.aspecte Contabile Si Juridice Privind Leasingul Financiar Si Operational

CAPITOLUL I.

REGLEMENTĂRI LEGALE ROMÂNEȘTI PRIVIND OPERAȚIUNILE DE LEASING ȘI SOCIETĂȚILE DE LEASING

Viața economică a secolului nostru se caracterizează prin dinamism și complexitate. Pe lângă caracterul complex al activităților ce se conturează în prezent în diversele economii naționale, asistăm și la o diversificare a activităților anterioare. Caracterul de complexitate este vizibil în special în segmentul structurilor proprietății private, elemente componente ale contractelor comerciale sinalgmatice care intervin între partenerii de afaceri. Apar de asemenea forme moderne de întreprinderi, cu un specific pronunțat în ce privește combinarea factorilor economici (natura, capitalul, munca, întreprinzătorul). În acest context este cazul să menționăm companiile multinaționale, diversele societăți comerciale care îmbracă forma leasingului modern: leasing financiar, consacrat în franceză cu denumirea de contract de location-financement (finance lease, în engleză), respectiv leasing operațional, în franceză denumit contrat de location-exploitation (operating lease, în engleză).

NOȚIUNEA DE LEASING – DEFINIȚIE CONFORM DOCTRINEI INTERNAȚIONALE ȘI LEGISLAȚIEI ROMÂNE

Definiția leasingului poate fi dată atât din punct de vedere economic, cât și juridic.

Din punct de vedere economic, leasingul reprezintă o operațiune de finanțare în care finanțatorul asigură fondurile necesare pentru întreaga investiție.

Din punct de vedere juridic, leasingul reprezintă un contract complex care permite unei persoane să obțină și să utilizeze un lucru fără a plăti imediat prețul, cu

posibilitatea de a-l cumpăra la un preț rezidual.

Termenul de leasing este necunoscut în limba română, fiind preluat din jargonul economic și comercial englez, unde s-a impus de aproximativ un secol, fiind apoi preluat de țările europene occidentale.

Definiția operațiunilor de leasing trebuie să reliefeze elementele esențiale ale acestora, precum și modul lor de realizare.

Definițiile din diferitele legislații naționale ale statelor europene prezintă aceleași caracteristici esențiale ale leasingului. Identitatea de structură a operațiunilor de leasing își are explicația în originea comună a diferitelor reglementări naționale, respectiv în dreptul american.

Leasingul este un acord prin care locatorul transmite locatarului, în schimbul unei plăți sau a unei serii de plăți, dreptul de a utiliza un bun pentru o perioadă convenită.

Față de aprecierile făcute, definim leasingul ca fiind operațiunea prin care o parte, denumită finanțator, se angajează la cererea unui utilizator, să-i asigure posesia sau folosința unui bun, cumpărat sau realizat de finanțator, contra unei redevențe, iar la sfârșitul perioadei de folosință convenite, să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a dobândi proprietatea bunului la un preț rezidual, sau de a prelung contractul de leasing, ori de a înceta raporturile contractuale.

Schematic, acestă operațiune este prezentată astfel: ( schema nr.1 )

Schema nr. 1

Privită din prisma societății de leasing, operațiunea reprezintă o cumpărare a unui bun cu scopul închirierii, urmată de o închiriere în scopul vânzării.

Din punctul de vedere al beneficiarului, leasingul constituie o formă de creditare în cadrul căreia sumele necesare achiziționării bunului se obțin din exploatarea acestuia, iar rambursarea lui se face eșalonat sub forma ratelor de leasing și, în final, a prețului rezidual.

Rezultă că pentru beneficiar lesingul este o afacere pe banii societății de finanțare, el asigurând managementul afacerii. Tot din acest unghi de vedere, leasingul apare ca o vânzare în rate în cadrul căreia dreptul de proprietate se transferă odată cu ultima rată.

Participanții operațiunilor de leasing

Într-o operațiune de leasing participă furnizorul, locatorul, locatarul, atribuții și asiguratorul.

Furnizorul – poate fi producătorul bunului sau o societate comercială care l-a achiziționat de la producător.

Locator ( finanțator ) – poate fi o companie financiară, un holding, o bancă de investiții sau comercială, societate de asigurare, o societate de leasing sau chiar furnizorul.

Sunt situații în care aceasta atrage și alte companii la finanțarea operațiunii, dacă valoarea bunului este ridicată (în cazul unor instalații complexe).

În cazul în care finanțatorul este o bancă, aceasta nu are controlul asupra întreținerii și exploatării bunului, ea încasând doar contravaloarea ratelor restante din împrumutul acordat (dacă la sfârșitul locației bunul reintră în posesia furnizorului).

Prin urmare, bunul va trebui protejat printr-un colateral (garanție).

În acest caz, ratele de leasing vor fi mult mai ridicate întrucât băncile, spre deosebire de societățile de asigurare, nu urmăresc profituri din manevrarea unor bunuri, ci din manevrarea banilor care sunt mai “scumpi” deoarece, fiind lichizi, au o viteză de rotație mai mare.

Locatarul ( beneficiarul ) de regulă este unic. Numai în anumite situații, stipulate prin contractul de leasing, este posibilă exploatarea bunului în asociere cu un alt beneficiar, respectiv subînchirierea acestuia.

REGLEMENTAREA LEASINGULUI ÎN LEGEA ROMÂNĂ

În Ordonanța nr. 51/1997, completată și modificată prin Legea nr. 90 din 28

aprilie 1998 și Legea nr. 99/1999, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 12 ianuarie 2000 operațiunile de leasing sunt definite ca fiind acele operațiuni prin care “o parte denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale”.

În forma inițială a legii, definiția era mult diferită, leasingul însemnând acele operațiuni prin care “o parte denumită locator, se angajează la indicația unei alte părți, denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terț denumit furnizor, un bun mobil sau imobil și să transmită utilizatorului posesia sau folosința asupra acestuia contra unei plăți numită redevență, în scopul exploatării sau, după caz, a achiziționării bunului”.

Definiția este constituită pe structura clasică a unui contract: părți, conținut și obiect, și se dorea a fi sintetică, fapt pe care legiuitorul l-a transformat în viciu pentru că, sub unele aspecte, delimitările trasate de definiție nu se coordonau cu conținutul celorlalte articole, fiind mai restrictiv.

Conform Ordonanței Nr. 51/1997 leasingul financiar este operațiunea de leasing care îndeplinește una sau mai multe din următoarele condiții:

riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

părțile au prevăzut exces că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;

utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar prețul de cumpărare va prezenta cel mult 50% din valoarea de intrare ( piața ) pe care acesta o are la data la care opțiunea poate fi exprimată;

perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puțin 75% din durata normată de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat.

Leasingul operațional este operațiunea de leasing care nu îndeplinește nici una din condițiile de mai sus.

Răspunzând intereselor specifice mediului românesc, legiuitorul se delimitează de reglementările statelor occidentale, dând leasingului nu numai un scop economic ci și unul social.

Ținta economică este încurajarea investițiilor, prin punerea la dispoziție a unui instrument de finanțare cu multiple avantaje, inclusiv de ordin fiscal și care, în același timp, oferă securitatea creditului fără să greveze bunurile cu sarcinile speciale.

Scopul social urmărit este sprijinirea achiziționării de locuințe și bunuri de folosință îndelungată de către persoanele fizice.

Principalele repere legislative care definesc modul de tratare al leasingului din punct de vedere juridic și fiscal sunt:

Ordonanța Guvernului nr. 51 / 1997, republicată în temeiul art. VII din Legea nr. 99/1999; Ordonanța 51 din 28 august 1997 privind operațiunile de leasing și societățile comerciale a fost republicat apoi în Monitorul Oficial al României nr.9 din 12 ianuarie 2000

Ordinul Ministerului Finanțelor nr.686 din 25 iunie 1997 pentru aprobarea Normelor de înregistrare în contabilitate a operațiunilor de leasing;

Ordonanța de Urgență 217/1999 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 70 / 1994, privind impozitul pe profit.

EVOLUȚIA LEGISLAȚIEI PRIVIND LEASINGUL ÎN ȚARA NOASTRĂ

În România, primele contracte și operațiuni de leasing s-au derulat înainte ca o lege specializată de leasing să existe. Ca urmare, modul inițial de tratare a leasing-ului era mai apropiat de o închiriere.

În legislația românească, primele referiri la operațiunile de leasing s-au făcut în Ordonanța Guvernului nr. 12/1995 în legătură cu regimul vamal al produselor importate în baza contractelor de leasing. De atunci, până la apariția Ordonanței Guvernului nr. 51/1997, ca o primă formă a unei legi specifice în privința operațiunilor de leasing, nu a existat delimitarea între leasing operațional și leasing financiar. De asemenea, până la această ordonanță s-a perpetuat o discriminare între firmele de leasing străine care realizau operațiuni cross-border, în cazul cărora produsele importate beneficiau de exceptare totală de la plata taxelor de import, și firmele de leasing autohtone care nu beneficiau de același tratament în privința produselor importate în cadrul contractelor de leasing încheiate.

În 1998, Ordonanța Guvernului nr. 51 este adoptată ca lege (Legea 90/1998). În pachetul legislativ pentru accelerarea privatizării (Legea 99/1999), Titlul II aduce modificări la Ordonanța Guvernului nr. 51 care este republicată în noua formă în ianuarie 2000 în Monitorul Oficial nr.9.

În forma actuală, Ordonanța Guvernului nr. 51 republicată este lege specializată în baza căreia se derulează tranzacțiile de leasing din România și este în mare măsură aliniată la modelul oferit de Convenția Internațională.

Necesitatea unor reglementări legale referitoare la leasing este bazată, desigur,

pe nevoia de a defini cu claritate acest tip de tranzacție, sau datorită lipsei unor prevederi similare în legile existente sau în coduri. De aceea, existența unei legi în domeniu este pozitivă pentru că, în special pentru leasingul financiar, definește cu claritate și stabilește o serie de concepte de bază ale leasingului, cum ar fi datoria absolută a utilizatorului de a plăti ratele de leasing după acceptarea produselor, răspunderea exclusivă a furnizorului și nu a lessorului în privința livrării și calității produselor, dreptul utilizatorului de a se îndrepta direct împotriva furnizorului și că produsul ce face obiectul contractului de leasing nu poate face obiectul nici unei pretenții din partea altui creditor.

Din punct de vedere al taxelor, în țările cu cele mai dinamice piețe de leasing lessorul înregistrează amortizarea și utilizatorul deduce întreaga rată de leasing ca și cheltuială. Acest fapt dă posibilitatea leasing-ului să se dezvolte în timpul perioadei de evoluție. Multe piețe de leasing, cum ar fi Costa Rica, Indonezia, Mexic și România, și-au modificat sistemul legislativ, astfel încât leasing-ul financiar este definit distinct, iar pentru scopuri de impozitare este tratat ca un credit. Acest fapt încetinește, în general, procesul evolutiv.

1.4. Exigențe specifice pentru societățile de leasing

Ordonanța 51/1997 referitor la operațiunile de leasing și societățile de leasing cuprinde câteva cerințe specifice.

În alin. 2 al art. 14 din Ordonanță erau speci contra unei plăți numită redevență, în scopul exploatării sau, după caz, a achiziționării bunului”.

Definiția este constituită pe structura clasică a unui contract: părți, conținut și obiect, și se dorea a fi sintetică, fapt pe care legiuitorul l-a transformat în viciu pentru că, sub unele aspecte, delimitările trasate de definiție nu se coordonau cu conținutul celorlalte articole, fiind mai restrictiv.

Conform Ordonanței Nr. 51/1997 leasingul financiar este operațiunea de leasing care îndeplinește una sau mai multe din următoarele condiții:

riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

părțile au prevăzut exces că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;

utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar prețul de cumpărare va prezenta cel mult 50% din valoarea de intrare ( piața ) pe care acesta o are la data la care opțiunea poate fi exprimată;

perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puțin 75% din durata normată de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat.

Leasingul operațional este operațiunea de leasing care nu îndeplinește nici una din condițiile de mai sus.

Răspunzând intereselor specifice mediului românesc, legiuitorul se delimitează de reglementările statelor occidentale, dând leasingului nu numai un scop economic ci și unul social.

Ținta economică este încurajarea investițiilor, prin punerea la dispoziție a unui instrument de finanțare cu multiple avantaje, inclusiv de ordin fiscal și care, în același timp, oferă securitatea creditului fără să greveze bunurile cu sarcinile speciale.

Scopul social urmărit este sprijinirea achiziționării de locuințe și bunuri de folosință îndelungată de către persoanele fizice.

Principalele repere legislative care definesc modul de tratare al leasingului din punct de vedere juridic și fiscal sunt:

Ordonanța Guvernului nr. 51 / 1997, republicată în temeiul art. VII din Legea nr. 99/1999; Ordonanța 51 din 28 august 1997 privind operațiunile de leasing și societățile comerciale a fost republicat apoi în Monitorul Oficial al României nr.9 din 12 ianuarie 2000

Ordinul Ministerului Finanțelor nr.686 din 25 iunie 1997 pentru aprobarea Normelor de înregistrare în contabilitate a operațiunilor de leasing;

Ordonanța de Urgență 217/1999 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 70 / 1994, privind impozitul pe profit.

EVOLUȚIA LEGISLAȚIEI PRIVIND LEASINGUL ÎN ȚARA NOASTRĂ

În România, primele contracte și operațiuni de leasing s-au derulat înainte ca o lege specializată de leasing să existe. Ca urmare, modul inițial de tratare a leasing-ului era mai apropiat de o închiriere.

În legislația românească, primele referiri la operațiunile de leasing s-au făcut în Ordonanța Guvernului nr. 12/1995 în legătură cu regimul vamal al produselor importate în baza contractelor de leasing. De atunci, până la apariția Ordonanței Guvernului nr. 51/1997, ca o primă formă a unei legi specifice în privința operațiunilor de leasing, nu a existat delimitarea între leasing operațional și leasing financiar. De asemenea, până la această ordonanță s-a perpetuat o discriminare între firmele de leasing străine care realizau operațiuni cross-border, în cazul cărora produsele importate beneficiau de exceptare totală de la plata taxelor de import, și firmele de leasing autohtone care nu beneficiau de același tratament în privința produselor importate în cadrul contractelor de leasing încheiate.

În 1998, Ordonanța Guvernului nr. 51 este adoptată ca lege (Legea 90/1998). În pachetul legislativ pentru accelerarea privatizării (Legea 99/1999), Titlul II aduce modificări la Ordonanța Guvernului nr. 51 care este republicată în noua formă în ianuarie 2000 în Monitorul Oficial nr.9.

În forma actuală, Ordonanța Guvernului nr. 51 republicată este lege specializată în baza căreia se derulează tranzacțiile de leasing din România și este în mare măsură aliniată la modelul oferit de Convenția Internațională.

Necesitatea unor reglementări legale referitoare la leasing este bazată, desigur,

pe nevoia de a defini cu claritate acest tip de tranzacție, sau datorită lipsei unor prevederi similare în legile existente sau în coduri. De aceea, existența unei legi în domeniu este pozitivă pentru că, în special pentru leasingul financiar, definește cu claritate și stabilește o serie de concepte de bază ale leasingului, cum ar fi datoria absolută a utilizatorului de a plăti ratele de leasing după acceptarea produselor, răspunderea exclusivă a furnizorului și nu a lessorului în privința livrării și calității produselor, dreptul utilizatorului de a se îndrepta direct împotriva furnizorului și că produsul ce face obiectul contractului de leasing nu poate face obiectul nici unei pretenții din partea altui creditor.

Din punct de vedere al taxelor, în țările cu cele mai dinamice piețe de leasing lessorul înregistrează amortizarea și utilizatorul deduce întreaga rată de leasing ca și cheltuială. Acest fapt dă posibilitatea leasing-ului să se dezvolte în timpul perioadei de evoluție. Multe piețe de leasing, cum ar fi Costa Rica, Indonezia, Mexic și România, și-au modificat sistemul legislativ, astfel încât leasing-ul financiar este definit distinct, iar pentru scopuri de impozitare este tratat ca un credit. Acest fapt încetinește, în general, procesul evolutiv.

1.4. Exigențe specifice pentru societățile de leasing

Ordonanța 51/1997 referitor la operațiunile de leasing și societățile de leasing cuprinde câteva cerințe specifice.

În alin. 2 al art. 14 din Ordonanță erau specificate societățile comerciale care pot fi autorizate să efectueze operații de leasing:

a) societățile comerciale care aveau ca obiect de activitate leasingul echipamentului industrial, al bunurilor de folosință îndelungată și al imobilelor cu destinație de locuință, ori leasingul fondului de comerț sau al unuia dintre elementele sale corporale, alături de alte activități comerciale.

b) societățile comerciale care aveau ca obiect unic de activitate operațiunile de leasing, conform prevederilor Ordonanței nr. 51/1997.

Potrivit art. 19 alin. 1, societățile de leasing, persoane juridice române, se înființează și funcționează potrivit Legii nr. 31/1990, republicată în alin. 2 al aceluiași articol ce instituie restricții privind obiectul de activitate și capitalul social minim al societăților de leasing, stabilindu-se că trebuie ca obiectul de activitate să

fie"desfășurarea operațiunilor de leasing", iar "capitalul social minim, subscris și vărsat integral la înființare, de 500 milioane lei".

Având în vedere dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 32/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 (așa cum a fost modificată prin Legea de aprobare nr. 195/1997), precum și normele privind modul de ținere și de completare a Registrului comerțului elaborate de Camera de Comerț și Industrii a României și Oficiul Național al Registrului Comerțului, se impune ca activitatea de leasing să constituie obiectul principal de activitate (art. 7 lit. c din O.G. nr. 32/1997 și art 14 lit. b din normele menționate).

Rezultă că societățile de leasing sunt societăți comerciale supuse prevederilor Legii nr. 31/1990 așa cum a fost modificată, sub aspectul constituirii, organizării, funcționării, modificării, încetării și lichidării lor.

CADRUL LEGAL PRIVIND CONTABILITATEA OPERAȚIUNILOR DE LEASING

Conform art. 20 din Ordonanță, societățile comerciale care efectuează operațiuni de leasing, precum și cele care livrează bunuri mobile sau imobile în sistem leasing au obligația să țină contabilitatea operațiunilor prin înscrierea în evidențele contabile a următoarelor date:

a) valoarea de intrare a bunurilor la momentul încheierii contractului;

b) suma totală a ratelor aferente contractului într-un exercițiu financiar, inclusiv cuantumul lor indexat, dacă părțile au prevăzut în contract reevaluarea periodică a ratelor. Evidențierea se face separat:

– pentru leasing financiar, rata de leasing va fi calculată ținându-se seama de valoarea de intrare și de dobânda de leasing aferentă, eșalonată pe perioada derulării contractului; achizițiile de mijloace fixe sunt tratate ca investiții, fiind supuse amortizării în conformitate cu actele normative în vigoare.

– pentru leasingul operațional, rata de leasing va fi calculată ținându-se seama de valoarea de intrare a bunului, de beneficiul stabilit de părți și de amortizarea unei părți din valoarea de intrare a acestuia; regimul de amortizare va fi stabilit de părți, de comun acord, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, republicată în 1999 (M.Of. al României, Partea I, nr. 242 din 31 mai 1999).

c) calculul și evidențierea amortizării se va efectua, în cazul leasingului operațional, de către finanțator, iar în cazul leasingului financiar de către utilizator.

d) evaluarea la data închiderii bilanțului contabil a ratelor rămase de rambursat.

Operațiunile vor fi evidențiate în mod distinct după natura bunului închiriat.

Prin Ordinul nr. 686 din 25.06.1998 al Ministerului Finațelor s-au aprobat "Normele privind înregistrarea în contabilitate a operațiunilor de leasing", stabilinduse documentele necesare înregistrării, articolul contabil de evidențiere și amortizare, de plată a redevențelor și transfer de proprietate, ori scoaterea din patrimoniu etc.

1.5.1. Sursele de finanțare a contractelor de leasing

Având în vedere că societățile de leasing sunt societăți cu capital privat și că ele nu pot constitui depozite publice, precum băncile, finanțarea poate proveni din trei surse:

a) fonduri proprii, însemnând aporturi la capitalul social al acționarilor fondatori ( bănci, companii de asigurare, societăți comerciale ), și beneficiile cuprinse în fondurile de rezervă;

b) emisiunea de acțiuni și obligațiuni în condițiile Legii nr. 31/1990 și Legii nr. 52/1994;

c) împrumuturi de la bănci și alte instituții financiare.

În situația împrumuturilor, apare problema garanțiilor. Gajarea fondului de comerț al societății de leasing constituie o soluție teoretică, însă dificilă în practică. Pare fezabilă indisponibilizarea bunurilor imobile printr-o ipotecă, cu respectarea contractului de leasing; de asemenea, o cauțiune.

