Aspecte Conceptual Actionale Privind Cooperarea Civil Militara In Cadrul Operatiilor Conduse de N.a.t.o. Si U.e

LUCRARE DE LICENȚĂ

,,ASPECTE CONCEPTUAL-ACȚIONALE PRIVIND COOPERAREA CIVIL-MILITARĂ ÎN CADRUL OPERAȚIILOR CONDUSE DE NATO ȘI UE’’

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

COOPERAREA CIVIL-MILITARĂ ÎN CADRUL OPERAȚIILOR CONDUSE DE NATO ȘI UE

1.1. Aspecte specifice privind cooperarea civil-militară

1.2. Principiile cooperării civil-militare

1.2.1 Principiile care guvernează conducerea operațiilor CIMIC

1.2.2 Principii care guvernează relațiile civil-militare

1.3. Organizarea, comanda și controlul forțelor CIMIC

CAPITOLUL 2

ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND CIMIC ÎN CADRUL NATO ȘI UE

2.1. Evoluția NATO: De la apărare colectivă la operații în sprijinul populației civile

2.2. Evoluția doctrinei CIMIC a NATO

2.3. Doctrina CIMIC a NATO

2.3.1 Definiția și scopul CIMIC

2.3.2 Scopul doctrinei CIMIC

2.3.3 Funcții ale CIMIC în operațiile NATO

2.3.4 Relația NATO cu organizațiile civile

2.3.5 Operații umanitare

2.4. Doctrina CIMIC a Uniunii Europene

ANEXE

INTRODUCERE

Problema relațiilor dintre organizația militară și puterea politică este o preocupare nu doar a sociologilor militari. Este vorba de o chestie eminamente politică. În acest context, a devenit celebră fraza precum că „Războiul este prea important pentru a fi lăsat doar pe seama generalilor. Puțini civili par să fie de acord cu asta și încă și mai puțini generali”. Esența filozofiei unei culturi militare democratice este acronimul Cooperarea Civil – Militară (Civil – Military Cooperation – CIMIC). Introdusă de Alianța Nord- Atlantică, Cooperarea Civil-Militară avea inițial rolul de a descrie colaborarea militar-civilă (politică) necesară pentru buna împlinire a misiunilor. Noțiunea are însă o semnificație mult mai adâncă în ilustrarea modului în care armata și societatea conviețuiesc și negociază.

Militarul profesionist se caracterizează prin trei trăsături: expertiza, responsabilitatea și corporatismul (un sens al unității organice și al unității profesiei, dobândit în procesul de socializare militară). Modelul teoretic al lui Huntington prevede un „control civil obiectiv”. Răspunsul corect este „negocierea” liberală, care definește drepturi și responsabilități specifice pentru conducerea militară și civilă. Armata trebuie să recunoască că respectă legea; trebuie să rămână apolitică și să respecte autoritatea civilă. În schimb, civilii trebuie să respecte rolul special al armatei în societate, să ofere finanțare corespunzătoare pentru rolurile și misiunile armatei și să se pregătească astfel, încât să interacționeze într-un mod pozitiv cu armata”.

Motivația alegerii temei se regăsește în dorința de a reliefa complexitatea subiectului abordat deoarece lucrurile în relațiile militar-civil sunt dinamice. Armata se adaptează odată cu societatea și trebuie ca cele două să se întrepătrundă cumva pentru a nu se crea un contrast de valori și percepții între ele.

Scopul acestui demers științific este de a reliefa importanța cooperării civil-militare în acțiunile viitoare și preocuparea deosebită a armatelor moderne asupra acestui tip de cooperare.

În primul capitol am realizat o retrospectivă a cooperării civil-militare și voi încerca să identific principiile care stau la baza cooperării civil militare și modul de organizare a acestei cooperării în cadrul operațiilor întrunite aliate.

În a doua parte a lucrării am să tratez aspectele conceptuale ale cooperării civil-militare și mă voi concentra asupra doctrinei cooperării civil-militare din cadrul Alianței Nord Atlantice și a Uniunii Europene.

Capitolul trei reprezintă pilonul de bază al acestei lucrări, unde voi încerca să redau prin intermediul unui studiu de caz cum au fost aplicate principiile cooperării civil militare și alte aspecte în conflictul din Kosovo.

CAPITOLUL 1

COOPERAREA CIVIL-MILITARĂ ÎN CADRUL OPERAȚIILOR CONDUSE DE NATO ȘI UE

Cooperarea civil-militară nu este un fenomen nou în Alianța Nord-Atlantică sau Uniunea Europeană. Operațiile Alianței Nord-Atlantice dincolo de granițele sale în teritorii lipsite de instituții civile funcționale sau o infrastructură eficientă a dus la apariția unor provocări noi și complexe. Schimbările din mediile în care Alianța Nord-Atlantică ar putea efectua operații a dus la dezvoltarea unui nou concept strategic. Atât Alianța Nord-Atlantică cât și Uniunea Europeană trebuie să contribuie la prevenirea conflictelor și să se angajeze activ în managementul crizelor cât și în operații de răspuns la criză.

1.1. Aspecte specifice privind cooperarea civil-militară

Odată cu încheierea Războiului Rece, democrația și libertatea au devenit mult mai vulnerabile, mai dezvoltate, dar mai perfectibile; mai răspândite, dar mai atacabile. În plus, globalizarea cere astăzi mult de la noțiuni cum ar fi statul-națiune sau securitate și, de aceea, noțiuni fundamentale precum apărare sau destin național, cultură, societate civilă înseamnă mult mai mult în zilele noastre decât însemnau în trecut.

În concepția doctrinară românească, operațiile interdepartamentale reprezintă acțiunile executate de grupări de forțe din care fac parte, pe lângă structuri militare și unități din compunerea altor ministereși departamente ale statului participant sau ale statului-gazdă, în operațiile desfășurate pe teritoriul altui stat, precum si organizații și agenții locale sau internaționale.

Învățămintele desprinse după atacurile din Statele Unite de la septembrie 2001, apoi din operațiile din Afganistan și Irak au forțat armatele moderne ale NATO, inclusiv pe cea a României să acorde aceeași prioritate acțiunilor de luptă asimetrice, acțiunilor împotriva insurgenților, contraterorismului și a apărării propriului teritoriu. Deși încă mai există amenințări convenționale semnificative, în special în Orientul Mijlociu și Asia, s-a admis că amenințările atipice, dezorganizante și de natură catastrofică să aibă aceeași prioritate cu cele tradiționale.

În acest sens, noul Concept Strategic al NATO, ,,Apărare modernă, Angajament activ” promovat la Summitul de la Lisabona din noiembrie 2010, evidențiază foarte clar faptul că ,,…abordarea comprehensivă militară și civilă a politicii mondiale este necesară pentru gestionarea eficientă a crizelor”.

Datorită apariției acestor riscuri asimetrice, transformarea NATO reprezintă o nouă abordare îmbunătățită a modului de acțiune ce a condus către apariția conceptului de operații bazate pe efect. Acest nou concept este diferit datorită faptului că pune accent pe înțelegerea inamicului și pe stabilirea legăturilor dintre cauză și efect.

Este surprinzător cât de civilă a devenit, în ultimele decenii, lumea militară, în sensul dezvoltărilor la care este supusă, și cât de mult întreaga societate are nevoie de elementele vieții militare, de virtutea pe care viața militară se bazează.

Actualele evenimente internaționale, indiferent de loc, de durată sau de intensitate a violenței, au implicat desfășurarea de operații militare, demonstrând o creștere importantă a necesitații coordonării acțiunilor militare, atât cu activitățile autorităților centrale (locale) și ale populației civile, cât și cu cele ale organizațiilor guvernamentale, neguvernamentale, internaționale ori private de voluntari.

Aceste organizații, manifestând abilități din ce în ce mai productive în a lua parte la managementul unor crize sau în a fi prezente în unele zone de operații unde se desfășoară acțiuni militare, constituie o provocare și, totodată, o oportunitate pentru structurile militare de a căuta și a găsi metodele adecvate folosirii cu succes a acestor entități civile, în vederea îndeplinirii scopurilor acțiunilor militare.

Pentru realizarea acestui deziderat este necesară o capabilitate adecvată, destinată special pentru sprijinirea comandantului în cooperarea civili-militari.

