Aspecte Contemporane Privind Dreptul Spatial

=== bd3a7835e74a48f591d26ab2aff824bddd3662aa_391759_1 ===

PLAN

INTRODUCERE

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE

CAPITOLUL I. ÎNCADRAREA DREPTULUI COSMIC ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC

Secțiunea I. Apariția dreptului cosmic

§1. Normele juridice premergătoare apariției dreptului cosmic

§2. Izvoarele dreptului cosmic

§3. Obiectul și definiția dreptului cosmic

Secțiunea a II-a.

§1. Subiectele dreptului cosmic

§2. Principiile legale

§3. ?

CAPITOLUL AL II-LEA. REGLEMENTAREA DREPTULUI PROPRIETĂȚII ÎN SPAȚIUL COSMIC

Secțiunea I.

Secțiunea a II-a.

CAPITOLUL AL III-LEA. RĂSPUNDEREA SUBIECTELOR PENTRU DAUNELE CAUZATE DE OBIECTELE LANSATE ÎN SPAȚIU

Secțiunea I.

Secțiunea a II-a.

Secțiunea a III-a.

CONCLUZII

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE

alin. – aliniat

art. -articol

C.E. – Consiliul Europei

M.O. – Monitor Oficial

Km.p – kilometri pătrați

O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite

op.cit – se folosește pentru a cita o singură lucrare a unui autor; prima oară

trimiterea menționată anterior, pentru o lucrare a aceluiași autor.

Ibidem –

INTRODUCERE

Actualitatea și importanța problemei abordate. Preocuparea pentru spațiul extraatmosferic a propulsat reglementarea normativă a acestuia. Astfel statele au conlucrat în limita cunoașterii zonei spațiale fiind creat un cadru legal care nici până în prezent nu se consideră a fi cunoscut ca materie specială în totalitate fiind în continuă cercetare și dezvoltare normativă.

Pe plan internațional s-au creat organizații internaționale, au fost încheiate convenții și tratate, ce au fost implementate de statele semnatare în cadrul normativ al acestor țări prin ratificare și punere în aplicare.

Sunt prezentate în această lucrare trăsăturile specifice și reglementările spațiului cosmic ce se situează fără limite, dincolo de spațiul aerian, al statelor și al mării libere.

De-a lungul timpului statele s-au preocupat de elaborarea unor reguli care să permită spațiului cosmic pentru a fi folosit din punct al mijloacelor tehnice și din punct de vedere al activității umane.

Astfel întrucât activitățile din această zonă spațială s-au intensificat, statele au avut tot interesul pentru elaborarea unor norme juridice privind activitățile umane și delimitarea spațiului teritorial al statelor de spațiul extraatmosferic și de spațiul aerian.

Cooperarea dintre state este un element esențial fiind considerată o particularitate pentru desfășurarea activităților fiind prevăzute în tratate și convenții internaționale.

Prezentăm în lucrare activitățile spațiale care se desfășoară în spațiul considerat a începe unde se termină spațiul aerian ce se regăsește în jurul întregii planete Pământ.

Enumerăm regulile și principiile cu privire la activitățile care nu au putut fi reglementate de fiecare stat în parte, astfel se creează o ramură distinctă denumită dreptul cosmic.

Tema lucrării noastre o considerăm actuală deoarece dreptul cosmic este o materie relativ nouă care necesită din partea tuturor statelor implicare în vederea reglementărilor normative, desfășurării activităților pentru care acestea trebuie că coopereze, să le desfășoare pașnic, fără înarmare și tehnică sau activități de distrugere care să aducă atingere altor state.

Scopul și obiectivele acestei cercetări. Obiectivul acestei cercetări este acela de a prezenta nivelul la care s-a ajuns până în prezent în ceea ce privește materia spațiului cosmic din punct de vedere al reglementării normative, reglementări ce au aplicabilitate în prezent în această zonă a spațiului cosmic puse în aplicare de statele acestei planete numite Pământ.

De aceea, armonizarea legislațiilor naționale ale statelor în funcție de modificările aduse prin tratate și convenții internaționale sunt considerate directive prin noutatea lor la nivel planetar și dețin o importanță vitală.

După armonizarea legislației se are în vedere respectarea și punerea în aplicare a acestora privind statutul juridic al spațiului cosmic, Luna și corpurile cerești ce sunt dominate de principiul libertății, iar în cazuri extreme se arată calea de soluționare a diferendelor ce au la bază evenimente și incidente ce s-au produs sau se pot produce și au adus atingere altor state.

Pentru atingerea scopului am realizat un complex de sarcini: am prezentat convențiile internaționale multilaterale dar și o serie de acte internaționale în special rezoluții ale Adunării Generale O.N.U. începând cu 1958 – Comitetul special pentru problemele spațiului Cosmic cu două subcomitete tehnic și juridic; am trecut în revistă primele documente internaționale privind activitatea statelor, amintim aici cele două rezoluții ale Adunării Generale O.N.U. și anume rezoluția nr. 1721 din 20 noiembrie 1961 cu privire la libertatea spațiului cosmic și rezoluția din 1962 din 13 decembrie 1963 în baza căruia este adoptată Declarația asupra principiilor juridice care guvernează activitatea statelor în explorarea și utilizarea spațiului cosmic.

O importanță covârșitoare o are elaborarea în cadrul egidei O.N.U. în anul 1967 Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea și utilizarea spațiului Cosmic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești. Iar în anul 1979 rezoluția Adunării O.N.U. 34/68 este adoptat Acordul care guvernează activitatea statelor pe Lună și celelalte corpuri cerești. De asemenea mai amintim, 1968 Acordul cu privire la salvarea astronauților în spațiul cosmic și restituirea obiectelor în spațiul cosmic; Convenția din 1972 – Răspunderea internațională pentru daunele provocate de obiectele lansate în spațiul cosmic; Convenția privind înmatriculate în spațiul cosmic adoptată în 1975 etc.

Noutatea științifică a rezultatelor obținute cuprinde o abordare complexă interdisciplinară a cercetării materiei privind spațiul cosmic, Luna și corpurile cerești față de planeta Pământ, a statelor care o compun și a populației care o populează, definind problemele de ordin teoretic și nuanțând elementele de ordin practic, astfel încât această materie relativ nouă ca și domeniu de drept să poată fi reglementată normativ în și cu scopul de a fi utilizată de toate statele prin cooperare pe cale pașnică.

Soluționarea problemei științifice se rezumă la prezentarea concluziilor și recomandărilor științifice pentru eficientizarea regimului juridic al spațiului cosmic, Lunii și corpurilor cerești în special cu privire la activitățile desfășurate în această zonă dar și la demilitarizare, dezarmare și neutralitate.

Importanța teoretică a lucrării se remarcă prin analiza complexă a caracteristicilor principale, a principiilor și a reglementărilor existente privind zona cosmică.

Lucrarea investighează evoluția în timp a materiei dreptului cosmic, a lunii și corpurilor cerești încercând sa prezinte viziunea statelor și a specialiștilor în materie cu privire la delimitările spațiului extraatmosferic de spațiul aerian.

Valoarea aplicativă a lucrării rezultă din faptul că oferă oportunitatea tuturor statelor în contextul actual al dezvoltării lor de a se racorda la spațiul cosmic în vederea desfășurării de activități cosmice, motiv pentru care acestea sunt prezentate:

În plan internațional prin dispoziții cuprinse în convenții și tratate semnate între statele ce fac parte integrantă din planeta Pământ

În plan național prin reglementări ce țin cont de recomandările cuprinse în tratate, convenții, acorduri și rezoluții;

În procesul juridico-dicactic prin exprimare doctrinară în materia dreptului cosmic și modul în care dispozițiile au fost corelate din dreptul internațional în dreptul intern al statelor

Pentru afirmarea tot mai profundă a conștientizării existenței spațiului cosmic, a Lunii și corpurilor cerești prin prisma reglementărilor internaționale și folosirii în scopuri pașnice pentru diverse activități.

Lucrarea a fost realizată la………………………………… din cadrul…………………………………….. sub îndrumarea ……………………………………………………………la specialitatea ………………………….. și este formată din…..pag.

Sumarul compartimentelor lucrării:

Capitolul I

Lucrarea intitulată ,,Aspecte contemporane privind dreptul spațial” prezintă încadrarea dreptului cosmic în dreptul internațional public care este format din două secțiuni: apariția dreptului cosmic și subiectele dreptului cosmic, analizând atât în direcție doctrinară cât și cea a dispozițiilor normative prin identificarea problemelor și soluțiilor cu privire la spațiul cosmic, Luna și corpurile cerești.

În acest sens, sunt prezentate elaborarea și aplicarea normelor juridice care creează cadrul legal al spațiului cosmic, apariția unei noi ramuri de drept ,,dreptul cosmic”.

De asemenea, lucrarea deține izvoarele dreptului cosmic fiind prezentate tratatele multilaterale și bilaterale internaționale, convențiile, acordurile și rezoluțiile zonei extraaspațiale.

Este prezentat obiectul și definiția dreptului cosmic fiind analizat din punct de vedere al clasificării teritoriului în general, regimul juridic, delimitarea fiind reglementată astfel încât să servescă tutror statelor.

Se formează organisme internaționale specializate O.N.U. care reglementează, hotărăsc și iau decizii privitoare la zona extraatmosferică și le aplică.

Analiza este făcută asupra subiectelor de drept cosmic privind spațiul cosmic, statelor și activităților extraatmosferice.

Prin enumerare și prezentare se regăsesc în lucrare principiile și regulile de conduită care constituie criteriul legalității tuturor normelor din domeniul dreptului cosmic ce sunt general admise.

Capitolul II .

Reglementarea dreptului proprietății în spațiul cosmic, definirea acestuia. În acest capitol de regăsesc două secțiuni: în prima este prezentată suveranitatea și cea de-a doua este prezentata materia cu privire la demilitarizare, neutralizare și denuclearizarea spațiului cosmic – res communius.

Este definită noțiunea de spațiu cosmic ce se impune cu precădere și asupra noțiunilor de ordin practic, pe lângă cele de ordin juridic, prin folosirea la maximum a posibilităților tehnice de explorare si folosire a spațiului cosmic precum și a rezultatelor acestei activități.

Am tratat subiectul cu privire la determinarea demarcației dintre spațiul cosmic și spațiul aerian, am prezentat spațiul extraatmosferic din punct de vedere tehnic dar și natura juridică a acestuia, sunt analizate trăsăturile caracteristice, particularitățile și categoriile juridice care fac parte din materia dreptului cosmic.

În secțiunea a doua sunt prezentate amplu cu opinii din doctrina juridică dar și dispozițiile legale prin care spațiul cosmic, Luna și corpurile cerești sunt supuse reglementărilor internaționale de către state astfel încât prin cooperare, conlucrare reciprocă și nu în ultimul rând prin desfășurarea de activități în această zonă să se procedeze la demilitarizare, neutralizare și denuclearizare a tuturor spațiilor comune cu statut special internațional.

Remarcăm faptul că spațiul pe care îl analizăm în prezenta lucrare deține regim juridic distinct față de regimul teritorial al unui stat care are atributul suveranității și o populație bine determinată, cu denumirea de cetățeni ai statului respectiv.

În acest caz considerăm că reglementările din acest domeniu neexplorat îndeajuns sunt în curs de dezvoltare a materiei ce poartă denumirea de dreptul cosmosului.

Capitolul III.

Răspunderea subiectelor pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spațiu.

Activitatea spațială este reglementată în Tratatul spațial din 1967 iar prin Convenția adoptată în 1972 privind răspunderea internațională a statelor pentru daunele provocate de obiecte spațiale, pentru reparația daunelor materiale și exonerarea răspunderii statelor, există tragerea la răspundere prin cele două căi de atac: pe cale judiciară sau pe cale administrativă.

Lucrarea tratează ca subiect reglementarea din punct de vedere juridic înmatricularea unui obiect spațial prin menținerea unei evidențe pe plan național și internațional dar și prin aplicarea drepturilor și obligațiilor asupra obiectului spațial.

Regimul juridic ce se aplică navelor este de natură ,,res derelicte”.

Privitor la compartimentul care tratează accidentele spațiale menționăm faptul că rezolvarea acestora se face prin negociere, prin preluare de către statul proprietar al obiectului spațial a reziduurilor, plătirea despăgubirilor, luarea de măsuri preventive în apariția și consolidarea daunelor prin aplicarea principiului ,,dreptate și echitate”.

Reglementarea juridică și definirea obiectului spațial se regăsește în Declarația principiilor legale. De asemenea, lansarea reziduurilor în spațiu se consideră că trebuie să fie limitată dacă nu chiar eradicată.

CAPITOLUL I. ÎNCADRAREA DREPTULUI COSMIC ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC

Secțiunea I. Apariția dreptului cosmic

§1. Normele juridice premergătoare apariției dreptului cosmic

Odată cu preocuparea intereselor omului în spațiul extraatmosferic s-a simțit nevoia elaborării unor norme juridice care să creeze un cadru legal. Principalele probleme care apăruseră erau în legătura cu eșecurile care se puteau produce pe plan internațional, cum ar fi daunele care se puteau produce în cazul lansării sau întorcerii obiectelor din spațiu sau stabilirea unui mod pașnic de folosință a activităților în spațiu. Bineînțeles, încă de la început s-a stabilit că rezultatele apărute vor fi folosite în folosul întregii omenirii.

La început s-a susținut aplicarea normelor și principiilor de drept internațional contemporan, fiind un domeniu nou de activitate, apărut în strânsă legătură cu normele dreptului internațional. Existența părerilor controversate nu au întârziat să apară, astfel unii doctrinari au susținut crearea unei subramuri de drept distincte, cu norme juridice independente de cele ale dreptului internațional. Altii însă au cerut modificarea normelor de drept internațional astfel încât să se poată acoperi suficiente chestiunii care pot apărea în urma exercitării acestei activității.

Cu toate acestea, Adunarea Generală ONU a creat în anul 1959 „Comitetul pentru utilizarea în scopuri pașnice a spațiului extraatmosferic”, care în anul 1961 a adoptat Rezoluția 1721- „ Principiul libertății în spațiul cosmic”, iar în anul 1963 a adoptat Rezoluția 1962- „Declarația asupra principiilor juridice care guverneză activitatea statelor în exploatarea și utilizarea spațiului cosmic”. Comitetul funcționează și azi împreună cu două subcomitete create în anul 1961- Subcomitetul Științific-Tehnic și Subcomitetul Juridic. Aceste comitete raportează la Al patrulea Comitet al Adunării Generale care adoptă o rezoluție anuală pe cooperare internațională pentru utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic. Comitetele au ajutat la crearea a cinci tratate și a cinci principii a spațiului extraatmosferic, precum și multe alte rezoluții.