1.5.2. Facilități acordate societăților de leasing

Legiuitorul român nu a acordat privilegii majore pentru societățile de leasing, optica sa fiind contrară altor state care stimulează operațiunile de leasing. Spre exemplu, în Franța, societățile de leasing – SICI – , potrivit Ordonanței din 28 septembrie 1967, au beneficiat de importante facilități fiscale:

– exonerarea de impozit pe profit, cu condiția de a distribui 85% din beneficiul net realizat;

– posibilitatea de amortizare contabilă a imobilelor într-o perioadă mai scurtă și cu alegerea modalității de amortizare ( lineară, progresivă sau degresivă );

– constituirea de provizioane deductibile pentru a compensa diferența dintre valoarea reziduală contabilă și valoarea reziduală financiară (sau prețul cesiunii) (art. 64 din Legea nr. 69/1969);

– exonerarea de taxă de transmitere a proprietății (de 15,40%), cu excepția taxei de publicitate financiară de 0,60%;

– posibilitatea de a avea participații în societățile imobiliare.

Și în legea noastră există două categorii de facilități: una privește deductibilitatea fiscală, iar cealaltă regimul vamal:

a) potrivit art. 26 din Legea 51/1997 "cheltuielile de asigurare a bunului care face obiectul unui contract de leasing sunt deductibile fiscal de către partea obligată prin contract să plătească primele de asigurare".

b) potrivit art. 27 a fost stabilit un regim vamal favorabil pentru bunurile mobile introduse în țară.

c) bunurile mobile utilizate în sistem leasing sunt încadrate în regimul bunurilor admise temporar la import, pe toată perioada contractului de leasing, cu exonerarea totală a societăților de leasing de obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanțiilor vamale.

d) în cazul opțiunii utilizatorului de a cumpăra bunurile importate și folosite în sistem leasing, el va achita o taxă vamală calculată la valoarea reziduală a bunului din momentul vânzării, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului, în baza declarației vamale de import definitive (art. 27 alin. 4).

Dacă la expirarea contractului de leasing utilizatorul nu și-a exercitat, din vina societății de leasing sau a furnizorului, dreptul de opțiune pentru achiziția bunului sau prelungirea contractului, iar bunul nu a fost restituit, utilizatorul este obligat să plătească taxele vamale la valoarea reziduală a bunului, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului (art. 27 alin. 3).

Pentru situația restituirii bunurilor de către utilizator către societatea de leasing ca urmare a opțiunii de a nu le achiziționa, s-a dat posibilitatea ca părțile contractante să poată conveni un termen, dar nu mai mare de 7 ani de la data introducerii în țară a bunurilor (art. 27 alin. 5).

Același regim vamal a fost stabilit și pentru subansamblurile și componentele introduse în țară de societățile de leasing, în scopul producerii de bunuri care vor face obiectul unor contracte de leasing (art. 27 alin. 6).

CAPITOLUL II

CONTRACTUL DE LEASING

Ordonanța nr. 51/1997 se intitulează "Ordonanță privind operațiunile de leasing și societățile de leasing", iar art. 1 alin. 1 arată că "prezenta Ordonanță se aplică operațiunilor de leasing". Aceste operațiuni pe care O.G. nr. 51/1997 le numește "leasing" cuprind, conform legii, mai multe elemente distincte: transmiterea către utilizator a folosinței unui bun (art. 1); o exploatare comercială a bunului (art. 10 lit. b); un mandat (art. 5); un drept de opțiune (art. 9, lit. d). Din enumerare reiese cu ușurință faptul că operațiunea de leasing poate fi disociată într-un complex de contracte numite și nenumite.

Pe de altă parte, Ordonanța nr. 51/1997 reglementează "încheierea contractului de leasing" (art. 9, lit. c), "valoarea contractului de leasing" (art. 2), durata minimă (art. 7) sau titlul executoriu (art. 8).

Contractele sunt instrumente juridice prin intermediul cărora se realizează, de regulă, circulația bunurilor, folosința și conservarea lor, ori crearea de valori. Trebuie făcută distincția între contractele civile, pe de o parte și contractele comerciale, pe de altă parte, din această ultimă categorie făcând parte contractele încheiate între comercianți și cele care au drept obiect fapte de comerț.

Contractul de leasing este un contract de finanțare a operațiilor comerciale, este operațiunea comercială prin care o persoană cumpără unele bunuri de la un vânzător, pentru a le închiria unui alt client care le solicită (cu acest ultim titlu). Deci, în contractul de leasing intevin mai multe persoane: vânzătorul (furnizorul, constructorul, producătorul) lucrului; cumpărătorul bunului (care este finanțatorul operației, de obicei o persoană specializată) și clientul solicitator (chiriașul, locatarul, beneficiarul, utilizatorul).

Într-adevăr contractul de leasing implică mai multe procedee: un contract de vânzare-cumpărare (prin care se achiziționează bunul solicitat de utilizator); un contract de mandat (prin care se determină elementele vânzării și se realizează operațiunile tehnice și formalitățile administrative); un contract de locație (a cărui durată, precum și ratele chiriei sunt determinate de termenul de amortizare a bunului); un contract prealabil (care include o promisiune unilaterală de vânzare a cumpărătorului).

La contractul de leasing însă, participă trei părți: vânzătorul (producătorul bunului care face obiectul contractului), locatarul (care determină caracteristicile bunului ce dorește să-l folosească) și societatea de leasing (având dubla calitate de cumpărător și locator).

2.1. Caracterele juridice unui contract de leasing

Contractul de leasing este un contract sinalgmatic, care se încheie între societatea de leasing, în calitate de locator (finanțator) și locatar (beneficiar). Alături de condițiile generale referitoare la încheierea actelor juridice, locatorul trebuie să îndeplinească și condițiile speciale prevăzute de lege. Beneficiarul trebuie să îndeplinească și condiții speciale referitoare la destinația bunului contractat și plata redevențelor.

Este un contract cu titlu oneros și conținut patrimonial pentru că ambele părți au interese patrimoniale, evaluabil în bani, primirea unui echivalent în schimbul prestației. Locatorul primește redevențe plătite periodic de către utilizator din care își păstrează "o marjă de profit", iar utilizatorul beneficiază de folosința bunului pe perioada derulării contractului, iar la sfârșitul acesteia poate achiziționa bunul la valoarea reziduală a acestuia (art. 9 lit. d).

Contractul de leasing este consensual, poate fi încheiat prin simplul acord de vointă al părților . Încheierea contractului de leasing în formă autentică sau prin act scris și realizarea procedurilor de publicitate nu reprezintă condiții de valabilitate, ci doar condiții "ad probationem" (conform regulilor referitoare la proba actelor juridice) și "de opozabilitate" (conform art. 21 din Ordonanța nr. 51/1997).

Este un contract cu executare succesivă, deoarece efectele sale se produc pe tot parcursul derulării contractului. Acest fapt are consecințe importante asupra desfășurării raporturilor dintre părți, dintre care amintim problema riscului, a efectelor privind neexecutarea contractului și rezilierii ori a prescripției dreptului la acțiune.

Este un contract intuitu-personae în ceea ce privește pe utilizator, societatea de leasing încheind contractul fără acordul locatorului. Cu toate acestea, în cazul succesiunii universale (fuziune, comasare) ori cu titlu universal (divizare), drepturile și obligațiile prevăzute în contract nu se sting, indiferent dacă transmiterea se referă la patrimoniul locatorului, ori al utilizatorului. În cazul bunurilor cu destinație comercială sau industrială, succesorul trebuie să respecte condițiile de exploatare, la momentul încheierii contractului.

2.2. Elementele obligatorii în contractul de leasing

Elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă contractul de leasing sunt următoarele:

numele părților din contractul de leasing:

locatorul / finanțatorul

utilizatorul;

descrierea exactă a bunului care face obiectul contractului de leasing;

valoarea totală a contractului de leasing;

valoarea ratelor de leasing și termenul de plată al acestora;

perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;

clauza privind obligația asigurării bunului;

drepturile și obligațiile părților, conform actului normativ citat.

Contractul de leasing financiar trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute mai sus, următoarele:

valoarea inițială a bunului

clauza privind dreptul de opțiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului la condițiile în care poate fi exercitat.

2.3. CLAUZE GENERALE ALE UNUI CONTRACT DE LEASING

Condițiile generale de leasing constituie parte integrantă a unei contract de leasing, aceste condiții poate să diferă în esență de la o societate de leasing la alta.

1.Încheierea contractului, generalități

Locatorul se obligă să ofere în leasing utilizatorului, bunul contractului de leasing, în condițiile stipulate în contractul de leasing.

Utilizatorul se obligă să prezinte locatorului toate documentele necesare încheierii contractului. Oferta se consideră acceptată dacă locatorul în intervalul stabilit încheie contractul de furnizare pentru bun. În cazul încheierii contractului fiecare dintre părțile contractante primește un exemplar semnat din contract.

În cazul revocării de către utilizator, locatorul va avea dreptul la o despăgubire pausală (taxă de stornare) din prețul de cumpărare a bunului comandat de locator.

Bunul rămâne proprietetea locatorului de toată durata contractului.

Locatorul poate să se retragă din contract dacă furnizorul/producătorul desemnat de utilizator refuză oferta de cumpărare a locatorului, respectiv dacă nu este de acord cu efectuarea comenzii.

2. Intrarea în vigoare și durata contractului

Contractul se consideră încheiat la data semnării de către utilizator și locator și este valabil tot de la această dată.

Contractul intră în vigoare de la data preluării bunului de către utilizator în condițiile stipulate în contract și încetează odată cu îndeplinirea tuturor obligațiilor utilizatorului și locatorului care decurg din acesta.

3.Preluarea bunului

După acceptarea ofertei de încheiere a contractului , utilizatorul este îndreptățit să preia bunul de la furnizor / producător. Preluarea bunului este însoțit de întocmirea unui proces verbal.

Imposibilitatea de folosință a bunului pentru scopul preastabilit, inclusiv avarierea totală, sustragerea de către un terț sau greșita informare a utilizatorului asupra caracteristicilor acestuia, nu vor influența drepturile locatorului față de utilizator, rezultate din contract.

4.Rambursarea leasingului

Utilizatorul are obliagția să achite ratele de leasing la termenul și la valoarea stabilită conform planului de scadență, parte integrantă a contractului.

În caz de întârziere a plății ratelor lunare, locatorul va avea dreptul să aplice utilizatorului penalități de întârziere

5.Modificarea ratelor de leasing

Locatorul își rezervă dreptul de a modifica ratele de leasing în anumite condiții stabilite în contract.

6.Folosirea bunului

Utilizatorul se obligă să folosească bunul în conformitate cu indicațiile producătorului și ale distribuitorului.

Utilizatorul nu are dreptul, fără acordul scris al locatorului să împrumute bunul sau să permită folosirea bunului decât către sau de către terții menționați în mod expres în contract.

Fără acordul prealabil scris al locatorului, utilizatorul nu are dreptul să efectueze nici un fel de modificări sau dotări ale bunului.

Toate cheltuielile cu funcționarea, întreținerea, repararea, impozitele aferente bunului, combustibilul și avarierea bunului vor fi suportate de către utilizator.

7.Asigurarea bunului

Locatorul va asigura corespunzător bunul pe cheltuiala utilizatorului împotriva tuturor riscurilor asigurate în mod normal sau asigurabile.

Utilizatorul are obligația să anunțe asiguratorului orice pagubă provocată bunului.

Utilizatorul cedează locatarului toate drepturile sale care decurg din contractele de asigurare.

8.Încetarea înainte de termen a contractului

Contractul poate fi reziliat înainte de termen numai cu acordul ambelor părți.

9. Încetarea regulamentară a contractului

După încetarea regulamentară a contractului și îndeplinirea tuturor obligațiilor ce decurg din acesta, utilizatorul are dreptul să cumpere bunul la valoarea reziduală stabilită în planul de scadență.

După expirarea duratei de leasing inițiale este posibilă prelungirea contractului de leasing.

10. Taxe vamale

Dacă este cazul, utilizatorul este răspunzător pentru plata tuturor taxelor vamale de import din România.

11. Transferarea drepturilor și obligațiilor contractuale

Utilizatorul va putea transfera unui terț drepturile și obligațiile sale rezultate din sau în legătură cu contractul numai cu acordul locatorului prin contractul de novație.

12. Dispoziții finale

Utilizatorul este obligat să informeze locatorul asupra oricărei schimbări survenite în legătură cu datele personale legate de executarea contractului.

Raporturile juridice reglementate în contract sunt supuse legislației statului român. etc.

2.4. CONTRACTUL INTERNAȚIONAL DE LEASING

Leasingul este un instrument de finanțare a invetițiilor pe termen mediu și lung care s-a dovedit foarte eficient, atât în tranzacțiile naționale cât și în cele internaționale.

Fie că este vorba de finanțarea de investiții private ori guvernamentale, leasingul este un canal de orientare a fondurilor către zonele economice în dezvoltare.

Contractul internațional de leasing se compune și se derulează, în principiu, după aceleași criterii ca un contract intern.

Însă, pentru că un contract internațional se guvernează doar după propriile

sale clauze, contractul internațional va trebui să cuprindă toate clauzele necesare funcționării contractului.

Alături de clauzele generale ale contractului de leasing, contractul internațional de leasing va cuprinde și clauzele specifice tranzacțiilor internaționale.

Legea aplicabilă

Contractul internațional de leasing va trebui să prevadă cărei legislații îi va reveni misiunea, să guverneze raporturile dintre părți și care va fi instanța competentă în caz de litigiu.

O asemenea clauză este permisă și de legea română privind raporturile de drept internațional privat – Legea nr. 105/1992 – , care prin art. 73, dă posibilitatea contractanților ca, de comun acord, să aleagă legea competentă în contract.

Părțile convin ca regulă, să desemneze prin contract că autoritățile și legislația statului unuia dintre contractanți să fie competente în soluționarea oricăror litigii.

Este posibil , de asemenea, ca părțile să opteze pentru o alt ă soluție,

desemnând o altă autoritate judecătorească și o altă legislație. De multe ori sunt preferate curțile de arbitraj, fie cele de pe lângă camerele de comerț și industrie naționale, fie cea de pe lângă Camera de Comerț de la Paris, UNCITRAL.

În 1965 a fost instituit Centrul Internațional pentru reglementarea diferendelor legate de investiții (ICSID), care este un mecanism specializat pentru litigiile internaționale referitoare la investiții. Centrul funcționează în baza unei convenții semnate de 139 de state, din care 126 sunt membrre ICSID.

Dacă părțile provin din state care au încheiat între ele acorduri de promovare și protejare reciprocă a investițiilor, atunci părțile vor ține seama și de prevederile referitoare la soluționarea litigiilor cuprinse în aceste acorduri bilaterale.

La 28 mai 1988, s-a încheiat la Ottawa, Convenția UNIDROIT asupra Leasingului Financiar Internațional. În preambulul Convenției, se arată că rațiunile pentru care statele părți au înțeles să încheie această convenție sunt:

1) importanța eliminării anumitor impedimente juridice din calea leasingului financiar internațional pentru echipamente și menținerea echilibrului între interesele diferitelor părți implicate în tranzacție;

2) necesitatea de a da leasingului financiar internațional mai multă accesibilitate;

3) regimurile juridice care guvernează contractul tradițional de închiriere trebuie să fie adaptate relațiilor tripartite caracteristice care apar în cadrul operațiunilor de leasing financiar;

4) utilitatea stabilirii anumitor reguli uniforme legate în principal de aspectul dreptului comercial și civil al operațiunilor de leasing financiar internațional.

În conformitate cu art. 4, Convenția guvernează operațiunile de leasing financiar referitoare la toate echipamentele, cu excepția acelora care trebuie să fie utilizate în principal de către locatar cu titlu personal, familial sau casnic.

Cât privește subiectele contractului de leasing, Convenția se aplică atunci când locatorul cât și locatarul au sediul în state contractante sau atunci când contractul de furnizare, cât și contractul de leasing sunt guvernate de legea statului contractant.

Convenția consacră principalele drepturi și obligații pe care le au părțile, în virtutea unui contract de leasing. Prevederile Convenției au caracterul de regulă, ele aplicându-se tuturor contractelor de leasing, dacă prin acestea nu s-a renunțat în mod expres la beneficiul Convenției. Art. 5 alin. 2 arată care sunt clauzele obligatorii de la care nu se poate deroga, la fel și art. 8 alin. 3 privitor la garanția pentru evicțiune.

Prevederile generale ale Convenției referitoare la descrierea operațiunilor de leasing, la obligațiile părților, la opozabilitatea drepturilor ori la sancțiunile posibile, se suprapun în mare măsură prevederilor corespondente din Ordonanța nr. 51/1997.

Convenția instituie numai cadrul juridic pe baza căruia să se deruleze operațiunile de leasing și să se soluționeze litigiile apărute, lăsând pe seama “dreptului comun” determinarea instanțelor competente de soluționare a litigiilor.

În situația în care părțile contractante doresc să beneficieze de posibilitatea ca eventualele litigii să fie soluțioante prin arbitraj, ele trebuie să încheie separat o convenție în acest sens, ori să introducă în contract o clauză compromisorie. Deși clauza compromisorie poate fi inserată în contractul internațional de leasing, ea este o convenție de sine stătătoare.

Pentru a evita riscurile decurgând din fluctuațiile monetare, părțile unui contract internațional de leasing pot introduce între clauzele contractuale o clauză de impreviziune, ori un pact de menținere a valorii. Asemenea clauze nu se referă decât la prestațiile monetare.

Astfel, societatea de leasing își rezervă dreptul de a indexa redevențele datorate de utilizator în concordanță cu fluctuația monedei în care se efectuează plățile.

De asemenea, conform clauzei de impreviziune, în situația în care obligațiile unei părți devin imposibil de executat, ori executarea lor ar duce la falimentarea părții, contractul va înceta.

O asemenea posibilitate este recunoscută numai atunci când situația extraordinară a contractului este cauzată de un factor extern și independent de voința acestuia. Se rețin în acest sens crize economice și sociale grave, etc. Această clauză nu se identifică cu un pact de nerăspundere; în contractul de leasing, utilizatorul răspunde pentru distrugerea bunului, în mod obiectiv, chiar și în caz de cutremur, greve politice și de forță majoră.

Dacă ulterior angajării unor acorduri preliminare cu furnizorul de bunuri, beneficiarul primește o ofertă din partea altui furnizor, însă în condiții mai favorabile, beneficiarul se poate prevala de avantajul “clauzei de oferte concurente”.

Clauza de ofertă concurentă este o convenție distinctă ce poate fi înscrisă într-un contract ori poate fi semnată separat la începutul negocierilor contractuale. Clauza de ofertă concurentă dă posibilitatea părții care a primit o asemenea ofertă mai favorabilă de a cere celeilalte părți reconsiderarea înțelegerilor anterioare și modificarea condițiilor contractuale. Într-o asemenea situație, cealaltă parte poate accepta modificarea contractului, ori poate cere rezilierea contractului.

CAPITOLUL III

STANDARDELE INTERNATIONALE DE CONTABILITATE

3.1. IAS – INTENATIONAL ACCOUNTING STANDARD

De mai bine de un sfert de secol, cacofonia contabilă mondială pare să se diminueze, o dată cu crearea Comisiei internaționale a normelor contabile (International Accounting Standards Committee: IASC).

La 29 iunie 1973, la Londra reprezentanții principalelor organizații contabile din Australia, Canada, Franta, Germania, Japonia, Mexic, Olanda, Marea Britanie, Irlanda si Statele Unite semnau carta de creare a acestiu organism, care avea ca obiectiv să elaboreze și să publice, într-un interes public, norme contabile internaționale ce trebuiau să fie respectate cu ocazia prezentării anuale a situațiilor financiare, precum și să asigure acceptarea și asigurarea acestor norme.

La modul general, obiectivul IASC este de a realiza uniformizarea principiilor contabile utilizate pentru situațiile financiare ale întreprinderilor și altor organisme din lumea întreagă.

Este cunoscut că normele contabile internaționale se referă în general, la evaluarea, prezentarea si comunicarea informațiilor ce compun structura situațiilor financiare a intreprinderilor.

Stabilirea pentru locatar si locator a principiilor contabile adecvate și informațiilor de furnizat, în numele contractelor de locație-finantare si ale contractelor de locație simplă este publicat în literatura și spiritul Normei IAS 17 “Contractele de locatie” – leasing.

Obiectul acestiu Standard este de a stabili, pentru locatari și locatori, politicile contabile corespunzătoare și elementele ce trebuie evidențiate cu privire la leasingul financiar și operațional.

3.2. Definiții. Evaluări. Concepte.

În cadrul normei IAS 17, următorii termeni au semnificațiile indicate în cele ce urmează:

Leasingul este un acord prin care locatorul cedează locatarului, în schimbul unei plăți sau serii de plăți, dreptul de a utiliza un bun pentru o perioadă convenită de timp.