Această capabilitate a cooperării civil-militare este menită să umple, în teatrul de operații, ,,golul” dintre structurile militare în general și entitățile civile. Relațiile dintre civili și militari constituie componenta cea mai sensibilă a proceselor generale care înglobează planificarea, conducerea și desfășurarea oricărei operații militare atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.

Cooperarea civil-militară ca și concept al Alianței Nord-Atlantice, folosit, de regulă, pe timpul operațiilor de sprijin al păcii, a dobândit popularitate în decursul ultimilor ani. Guvernele, organizațiile neguvernamentale, organizațiile internaționale și forțele armate colaborează pe timpul operațiilor pentru a construi noi societăți stabile sau pentru a oferi ajutor în timpul situațiilor de criză (de urgență civilă).

În accepțiunea Alianței Nord-Atlantice, cooperarea civil-militară reprezintă totalitatea acțiunilor și măsurilor întreprinse pentru realizarea coordonării și cooperării între comandanții militari, personal, pe de o parte, și autoritățile naționale și locale  și populația civilă, organizațiile internaționale, neguvernamentale și private de voluntari, pe de altă parte .

În accepțiunea Organizației Națiunilor Unite, care conferă conceptului o perspectivă mai largă, cooperarea civil-militară reprezintă o relație de sprijin reciproc, planificare integrată și schimb constant de informații, necesar la toate nivelurile, între forțele militare, organizațiile și agențiile umanitare, care acționează pentru îndeplinirea unui scop comun ca răspuns la o situație de urgență umanitară.

În accepțiunea Uniunii Europene, cooperarea civil-militară reprezintă sarcini sau activități specifice desfășurate de forțele acesteia, izolat sau în parteneriat, cu una sau mai multe organisme civile, întotdeauna în sprijinul misiunii comandantului.

În diversele operații militare, de-a lungul timpului, conceptul și activitățile cooperarării civil-militare au avut diferite semnificații: în perioada Războiului Rece, a fost confundat cu ideile de sprijin al națiunii-gazdă, asistență umanitară, acțiuni în caz de dezastre etc., deoarece evenimentele la care forțele militare participau, misiuni de menținere a păcii (situații de răspuns la crize) erau foarte puține, devenind tot mai frecvente după 1990.

În acele circumstanțe nu se putea vorbi pe deplin de cooperarea civil-militară operațională deoarece se realiza doar sprijinul acordat forțelor militare de către autoritățile civile, prin asigurarea căilor de comunicații feroviare și rutiere, în vederea transportului echipamentelor militare către potențialele teatre de operații.

În actualul context geopolitic și geostrategic, când războiul asimetric capătă conotații majore, cooperarea civil-militară își face simțită prezența în întreg spectrul de operații militare, atât în cadrul apărării colective, articolul 5, cât și în cadrul operațiilor de răspuns la crize, care nu intră sub incidența articolului 5. În ambele situații comandanții trebuie să cunoască și să ia în considerare factorii sociali, politici, culturali, religioși, economici, de mediu și umanitari atunci când planifică și conduc operațiile militare. Pe lângă acestea, trebuie să țină cont de prezența unui număr mare de organizații internaționale și neguvernamentale care au obiective, metode și perspective proprii, toate necesitând a fi armonizate cu cele ale forțelor militare.

Contextul și profilul cooperării civil-militare sunt diferite în funcție de situație. În operațiile desfășurate în cadrul apărării colective, sfera de acțiune a cooperarării civil-militare poate fi uneori mai restrânsă decât în cadrul operațiilor de răspuns la crize, în acest ultim caz sfera de acțiune este mai amplă, comandantul având posibilitatea de a-și juca rolul din perspectiva abordării multifuncționale a unei situații politice, de urgență și complexă.

În operațiunile desfășurate pe teritoriul național, cooperarea civil-militară maximizează unitatea de efort prin asigurarea unei interfețe între autoritățile civile și forțele militare. În operațiile în sprijinul păcii (operații de menținere a păcii sau cele de impunere a acesteia), cooperarea civil-militară este o interfață de importanță deoseb ale forțelor militare.

Contextul și profilul cooperării civil-militare sunt diferite în funcție de situație. În operațiile desfășurate în cadrul apărării colective, sfera de acțiune a cooperarării civil-militare poate fi uneori mai restrânsă decât în cadrul operațiilor de răspuns la crize, în acest ultim caz sfera de acțiune este mai amplă, comandantul având posibilitatea de a-și juca rolul din perspectiva abordării multifuncționale a unei situații politice, de urgență și complexă.

În operațiunile desfășurate pe teritoriul național, cooperarea civil-militară maximizează unitatea de efort prin asigurarea unei interfețe între autoritățile civile și forțele militare. În operațiile în sprijinul păcii (operații de menținere a păcii sau cele de impunere a acesteia), cooperarea civil-militară este o interfață de importanță deosebită între militarii forței, pe de-o parte, și autoritățile civile de la nivel central și local, agențiile internaționale de sprijin și populația civilă, pe de altă parte. În orice tip de operație, cooperarea civil-militară poate fi, de asemenea, o importantă sursă de informare și resursă pentru desfășurarea operațiilor psihologice (PSYOPS).

Organizațiile civile sunt responsabile pentru o serie largă de activități precum: distribuirea de ajutoare umanitare, respectarea drepturilor omului, protecția minorităților, a refugiaților și persoanelor dislocate, asistență legală, îngrijire medicală, reconstrucție, agricultură, educație, artă, știință și proiecte generale de finanțare.

Dezvoltarea unor relații eficiente cu acestea, cu populațiile, guvernele și forțele militare locale va fi esențială în soluționarea viitoarelor conflicte, cooperarea civil-militară reprezentând un mijloc prin care comandantul stabilește și menține aceste relații. Scopul pe termen scurt  al cooperării civil-militare este acela de a stabili și menține cooperarea deplină între comandanții militari, populația civilă și instituțiile aflate în zona de operații pentru a crea condițiile civile sau militare care să-i ofere comandantului avantaje morale pentru a-și îndeplini misiunea. Pe termen lung, scopul constă în crearea și menținerea acelor condiții care vor sprijini realizarea obiectivelor forțelor în cadrul operațiilor.

Pornind de la obiectivele majore ale structurii cooperarării civil-militare din Armata României, stabilirea și menținerea relațiilor între societate și structurile militare, crearea și dislocarea forțelor de cooperare civil-militară destinate pentru îndeplinirea misiunilor de cooperare civil-militar și sprijinirea intereselor naționale românești, îndeplinirea misiunilor de cooperare civil-militară în afara teritoriului statului român în sprijinul operațiilor în cadrul apărării colective (articolul 5) și în situații de răspuns la criză (non-articolul 5) sub conducere Alianței Nord-Atlantice, Organizației Națiunilor Unite, Uniunii Europene și a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa; participarea cu forțe specializate la sprijinirea instituțiilor statului și a autorităților administrației publice locale în caz de urgențe civile în cadrul sistemului de management al crizelor; îndeplinirea, de către structurile militare, a misiunilor de cooperarea civil-militară, în apărarea națională, pe timp de pace, în situații de criză și pe timp de război. Astfel, comandanții de la toate eșaloanele trebuie să fie conștienți că cooperarea civil-militară este o responsabilitate a fiecăruia dintre ei și totodată o unealtă în îndeplinirea cu succes a misiunii.

Activitățile de cooperare civil-militară necesită resurse financiare și umane considerabile, și nu în ultimul rând specialiști, negocierile putând rezolva mai mult decât folosirea forței. Menținerea legăturii cu autoritățile locale este esențială pentru succesul misiunii, cooperarea civil-militară oferind informații valoroase pentru comandanți, activitățile de cooperare civil-militară contribuind în mod esențial la protecția forței. Operațiunile de cooperare civil-militară au impact deosebit asupra populației, atitudinea pozitivă a personalului ce desfășoară astfel de misiuni este mai bună decât folosirea forței, cunoașterea și respectarea obiceiurilor și a culturii fiind vitală pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor.

Specialiștii cooperării civil-militare prezenți în teatrele de operații, prin profesionalismul, curajul și devotamentul de care au dat dovadă, au reușit să stabilească și să mențină relații bune între societate și structurile militare, chiar dacă resursele financiare și materiale alocate unor astfel de misiuni nu s-au ridicat la standardele necesare.