Printre sarcinile Comitetului se regăseau, pe lângă continuarea cercetărilor asupra spațiului cosmic și organizarea unui schimb reciproc în valorificarea informațiilor dobândite, și sprijinirea programelor naționale de cercetare a spațiului cosmic și studierea aspectelor juridice ce pot apărea în activitatea de folosire și explorare a spațiului cosmic.

Cele două rezoluții enunțate mai sus au fost considerate și cele mai importante întucât au reușit să aducă mari schimbări juridice pe planul dreptului cosmic.

Rezoluția 1721, cea privind „Principiul libertății în spațiul cosmic” a pus bazele viitoarelor principii ale dreptului spațial. Aceasta a enunțat că:

exploatarea și folosirea spațiului cosmic se realizează în folosul întregii umanității

dreptului internațional se extinde asupra spațiului cosmic și a corpurilor cerești

spațiul cosmic și corpurile cerești nu sunt supuse apropriațiunii

Rezoluția 1962, care poartă denumirea de „Declarația asupra principiilor juridice care guverneză activitatea statelor în exploatarea și utilizarea spațiului cosmic” este cea premergătoare Tratatului privind dreptul spațial, tratat care dă forță obligatorie principiilor înscrise în Declarație. Cu toate acestea, niciunul dintre aceste acte juridice nu au precizat conținutul principiilor, ci doar le-au enumerat.

§2. Izvoarele dreptului cosmic

Izvorele dreptului cosmic sunt,în general, cele ale dreptului internațional public. Tratatul internațional reprezintă principalul izvor. În dezvoltarea dreptului internațional al spațiului cosmic, un loc deosebit îl ocupă tratatele multilaterale care consacră normele de bază ale dreptului internațional cosmic și care se aplică atât statelor, cît și organizațiilor internaționale.

Principalele tratate internaționale multilaterale ale dreptului internațional cosmic sunt:

„Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în materia de ex-ploatare și utilizare a spațiului cosmic, inclusiv al Lunei și altor corpuri cerești”, din 27 ianuarie 1967 ( în vigoare din 10 octombrie 1967, denumit pe scurt„Tratatul spațial” din 1967 )

„Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea lor și restituirea obiectelor lansate în spațiul cosmic”, din 22 aprilie 1968 ( în vigoare din 3 decembrie 1968, denumit pe scurt–„Acordul cu privire la salvarea astronauților din 1968” )

„Convenția cu privire la răspunderea internațională pentru daunele provocate de obiectelespațiale”, din 29 martie 1972 ( în vigoare din l septembrie 1972, denumită pe scurt –„Convenția cu privire la răspunderea internațională din 1972” )

„Convenția asupra înregistrării obiectelor lansate în spațiul cosmic”, din 14 ianuarie 1975(în vigoare din 15 septembrie 1975, denumită pe scurt –„Convenția cu privire la înregistrarea obiectelor cosmice din 1975” )

„Acordul cu privire la guvernarea activităților statelor pe Lună și celelalte corpuri cerești”,din 18 decembrie 1979 ( în vigoare din 11 iulie 1984, denumit pe scurt –„Acordul cu privire la activitatea pe Lună și celelalte corpuri cerești din 1979” )

„Statele au încheiat și alte tratate internaționale cu caracter special, prin care se reglementează fie anumite activități spațiale concrete (de exemplu: telecomunicațiile spațiale), fie au fost create organizații internaționale pentru activitatea spațială (de exemplu: „Convenția pentru înființarea Agenției Spațiale Europene” adoptată la Paris, la 30 mai 1975).”

Un alt izvor de drept mai este reprezentat prin tratatele bilaterale sau multilaterale de colaborare în activitatea spațială, la fel prin rezoluțiile Adunării Generale a O.N.U, care sunt considerate izvoare secundare ale dreptului cosmic.De asemenea, și cutuma internațională reprezintă un izvor de drept pentru dreptul spațial.

Niciu Marțian în cartea sa exprimă faptul că „dreptul spațial nu este doar o extindere mecanică a principiilor, normelor și instituțiilor dreptului internațional public asupra activității spațiale. El s-a dezvoltat ca un drept original și autonom.” Prin urmare, deși a luat naștere din normele și principiile dreptului internațional, aspect natural, având în vedere că noi activității ale statelor pe domeniul dreptului internațional erau efectuate, dreptul spațial a ajuns un domeniu individual, autonom. Mai mult, dreptul spațial a ajutat la îmbogățirea dreptului internațional cu noi principii si norme, consolidând caracterul dreptului internațional public ca drept al păcii.

„Prin conținutul și finalitatea sa,dreptul spațial consolidează funcțiile dreptului internațional general în promovarea păcii, securității și cooperării internaționale”. Acest lucru este evidențiat mai ales de cerința acestuia ca statele să desfășoare activități pașnice în spațiul extraatmosferic și în folosul omenirii.

§3. Obiectul și definiția dreptului cosmic

Una dintre abordările clasificării de bază a regimului de drept a teritoriului îl reprezintă teritoriul cu regim juridic special. Juristul englez Brounli considera ,, teritoriul nimănui” în limba latină denumit ,,res nullius” ca fiind un fenomen provizoriu deoarece este constituit din aceleași elemente ca și teritoriul de stat. Acesta poate să reprezinte juridic obiect de cucerire de către unele state, dreptul asupra căruia din anumite motive încă nu s-a extins supremația teritorială.

Teritoriul internațional este spațiul asupra căruia nu se extinde suveranitatea de stat. În literatura de specialitate acesta este intitulat ca teritoriu ce aparține tuturor, denumit în limba latină ,,res communis”.

Astfel, teritoriului internațional îi este atribuit pe lângă celelalte teritorii internaționale, cum ar fi: marea deschisă, spațiul aerian de deasupra mării deschise, fundul mărilor și oceanelor dincolo de limitele jurisdicției naționale, Antartica. La toate acestea se adaugă spațiul care face obiectul studiului nostru, respectiv – spațiul cosmic, inclusiv Luna și alte corpuri cerești.

Definirea obiectului pe plan juridic a ceea ce se cheamă obiect cosmic are o importanță majoră în conturarea unui statut juridic internațional al acestor obiecte.

Din anumite considerente de ordin practic se impune clarificarea următoarelor elemente: aria obiectelor care au acces în spațiul cosmic fiind într-o continuă creștere, dezvoltarea unor mijloace de zbor care pot fi folosite atât în spațiul aerian cât și în spațiul cosmic impun regimul juridic aplicat în timpul zborului.

Dintre regimurile juridice aplicabile enumerăm: dreptul aerian național, dreptul aerian internațional și dreptul cosmic.

De-a lungul timpului au fost elaborate lucrări de specialitate cu privire la natura juridică a spațiului cosmic fiind definit ca ,,vasta regiune tridimensionala care începe dincolo de atmosfera pământului”, observăm faptul că Pământul este considerat element de referință în toate lucrările juridice și de specialitate în materia corpurilor cerești.

În concordanță cu dreptul internațional, noțiunea de – spațiu cosmic, inclusiv Luna și alte corpuri cerești – este definită de autori precum Adrian Nastase, Dumitra Popescu și Florian Coman ca fiind ,,un ansamblu de norme, principii juridice, create de către state, pe baza acordului lor de voință, în vederea reglementării relațiilor dintre ele … care iau naștere ca urmare a explorării și folosirii spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești, în scopul exclusiv pașnice și în interesul întrgii omeniri”

În opinia autorului George Plastară, spațiul cosmic se ,,situează fără limite, dincolo de spațiul aerian al statelor și al mării libere” astfel se face diferențierea dintre tetitoriul de stat și teritoriile cu statut special.

Având în vedere studiul opiniilor mai sus prezentate conluzionăm că spațiul cosmic poate fi definit ca fiind un ansamblu de norme juridice ce au fost create de state care au avut ca fundament principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan în vederea reglementării relațiilor dintre acestea, a reglementării relațiilor dintre organizațiile internaționale care sunt constituite uramare a explorării și folosirii spațiului extraatmosferic și corpurilor cerești.

În practică, operațiunile spațiale, sunt subiecte de drept astfel, nasc raporturi juridice care apar, se modifică sau se sting în statele și organizațiile internaționale motiv pentru care s-a creat un nou domeniu de drept dreptul cosmic.

Particularitățile regimului juridic al Lunii și celorlalte corpuri cerești rezultă din coroborarea dispozițiilor Tratatului spațial din 1967 cu cele ale Acordului din 1979 care reglementează în special activitățile acestor corpuri cerești.

Prin termenul ,,corpuri cerești” sunt desemnate obiecte naturale și solide care se regăsesc în spațiul cosmic, cum sunt planetele și sateliții lor, asteroizii, comete, meteoriți și stele.

Luna și celelalte corpuri cerești, resursele acestora sunt declarate patrimoniu comun al umanității. Statele sunt obligate să facă schimb de informații, să coopereze fără a pune în pericol alte activități umane prin folosirea resurselor cosmice. Toate aceste principii se regăsesc în Acordul din 1979 prin care se urmărește stabilirea unui regim internațional de exploatare a resurselor.

În consecință, dreptul internațional spațial este reglementat prin tratate, convenții și acorduri care sunt ratificate în legislațiile interne ale statelor semnatare. Au fost create organisme speciale internaționale atât în cadrul O.N.U. pentru utilizarea în copuri pașnice a spațiului extraatmosferic care până în prezent nu a fost delimitat de spațiul aerian.

Dacă facem o introspecție în reglementările normative cu privire la definirea spațiul cosmic, vom observa că dispozițiile prezentate în subcapitolul izvoarele dreptului cosmic se regăsește în rezoluțiile O.N.U. astfel încât totalitatea dispozițiilor formează principii și reguli care se impun statelor când desfășoară anumite activități în spațiul cosmic.

În accepțiunea profesorului George Plastara, delimitarea dintre spațiul aerian și spațiul cosmic a ,,ridicat de la bun început o serie de probleme, încă nesoluționate”. În opinia specialistului de drept public intenațional provin din ,,configurația specifică a mediului în care ar trebui plsată o asemenea limită, respectiv din faptul că trecerea se face treptat de la diverse straturi mai mult sau mai puțin dense ale atmosferei Pământului spre spațiul în care nu mai există atmosferă ci vidul dintre corpurile cerești”

Consacratul jurist în drept internațional public Andronovici Constantin remarcă faptul că delimitarea dintre spațiul aerian și spațiul cosmic este ,,debutul activității spațiale și apoi dezvoltarea acestuia au ridicat probleme pe planul dreptului în general, al dreptului internațional special”

În prezent, delimitarea, ca și criteriu stabilit este reglementată ca fiind ,,dincolo de jurisdicția națională a statelor nu poate fi supus suveranității naționale a nici unui stat și că trebuie să servescă interesele tuturor statelor”, singurul criteriu stabilit fiind linia de demarcație între cele două elemente esențiale : spațiul cosmic și mediul aerian.

Atât spațiul cosmic cât și mediul aerian, trebuie să respecte și să asigure suveranitatea și interesele naționale ale statelor având în vedere desfășurarea activităților spațiale, iar ,,limita dintre cele două spații nu poate fi decât una convențională”

Suntem de acord cu criteriile convenționale de delimitare propuse de juristul George Plastără preluate din literatura juridică și tehnică de specialitate în opinia unor organisme specializate O.N.U. astfel:

În Subcomitetul juridic al Comitetului O.N.U. pentru spațiul cosmic s+a propus ca limita dintre spațiul aerian și spațiul cosmic să fie plasată la 100-110 km deasupra nivelului mării.

În doctrină ca și opiniile unor experți din Subcomitetul juridic mai sus menționat, s-a produs un alt criteriu de delimitare și anume linia celui mai coborât perigeu al sateliților artificiali ai Pâmântului.

Delimitarea în funcție de tipul de nave care se deplasează în cele două spații, respectiv spațiul aerian, în care navele utilizează curenții de aer și oxigenul drept combustibili, în timp ce spațiul cosmic ar fi acela în care a fost perfectată o abordare funcțională pe categorii de activități ce se desfășoară în acest spațiu.

Comisia Europeană la 4 aprilie 2011, a lansat comunicarea "Towards a space strategy for the European Union that benefits its citizens" în traducere : ,,Către o strategie spațială a Uniunii Europene în serviciul cetățeanului" prin care sunt stabilite principalele priorități pentru politica spațială a Uniunii Europene astfel încât să fie dezvoltată o politică spațială industrială, în strânsă cooperare cu statele membre UE și Agenția Spațială Europeană.

Cu toate că nu sunt elucidate o serie de noțiuni de bază avem în prezent un drept internațional spațial, există orgamisme speciale internaționale create în cadrul O.N.U. în viitor urmând a fi reglementată din punct de vedere juridic delimitarea de spațiul aerian, dacă cercetările vor avansa și folosirea de către state a spațiului extraatmosferic o vor impune, până la momentul respectiv va fi folosită în continuare delimitarea convențională.

Secțiunea a II-a.

§1. Subiectele dreptului cosmic

În primul rând, statele reprezintă principalul subiect de drept internațional spațial. Acest lucru reiese și din articolul 14 al Tratatului Spațial, care prevede că acesta este deschis spre semnare tuturor statelor, iar articolul 13 menționează că prevederile sale sunt aplicabile întregilor activității desfășurate ale statelor în spațiul extraatmosferic, chiar și în cadrul organizațiilor interguvernamentale internaționale.Articolele 6 și 7 referitoare la responsabilitatea statelor în desfășurarea activității atât naționale cât și internaționale, indică statul ca subiect principal al dreptului cosmic.

Statele în dreptul spațial sunt subiecte depline purtatoare de drepturi și obligații în activitățile pe care le exercită în teritoriul extraatmosferic, precum și în relațiile de colaborare dintre ele sau dintre state și organizații. De asemenea, ele sunt direct răspunzătoare împreună cu organizația din care fac parte.

În al doilea rând, un alt subiect de drept spațial este reprezentat de organizațiile internaționale. Acestea sunt subiecte derivate și limitate. Chiar dacă acestea nu sunt părții la Tratatul Spațial, sau la alte acorduri, în practică se observă faptul că prezența organizațiilor în activitățile cosmice este permanentă, având aceeași poziție ca în dreptul internațional.

Un aspect special în ceea ce privește activitatea cosmică a organizațiilor este aceea că personalitatea lor este acompaniată și întărită de cea a statelor. Așadar, anumite norme cu privire la activitatea organizațiilor sunt reglementate în câteva acte juridice. De exemplu, articolul 6 din Tratatul Spațial, indică faptul că responsabilitatea aparține și organizațiilor internaționale. Un alt exemplu, se regăsește tot în articolul 6, dar de data aceasta în Acordul cu privire la salvarea astronauților din 1968, care atunci când menționează „puteri care realizează lansarea”, include și organizațiile internaționale. Un al treilea exemplu, se regăsește în Convenția privitoare la răspunderea pentru daunele provocate de obiectele cosmice, articolul 22, care se extinde și asupra organizațiilor.

