se înfăptuiește încălcarea articolelor menționate mai sus.

CAPITOLUL II- Considerații generale privind serviciile secrete și relațiile cu presa

Capitolul II pornește cu o scurtă incursiune în istoria seriviciilor secrete și o caracterizare a acțiunii de spionaj ca demers ce are la bază un act comunicațional (transmiterea de informații) precum și ca infracțiune sancționată de Codul Penal. Nu în ultimul rând am adus în lumină cazuri celebre de spioni din presă din istoria serviciilor secrete, precum și principalele elemente ale deontologiei jurnalistului. Serviciile secrete și relațiile cu presa reprezintă o legătură controversată, un subiect destul de evitat în mass-media. Fie că vorbim despre un stat democratic sau despre un stat totalitar existența serviciilor secrete este imperios necesară. Totuși, se impune o delimitare clară, astfel că dacă vorbim despre statul totalitar, serviciile secrete sunt un instrument de subordonare al puterii politice, concretizate în ceea ce numim poliție politică. Dacă ne referim la statul democratic, serviciile secrete sunt o necesitate, însă discrepanțele apar în cazul în care serviciile secrete nu mai sunt utilizate în interesul țării, ci in interesul unei oligarhii politice care se află la guvernarea țării la un moment dat. Un exemplu care ilustrează legătura serviciilor secrete cu presa este celebrul scandal „Firul roșu.” Instalarea unei linii telefonice secrete între președinții Federației Ruse și României a adus un caracter negativ imaginii serviciilor secrete românești. Presa a constituit o serie de scenarii acuzând Serviciul de Informații Externe al României și instituțiile statului ca fiind datoare să facă lumină în acest caz. Prin urmare, asemenea informații nu pot decât să îl facă pe cititor să considere că instituțiile statului și serviciile secrete sunt vinovate pentru că refuză să declare adevărul pe care presa se străduie din răsputeri și prin orice mijloace să-l descopere.

Istoria serviciilor secrete

În termeni nu foarte academici, ce-i drept, serviciile secrete sunt considerate una dintre cele mai vechi meserii din lume. În opinia mea, serviciile secrete au existat dintotdeauna, într-o formă sau alta generate fiind de dorința individului de a cunoaște teritoriul adversarului. Își găsesc rădăcinile în Egiptul antic, cu 5000 de ani în urmă, când faraonul Thutmosis a avut ideea de a ascunde oameni în saci de făină pentru a spiona orașul asediat Jaffa. Thutmosis a organizat primul aparat de spionaj guvernamental din istorie, inovație pe care mai târziu a sculptat-o printre hieroglifele care înregistrau triumful domniei sale sub inscripția de “stiința secretă.” Dacă fac o incursiune în istorie și mă gândesc la serviciile secrete rusești implicit mă gândesc de istoria partidului comunist bolșevic și la fostul URSS. Serviciile secrete rusești nu pot fi înțelese în deplinătatea lor decât dacă ținem seama de condițiile istorice și de unicitatea metodelor poliției secrete țariste, transmise prin tradiție și moștenire către noul regim. Nașterea, existența și prosperitatea KGB-ului își are rădăcinile tocmai în educarea noilor cadre conform vechilor tradiții însă în armonie cu progresele din domeniu. Mai mult, KGB-ul este rezultatul ipotezei vechii Rusii conform căreia considera spion pe orice străin care venea în țară și oricine călătorea în străinătate devenea automat spion. Unirea Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza reprezintă cheia de boltă a serviciilor secrete în România. Sub egida amenințărilor din țările vecine, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trecut la emiterea unui decret grație căruia a luat ființă Serviciul de Informații. Primele misiuni ale Serviciilor Secrete Românești ai fost la Paris și Londra. Vasile Alecsandri a fost primul spion român care a avut misiunea secretă de a ajunge în cercurile cele mai înalte, de pildă la Napoleon al III-lea sau Victor Emanuel al II-lea și de a trasmite importanța Unirii Principatelor și părțile bune ale acesteia, iar pe de altă parte de a culege informații cu privire la intențiile pe care aceștia le aveau cu privire la soarta țării. În acest context aș dori să-i amintesc și pe doctorul Ludovic Steege, Ștefan Golescu sau Mihail Kogălnicianu.