În concluzie, putem afirma că handicapul major pentru celulele de cooperare civil-militară din cadrul detașamentelor ce au acționat și acționează în teatrele de operații externe îl reprezintă lipsa resurselor financiare și materiale proprii din bugetul României, pentru inițierea și demararea unor proiecte, în sprijinul populației locale, al militarilor proprii și al celorlalți membri ai coaliției.

1.2. Principiile cooperării civil-militare

Principiile cooperarării civil-militare sunt instrucțiuni care influențează conduita cooperarării civil-militare de-a lungul spectrului de conflict. Ele se despart în două largi categorii:

principii care guvernează conducerea militară a cooperării civil-militare. Aceste principii ghidează procesele militare interne, care permite dezvoltarea unui plan de sprijin pentru cooperarea civil-militară și îi reglementează execuția;

principii care guvernează relații civil-militare. Aceste principii oferă îndrumare în stabilirea și menținerea efectivă a relațiilor civil-militare cu autorități civile, agenții de conducere, organizații și populație.

1.2.1 Principiile care guvernează conducerea operațiilor CIMIC

misiunea de întâietate. Alianța Nord-Atlantică folosește cooperarea civil militară în sprijinul unei misiuni militare. Cooperarea civil-militară permite unui comandant să comunice cu aspectele civile ale mediului în care acesta funcționează și să absoarbă factori pe deplin civili în planificarea lui. Militarii vor fi detașați ca și o parte a eforturilor comunității internaționale de a rezolva o situație de urgență politică complexă. Într-adevăr, armatei i-ar fi fost dat un rol de sprijin explicit pentru o autoritate civilă generală în cadrul zonei de operații întrunite. Cu toate acestea, numai comandantul poate decide măsura în care resursele militare ar trebui să fie angajate în sarcinile cooperării civil-militare. Totodată, sarcini suplimentare nu ar trebui să fie asumate fără o evaluare a resurselor, în coordonare cu agențiile civile, datorită priorității sarcinilor militare. Mai mult decât atât, orice sarcini ale cooperării civil-militare locale planificate de către comandanții subordonați ar trebui să fie coordonate, astfel încât să nu compromită obiectivele la nivelul teatrului de operații pe termen lung;

direcția de comandă. Este responsabilitatea comandanților de la toate nivelele să direcționeze activitățile cooperării civil-militare, să realizeze unitatea necesară de comandă și unitatea de efort și să recunoască importanța integrării în efortul general. Comandanții trebuie să fie conștienți de impactul operațiunilor militare în mediul civil și de impactul mediului civil asupra operațiunilor. Ei ar trebui să prioritizeze și să direcționeze activități ale cooperării civil-militare în așa fel încât eficiența militară să fie menținuta fără a o adăuga în mod inutil la greutăți civile sau fără a compromite obiectivele civile;

economie. Comandanții trebuie să caute să evite utilizarea resurselor militare pe sarcini nonmilitare. Resursele militare sunt finite și trebuie îngrijite pentru a păstra capabilitatea militară, astfel trebuind să fie utilizat numai minimul necesar pentru a obține rezultatul scontat, fiind astfel o sarcină autorizată în sprijinul populației civile sau a organizațiilor civile. Comandanții trebuie să se ferească să creeze dependență civilă pe termen lung asupra resurselor militare ale populație locale, guvernului, organizațiilor independente sau a organizațiilor nonguvernamentale. Activitățile cooperării civil-militare sunt adesea efectuate în condițiile în care populația civilă se confruntă cu o infrastructură inadecvată reprezentată de lipsa bunurilor și a serviciilor esențiale pe o scară largă. Prin urmare, retragerea sau reducerea resurselor ar putea fi dificilă, deoarece poate tensiona relațiile civil-militare, poate întârzia creșterea autorității civile și poate provoca daune de durata a încrederii publice în forța militară;

prioritizare și concentrare. Active disponibile pentru cooperarea civil-militară sunt susceptibile la a fi limitate, prin urmare, acestea ar trebui să fie concentrate pe sarcini de cea mai mare prioritate. Concentrarea are avantajul de a îmbunătăți percepțiile civile asupra forței militare și să demonstreze hotărârea sa de a acționa în interesul public. Disiparea activelor, pe de altă parte, ar putea avea un impact minim și produce riscul de a prelungi în mod inutil realizarea stării de final dorite;

obligații legale și considerente umanitare. Comandanții au responsabilitatea legală de a se conforma cu legea conflictelor armate. Personalul juridic va sfătui comandantul cu privire la aceste aspecte. Comandanții ar trebui să caute, în limitele misiunii, să reducă efectul de operațiuni militare pe necombatanți. Acest lucru este fundamental pentru consolidarea legitimității misiunii. Drepturile omului, ale indivizilor și grupurilor trebuie să fie respectate și protejate în conformitate cu dreptul internațional și legea de conflict armat.

1.2.2 Principii care guvernează relațiile civil-militare

conștientizare culturală. O sensibilitate susținută față de obiceiurile locale, moravuri, cultura și modul de viață este de o importanță fundamentală pentru toate misiunile . Într-un mediu politic sensibil, o încălcare necugetată a unei legi locale sau personalizate poate crea un eveniment de știri extrem de nefavorabil și subminează serios șansele misiunii. Militarii trebuie să dobândească o înțelegere profundă a culturii locale , a obiceiurilor și a legilor. Cooperarea civil-militară joacă un rol vital în asigurarea gradului de conștientizare culturală a forțelor prin educație;

obiectivele comune. Stabilirea, menținerea și consolidarea relațiilor civil-militare sunt critice pentru succesul într-un mediu operațional. Deși cele care operează într-o zonă de operații întrunite pot avea diferite interese imediate, obiectivele comune împărtășite de către forțele Alianței Nord-Atlantice și organizațiile civile ar trebui pe cât posibil, să fie stabilite și recunoscute. Atât apărarea colectivă cât și operațiile de răspuns la crize au loc în medii care se schimbă rapid, unde procesele de luare a deciziilor trebuie să fie raționale și receptive. Fiecare organizație participantă trebuie să înțeleagă angajamentele politice și resursele necesare. Această înțelegere constituie baza cooperării civil – militare, iar angajamentele sunt făcute în perspectiva realizării obiectivelor și nu în respectarea termenelor;

responsabilitate comună. Structura și metodele de lucru ale organizațiilor civile și agențiilor cu care forțele militare ale Alianței Nord-Atlantice trebuie să coopereze sunt extrem de diverse. Analiza de obiective comune ar trebui să conducă la o partajare a responsabilităților convenite, în scopul de a stabili și menține o relație durabilă și reciproc avantajoasă în zona de operații întrunite. Cooperarea civil-militară trebuie să stabilească acorduri de cooperare și mecanisme de tranziție cu organizațiile civile, cât mai curând posibil, pentru a evita neînțelegerile, dar și pentru a defini rolurile și responsabilitățile lor respective;

consimțământ. Ar trebui să se facă toate eforturile pentru a asigura și păstra voința de cooperare a organizațiilor civile, cu care forța aliată se ocupă; constrângerea poate avea un efect similar cu consimțământul, dar obține rezultate slabe și nu va dura. Pierderea de consimțământ poate apărea dintr-odată, din motive care par banale și comandanții trebuie să fie pregătiți pentru a cheltui timp și energie în urmărirea și reținerea acestuia;