În al treilea rând, pentru prima oară în dreptul internațional apare un subiect unic și special, anume omenirea. Articolul 1 al Tratatului Spațial, menționează că explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic se face în interesul tuturor, reprezentând apanajul omenirii. Această formulare duce la ideea că rezultatele cercetării, explorării și folosirii spațiului se fac în beneficiul întregii omenirii.

„ Pentru prima oară în istoria dreptului, omenirea este recunoscută, în dreptul pozitiv, de către ordinea juridică internațională, ca subiect al acestei ordini.”

Deși, umanitatea, este considerată subiect de drept, ea este văzută doar ca purtătoare de drepturi, nu și de obligații. Statele sunt cele care se și obligă, având capacitatea juridică de a-și asuma drepturi și obligații, conform principiilor dreptului internațional.

Orice activitate desfășurată de state, în dreptul extraatmosferic, fie pe plan național sau internațional, trebuie să fie făcută în interesul tuturor, fiind de competența omenirii. Prin urmare, statele trebuie să respecte principiul cooperării cu atât mai mult în dreptul spațial, care se referă la exploarea și folosirea pașnică a spațiului cosmic, întrucât orice progres efectuat, orice rezultat la care s-a ajuns, îi este direct benefic întregii societăți internaționale.

Cum omenirea nu poate participa la raporturi juridice internaționale, decât ca beneficiar de drepturi, statele sunt libere să aibă raporturi juridice cu orice alt subiect de drept spațial, atât timp cât obiectul raportului juridic o reprezintă cosmosul.

Conținutul raporturilor stabilite între state, reglementate de normele dreptului cosmic variează și este determinat in funcție de activitate cosmică efectuată.Prin urmare, obiectul dreptului cosmic este reprezentat de ansamblul de relații ce se stabilesc între state, organizații internaționale, în procesul folosirii pașnice a spațiului cosmic.

Fiind un domeniu care nu este cunoscut în totalitate, știința sudierii spațiului cosmos este intr-o continuă dezvoltare și cercetare. Prin urmare, relațiile juridice în dreptul spațial vor fi continua să evolueze, iar aria reglementărilor juridice internaționale privind activitatea cosmică să crească continuu, dreptul cosmic rămânând incontinuare un domeniu nou în dreptul internțional privat.

§2. Principiile legale

Principiile sunt acele reguli de conduită care domină întreaga materie și care constituie criteriul legalitații tuturor normelor care se regăsesc intr-o ramură de drept sau intr-un anumit domeniu.

Fiind o ramură a dreptului internațional public, dreptul spațial cuprinde așa-numitele principii specifice ale dreptului internațional. Aceste principii „dau expresie unei valori internaționale specifice și au acțiunea limitată la o ramură sau mai multe ale dreptului intențional, reprezentând nucleele de bază ale ramurii respective.”

Principiile dreptului spațial au fost elaborate în corespondență cu principiile fundamentale dreptului internațonal, și reprezintă, ca si acestea din urmă, niște „regului general universal admise”. Spre deosebire de principiile dreptului internțional care au apărut pe cale convențională, și/sau cutumiară, câteva dintre principiile dreptului spațial au apărut doar pe baza acordului de voință al statelor, existent în Tratatul Internațional Spațial.

Întrucât Tratatul Spațial consacră atât principii, cât și norme de drept cosmic, la analiza acestuia au apărut mai multe interpretări doctrinare, astfel încât opinia asupra principiile juridice cosmice nu se aseamănă nici cu privire la număr și nici la conținut. Diversitatea opiniilor există și datorită faptului că tratatul nu face decât să menționeze principiile fară să precizeze conținutul lor și fără să definescă anumite noțiuni de bază ale dreptului cosmic pentru ca acestea să poată fi interpretate și aplicate corect.

Principiile de bază ale dreptului internațional cosmic sunt:

Principiul libertății de explorare și folosire a cosmosului (a spațiului cosmic și a corpurilor cerești) de către toate statele (principiul libertății cosmosului)

Acest principiu consacră libertatea statelor de a folosi, a cerceta și a explora spațiul cosmic și copurile cerești, inclusiv Luna, fără discriminare, pe baza principiilor fundamentale ale dreptului internațional. Drepturile și obligațiile statelor și a organizațiilor internaționale în respectarea principiului sunt: „ dreptul de a desfășura activități pașnice în cosmos; dreptul lor de acces, în condiții de egalitate, în spațiul cosmic și pe corpurile cerești, dreptul lor la libera explorare și folosire a cosmosului; dreptul tuturor țărilor de a avea acces la rezultatele activității științifice spațiale; libertatea de acces la instalațiile, stațiile, și vehiculele spațiale ale altor state, de pe corpurile cerești.

Exercitarea acestui drept de acces la stațiile sau instalațiile spațiale ale altui stat, de pe corpurile cerești, este condiționată de notificarea prealabilă a vizitei statului care este proprietarul obiectului spațial respectiv, iar vizita nu trebuie să stânjenească acti vitatea obiectului respectiv. La baza acestor vizite stă principiul reciprocității (articolul 12)”

Prin această enunțare se deosebește statutul juridic al ariei extraatmosferice de cea a spațiului aerian, cel din urmă fiind dominat de suveranitatea statelor.

Prin aplicarea acestui principiu se exclude apropriațiunea națională „prin invocarea suveranitații, prin folosire sau ocupație ori prin oricare alte mijloace”, potrivit articolului 2.

Acest principiu este întâlnit atât în articolul 1, dar și în articolul 3, în care se stabilește obligația statelor de a desfășura activități cosmice în interesul menținerii păcii, și în articolul 9, care enunță maniera pașnică în care statele trebuie să-și exercite activitatea.

Principiul explorării și folosirii cosmosului spre binele și în interesul tuturor țărilor, al întregii omeniri

„Explorarea și folosirea spațiului cosmic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, trebuie făcute spre binele și în interesul tuturor țărilor, indiferent de gradul lor de dezvoltare economică sau științifică.”

În ceea ce privește competența atribuită omenirii, se urmărește progresul și dezvoltarea civilizației intr-un mod continuu. Indiferent de modul sau locul în care este primit rezulatul cercetărilor efectuate, el trebuie să fie pus la dispoziția întregii societăți.

Principiul folosirii cosmosului (a spațiului cosmic și a corpurilor cerești) exclusiv în scopuri pașnice

Aplicarea principiului exclude orice fel de acțiune sau operațiune cu caracter militar sau de război. Trebuie luate în cosiderare și prevederile cartei ONU, întrucât reprezintă un izvor al dreptului internațional, iar dreptul cosmic se face in conformitate cu reglementările dreptuui internațional. Astfel, luând în considerare prevederile articolului 51 din Cartă, se poate argumenta că „spațiul cosmic este deschis operațiunilor militare neagresive”, ceea ce înseamnă că nici invocarea legitimei apărări sau autoapărării legale nu este permisă. În continuare se aplică și alte principii ale Cartei, cum ar fi principiul neagresiunii sau principiul rezolvării pe cale pașnică a litigiilor internaționale.

Cum activitatea practică în spațiul cosmic se face cu o anumită viteză limitată conform regulilor explorării spațiului, pot exista dificultăți practice în stabilirea carcteristicilor sau a operațiunilor unui obiect lansat în spațiu, ca fiind exclusiv pașnice sau militare. Așadar, se poate spune că „instrumentele care teleghidează un vehicul spațial intr-o misiune științifică pot teleghida și un vehicul spațial într-o misiune militară.”

Principiul neadmiterii apropriațiunii cosmosului

Tratatul cu privire la spațiul cosmic din 1967prevede că spațiul cosmic și corpurile cerești nu pot face obiectul apropriațiunii naționale dinpartea statelor, prin proclamarea suveranității lor, prin folosință, sau prin alt mijloc (art. II). Acestprincipiu instituie interdicția și, totodată, obligația pentru state să nu-și extindă suveranitatealor asupra spațiului cosmic și corpurile cerești (sau asupra unor zone ale lor). De asemenea, seinterzice oricărei altei entități (persoană fizică sau juridică) de a pretinde drepturi de proprietatesau suveranitate în cosmos, cu excepția omenirii.

Din actualele reglementări ale dreptului internațional cosmic rezultă că omenirea are față despațiul cosmic și corpurile cerești doar un drept real de folosință, în temeiul căruia ea poate folosicosmosul în propriul ei interes, ca patrimoniul ei comun.Principiile libertății cosmosului, al neapropriațiunii naționale a spațiului cosmic și a cor-purilor cerești, ca și principiul folosirii cosmosului numai în scopuri pașnice și în folosul tutu-ror țărilor determină un regim juridic internațional al cosmosului, deosebit calitativ de regimul juridic al spațiului aerian al statelor. Datorită acestei situații a apărut și s-a impus chestiunea delimitării celor două spații. Acest subiect este pe deplin discutat în doctrina de drept cosmic, ca și în cadrul lucrărilor Subcomitetului juridic al Comitetului O.N.U. pentru folosirea spațiului cosmic în scopuri pașnice.Dezbaterile referitoare la această problemă au caracter controversat, ceea ce a dus la conturarea a două poziții principale. Una este cea a „teoriei spațiale”,care susține necesitatea stabilirii unei „frontiere”, de natură convențională și artificială, intre cele două spații. Se propune caaceastă frontieră să se situeze la o înălțime între 100—110 de km., limita aproximativă a zonei de atracție a Pământului care influențează asupra modalităților de utilizare a aparatelor cosmice.Prin frontiera convențională menționată, s-ar stabili de unde începe spațiul cosmic și se aplicădreptul internațional cosmic.A doua poziție este „teoria funcțională”, care consideră că nu este neapărat nevoie de a delimita cele două spații, aerian și cosmic, ci de a determina regimul juridic al activităților concreteîn dependență de funcțiile aparatului (obiectului) de zbor. Apariția însă a aparatelor cosmice detipul „Shutle” și „Buran”, care funcționează atît în spațiul cosmic cît și în spațiul aerian, au puspunctul pe „i” în discuție, revenind la prioritatea primei poziții bazate pe principiul trasării fron-tierei convenționale.

Principiul păstrării jurisdicției și proprietății statului de lansare asupra obiectelor cosmice și a echipajelor lor.

Artciolul 8 din Tratat menționează „Statul – parte în a cărui registru este înscris obiectul lansat în spațiul cosmic va păstra jurisdicția și controlul asupra unuiasemenea obiect și asupra personalului lui, cît timp este în spațiul cosmic sau pe un corp ceresc.”

Statul își exercită dreptul de proprietate și jurisdicția asupra unui obiect spațial numai dacă obiectul respectiv este înregistrat în registrul acelui stat. Convenția cu privire la înregistrarea obiectelor cosmice din 1975, stabilește obligația statelor, care desfășoară activitate spațială, de a înmatricula obiectele cosmice lansate de ele în registrul lor național („înmatricularea națională), precum și în registrul Secretarului general al O.N.U. („înmatricularea internațională”).

Principiul cooperării internaționale în activitatea cosmică

În temeiul acestui principiu statele sunt obligate să facă schimb de informații între ele, fiind comunicate prin intermediul Secretarului General ONU, publicului și comunității științifice internaționale. Respectarea principiului cooperării va consolida relațiile de prietenie dintre state și popoare și va ajuta la dezvoltarea înțelegerii mutuale, conform prevederilor tratatului.

De exemplu, articolul 10 îi oferă dreptul oricărui stat de a observa zborul obiectelor cosmice lansate de alte state, acestea din urmă având „obligația de a pune la dispoziție statului solicitant toate mijloacele științifice și tehnice pentru a putea reliza o astfel de observare.”

Principiul interzicerii contaminării cosmosului și de a produce schimbări nocive în mediul terestru

Statele sînt datoare ca în activitatea lor cosmică să evite contaminarea dăunătoare a spațiuluicosmic și a corpurilor cerești, precum și schimbările nocive în mediul terestru, ca urmare a intro-ducerii de substanțe extraterestre (art. IX).

Principiul răspunderii internaționale a statelor pentru întreaga activitate spațială

Tratatul cuprivire la spațiul cosmic din 1967 precizează că statele poartă responsabilitatea internaționalăpentru activitățile naționale în cosmos, indiferent dacă ele sînt desfășurate de organe guvernamentale sau neguvernamentale (art. VI). Statul care lansează un obiect cosmic sau asigură lansarea lui, sau statul pe a cărui teritoriu sau instalații a fost lansat obiectul poartă răspundereainternațională pentru daunele provocate de acel obiect sau elemente componente ale sale, pe pământ, în atmosferă sau în cosmos (art. VII).

Principiul considerării astronauților ca trimiși ai omenirii.

Din acest principiu rezultă obligația principală pentru state de a proteja și ajuta astronauții, în caz că se află în primejdie, au aterizat forțat pe teritoriul altui stat decât cel de lansare, sau au amerizat forțat în altă zonă a oceanului,decât unde erau aștepta

CAPITOLUL AL II-LEA. REGLEMENTAREA DREPTULUI PROPRIETĂȚII ÎN SPAȚIUL COSMIC

Secțiunea I.

SUVERANITATE

La data la care folosirea spațiului incepe sa devina utilă, nu doar costisitoare, statele incep sa se întrebe cat de departe ajunge puterea suveranității lor. Astfel a apărut întrebarea unde se termină spațiul aerian si unde începe spațiul cosmic.

Odată ce apariția globalizării si a diminuării resurselor naturale devin niste probleme acute, necesitatea delimitării chestiunilor de suveranitate asupra spațiului aerian-cosmic se cer a fi efectuate.

Nedelimitarea spațiului cosmic de cel aerian provoacă o ambiguitate ce generează pretenții exagerate de extindere a suveranității în înalțime. Acest lucru ar putea constitui piedici in ceea ce priveste dezvoltarea cercetarii si activității spațiale, asa cum ar putea instiga la conflicte internaționale referitoare la încălcarea spațiului aerian.

Definirea noțiunii de spațiu cosmic se impune cu precădere si asupra noțiunilor de ordin practic, pe langa cele de ordin juridic, pentru a se știi cum se vor folosi la maximum posibilitățile tehnice de explorare si folosire a spațiului cosmic precum și a rezultatelor acestei activități.

„A stabili principii si norme aplicabile unui spațiu nedefinit inseamna a micșora eficiența și a spori, în același timp, posibilitatea de eludare a lor.”