Leasingul financiar ( a finance lease ) este operațiunea de leasing care transferă, în mare măsură, toate riscurile și avantajele aferente dreptului de proprietate asupra bunului. Titlul de proprietate poate fi transferat, în cele din urmă, sau nu.

Leasingul operațional ( an operating lease ) este operațiunea de leasing ce nu intră în categoria leasingului financiar.

Leasingul irevocabil ( a non cancellable lease ) reprezintă operațiunea de leasing care este revocabilă doar:

(a) dacă survine un eveniment contingent a cărui producere era puțin probabilă;

(b) cu permisiunea locatorului;

(c) în cazul în care locatarul contractează cu același locator un nou leasing

privind același bun sau unul echivalent; sau

(d) în momentul plătirii, de către locatar, a unei sume supimentare, astfel

încât, la începutul contractului de leasing, continuarea lui este certă, într-o măsură rezonabilă.

Începutul contractului de leasing ( the inception of the lease ) reprezintă cea dintâi dată dintre data contractului de leasing sau data angajamentului părților de a respecta principalele prevederi ale leasingului.

Termenul de leasing ( the lease term ) reprezintă perioada de timp irevocabilă pentru care locatarul a contractat bunul în leasing și orice alte termene suplimentare pentru care locatarul are opțiunea de a continua utilizarea bunului în regim de leasing, cu sau fără plată suplimentară, opțiune a cărei exercitare de către locatar este certă, într-o măsură rezonabilă, la începutul contractului de leasing.

Plățile minime de leasing ( minimum lease payment ) sunt acele plăți de-a lungul duratei contractului de leasing pe care locatarul trebuie sau poate fi obligat să le efectueze, excluzând chiria contingentă, costurile serviciilor și impozitele pe care locatarul le va plăti și care se vor rambursa acestuia, împreună cu:

în cazul locatarului – orice sume garantate de locatar sau de o parte afiliată

locatarului; sau

în cazul locatorului – orice valoare reziduală garantată locatorului fie de

către:

locatar;

o parte afiliată locatarului; sau

o terță parte independentă, capabilă din punct de vedere financiar să satisfacă această garanție.

Totuși dacă locatarul are o opțiune de a cumpăra bunul la un preț estimat a fi suficient de scăzut față de valoarea justă la data la care opțiunea devine exercitabilă, încât, la începutul contractului de leasing, există certitudinea rezonabilă că opțiunea va fi exercitată, atunci plățile menime de leasing includ plățile pe durata contractului de leasing și plata necesară pentru exercitarea acestei obțiuni de cumpărare.

Valoarea justă ( fair value ) este valoarea la care poate fi tranzacționat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie, între părți aflate în consecință de cauză, în cadrul unei tranzacții în care prețul este determinat obiectiv.

Durata de viață economică ( economic life ) desemnează fie:

(a) perioada de-a lungul căreia se estimează că un bun este utilizabil economic de către unul sau mai mulți utilizatori; fie

numărul de unităților de producție sau al unităților similare care se

estimează a se obține prin utilizarea bunului de către unul sau mai mulți utilizatori.

Durata de viață utilă ( useful life ) este perioada estimată care rămâne de la începutul duratei contractului de leasing, fără a fi limitată la acesta, pe parcursul căreia se așteaptă ca beneficiile economice încorporate în bun să fie consumate de către întreprindere.

Valoarea reziduală garantată ( guaranteed residual value ) este:

(a) pentru locatar, partea din valoarea reziduală care este garantată de acesta sau de o persoană care este legat ( valoarea garanției fiind mărimea maximă care ar

putea deveni exigibilă în orice situație ); și

(b) pentru locator, partea din valoarea reziduală care este garantată de către locatar sau de o terță parte neafiliată locatorului, care are capacitatea financiară să-și asume obligațiile de garanție.

Valoarea reziduală negarantată ( ungaranteed residual value ) este acea parte din valoarea reziduală a bunului în regim de leasing, a cărei realizare, de către locator, nu este sigură sau este garantată numai de o parte afiliată locatorului.

Investiția brută în leasing ( goss investment in the lease ) este suma plăților minimale, în numele unui contract de leasing financiar, din punct de vedere al locatorului, și orice valoare reziduală negarantată acumulată în contul locatarului.

Veniturile financiare nerealizate ( unearned finance income ) reprezintă diferența dintre:

(a) suma dintre plățile minime de leasing aferente unui leasing financiar, din punctul de vedere al locatorului, și orice valoare reziduală negarantată acumulată în contul locatorului; și

(b) valoarea actualizată a sumei de la punctul (a), determinată la rata implicită a dobânzii din contractul de leasing.

Investiția netă în leasing ( net investment in the lease ) este investiția brută în leasing mai puțin venitul financiar nerealizat.

Rata dobânzii implicată a contractului de leasing ( the interest rate implicit in the lease ) este rata de actualizare care la începutul contractului de leasing, determinată ca valoarea actualizată cumulată (a) a plăților minime de leasing și (b) a valorii reziduale negarantate să fie egală cu valoarea justă a bunului în regim leasing.

Rata dobânzii marginale a locatarului ( the lessee’s incremental borrowing rate of interest ) este rata dobânzii pe care locatarul ar trebui să o plătească pentru u leasing similar sau, dacă acesta nu este determinabilă, rata pe care, la începutul contractului de leasing, locatarul ar trebui să o suporte pentru a împrumuta, pentru aceeași perioadă, și cu o garanție similară, fondurile necesare pentru achiziționarea bunului.

Chiria contingentă ( contingent rent ) este acea parte a plăților de leasing care nu are o valoare determinată, dar este stabilită în funcție de un factor, altul decât trecerea timpului ( de exemplu, procentajul cifrei de afaceri, gradul de utilizare, indicii prețurilor, rata dobânzii la nivelul pieței).

Definiția leasingului include contractele de închiriere a unui bun ce cuprind o clauză care oferă locatarului opțiunea de a deveni proprietarul bunului la îndeplinirea condițiilor convenite. Aceste contracte sunt denumite uneori contracte de închiriere cu opțiune de cumpărare.

3.3. Aria de aplicabilitate

IAS 17 se aplică tuturor operațiunilor de lesing cu excepția:

contractelor de leasing pentru explorarea sau exploatarea resurselor naturale

contractelor de licență ( de exemplu, pentru filme, pentru video, brevete și drepturi de copyright ).

Prezenta normă se aplică acordurilor ce transferă dreptul de utilizare a activelor, chiar dacă ele impun locatarului prestații importante în cadrul exploatării sau menținerii respectivelror active. În schimb, ea nu este aplicabilă contractelor de servicii, care nu transferă dreptul de utilizare a activelor de la una dintre părțile contractante la cealaltă parte.

3.4. CLASIFICAREA OPERAȚIUNILOR DE LEASING

Clasificarea operațiunilor de leasing adoptată în acest Standard se bazează pe măsura în care riscurile și avantajele aferente titlului de proprietate a unui bun în regim de leasing revine locatorului sau locatarului. Riscurile includ posibilitatea de a se înregistra pierderi, ca urmare a unui grad scăzut de utilizare a bunului sau a uzurii morale și a unor variații ale venitului datorate modificării condițiilor economice. Avanatjele pot fi reprezentate de estimarea unei activități profitabile pe durata de viață economică a bunului și a unor câștiguri rezultate din creșterea valorii sau din realizarea valorii reziduale.

O operațiune de leasing este considerată ca fiind leasing financiar, dacă transferă, în mare măsură, toate riscurile și avantajele aferente titlului de proprietate.

O operațiune de leasing este considerată leasing operațional, dacă nu transferă, în mare măsură, toate riscurile și avantajele aferente titlului de proprietate.

Întrucât tranzacția dintre locator și locatar se bazează pe un contract de leasing comun ambelor părți, este necesară utilizarea unor definiții consecvente. Aplicarea acestor definiții în circumstanțe diferite celor două părți poate determina, uneori, ca același leasing să fie clasificat în diferit de locator și, respectiv, de locatar.

Clasificarea unei operațiuni de leasing ca leasing financiar sau operațional depinde mai curând de fondul tranzacției decît de forma contractului. Exemple de situații în care o operațiune de leasing este clasificată în mod normal, ca leasing financiar sunt:

leasingul transferă locatarului titlul de proprietate asupra bunului până la sfârșitul duratei contractului de leasing;

locatarul are opțiunea de a cumpăra bunul la un preț estimat a fi suficient de mic față de valoarea justă la data la care opțiunea devine exercitabilă, astfel încât, la începutul contractului de leasing, există în mod rezonabil certitudinea că opțiunea va fi exercitată;

durata contractului de leasing acoperă, în cea mai mare parte, durata de viață economică a bunului, chiar dacă titlul de proprietate nu este transferat;

la începutul contractului de leasing, valoarea actualizată a plăților minime de leasing este cel puțin egal cu aproape întreaga valoare justă a bunului în regim de leasing; și

bunurile ce constituie obiectul contractului de leasing sunt de natură specială, astfel încât numai locatarul le poate utiliza fără efectuarea unor modificări majore.

Aspecte care să indice situații care, în mod individual sau în combinație, pot, de asemenea, să conducă la clasificarea unei operațiuni de leasing ca fiind leasing financiar sunt:

în cazul în care locatarul poate rezilia contractul de leasing, pierderile locatorului generate de rezilierea contractului revin locatarului;

câștigurile sau pierederile rezultate din variația valorii juste reziduale sunt în sarcina locatarului ( de exemplu, sub forma unei reduceri a chiriei echivalentă cu cea mai mare parte a încasărilor din vânzări la sfârșitul contractului de leasing ); și

locatarul are capacitatea de a continua leasingul pentru a doua perioadă, la o chirie substanțială mai redusă decât chiria pieței.

Clasificarea operațiunii de leasing se realizează la începutul contractului de leasing. Dacă locatarul și locatorul convin, în orice moment, să modifice clauzele contractului de leasing fără a reânnoi contractul, determinând astfel o altă clasificare în conformitate cu criteriile stipulate, în ipoteza în care noile prevederi ar fi existat la începutul contractului de leasing, contractul revizuit este considerat un contract nou în afară de durata sa. Totuși, modificările elementelor previzionate ( de exemplu, modificări ale duratei de viață economică estimate sau ale valorii reziduale a bunului ce constituie obiectul leasingului ) sau modificările de circumstanțe ( de exemplu, neîndeplinirea angajamentelor de către locatar ) nu determină o nouă clasificare a leasingului din punct de vedere contabil.

Operațiunile de leasing care au ca obiect terenuri și clădiri sunt clasificate ca leasing operațional sau financiar, ca și operațiunile de leasing care au ca obiect alte bunuri. Totuși, o caracteristică a terenurilor este că acestea au, în mod normal, o durată de viată economică nedeterminată și, dacă nu se estimează că locatarului îi va fi transferat titlul de proprietate până la sfârșitul duratei contractului de leasing, atunci locatarului nu-i revin, în mare măsură, toate riscurile și avantajele aferente titlului de proprietate. O sumă plătită pentru astfel de leasing reprezintă plăți de leasing achitate în avans, care sunt amortizate pe durata contractului de leasing în funcție de beneficiile aduse.

3.5. Rezumatul standardului – IAS 17. Tratamente contabile.

IAS 17 se aplică pentru perioadele contabile ce încep de la 1 ianuarie 1999 sau după, anulează sau înlocuiește norma aplicată din 1984. Aplicarea anticipată este permisă, caz în care societatea va preciza faptul că a fost aplicat standardul revizuit. Schimbările față de IAS 17 original sunt relativ minore si nu modifică fundamental tratamentele contabile.

Operațiunile de leasing sunt clasificate ca operațiuni de leasing financiar sau de leasing operațional. Clasificarea depinde de natura tranzacției mai degrabă decât de forma contractului. O operațiune de leasing este financiară dacă majoritatea riscurilor si beneficiilor generate de dreptul de proprietate sunt transformate locatarului; toate celelalte operațiuni de leasing sunt operațiuni de leasing operațional.

Contabilitatea locatarului

Tratamentul contabil

Leasingul financiar

Un activ sau o datorie corespunzătoare va fi recunoscută la cea mai mică dintre valoarea reală si valoarea prezentată a sumei minime a plăților leasingului. Costurile directe inițiale vor fi incluse în valoarea contabilă a activului. Ratele vor fi repartizate între cheltuielile financiare și obligațiunile de rambursat astfel încât să producă o rată constantă a dobânzii remanente datorate. Activul va fi depreciat într-o manieră conformă cu celelalte active similare.

Leasingul operational

Cheltuielile de închiriere vor fi recunoscute printr-o metodă sistematică care corespunde perioadei de recunoaștere a benficiilor utilizatorului.

Prezentarea informațiilor

Prezentările solicitate includ o descriere a condițiilor generale de leasing, venitului minim total viitor din sub-închirieri care nu pot fi anulate, o analiză a termenului de scadentă a obligațiilor minime de plată din leasing ( incluzând în cazul operațiunilor de leasing financiar, valoarea lor prezentă ), informații despre sumele recunoscute în venit si pentru operațiunile de leasing financiar, valorea contabilă pentru fiecare clasă de active.

Contabilitatea locatorului

Tratamentul contabil

Operațiuni de leasing financiar

Investiția rămasă neta într-o operațiune de leasing financiar va fi înregistrată ca o creanță. Venitul financiar va fi recunoscut într-un model ce va reflecta o rată periodică constantă a rambursării investiției remanente nete a locatorului pentru operațiunea de leasing. Metoda utilizată va fi alpicată consistent altor operațiuni de leasing similare. Costurile directe inițiale sunt considerate fie cheltuieli curente, fie amânate și amortizate pe parcursul desfășurării operațiunii de leasing.

Locatarul sau cel care furnizează operația de leasing vor include profitul sau pierderile din vânzare în contul de profit si pierderi pentru perioada contabilă, în conformitate cu politica pe care o urmează în mod normal pentru vânzările la vedere. Vor trebui de asemenea să înregistreze ca și cheltuieli costurile directe initiale apărute la începutul operatiunii de leasing.

Operatiuni de leasing operațional

Activele ținute pentru operațiuni de leasing operațional vor fi înregistrate ca active depreciabile într-o manieră consistentă cu politica uzuală a locatorului cu privire la terenuri și mijloace fixe. Veniturile din închirieri va fi recunoscut prin metoda liniară de-a lungul perioadei pe care se desfăsoară operația de leasing, cu exceptia cazului în care altă bază sistematică corespunde mai bine modelului de timp al câstigurilor.

Prezentarea informațiilor

Prezentările solicitate includ o descriere generală a condițiilor generale de leasing, o analiză matură a termenului de scadență a obligațiilor de plată minime ce decurg din operațiunile de leasing ( inclusiv, în cazul operațiunilor de leasing financiare, valoarea lor prezentă ), informația despre sumele recunoscute în contul de profit și pierderi și:

pentru leasingul financiar, o reconciliere între investiția totală brută si valoarea prezentă și valorile reziduale negarantate ce revin locatorului;

pentru leasingul operațional, valoarea contabilă brută, amortizarea acumulată și pierderile acumulate din deprecieri pentru fiecare clasă de active.

CAPITOLUL IV

ISTORICUL LEASINGULUI

Încă din antichitate s-a observat că beneficiile sunt obținute prin folosința unui lucru, având mai puțină importanță cine deține titlul de proprietate. Aristotel exprima ideea că “bogăția nu se măsoară prin titlurile de proprietate, ci prin efectiva utilizare a unor lucruri, chiar dacă sunt proprietatea altora”.

Leasingul își află rădăcinile în forma arhaică a creditului pe care o constituia în dreptul roman “fiducia”: împrumutătorul își rezerva pentru garanția creanței sale proprietatea unui lucru.

Există o mare asemănare a leasingului și în special a modalității “sale and lease-back” cu forma arhaică a gajului din dreptul roman “fiducia cum creditare”.

În cadrul operațiunii “fiducia cum creditare”, împrumutatul (fiduciant) transferă proprietatea unui lucru mobil sau imobil în patrimoniul împrumutatorului (fiduciar), cu titlu de garanție a împrumutului primit. La rândul său, fiduciarul se obligă să-i restituie bunul după înapoierea datoriei.

În practică, datorită necesităților economice sau sociale, împrumutatul păstra în mod frecvent folosința bunului vândut. Debitorul devenea astfel un detentor precar al lucrului vândut, plătind periodic o sumă de bani cu titlu de chirie, ca preț al folosinței lucrului.

Indiferent de atitudinea împrumutatului, acesta nu-și schimbă calitatea de “detentor precar”, împiedicând astfel ca prescripția achizitivă să opereze până la data plății debitului. Uzucapiunea se producea în termen de un an de la data stingerii datoriei, în favoarea debitorului care a conservat folosința bunului înstrăinat.

Alături de gaj și ipotecă, “fiducia cum creditare” era o garanție reală care permitea creditorilor să-și asigure finanțările efectuate, însă spre deosebire de celelalte, ea oferea un plus de securitate creditorului. Drepturile născute din contract erau garantate printr-o acțiune "in factum" și printr-o acțiune "in jus".

La origine, asemenea acte nu aveau o sancțiune, termenul care le desemnează – "fiducia" – exprima faptul că raporturile dintre părți se bazau pe încredere.

Gaius – care ne vorbește despre "fiducia cum creditare" – arată că aceasta avea

funcția de garanție și consta în transmiterea proprietății prin macipațiune sau "in jure cessio", însoțită de o convenție privind retransmiterea proprietății asupra lucrului.

Deși în mod cert nu există o continuitate evolutivă de la fiducie către "leasing", vechea instituție juridică română ne-ar putea folosi în demersurile teoretice de stabilire a naturii juridice a contractului de leasing.

În epoca modernă, spre sfârșitul secolului al XIX – lea, aveau loc în S.U.A. primele operațiuni care prefigurau leasingul.

În 1877 aparatele de telefon au fost închiriate abonaților, iar acest contract avea să fie denumit "lease".

În 1937, "Safe Stores Inc." a cumpărat un teren pe care ulterior a ridicat super-magazinul "Safeway Stores"; având nevoie de capital mobil, acesta l-a vândut imediat unui grup de investitori care, la rândul lor, l-au lăsat spre exploatare fostului proprietar, în regim de "lease", pe o perioadă îndelungată.

Cam în aceeași perioadă, o operațiune similară lease-back-ului avea loc în Ohio. Operațiunea consta în vinderea unui imobil către o bancă, cu titlul de garanție (trustee), imobil ce urma să fie exploatat de vânzător în regim "lease" timp de 99 de ani, după care utilizatorul avea opțiunea cumpărării bunului.

Leasingul (lease financing) s-a folosit în S.U.A. în anii '30 pentru finanțarea bunurilor imobile. La începutul anilor '50, el a început să fie folosit și ca instrument de finanțare a echipamentelor mobiliare.

Operațiunile de "lease financing" s-au dezvoltat foarte mult după al II – lea război mondial și datorită încurajărilor pe care S.U.A. le-a dat prin facilitățile fiscale.

În 1950, peste 150 de universități și colegii americane erau angajate în tranzacții de "sale and lease-back", ele fiind considerate alături de alte organisme (ex: fondurile de pensii) "taxe exempt institutions", beneficiind în acest fel de multiple avantaje fiscale. În jurul acestor instituții s-au grupat mari finanțatori" pentru a derula prin intermediul lor, operațiuni economice cu fiscalitate redusă.

Principalele susținătoare ale operațiunilor de "sale and lease-back" au fost marile companii de asigurare. Concursul lor financiar a fost decisiv în afirmarea operațiunii de leasing.

Leasingul echipamentelor (finance equipment leasing) a apărut în 1952, o dată cu primele societăți specializate de leasing.

"Leasingul financiar" este strâns legat de numele omului de afaceri californian Schoenfeld, care a fondat în 1952, alături de câțiva parteneri, între care și D.P. Booth Jr. "United States Leasing Corporation" – prima societate specializată în operațiuni de leasing al echipamentelor mai puternice în domeniu. Shoenfeld și D.P.Booth pot fi considerați, pe drept cuvânt, "părinți ai leasingului modern".

Strălucita idee i-a venit lui Schoenfelfd dintr-o fericită experiență personală.

Pe vremea când era directorul unei întreprinderi din domeniul industriei alimentare, Schoenfeld, beneficiind de o mare comandă, s-a confruntat cu nevoia de mașini suplimentare pentru a o putea executa la timp. Astfel, el a convins un alt comerciant să-i închirieze în regim asemănător contractului de "lease", utilajele de care avea nevoie, pentru un termen îndelungat. În urma afacerii, Schoenfeld și-a dat seama că aceasta poate fi o metodă de finantare în viitor.