transparență. Cooperarea civil-militară de succes necesită încredere reciprocă. Sarcinile și activitățile cooperării civil-militare trebuie să fie transparente, demonstrând competență și capacitate de a rezolva problemele, în scopul de a câștiga încrederea tuturor elementelor din mediul civil. Tensiunea între componentele politice, militare, umanitare și alte componente ale unei relații civil – militară va duce în mod inevitabil la confuzie și neînțelegere câteodată. Aceste tensiuni vor fi agravate de părtinirea politică, inexactitatea sau denaturarea mass-media a comunicații sărace. Transparența este vitală în prevenirea și evitarea situațiilor cu potențial volatil, deoarece crește încrederea și încurajează înțelegerea reciprocă. Personalul cooperării civil-militare va fi o sursă valoroasă de informații locale și vor fi susținătorii cauzei militare, dar ei vor deveni rapid ineficienți dacă sunt utilizați pentru colectarea de informații pentru producția de ,,intelligence” sau ca un mijloc de propagare a dezinformării. Trebuie recunoscut faptul că informațiile obținute în scopul producției de ,,intelligence” nu poate fi întotdeauna în conformitate cu doleanțele organizațiilor și autorităților civile. Personalul cooperării civil-militare trebuie să colaboreze strâns cu active de informații pentru a le obține pe cele mai exacte și în timp util, care pot fi transmise către organizațiile civile din timp pentru a fi eficiente. O mare parte a acestei informații, cum ar fi mișcările de refugiați, având în vedere organizațiile civile și agențiile de conducere pot ajuta comandantul foarte mult, permițând agenției civile să reacționeze în timp util, minimizând în același timp deturnarea de resurse militare. Astfel de informații permit agențiilor civile să se adapteze la situația în curs de dezvoltare și împiedică militarii să folosească în mod inutil resursele sale sau să ajungă inutil într-o operațiune. Reguli și modalități de a declasifica informațiile ar trebui să fie făcute în avans;

comunicare. Comunicarea eficientă cu autoritățile civile, agențiile, organizațiile și populația este vitală pentru menținerea acordului de cooperare. Diferențele între organizațiile militare și civile necesită o investiție de timp și înțelegere pentru a putea depăși aceste carențe la nivelul comunicării. Organizațiile civile cu care armata va coopera sunt susceptibile de a urmări propriile priorități. Într-adevăr, unii ar putea considera că o cooperare cu armata și independența se exclud reciproc. Cheia pentru minimizarea acestor dificultăți este de a menține o comunicare deschisă și constantă. Măsuri clare și eficiente pentru a stabili și a menține aceste canale de comunicare prin cadrul personalului cooperării civil-militare cu reprezentanți ai organizațiilor civile adecvate și agenții de conducere ar trebui să fie dezvoltate pentru a evita potențialele perturbări și neînțelegeri. Pe măsură ce organizațiile civile continuă să sosească pe întreg parcursul operațiunii, ele ar trebui să fie încurajate să se adapteze la sistemul stabilit.

1.3. Organizarea, comanda și controlul forțelor CIMIC

Organizarea, comanda și controlul forțelor de cooperare civil-militară diferă de la o situație la alta și de aceea trebuie să fie destul de flexibilă pentru a îndeplini aceste cerințe. Cerința minimă comună care se regăsește la toate nivelurile sunt personalul civil-militar care sunt integrați la toate nivelele comandamentului. Mărimea și structura acestui personal diferă de la un comandament la altul și de asemenea depinde și de tipul misiunii. Personalul include deasemnea și ofițeri de legătură (OL) care vor fi detașați la diferite organizații și agenții. Ofițerii de legătură vor facilita aspectele coordonării dintre forțele militare și mediul civil. Astfel, activitatea lor va fi coordonată cu activitatea personalului civil. Pentru a menține o capabilitatea civil-militară într-un zonă de operații întrunită pe o anumită perioadă de timp trebuie să fie folosite toate bunurile naționale capabile să susțină o operațiune civil-militară. Aceste bunuri pot să cuprindă:

grupările civil-militare care sunt unități ce pot fi desfășurate într-o zonă de operații întrunită ca și parte componentă a unui contingent întrunit aliat. Această grupare poate fi națională sau multinațională. Grupul a fost antrenat și instruit folosind tehnicile, tacticile și procedurile (TTP) necesare executării unei operațiuni civil-militare. Acestă grupare poate cuprinde un centru de comandă, o companie de stat major și un anumit număr de companii de suport care sunt capabile să susțină lanțul de comandă în cadrul zonei de operații întrunite. Cooperarea civil-militară poate cuprinde următoarele componente: administrație și infrastructură civilă, ajutor umanitar etc;

funcționarii specialiști care sunt folosiți pentru executarea unor sarcini specifice ce au fost identificate în procesul de evaluare. Numărul de funcționari și aria lor de expertiză va varia în funcție de necesitatea și disponibilitatea lor. Funcționarii vor fi folosiți doar pe durata executării de sarcini specifice și pot fi atât militari cât și civili. Termenii privind folosirea funcționarilor depind de cererile legale a națiunii donatoare și trebuie să fie permanenți pregătiți pentru desfășurare. Grupările civil-militare pot conține de asemenea și personal militar care este capabil să desfășoare anumite activități funcționale. Națiunile au astfel de funcționari specialiști care pot oferi expertize privind diferitele probleme care pot apărea în cadrul cooperării civil-militare;

în cadrul forțelor generale, comandantul poate identifica unități care să efectueze sarcini civil-militare.

Fie dacă o operație militară se află sau nu sub incidența articolului 5, ar putea duce la apariția unei capabilități de cooperare civil-militară care îi va permite comandantului să efectueze aceste activități pentru susținerea misiunii. Bunurile cooperării civil-militare care sprijină o operație de tip întrunit de obicei sunt plasate sub controlul operativ al comandantului forțelor terestre din cadrul forțelor întrunite.

Dacă o operație se desfășoară sub condițiile articolului 5, activitățile specialiștilor cooperării civil-militare vor fi coordonate de personalul acesteia care fac parte din statul major al comandantului. În operațiile care nu se desfășoară sub incidența articolului 5, trebuie îndeplinite una sau mai multe opțiuni:

plasarea grupului CIMIC sub controlul operativ al comandantului forțelor întrunite. Această opțiune se aplică în mare parte în operațiile majore care acoperă o zonă largă și o multitudine de sarcini. Astfel grupul de comandă al cooperării civil-militare devine un atu al comandantului din teatrul de operații care raportează prin intermediul personalului civil-militar. Funcționarii specialiști sau echipe de aceștia vor fi administrate și atribuite cu sarcini de către grupul de comandă civil-militar. De asemenea mai pot fi prezente următoarele opțiuni posibile și anume subunitățile grupului sunt plasate direct ca și componente ale forțelor aliate întrunite deși în acest caz activitățile lor vor fi coordonate la nivel de divizie, brigadă sau chiar și batalion. De asemenea subunitățile grupului civil-militar sau elemente al acestui grup pot fi plasate ca și forțe de sprijin al comandamentelor subordonate iar unitățile sau formațiunile sub control operativ. (vezi anexa ….);

întăririle personalului civil-militar în cadrul unui comandament cu funcționari specialiști sau elemente dintr-un grup civil-militar. Cerința pentru îndeplinirea sarcinilor din zona de operații întrunită poate fi realizată prin atribuirea bunurilor naționale prin lanțul de comandă și/sau folosirea de funcționari specialiști individuali care să raporteze direct personalului civil-militar;

folosirea bunurilor civil-militare pentru desfășurarea de operații ca și parte din contribuția națională din cadrul procesului de generare de forțe ale Alianței Nord-Atlantice sunt plasate direct sub comanda comandantului forțelor întrunite. Deasemenea, aceste bunuri pot fi plasate și sub controlul operativ al comandanților aflați în subordine.

Centrele cooperării civil-militare sunt locații unde au loc schimburi de informații între personalul militar, organizațiile civile, autoritățile locale și populație. Aceste centre sunt plasate pe bază de accesibilitate și de obicei sunt plasate în afara bazelor militare. Este de preferat amplasarea lor în apropierea agențiilor importante. Aceste centre nu înlocuiesc comandamentele ca și centre de luare a deciziei. Dacă forțele Alianței intră într-o zonă după sosirea organizațiilor independente sau nonguvernamentale s-ar putea să existe un centru național sau internațional care ar putea oferi multe dintre serviciile cerute. Astfel forțele acesteia ar fi obligate să lucreze cu acest centru.

Funcțiile cheie ale centrelor civil-militare sunt următoarele:

să ofere puncte inițiale de contact;

să ofere un punct de legătură;

să faciliteze schimbul de informații;

să ofere sfaturi despre disponibilitatea asistenței militare către organizațiile civile;

întărirea legitimității forțelor aliate privind opinia public și a autorităților locale.