În anul 1980, Dennis Hope a înființat agenția Ambasada Lunara, înregistrând la primăria din San Francisco, Declarația de Proprietate. Acesta s-a autoproclamat „conducătorul atotputernic al suprafeței luminate a lunii” , numind suprafața lunii „The Head Cheese” . Prin documentul înregistrat acesta a devenit proprietar „fără nicio limitare” a pământului de pe Lună si a celor opt planete rămase, împreună cu lunile acestora. Declarația conținea faptul că toate tranzacțiile, chiar si cele care țin de dezvoltare si explorare, in legătură cu proprietatea, asupra suprafaței iluminate a lunii, vor fi făcute doar cu acordul acestuia. De asemenea acesta a pretins și toate drepturile asupra mineralelor, apei, si a altor substanțele lichide de pe pământul lunei. De asemenea, acesta a declarat ca toate regulile si legile privind proprietatea cunoscute pe pământ să fie invalide pe domeniul plantelor si a lunilor pretinse de catre acesta, el având drepturi guvernamentale asupra chiriașilor și asupra entitaților guvernamentale care vor dori să negocieze orice acțiune asupra Suprafeței luminate a lunii.

Copii ale documnetelor înregistrate au fost trimise guvernelor Statelor Unite ale Americii, Rusiei si Adunării Genrale ONU, împreuna cu notificarea intenției sale de a vinde proprietatea pretinsă. Demersurile sale s-au îndreptat doar asupra acestor două state, întrucâat erau considerate la vremea aceea cele mai mari pueri ale lumii, iar asupra Organizatiei Natiunilor Unite, întrucât acesta o privea ca fiind singura organizatie care a fost recunoscuta ca având autoritatea de a crea legi pentru spațiu.

Acesta considera că Națiunile Unite erau sursa pentru drepturile pe care le-a pretins,spunând: „ Natiunile Unite, prin reglementarea tratatului asupra spațiului din 1967, au admis prin prisma limbajului folosit,cum că nici ele si nici alt stat nu deține pământul de pe lună. Prin urmare,consultanții juridicii ai acestuia au admis faptul că pretinderea acestuia asupra proprietății este legală si producătoare de efecte.

În primii 16 ani de existență Ambasada Lunară a vândut 3,500 de proprietăți. Un factor principal care a ajutat la creșterea vânzărilor a fost, pe lângă folosirea internetului, programul denumit „Authorised Reseller” . Un program bazat pe taxă, nu pe comision, conceput pentru persoanele fizice care voiau să vândă proprietatea extraterestră, în țara lor de origine. În decembrie 2005, existau 27 de distribuitori. De asemenea, Dennis Hope a mai creat și programul „Ambassadorship” pentru cei care doreau să devină distribuitori exclusivi în țara de origine.

Referitor la publicitatea pozitivă sau negativă pe care Dennis Hope a primit-o, de-a lungul timpului, Virgiliu Pop spune în cartea sa că „ majoritatea reporterilor, admira ingionezitatea de a găsi anumite omisiuni în lege a domnului Hope, fără a se obosi să verifice legalitatea situației. Pe de alta parte există și reporteri care au apelat la experți juridici. În era în care moralitatea este relativă, unde declarațiile sunt luate așa cum sunt date, fără a fi verficate, cititorii au fost lăsați să judece singuri ce este corect pentru ei.” Prin urmare, lipsa cunoașterii legii………….

Tot Virgiliu Pop spune că „ popularitatea Ambasadei Lunare a indus in eroare percepția publicului asupra spațiului. În mintea publicului, dreptul spațial nu înseamnă întoarcere și salvare conform principiului ………. nu înseamnă înregistrare….., nu înseamnă nici reglementarea teledetecției. Pentru orice persoană de pe stradă, dreptul spațial implică vânzarea de proprietatea extraterestră.”

Conform tratatului Moon Agreement articolul 11.3 interzice apropierea suprafeței și partea subterană a Lunii de către orice stat, organizație interguvernamentală sau non-guvernamentală, oganizație națională sau organ non-guvernamental sau orice altă personă fizică.

Acest tratat nu a fost ratificat de foarte multe state, si nici de catre Statele Unite ale Americii, fapt ce le permite persoanelor persoanelor fizice si altor entitații private din acest stat, să spună că aceste reglementării nu li se aplică.

Totusi aceastea uită faptul că atât timp cât statelor le este interzis să apropie bunuri din spațiu, nici ele nu pot să beneficieze de vreo apropiere. Pentru ca dreptul de proprietate să fie protejat este nevoie ca el să fie recunoscut de o entitate statală. Statul este cel care reglementează norme juridice în primul rând pentru a proteja societatea.

Dacă facem o analogie cu prevederile privitoare la drepturile reale în general având în vedere proprietatea publică reglementată în Noul Cod civil în art 554 alin. (1) ,, Bunurile statului și ale unităților administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietății publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea” iar în alin. (2) se are în vedere excepția prin care ,,dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă”.

Suntem de acord cu definiția dată de legiuitor dreptului de proprietate prin art.555 din Noul Cod civil, actualizat în alin. (1), prin care conținutul proprietății private este ,,dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege” fiind susceptibilă în conformitate cu alin. (2) ,, de modalități și dezmembrăminte, după caz” astfel, o persoană in primul rând are drepturi si doar in anumite cazuri se poate obliga.

Dreptul de propietate este un drept absolut, de care se poate bucura orice persoană fizică sau juridică. Conform Declarației Universale a Drepturilor Omului care statuează în art.2 atât drepturile și libertățile persoanelor cât și drepturi ce derivă din suveranitaatea statului prin teritoriul pe care îl deține deci: ,, Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta Declarație fară nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că aceasta țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome sau supuse vreunei alte limitări a suveranității”

În consecință observăm că dreptul de proprietate este un atribut al suveranității ce își regăsește materia în dreptul civil ( în cazul nostru dreptul civil românesc) dar și în dreptul internațional public și aici exemplificăm cu reglementările cuprinse în cazl nostru în Declatrația Universală a Drepturilor Omului.

În cartea domnului Pop se găsește și un capitol intitulat „Claiming does not mean owning” în care acesta aduce in discuție lipsa elementului de drept civil „animus possidendi” , adicăintentia de a poseda. Conform acestuia oricine poate spune ca luna sau alte elemente spațiale îi aparțin, fară să fie nevoie să le dețină cu adevărat. Din dreptul de proprietate face parte pe lângă cele cinci caracteristici ………….si ius possidendi, fiind un element care se explică in fapt. Deținerea reala a bunului, îl face pe cel care deține, proprietar.

„Intr-o comunicare dată de Barbara Frerichs,administrator manager la Maricopa County Recorder-depozit al câtorva cereri de proprietate extrateritorială-simplul fapt de a înregistra un document la oficiul lor nu îl face și legal. Dacă documentul nu etse legal ab initio, înregistrarea lui,nu-l face legal. Personalul care îl înregistrează, nu-i verifică si legalitatea, acest lucru este lăsat la decizia instanței, dacă este contestat. De asemenea, personalul nu are obligația să verifice dacă proprietatea cerută este deținută sau pretinsă de altcineva. Efectul pe care îl produce documentul este ca acesta să fie luat la cunoștiința publicului” . Prin urmare înregistrea are doar efect de opozabilitate,nu și de validitate sau legalitatea a documentului.

În ceea ce-l priveste pe Dennis Hope, acesta si-a rugat clienții să dea o declarație prin care să descrie proprietatea lor de pe lună. Adunate toate declarațiile împreună, el dreste să le trimită pe Lună. Prin acest mod, speră Hope să obțină posesia fizică si reală a pământului de pe Lună.

În ceea ce privește poziția luată de state, ea este absentă, statele semnatare ale tratatului, necontestând proprietatea asupra lunii a lui Dennis Hope. Declarația de proprietate a acestuia este lipsită de obiect, prin lipsa posesiei pamântului din spațiu, precum și prin încălcarea tratatului prin apropierea unui obiect din spațiu. Tocmai de aceea statele nu s-au simțit obligate să se opună vreodată declarației făcute de Dennis Hope. Ele nu s-au simțit nici stânjenite, nici afectate sau limitate de vreun drept al antreprenorului.

Intr-o declarație dată, Philip McDougall, consultant juridic UN Office for Outer Space Affairs, spune că pe lângă faptul că nu există nicio înregistrare a primirii corespondeței trimisă de domnul Hope, nimeni nu l-a oprit pe acesta din demersurile sale întrucât a fost considerat drept un excentric inofensiv.

De asemenea, chiar dacă pretinderea unor drepturi de proprietate nu afecteză bunul demers al lucrurilor stabilite prin tratate internaționale, vânzarea sau revânzarea dreptului de prorpietate pretins poate fi considerat o fraudă. Acest lucru depinde de legislația fiecărui stat.

In anul 2004 Consiliul de Directori al Institului Internațional al Dreptului Spațial, au dat o declarație prin care au cerut statelor-parte la tratatul .. să nu recunoască în legislația lor nicio tranzacție desfașurată cu privire la drepturile pretinse asupra teritoriul de pe lună sau a altor corpuri cerești.

„Principiul neadmiterii apropriațiunii naționale determină trăsăturile esențiale ale regimului juridic al cosmosului.” Desigur că statele pot avea dreptul de proprietate deplin asupra obiectelor spațiale lansate, asupra construcțiilor sau bazelor făcute în cosmos și își mențin pe deplin jurisdicția asupra personalului vehiculeleor spațiale. Statele au chiar și obligația de a restitui obiectele găsite în spațiu și care aparțin unui alt stat, conform prevederilor înmatriculării obiectelor spațiale și a principiilor dreptului cosmic. Toate aceste lucruri enumerate ține și de răspunderea angajată a unui stat față de celelate state pentru o bună cooperare și întelegere la nivel internațional.

Este necesar ca statele să-și ofere ajutor reciproc în această activitate și să-și respecte interesele care nu cauzează prejudicii, întrucât activitatea lor juridică se desfășoară într-un spațiu pe care niciun stat nu poate să-l domine, neavând nici resursele financiare și nici posibilitățile fizice. Tocmai de aceea principiul cooperării al statelor se mulează perfect pe principiul neapropriațiunii. Pentru ca interesele statelor să conviețuiescă într-un mediu sigur este necesar ca niciun stat să nu-și manifeste supramația.modul de conviețuire al națiunilor pe pământ nu are cum să fie oglindit în mediul extraatmosferic, întrucât există multe riscuri care pot să apară, și probleme care pot rămâne fără soluții.

Trimiterea în spațiu a unor obiecte nocive, de exemplu, reprezintă un risc foarte mare pentru populația planetei, indiferent de statul de lansare. Începerea unui război extraatmosferic poate duce la reprcursiuni ce pot afecta întreaga omenire. Tocmai acest lucru este evitat prin menționarea nenumăratelor reglementării și principii cosmice. Spațiul extraatmosferic este sub obligația de a fi folosit doar pentru cercetări științifice, tocmai ca explorarea unui alt spațiu să fie făcut cu menținerea păcii.

Bineînțeles că există și o parte negativă, aceea ca statele să nu comunice acțiunile efectuate sau rezultatele la care au ajuns. Nu există vreo posibilitate de atragere la răspundere în acest sens, deși tratatul impune obligația statelor de împărtăși orice rezultat cu ceilalți particpanți. Acest lucru este considerat drept o lacună a reglementărilor spațiale, iar singurul motiv pe care se bazează este neîncrederea și relațiile juridice dintre state care există la nivel internațional.

În ceea ce privește contaminarea spațiului acesta problemă a apărut odată cu efectuarea misunilor lungi în spațiu. S-a apreciat faptul că un astronaut care are o misune în spațiu poate elibera o cantitate de 2 kilograme de deșeuri în spațiu. Pentru a se evita o viitoare poluare a spațiului, s-a luat în calcul posibilitatea de a stoca deșeurile intr-o rachetă care mai apoi, aceasta să ajungă pe pământ sau într-o rachetă care să intre în orbita solară.

…..

In ceea privește mostrele adunate de pe Luna sau alte Stele sau Planete, în misiunile efectuate de aeronavele statelor în spațiu, dar nu și cele care cad pe Pământ, au fost împărtțite mai multe opinii. În ceea ce privește tratatul..acesta nu reglementează nicio calificare asupra obiectelor aduse din spațiu. Din această cauză, apariția opiniilor a fost de neoprit. Unii specialiști au considerat că tratatul interzice apropierea materialelor extraterestre,alții au cosiderat că doar anumite cantități pot fi apropiate, iar cei din urmă au considerat că apropierea obiectelor si a materiilor prime din spațiu este permisă.

Ultimul principiu funcționeză dupa sintagma renumită în drept, aceea că ce nu este interzis de lege, înseamnă că este permis.

Se aplică principiul Mării Libere. Asta înseamnă că tot ce este găsit aparține proprietarului. Cum pe Lună au ajuns si ajung doar cațiva oamenii, anume echipajul trimis în spațiu, asta nu înseamnă că ceea ce găsesc acolo le rămăne doar lor. Pentru a ajunge o echipă de oameni în spațiu se îndeplinește o muncă fizică si intelectuală de un număr mare de oameni, precum și un efort financiar. Prin urmare, bunurile aduse din spațiu apațin statului, în numele căruia s-a plecat în misiune. Luând aceste considerente în calcul, Guvernul Statelor Unite si NASA și-au acordat dreptul de a deține si de a exercita orice fel de acțiune asupra bunurilor/materialelor aduse. În ceea ce privește poziția Rusiei, aceasta a ales și să comercializeze anumite materiale rare la niște sume uriașe. Așadar se poate spune că urme de material lunar se află in circuitul comerțului.

„Acordul Lunar” le acordă dreptul statelor de a colecta si de a lua de pe lună mostre de minerale si alte substanțe pentru a le folosi în scopuri științifice. De asemenea statele sunt rugate să ofere anumite mostre si altor state părții la tratat, precum si comunității internaționale pentru investigații științifice.

În ceea ce privește articolul 6.2 din Acord, statele pot folosi in cursul misiunilor de investigații științifice minerale si alte substanțe ale Lunii in cantității apropriate pentru suportul misiunilor. Așadar există anumite restricții cantitative si calitative, dar doar în ceea ce privește misunile de investigație științifică. De exemplu „ pot fi folosite resurse pentru construirea de stații științifice și vehicule, pentru alimentarea cu benzină, și pentru a susține viața”.

Confrom articolului 11.3 din Acord, statelor precum si organizațiilor interguvernamentale sau non-guvernamentale, naționale sau entitaților non-guvernamentale sau oricarei alte persoane fizice sau juridice le este interzis să apropie resurse, cum ar fi intreagul teritoriu al lunii. Per a contrario, nu le este interzis să dețină proprietatea asupra resurselor care sunt extrase si deci nu mai fac parte din teritoriul lunii.