În ceeace privește termenul de leasing, este susceptibil de interpretări diferite și mai ales de extindere la alte operațiuni care nu fac parte din sfera sa, cum ar fi încheierea sau vânzarea afectată de termeni. Echivocul subzistă și urmare a diferențelor de sens ale termenului de leasing chiar în țările anglo-saxone unde desemnează multiple tranzacții, dar din care doar “financial leasing” corespunde operației ce ne interesează, aspect ce va fi analizat în cele ce urmează.

Leasingul – în formă preluată de europeni, respectiv “financial-lease”, se deosebește de “operating lease” care este o simplă locațiune cunoscută și sub numele de “renting”.

Etimologic, cuvântul “lease” este de origine franceză. La rândul său, “lease” provine din mai vechiul “lais”, derivat al verbului “laisser”, care își are originea în latinescul “laxare” și semnifică:

În SUA, contractul numit “lease” desemna “locațiunea” bunurilor imobile. Acest contract avea foarte puțin în comun cu ceea ce numim noi, în sistemul de drept romano-german, “locațiune imobiliară”. Singurul element care ar putea reliefa apropierea celor două tipuri de contracte este finalitatea (scopul) lor: exploatarea unui imobil de către un neproprietar.

Spre deosebire de simpla locațiune care dă naștere doar la drepturi personale (de creanță), vechiul contract de “lease” presupune transferul unor drepturi reale pe o perioadă fixă de timp, în schimbul unor redevențe.

Contractul “lease” este un mijloc de dezmembrare a dreptului de proprietate și de exploatare distinctă a atributelor acestuia.

O asemenea figură juridică se încadra firesc sistemului anglo-american, foarte reticent față de categoria drepturilor personale, însă este oarecum rebelă față de sistemul rigid și inflexibil al drepturilor reale din sistemul romano-germanic.

O altă particularitate a contractului “lease” este termenul foarte lung pe care, de regulă, acesta se încheia.

Între “lease” imobiliar din SUA și închirierea emfiteotică din unele țări europene există unele asemănări relative la termenul îndelungat al contractului și la transferul unor drepturi reale.

De remarcat că la origine, termenul “lease” era folosit exclusiv în domeniul “imobiliar”; ulterior termenul a început să desemneze și alte operațiuni de închiriere având ca obiect bunuri mobile. Astăzi, în SUA aproape toate modalitățile de închiriere se numesc “lease”.

Expresia “financial lease” corespunde accepțiunii continentale asupra “leasingului”, a apărut în perioada când contractele de “lease” desemnau exclusiv o tranzacție imobiliară. Noua operațiune transforma vechiul contract într-un mijloc de finanțare a achizițiilor de imobile. Ulterior, “financial lease” avea să desemneze atât operațiunile de finanțare a imobilelor, cât și a echipamentelor mobiliare.

Elementul de trecere către un mijloc de finanțare a fost apariția dreptului de achiziție a bunului la un preț rezidual.

Termenul leasing sau expresia echivalentă “credit bail” din dreptul francez își descoperă semnificația reală ca tehnică de închiriere ce permite realizarea operațiunilor de creditare; diferența față de contractul de vânzare în rate constă tocmai în faptul că finanțatorul rămâne proprietarul bunului până la finele operațiunii, dreptul de proprietate având rolul unei garanții reale. În fine, utilizatorul este considerat un simplu locatar care poate deveni proprietar numai la sfârșitul contractului.

În definirea completă a leasingului este necesară și analiza “Lease-back”-ului ca formă particulară a leasingului în care finanțatorul transmite lucrul spre folosința fostului proprietar; această modalitate a leasingului întărește caracterul de operațiune de finanțare.

“Lease-back”-ul imobiliar este, de altfel, prima formă de “financial leasing” care a apărut și s-a dezvoltat în America. “Lease-back” a avut primul succes pentru că este cea mai simplă formă de leasing. El nu presupune un furnizor al bunului, ceea ce elimină sistemul relativ mai complicat al raporturilor tripartite.

Pe de altă parte, “lease-back” este expresia cea mai evidentă că “leasingul” este în finalitatea sa o operațiune de finanțare, garantată cu un drept de proprietate. De observat că denumirea completă dată de americani acestei operațiuni este “sale and lease-back”, adică “vânzare și închiriere înapoi”.

4.1. PIAȚA DE LEASING ÎN LUME

Alegerea leasingului ca alternativă de finanțare a crescut constant de-a lungul timpului, devenind alternativa preferată de 80% din firmele americane și ajungând să reprezinte peste 70% din "averea" acestor companii. În 1998 volumul anual al leasingului a depășit în Statele Unite 200 de miliarde de dolari și 30% din totalul capitalului investit în echipamente.

Unul dintre principalele motive pentru care leasingul este o alternativă financiară atât de populară în lume este acela care sintetizează de fapt "filozofia" leasingului:

– nu proprietatea asupra mijloacelor fixe, ci utilizarea lor efectivă este aceea care aduce profit;

– a fi proprietar asupra unor echipamente vechi sau depășite moral nu folosește numănui și nu constituie un atu pentru o companie;

– obținerea în folosință, cu un minim de capital investit, a unor echipamente moderne și performante, mărește eficiența, atrage creșterea volumului afacerii și al activității, aducând în final mai mult profit.

Potrivit unui studiu al profesorului Sudhir P. Amembal, Președinte și C.E.O. al Amembal Capital Corporation, Amembal & Associates și Amembal & Gileart – firmă de consultanță a guvernului american, istoria leasingului în lume s-a dezvoltat și se dezvoltă în continuare după un model de evoluție structurat în șase faze, în funcție de stadiul în care se află piața de leasing. Este cunoscut deja termenul de "emerging markets" cu care s-a făcut în ultimii ani referire la țările Europei de Est, dar și la alte țări a căror economie de piață este în expansiune, în curs de dezvoltare și consolidare. La polul opus se situează piețele "mature", cum sunt cele ale țărilor occidentale în care economia de piață a atins stadiul unei dezvoltări complete.

În ultima decadă s-a observat un boom al piețelor de leasing aflate într-o continuă extindere.

În perioada 1990 – 1996 media anuală a creșterii volumului de leasing pe continentul Nord-American, considerată ca o regiune dezvoltată din punct de vedere economic, deci "matură", a fost aproximativ 6%. Pe de altă parte, în America de Sud, considerată ca o regiune de extindere a volumului de leasing și, totodată, nu atât de dezvoltată economic, creșterea în aceeași perioadă a fost surprinzătoare și anume 42%. Desigur, realizarea unei rate de creștere mai mare este datorată, în principal, faptului că se pornește de la o bază de calcul mică, raportul fiind făcut pentru o regiune mai puțin stabilă din punct de vedere economic. Totuși, foarte puțini vor fi aceia care nu vor recunoaște că viitorul în dezvoltarea industriei de leasing aparține nu piețelor “mature” din punct de vedere economic, ci piețelor în dezvoltare, așa numitele “emerging markets”.

Pornind de la aceste considerente și de la observațiile bazate pe un studiu efectuat de Prof. Amembal în decursul a 20 de ani în peste 40 de țări având piețe în expansiune (“emerging markets”), s-a constatat că evoluția piețelor de leasing în lume are loc de la stadiul de “inexistent” la cel “matur” în șase faze:

1. Închirieri

2. Leasing financiar simplu

3. Leasing financiar creativ

4. Leasing operațional

5. Produse financiare noi

6. Consolidare

Cele șase faze ale ciclului de leasing pot fi explicate mai pe larg astfel:

1. Închirieri: a precedat produsul financiar de leasing de secole și, chiar și în ziua de azi, această industrie este extrem de viabilă și competitivă în aproape toate țările din lume. Sistemul de închirieri este caracterizat prin termen scurt (de obicei mai puțin de 12 luni), de natură full service. Aproape invariabil, la terminarea contractului de închiriere utilizatorul înapoiază echipamentul proprietarului.

Leasingul modern, așa cum îl știm, a început cu aproximativ un secol în urmă atât în Regatul Unit al Marii Britanii, cât și în S.U.A. sub forma (2.) leasingului financiar simplu. În fiecare țară din lume (cu excepția Argentinei, din cauza unor deficiențe în legislație), acesta este cu adevărat primul produs de leasing ca parte distinctă de închiriere. Acest produs este în mod invariabil caracterizat de faptul că utilizatorul intenționează să achiziționeze echipamentul prin intermediul leasingului.

Leasingul este pur și simplu un instrument financiar prin intermediul căruia, la sfârșitul perioadei, utilizatorul achiziționează echipamentul pentru o valoare nominală prin plata integrală a ratelor (redevențelor). În acestă fază leasingul este un produs nou, clientul fiind prea puțin familiar cu acest termen. Ca urmare, ideea de a fi proprietarul unor bunuri conferă clientului un sentiment de siguranță, ceea ce joacă un rol important în procesul de decizie. De asemenea, proprietarul (lessorul) intenționează mai degrabă să finanțeze echipamentul ce face obiectul contractului de leasing și nu poate, sau nu vrea să-i fie returnat la sfârșitul perioadei de leasing. Riscul de credit este evaluat și acceptat de proprietar (lessor), și nu riscul legat de echipamentul sau proiectul în sine (riscul de produs). Acesta din urmă, pentru a fi acceptat de către lessor, necesită o piață secundară dezvoltată care nu există în acestă fază. În general, faza leasingului financiar simplu durează de la 5 la 7 ani. Printre țările considerate a fi în această fază sunt: Honduras, Polonia, România, Rusia și Thailanda.

Odată cu trecerea timpului și cu implicarea și a altor jucători pe piață, industria leasingului intră în cea de a treia fază, cea a ( 3. ) leasingului financiar creativ. În decursul acestei faze, finanțatorii – lessorii încep să-și structureze multe din contractele de leasing financiar și, de asemenea, să furnizeze utilizatorului multe și variate opțiuni atât pentru derularea contractului, cât și pentru finalul acestuia, cum ar fi opțiunea de a reânnoi contractul bazat pe o rată reziduală fixă (utilizatorul trebuie fie să cumpere produsul, fără să reînnoiască contractul). În majoritatea țărilor, leasingul aflat în această fază a cunoscut cea mai mare dezvoltare, atât ca volum, cât și penetrare a pieței.

( 4. ) leasingului operațional, a luat naștere cu trecerea timpului, prin intensificarea competiției, transferului de tehnologie de la o piață națională de leasing la alta, datorită cerințelor și standardelor impuse de companiile multinaționale de leasing și dezvoltarea piețelor secundare. În unele țări cum ar fi Mexic, produsul este susținut de faptul că leasingului financiar i se neagă statutul de “leasing adevărat”. Principala trăsătură a acestui produs este aceea că utilizatorul poate să returneze echipamentele la sfârșitul perioadei de leasing. Cele mai multe oferte de leasing operațional sunt de tipul full service leasing.

Continua competiție intensă a dus la creativitatea crescândă a lessorilor, iar transferul tot mai intens de tehnologie propulsează industria în faza a cinca, ce a ( 5. ) dezvoltării de noi produse. În această fază, leasingul operațional devine extrem de sofisticat, cu termeni de finalitate opționali, opțiuni de terminare a contractului înainte de termen, actualizări și contracte de leasing cu reînnoire automată asemănătoare cu liniile de credit revolving, reînnoirea tehnologiei și multe altele. Faza a ( 5. ) aduce noi produse precum: “securatization”, “venture leases” și “synthetic leases” (credite înregistrate în afara bilanțului).

În final, industria de leasing, urmând o curbă clasică a industriei din copilărie la maturitate, intră în faza ultimă, faza de maturitate. Maturitatea este caracterizată printr-o ( 6. ) consolidare substanțială în cadrul industriei. O astfel de consolidare ia forma fuziunilor de companii, achizițiilor de firme, parteneriatelor sau alianțelor între firme. Maturitatea presupune marje de profit mai reduse care determină lessorii să caute realizarea profitului prin eficiență operațională mai degrabă decât prin creșterea volumului de vânzări. Penetrarea se aplatizează în decursul acestei faze, pentru ca volumul de leasing crește numai odată cu creșterea generală a economiei. Economia de leasing a SUA a intrat în faza de maturitate cu aproximativ cinci ani în urmă.

Deși cele șase faze se aplică în mod universal în fiecare țară din lume, este foarte important să notăm ca, în primul rând, secvența se aplică la industrie în general în cadrul fiecărei țări și nu tuturor firmelor de leasing care acționează la un moment dat pe piața respectivă.

De asemenea, în România, deși economia este în stadiul de dezvoltare care crează cadrul abia pentru faza a doua a industriei de leasing, acționează pe piață firme de leasing a căror experiență pe piață și calitate crescută a serviciilor le permit să abordeze leasingul în mod creativ, ceea ce înseamnă soluții de leasing specifice unei faze superioare – leasingul financiar. În al doilea rând, fiecare fază nu este exclusivă. Folosind SUA ca exemplu, deși industria a atins maturitatea, mulți lessori continuă să ofere numai leasing financiar, alții sunt specialiști în leasing operațional, pe când alții se diversifică în produse cum ar fi leasingul sintetic.

Odată cu evoluția piețelor în expansiune “emerging market” către maturitate, ciclul de leansing (de la stadiu de leasing simplu financiar la maturitate) a devenit din ce în ce mai scurt. Acesta este, fără îndoială, rezultatul colaborării în domeniul informației și a transferului de tehnologie dintre piețe, progresului din ce în ce mai rapid prin intermediul ciclului evolutiv.

Capitolul v

FORMELE LEASINGULUI

Leasingul se poate derula în diverse forme și modalități în funcție de participanți, de sfera și conținutul ratei de leasing, de durata închirierii, de particularitățile tehnicii de realizare.

5.1. FORMELE LEASINGULUI ÎN FUNCȚIE DE PĂRȚILE PARTICIPANTE

În funcție de părțile participante la contract:

– direct – realizat între producător – furnizor și beneficiar, în acest caz nu sunt necesare fonduri pentru achiziția bunului de către societatea de leasing

închiriază bunul

Schema nr.2

– indirect – prin societăți specializate, care preiau creditarea, prestarea de servicii, contractarea, refinanțarea și controlul plății ratelor, asumându-și și riscurile acestor operațiuni. Exemplu:

achită

bunul

achită închiriază

bunul bunul

Schema nr.3

5.2. FORMELE LEASINGULUI ÎN FUNCȚIE DE ÎNCASĂRILE SOCIETĂȚII CARE ÎNCHIRIAZĂ

În funcție de încasările societății care închiriază, se disting:

– leasing financiar, când, în perioada de închiriere de bază, se realizează întregul preț de export al bunului contractat, inclusiv costurile auxiliare și un beneficiu;

– leasing operațional, care presupune recuperarea parțială a prețului bunului contractat (în acest caz, societatea de leasing își asumă riscurile uzurii morale, răspunde de furnizarea pieselor de schimb, efectuarea reparațiilor, plata diverselor taxe și impozite; părțile pot conveni și anumite modificări în contract, inclusiv prelungirea duratei de închiriere după perioada de bază).

5.2.1. Leasingul financiar

Este definit ca acel contract ce prevede că titlul de proprietate asupra bunurilor închiriate se trasferă clientului la sfârșitul perioadei de leasing. În acest caz, chiria plătită (rata de leasing) este egală cu ratele echivalente valoric ale bunului închiriat.

După preluarea bunului, clientul mai poate plăti încă o taxă de întreținere permanentă a bunurilor. În acest caz titlul de proprietate asupra bunului rămâne, inițial societății de leasing, vis-à-vis de cazul unui credit când clientul cumpără bunurile cu banii pe care i-a luat de la bancă, și devine de la început proprietarul bunului

Legislația română definește leasingul financiar ca operațiunea de leasing care îndeplinește una sau mai multe dintre următoarele condiții:

1. riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

2. părțile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;

3. utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar prețul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piață) pe care acesta o are la data la care opțiunea poate fi exprimată.

4. perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puțin 75% din durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat.

În leasigul financiar, părțile nu pot – în perioada de bază – să rezilieze contractul. Riscurile sunt asumate de către client, iar în caz de neplată a ratelor, societatea sau furnizorul are dreptul să dispună de bunul care formează obiectul contractului.

Atunci când din analiza operațiunilor de leasing conform prevederilor legale rezultă că acestea se încadrează în categoria leasingului financiar, la calculul profitului impozabil sunt deductibile cheltuielile cu amortizarea calculată conform legislației în vigoare și cele reprezentând dobânda convenită între părți.

Reflectarea în situațiile financiare ale participanților la leasing7:

Locatarii trebuie să recunoască operațiunile de leasing financiar în bilanțurile lor ca active și datorii la o valoare egală, la începutul leasingului, cu valoarea justă a bunului în regim de leasing sau cu valoarea actualizată a plăților minime de leasing, dacă aceasta din urmă este mai mică. Pentru calcularea valorii actualizate a plăților minime de leasing, se consideră ca factor de actualizare rata implicită a dobânzii din contractul de leasing, dacă aceasta se poate determina; în caz contrar, trebuie utilizată rata dobânzii marginale a locatarului.

Tranzacțiile și alte evenimente trebuie înregistrate și reflectate în concordanță cu fondul lor și cu realitatea financiară, și nu numai cu forma juridică. În timp ce forma juridică a unui contract de leasing reflectă faptul că locatarul nu poate să dobândească titlul de proprietate a bunului în regim de leasing, în cazul operațiunilor de leasing financiar, fondul și realitatea financiară rezidă în aceea că locatarul dobândește beneficiile economice din utilizarea bunului pe cea mai mare parte din durata de viață economică, în schimbul unei obligații de a plăti pentru acest drept o sumă aproximativ egală cu valoarea justă a bunului și cheltuielile de finanțare aferente.

Dacă asemenea tranzacții de leasing nu sunt reflectate în bilanțul locatarului, resursele economice și nivelul obligațiilor unei întreprinderi sunt subevaluate, denaturându-se astfel indicatorii financiari, prin urmare este adecvată înregistrarea leasingului financiar în bilanțul locatarului atât ca un activ, cât și ca o obligație de a achita plățile viitoare de leasing.

Un leasing financiar dă naștere unor cheltuieli cu amortizarea aferentă bunului, precum și unor cheltuieli financiare, în fiecare perioadă contabilă.

Dacă nu există în mod rezonabil certitudinea că locatarul ca obține dreptul de proprietate până la sfârșitul termenului de leasing, activul trebuie amortizat în totalitate pe durata cea mai scurtă dintre termenul de leasing și durata de viață utilă a acestuia.

Suma dintre cheltuielile cu amortizarea aferente activului și cheltuielile de finanțare aferente perioadei este rareori egală cu plățile de leasing datorate aferente perioadei și, de aceea, este inadecvată simpla recunoaștere a plăților de leasing ca o cheltuială în contul de profit și pierdere. Prin urmare, este improbabil ca activul și datoria aferentă să fie egale ca valoare după începutul leasingului.

Locatorii trebuie să recunoască în bilanț bunurile deținute în regim de leasing financiar drept creanțe, la o valoare egală cu investiția netă în leasing.

În cazul unui leasing financiar, locatorul transmite locatarului, în mare măsură, toate riscurile și beneficiile aferente titlului de proprietate, de aceea ratele de încasat se tratează, de către locator, ca rambursare a pricipalului și ca venit financiar aferent, acesta din urmă reprezentând recompensa locatorului pentru investiția și serviciile sale.

Locatorul urmărește alocarea venitului financiar pe termenul de leasing, pe o bază sistematică și rațională. Această alocare a venitului se bazează pe un model care reflectă o rentabilitate periodică constantă a investiției nete neamortizate a locatorului, corespunzătoare leasingului financiar.

Valorile reziduale negarantate estimate utilizate în calcularea investiției brute în leasing realizată de locator se revizuiesc periodic. Dacă a avut loc o diminuare a valorii reziduale negarantate estimate, alocarea venitului de-a lungul termenului de leasing este revizuită și orice diminuare a sumelor deja acumulate se recunoaște imediat.

Locatorii care sunt producători sau comercianți trebuie să recunoască profitul sau pierderea din vânzare în rezultatul perioadei, în conformitate cu politica urmată în mod normal de întreprindere în cazul vânzărilor directe. Dacă se stabilesc în mod artificial rate scăzute ale dobânzii, profitul din vânzare trebuie limitat la cel care ar rezulta, dacă s-ar aplica o rată comercială a dobânzii.

Costurile directe inițiale sunt recunoscute ca o cheltuială la începutul termenului de leasing, deoarece ele sunt în principal legate de realizarea profitului din vânzare de către producător sau comerciant.

5.2.2 Leasingul operațional

Leasingul operațional este considerat acea operațiune de leasing care nu îndeplinește nici una dintre condițiile leasingului financiar.

În perioada de închiriere de bază se obține numai o parte din prețul bunului. În leasingul operațional, termenul de valabilitate a contractului este redus, ratele sunt mai mari, riscurile revin societății de leasing sau furnizorului. După perioada de bază, părțile pot opta pentru prelungirea duratei închirierii, rezilierea contractului sau cumpărarea bunurilor la valoarea lor reziduală.