Coordonarea activităților civil-militare în zona de operații întrunită reprezintă un punct cheie în cadrul operațiilor de răspuns la crize și vor fi întotdeauna o tranziție către autoritatea civilă. Desfășurarea timpurie a capabilităților cooperării civil-militare este proiectată pentru evitarea umplerii golurilor cu elemente nenumărabile democratice, acest principiu aplicându-se și tranziției. Necesitatea coordonării activităților va fi determinată de comandantul militar pe baza evaluărilor statului major și a consultărilor cu organizațiile și autoritățile civile. Comandanții subordonați comandantului forțelor întrunite se pot regăsi în situația de a autoriza activități civil-militare care nu fac parte din planul de cooperare civil-militară a comandantului forțelor întrunite. Astfel, coordonarea activităților civil-militare duce la o transparență totală a acestor activități la nivelul întregului teatru de operații și deasemenea, nu compromit misiunea forțelor întrunite.

Mărimea și organizarea statului major al cooperării civil-militare la nivelul comandamentelor reprezintă o funcțiune a misiunii Alianței Nord-Atlantice. Personalul civil-militar nu sunt neapărat specialiști cu aptitudini aplicabile în mediul civil dar trebuie antrenați și instruiți ofițeri operaționali de stat major care să opereze și să înteleagă cum funcționează organizațiile nonguvernamentale sau internaționale. De asemenea, acești ofițeri trebuie să fie capabili să explice cerințele militare către organizații sau viceversa și să fie capabili să efectueze evaluări precise asupra relației civil-militare și să ofere consiliere comandantului. Cel mai mult acest personal trebuie să aibă experința și credibilitatea necesară de a lucra în colaborare cu celelalte structuri pentru a asigura integrarea factorilor relaționali civili în toate planurile.

Statul major al comandamentelor strategice, regionale, sub-regionale întrunite și de răspuns rapid ar trebui să conțină ofițeri instruiți în cooperarea civil-militară. Misiunea lor principală pe timp de pace va fi plănuirea și pregătirea forțelor CIMIC, atât pentru operații de apărare colectivă, cât și pentru operații de răspuns la criză. Deasemenea, vor contribui la dezvoltarea doctrinei, educației, instruirii și a antrenării. Ofițerii responsabili cu cooperarea civil-militară trebuie să se asigure de faptul că statul major și comandantul forțelor aliate știu ce capabilități civil-militare sunt disponibile și cum anume să le folosească. Totodată, statele care fac parte din Alianța Nord-Atlantică trebuie să aibă o structură de cooperare civil-militară la nivel divizie și brigadă.

CAPITOLUL 2

ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND CIMIC ÎN CADRUL NATO ȘI UE

În acest capitol vom aborda evoluția conceptului de la un termen colectiv pentru orice interacțiune civil-militară la termenul de doctrină militară. Pentru a înțelege percepția Alianței Nord-Atlantice asupra cooperării civil-militare este important să privim îndeaproape evoluția de la o alianță de apărare la un instrument principal al politicii externe euro-atlantice începând cu sfârșitul conflictului est-vest. Secțiunea a doua oferă o scurtă trecere în revistă a aspectelor care au cauzat dezvoltarea doctrinei CIMIC a Alianței Nord-Atlantice precum și a doctrinei cooperării civil-militare din cadrul Uniunii Europene.

2.1. Evoluția NATO: De la apărare colectivă la operații în sprijinul populației civile

Noile capabilități militare, forțe și structuri de comandă trebuie să ofere posibilitatea de a face față tuturor amenințărilor asimetrice, chiar în locurile de unde acestea provin, de cele mai multe ori la distanțe mari, în mediu ostil și fară sprijinul națiunii-gazdă.

Aceleași coordonate au fost urmărite atât la majoritatea întâlnirilor la nivel înalt, cât și în deciziile cu implicații majore:

Trei inițiative au fost lansate cu prilejul Summitului de la Praga din 21-22 noiembrie 2002: o noua inițiativă în domeniul capacităților — Angajamentele de la Praga privind Capacitățile, crearea unei Forțe NATO de Răspuns (NATO Response Force – NRF) și eficientizarea structurii militare de comandă.

La Summitul NATO de la Istanbul (28-29 iunie 2004), șefii de stat și de guvern ai Alianței au luat o serie de decizii importante privind gestionarea conflictelor, la nivel regional, dar și global. Pentru a rămâne eficientă în privința apărării și a promovării securității într-un mediu de securitate atipic și în permanentă schimbare, Alianța trebuia să se angajeze pentru: extinderea operațiilor din Afganistan; întărirea contribuției la lupta împotriva terorismului, incluzând aspecte legate de neproliferarea armelor de distrugere în masă; punerea la dispoziție a unor forțe mai flexibile, cu o capacitate de reacție ridicată; întărirea cooperării cu partenerii din cadrul Consiliului Parteneriatului Euroatlantic, consolidarea Dialogului Mediteranean și lansarea Inițiativei de Cooperare de la Istanbul ș.a.

în contextul internațional al anului 2006, șefii de stat și de guvern ai statelor membre NATO s-au întâlnit la Riga (28-29 noiembrie), capitala Letoniei, pentru lucrările primului Summit desfășurat pe teritoriul fostului inamic, URSS, de pe vremea Războiului Rece. Summitul s-a concentrat pe trei domenii, numite și „coșuri de lucru".

Fizionomia mediului de securitate aflată în permanentă schimbare determină sporirea solidarității membrilor și a partenerilor pentru complexa confruntare cu terorismul și cu alte riscuri asimetrice. Acest fapt, în conformitate cu prevederile Comprehensive Political Guidance – CPG (Directiva Politică Generală a NATO) necesită transformarea continuă a Alianței, cu accent pe capabilități.

Până la apariția noului Concept Strategic (2010), Directiva Politică Generală reprezenta un ghid la nivel înalt, care oferea cadrul și linia politică pentru transformarea continuă a Alianței, stabilind direcțiile prioritare referitoare la toate aspectele legate dc capabilitățilc Alianței, dc domeniul planificării apărării, operațiilor și a informațiilor. De asemenea, aceasta analizează viitorul mediu de securitate și determină tipurile de operații pe care forțele aliate trebuie să lc desfășoare, și, în consecință, fixează categoriile de capabilități de care va avea nevoie Alianța, precum și cerințe detaliate referitoare la acestea.

În ceea ce privește al treilea „coș de lucru" al Summitului, NATO este prezentă printr-o serie de misiuni și operații deosebit de dificile în trei regiuni geografice, într-un spațiu deosebit de larg, din Afganistan în Balcani sau de la Marea Mediterană la Darfur, în Sudan, unde are angajați mai mult de cincizeci de mii de militari din state membre sau partenere.

La Summitul NATO de la Lisabona din noiembrie 2010, șefii de stat și de guvern au adoptat Noul Concept Strategic al NATO, document vizionar, care definește trei sarcini fundamentale ale Alianței:

apărarea colectivă;

gestionarea crizelor – o pondere importantă este acordată noilor riscuri asimetrice (terorismul, atacurile cibernetice, insecuritatea energetică) și asigurării unor capacități adecvate de răspuns;

cooperarea -parteneriatele au o pondere importantă, iar relația cu Federația Rusă își găsește o reflectare echilibrată, prin promovarea cooperării practice și respectarea principiilor care stau la baza acestei relații.

Experiențele din Afganistan și Kosovo, dar nu numai, demonstrează că provocările actuale cer o implicare comprehensivă a comunității internaționale printr-un spectru larg de instrumente politice și militare, în același timp respectându-se mandatele și autonomia deciziilor tuturor actorilor implicați.

Deciziile luate la diverse niveluri și împreună cu inițiativele și activitățile curente demonstrează că Alianța se adaptează mediului de securitate în continuă schimbare, prin operațiile sau capabilitățile de apărare transformate și prin angajamente mai puternice cu țările din regiunea euroatlantică și din afara ei, precum și printr-o continuare a transformării acesteia.

NATO este preocupat și de implementarea unui Plan de Acțiune în domeniul Planificării Urgențelor Civile pentru perfecționarea pregătirii civililor pentru apărare împotriva unor eventuale atacuri radiologice, biologice sau chimice asupra populației civile și în sprijinul autorităților naționale în ceea ce privește gestionarea consecințelor unor astfel de atacuri.

Principalul obiectiv al acestor strategii, inițiative și programe reflectă misiunile fundamentale ale Alianței în domeniul securității și al gestionării conflictelor asimetrice. Acestea constau în sprijinul acordat operațiilor militare și de rezolvare a crizelor, sprijinirea autorităților în urgențele civile și protejarea civililor de riscurile și amenințările asimetrice.