În articolul 1.3 Acordul specifică faptul că orice obiect extraterestru care ajunge pe planeta noastră pe cale naturală, nu intră sub incidența reglementărilor acestuia. În acest caz, urmează să se aplice legislația fiecarui stat pe domeniul caruia obiectul a căzut. Există jurisdicții care acordă dreptul proprietarului terenului pe care a căzut, să facă ce vrea cu el (Marea Britanie), sau jurisdicții în care dreptul îi aparține celui care a găsit bunul (Japonia), iar cea de-a treia posibilitate se găsește în jurisdcțiile în care bunul face parte din proprietatea publică a statului (Danemarca).

Res communis

Conform principiului libertății mării libere, regăsit în articolul 2 al Convenției de la Geneva din anul 1958, bunurile care se regăsesc în zona mării libere sunt comune tuturor statelor. Astfel statele au dreptul la libertatea de navigație, libertatea de a pescui, libertatea de apune cabluri și conducte peroliere, precum și libertatea de survol.

„Categoria de bunuri comune pot fi cunoscut sub alte denumiri cum ar fi: resurse cu acces liber, bunuri comune, propietate publică, spații publice etc. Astăzi împreună cu oceanele si atmosfera, tărâmurile extraterestre sunt considerate ca făcând parte din-bunurile comune globale- o clasificare greșită întrucât aceastea se regăsesc in afara globului pământesc.”

Așadar bunurile din spațiu se regăsesc ca fiind recunoscute drept bunuri aparținănd tuturor statelor fără discriminare, ci pe bază de egalitate. Acest lucru este evidențiat si în articolul 1 al tratatului.. prin care se menționează faptul că toate statele pot folosi si exploata în mod liber

Spațiul extraatmosferic.

În cartea sa, Virgiliu Pop analizează atributele dreptului de proprietate, luăndu-l pe fiecare în parte si raportându-l la dreptul comunitar spațial.

Astfel, în ceea ce privește ius utendi, dreptul de folosi terenurile si obiectele din spțiu nu este un drept absolut. De exemplu, orice stat poate sa-și construiască baze pe lună sau pe altă planetă, dar nu trebuie să aducă prejudicii altui stat care ar vrea să beneficieze de aceeași poziție. Așa cum este prevăzut în tratat la articolul 4 din tratat, statele nu au voie să introducă in spațiu niciun fel de armă de distrugere în masă și nici să plaseze arme. De aici se poate deduce că statele nu au dreptul să construiasca baze militare sau refugii care ar putea dăuna altor state. Singura posibilitate de stabilire a navelor în spațiu sau de construire a bazelor este pentru scopuri pașnice si în interesul științei, astfel încât să poată beneficia tuturor. Așa cum este prevăzut în articolul 9 statele au obligația de a colabora în activitățile pe care le interprinde fiecare în spațiu. În cazul în care un stat parte ar observa că în urma activităților pe care le întreprinde efectele produse pot dăuna altor state terțe sau chiar unu conațional al său, atunci el este obligat să informeze , să întreprinda consultări adecvate internaționale sau să sisteze faptele care produc prejudicii.

Tot în articolul 9 se specifică faptul că statele au obligația să nu contamineze în exploaterea lor a spațiilor și să evite schimburi nocive în mediul terestru. Prin urmare, caracterul de jus abuntendi, se rezumă doar la cercetările științifice și in niciun caz nu se poate dispune de resursele aflate în spațiu în detrimentul altor participanți. Cum în res communis lipsește nuda proprietate este de la sine înteles că dreptul de dispoziție exercitat de state nu poate fi posibil. Astfel, statele nu pot înstrăina terenuri sau bunuri ce se află in spțiu întrucât nu le dețin ca niște adevărați proprietari. Faptul ca ele aleg să vândă mai departe resursele pe care le aduc din misiunile lor ( cazul Rusiei ), acestea așa s-a stabilit în doctrină fac parte din proprietatea privată. De exemplu, Statele Unite nu poate să-și depună bazele pe Marte, să îngrădească eventual un teritoriu și să ceară servitute celorlalte state care ajung în aceea zonă, pe teritoriul lor. În schimb, dacă într-o misune Statele Unite aduc pe pământ mostre din pământul găsit pe Marte, acesta poate fi vândut oricărui alt stat sau persoană fizică/juridică, întrucât face parte din proprietatea privată a lor.

În ceea ce privește ius fruendi, adică dreptul statelor dea folosi fructele, în acest caz resursele preluate, se aplică dreptul de proprietate privată a stelor recunoscut în ambele tratate. Deși din perspectiva lui res communis toate statele au dreptul să beneficieze de toate resursele aflate în spațiu, cele pe care și le dobândesc singure rămân sub proprietatea lor.

În plus, Virgiliu Pop tratează și diferența dintre însușirea de drept sau de facto a bunurilor si terenurilor din spațiu, prezentând câteva opinii ale unor personalități din dreptul spațial.

Pe de o parte există opinia conform căreia din punct de vedere al tratatului nu se poate însuși de drept un bun din spațiu pentru este proprietate res communis, din perspectiva exercitării fizice efective, statele ar putea să țină cont în baza expresiei, primul venit, primul servit, de cel care a ocupat primul un anumit teritoriu. Aceasta este o regulă nescrisă a statelor, care poate fi născută în baza relațiilor economico-politice dintre ele. Pe de altă parte există și părerea conform căreia ca ocuparea unui teritoriu să fie recunoscută trebuie ca controlul exercitat asupra teritoriului să fie de lungă durată, iar cum misiunile în spațiu sunt rare, iar scopul lor este tocmai de a descoperi lucruri noi si folositoare umanității, statele nu pot ocupa suficient de mult un anumit sector.

Statele rămân totuși libere la vizitarea stațiilor, instalațiilor sau vehiculelor spațiale ale altui stat.

Bineînțeles aceste opinii sunt ipotetice, ambele tratate interzicând posesia în spațiu.

De asemenea, legat de interzicerea apropriațiunii naționale a obiectelor din spațiu, s-a conturat discuția doctrinară în legătură cu sateliții staționari pe orbite circumterestre. Plasarea unui satelit pe o orbită duce la ocuparea a regiunii respective de către statul căruia îi aparține respectivul satelit și elimină posibilitatea celorlalte state de a plasa sateliți pe orbita respectivă. S-a ajuns la concluzia că existența satelitului pe orbita respectivă nu poate fi considerată drept o ocupare singulară, o însușire asupra spațiului respectiv de către statul al cărui satelit este. Prin urmare s-a propus lansarea de sateliți geostaționari, aceștia putând servi tuturor statelor și fiind în folosul tuturor.

Secțiunea a II-a.

DEMILITARIZAREA, NEUTRALIZAREA ȘI DENUCLEARIZAREA

SPAȚIULUI COSMIC – ,,RES COMMUNIUS”

Dreptul de proprietate în litera juridică de specialitate conferă titularului dreptul de posesie ,,jus possidend” adică dreptul de a stăpâni lucrul dar și din folosința bunului prin culegerea fructelor ,,jus utendi și jus fruendi” ceea ce înseamnă existența unei dispoziții materiale și a uneia juridice.

În cazul nostru privind spațiul cosmic, Luna și corpurile cerești nu poate fi vorba de existența unui drept de proprietate întrucât aceste zone au un statut de zone libere fiind reglementate din punct de vedere juridic ca fiind zone cu statut special internațional.

Zonele care dețin regim internațional cu statut special, în cazul nostru, spațiul cosmic, Luna și corpurile cerești nu se află sub nici o suzeranitate.

Dintre statutele internaționale speciale aplicate unor zone spațiale suntem de acord cu renumitul autor Marțian I. Nicu care precizează că: ,,demilitarizarea unor zone, neutralizarea unor zone și statutul de zonă fără arme nucleare(denuclearizarea)”ca și statute au rolul de a preveni de a limita conflictele armate și înarmarea statelor.

De-a lungul istoriei din rațiuni de securitate zone de pe globul pământesc sau adiacente acestuia ce fac parte din patrimoniul umanității au căpătat statut special reglementate la început prin cutume dar pe parcurs acestea au fost transformate în înțelegeri, apoi în tratate și convenții încheiate între state, care la rândul lor le-au introdus in legislația internă prin ratificare, implementare și aplicare normativă.

Demilitarizarea

Statutul demilitarizării unor zone spațiale prevede ca în zona respectivă să se intezică pațial sau total existența a unor forțe armate sau a unor tehnici militare a statelor.

Demilitarizarea parțială ,,interzice efectuarea de noi construcții militare în zona respectivă și introducerea de noi trupe. Ea admite menținera celor existente la data stabilirii statutului de demilitarizare parțială” .

Suntem de acord cu profesorul universitar Vasile Crețu care definește zonele denuclearizate ca fiind ,,porțiuni de teritoriu în care nu este permisă prezența unor forțe armate sau unor istalații militare, pe un teritoriu care are un asemenea statut” iar prin convenții internaționale statele nu vor ,,construi, ori vor menține și vor distruge instalații sau fortificații militare ori anumite tipuri de armamente”.

Demilitarizarea totală înseamnă suprimarea tuturor construcțiilor militare ca în zonele respective să nu existe forțe armate.

Demilitarizarea poate fi instituită în timp de pace în conformitate cu Protocolul I de la Geneva din 1977 ….astfel art. 60 prevede reglementări cu privire la zonele demilitarizate iar la alin. (1) este prevăzut în mod expres ca fiind ,,interzis părților la conflict să extindă operațiunile lor militare în zonele cărora le vor fi conferit prin acord statutul de zonă demilitarizată, dacă această extindere este contrară dispozițiilor unui astfel de acord” Aliniatul (3) din art. 60 prevăzut în Protocolul – Adițional nr. din 10.06.1977 cu privire la Convenția de la Geneva prevede: ,,Obiectul unui astfel de acord va fi în mod normal o zonă îndeplinind urmatoarele condiții:

a) toți combatanții, precum și armamentul și materialele militare mobile vor trebui să fi fost evacuate;

b) nu se va da o întrebuințare ostilă instalațiilor și obiectivelor militare fixe;

c) autoritățile și populația nu vor comite acte de ostilitate;

d) orice activitate legată de efortul militar va trebui să fi încetat”

Părțile în conflict se vor înțelege în ceea ce privește interpretarea ce trebuie dată condițiilor stabilite în alin. d) și în privința persoanelor, altele decât cele menționate în paragraful 4, ce urmează a fi admise în zona demilitarizată.

Statutul internațional special cu privire la neutralizarea unor zone spațiale prin care se interzic în zona respectivă efectuarea de operațiuni militare sau transformarea în bază militară a acelei zone.

Neutralitatea

Neutralitatea unei zone se împletește cu statutul de demilitarizare a acesteor zone teritoriale. Definim statutul unei zone internaționale fără arme nucleare ca fiind ,,zona mai întinsă (un stat, o regiune) prin care se interzice în cadrul ei producerea, stocarea sau experimentarea de arme nucleare, dar se recunoaște dreptul de a se folosi energia nucleară numai în scopuri pașnice, pentru progresul acelei zone” .

Dacă ne referim strict la zonele neutralizate în general suntem de acord cu profesorului universitar Vasile Crețu care menționează faptul că ,,neutralitatea unui anumit spațiu geografic constă în obligația pe care și-o asumă statele ca în timp de război să nu desfășoare operații militare în spațiul respectiv și să nu-l transforme într-o bază militară” aceste elemente se aplică și spațiului cosmic, Lunii și corpurilor cerești.

În consecință, neutralitatea poate să însoțescă un teritoriu în cazul nostru un teritoriu ,,res communius” dar poate fi proclamată și separat.

Autoarea în domeniul dreptului internațional public, Aurora Ciucă, prezintă faptul că unul dintre principiile folosirii spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești în scopuri pașnice pornește de la faptul că reprezintă patrimoniul comun al umanității.

Principiul are la bază demilitarizarea spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești, denuclearizarea și neutrlizarea lor ,,interesul menținerii păcii și securității promovării cooperării și înțelegerii internaționale – și cere statelor ca nici un obiect – purtător de arme nucleare de distrugere în masă să nu fie plasat pe corpurile cerești sau altfel în spațiu”.

În doctrina spațiului cosmic delimitarea dintre spațiul aerian și spațiul cosmic a fost discutată în cadrul subcomitetului juridic al comitetului O.N.U. pentru utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic. Acest organ a fost înființat în 1958 prin Rezoluția 1348(XIII) a Adunării Generale.

În cadrul Adunării generale a Comitetului O.N.U. au fost adoptate mai multe rezoluții toate aceste având la bază principiul bunei-credințe, principiul nerecurgerii la forță, utilizării pașnice a spațiului cosmic, luna și celelalte corpuri cerești.

În conformitate cu art. 4 prevăzut în Tratatul din 1967 o poziție determinantă o are principiul exploarării și folosirii spațiului cosmic în scopuri exclusiv pașnice. Acest articol prevede ,,obligația statelor de a nu plasa pe orbită în jurul Pământului sau pe corpuri cerești a obiectelor care transportă arme nucleare sau de distrugere în masă, precum și de a nu stabili aici baze militare, instalații sau fortificații militare, de a nu experimenta arme” în consecință spațiul cosmic, Luna și corpurile cerești interzice și exclude orice acțiune cu caracter militar mergând pe principiul neagresivității și consacrarea acestui spațiu ca fiind considerate zone neutralizate, demilitarizate și denuclearizate.

În prezent procesul de dezvoltare și formare a spațiului cosmic nu s-a încheiat, el va continua atâta timp cât activitatea cosmică a statelor se va amplifica și diversifica.

Denuclearizarea

Apariția armelor nucleare a pus în discuție ca anumite zone de interes economic, politic și strategic să fie declarate ca regiuni ce sunt scoase în afara ampalsării sau folosirii unei asemenea tehnici de distrugere în masă.

Regimul juridic al zonei denuclearizate care se aplică și zonei extraatmosferice, în general ca și statut de zonă denuclearizată se instituie prin tratate internaționale, astfel statele au ,,obligația de a nu produce, achiziționa, deține, utiliza sau experimenta arme nucleare în zona respectivă și să nu atace sau să amenințe cu atac nuclear statele din zonă” ceea ce presupune realizarea unui sistem de garanții din partea tuturor statelor care dețin arme nucleare, monitorizat și controlat de către un sistem de supraveghere internațional executat prin organizații speciale în baza tratatelor și convențiilor internaționale.