Spionajul – caracterizare generală

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, spionajul este o activitate întreprinsă pentru a obține pe ascuns secrete militare, politice ale unui stat în vederea transmiterii lor unui alt stat.

Spionajul este și o acțiune ce are la bază un proces de comunicare, întrucât tranmiterea presupune o comunicare fie ea și tacită.

Acțiunea de a spiona capată și conotații legale reprezentând fapta cetățeanului străin sau persoanei fără cetățenie domiciliate într-o țară străină care săvârșește vreuna dintre acțiunile prevăzute în art. 157 din Codul Penal. Astfel, precum infracțiunea de acțiuni dușmănoase corespunde infracțiunii de trădare prin ajutarea inamicului, cu condiția săvârșirii faptelor de către un cetățean străin sau de către persoană fără cetățenie ce nu domiciliază pe teritoriul statului român, tot astfel, infracțiunea de spionaj corespunde infracțiunii de trădare prin transmitere de secrete, cu deosebirea privind situația cetățenească a subiectului nemijlocit al infracțiunii.

Infracțiunea de spionaj face parte din grupul infracțiunilor contra siguranței statului, fiind prevăzută în dispoziția din art. 159 din Codul penal.

Actualul Cod penal nu dă o definiție descriptivă, completă, ci face trimitere la definiția dată în art. 157 din Codul penal. Astfel, conform art. 159 din Codul penal, spionajul constă în faptele prevăzute în art. 157, săvârșite de un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul statului român.

Din această prevedere rezultă că infracțiunea de spionaj este similară cu forma de trădare prin transmitere de secrete prevăzută de art. 157 din Codul penal sub aspectul elementelor sale constitutive, cu excepția subiectului activ.

Potrivit art. 157 din Codul penal, spionajul constă în transmiterea secretelor de statde către un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul statului român către alte puteri sau organizații străine ori agenților acestora, fapt care periclitează securitatea statului.

Omul, ființă superioară socială, se caracterizează prin gândire, înțelegere și limbaj articulat, iar cetățeanul este văzut ca locuitor al unui stat care se bucură de drepturi civile și politice, având, totodată anumite obligații față de acel stat.

Având ca precursoare Declarația drepturilor de la 1688 din Anglia și Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii din 1776, Declarația Universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1948, are la bază doctrinele dreptului natural modern, dezvoltate în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, care stabileau existența prin natură a unor drepturi anterioare oricăror forme sociale, stipulând în art. 3 că „Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și securitatea persoanei sale”.

Totodată, procesul de elaborare al pactelor internaționale ale drepturilor omului, care a demarat în 1949, a avut ca element de referință raportul dintre individ și societate, între drepturi și îndatoriri.

În preambulul proiectului de Cartă Internațională a Drepturilor Omului a fost formulat principiul conform căruia „Omul nu are numai drepturi, ci el are, de asemenea, îndatoriri față de societatea din care face parte”. Acest principiu a fost înscris și în preambulul celor doua Pacte internaționale adoptate de Adunarea Generală a ONU, în următoarea formulare: „Luând în considerație faptul că omul are îndatoriri față de semenii săi și față de colectivitatea căreia îi aparține și este dator a se strădui să promoveze și să respecte drepturile recunoscute în prezentul Pact”.

Acesta a fost reiterat în paragraful 1 din art. 5, comun ambelor Pacte internaționale, potrivit căruia „nicio dispoziție din prezentul Pact nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, o grupare sau o persoană vreun drept de a se deda la o activitate sau de a săvârși un act urmărind suprimarea drepturilor și libertăților recunoscute în prezentul Pact prin limitări ale lor mai ample decât cele prevăzute”

Drepturile omului reprezintă nucleul activităților Consiliului Europei și influențează considerabil viața oamenilor din Europa. Astfel, principalele instrumente pregătite de Consiliul Europei sunt Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Carta Socială Europeană. Direct sau indirect, acțiunea Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului afectează viața a milioane de oameni de pe întreg cuprinsul Europei.