Dimensiunea importanței NATO în politica de gestionare a conflictelor este dată de operațiile militare care, desfășurate sub egida ONU, oferă credibilitate și legitimitate Alianței.

Alianța Nord-Atlantică a fost sau este angajată, în ultimii ani, printr-o gamă largă și variată de capacități și operații de pace desfășurate în aria de misiuni a NATO de pe cuprinsul mai multor teatre de operații sau continente, astfel: în fosta Iugoslavie (Europa), în Afganistan și Irak (Asia) și în Darfur (Africa). Ca urmare a stării de instabilitate interdependentă a mediului strategic existent la un moment dat, NATO și-a asumat din ce în ce mai mult rolul de lider în cadrul unor operații/misiuni, precum: Forța Internațională de Securitate și Asistență în Afganistan – ISAF; Misiunea NATO de pregătire (a forțelor de securitate) din Irak – NTM-I; Asistența NATO acordată Uniunii Africane pentru misiunea din Darfur – AMIS; Operațiunea „Active Endeavour" – OAE și operațiile din Balcani: Forța multinațională de stabilizare condusă de NATO în Kosovo – KFOR și misiunile comandamentelor NATO din Sarajevo, Tirana și Skopje.

În operațiile din Balcani, deși natura implicării NATO în fosta Iugoslavie este în schimbare, angajamentul pentru stabilitate de lungă durată în întreaga zonă a sud-estului Europei rămâne mai puternic ca niciodată. Scopul este de a realiza un mediu de securitate mai sigur și o cooperare mai strânsă între parteneri, astfel încât statele din regiune să poată fi integrate în structurile euroatlantice.

Balcanii au reprezentat primul test pe care NATO l-a parcurs în abordarea riscurilor asociate cu instabilitatea interdependentă din regiune. Un exemplu concludcnt privind succesul operațiilor NATO în Balcani îl constituie forța multinațională de stabilizare din Kosovo, KFOR (Kosovo Force), de aceea toți aliații pledau pentru menținerea angajamentului Alianței în Kosovo pe toate coordonatele, inclusiv din punct de vedere al prezenței militare solide în regiune. NATO va continua să colaboreze cu autoritățile din Kosovo, și, având în vedere mandatul său operațional, „KFOR va coopera și va asista, în mod adecvat, ONU, Uniunea Europeană și alți actori internaționali pentru a sprijini dezvoltarea unui Kosovo stabil, democratic, multietnic și pașnic" se arată în declarația de la București.

Campania din Kosovo a evidențiat încă o dată rolul NATO, rolul conlucrării dintre Statele Unite ale Americii cu aliații europeni pentru securitatea europeană sau oriunde pe mapamond. Continuarea misiunilor conduse de NATO, cu participarea partenerilor, chiar sub o formă „raționalizată" este vitală pentru crearea unui mediu democratic în zona Balcanilor, prin respectarea legii și a Drepturilor Omului, consolidarea instituțiilor democratice, reconcilierea și rezolvarea pașnică a disputelor și nu în ultimul rând respingerea violențelor.

Dincolo de dimensiunea militară a operațiilor din Balcani, NATO cooperează cu alte organizații cu responsabilități în domeniul securității, precum: ONU, UE, OSCE, pentru consolidarea stabilității în Europa de Sud-Est.

Angrenați în sistemul de coordonare interinstituțională, reprezentanții NATO participă la promovarea principalelor proiecte desfășurate sub egida comună a Pactului de Stabilitate și Inițiativei NATO pentru Europa de Sud-Est. Exemple pot fi: SEECAP – South East Europe Common Assessment Paper on Regional Security Challenges and Opportunities Group; SEESTUDY – Comparative Study of National Strategies in South East Europe; SEECHANGE – Project on the Exchange of Political – Military and other Early Warning, Conflict Prevention and Crisis Management Information; SEESTAF – Exchange of Border Security Personnel; SEEMAG -Civil-Military Interaction Management .

În Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, NATO a răspuns în august 2001 unei solicitări din partea președintelui țării privind dezarmarea grupurilor de etnie albaneză ale căror activități amenințau securitatea și stabilitatea țării. Acțiunile forțelor NATO de colectare a armamentelor și apoi prezența acestora în zonă au contribuit la stoparea conflictului civil și la pregătirea procesului de reconciliere și reconstrucție a țării. La solicitările autorităților de la Skopje, forțele NATO au rămas în această țară pentru a asigura protecția monitorilor Uniunii Europene și ai OSCE, până la sfârșitul lunii martie 2003, când misiunea a fost preluată de Uniunea Europeană.

În Bosnia și Herțegovina, NATO a decis încheierea misiunii Forței de stabilizare – SFOR (Stabilization Force) și transferarea autorității către UEFOR (Forța de stabilizare a Uniunii Europene) la 2 decembrie 2004 în baza aranjamentelor „Berlin Plus", dar angajamentul politic rămâne neschimbat, Alianța direcționând efortul și suportul comunității internaționale privind dezvoltarea și implementarea reformei în domeniul apărării, și, de asemenea, coordonează potențialele activități ce fac obiectul programului de Parteneriat pentru Pace.

Comandamentele NATO din Balcani mai îndeplinesc misiuni operaționale de combatere a terorismului, sprijin privind detecția persoanelor suspecte pentru crime de război și schimb de informații cu Uniunea Europeană.

Dacă până la sfârșitul secolului NATO a executat operații doar în spațiul euroatlantic, la întâlnirea de la Reykjavik, Islanda, din 14-15 mai 2002 s-a exprimat clar hotărârea de a se trece la pregătirea și executarea unor acțiuni în afara zonei tradiționale de responsabilitate. Această decizie a deschis calea unor noi schimbări și oportunități pentru Alianță, care mai târziu s-au materializat în Afganistan, Irak, Sudan sau Pakistan.

Alianța se angajează să aibă o abordare mai amplă a securității, care recunoaște importanta factorilor politici, economici, sociali și de mediu în plus față de dimensiunea indispensabilă a apărării.

De asemenea determină că și Comunitatea Euro-Atlantică se confruntă cu un set mai mari de riscuri complexe,riscuri pentru pacea și stabilitatea Euro-Atlantică, inclusiv opresiunea, conflictul etnic, pericolul economic, prăbușirea ordinii politice și proliferarea de distrugere în masă.

Alianța Nord-Atlantică a reușit o redresare strategică de la alianță de defensivă colectivă la o alianță angajată în apărarea intereselor comune și o unealtă eficace și vitală a politicii externe Euro-Atlantică. Rezoluția de la Summit-ul din Madrid din 2003 arăta fără îndoială dorința Alianței de a se concentra nu doar pe Europa, ci să fie pregătită să joace un rol important la nivel mondial. Totuși evoluțiile din timpul războiului condus de Statele Unite/Marea Britanie împotriva Irakului în 2003 au arătat deasemenea limitele unei alianțe care este compusă dintr-un număr mare de membri.

2.2. Evoluția doctrinei CIMIC a NATO

Experiențele IFOR și SFOR din misiunea în Bosnia și Herțegovina au fost esențiale pentru evoluția doctrinei cooperării civil-militare a Alianței Nord-Atlantică. Până în 1995, cooperarea civil-militară nu a fost văzută de o importanță majoră ci a fost prezentată doar ca o provocare de perspectivă logistică.

Bazată pe Rezoluția 1031 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, o forță multinațională condusă de Alianța Nord-Atlantică a fost mandatată să înceapă misiunea IFOR în decembrie 1995. Responsabilitatea majoră a IFOR era implementarea aspectelor militare ale Cadrului Acordului General pentru Pace din 1995 (GFAP). La început, relațiile cu organizațiile nonmilitare erau active și doar de susținere. IFOR a asistat Înaltul Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite și Comitetul Internațional al Crucii Roși și Semilunii Roșii (ICRC). Până în primăvara lui 1996, IFOR a reușit să stabilească un mediu sigur. Acest lucru a pavat drumul către implementarea aspectelor civile ale Acordului de pace. Organizațiile non-militare își puteau începe munca lor. Simultan IFOR a devenit din ce în ce mai implicată în sprijinul umanitar, alegeri naționale, proiecte de lungă durată și reconstruirea infrastructurii.