Utilizarea în scopuri pașnice este prevăzută în principiul libertății spațiului cosmic fiind principala limitare. Acesta va fi utilizat astfel încât să aibă ca și criteriu principal menținera păcii, utilizarea să fie numai pentru scopuri pașnice. Un alt criteriu se consideră a fi menținerea securității internaționale

În art. IV alin. (1) în Tratatul din 1967 este ,,interzisă în mod expres plasarea pe orbita circumterestră a oricăror obiecte de arme nucleare sau orice tip de arme de distrugere în masă” de asemenea, au fost interzise armele nucleare și în Acordul din 1979 privind activitatea statelor cu privire la spațiul extraatmosferic.

La data de 5 august 1963 a fost adoptat la Moscova Tratatul privind interzicerea experimentelor cu armă nucleară în atmosferă, în spațiul cosmic și sub apă.

Acesta a intrat în vigoare la 10 0ctombrie 1963 iar ca și Guverne Depozitare au fost: Statele Unite ale Americii, regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord și Uniunea Republicilor Sovietice socialiste. România a ratificat Tratatul prin Decretul nr.686/31 octombrie 1963, publicat în Buletinul Oficial nr.20/31 octombrie 1963.

Tratatul sus menționat proclamă ca principal scop realizarea unui acord cu privire la dezarmarea generală sub control internațional în conformitate cu scopurile Organizației Națiunilor Unite care ar pune capăt înarmărilor și ar înlătura factorii prin care sunt înlăturate producția și experimentarea tuturor tipurilor de arme, inclusiv tipul de arme nucleare.

Astfel, în art. 1 alin. (1) este prevăzut faptul că ,,fiecare participant la prezentul Tratat se obligă să interzică, să prevină și să nu efectueze nici un fel de explozii experimentale cu armă nucleară și orice alte explozii nucleare în orice loc aflat în jurisdicția sau controlul său:

În atmosferă dincolo de limitele ei, inclusiv spațiul cosmic; sub apă inclusiv apele teritoriale marea libera.

În orice alt mediu, dacă o asemenea explozie este însoțită de căderi radioactive dincolo de limitele frontierelor teritoriale ale statului sub jurisdicția sau controlul căruia se efectuează o asemenea explozie. Totodată se are în vedere ca prevederile ac estui subpunct nu trebuie să prejudicieze încheierea unui acord care să ducă la interzicerea pentru totdeauna a tuturor exploziilor nucleare experimentale inclusiv la toate exploziile de acest fel sub pământ, acord spre încheierea căruia vor tinde Participanții…”

În alin. (2) al aceluiași Tratat prezentat mai sus obligă părțile semnatare ca în viitor să se abțină de la ,,incitare, încurajare sau participare sub orice formă la efectuarea oricăror explozii experimentale cu arme nucleare” .

Constatăm că marile puteri nucleare interzic amplasarea pe orbită a armamentului nuclear sau realizare unor asemenea experimente, dar remarcăm faptul că armele clasice nu sunt interzise fiind interzise doar acțiunile militare agresive dar sunt permise acțiunile în scopuri defensive.

Spre exemplu Tratatul din 1967 nu interzice lansarea unor sateliți care efectuează operațiuni de ,,recunoaștere spațială”

CAPITOLUL AL III-LEA. RĂSPUNDEREA SUBIECTELOR PENTRU DAUNELE CAUZATE DE OBIECTELE LANSATE ÎN SPAȚIU

Secțiunea I. Responsabilitatea statelor în legătură cu activitatea în spațiu

În activitatea lor spațială, statele se pot confrunta cu accidente produse de obiecte spațiale care atrag răspunderea pe plan internațional pentru daunele produse. Totodată acestea trebuie să asigure plata despăgubirilor totale și echitabile victimelor.

Articolul 6 din Tratatul Spațial reglementează responsabilitatea statelor în legătură cu faptele efectuate de organismele guvernamentale sau de entități neguvernamentale, dar în același timp, pe lângă state, și organizațiile internaționale răspund pentru respectarea prevederilor tratatului, având chiar un grad de răspundere prioritar răspunderii statelor.Pe lângă acestea, statele poartă răspunderea și pentru obiectele care cauzează daune pe pământ, în atmosferă sau în spațiul atmosferic.

În anul 1972 a fost adoptată Convenția privind răspunderea internațională a statelor pentru daunele provocate de obiecte spațiale, al cărei cuprins este format din 25 de articole ce pun bazele fundamentului răspunderii internaționale și al regimului de despăgubire.

În primul rând statul, al cărui obiect spațial produce prejudicii la suprafața pământului, sau al cărui aeronove se află în zbor la momentul cauzării daunelor, este răspunzător în mod absolut de plata despăgubirilor. În cazul în care un obiect două sau mai multe state sunt răspunzătoare pentru producerea unui prejudiciu unui terț, în spațiu, atunci ele vor răspunde solidar. Cu toate acestea, vătămarea unui obiect spațial sau al unei persoane sau bunuri care s-ar afla la bordul unui astfel de obiect, al unui stat de lansare, de către un alt obiect spațial al altui stat de lansare, în sfera extraatmosferică, va atrage răspunderea statului doar dacă daunele se datorează greselii sale sau greselii persoanelor de care el răspunde.

Există totuși o diferență care stă la baza aplicării răspunderii solidare. Răspunderea absolută apare atunci când daunele au fost cauzate unui stat terț de un obiect al statului de lansare, care se afla la suprafața pământului sau au fost cauzate de o aeronavă aflată în zbor. În cazul în care daunele au fost produse în spațiul extraatmosferic răspunderea statelor de lansare se bazează pe vina unuia dintre ele sau pe vina persoanelor pentru care fiecare răspunde.

Conform tratatului, sarcina reparației daunelor se împarte, în mod egal, între statele care răspund solidar în funcție de gradul lor de vinovăție. Statul terț are totuși dreptul de a pretinde de la oricare dintre cele doua state de lansare care răspund solidar, întreaga reparație datorată. Se observă, că în ceea ce privește criteriile cu ajutorul cărora se stabilesc acoperirea daunelor, acestea sunt stabilite de către state de comun acord, convenția neprecizându-le. În ceea ce privește răspunderea absolută, aceasta se răsfrânge asupra oricărei daune indiferent de întinderea ei sau de vinovăția statelor în efectuarea pagubei.

Singura exonerare de răspundere absolută apare atunci când vina pentru daunele produse aparține statului reclamant, adică cel păgubit, sau chiar de către persoanele fizice sau juridice pe care le reprezintă. În schimb nu este posibilă exonerarea de răspundere în cazul efectuării unor activități ilicite care sunt producătoare de pagube. Pentru a stabili ce fel de activitate este ilicită, acesta trebuie să fie efectuata contrar reglementărilor dreptului internațional, prevederile Cartei ONU și ale Tratatului Spațial. În acest caz statul nu va mai răspunde proporțional, ci își va asuma întreaga vinovăție, reparând prejudiciile cauzate de unul singur sau plătind despăgubiri.

În sfera de aplicare a tratatului sunt incluse daunele care sunt provocate de un obiect cosmic statelor, organizațiilor internaționale, persoanelor fizice sau juridice. Excepția se face,conform articolului 7 din Tratat în cazul daunelor provocate de un obiect al unui stat de lansare asupra cetățenilor săi și asupra cetățenilor străini care participă la lansarea obiectul spațial și pâna la înapoierea acestuia pe pământ.

Tragerea la răspundere a unui stat se face pe cale diplomatică printr-o cerere în termen de un an de la data producerii daunei sau identificării statului răspunzător. Statul poate să aleagă forma introducerii unei cereri în instanțe sau la organele administrative ale statului de lansare. În cazul în care tratativele pe cale diplomatică nu duc la un rezutat, atunci se va forma o comisie formată din trei membrii din care fac parte reprezentanții celor două state și un președinte ales de comun acord. La finalizarea hotărârii motivate, ea poate avea caracter obligatoriu sau caracter de recomandare care este luată în considerare cu bună-credință de către părți.

Compensarea daunelor se face prin restabilirea în situația anterioară producerii daunelor personalor fizice sau juridice sau organizatiilor internaționale. Întinderea compensațiilor se face conform dreptului internațional și a principiilor de dreptate și echitate. Dacă daunele sunt reprezentate de pierderi de vieți omenești sau reprezintă un pericol pentru viețile oamenilor, statul de lansare va putea acorda o asistență adecvată la cererea statului care suferă daunele.

Cu toate acestea, există o discrepanță care apare la nivelul percepției de daună, între prevederile articolului 1, 2 și 12 ale Convenției, care duce la o confuză aplicare a lor în ceea ce privește restituirea despăgubirilor. Articolul 1 litera a) definește printr-o enumerare limitativă, termenul „daună”, care se referă la prejudicii de ordin fizic, chiar și pierderi de vieți omenești și prejudicii aduse proprietății. Articolul 2 expune cine este răspunzător pentru daunele prevăzute la articolului 1 litera a). Cu toate acestea, conform articolul 12 compensația pentru daune se determină în concordanță cu dreptul internațional și cu principiile de dreptate și echitate, pâna la restitutio in integrum. Se observă, astfel, că restaurarea pagubelor existente pe baza articolului 12 are o sferă mai largă decât cea a articolului 1, pentru că în această sferă sunt incluse și daunele prevăzute la articolul 21, adică cele care pot reprezenta adevărate calamități și pe care statul de lansare le poate despăgubi doar la cererea statului victimă.

Există totuși posibilitatea, ca anumite daune să nu poată intra sub incidența niciunui articol. De exemplu, dacă nu se găsește printre enumerarea limitativă prevăzută de articolul 1, statul nu poate fi despăgubit, potrivit articolului 12. Același lucru se întâmplă și în cazul articolului 21, el reglementând doar posibilitatea ca un obiect spațial să producă un pericol atât de mare, încât statul victimă să vrea să prevină și să apeleze la statele părți sau de lansare.

Cu privire la acest subiect s-au formulat diverse opinii, iar unele dintre ele au fost formulate în strânsă legătura cu cazul Cosmos 954.

Teoria riscului

Etimologic cuvântul risc apare în scrierile lui Homer deci din limba greacă. Conceptual în domeniul maritim înseamnă situație riscantă.

Până în secolul al VII – lea acest termen era utilizat doar în activități politice sau juridice de – pericole ce puteau să apară în caz de pericol.

Evoluția istorică ne atestă faptul că începând cu secolul al IX – lea sunt identificate anumite tipuri de risc.

Astfel începând cu sec. XIII-lea și începutul secolului al XIV – lea se disting mult mai clar tipurile de risc și se răspândeste ca risc social.

Foarte importanți sunt factorii de apariție a riscului dar și cuantificarea riscului în funcție de incapacitatea ființei umane de a previziona un eveniment ce se va produce în viitor și din cauza căruia se pot produce daune.

Dacă analizăm definițiile prin care riscul este prezentat observăm că planează asupra acetora incertitudinea, nedeterminarea, pierderea ceea ce ne pune în situația de a decide că este considerat risc – evenimentul în care a intervenit certitudinea unei pierderi.

În doctrina științifică, teoria riscului este o situație care se realizează în ,,prezența unor evenimente care pot fi considerate repetabile în aceleași condiții, de aceea urmărind un număr mare de probe, se poate defini distribuția frecvențelor rezultatelor posibile” .

Elementele care determină analiza riscului sunt:

presupunerea producerii riscului;

consecințele rezultate din producerea evenimentului și menționarea celei mai importante consecințe;

ce reprezintă pentru populație expunerea pericolului presupus a se fi înfăptuit.

În consecință riscul putem spune că decidenții vor avea o concepție diferită pentru aceeași situație prin care există posibilitaatea să se producă o daună.

Urmare elementelor mai sus prezentate prin Convenția din 29 martie 1972 cu privire la raspunderea internationala pentru daunele cauzate de obiecte lansate în spatiul extraatmosferic sunt reglementate legal în dispozițiile generale ale acesteia ,,principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea și utilizarea spațiului extrtmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri ceresti, ținînd seama ca, în ciuda măsurilor de precauție care trebuie sa fie luate de statele și organizațiile internaționale interguvernamentale care lansează obiecte spațiale, aceste obiecte pot sa cauzeze daune”.

România prin Decretul nr. 468 din 28 decembrie 1979 ratifică Convenția cu privire la răspunderea internațională pentru daunele cauzate de obiecte lansate în spațiul extraatmosferic încheiată la Londra, Moscova și Washington la 29 martie 1972 motiv pentru care statul român are obligația ca din momentul ratificării și adoptării tratatului sus menționat să aplice și de asemenea îi revine răspunderea în cazul când un asemenea incident ar avea loc.

În acest sens în cuprinsul art. 9 din Convenția din 29 martie 1972 ,,Cererea de despăgubire este prezentată statului de lansare pe cale diplomatică.

Oricare stat care nu întreține relații diplomatice cu acest stat de lansare poate ruga un stat terț să prezinte cererea și să-i reprezinte în orice alt mod interesele, în virtutea prezentei convenții, fată de acest stat de lansare.

El poate, de asemenea, să prezinte cererea prin intermediul secretarului general al O.N.U., cu condiția ca statul reclamant și statul de lansare să fie amindouă mebre ale Organizației Națiunilor Unite”, deci o dată stabilit că s-a produs evenimentul, s-a constat existența daunei așa cum reiese din articolul sus menționat este necesară și stabilirea părților implicate (în cazul nostru statele participante la dauna cauzată).

Prezenta Convenție în art. 23 alin.(1) și alin. (2) coroborat cu art. 24 alin (1) sunt prezentate condițiile prin care au loc raporturile juridice existente între statele – părțile ce sunt semnatare și în alte acorduri internaționale prin care sunt ,,confirmate, completate sau dezvoltate prevederile ” actului normativ sus menționat., iar aderarea și apoi ratificarea la aceste documente internaționale cu caracter normativ poate fi făcută de orice stat în orice moment cu respectarea dispozitiilor art.24 alin.(2-5).

În concluzie, în cazul în care părțile întrevăd posibilitatea unui risc posibilitățile de rezolvare pot fi efectuate pe cale diplomatică sau judiciară dacă părțile semnatare, așa cum au fost ele prezentate mai sus sunt părți semnatare a unor acorduri, tratate, convenții sau statele fac parte din O.N.U. au prevăzut sau prevăd un risc, iar acesta este reglementat în actele normative și poate sau chiar aduce atingere (prin elementul numit daună) statelor, persoanelor, mediului, teritoriului ce deține atributul suveranității sau teritoriului internațional ca în cazul nostru.

Secțiunea a II-a. Înmatricularea obiectelor

Prin înmatriculare se înțelege înregistrarea unui obiect spațial, pentru menținerea unei evidențe, atât pe plan național, cât și pe plan internațional. Conform, profesorului Marțian Niciu „se consacră legătura juridică dintre acel obiect și ordinea juridică internă a statului de înmatriculare și i se conferă naționalitatea obiectului spațial.”