La calculul profitului impozabil sunt deductibile ratele de leasing plătite de utilizator la nivelul amortizării calculate în conformitate cu actele normative în vigoare și marja de profit convenită între părți.

Reflectarea leasingului operațional în situațiile financiare ale participanților8:

Locatar: în cazul leasingului operațional, plățile de leasing (excluzând costul serviciilor, cum ar fi asigurarea și întreținerea) sunt recunoscute ca și cheltuieli în contul de profit și pierdere, în mod liniar, cu excepția situației în care o altă bază sistematică este reprezentativă pentru ritmul beneficiilor utilizatorului, chiar dacă plățile nu sunt efecuate pe aceeași bază.

Locatorii trebuie să prezinte bunurile deținute în regim de leasing operațional în bilanț, în conformitate cu natura acestora.

Costurile, inclusiv amortizarea, suportate pentru obținerea venitului din leasing, sunt recunoscute drept cheltuieli. Venitul din leasing (exclusiv încasările din servicii oferite precum asigurarea și întreținerea) se recunoaște ca venit pe o bază liniară pe perioada de leasing, chiar dacă încasările nu sunt înregistrate pe acestă bază, cu excepția cazului în care o altă bază sistematică este mai reprezentativă pentru ritmul în care se diminuează beneficiile generate de utilizarea bunului în regim de leasing.

Din analiza celor două forme de leasing, așa cum au fost conturate de legiuitor, se constată contradicția elementelor specifice leasingului financiar față de trăsăturile definitorii ale leasingului, menționate în art.1. O.M.F. 51/1997.

Astfel, se permite o clauză expresă de transferare a dreptului de proprietate către utilizator, la expirarea contractului de leasing, clauză care înlătură dreptul de opțiune a utilizatorului de a continua contractul ori de încetare a contractului cu restituirea bunului. Se renunță la o trăsătură definitorie a leasingului – dreptul de opțiune – cu consecința transformării contractului în altă figură juridică – locațiune cu promisiune fermă de vânzare – ceea ce va genera, în practică, interpretări diferite.

De asemenea, s-a prevăzut ca "beneficiile aferente dreptului de proprietate să treacă asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing, dispoziție aflată în conflict cu cea din art. 9 lit. c care interzice transmiterea dreptului de dispoziție, deci a "beneficiilor" aferente acestuia.

Importanța clasificării se relevă sub aspectul calculării ratelor de leasing, a valorii și duratei contractului.

5.3. FORMELE LEASINGULUI ÎN FUNCȚIE DE TERMENUL CONTRACTULUI

În raport cu perioada pentru care este încheiat contractul de leasing, există:

– leasing pe termen lung, se practică frecvent pe piața bunurilor imobiliare pentru clădiri complet utilate, durata fiind de cca 20-30 ani. Durata normală de leasing corespunde celei de funcționare normală a bunului, urmând ca după perioada de închiriere, beneficiarul să poată opta pentru cumpărarea acestuia la un preț inferior celui inițial.

– leasing pe termen mediu presupune amortizarea bunului prin închirierea consecutivă a acestuia mai multor beneficiari pe termene de 2-3 ani.

– leasing pe termen scurt, constă în închirierea bunurilor pe o durată de câteva ore, zile sau luni mai multor beneficiari, în vederea amortizării. Există unele forme "intermediare" de leasing pe termen scurt cum ar fi operațiunile hire și renting. Acestea însă nu îndeplinesc condiția esențială a unui contract de leasing și anume de a nu fi revocat de nici una din părți. Pe scurt, prin "hire" se înțelege închirierea unor mijloace de transport sau echipamente cu ora sau ziua, inclusiv a serviceului aferent. Prin "renting" se realizează o închiriere revocabilă pe scurtă durată, dar mai lungă decât în cazul operațiunii de tip hire.

5.4. Alte criterii de clasificare

După calitatea utilizatorului, leasingul este:

– public dacă cel care beneficiază de finanțare este statul având ca variantă "leasingul comunal", când utilizatorul este o comunitate locală;

– privat, dacă se realizează finanțarea unei întreprinderi particulare vizând bunuri cu destinație comercială sau industrială ori pentru persoane fizice, bunuri de folosință îndelungată sau imobile cu destinție de locuințe.

După apartenența părțior:

– leasing național – dacă părțile aparțin aceluiași stat;

– leasing internațional – când intervine un element de extraneitate. În special este vorba de leasingul echipamentului industrial sau alte bunuri mobile de mare valoare (avioane, petroliere, sateliți, camioane etc.).

După modul de calcul al redevențelor:

– contractul de leasing cu amortizare integrală (full-pay-out-leasing) în care suma redevențelor plătite locatorului, din care s-a scăzut cea cu titlu de "marjă de profit", amortizează valoarea bunului;

– contractul de leasing cu amortizare parțială. Acest tip de contract se caracterizează printr-o valoare reziduală considerabilă care dă consistență dreptului de opțiune (non-full-pay-out-leasing).

După apartenența fondurilor investite prin contractul de leasing:

– leasingul realizat cu fondurile unei societăți de leasing;

– leasingul sindicalizat – finanțarea achiziției bunurilor contractate în regim de leasing se face prin punerea în comun de fonduri aparținând mai multor societăți de leasing. În acest fel se pot finanța investiții mari cu riscuri scăzute. Ordonanța nr. 51/1997 reglementează leasingul sindicalizat în art. 23 permițând ca echipamentul industrial și construcțiile să poată fi utilizate, în sistem de leasing, de către societățile comerciale, dacă între acestea s-a încheiat un contract în scopul realizării unei investiții sau al folosinței comune.

După proveniența bunurilor finanțate:

– contractul de leasing clasic, cu structură tripartită. În acest caz bunul provine de la o terță persoană, numită furnizor;

– contractul de leasing care are ca obiect un bun aflat în patrimoniul finanțatorului sau construit chiar de finanțator. Este cazul societăților imobiliare pentru comerț și industrie care exploatează prin leasing imobilele pe care le-au construit.

– lease-back ori sale and lease-back. Este varianta contractului de leasing în care bunul utilizat este vândut societății de leasing, chiar de către beneficiar. Acest tip de leasing evidențiază cel mai bine caracterul de operațiune financiară a leasingului. Lease-back-ul este reglementat de Ordonanța nr. 51/1997, în art. 22, sub forma de "vinderea echipamentului industrial", fapt care ne-ar putea face să credem că legiuitorul a dorit să lase "lease-back"-ul imobiliar în afara reglementării, indiferent dacă este vorba de imobile cu destinație comercială sau industrială, ori imobile cu destinație de locuință.

După natura bunului contractat:

– leasingul mobiliar, care poate avea ca obiect bunuri cu destinație comercială sau industrială ori bunuri de folosință îndelungată;

– leasingul imobiliar, care poate avea ca obiect imobilele cu destinație industrială sau comercială, ori imobile cu destinația de locuință pentru persoanele fizice.

5.5. TECHNICI DE LEASING

În funcție de tehnicile de realizare, se remarcă deosebiri între lease-back, time-sharing, master-leasing, leasing experimental.

Lease-back este o modalitate specială prin care proprietarul vinde bunul unei societăți de leasing de la care îl închiriază, având posibilitatea să-l răscumpere ulterior.

Time-sharing dă posibilitatea închirierii unor bunuri, de regulă calculatoare, mijloace de transport sau utilaje simultan mai multor beneficiari, pe perioade distincte în scopul utilizării integrale a capacității de funcționare a acestora.

Master leasing este o formă specială de leasing, practicată cu precădere la închirierea conteinerelor pe termen dat (term leasing) sau pe călătorie (trip leasing).

Leasingul experimental este folosit în scopul promovării exporturilor de mașini și utilaje, astfel încât acestea sunt închiriate pe termen scurt cu condiția să fie achiziționate de clienți la expirarea perioadei, dacă corespund cerințelor lor.

5.5.1. Tranzacții de vânzare și lease-back

O tranzacție de vânzare și de lease-back implică vânzarea unui bun de câtre vânzător și închirierea către vânzător a aceluiași bun în regim de leasing. Plățile de leasing și prețul de vânzare sunt, de obicei, interdependente, întrucât sunt negociate împreună. Tratamentul contabil al tranzacției de vânzare și de leaseback depinde de tipul contractului de leasing.

Dacă o tranzacție de vânzare și de lease-back are ca rezultat un leasing financiar, orice surplus reprezentând diferența dintre suma rezultată din vânzare și valoarea contabilă nu trebuie recunoscut imediat ca venit în situațiile financiare ale locatarului-vânzător, ci trebuie amânat și amortizat pe parcursul termenului de leasing.

Dacă o tranzacție de vânzare și de leaseback are ca rezultat un leasing operațional și este evident că tranzacția se face la valoarea justă, orice profit sau pierdere trebuie recunoscută imediat. Dacă prețul de vânzare este mai mic decât valoarea justă, orice profit sau pierdere trebuie recunoscută imediat, cu excepția cazului în care pierderea se compensează prin plăți de leasing viitoare cu o valoare sub prețul pieței și profitul sau pierderea trebuie amânată și amortizată proporțional cu plățile de leasing, pe durata estimată de utilizare a bunului. Dacă prețul de vânzare este mai mare decât valoarea justă, surplusul reprezentând diferența dintre prețul de vânzare și valoarea justă trebuie amânat și amortizat pe durata estimată de utilizare a bunului.

Cerințele legate de prezentarea informațiilor de către locatari și locatori se aplică și în cazul tranzacțiilor de vânzare și de leaseback. Descrierea solicitată a contractelor importante de leasing conduce la evidențierea unor clauze unice sau mai puțin obișnuite ale contractului sau a conditiilor de realizare a tranzacțiilor de vânzare si de lease-back9.

CAPITOLUL VI

CONTABILITATEA OPERAȚIUNILOR ECONOMICE PRIVIND LEASINGUL

Conform Ordinului Ministerului Finanțelor nr.626 din 25 iunie 1999, au fost aprobate Normele Contabile privind înregistrarea în contabilitate a operațiunilor de leasing.

În funcție de nivelul chiriei și condițiile de plată a chiriei pentru bunurile ce fac obiectul operațiunilor de leasing, acestea pot fi:

Financiar

Operațional.

6.1. ELEMENTE DE CALCUL ALE CHIRIEI

Principalele elemente utilizate în calculul chiriei sunt:

Prețul de achiziție al bunului

Valoarea reziduală

Durata locației și cuantumul amortizării

Cheltuieli de asigurare

Cheltuieli datorate achiziției bunului

Chetuieli de întreținere și reparații

Cheltuieli de transport

Cheltuieli neprevăzute

T.V.A.

Dobânda

Profit

Comision de gestiune

Rata devalorizării monedei

Prețul de achiziție va cuprinde taxele vamale și TVA dacă este importată de o firmă românească sau / și dacă bunul nu este evidențiat prin acte normative drept scutit de taxe vamale.

Valoarea reziduală în unele țări este reglementată legal. Acolo unde nu există astfel de reglementări, va fi negociată de finanțator și beneficiar.

Durata locației influențează cuantumul și numărul ratelor de leasing. Cuantumul amortizării – în cazul leasing-ului financiar – va fi egal cu prețul de achiziție al bunului.

Cheltuielile de asigurare sunt suportate de beneficiar direct sau indirect Atunci când finanțatorul face asigurarea bunului. În ultimul caz se vor regăsi în valoarea finanțării.

Cheltuielile datorate achiziționării bunurilor vor putea figura distinct în structura chetuielilor de capital sau în cadrul comisionului de gestiune. Unele societăți comerciale le încasează în avans drept cheltuieli de contractare fără să le includă în structura ratelor de leasing.

Cheltuieli de întreținere și reparații vor fi suportate de proprietarul bunului și recuperate de la beneficiar. Realizarea efectivă a activității de întreținere și reparații va reveni fie unor societăți comerciale și agreate de proprietarul bunului, fie furnizorului (în afara perioadei de garanție). Dacă beneficiarul dispune de posibilitatea realizării acestor activități cheltuielile aferente nu vor fi incluse în cuantumul ratelor de leasing. Sunt societăți de leasing care din start transferă beneficiarului problema întreținerii bunului.

Cheltuielile de transport apar fie distinct în structura ratelor de leasing, fie în cadru cheltuielilor de contractare respectiv de achiziționare a bunului.

Cheltuielile neprevăzute reprezintă maximum 5% din valoarea finanțării, constituind o rezervă pentru acoperirea unor elemente de cheltuieli posibil a apare, dar dificil de cuantificat.

Taxa pe valoarea adăugată este plătită de finanțator la achiziția bunului (dacă nu este din import și scutit de taxe vamale) și recuperată prin cotele de TVA aferente ratelor de leasing respectiv valorii reziduale.

Dobânda se aplică asupra valorii finanțării și acoperă dobânda plătită de finanțator băncii sau creditorului respectiv, nivelul dobânzii pe care l-ar obține finanțatorul dacă sumele ar fi depozitate la bancă.

Dobânda ar trebui calculată la jumătate din diferența dintre valoarea finanțării și valoarea reziduală. În realitate, finanțatorii nu iau în considerare faptul că suma antrenată se recuperează succesiv diminuând mărimea imobilizărilor bănești.

Rata profitului este variabilă de la bun la bun. În general ea nu depășește 20%.

Comisionul de gestiune este variabil, cuprins între 1,5 și 5% (cu rare excepții mai mare de 5%) din prețul de achiziție al bunului (sau valoarea finanțării). În unele contracte acesta se reduce la cheltuielile de contractare.

Rata devalorizării monedei este luat în considerare de majoritatea firmelor românești specializate de leasing prin cuantificarea ratelor într-o valută forte cu șanse mari de stabilitate pe piața valutară. În acest mod ratele vor fi plătite de beneficiar la cursul oficial (de schimb) din ziua scadenței.

6.2. ÎNREGISTRAREA ÎN CONTABILITATE A OPERAȚIUNILOR DE LEASING FINANCIAR ( conform O.M.F. Nr.686/25.06.1999 )

Leasingul financiar în contabilitatea societăților de leasing (locator)

Bunurile deținute în regim de leasing financiar trebuie recunoscute de locatori drept creanțe, la o valoare egală cu valoarea contractului de leasing.

Costurile inițiale, cum ar fi comisioanele și taxele juridice, sunt adesea suportate de locatori la negocierea și perfectarea unui leasing. În cazul operațiunilor de leasing financiar, aceste costuri directe inițiale sunt efectuate în vederea obținerii unui venit financiar și se înregistrează imediat în venituri sau se alocă pe termenul de leasing leasingului, scăzându-se din aceste venituri.

Un bun închiriat în regim de leasing financiar de locatori, producători sau comercianți generează două tipuri de venit:

a) profitul sau pierderea echivalentă profitului sau pierderii rezultate din vânzarea directă a bunului în regim de leasing, la prețuri de vânzare normale, reflectând orice reduceri comerciale;

b) venitul financiar de-a lungul termenului de leasing.

Venitul din vânzare, înregistrat de un locator – producător sau comerciant, la începutul leasingului financiar, este valoarea justă a bunului sau, dacă este mai mică, valoarea actualizată a plăților minime de leasing datorate locatorului, calculată la o rată comercială a dobânzii. Costul vânzării, recunoscut la începutul termenului de leasing, este costul proprietății în regim de leasing sau valoarea contabilă, dacă aceasta diferă de costul bunului, mai puțin valoarea actualizată a valorii reziduale negarantate. Diferența dintre venitul din vânzări și costul vânzării este profitul din vânzare, recunoscut în conformitate cu politica privind vânzările aplicată de întreprindere.

Înregistrarea în contabilitate a principalelor operațiuni:

a) Achiziționarea de imobilizări corporale de la furnizori interni, care urmează a fi predate în regim de leasing:

Înregistrarea taxei pe valoarea adăugată se face numai de către societățile comerciale luate în evidență ca plătitor de taxă pe valoare adăugată.

b) Achiziționarea de bunuri mobile de natura imobilizărilor corporale de la furnizori externi, care urmează a fi predate în regim de leasing:

c) Predarea către beneficiar ( utilizator ) a bunurilor care fac obiectul contractului de leasing la valoarea înscrisă în contract, respectiv, la costul de achiziție, și evidențierea creanței, inclusiv a dobânzilor de încasat:

Imobilizările corporale predate în regim de leasing financiar de către locatori se reflectă în debitul contului în afara bilanțului 8038 "Alte valori în afara bilanțului", analitic "Bunuri predate în regim de leasing financiar".

Acest cont se creditează pe măsura facturării ratelor de leasing, astfel încât soldul debitor să reflecte valoarea ratelor rămase de încasat.

d) Emiterea facturilor reprezentând ratele de încasat potrivit contractului și înregistrarea acestora în contabilitate:

d) 1. Înregistrarea la venituri a dobânzii facturate:

d) 2. Credit cont 8038 "Alte valori în afara bilanțului", analitic "Bunuri predate în regim de leasing financiar".

d) 3. Înregistrarea diminuării creanței în debitul contului 2672 "Împrumuturi acordate pe termen lung", cu cota-parte din veniturile facturate și înregistrate în creditul contului 706 "Venituri din redevențe, locații de gestiune și chirii":

e) La expirarea contractului de leasing, o dată cu facturarea utimei rate, se consemnează și transferul dreptului de proprietate pe baza contractului de vânzare-cumpărare.

Leasingul financiar în contabilitatea utilizatorului ( locatar )

La începutul leasingului, activul și datoria pentru plățile viitoare de leasing se înregistrează în bilanț la valori egale.

Anumite activități specifice aferente leasingului implică, adesea, apariția unor costuri directe inițiale, cum ar fi cele legate de negocierea și încheierea contractelor de leasing. Costurile identificate ca fiind atribuite direct activităților efectuate de locatar pentru un leasing financiar sunt incluse în valoarea înregistrată ca activ în baza contractului de leasing.

Plățile de leasing trebuie împărțite în cheltuieli de finanțare a leasingului și reducerea datoriei neachitate. Cheltuielile de finanțare trebuie alocate pe perioade de-a lungul termenului de leasing, astfel încât să se obțină o rată periodică constantă a dobânzii la soldul datoriei rămase în fiecare perioadă.

Valoarea amortizabilă a bunului în regim de leasing se alocă pe fiecare perioadă contabilă de-a lungul perioadei estimate de utilizare pe o bază sistematică și consecventă cu politica de amortizare adoptată de locatar pentru activele deținute în proprietate. Dacă există certitudinea că locatarul va obține dreptul de proprietate până la sfârșitul termenului de leasing, perioada estimată de utilizare este durata de viață utilă a activului; altfel, activul se amortizează pe perioada cea mai scurtă dintre termenul de leasing și durata de viață utilă.

Înregistrarea în contabilitate a principalelor operațiuni:

a) Înregistrarea în contabilitate a imobilizărilor corporale primite conform prevederilor din contractele încheiate între părți și evidențierea datoriei, inclusiv a dobânzilor aferente:

și

– Debit cont 8036 "Redevențe, locații de gestiune, chirii și alte datorii asimilate", cu valoarea imobilizărilor corporale, conform documentelor, inclusiv dobânda.

b) Amortizarea imobilizărilor corporale achiziționate, conform contractelor de leasing se face potrivit duratelor normale de funcționare legale în vigoare, conform HG nr.964 din 23 decembrie 1998, publicată în Monitorul oficial nr. 50 din 30 decembrie 1998.

Înregistrarea în contabilitatea utilizatorilor a amortizării imobilizărilor corporale primite în cazul contractelor de leasing financiar:

c) Înregistrarea obligației de plată a ratelor, pe baza facturii emisă de proprietarul bunurilor:

și concomitent:

și

– Credit cont 8036 "Redevențe, locații de gestiune, chirii și alte datorii asimilate".

Veniturile obținute de nerezidenți (proprietarul bunurilor este persoană juridică străină cu sediul în străinătate) sub formă de dobândă sau redevență ( rată de leasing ), stabilită de părțile contractante, în cazul contractelor de leasing financiar, se impun în România prin reținere la sursă, potrivit prevederilor convențiilor de evitare a dublei impuneri sau ale legislației interne, după caz.