Această schimbare în responsabilitatea IFOR a ridicat gradul de conștientizare față de necesitatea unei politici de cooperare civil-militară și forțe speciale CIMIC pentru sprijinirea comandanților Alianței Nord-Atlantice în operații de menținere a păcii și misiuni în afară regiunii. Curând, după începerea IFOR, o celulă a cooperării civil-militare a fost stabilită la Comandamentul Suprem al Puterilor Aliate din Europa (SHAPE). Celula era responsabilă de definirea cerințelor de antrenament și pregătirea programelor de antrenament. În 1997, Comitetul militar a stabilit politica cooperării civil-militare a Alianței, MC-411. La începutul lui 1998, SHAPE a a dezvoltat directiva CIMIC 2000 care reprezenta din acel moment baza pentru orice plan sau acțiune viitoare.

Structura personalului Grupului de lucru civil-militar (CMTF) a fost un alt factor care a contribuit la dezvoltarea politicii cooperării civil-militare a Alianței. CMTF a fost format în sprijin pentru misiunile IFOR și SFOR în Bosnia și Herțegovina și majoritatea personalului era furnizat de Statele Unite ale Americii. Din moment ce membrii europeni ai Alianței Nord-Atlantice doreau să fie mai implicați în noua Alianță, această balanță trebuia schimbată. Obiectivul era de ridicare a cotei non-US la 50%. În ciuda acestui lucru, majoritatea țărilor europene erau lipsite de personal calificat. SHAPE a început să execute antrenamente privind cooperarea civil-militară și în sfârșit CMTF a fost restructurat în Grupul de forță al cooperării civil-militare, în care europenii aveau o cota segnifiant mai mare de personal.

Evenimentele și experiențele din Balcani au făcut o politică cuprinzătoare a cooperării civil-militară inevitabilă. Acest lucru este evident din moment ce Conceptul Strategic din 1999 se referă explicit la cooperarea civil-militară.Conceptul subliniază importanța cooperării civil-militare pentru reușita operațiunilor militare și interacțiunea dintre Forțele Aliate și mediul civil (ambele guvernamentale sau nonguvernamentale), acesta fiind crucial pentru succesul operațiunilor. Cooperarea civil-militară reprezintă interdependența: mijloacele militare sunt solicitate din ce în ce mai mult să asiste autorităților civile; în același timp sprijinul civil față de operațiunile militare este important pentru logistică, comunicare, sprijin medical și operațiuni publice. Cooperarea între armata Alianței și corpurile civile va rămâne în consecință esențială.

Ca răspuns față de schimbarea mediului internațional, Alianța Nord-Atlantică s-a pregătit pentru noi sarcini. Condusă în special de experiențele din desfășurarea forțelor în Balcani, Alianța a descoperit treptat nevoia pentru o politică instituționalizată și coerentă a CIMIC. Operațiunile în afara zonei NATO, în teritorii unde forțele militare nu se pot baza pe instituții civile funcționale și/sau infrastructura funcțională, au prezentat provocări diferite și mult mai complexe. Evoluția cooperării civil-militare joacă un rol important în scopul soluționării acestor provocări.

2.3. Doctrina CIMIC a NATO

Doctrina CIMIC este dezvoltată în documentele MC 411/1 și Publicația comună aliată AJP-9,acestea fiind documentele cheie în politica cooperării civil-militare a Alianței Nord-Atlantice. În iulie 2001, Consiliul Nord-Atlantic a aprobat revizuită MC 411/1. Scopul acestui document era stabilirea unei politici militare NATO pentru cooperarea civil-militară, în timp ce AJP-9 oferă orientări pentru plănuirea și executarea cooperării civil-militare în sprijinul operațiunilor care include forțele militare NATO. După expirarea perioadei de obiecție în 2002, AJP-9 a fost aprobată tacit de statele membre.

Acest capitol aruncă o privire detaliată asupra implicațiilor, componentelor și obiectivelor doctrinei cooperării civil-militară a Alianței,dă o definiție a doctrinei și clarifică scopul acesteia. Continuă cu o delimitare a cooperării civil-militare de alte componente a relației civil-militară și identifică funcțiile cheie ale acesteia. Percepția Alianței Nord-Atlantice asupra relațiilor sale cu participanții umanitari într-un teatru de operatiunieste examinată și capitolul concluzionează cu o analiză a atitudinii Alianței față de implicarea militară în acțiunii umanitare.

2.3.1 Definiția și scopul CIMIC

Cooperarea civil-militară facilitează cooperarea dintre un comandant al Alianței și toate părțile mediului civil din zona de operații întrunite (JOA). CIMIC este” coordonatorul și cooperatorul, în sprijinul misiunii, între comandantul Alianței și participanții civili, inclusiv populația națională și autoritățile locale, cât și organizațiile și agențiile internaționale, naționale și non-guvernamentale.

Scopul politicii CIMIC a NATO este de asemenea descrisă în doctrina MC 411/1 ca fiind stabilirea și menținerea cooperarării complete a comandantului Alianței și autoritățile civile, organizațiilor, agențiilor și populației în zona de operațiuni a comandantului, în scopul de a-i permite să-și îndeplinească misiunea. Acesta poate include sprijin direct pentru implementarea unui plan civil. Scopul pe termen lung al cooperării civil-militare este de a ajuta la crearea și susținerea condițiilor care vor sprijini realizarea obiectivelor Alianței în operațiuni. Privind mai atent la cele două definiții, pot fi determinate trei caracteristici.

În primul rând, CIMIC ca termen, se referă la o operațiune militară și nu la cooperarea civil-militară ca atare. Scopul militar rămâne suprem. În al doilea rând, CIMIC nu lucrează pentru facilitarea ajutorului umanitar din partea organizațiilor nonguvernamentale sau a organizațiilor internaționale, ca un obiectiv în sine.

În al treilea rând, definițiile presupun că CIMIC este o doctrină tactică, nu o strategie. Strategia unei operațiuni militare poate ținti la stabilitate și reducerea riscurilor de securitate pentru populația în zona de criză. Cooperarea civil-militară este folosită ca un instrument pentru atingerea obiectivelor date. Alianța Nord-Atlantică a identificat această cooperare drept o proprietate crucială pentru realizarea operațiunilor militare de succes. Astfel, cooperarea civil-militară este atunci mai mult o parte integrantă a structurii de comandă și strategiei militare generale, decât o activitate solitară: CIMIC trebuie să fie o parte integrală din întreaga operațiune, cerând coordonare îndeaproape cu alte capabilității militare și acțiuni.

2.3.2 Scopul doctrinei CIMIC

Deși implicarea Alianței Nord-Atlantice în Balcani a dat principalul impuls către dezvoltarea cooperării civil-militare, aceasta nu este văzută ca un instrument limită ce sprijină operațiile de suport al păcii. Cooperarea civil-militară este considerată atât în operațiile de răspuns colectiv, cât și în operațiile de apărare colectivă ca o parte integrală a întregului spectru de operațiuni ale Alianței. Totuși Alianța Nord-Atlantică determină că aplicarea cooperării civil-militare diferă între acestea.

Conform MC 411/1, nu toate cazurile de cooperare între organizațiile civile și armata sunt definite drept CIMIC. CIMIC este un element al relațiilor civil-militare. Acest fapt ridică întrebarea care sunt celelalte părți ale relațiilor civil-militare și cum diferențiază Alianța cooperarea civil-militară de aceasta.

Doctrina MC 411/1 identifică trei părți adiționale ale relațiilor civil-militare. În primul rând Planificarea Urgențelor Civile (CEP), în al doilea rând Asistență Militară în Cadrul Urgențelor Umanitare (MAHE) și în al treilea rând Sprijinul din partea Țării Gazdă (HNS).