Prin legătura juridică formată se înțelege punerea în aplicarea a drepturilor și obligațiilor dreptului spațial ale statului asupra obiectului spațial, cât și asupra echipajului. Se evidențiează destinatarul reîntoarcerii obiectului spațial, precum și cărui stat îi aparține competența materială și personală a obiectului. In funcție de reglementările prevăzute de Tratatul de la 1972 se stabilește, în caz de accidente provocate, care este statul răspunzător.

Reglementarea juridică a înregistrării obiectelor spațiale aparține Convenției privind înmatricularea obiectelor lansate în spațiul cosmic, intrată în vigoare în anul 1974, adoptată prin rezoluția 3235 a Adunării Generale a Consiliului. În această convenție se prevede obligația statului de a înregistrat într-un registru corespunzător, ținut de către acesta în forma dorită de el. În cazul În care sunt mai multe state care lanseză un obiect, atunci obiectul va fi înregistrat doar într-un singur stat fără să se prejudicieze raporturile juridice dintre celelalte state și obiect. Mai departe, datele înregistrate se vor transmite Secretarului General al Națiunilor Unite spre a fi trecute într-un registru la care au acces toate statele.

Pe lângă informații legate de natura obiectului ( date despre construcția și materialele obiectului și a părților sale componente, date privind emisiile radio aflate la bordul obiectului etc. ), înregistrarea va cuprinde denumirea statului care a efectuat lansarea, indicatorul internațional și numărul de înregistrare, data lansării, locul de unde a fost efctuată lansarea, destinația și scopul lansării, date despre orbita obiectului cosmic, indicatorul internațional și numărul de înregistrare). De asemenea statele au obligația de a menționa ce obiecte cosmice au mai rămas în spațiul extraatmosferic, precum și orice modificare în ceea ce privește activitatea obiectelor lor în spațiu.

Există totuși autori care consideră că înmatricularea unui obiect nu confirmă proprietatea unui stat, deoarece există posibilitatea ca statul unde se înregistrează să nu fie și statul de lansare. Această teorie se bazează pe faptul că în Convenția privind înmatricularea obiectelor, statul de lansare este definit ca fiind „cel a cărui înregistrare o are obiectul.” Prin urmare statul care poate înregistra un obiect spațial poate fi unul dintre statele de lansare sau statul de pe care se lansează sau care ajută la lansarea acestuia sau al cărui teritoriu este folosit pentru lansare. Așadar deși obiectul poate să aparțină unui alt stat decât cel de lansare, obiectul nu poate fi înregistrat decât de către statul care îl lansează conform articolului 2 al Convenției. Apare astfel situația tragerii la răspundere a statului care a lansat obiectul , în cazul în care s-ar produce accidente în spațiul extraatmosferic. Cum statul de lansare este răspunzător în cazul unor pagube asupra altor sateliți din zona de orbită a satelitului lansat, atunci tot el este răspunzător și pentru apariția unor probleme tehnice care pot dezechilibra anumite unde de transmitere ale celorlalți sateliți. Cu toate acestea, statul de lansare nu este și statul sub naționalitatea căruia a fost conceput obiectul spațial. Prin urmare, s-a cerut de către cei din domeniu apariția unui amendament al Convenției, care să rezolve provocările apărute în legătură cu înregistrările și transmiterea jurisdicției a obiectelor spațiale.

Problema lui RES DERELICTE

Având în vedere cele menționate de până acum, informațiile cu privire la răspunderea statelor și cele cu privire la înmatricularea obiectelor, în ceea ce privește situația obiectelor care aterizează pe pământ în mod forțat, în alte locuri decât cele care aparțin statului de lansare sau a reziduurilor care cad din atmosferă, acestea aparțin statului de care aparțin prin înregistrare. În majoritatea cazurilor acest stat reprezintă și statul de lansare a acestora. Acestă observație este prevăzută și subînțeleasă atât în Tratatul Spațial, la articolele privitoare de responsabilitatea statelor, cât și mai ales în Tratatul de la 1972.

Obiectelor spațiale nu li se aplică regimul juridic al lui res derelicte, deoarece există un drept de proprietate asupra lor, încă de la lansare. În cazurile cele mai nefericite, în care nava se destramă, în urma accidentelor extraatmosferice, iar reziduurile acestora se împrăștie în spațiu și ajung să orbiteze în jurul astrului, există șanse ca acestea să intre în spațiul atmosferic al pământului. Majoritatea dintre ele se dezintegrează, prin ardere, odată ce intră în câmpul atmosferic. O altă posibilitate este ca ele să ajungă în mări sau oceane, din moment ce suprafața pământului este acoperită în proporție de 70% apă, iar cele mai puține, în procente foarte mici pot atinge suprafața pământului. De exemplu, printre obiectele care nu au mai fost găsite se enumeră cazul celor două nave spațiale ale SUA cu reactoare nucleare care au reintrat în atmosferă accidental și s-au dezintegrat. Printre cele mai recente se numără satelitul încărcat cu energie nucleară, Cosmos 1402, care a căzut de pe orbita sa și a pătruns în atmosferă, dezintegrându-se deasupra Oceanului Indian.

În cazul în care un obiect ajunge pe teritoriul unui alt stat decât al celui de lansare dreptul de revendicare a obiectului revine statului la care a fost înmatriculat. Tot statul acesta este răspunzător și pentru pagubele produse. De asemenea, poate fi luat în considerare că tot statul va rămâne obligat și față de prejudiciile pe care un obiect spațial l-ar produce cetățenilor lui, chiar dacă el reprezintă statul de înregistrare.

Secțiunea a III-a. Cosmos 954

Acest accident spațial, care a produs o neînțelegere de scurtă durată pe plan internațional, a produse diferite opinii în legătură cu modul în care statele implicate în accidente spațial ar trebui să se comporte în negocierile lor. Aceste opinii s-au făcut cu privire la datoria statelor de a preveni astfel de situații, datoria de a oferi informații și înainte și după producerea accidentului, datoria de a prelua reziduurile și datoria de a depăgubi pentru leziunile provocate.

Pe data de 6 ianuarie, 1978, un satelit sovietic, care survola flota armatei Statelor Unite, Cosmos 954, a căzut din spațiul extraatmosferic, intrând în spațiul atmosferic al Canadei, pe date de 24 ianuarie. Satelitul s-a dezmembrat la contactul cu atmosfera, iar resturile s-au împrăștiat pe teritoriul de nord candian, la fel de mare ca Austria. Satelitul era alimentat cu energie nucleară, iar frica de explozie și contaminare nucleară era foarte mare.

În acest caz, fosta URSS a plătit Canadei despăgubiri în valoare de 3 milioane de dolari canadieni, în care au fost incluse atât pagubele cauzate în legătură cu investigațiile pentru găsirea resturilor satelitului, precum și sumele folosite pentru decontaminarea zonei.

Toate discuțiile au fost purtate pe cale diplomatică, conținutul negocierilor nu au fost date publicității. În literatura de specialitate discuțiile purtate pe seama acestor evenimente s-au concretizat pe doua supoziții. Prima dintre acestea era de a se ști dacă daunele cauzate intră sub incidența articolului 1 al Convenției privind răspunderea pentru daune cauzate de obiecte spațiale. Iar a doua se purta cu privire la aspectul legii aplicabile: pe de o parte se susținea faptul că doar Convenția este aplicabilă în acest caz, iar pe de altă parte se susținea că și Tratatul Spațial este aplicabil în soluționarea problemei, la fel ca și principiile generale de drept internațional public. Ambele supoziții au atras atât opinii negative cât și pozitive.

În cadrul operațiuni denumită „ Operation Morning Light”, Canada a urmărit să identifice natura și întinderea pagubelor cauzate de reziduurile satelitului, să micșoreze efectele pagubelor și să minimizeze riscul de apariție a viitoarelor daune, și să reabiliteze zonele afectate până la momentul anterior accidentului. Cu o daună în buget de 14 milioane de dolari canadieni, Canada a cerut Uniunii Sovietice, dupa aproape un an de zile, compensații în valoare de 6 milioane de dolari canadieni. Propunerea făcută s-a bazat atât pe Convenția privind răspunderea, cât și pe principiile de drept internațional.

Faptul că ce-a de-a doua pretenție a Canadei s-a întemeiat pe principiile dreptului internațional, a dus la opinia că ar suprima validitatea Convenției prin faptul că pare lipsită de forță, în ceea ce privește despăgubirile. În cererea de despăgubire au fost enunțate cerințe cu privire la daunele aduse proprietății, cu referire la atenuarea sau prevenirea pagubelor de către URSS, și cu privire la suveranitate. Principalele pretenții au fost cu privire la atenuarea și producerea de daune proprietății.

În ceea ce privește cererea de despăgubire cu privire la injuriile provocate proprietății, aceasta s-a întemeiat pe principiile de drept internațional, și nu pe baza Convenției, întrucât se crede și în ziua de azi că daunele produse nu ar fi avut cum să intre sub incidența articolului 1 litera a) al Convenției. Conform celor susținute de Canada, bucățile radioactive au căzut pe un teritoriu nepopulat, provocând daune care îi suprima folosința până la un punct anume, nefiind complet considerat o pagubă irecuperabilă, ceea ce înseamnă că nu se încadra în totalitate în sintagma „pierderea unor bunuri de stat”. S-a argumentat faptul că, dacă Canada și-ar fi întemeiat supozițiile pe marginea articolului 1, ar fi fost posibil să nu obțină nicio despăgubire. Tocmai de aceea a trebuit ca despăgubirea sa fie cerută în baza principiilor dreptului internațional. De asemenea, și cerințele privind măsurile preventive pentru apariția și consolidarea daunelor, care au constat în operațiunile de căutare, recuperare, testare și curățare, au fost cerute tot pe baza principiilor fundamentale internaționale. Și acest lucru a avut argumentarea de bază, anume că despăgubirile nu ar fi putut fi obținute în temeiul Convenției, tocmai din faptul că daunele produse nu s-ar fi încadrat nici în temeiul articolului 1 litera a), nici în temeiul articolului 21. Așadar articolul 12, chiar dacă menționează sintagma „principiile de dreptate și echitate” din dreptul internațional, acesta se aplică doar la ceea ce cuprinde Convenția.

După trei runde de negocieri pe cale diplomatică, Canada și URSS au ajuns la un acord care a constat în plata de 3 milioane de dolari canadieni. La formarea acestui acord, Convenția nu a însemnat un îndrumar al negocierilor. Cel mai mult, din acest caz, se poate spune că s-a stabilit o practică în ceea ce privește despăgubirea statelor care au avut de suferit de pe urma unor obiecte spațiale, de către statele de lansare. Nu se poate spune însă că Convenția a jucat un rol important în ceea ce privește despăgubirile acordate în acest caz și nici că ar forma un precedent.

Prin urmare, deși așteptările erau ca sub reglementările Convenției să se rezolve incidentul provocat de Cosmos 954, acesta nu a reușit nici măcar să determine cu exactitate ce fel de daune pot fi despăgubite sub incidența acesteia. Este cert însă faptul că prevederile articolului 1 nu include conceptul de daună indirectă sau întărziată, spre deosebire de articolul 12 care le include sub prisma principiilor de drept internațional de dreptate și echitate.

Secțiunea a IV-a. Reziduurile spațiale

Întrucât numărul accidentelor spațiale este în creștere datorită multitudinii de sateliți și resturi din nave care au suferit accidente în spațiul cosmic, iar cum statul și organizațiile internaționale sunt răspunzătoare pentru aceste accidente, s-a pus problema reducerii acestora și abordarea unui plan de a elimina reziduurile de pe orbită.

La nivel internațional, au fost stabilite niște reguli pe care statele ar trebui să le urmeze cu privire la măsurile de aplanare a reziduurile spațiale. Acestea au fost adoptate de IADC și care împreună cu COPUS au format Regulile de atenuare a reziduurilor spațiale ale Comitetului de folosire asupra spațiului în scopuri pașnice.

După multiple analize științifice s-a ajuns la concluzia că singura posibilitate de a asigura utilizarea de lungă durată a spațiului este prin remedierea reziduurilor, prin îndepărtarea activă a rămășițelor sau servicii asupra sateliților efectuate direct pe orbită, prin repararea și restaurarea acestora, mutarea lor pentru a evita coliziuni sau salvarea acestora pentru reciclare sau alte scopuri.

§1. Obiecte spațiale versus reziduuri spațiale

Noțiunea de obiect spațial încă nu se regăsește complet în dreptul internațional spațial. Singurele reglementări care fac referire la el, este Declarația principiilor legale, precursoarea Tratatului Spațial, Convenția privind răspunderea statelor în dreptul spațial și Convenția privind înmatricularea obiectelor spațiale. În primul act enumerat, obiectul spațial este definit ca fiind „ obiect lansat în spațiul extraatmosferic și părțile lui componenete” , iar în Tratatul spațial, articolele 7 și 8 îl definesc ca un „obiect lansat în spațiul extraatmosferic” inluzănd și „obiecte aterizate și construite pe un corp spațial”. În Convenția privind răspunderea se găsește descris ca „elementele constitutive ale unui obiect spatial, precum și vehiculul de lansare și elementele acestuia din urma.”

Datorită lipsei enunțării complete a acestuia, rămâne o lacună juridică în ceea ce privește momentul până la care denumirea de obiect spațial mai poate fi acordată. Reglementările internaționale nu spun nimic în ceea ce privește fragmentele din obiectele spațiale și prin urmare sunt în continuare privite ca obiecte spațiale în dreptul spațial, iar control juridic asupra lor va fi în continuare al statelor in care au fost înregistrate.

În anul 1994 a fost adoptată la conferința Asociației de drept internațional, Reglementarea internațională a reziduurilor spațiale, care reușește să expuna o primă definiție legală a acestora. Aceasta se referă la „obiecte făcute de om existente în spațiul extraatmosferic, altele decât sateliții activi și folositori, care nu mai pot fi supuși unor schimbări rezonabile în viitorul apropiat, în condițiile date.”

Un document al UN COPUS, din anul 2007, adoptat printr-o rezoluție de Adunarea Generală a definit aceste reziduuri ca fiind: „obiecte făcute de om incluzând fragmente și părți ale acestora, întâlnite pe orbita pământului sau pe straturile dense ale atmosferei, care rămân nefuncționale.” S-a considerat faptul că aceasta definiție nu ar face parte din normele imperative ale dreptului internațional, dar că se consideră un element important în cooperarea internațională în ceea ce privește măsurile de temperare sau remediere a reziduurilor.