Înregistrarea impozitului aferent veniturilor obținute din dobânzi sau redevență:

și respectiv:

În cazul în care societatea de leasing ( proprietarul bunurilor ) este persoană juridică străină cu sediul în străinătate, se înregistrează și taxa pe valoarea adăugată ( dacă este cazul ) plătită sau de plătit ( datorată ).

sau înregistrarea taxei pe valoarea adăugată datorată:

d) La expirarea contractului, o dată cu achitarea ultimei rate se consemnează și transferul dreptului de proprietate, după cum urmează:

d) 1. În cazul bunurilor produse în țară

d) 2. În cazul bunurilor de import, se vor înregistra și achita de către utilizator taxa vamală, conform prevederilor art.27 din O.G. nr.51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, precum și taxa pe valoare adăugată, efectuându-se articolele:

Și

respectiv

d) 3. În cazul în care societatea de leasing (proprietarul bunurilor) este persoană juridică străină cu sediul în străinătate, se înregistrează și taxa pe valoarea adăugată plătită sau de plătit (datorată):

sau

– Credit cont 8036 "Redevențe, locații de gestiune, chirii și alte datorii asimilate", cu valoarea imobilizărilor corporale achiziționate și care au devenit proprietatea utilizatorului.

Conform O.U. nr.217 din 29 decembrie 1999, pentru modificarea și completarea O.G. nr.70 din 1994, potrivit impozitul pr profit, în cazul contractelor de leasing financiar:

valoarea ratelor scadente se înregistrează la venituri impozabile, la termenele prevăzute în contract.

cheltuielile cu amortizarea și dobânzile sunt considerate cheltuieli deductibile.

La calculul profitului impozabil cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente realizării veniturilor

ÎNREGISTRAREA ÎN CONTABILITATE A PRINCIPALELOR OPERAȚIUNI PRIVIND LEASINGUL OPERAȚIONAL (conform O.M.F. Nr.686 din 25.06.1999)

Leasingul operațional în contabilitatea societăților de leasing (locator)

Venitul rezultat din leasingul operațional trebuie recunoscut ca venit pe o bază liniară, pe perioada de leasing, cu excepția cazului în care o altă bază sistematică nu este considerată mai reprezentativă pentru ritmul în care se diminuează beneficiile generate de utilizarea bunului în regim de leasing.

Costurile directe inițiale suportate special pentru obținerea venitului dintr-un leasing operațional fie se amână și se alocă la venituri pe perioada de leasing proporțional cu venitul înregistrat din chirie, fie se recunosc în contul de profit și pierdere ca o cheltuială în perioada în care se efectuează.

Amortizarea bunurilor în regim de leasing trebuie să se facă pe o bază consecventă cu politica normală de amortizare a locatorului pentru bunuri similare, iar cheltuielile cu amortizarea trebuie calculate în baza prevederilor Standardului Internațional de Contabilitate IAS 4, Contabilitatea amortizării și IAS 16, Contabilitatea terenurilor și mijloacelor fixe.

În cazul unui leasing operațional, un locator – producător sau comerciant nu recunoaște într-o operațiune de leasing nici un profit din vânzare, deoarece tranzacția de leasing nu este echivalentă cu o vânzare.

Înregistrarea în contabilitate a principalelor operațiuni:

Achizișionarea de imobilizări corporale ce urmează a fi predate în regim

de leasing se înregistrează pe baza facturilor emise de furnizorii interni, astfel:

Achiziționarea de bunuri mobile de natura imobilizărilor corporale de la furnizori externi, care urmează a fi predate în regim de leasing, se înregistrează prin articolul contabil:

c) Amortizarea imobilizărilor corporale achiziționate și predate utilizatorilor conform contractelor de leasing potrivit duratelor normale de funcționare legale în vigoare, prevăzute în H.G. nr.954/2.12.1998, publicată în M.O. nr.520/30.12.1998.

Înregistrearea facturii emise de locatori, reprezentând ratele de încasat:

Contul 706 poate fi dezvoltat pe analitic:

– 706xx "Venituri din redevențe reprezentând amortizarea";

-706xy "Venituri din redevențe reprezentând marja de profit".

e) Înregistrarea transferului dreptului de proprietate la valoarea reziduală stabilită între părți, în cazul în care este prevăzută în contract această clauză, în baza contractului de vânzare-cumpărare și a facturii:

f) Scoaterea din patrimoniu a bunurilor care au constituit obiectul contractului de leasing:

6.3.2. Leasingul operațional în contabilitatea utilizatorului (locatarului)

Plățile de leasing în cazul unui leasing operațional trebuie recunoscute ca o cheltuială în contul de profit și pierdere liniar de-a lungul termenului de leasing, în cazul în care o altă bază sistematică nu este reprezentativă pentru ritmul beneficiilor utilizatorului.

Înregistrarea în contabilitate a principalelor operațiuni:

a) Imobilizările corporale primite în cadrul tranzacțiilor de leasing, conform prevederilor din contractele încheiate, se înregistrează în debitul contului 8036 "Redevențe, locații de gestiune, chirii și alte datorii asimilate". Acest cont se creditează pe măsura plății ratelor de leasing potrivit contractului, astfel încât, soldul debitor să reflecte valoarea ratelor rămase de rambursat.

Valoarea înscrisă în debitul contului 8036 “Redevențe, locașii de gestiune, chirii și alte datorii asimilate” se compune din:

– valoarea inițială a bunului, reprezentând costul de achiziție de la societatea de leasing;

– beneficiul, respectiv marja de profit stabilită între părți.

b) Înregistrarea facturii emise de proprietarul bunurilor (persoana juridică română), reprezentând ratele de achitat:

c) Înregistrare facturii emise de proprietarul bunurilor (persoana juridică străină), reprezentând ratele de achitat:

;i

sau

Contul 612 poate fi dezvoltat în analitic astfel:

– 612xx, la nivelul amortizării, “Cheltuieli cu redevențe la nivelul amortizării”

– 612xy, marja locatorului, „Cheltuieli cu redevențe reprezentând marja locatorului”

În cazul societății de leasing (proprietarul bunurilor), persoană juridică străină cu sediul în străinătate, se va înregistra și impozitul pe redevențe datorat de aceasta (conform prevederilor din convențiile pentu evitarea dublei impuneri, încheiate de România cu alte state), dar achitat de beneficiar la cursul de schimb în vigoare la data respectivă, efectuându-se următoarele articole contabile:

și respectiv:

d) 1. Înregistrarea transferului dreptului de proprietate pentru bunuri achiziționate din țară (atunci când există opțiunea de cumpărare a bunurilor), la valoarea reziduală a bunului achiziționat de la o persoană juridică română, pe baza contractului de vânzare-cumpărare și a facturii. Valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, la expirarea contractului de leasing, se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator:

d) 2. Înregistrarea transferului dreptului de proprietate pentru bunuri achiziționate din străinătate (atunci când există opțiunea de cumpărare a bunurilor), la valoarea reziduală a bunului achiziționat de la o persoană juridică română, pe baza contractului de vânzare-cumpărare și a facturii:

și înregistrarea și achitarea taxei vamale de către utilizator, conform articolului 27 alin. (4) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, publicată în M.O. nr. 9 din 12 ianuarie 2000.

respectiv

e) Înregistrarea transferului dreptului de proprietate (atunci când există opțiunea de cumpărare a bunurilor) la valoarea reziduală a bunului achiziționat de la o persoană juridică străină, pe baza contractului de vânzare-cumpărare și a facturii:

sau înregistrarea taxei pe valoarea adăugată datorată:

și în cazul taxelor vamale, al accizelor, după caz:

respectiv

f) Înregistrarea diferenței de amortizare până la nivelul costului de achiziție inițial înregistrată de locator (din debitul contului 8036 "Redevențe, locații de gestiune, chirii și alte datorii asimilate", mai puțin beneficiul convenit între părți):

6.4. AMORTIZAREA IMOBILIZĂRILOR CORPORALE ACHIZIȚIONATE ÎN SISTEM DE LEASING

În structura patrimonială a majorității firmelor se întâlnesc elemente de activ cunoscute sub denumirea de imobilizări, adică valori economice de folosință durabilă a căror lichiditate se extinde pe o perioadă mai mare de un an. În cadrul grupei de imobilizări se disting: imobilizări necorporale (valori economice intangibile dar care se regăsesc în firmă pe o durată mai mare de 1 an), imobilizări corporale (sunt cele mai frecvent întâlnite) – terenuri și amenajări, mijloace fixe și imobilizări financiare – titluri de participare, titluri imobilizate, etc. Activele imobilizate constituie, practic, baza și mijloacele de acțiune ale unei firme. Datorită faptului că, de cele mai multe ori, suma necesară pentru achiziționarea unui bun imobilizat este foarte mare iar durata de utilitate depășește un an, activele imobilizate sunt supuse amortizării.

Amortizarea reprezintă alocarea (repartiția) valorii amortizabile a unei imobilizări pe durata sa de utilizare previzionată. Față de această interpretare generală, există numeroase concepții privind amortizarea.

Activele supuse amortizării constituie o parte semnificativă din activele marii majorități a întreprinderilor. Din acest motiv, amortizarea poate avea un efect important în determinarea și prezentarea poziției financiare și a rezultatelor obținute din activitatea acestor întreprinderi.

Amortizarea conform reglementărilor internaționale reprezintă alocarea valorii amortizabile a unui activ de-a lungul duratei sale de viață estimată. Amortizarea corespunzătoare perioadei contabile se scade în mod direct sau indirect din profitul sau pierderea înregistrată în perioada respectivă.

În 1994 a intrat în vigoare Legea nr. 15 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale și Hotărârea Guvernului nr.909 dar, de atunci și până acum au suferit o seamă de modificări și completări. Unul dintre actele normative importante ce au determinat modificări ale acestei legi este Ordonanța Guvernului nr. 54/28.08.1997.

O situație aparte a amortizărilor apare în situația leasing-ului și este reglementată (amortizarea) prin Legea 99/1999. În art. 16 se prevede faptul că evidențierea și calculul amortizării bunului ce face obiectul contractului de leasing se vor efectua, în cazul leasingului operațional, de către finanțator, iar în cazul leasingului financiar, de către utilizator.

Pentru leasingul financiar rata de leasing va fi calculată ținându-se seama de valoarea de intrare si de dobânda de leasing aferentă, eșalonată pe perioada derulării contractului; achizițiile de mijloace fixe sunt tratate ca investiții, fiind supuse amortizării in conformitate cu actele normative in vigoare.

În cazul leasingului operațional, amortizarea mijloacelor fixe care fac obiectul unui astfel de contract de finanțator, cu posibilitatea amortizării întregii valori a mijlocului fix minus valoarea reziduală prevăzută în contract, pe parcursul duratei contractului, dar nu mai puțin de 3 ani – precizare făcută prin articolul 11 al Legii nr. 149 / 2000.

Activele supuse amortizării sunt activele care întrunesc următoarele condiții:

a) se estimează că sunt folosite mai mult de o perioadă contabilă (un an);

b) au o durată de viață limitată;

c) sunt deținute de o întreprindere pentru a fi utilizate în producția sau în furnizarea de bunuri și servicii, pentru a fi închiriate terților sau pentru scopuri administrative.

Durata de viață utilă este fie:

a) perioada pe parcursul căreia se estimează că întreprinderea va utiliza activul supus amortizării;

b) numărul unităților produse sau al unor unități similare ce se estimează că vor fi obișnuite de întreprindere prin folosirea activului respectiv.

Valoarea amortizabilă a unui activ supus amortizării, este costul istoric sau

valoarea substituită costului istoric în situațiile financiare, din care se scade valoarea reziduală estimată.

Durata de viață utilă a unui activ supus amortizării trebuie estimată după luarea în considerare a următorilor factori:

a) uzura fizică estimată;

b) uzura morală;

c) limite legale sau de altă natură impuse utilizării activelor.

Durata de viață a unui activ supus amortizării poate fi mai mică decât durata sa fizică de viață. În afară de uzura fizică ce depinde de factorii de exploatare cum ar fi numărul de schimburi pentru care trebuie să fie folosit activul și programul de reparații și întreținere al întreprinderii, trebuie luați în considerare și alți factori. Aceștia includ uzura morală ce decurge din modificări tehnologice sau din îmbunătățiri aduse producției, din modificarea cererii de piață în ceea ce privește produsul obținut cu acel activ, precum și limitele impuse de lege, ca de exemplu data de expirare a operațiunilor de leasing pentru activele respective.

Valoarea reziduală a unui activ este deseori nesemnificativă și poate fi ignorată în calculul valorii amortizabile. Dacă valoarea reziduală se apreciază a fi semnificativă, aceasta se estimează la data achiziționării sau la data oricărei reevaluări ulterioare a activului pe baza valorii realizabile care prevalează la data respectivă în cazul unor active similare care au ajuns la sfârșitul duratei de viață și care au fost exploatate în aceleași condiții în care urmează să fie folosit și acest activ. Valoarea reziduală brută, în toate cazurile, este diminuată de costurile estimate de vânzare a activului, la sfârșitul duratei de viață a acelui activ.

Metoda de amortizare aleasă trebuie aplicată în mod consecvent de la o perioadă la alta, în afară de cazul în care apariția unei situații diferite justifică schimbarea metodei. În perioada contabilă în care se schimbă metoda, efectul trebuie cuantificat și prezentat, iar motivul schimbării trebuie menționat.

Înainte de a analiza comparativ metodele de amortizare trebuie să definim mai întâi:

-care sunt activele supuse amortizării;

-metodele de amortizare;

-elementele ce intervin în calculul amortizării (valoarea supusă amortizării, duratele etc.)

Următoarele informații trebuie prezentate pentru fiecare clasă importantă de active supuse amortizării:

a) metodele de amortizare utilizate;

b) duratele de viață utilă sau cotele de amortizare folosite;

c) cheltuiala cu amortizarea aferentă perioadei;

d) valoarea de înregistrare totală a activelor supuse amortizării și amortizarea cumulată aferentă.

Există adesea o diferență fundamentală între durata de viață utilă a unei imobilizări și durata materială. O mașină poate fi încă, din punct de vedere material, "capabilă" să producă un obiect dat mult timp după încheierea duratei sale de viață utilă; dacă încetăm să o utilizăm la un mod dat, aceasta se explică prin faptul că, în mod logic, costul de producție al bunului fabricat a devenit prea ridicat, după un număr de ani de utilizare a mașinii. Un activ imobilizat se poate scoate din uz din cauza acțiunii a două categorii de factori: factori de ordin material (uzura sau pierderea fortuită) și factori de ordin economic (desuetudine sau uzură morală).

Estimarea duratei de viață utilă a unui bun este o sarcină dificilă care cere, înainte de toate, experiență și judecată. În unele cazuri, se stabilește o durată arbitrară; în altele, se recurge la metode statistice sofisticate.

În multe cazuri, se ține cont de experiența întreprinderii, în materie de utilizare a bunurilor asemănătoare. În țările dezvoltate, factorii de ordin economic au tot atâta influență, dacă nu mai multă, ca și factorii de ordin material.

Ca și imobilizările corporale, activele corporale ar trebui să facă obiectul unei amortizări, printr-o imputare logică și sistematică asupra rezultatelor, în timpul perioadei de viață utilă estimativă. Baza amortizării corespunde costului imobilizării necorporale. Pentru estimarea duratei de viață utilă a acestor bunuri, trebuie să se țină cont de o serie de factori, ca de exemplu:

– dispozițiile unei legi sau clauzele unui contract, care au ca obiect limitarea duratei maximale de viață utilă;

– clauzele de reînnoire sau de prelungire care pot veni să modifice durata de viață utilă estimată;

– efectele de desuetudine, ale cererii și concurenței, precum și ale altor factori economici ce pot conduce la reducerea duratei de viață utilă;

– o durată de viață utilă care este legată de previziunile ce vizează anii de serviciu ai unor indivizi sau grupuri de salariați;

– reacțiile prevăzute din partea concurenților sau altor grupuri ce pot să pună în aplicare o strategie susceptibilă să reducă avantajele concurențiale ale întreprinderii;

– o imobilizare necorporală poate să provină dintr-un ansamblu de factori, care, luați individuali, prezintă fiecare o durată diferită.

O dată ce baza amortizării și durata de viață utilă a unui bun au fost determinate, cheltuielile cu amortizarea mai depind de metoda aleasă pentru calculul anuităților.

Unitățile patrimoniale care desfășoară activități cu caracter economic amortizează mijloace fixe utilizând unul dintre următoarele regimuri de amortizare:

amortizare lineară;

amortizare degresivă;

amortizare accelerată.

Pe plan internațional, arsenalul metodologic este mai bogat, el cuprinzând:

– metoda amortizării lineare;

– metoda amortizării funcționale (variabile sau proporțional cu utilizarea sau randamentul);

– metodele amortizării accelerate;

– metoda amortizării degresive cu normă constantă;

– metoda amortizării proporționale cu ordinea numerică inversă a anilor;

– metodele speciale de amortizare;

– metoda amortizării bazată pe valoare;

– metodele de imputare axate pe cesiune sau pe înlocuire;

– metodele de amortizare pe grupe de valori active;

– metodele de amortizare cu dobânzi compuse.

a) Amortizarea lineară sau constantă

Această metodă este bazată pe ipoteza unei deprecieri sau unei utilizări repartizate în timp în mod regulat.

În țara noastră amortizarea lineară se determină prin includerea uniformă în cheltuielile de exploatare a unor sume fixe, stabilite proporțional cu numărul de ani și cu duratele normale de utilizare a mijloacelor fixe.

Amortizarea lineară anuală se calculează prin aplicarea cotei medii anuale la valoarea de intrare a mijloacelor fixe.

Cota (norma) de amortizare se calculează astfel:

CA = 100/Durata normală de utilizare din catalog (exprimată în ani).

În cazul reevaluării activelor corporale, în baza unor acte normative, cota de amortizare se determină după cum urmează:

CA = 100/Durata normală de utilizare rămasă (exprimată în ani).

Cota astfel determinată se va aplica asupra valorii rămase, actualizată. Pentru mijloacele fixe de natura construcțiilor, amortizarea anuală se va calcula numai în regim linear.

Utilizarea regimului de amortizare lineară se aprobă de consiliul de administrație al agentului economic, respectiv de responsabilul cu gestiunea patrimoniului, la data punerii în funcțiune.

Metoda amortizării lineare este ușor de utilizat, dar aspectul său simplificator o expune la unele critici. Diminuarea de valoare a unui bun nu este constantă pe tot parcursul vieții sale. Această metodă nu ține cont nici de scăderea capacității de producție, nici de creșterea în timp a cheltuielilor de întreținere datorate uzurii.

b) Amortizarea funcțională sau variabilă

Această metodă reflectă micșorarea valorii unui bun în funcție de utilizarea sa. Costul de utilizare al imobilizărilor este repartizat proporțional cu activitatea. În funcție de natura bunului, sunt utilizate diferite "unități" drept cheie (baza) de repartizare: numărul de articole fabricate, numărul de kilometri parcurși de autovehicule, numărul de ore-zbor pentru aeronave, numărul de ore de funcționare pentru aeronave, numărul de ore de funcționare pentru mașini, utilaje și instalații de lucru etc.

c) Amortizarea degresivă

Această metodă are ca efect înscrierea în cheltuieli a unei amortizări mai mari în cursul primelor exerciții de utilizare a bunului, în raport cu amortizarea corespunzătoare exercițiilor ulterioare. Justificarea economică a acestei metode este dată de faptul că deprecierea este pentru unele mijloace fixe, într-adevăr, mai mare în cursul primelor exerciții și, pe de altă parte, de constatare că acestea au o capacitate de serviciu mai mare în primii ani de viață, după care ele antrenează cheltuieli de întreținere din ce în ce mai mari.

Amortizarea degresivă se calculează:

– fie prin aplicarea unei cote degresive la o valoare constantă;

– fie, mai ales, prin aplicarea unei cote constante la o valoare degresivă (descrescătoare).

Prin aplicarea celei de a doua variante (cazul cvasigeneralizat), baza amortizării este valoarea netă contabilă (VNC). Totuși, prin aplicarea acestei metode, amortizarea completă este practic imposibilă, deoarece cumulul amortizărilor nu va fi niciodată egal cu valoarea de intrare a bunului (sau valoarea contabilă, V), iar valoarea netă contabilă (VNC) nu va fi niciodată nulă.

Metoda se constituie însă în baza pentru amortizarea degresivă fiscală. Aceasta este utilizată în multe țări ale Europei continentale.

Amortizarea degresivă fiscală are drept scop incitarea întreprinderilor să modernizeze aparatul productiv.

În țara noastră, amortizarea degresivă constă în multiplicarea cotei de amortizare lineară cu unul din coeficienții următori:

– 1,5 dacă durata normată de utilizare a mijlocului fix este între 2 și 5 ani;

– 2,0 dacă durata normată de utilizare a mijlocului fix este mai mare de 10 ani.

Utilizarea regimului de amortizare degresivă se aprobă de consiliul de administrație al agentului economic, respectiv de responsabilul cu gestiunea patrimoniului.