Drepturile omului sunt protejate și prin prevederile constituționale, astfel că art. 1 alin. 2 din Constituția României prevede că „România este stat de drept, democratic și social. În care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, (…) dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme”.

Referitor la protecția și sancționarea juridică a spionajului, dreptul internațional de război consideră permis pentru beligeranți angajarea de spioni pentru a-și procura informații desprea inamic, norme codificate în Regulamentul anexat Convenției de la Haga din 1907, bază pentru legile de război ale fiecărei țări.

În dreptul internațional nu există norme specifice în materie, dar o asemenea lipsă nu ține de spionaj și se implică în toate câmpurile informative, explicând inoportunitatea politică de a implica statul care a trimis spionul.

Spionajul este, așadar, o activitate pe care dreptul internațional de pace nu o interzice și care consideră ca ilicită violarea normelor naționale și internaționale referitoare la alte sectoare.

Cazuri celebre de spioni din presă din istoria serviciilor secrete

Scopurile infiltrării de agenți secreți în țările occidentale dezvoltate era aceea de obținere a unor documentații tehnice secrete privind ramurile de vârf ale industriei, facilitarea acordării României de credite bancare cu dobandă minimă, termene de rambursare maxime și termene de garanție favorabile; încheierea de convenții comerciale cu parteneri români de către firme de marcă din Occident, în defavoarea altor tări socialiste, achiziționarea de aparatură și echipamente electronice sofisticate puse sub embargou, influentarea conducerilor unor state sau organizații intenaționale în adoptarea unor decizii care și sprijine politica și poziția României în unele probleme internaționale sau regionale. Selecționarea agenților se efectua sub stricta îndrumare a lui Pacepa. Cel ales era obligat să-și schimbe domiciliul din localitatea in care fusese recrutat și venirea lui în București sub diverse pretexte: încadrarea într-un post mai bine plătit, efectuarea unor cursuri de ridicare a calificării, iminența căsătoriei în capitală etc. Ajunși în București, aceștia primeau cheile de la niște garsoniere amplasate numai în zona centrale, dotate cu tot strictul necesar, avându-se grijă să cuprindă, în primul rand, instalații și tehnica de uz casnic adusă din Occident pentru obișnuinta în mânuirea lor de către viitorii ofițeri agenti secreti. Aici se derulau, de regulă, acțiunile de instruire secretă și practică imaginindu-se diverse scenarii pe baza documentelor intocmite din timp de ofițeri instructori cu privire la tot ceea ce interesa activitatea obiectivului strategic occidental avut in vedere de conducerea D.I.E. pentru plasarea agenților. Cadrele care au servit secțiile securității au fost: Generalul Emil Bodnăraș, Generalul Mihai Ion Pacepa, Generalul Sergiu Nicolau, Genaralul Minea Stan, Alexandru Drageici, General locotenent Gheorghe Pintilie, Tudor Postelnicu, Generalul Nicolae Doicaru, Vasile Patilinet, Generalul Mihai Caraman, Generalul Gheorghe Mirea, Generalul Iulian Vlad, Colonelul Gheorghe Ardeleanu. General de armată, membru al Biroului Politic, fost ministru al Apărării Nationale, Emil Bodnăraș a cunoscut o ascensiune fulgeratoare și un spirit învăluit în mister. Membru secret al K.G.B.-ului lui Lavrente Beria, Emil Bodnăraș a fost loial față de Ceaușescu. Generalul Mihai Ion Pacepa datorită inteligenței sale ieșite din comun, dotat cu memorie excepțională precum și cu un mod exemplar în care-și îndeplinește misiunile încredințate, Pacepa se face remarcat în 1965 devinind unul dintre cei mai importanți consilieri ai lui Ceaușescu, fiind numit sef al Departamentului de informații externe din cadrul securității și înaintat la gradul de general locotenent. Generalul Sergiu Nicolau pe numele său adevărat Serghei Nikonov, de origine evreiască, șeful Directiei informațiilor din Marele Stat Major, poreclit “bătrânul” era un personaj cu talie înaltă, bine făcut, cu o privire vie, pătrunzatoare, cu mișcări lente ce degajau o mare vitalitate și stăpânire de sine. S-a făcut remarcat pentru capacitatea sa de a transforma situații operative încâlcite și netransparente cu o simplitate dezarmantă astfel încât cei prezenți la discuții observau deodată variante noi, pe înțelesul tuturor. Lista exemplelor poate continua însă se cuvinte să încheiem cu o concluzie. În cazul agenților secreți , se potrivește ca o mănușă fraza „Noi nu putem înceta să fim noi înșine” pentru că indiferent ce “haină” purtăm și ce acțiuni întreprindem, în sinea noastră rămânem aceeași.