Luând aceste definiții și reglementării în calcul se pune problema supuneri lor unor cazuri practice. Astfel, pe data de 9 mai 2012, Agenția Spațială Europeană a declarat terminată misiunea celui mai mare satelit de observare, fără funcție militară, după mai multe încercări de obținere a controlului asupra acestuia. Envisat, este acum în derivă pe orbita polară, fiind reperat de o stație spațială de cercetare din Statele Unite. Cântărind aproape 8 tone și având o lungime de 10 metri, Envisat poate produce grave prejudicii altor sateliții de pe orbită. Luând în considerarea acest fapt, s-a estimat că îi va lua 150 de ani pentru a intra în atmosferă, rata de coliziune cu alte obiecte fiind de 30%. Prin urmare s-a susținut faptul că acest satelit ar trebui scos din orbită. Problema care se pune este considerarea juridică a acestuia: Envisat este un obiect spațial sau este un reziduu? Deși acum orbiteză în derivă deasupra pământului fără nicio urmă de control asupra acestuia, el rămâne un satelit funcționabil, care odată ce se vor putea restabili comunicațiile cu el, va putea fi din nou util omenirii.

Așadar nevoia unor definiții juridice asupra a două sintagme din dreptul internațional, nu face decât să demonstreze noutatea acestuia ca ramură de drept, precum și lipsa cauzelor și precedentelor din acest domeniu.

§2. Aspecte privind reziduurile spațiale

Pornind de la definiția dată de către Adunarea Generală, reziduurile spațiale sunt obiecte făcute de oameni care orbiteză în jurul Pământului și care nu mai servesc unui scop util.

Printre exemplele de reziduuri se numără sateliți a căror activitate a încetat, rămășițe ale navelor care s-au desfăcut la ieșirea din atmosferă, deșeuri aparținând oamenilor, obiecte în număr de 13.000 , care sunt supravegheate de agențiile spațiale. Obiectle sunt de diferite mărimi, pot fi chiar și de mărimea unei mingi de baseball.

În Regulile de reducere a reziduurilor spațiale elaborate de Comitetul de folosire a spațiul extraatmosferic în scopuri pașnice sunt menționate 7 reguli care ar trebui luate în considerare de către statele părți și de către organizațiile internaționale. Regulile au fost elaborate pentru a se aplica în misiunile din spațiu, dar și pentru designul modelelor de nave sau sateliți.

Prin urmare, lansarea reziduurilor în spațiu ar trebui să fie limitată, navele ar trebui să fie proiectate astfel încât să nu poată eli

Concluzii

În primul capitol este prezentată apariția dreptului cosmic ca materie a dreptului internațional. Au fost elaborate norme juridice care au ca rezultat crearea unui cadru legal ce are ca scop folosința întregii umanități prin aplicarea: normelor și principiilor de drept internațional contemporan.

Existența părerilor contrare în doctrină sunt expuse în vederea creării unei ramuri de drept distincte sau modificarea normelor de drept internaționale care să acopere desfășurarea activităților ce pot apărea.

Prin Rezoluția numărul 1721 – O.N.U. este statuat principiul libertății spațiului cosmic iar Rezoluția emisă în anul 1963 privind Declarația asupra principiilor juridice care guvernează activitatea statelor în exploatarea și utilizarea spațiului cosmic coordonează activitatea prin două Subcomitete care funcționează și în prezent.

Sarcinile Comitetelor sunt importante și aduc mari schimbări prin continuarea cercetărilor, organizarea unui schimb reciproc în valorificarea informațiilor dobândite și sprijinirea programului național de cercetare a spațiului cosmic.

În prezenta lucrare sunt prezentate izvoarele de drept cosmic începând cu dreptul cutumiar aplicabil acestui domeniu continuând cu tratatele bilaterale și multirale internaționale, convețiile internaționale, acordurile și nu în ultimul rând rezoluțiile ce au putere de reglementare normativă emise de state. Iar în dreptul intern ratificarea actelor normative mai sus emintite prin legi, decrete, etc.

Au fost menționate în lucrare următoarele acte normative pe care noi le considerăm reprezentative privind dreptul cosmosului: Tratatul spațial din 1967, Acordul cu privire la salvarea astronauților din 1968, Convenția cu privire la răspunderea internațională din 1972, Convenția cu privire la răspunderea internațională din 1972, Convenția cu privire la înregistrarea obiectelor cosmice din 1975, Acordul cu privire la activitatea pe Lună și celelalte corpuri cerești din 1979, etc.

În prezent, statele nu și-au extins supremația teritorială asupra spațiul cosmic fiind considert teritoriul nimănui, dar în dreptul internațional public a fost definit și încadrat din punct de vedere juridic ca fiind spațiul cosmic, Luna și corpurile cerești considerate – un ansamblu de norme, principii juridice create de state pe baza acordului de voință în vederea reglementării relațiilor dintre ele.

Dreptul cosmic a ridicat de la început o serie de probleme una dintre acestea este și în prezent delimitarea astfel încât aceasta să servească tuturor statelor motiv pentru care nu poate fi supusă jurisdicției naționale a unui stat, demarcația fiind considerată a fi limita dintre spațiul aerian și mediul cosmic.

Subiecții spațiului cosmic, Lunii și corpurilor cerești sunt toate statele care sunt părți semnatare ale actelor normative internaționale iar prevederile sunt aplicabile tuturor activităților extraatmosferice și în cadrul organizațiilor interguvernamentale internaționale, în vederea desfățurării activităților în teritoriile extraatmosferice precum și relațiile de colaborare între state.

Lucrarea prezintă regulile ți principiile de conduită care domină întreaga materie și care constituie criteriul legalității tuturor normelor care se regăsesc într-o ramură sau într-un alt domeniu.

Studiul elaborat cuprinde principii care au fost prezentate sistemic în corespondență cu principiile fundamentale ale dreptului internațional și sunt reguli general admise

În cel de-al doilea capitol intitulat ,,Reglementarea dreptului proprietății în spațiul cosmic se au în vedere problema suveranității statelor limitele în care se întinde aceasta astfel încât să se afle de unde se termină spațiul aerian și unde începe spațiul cosmic.

Astfel, apariția globalizării și diminuarea resurselor naturale sunt elemente ce stau la baza delimitării spațiului aerian de spațiul cosmic privit din punct de vedere al suveranității iar dezvoltarea cercetării și activitățile spațiale au ca scop extinderea suveranității, dezvoltarea cercetării statelor în înălțime pentru ca nedelimitarea spațiului să nu constituie baza unor conflicte internaționale referitoare la încălcarea spațiului aerian.

Este prezentată definirea spațiului comun care impune atât noțiuni de ordin practic cât și noțiuni de ordin tehnic având ca rezultat folosirea spațiului cosmic și rezultatele din aceste activități.

Cercetarea noastră cuprinde Declarația de Proprietate înregistrată în anul 1980 la primăria din San Francisco . Prin conținutul acesteia toate tranzacțiile ce tin de proprietățile Lunii și anume: dreptul asupra apei, mineralelor, substanelor lichide existente, să fie instituite reguli asupra suprafeței luminate acesteia.

Organizația națiunilor Unite prin reglementările cuprinse în Tratatul asupra spațiului în 1967 admit faptul că pământul de pe Lună nu aparține unui anumit stat, iar prin Tratatul Moon Agreement în art. 11.3 este interzis ca suprafața Lunii să aparțină de drept unui anume stat, dar, radicalitatea acestui tratat a dus la semnarea și ratificarea actului de foarte puține state.

Lucrarea face o trecere în revistă a atributului dreptului de proprietate publică a statelor și reglementează prin norme juridice atât drepturile cât și obligațiile statelor privind protejarea persoanei și a dreptului acesteia de proprietate.

Ne referim la conținutul dreptului de proprietate din punctul de vedere al Noului Cod civil românesc, actualizat, prin prezentarea art. 555 dar și excepția cuprisă prin care dreptul de proprietate este susceptibil de modalități și dezmembrăminte.

Facem o incursiune în dreptul internațional și observăm faptul că abordarea dreptului de proprietate a persoanelor fizice și juridice se regăsește în cuprinsul art. 2 din Declarația Drepturilor Omului din 1948.

Sunt prezentate pozițiile pro și contra cu privire la dreptul de proprietate asupra Lunii emise de Dennis Hoope prin care îi conferă pretinsul drept asupra proprietății ca fiind legal și producător de efecte.

În acest sens Barbara Frerichs în urma realizării unui studiu juridic prin comunicarea sa conchide faptul că înregistrarea unui document oficial nu îi conferă legalitate astfel înregistrarea are doar efect de opozabolitate nu și de valabilitate sau de legalitate a documentului.

Statele în conformitate cu principiile dreptului cosmic pot avea drepturi depline de proprietate asupra obiectelor spațiale lansate, asupra construcțiilor sau bazelor ce le aparțin în cosmos.

Legătura dintre principiile Mării Libere se aplică și spațiului extraatmosferic prin care ceea ce nu este interzis de lege este permis în general.

Prin art. 2 din Convenția de la Geneva din 1958 se reglementează drepturile cu privire la libertatea de navigație, de a pune cabluri, conducte petroliere, libertatea de survol care pot fi aplicabile și în spațiul extraatmosferic.

Astfel, în art. 1 din Tratatul din 1967 se statuează faptul că libertățile prezentate mai sus aparțin tuturor statelor fără discriminare în mod egal, prin art. 4 sunt interzise armele de distrugere în masă iar în art. 9 statele au obligația de colaborare în activitățile desfășurate în spațiul extraatmosferic.

Cea de-a doua secțiune a capitolului al doilea prezintă dreptul de proprietate comună privitor la demilitarizarea, neutralitatea și denuclearizarea spațiului cosmic și prezentarea rolului statelor de a preveni și limita conflictele armate.

Faptul că spațiul cosmic, Luna și corpurile cerești sunt considerate ca făcând parte din patrimoniul umanității a fost necesar să fie încheiate: convenții, tratate, acorduri ratificate de statele semnatare astfel încât să poată fi respectate, implementate și aplicate având ca scop principal impunerea de reguli normative cu privire la spațiul ce fac e obiectul cercetării noastre din punct de vedere juridic.

De asemenea, prezentăm definirea obiectului, reglementările normative și efectele pe care le au asupra zonei cosmice astfel încât statele să poată folosi și desfățura activități asupra acesteia.

Cea de-a treia parte, a lucrării tratează ca și subiect de drept răspunderea internațională a statelor în legătură cu activitatea în spațiul cosmic și anume situațiile în care prin activitatea spațială se pot produce accidente, care au ca efect daunele prin plata unor despăgubiri.

Reglementarea internațională a statelor pentru daunele provocate de obiecte spațială a a fost adoptată în anul 1972 fiind formată din 25 de articole ce pun bazele fundamentului răspunderii internaționale și al regimului de despăgubire.

Ca o concluzie convenția mei sus menționată reglementează răspunderea din punct de vedere obiectiv privind prejudiciul cauzat, plata despăgubirilor, cui aparține răspunderea de drept compensarea daunelor și exonerarea de răspundere, iar în practica internațională acestea aparțin persoanei fizice sau juridice căruia îi aparține și obiectul spațial.

Riscul este posibilitatea în care părțile prevăd un risc iar posibilitățile de rezolvare pot fi efectuate pe cale diplomatică sau judiciară dacă părțile, așa cum au fost ele prezentate mai sus sunt părți semnatare a unor acte normative internaționale care au prevăzut sau prevăd un risc, ce poate sau chiar aduce atingere statelor, persoanelor, mediului, teritoriului .

În lucrare, prezentăm modul de înmatriculare a obiectelor spațiale, pentru menținerea unei evidențe, atât pe plan național, cât și pe plan internațional iar legătura juridică dintre acel obiect și ordinea juridică internă a statului de înmatriculare, conferă naționalitatea obiectului spațial.

Lucrarea dezvoltă în ultima secțiune probleme cu privire la reziduurile spațiale datorate creșterii numărului de sateliți și resturi ce provin de la nave care au suferit accidente în spațiul cosmic.

Statul și organizațiile internaționale sunt răspunzătoare pentru aceste accidente, motiv pentru care considerăm că este necesar reducerea acestora și abordarea unui plan de a elimina reziduurile de pe orbită.

Regulile existente în prezent la nivel internațional privind reziduurile spațiale au fost adoptate de IADC coroborate cu COPUS au format Regulile de atenuare a reziduurilor spațiale ale Comitetului de folosire asupra spațiului în scopuri pașnice.

S-a constat că singura posibilitate de a asigura utilizarea de lungă durată a spațiului este prin îndepărtarea activă a rămășițelor sau servicii asupra sateliților efectuate direct pe orbită, pentru a evita coliziuni sau salvarea acestora pentru reciclare sau alte scopuri.

Pe baza concluziilor formulate am formulat recomandări:

Cea de-a doua propunere este de a implementa norme juridice prin care să fie interzise nu numai armele nucleare în spațiul cosmic, pe Lună și celelalte corpuri cerești dar interdicția să cuprindă și armele tradiționale, sau ața cum sunt ele denumite clasice. Astfel, experimentele ce cuprind orice tip de arme, tehnici de armament sau forțe umane care în prezent sunt formulate pentru a nu aduce atingere altui stat sau persoanen de aceea prin această propunere de lege ferenda considerăm să fie inclus cuvântul interzis cu desăvârșire, folosirea tehnicilor de luptă, armamentului sau a desfășurării de forțe umane cu privire la orice tip de arme (nucleare, clasice, chimice, biologice) indiferent dacă aduc sau nu atingere oricărui stat în prezent sau pe viitor, în tot spațiul cosmic, Lună și corpurilor cerești.

Propunerea pe care o considerăm ca fiind oportună în acest moment este găsirea unei soluții mai clar formulată prin care spațiul aerian să se delimiteze de spațiul cosmic. Acestă soluție să fie recunoscută la nivel planetar pentru a nu produce păreri divergente între opiniile diverșilor specialiști sau a diferitelor state.

BIBLIOGRAFIE

Constantin Andronovici, Dreptul internațional și cosmosul, Iași, Editura Junimea, 1981

Mircea Duțu, Principii și norme ale unei noi ordini juridice interstatale în explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic, 1981

Bogdan Aurescu, Adrian Năstase, Drept internațional public, București, C.H. Beck ediția 7, 2012

Marțian Niciu, Cucerirea cosmosului și progresul omenirii, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1978

Joyeeta Chatterjee, Legal issues relating to unauthorised space debris remediation, McGill University, Institute of Air and Space Law, 65th International Astronautical Congress, Toronto, Canada. Copyright ©2014 by the International Astronautical Federation

Bibliografie limba rusă

Броунли Я. Указ. соч. Броунли Я. Международное право (в двух книгах). Пер. с англ. Кн. 1. М.: Прогресс, 1977. 535 с. Кн. 2. М.: Прогресс, 1977.