Amortizarea degresivă, conform H.G. 909/1997 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 15/1994, modificată și completată prin O.G. nr. 54/1997 se aplică în două variante:

– fără influența uzurii morale;

– cu influența uzurii morale.

d) Amortizarea proporțională cu ordinea numerică inversă a anilor

Această metodă permite, ca și metoda degresivă, să se obțină o amortizare accelerată. În acest sens se aplică o cotă descrescătoare la o valoare constantă. Metoda mai este numtiă și sistemul SOFTY (Sum of the years digits). Cota anuală este, în fapt, o fracție al cărei numitor este egal cu suma numerelor ce reprezintă anii de viață utilă și al cărei numărător este egal cu numărul de ani de viață utilă ce au mai rămas de parcurs. Pentru o durată utilă de 5 ani, numitorul este egal cu 1+2+3+4+5=15

e) Amortizarea accelerată (varianta românească)

Similar amortizării lineare și celei degresive, amortizarea accelerată este reglementată prin H.G. 909/1997 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 15/1994, modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 54/1997.

Această metodă constă în includerea în cheltuieli de exploatare, în primul an de funcționare, a unei amortizări de până la 50 % din valoarea de intrare a mijlocului fix respectiv.

Valoarea rămasă după primul an de funcționare se recuperează prin includerea în cheltuielile de exploatare a unor sume calculate prin aplicarea regimului linear, în funcție de durata de utilizare rămasă.

Utilizarea regimului de amortizare accelerată se aprobă de către organul teritorial al Ministerului Finanțelor, la propunerea consiliului de administrație al agentului economic sau a responsabilului cu gestiunea patrimoniului, în cazul persoanelor fără scop lucrativ, pe baza unei documentații de fundamentare.

Documentația de fundamentare trebuie să conțină datele prezentate în tabelul-anexă, pe baza cărora se stabilește punctajul necesar, pentru eliberarea aprobării, de utilizare a regimului de amortizare accelerată.

Pentru calculul indicatorilor de eficiență, în vederea stabilirii punctajului necesar, se vor folosi datele aferente anului de punere în funcțiune a mijloacelor fixe, astfel:

– datele din bugetul de venituri și cheltuieli, când aprobarea se solicită în cursul trimestrului I al anului;

– datele din evidența contabilă pentru perioada încheiată, care vor fi extrapolate la nivel de an, în funcție de media lunară a realizărilor.

Documentația de fundamentare se depune la organul teritorial al Ministerului Finanțelor înainte de punerea în funcțiune a mijloacelor fixe sau în termen de maximum o lună de la punerea în funcțiune a acestora.

f) Amortizarea progresivă sau crescătoare

Această metodă este bazată pe o logică inversată metodei SOFTY, anuitatea fiind din ce în ce mai mare, pe măsură ce se apropie sfârșitul duratei de utilizare a bunului. Dacă bunul are o durată de utilizare de 5 ani, suma numărului de ani fiind 15, cota de amortizare este de 1/15, în primul an și de 5/15 în ultimul an. Metoda amortizării progresive este rar și limitat aplicată deoarece se consideră că ea răspunde doar în mod excepțional unei amortizări reale, justificată economic (se poate aplica pentru amortizarea unor imobilizări necorporale, precum brevetele, a căror pierdere de valoare crește pe măsură ce se apropie momentul în care activul necorporal trece în proprietatea domeniului public).

g) Amortizările derogatorii

Este cunoscut faptul că, în general, legislația fiscală stabilește cheltuielile deductibile din venituri, în vederea determinării profitului impozabil (rezultatul fiscal).

În practica țărilor unde contabilitatea este conexată cu fiscalitatea, sunt mai întâi deductibile cheltuielile ce corespund deprecierii reale, justificată economic, deci amortizările calculate și înregistrate conform principiilor și normelor contabile. Nu de puține ori, fiscalitatea este utilizată în scopuri de politică economică, în special pentru incitare la investiții (amortizări excepționale, posibilitatea de utilizare a metodei degresive etc.). În această situație, întreprinderilor le este permis să contabilizeze amortizări ce nu corespund unei deprecieri economic justificate. O atare practică conduce la o dublă "distorsionare" a realității: pe de o parte, la o subevaluare a valorii nete contabile (valorii rămase) a bunului amortizat, în raport cu utilizarea sa, iar pe de altă parte, la o supradimensionare a cheltuielilor cu amortizarea aferente exploatării. Această "distorsiune" informațională ar avea ecou asupra soldurilor intermediare de gestiune (rezultatul exploatării; rezultatul curent) care, la rândul lor, ar fi deformate.

Inconvenientul în cauză este rezolvat prin recursul la amortizarea derogatorie, metoda ce permite întreprinderii să prezinte documente contabile de sinteză în care să apară o depreciere economică justificată și cheltuieli de exploatare cu amortizarea corect estimate și să beneficieze, în același timp, de măsuri fiscale ce îi "validează" contabilizarea unor cheltuieli cu amortizarea, superioare celei economic justificate.

O atare cheltuială, dincolo de depreciere normală, este contabilizată la cheltuieli excepționale și generează o amortizare derogatorie (contrapartida cheltuieli excepționale cu amortizarea, reprezentând amortizarea derogatorie, este înscrisă în categoria capitalurilor proprii, postul – "provizioane reglementate"). În condițiile acceptării unei astfel de reguli fiscale, cheltuielile excepționale corespunzătoare amortizărilor derogatorii fac obiectul deductibilității fiscale.

CAPITOLUL VII

PREZENTAREA SOCIETĂȚII COMERCIALE INDUSTRIALIZAREA LAPTELUI HARGHITA SA

7.1. DENUMIREA ȘI FORMA JURIDICĂ A SOCIETĂȚII

Societatea S.C. Industrializarea Laptelui Harghita S.A. cu sediul în România, județul Harghita, Miercurea Ciuc s-a constituit în temeiul prevederilor Legii Nr.31/1990 ca societate pe actiuni, având personalitate juridică și a fost înființată la data de 21.02.1994 pe baza contractului și statutului societății. În viitor își desfășoară activitatea conform contractului de societate, statutului și normelor în vigoare.

7.2. CONTRACTUL DE SOCIETATE

Contractul de societate este un act de voința al asociaților prin care se va prevedea obligația asociaților de a pune în comun anumite bunuri (denumite aport), de a exercita în comun o serie de activități comerciale ce formează obiectul societății, precum și dreptul asociaților de a participa la realizarea și împărțirea beneficiilor.

Potrivit art. 9 din Legea Nr. 31/1990, contractul de societate și statutul societății cuprinde:

numele și prenumele acționarilor

domiciliul și cetățenie acționarilor

denumirea și sediul societății

forma și obiectul societății

capitalul social subscris și cel vărsat

numărul, numele, prenumele și cetățenia administratorilor, puterile lor

durata societății

modul de dizolvare și lichidare a societății

Societatea este înființată pe o durata nedeterminată, Adunarea Generală având competența sa hotărească dizolvarea anticipată a societății.

Obiectul de activitate de bază a societății S.C. Industrializarea Laptelui Harghita S.A. este : colectarea, industrializarea si comercializarea laptelui și a produselor lactate.

PATRIMONIUL SOCIETĂȚII. CAPITALUL SOCIAL

Patrimoniul societății este format din capitalul social subscris, precum și din valorile rezultate din activitatea societății, destinate acestui scop.

7.4. CONDUCEREA ȘI ADMINISTRAREA SOCIETĂȚII

Conform statutului societãtii Adunarea Generalã a Acționarilor este organul de conducere al societãtii, care decide asupra activitãții acesteia si stabilește strategia economicã si comercialã a acesteia. Lunar, activitatea societății este verificată de unul din cei trei cenzori iar trimestrial de toți trei.

S.C. Industrializarea Laptelui Harghita S.A. este administratã de un Consiliu de Administratie compus din 7 persoane alese de Adunarea Generalã a Actionarilor pe o perioadã de 4 ani. Atributiile Consiliului de Administratie sunt cuprinse în statutul societãtii.

Adunările generale sunt ordinare și extraordinare. Ele sunt ținute la sediul societății. Adunarea generală ordinară se întrunește cel puțin odată pe an în cel mai mult la trei luni de la încheierea exercițiului financiar , dar înainte de data depunerii bilanțului anual de venituri și cheltuieli la organele competente.

Organigrama SC. Industrializarea Laptelui Harghita SA este cuprins în schema nr. 4 după cum urmează:

7.5. ORGANIZAREA FUNCȚIEI FINANCIAR – CONTABILE A SOCIETĂȚII

În cunoașterea, gestiunea și controlul patrimoniului, a execuției bugetului de venituri și cheltuieli de către fiecare agent economic, a patrimoniului național și a execuției bugetului public național, un rol deosebit revine contabilității. De aceea, ea trebuie astfel organizată încât să asigure executarea la timp și de calitate a lucrărilor de contabilitate.

Realizarea obiectului și a funcțiilor contabilității implică un sistem de principii și norme, precum și de mijloace și procedee tehnice prin intermediul cărora se organizează și se conduce activitatea de evidență contabilă . Între acestea un loc central îl ocupă documentele justificative, registrele de contabilitate și metode de evidență contabilă propriu-zise.

Sarcina contabilității financiare este de a colecta documentele justificative, de a înregistra aceste documente și de a stabili și a asigura fluxul datelor și documentelor. Se ține evidența materialelor, mărfurilor și produselor intrate și ieșite; decontările cu clienții și furnizorii; se ține evidența fondurilor, decontărilor cu bugetul statului și toate operațiunile referitoare la patrimoniul societății.

Forma de înregistrare aplicată de întreprindere este forma de contabilitate maestru-șah (pe conturi corespondente) .Trăsăturile de bază a formei de contabilitate maestru-șah sunt cea a dezvoltării pe conturi corespondente atât a rulajului debitor cât și a celui creditor al conturilor sintetice. În ceea ce privește contabilitatea analitică, aceasta capătă diverse structuri în raport de metodele folosite pentru evidența activelor și pasivelor, evidența și calculul costurilor și rezultatelor.

Înainte de a fi înregistrate, documentele justificative sunt supuse prelucrării contabile (sortarea pe feluri de operații, verificarea, evaluarea și controlul) . Dacă pentru același fel de operații există mai multe documente justificative, acestea se totalizează zilnic sau la perioade scurte cu ajutorul formularelor de tipul documentelor cumulative întocmite fie pentru creditul contului fie pentru debitul contului care reflectă asemenea operații.

Pentru înregistrările care nu au la bază documente cumulative se întocmesc note de contabilitate .

Fișa s intetică șah ( cu conturi corespondente ) servește la evidența

sintetică a operațiilor economice și financiare. Atât pentru debitul, cât și pentru creditul fiecărui cont sintetic se folosește același model de fișă.

Înregistrările în fișe se fac în mod cronologic și sistematic, pe baza documentelor justificative, documentele cumulative sau notele de contabilitate, după caz.

Registrele auxiliare pentru evidența analitică capătă forma fișelor de cont analitic pentru valori materiale, fișelor de cont pentru operații diverse, situațiilor și altor formulare specifice folosite în acest scop.

Înregistrările în formulare folosite pentru evidența analitică se fac în mod sistematic și cronologic, pe baza documentelor justificative, în tot cursul lunii.

Balanța conturilor se întocmește lunar, pe baza fișelor sintetice șah. În cadrul său se stabilesc soldurile și rulajele cumulate de la începutul anului, pentru fiecare cont sintetic în parte. De asemenea, pe baza înregistrărilor din contabilitatea analitică se întocmește balanțe lunare pentru conturile analitice.

7.5.1. Prezentarea principalilor indicatori pe ultimii 2 ani

Bilanțul sintetizează starea patrimonială a întreprinderii la un moment dat, în timp ce contul de rezultate reflectă rezultatul fluxurilor economice și financiare de intrare, de prelucrare și de ieșire, pe perioada considerată.

Ca reflectare a stării patrimoniale, bilanțul, stabilit la sfârșitul perioadei de gestiune (numită exercițiul financiar), descrie separat elementele de activ și de pasiv ale întreprinderii.

Activul se compune din bunuri deținute de întreprindere și creanțe.

Pasivul se compune din capitaluri proprii și, într-o măsură considerabilă, din datorii contractate de întreprindere și nerambursate încă.

Dacă privim bilanțul simplificat al societății, pe ultimii trei ani, acesta arată astfel:

– mii lei – Tabel nr. 1

Schema nr.5

În vederea înbunătățirii gamei de sortimentație a produselor fabricate și comercializate, societatea în urma unei analize economice efectuate anual achiziționează prin leasing mașini și utilaje performante în limita posibilităților. Dacă comparăm situația activelor imobilizate pe ani convingem asupra acestor lucruri. Din totalul activelor imobilizate, cea mai mare parte o constituie imobilizările corporale sub forma de mașini, utilaje și mijloace de transport, în anul 2001 – 121.250.833 mii lei.

Pasivul bilanțier arată după cum urmează:

– mii lei – Tabel nr. 2

CAPITOLUL VIII

ANALIZĂ FINANCIARĂ A SOCIETĂȚII PE

BAZĂ DE BILANȚ

Analiza financiară reprezintă activitatea de diagnosticare a performanțelor financiare ale unei întreprinderi la sfârșitul unui exercițiu financiar, altfel spus, analiza financiară urmărește să identifice punctele tari și cele slabe ale gestiunii financiare în scopul fundamentării unor strategii de menținere și de dezvoltare a unei întreprinderi.

Indiferent de poziția analistului financiar, adică internă sau externă întreprinderii, obiectivul analizei financiare îl constituie determinarea rentabilității și a riscului și în final a valorii întreprinderii.

În primul rând, conducătorii întreprinderii și acționarii își doresc ca întreprinderea să fie performantă. În al doilea rând, partenerii externi întreprinderii, bancherii, furnizorii (creditorii) datorită riscului de faliment sau insolvabilitate a întreprinderii recurg la analiza echilibrului financiar în dorința de a descoperi disfuncționalitățile din cadrul întreprinderii.

În funcție de cele două obiective ale analizei financiare (echilibru financiar și performanțele financiare) analistul financiar recurge la diferite metode de analiză cum ar fi: analiza statică pe baza bilanțului patrimonial și al celui funcțional, analiza dinamica pe baza tabloului fluxurilor de trezorerie, analiza ratelor de rotație ale capitalurilor și ratelor de structura financiară, analiza soldurilor intermediare de gestiune pe baza contului de profit și pierdere, analiza ratelor rentabilității. Sursele de date pentru analiza financiară sunt constituite din:

bilanț contabil;

contul de profit și pierdere;

anexele la bilanț.

Analiza financiară urmărește să evidențieze:

modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și scurt, obiectiv al analizei pe bază de bilanț;

treptele de acumulare bănească de rentabilitate a întreprinderii, analiza pe baza contului de profit și pierdere.

Bilanțul reprezintă documentul principal care stă la baza evaluării patrimoniale a unei firme. Indiferent de momentul în care se încheie un bilanț, menținerea egalității între totalul sumelor din activ și a celor din pasiv constituie principiul fundamental care stă la baza reprezentării patrimoniului unei firme.

Egalitatea dintre activ și pasivul bilanțului reprezintă de fapt evaluarea aceleași mărimi economice datorită faptului că pasivul unui bilanț reflectă sursele fondurilor constituite de întreprindere, iar activul utilizările acestor fonduri (nevoi de fonduri) .

În general, echilibrul se pune în evidență între părți ale aceluiași sistem, iar în domeniul financiar acest lucru se traduce prin armonizarea nevoilor de fonduri cu resursele de care dispune întreprinderea. Cum aceste resurse și nevoi sunt diferite, acest lucru ne permite diferite modalități de analiză:

abordare patrimonială;

abordare financiară;

abordare funcțională.

Structura bilanțului contabil se apropie tot mai mult de o prezentare funcțională în detrimentul unei prezentări pe criterii financiare, de lichiditate și exigibilitate.

Lichiditatea unui activ este proprietatea sa de a fi transformat într-un timp relativ scurt și în condiții de utilizare normală în bani.

Exigibilitatea unui element de pasiv exprimă apropierea sa de scadență, timpul până la rambursare.

De aceea, este necesară o tratare prealabilă a datelor contabile pentru adaptarea lor la criteriile care permit o analiză financiară semnificativă. Se ajunge astfel la construcția unui bilanț financiar în care plasamentul posturilor de activ și pasiv se face exclusiv după criterii de lichiditate și exigibilitate. Posturile bilanțiere pun în evidență două reguli principale ale finanțării:

– nevoile permanente de alocare a fondurilor bănești se vor acoperi din capitaluri permanente, îndeosebi din capitalurile proprii;

– nevoile ciclice sau temporare se vor acoperi din surse ciclice.

Tabel nr.3

BILANȚ FINANCIAR – 2001 MII LEI

Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a întreprinderii la închiderea unui exercițiu financiar o reprezintă activul net contabil respectiv capitalurile proprii calculate ca diferență între activul total și datoriile totale. Analistul financiar utilizează indicatorul denumit situație netă care estimează contabil valoarea dreptului de proprietate ale acționarilor. Noțiunea de situație netă este mai restrictivă decât cea de capitaluri proprii deoarece exclude subvențiile pentru investiții și provizioanele reglementate, elemente ce sunt considerate a fi grevate fiscal.

Cele doua părți ale bilanțului financiar cuprinzând elemente de activ în strânsă legătură cu cele de pasiv reflectă echilibrul financiar pe termen lung și pe termen scurt.

8.1. Calculul și analiza fondului de rulment

Dacă resursele permanente depășesc nevoile permanente, întreprinderea în cauză dispune de un așa zis fond de rulment notat FR. Acest excedent de resurse permanente, degajat de ciclul de finanțare a imobilizărilor se poate utiliza pentru finanțarea activelor circulante (ACR). Ca urmare, fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară care protejează întreprinderea de riscul insolvabilității pe termen scurt.

FR(N-1) = 25.299.503 – 133.767.242 = – 108.467.739

FR(N) = 39.389.205 – 146.683.388 = – 107.294.183

FR = FR(N) – FR(N-1) = -108.467.739 –107.294.183 = – 1.173.556

sau

FR = 14.089.702 – 12.916.146 = – 1.173.556,

unde N-1 reprezintă exercițiul financiar precedent, iar N exercițiul financiar curent

Reducerea FR cu 1.173.556 este determinată de creșterea activelor imobilizate cu 12.916.146 față de creșterea cu doar 14.089.702 a capitalurilor permanente.

O valoare negativă a fondului de rulment înseamnă încălcarea unui principiu fundamental al gestiunii financiare și anume acela că alocările permanente sunt finanțate din surse permanente, reflectă o stare de dezechilibru financiar din punct de vedere al solvabilității, adică activul circulant transformat în bani este insuficient pentru plata datoriilor pe termen scurt.

8.2. Calculul și analiza nevoii de fond de rulment (NFR).

Necesarul de finanțare a ciclului de exploatare reprezintă diferența dintre nevoile temporare și sursele temporare, respectiv suma necesară finanțării decalajelor care se produc în timp între fluxurile reale și fluxurile de trezorerie determinate în principal de activitatea de trezorerie.

NFR (N-1) = 20.306.749 – 17.998.654 = 2.308.095

NFR (N) = 64.490.208 – 46.760.603 = 17.729.605

NFR = NFR (N-1) – NFR (N) = – 15.421.510

sau

NFR = 12.100.228 – 6.232.985 = -15.421.510

8.3. Calculul și analiza trezoreriei nete (TN )

Trezoreria netă este dată de surplusul fondului de rulment față de nevoia de fond de rulment. Regulile echilibrului contabil asigură determinarea trezoreriei nete și ca diferența între disponibilități și creditele de trezorerie.

TN (N-1) = FR (N-1) – NFR (N-1) = – 108.467.739 – 2.308.095 = – 110.775.834

TN (N) = FR (N) – NFR (N) = – 107.294.183 – 17.729.605 = -125.023.788

TN = TN (N) – TN (N-1) = -125.023.788 – 110.775.834 = – 235.799.622

sau

TN = FR – NFR = -1.173.556 – 15.421.510 = – 16.595.066

Diminuarea fondului de rulment cu 16.595.066 datorită creșterii mai accentuate a investițiilor în active imobilizate decât creșterea capitalurilor permanente a fost parțial compensată prin reducerea necesarului de fond de rulment cu 1.173.556 ca urmare a devansării, creșterii activelor circulante în raport cu datoriile din exploatare.

Determinarea situației nete ( SN )

SN = total activ – datorii

În cazul nostru, datoriile = DEX + CRT

CPM = capitalurile proprii

SN (N-1) = 154.160.107 – ( 17.998.654 + 110.861.950 ) = 25.299.503

SN (N) = 211.390.337 – ( 46.760.603 + 125.240.529 ) = 39.389.205

SN = SN (N) – SN (N-1) = -14.089.702

sau

SN = 57.230.230 – ( 14.378.579 + 28.761.949 ) = -14.089.702

Diminuarea situației nete de la un exercițiu la altul indică o situație nefavorabilă patrimonială a întreprinderii, o scădere a valorii acesteia.