Deontologia jurnalistului

Deontologie? Jurnalist? Legătura?! În cele ce urmează voi încerca să evidențiez principalele aspecte legate de aceste noțiuni dar și să construiesc măcar în linii mari portretul ideal al jurnalistului. Pornesc, deci cu o definiție a deontologiei, care reprezintă totalitatea normelor de conduită și obligațiilor etice ale unei profesiuni.

Jurnalistul se confundă adesea cu ziaristul sau gazetarul. Actualmente, orice dezbatere cu privire la activitatea jurnalistului într-o societate deschisă nu poate pierde din vedere aspecte legate de etică și implicații legale. Apelul la cunoașterea instrumentelor legale este indispensabil, de vreme ce existența lor permite punerea în discuție a deciziilor guvernanților și controlul de către societatea civilă, prin medierea presei, a sectoarelor celor mai puțin transparente ale mecanismului etatic.

Etica jurnalistică a străbătut un drum dificil, fiind situată la granița dintre teorie și practică. Profesioniștii din mass-media au datoria de a impune la locul de muncă respectarea cu strictețe a codului etic al jurnaliștilor. Cu douăzeci de ani în urmă, sursele normale dintr-un oraș de mărime medie aveau probabil de-a face cu câteva ziare, un post de radio și un post local de televiziune. În prezent, numărul de mijloace de informare a crescut atât de mult încât orice sursă oficială locală trebuie să ofere informații pentru aproximativ două ziare, mai multe publicații gratuite, o revistă locală specializată în domeniul afacerilor, poate două posturi de radio, unul TV, trei canale de televiziune prin cablu șu un număr crescând de pagini web consacrate știrilor sau comunității. Această dezvoltare a accelerat tendința instituțiilor oficiale de a lăsa relația cu presa pe seama unor profesioniști. De asemenea, a lăsat creșterea numărului de jurnaliști aflați în căutare de informații, acolo unde odinioară îi căutai pe degete. Astăzi, mulți dintre descoperim că nu discutăm cu anumite personae care ne interesează, ci cu purtătorul de cuvânt. Prin urmare, devine cu atât mai necesar ca un jurnalist să știe cum să își controleze sursele în mod profesionist și să știe cum să exploateze canalele de informare într-un mod cât mai eficient. Deși majoritatea relațiilor cu sursele sunt tranzacții directe, rutinate, din care ambele părți au de câștigat, există un moment în care jurnaliștii iau parte la un joc al inteligenței extrem de competitive alături de surse pentru a se asigura că în ziar ajunge versiunea cea mai completă și cu un impact mai mare și nu cea pe care o preferă sursele. Fie că vorbim de presa scrisă, radio sau televiziune, practica jurnalistică începe întotdeauna cu procesul de culegere a informațiilor, care presupune exclusiv, o muncă de teren ce îi revine reporterului (jurnalistului).