CAPITOLUL IX

ACHIZIȚIONAREA IMOBILIZĂRILOR CORPORALE A SOCIETĂȚII ÎN SISTEM DE LEASING ȘI ÎNREGISTRAREA OPERAȚIILOR CONTABILE REFERITOARE

Pentru îndeplinirea necesităților având în vedere cererile ridicate pe piață a produselor lactate, firma are nevoie de o mai performantă linie de îmbuteliat lapte în flacoane. Având în vedere situația patrimonială existentă în momentul de față, în urma unor analize economico-financiare se gândește la posibilitatea de a închiria sau a achiziționa în sistem de leasing a acestor echipamente.

Acesta, în funcție de opțiunea sa de dotare cu un anumit echipament, va prospecta piața bunului, va solicita oferte de la producători și va selecta cea mai avantajoasă ofertă din punct de vedere al raportului performanțe – preț de livrare, instalare, garanție și service post-garanție, beneficiarul va solicita direct de la ofertanți aceste informații.

Din punct de vedere financiar ar fi mai avantajoasă o rată de chirie, dar deosebirile dintre închiriere și leasing sunt deosebite și în ceeace privește avantajul sau dezavantajul lor.

Ratele de leasing se stabilesc în funcție de prețul de achiziție a bunului și unele elemente predefinite, chiria se stabilește în funcție de condițiile existente de piață, care uneori pare inconvenabil precum și aceasta reprezintă doar contravaloarea dreptului de folosință.

În ceeace privește dreptul de proprietate, în cazul unei contract de leasing la finele perioadei de locație bunul poate trece în posesia beneficiarului în baza chiriei și a unui preț rezidual, iar bunul închiriat nu poate trece în proprietatea chiriașului la sfârșitul locației.

9.1. AVANTAJELE ȘI LIMITELE OPERAȚIUNILOR DE LEASING

În aprecierea cât mai completă a conținutului operațiunilor de leasing, trebuie avute în vedere atât avantajele cât și limitele sale pentru partenerii la acest tip de tranzacție.

Leasingul presupune o serie întreagă de avantaje, însă aspectul cheie este folosirea judicioasă a resurselor de capital: investirea banilor în ceea ce generează "business" și aduce profit, cum ar fi publicitatea, pregătirea superioară a personalului, stocuri, explorarea de noi piețe, cercetare și dezvoltare, în locul blocării lor prin cumpărarea de mijloace fixe, care, de cele mai multe ori, se depreciază rapid, mai ales din punct de vedere moral.

Resursele financiare limitate forțează cele mai multe firme să aleagă, la un moment dat, între proiectele de investiții pe care ar dori să le realizeze, renunțând la o parte din ele, care, prin realizarea lor, cu siguranță ar completa tabloul dezvoltării firmei și ar duce la obținerea unui profit mai mare. Leasingul "economisește" cash, permițând realizarea simultană a mai multor proiecte de investiții.

În contextul economic actual din România, avantajele utilizării leasingului ca instrument de finanțare sunt legate în primul rând de necesitățile de dezvoltare rapidă a firmelor, în special a celor din sectorul privat. De aceea, următoarele aspecte specifice pieței de leasing din România trebuie avute în vedere și înclină net balanța deciziei investitorilor în favoarea apelării la leasing:

Folosirea eficientă a resurselor – o soluție de finanțare de până la 100% din valoarea unui proiect. Utilizarea facilităților de leasing poate însemna o folosire mai eficientă a fondurilor, prin realizarea proiectelor firmei din investirea unor sume inițiale minime (avansul poate fi cuprins între 0% și maxim 30%). De asemenea, o parte importantă, sau chiar întregul plan de investiții pot fi eșalonate pe termen mediu.

Reducerea efortului financiar datorită facilităților privind importurile. În cazul achiziționării de produse din import, costurile investiției se pot reduce considerabil datorită facilităților fiscale de care beneficiază contractele de leasing. În baza legislației în vigoare (Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 republicată în ianuarie 2000) bunurile importate ce fac obiectul contractelor de leasing sunt exceptate de la plata tuturor drepturilor de import (taxe vamale, suprataxa și T.V.A.). Acestea se plătesc la sfârșitul perioadei de leasing, aplicate la o valoare egală cu 20% din valoarea de intrare a bunurilor.

Managementul taxelor, facilităților fiscale – prin alegerea oricăruia dintre tipurile de operațiuni de leasing (financiar și operațional) se pot minimiza costurile investiției datorită exceptării de la plata tuturor drepturilor de import, dar, în același timp, se pot folosi, pentru managementul taxelor, facilitățile fiscale legate de deductibilitatea plăților aferente leasingului.

Flexibilitatea privind plățile și sistemul de garantare – în leasing, atât graficele de plăți, cât și sistemul de garantare adoptat pot fi ajustate situației și necesităților fiecărui client. Leasingul oferă toate avantajele unei finanțări, fără însă a afecta structura financiară a firmei, ceea ce permite firmei păstrarea capacității de indatorare pentru obținerea și a altor surse de finanțare (credite).

Rapiditate și accesibilitate – procedura de obținere a unei finanțări în sistem de leasing este mult mai simplă și mai accesibilă decât în cazul procedurilor clasice de creditare.

Posibilitate de finanțare pe termen mediu și lung – în special în perioadă curentă, în care băncile au tendința de a acorda facilități de creditare pe prioade cât mai scurte, soluția de leasing devine singura și cea mai convenabilă alterntivă de finanțare pe termen mediu și lung, o alternativă flexibilă și accesibilă unei largi categorii de societăți.

Grafice de plăți periodice egale – soluțiile de leasing propun sisteme de plăți periodice (lunar sau trimestriale) egale, permițănd astfel o planificare judicioasă a resurselor și integrarea exactă a plăților în cash flow-ul clientului. În caz de inflație, chiriașul este avantajat, efectuând plăți cu bani devalorizați deja, situație care conferă un anumit confort, o anumită siguranță în afaceri.

Beneficiarul profită de următoarele avantaje:

– se obține finanțarea integrală a unei investiții în lipsa unor resurse fiananciare suficiente;

– reprezintă o cale de acces la tehnologii avansate și de dezvoltare a activității;

– favorizează concentrarea resurselor beneficiarului asupra activității profitabile simplificând procedura de gestiune a investițiilor.

Leasingul, pe lângă avantaje, prezintă și unele limite, comportând riscuri atât pentru beneficiar, cât și pentru furnizor sau societatea de leasing:

Limite și riscuri pentru beneficiar:

de regulă, leasingul este mai "costisitor" decât creditul bancar, motiv pentru care se va recurge la o astfel de operațiune numai dacă sumele economisite pot fi plasate în tranzacții mai profitabile sau dacă beneficiarul nu dispune de alte surse de finanțare;

leasingul se justifică numai dacă bunul este exploatat pe întreaga durată a locației și dacă profitul obținut este mai mare decât cheltuielile de exploatare și închiriere;

poate conduce la riscul pierderii tuturor drepturilor de proprietate în cazul imposibilităților de respectare a contractului de către chiriaș sau locator;

avantajul reducerii impozitului pe venit la beneficiar datorat ratelor de leasing este temporar, pierzându-se la nivelul impozitului global;

clauzele referitoare la întreținerea bunului, adeseori sunt greu de respectat în practică, indiferent cui revin acestea, iar consecințele sunt deosebit de grave, mai ales în cazul leasingului operațional ;

în cazul leasingului financiar, imposibilitatea rezilierii contractului înainte de termen, chiar dacă bunul devine inutilizabil; rezilierea contractului poate avea loc numai prin plata unei penalități substanțiale din partea utilizatorului, care să-i asigure finanțatorului profitul proiectat și să acopere riscul de a nu putea găsi un utilizator pentru bunul în cauză.

9.2. DERULAREA OPERAȚIUNILOR DE LEASING

Pe baza cunoștiințelor asupra închirierii precum și a limitelor și avantajelor asupra operțiunilor de leasing, SC Industrializarea Laptelui Harghita SA, va emite cereri de închiriere pentru echipamente către anumite societăți de leasing în care va specifica intenția de a intra în posesia bunului dorit, destinația bunului, caracteristicile, “coordonatele” furnizorului, prețul de livrare, data estimată a livrării.

Documentele necesare pentru întocmirea unui dosar în sistem de leasing sunt:

– certificat de înmatriculare;

– cod fiscal;

– statutul societății;

– contractul de societate;

– hotărârea judecătorească privind înfiițarea societății;

– cererea de mențiuni și actele adiționale privind orice modificare intervenită în actele societății;

– contractele de închiriere sau alte acte de proprietate pentru spațiile de producție și administrare a societății;

– prezentarea societății pe hârtie cu antet semnată de persoanele care reprezintă societatea

– să se prezinte pe scurt societatea (se specifică principalele obiecte de activitate);

– cine sunt asociații (acționarii, administratorii, reprezentanții legali);

– obiectivele societății pe termen lung;

– numărul total de angajați (cu carte de muncă + colaboratori);

– credite contractate cu băncile, menționându-se:

– denumirea băncii;

– data acordării creditului;

– valoarea creditului;

– termenul final de rambursare;

– valoarea creditului nerambursat la data prezentei;

– împuternicire semnată de asociații firmei pentru persoanele ce reprezintă societatea pentru negocierea și semnarea contractului de leasing;

– copie după documentul de identitate al persoanei împuternicite să semneze contractul de leasing;

– bilanțurile contabile la sfârșit de an și de semestru;

– ultima balanță de verificare a conturilor sintetice.

Pe documentele ce se prezintă în xerocopie se va înscrie mențiunea “conform cu originalul” se va semna de reprezentantul legal al societății și se vor ștampila.

Dosarul de leasing trebuie să mai cuprindă:

a) situații financiare: – bilanț;

– cont de profit și pierdere;

– situația fluxurilor de numerar;

– notele de bilanț;

b) contractul de leasing cu anexele sale

c) alte elemente.

Pe baza acestor documente, societatea de leasing va analiza bonitatea firmei (solvabilitatea, liciditatea etc.) și fezabilitatea proiectului de finanțare. Foarte importantă este evaluarea tuturor riscurilor care pot să apară în cazul acceptării tranzacției și a posibilitățior de diminuare a efectelor lor. În final, societatea de leasing va trimite beneficiarului acceptul de principiu sau refuzul.

În urma studierii pieței și a ofertelor primite SC Industrializarea Laptelui Harghita SA își alege oferta societătii MTC Ambalaje SA și își începe de negocierea condițiilor de închiriere.

La închirierea propriu zisă a bunului finanțatorul ( Volksbank Leasing România SRL ) încheie un precontract de închiriere prin care își exprimă opțiunea de a închiria bunul beneficiarului.

La terminarea negocierilor încheie contractul de leasing. Aceasta este urmat de livrarea echipamentului pe baza procesului-verbal de recepție semnat de ambele părți contractante. Acest proces-verbal va menționa buna funcționare a bunului după instalare și efectuarea probelor funcționale.

Conform contractului de leasing, beneficiarul optează la cumpărarea bunului la finele perioadei de locație la un preț rezidual.

Încheând contractul pentru linia de îmbuteliere condițiile contractuale sunt următoarele:

Valoarea bunului: 800.000 USD

Durata contractului: 24 luni

Avans: 30%

Dobânda: 10%.

Alte cheltuieli al utilizatorului 50.000 USD

Facturarea redevențelor trimestrial

Total valoare: 930.000 USD

Valoarea reziduală reprezintă 20% din valoarea de intrare 150.000 USD

La finalizare utilizatorul cumpără echipamentul la valoarea reziduală

Cursul de schimb al dolarului la data contractului 30.000 lei/USD.

Cursul dolarului la achitarea ratei a II-a este de 30.000 lei/USD, rata III și IV

31.000 lei/USD, ratele V șiVI 32.000 lei/USD, iar ratele VII și VIII 33.000.

Tabloul fluxurilor monetare legate de contract este următorul:

Tabel nr.3

Schema de derulare a operației

Schema nr.6

9.3. ÎNREGISTRAREA OPERAȚIUNILOR CONTABILE ÎN CONTABILITATEA SC INDUSTRIALIZAREA LAPTELUI HARGHITA SA

1. Înregistrarea utilajului primit conform contractului de leasing încheiat și evidențierea datoriei și a dobânzii aferente:

Se debitează contul 8036 "Redevențe, lcoații de gestiune, chirii și alte datorii asimilate" cu valoarea de 24.824.000.000 lei (23.200.000.000 + 1.624.000.000);

Se înregistrează amortizarea conform duratelor normale de funcționare legale în vigoare – 5 ani, ceea ce presupune că în condițiile aplicării metodei de amortizare liniară, amortizarea anuală este de 23.200.000.000 lei : 5 = 4.640.000.000 lei. Înregistrarea contabilă este următoarea:

Calculul amortizării se ajustează după primirea facturii bunului la finele contractului de leasing care are o durată de doi ani. Valoarea acesteia pentru următorii trei ani, incluzând și amortizarea aferentă diferenței de valoare a mijloacelor fixe generată de includerea în valoarea mijloacelor de transport a taxei vamale în condițiile date.

Pentru următorii trei ani valoarea amortizării se calculează astfel:

23.200.000.000 : 5 + 633.600.000 : 3 = 4.851.200.000

Evidențierea modului de înregistrare a obligației de plată a ratelor pe baza facturii emise de proprietarul utilajului:

și concomitent:

La expirarea contractului de leasing, o dată cu achitarea ultimei redevențe și a contravalorii bunului inclusiv a taxei vamale și T.V.A. plătită de societatea de leasing, se fac următoarele înregistrări:

și concomitent:

CAPITOLUL X

PROGRAM INFORMATIC

Programul informatic pentru evidența clienților este scris în limbajul FOXPRO.

Cu ajutorul acestui program se pot urmări evidența clientilor la societate. Bara de meniuri cuprinde opțiunile de:

CLIENT NOU – dă posibilitate pentru introducerea clientului nou

LISTE CLIENT– are două submeniuri: FIȘĂ CLIENT

LISTĂ CLIENT.

EXIT– ieșire din program.

1.prg

set talk off

set safe off

set date dmy

store 0 to wna

clear

use client

index on nr to nr

go top

close data

use client

index on client to clear

go top

close data

do lease.mpr

clear

close data

use client

index on nr to nr

go top

close data

use client

index on client to cl

go top

close data

do lease.mpr

in.prg

set talk off

set safe off

store 1 to wi

store 0 to wn

do while wi#0

use client index nr

go bottom

store nr to wna

append blank

replace nr with wna+1

store nr to wnn

wi=0

do in.spr

clear

enddo

if wn=1

do fisa.fxp

endif

fisa.prg

set talk off

set safe off

close data

use client inde nr

seek wna+1

store nr to wnr

store client to wclient

store adresa to wadresa

store adresa to wadresa

store cf to wcf

store tel to wtel

store fax to wfax

store data to wdat

store obs to wobs

report from fisa.frx noeject to print

wn=0

clear

fisa1.prg

set talk off

set safe off

close data

store 0 to wna

@10,10 say ‘INTRODUCETI NR’ getbar wna

read

use client inde nr

seek wna

store nr to wna

store client to wclient

store adresa to wadresa

store adresa to wadresa

store cf to wcf

stor tel to wtel

store fax to wfax

store data to wdata

store obs to wobs

report form fisa.frx noeject to print

wn=0

clear

list.prg

set talk off

set safe off

close data

use client inde nr

go top

leas.mpr

push menu _msysmenu

set sysmenu to

set sysmenu automatic

define pad _0p919zavl of _msysmenu prompt “ client nou “ color scheme 1

define pad _0p919zavm of _msysmenu prompt “ liste “ color scheme 1

define pad _0p919zavn of _msysmenu prompt “ exit “ color scheme 1

on selection pad _0p919zavl of _msysmenu do in.fxp

on pad _0p919zavm of _msysmenu activate popup liste

on selection pad _ 0p919zavn of _msysmenu po menu _msysmenu

define popup liste margin relative shadow color scheme 4

define bar 1 of liste prompt “Fisa client “

define bar 2 of liste prompt “Lista clienti “

on selection bar 2 of liste do fisa.fxp

in.spr

region 0

regional m.currarea, m.talkstat, mcompstat

if set (“talk”) = “on”

set talk off

m.talkstat = “on”

else

m.talkstat = “off”

endif

m.compstat = set(“compatible”)

set compatible foxplus

m.currarea = select ( )

if used(“client”)

select client

set index to nr.idx additive ;

order nr

else

select 0

use (locfile(“client.dbf”, “dbf”, Where is client?”));

again alias client ‘

index nr.idx ;

order nr

endif

#region 1

go bottom

#region

@ 3,32 say client.nr ;

size 1,3

@ 6,40 get client.client ;

size 1,20 ;

default “ “

@ 7,40 get client.adresa ;

size 1,20 ;

@ 8,40 get client.tel ;

size 1,10 ;

default “ “

@ 9,40 get client.cf ;

size 1,10 ;

default “ “

@ 10,40 get client.cf ;

size 1,10 ;

default “ “

@ 11,40 get client.data ;

size 1,10 ;

default { / / }

@ 12,40 get client.obs ;

size 1,13 ;

default “ “

@ 2,10 to 15,61

@ 2,48 say “Fisa client” ;

size 1,11, 0

@ 3,19 say “Numar Client” ;

size 1,12, 0

@ 6,20 say “Client” ;

size 1,6, 0

@ 7,20 say “Adresa” ;

size siye 1,6, 0

@ 8,20 say “Telefon” ;

size 1,7, 0

@ 9,20 say “Fax” ;

size siye 1,3, 0

@ 10,20 say “Cod fiscal” ;

size 1,10, 0

@ 11,20 say “Data” ;

size 1,4, 0

@ 17,54 get wi ;

picture “@xht end” ;

size 1,5,1 ;

default 1 ;

when _0p919n955() ;

valid _0p919n95b()

@ 17,37 get wi ;

picture ‘@xht next” ;

size 1,6,1 ;

default 1 ;

when _0p919n95g() ;

valid _0p919n95k()

@ 16,34 to 18,44

@ 16,51 to 18,61

@ 17,20 get wi ;

picture “@xht print”

size 1,7,1 ;

default 1 ;

when _0p919n95r()r ;

valid _0p919n95w()

@ 16,18 to 18,28

@ 12,20 say “Obs” ;

size 1,3, 0

@ 12,23 say “ervatii” ;

size 1,7, 0

read cycle

if use (“client”)

select client

use

endif

select (m.currarea )

#region 0

if m.talkstat = “on”

set compatible on

endif

function –0p919n955 && wi when

#region 1

wi=0

function _0p919n95b && wi valid

#region 1

wi=0

function _0p919n95bg && wi when

#region 1

wi=0

function _0p919n95k && wi valid

#region 1

wi=0

function _0p919n95r && wi when

#region 1

wn=1

wi=0

find nr=wna

function _0p919n95w && wi valid

#region 1

wn=1

wi=0

Ca urmare sunt prezentate două tipuri de liste realizate cu ajutorul acestei program pentru evidențierea clienților la societate:

Fisă client

Listă clienți.

=

CAPITOLUL XI

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Datorită ritmului alert al concurenței și al progresului technic care necesită decizii și investiții imediate ce depășesc posibilitățile de autofinanțare ale întreprinzătorului, leasingul a devenit o sursă de mare importanță pentru finanțarea investițiilor agenților economici.

Pe lângă vânzările în rate, leasingul este una dintre cele mai importante pârghii pentru stimularea vânzărilor. Pe o piață în care concurența este foarte puternică, orice facilitate și orice avantaj oferit de vânzător pot aduce client în plus. Prin semnarea unui contract de leasing raportul juridic se naște între societatea de leasing și utilizator.

În România prin Ordonanța Guvernului nr.51 din 1997 modificată și republicată și Ordinul Ministerului Finanțelor nr.686 din 25 iunie 1999 s-au adus îmbunătățiri majore legislației privind leasingul și contabilitatea acestora. Principiul prevalenței economicului asupra juridicului sau principiul priorității fondului asupra formei este cel mai bine reprezentat în România prin legislația adoptată privind leasingul.

Normele privind înregistrarea în contabilitate a operațiunilor de leasing aprobate prin Ordinul Ministeruli Finanțelor nr 686 din 25 iunie 1999 răspund în mod corect apreciabil diverselor situații privind înregistrarea corectă a operațiunilor privind achiziționarea de bunuri în sistem de leasing.

Prin această lucrare se dorește scoaterea în evidență a problemelor în ceeace privește contabilitatea operațiunilor de leasing cu exemple concrete pe cele două forme ale sale – financiar și operațional – atât în contabilitatea locatarului cât și a locatorului, precum și a aspectelor juridice și contabile a leasingului.

Alegerea leasingului ca alternativă de finanțare a societăților arată o tendință crescătoare, necesitatea rezultă și din avantajele și limitele acestui mod de a investi în mijloace fixe.

BIBLIOGRAFIE