În cazul presei scrise intervin cerințe legate de cunoașterea modului de redactare a textului jurnalistic, folosire a cuvintelor, alegere a titlului, compunerea șapoului alegere a citatelor, a unghiurilor de abordare. În radio caracteristica definitorie este oralitatea. Aici elementele cele mai importante sunt cele care țin de competența prezentatorului: să folosească cuvinte pe înțelesul ascultătorilor; să folosească în mod oportun timbrul, tonalitățile, inflexiunile vocii; să posede o dicție bună și o pronunție clară; să posede simțul respirației; să aibă stăpânire de sine. Jurnalismul de agenție în care stilul informativ este o condiție sine qua non (agenția de presă este reprezentantul pur al jurnalismului informativ, ei nefiindu-i permise interpretările, judecățile de valoare) impune cerințe legate de prezentarea factuală, concizia exprimării, lizibilitatea informației. Agenția are rolul de a oferi clienților săi “informații gata pregătite pentru reproducerea imediată, cât și rolul de furnizare a unor produse semifinisate ce pot fi cu ușurință și rapid adaptate la nevoile specifice ale celorlalte mass media.” În televiziune definitorie este munca de echipă. Această caracteristică este prezentă și în etapa culegerii informațiilor din teren unde prezența operatorului de imagine este indispensabilă. În plus jurnalistul trebuie să aibă formate anumite deprinderi de prezentare a materialului în fața camerei de luat vederi. În etapa de prelucrare, asamblare a știrilor, toate cerințele pe care le impun presa scrisă și radioul sunt dublate de cerințele pe care le impune imaginea. Jurnalistul de televiziune trebuie să aibă însă, în primul rând, deprinderi de a lucra cu și într-o echipă pe care o conduce, să facă dovada competenței profesionale și a calităților de bun organizator în toate etapele, începând de la pregătire și până la postprocesare, montaj și prezentarea materialului. “Jurnaliștii datorează responsabilitate și devotament în primul rând auditoriului lor, fie el compus din cititori, ascultători sau spectatori, și nicidecum celor care îi urmează, sau vreunui partid politic, grup etc.” Este destul de dificil totuși să se practice un jurnalism echilibrat și fără asemenea conflicte de interese. Cu certitudine, încercări de definire a unui cod deontologic al jurnalistului au existat și vor mai exista. Să încercăm totuși să caracterizăm jurnalistul. Conform Codului deontologic al jurnalistului elaborat de Convenția organizațiilor de media jurnalistul are datoria să exercite dreptul intangibil la liberă exprimare având ca fundament dreptul publicului de a fi informat, este dator să caute, să respecte și să comunice faptele sub înfățisarea adevărului și verificării, este dator să exprime opinii pe o bază factuală, acționând eminamente cu bună credință, este dator să semnaleze neglijența, injustiția și abuzul de orice fel, publicul având dreptul de a cunoaște și informațiile cu caracter negativ. Mai mult, este dator să respecte prezumția de nevinovăție, este dator să țină cont de interesul legitim al minorului, nu trebuie să dezvăluie identitatea victimelor accidentelor, calamităților, infracțiunilor, cu precădere cele ale agresiunilor sexuale, este dator să nu discrimineze nici o persoană pe motive de rasă, etnie, religie, sex, vârstă, orientare sexuală ori dizabilități și să nu instige la ură și violență. Dacă ne referim la calitatea redactării, jurnalistul trebuie să respecte câteva reguli: informația trebuie delimitată clar de opinii, informațiile trebuie verificate înainte de publicare, jurnalistul trebuie să facă eforturi pentru a prezenta punctele de vedere ale tuturor părților implicate, și nu în ultimul rând să respecte în redactare regulile citării. Tendințele viitoare ale jurnalismului sunt corelate cu calitatea pregătirii profesionale și cu integritatea morală a viitorilor jurnaliști. Servirea cetățeanului înseamnă „atât lărgirea bazei de cunoaștere a lumii înconjurătoare și descătușarea energiilor creatoare, cât și crearea unui climat adecvat unirii eforturilor pentru realizarea acelor proiecte al căror scop este prosperitatea și progresul sub toate aspectele”. În condițiile unei puternice dezvoltări a structurilor universitare în domeniu în perioada post-revoluționară, a inițierii unei multitudini de cursuri, de schimburi de experiență cu colegi de „breaslă” din alte state, a unui aflux sporit de tineri care doresc să îmbrățișeze această meserie și care se pregătesc în aceste instituții, mass-media poate începe să își lepede zdrențele de „cerșetor” și să îmbrace straie de sărbătoare pentru a aspira către locul pe care îl merită în societate: acela de a patra putere în stat. Se poate astfel spera într-o revigorare a mediului jurnalistic, atât de necesară, având în vedere că și calitatea presei reprezintă un indicator important al sănătății democrației în orice stat iar o societate poate rămâne liberă numai în condițiile în care este bine informată și poate decide în cunoștință de cauză.