Planificarea urgențelor civile se referă la protecția și sprijinul populației domestice în caz de război. Aceste acțiuni nu reprezintă cooperare civil-militară.MAHE se referă la cazul când capabilitățile militare sunt sub comanda organizațiilor civile și utilizate de acestea. Dacă asistența nu face parte dintr-o operațiune militară a Alianței, nu este considerată ca fiind parte a cooperării civil-militare.Într-un astfel de caz, doctrina MC 334 decide folosirea Forțelor de apărare civile și militare. Acesta va fi în cazul unei operațiuni de ajutorare în caz de dezastru sau alte urgențe civile. Totuși, Alianța Nord-Atlantică ia de asemenea în considerare situațiile unde sarcinile de o natură non-militară ce sunt sub responsabilitatea acesteia trebuie să fie luate pentru a sprijini o misiune militară. Mai ales în prima fază a operației de apărare colectivă, este posibil ca în cadrul operațiunii, o autoritate funcțională civilă să fie absentă. De asemenea nu se poate presupune că destule capacități civile sunt disponibile să răspundă la urgențele umanitare. În acest caz poate fi necesară furnizarea de asistență umanitară.Asistența care este cerută în sprijinul opearațiuniilor militare se califică drept cooperare civil-militară. Ca un principiu de bază, asistența ar trebuie să fie subsidiară unei organizații potrivite, ca și Națiunile Unite. Dacă acest lucru nu este posibil, va fi desfășurată în lanțul de comandă. În general, politica cooperării civil-militare a Alianței definește implicarea militară în sarcini de natură non- militară, normal responsabilitatea unei autorității civile mandatate.

Suportul națiunilor gazdă se referă la sprijinul unei operațiuni NATO după națiunea pe al cărei teritoriu este condusă misiunea. Alianța Nord-Atlantică trage o linie subțire între acest suport și cooperarea civil-militară. Conform doctrinei, suportul oferit de către națiunile gazdă se referă la proviziile civile și sprijinul militar în formă materială, facilități, servicii și sprijin administrativ ale forțelor. Rolul cooperării civil-militare este să furnizeze coordonare și legături care vor ajuta în dezvoltarea resurselor civile disponibile. Astfel CIMIC nu este egală cu HNS, dar îi este complementară. Distincția cooperării civil-militare de alte aspecte ale relațiilor civil-militare, cum este descris mai sus, arată că Alianța Nord-Atlantică folosește o interpretare foarte restrânsă a acesteia. În accepțiunea Alianței, cooperarea civil-militară are doar o funcție de sprijin și aceea de a asista la executarea cu succes a unei operațiuni militare. Asistența subsidiară, care nu este o parte dintr-un mandat militar cu multe obiective militar-politice, nu este considerată cooperare civil-militară.

2.3.3 Funcții ale CIMIC în operațiile NATO

Cum a fost menționat mai sus, cooperarea civil-militară este văzută ca o parte de sprijin și o parte integrală a unei operațiuni. Pentru a garanta sprijinul la cel mai bun nivel posibil, doctrina diferențiază sarcinile cooperării civil-militare după cele trei stagii diferite ale ciclului de viață ale unei operațiuni. În faza pre-operationala personalul CIMIC ajută forța să pregătească o înțelegere cu condițiile civile pe care le vor întâlni în zona de operații întrunite. Sarcinile CIMIC în timpul stadiului operațional sunt de a securiza eficient cooperarea civil-militară, stabilirea și menținerea relațiilor cu corpurile civile, în sprijinul misiunii comandantului.În faza de tranziție cooperarea civil-militară asistă la predarea activităților civile către autorități mandatate regulamentar.

Alianța Nord-Atlantică însumează sarcinile cooperării civil-militare după trei funcții de bază:

Legături civil-militare;

Sprijin pentru mediul civil;

Sprijin pentru forța.

Legăturile civil-militare țintesc spre crearea coordonării necesare cu corpurile civile și să ușureze și să sprijină plănuirea și conducerea operațiunilor. Coordonarea ar trebui să fie deja stabilită înainte ca operațiunea actuală sa înceapă. Scopul legăturilor civil militare este să garanteze Alianței pregatirea și abilitatea de a răspunde rapid și adecvat. Stabilirea, promovarea și menținerea coordonării este văzută ca precondiție pentru alte funcții ale cooperării civil-militare. Legăturile civil-militare au de asemenea ca scop oferirea ajutorului pentru obținerea sprijinului populația, a organizațiilor internaționale si nonguvernamentale.

Sprijinul pentru mediul civil se referă la interacționarea cu corpurile civile în timpul operațiunii militare. În cadrul operațiunilor cu o gamă largă de sprijin militar este de conceput, de exemplu, informație, material și echipament, comunicații și facilități de transport. Alianța Nord-Atlantică este conștientă de amenințarea de obscurizare a rolurilor civile și militare. Astfel este declarat explicit că o decizie de sprijin ar trebui să aibă întotdeauna factori politici, civili și militari în considerare și să fie făcut la cel mai potrivit nivel. Doctrina declară de asemenea că acest lucru trebuie să se întâmple numai când este necesar pentru împlinirea misiunii militare.

Sprijinul pentru înțelegerile forței cu situațiile care cer sprijin civil armatei. Paragraful 106c în AJP-9 subliniază că în circumstanțe de dependență parțială pe astfel de factori ca și sprijinul civil, privind surse, și informații, controlul civil al operațiunii militare trebuie evitat.

De aceea, funcția cooperării civil-militare este de stabilire a celor mai bune condiții posibile pentru conducerea unei operațiuni militare, privind sprijinul extern și recunoașterea prin minimizarea oricărei posibile întreruperi externe ale misiunii.

2.3.4 Relația NATO cu organizațiile civile

Doctrina cooperării civil-militare a Alianței Nord-Atlantice anticipează cooperarea cu diverși participanți. Această parte se concentrează asupra relațiilor cu organizațiile implicate în asistența ajutorului. Doctrina subliniază în mod repetat diversitatea de organizații civile și agenții cu care forțele militare trebuie să coopereze. De asemenea, subliniază faptul că este de o importanță crucială ca personalul cooperării civil-militare să înțeleagă pe deplin mandatul, rolul, structura, metodele și principiile acelor organizații în vederea stabilirii unor relații eficiente. Alianța Nord-Atlantică face distincție între patru tipuri de organizații civile și oferă următoarele definiții pentru potențialii săi omologi în cadrul operațiunilor.

Organizații internaționale (IO) sunt stabilite de acorduri interguvernamentale și ele operează la nivel internațional. Doctrina menționează în particular Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și Organizația Națiunilor Unite.

Datorită rolului său unic, Comitetul Internațional al Crucii Roși și Mișcare Semilunii Roșii (ICRC) face parte tot din acest grup. ICRC nu a fost stabilită de un acord interguvernamental dar împlinește un rol bazat pe Convențiile de la Geneva.

Organizațiile non-guvernamentale (NGO) sunt definite ca organizații voluntare, care sunt independente de guvern, organizații internaționale și interesele comerciale.

Organizațiile nonguvernamentale sunt subdivizate astfel:

Mandatate unde sunt recunoscute oficial de organizația conducătoare într-o criză și este autorizată să muncească în această zonă;

Non-mandatate unde nu au nici o recunoaștere oficială și autorizare,ci lucrează ca o organizație privată;

Agențiile donatoare naționale și internaționale. Din acest grup fac parte organizații naționale și internaționale care sunt responsabile cu finanțarea, monitorizare și evaluarea dezvoltării programelor;

Agenții de dezvoltare civile. În această categorie Alianța Nord-Atlantică însumează toate organizațiile civile care sunt în principal preocupate cu reconstruirea și sunt mandatate să furnizeze sprijin tehnic. Sarcinile cooperării civil-militare în această privință sunt identificarea cerințelor pentru reconstrucție în colaborare cu guvernul local și unde este aplicabilă, agenția;

Drepturile omului și agenții de democratizare.

Alianța Nord-Atlantică răspunde de o diversitate de participanți civili și cu acestea și complicațiile care pot deriva din diferitele culturi ale organizațiilor, diferite mandate și obiective între armată și organizațiile civile. În general, doctrina cooperării civil-militare definește că factorii sociali, politici, culturali, religioși, economici, ecologici și umanitari trebuie să fie luați în considerare în timpul plănuiri și execuției unei operațiuni.

Doctrina AJP-9 definește numeroase principii în legătură cu relația civil-militară. În scopul de a gestiona cooperarea civil-militară la cel mai bun nivel posibil, doctrina impune principiile de transparență și comunicare. Fiind transparent, demonstrând competență și capabilitate, ar trebui să întrețină încrederea și confidența reciprocă. Comunicarea ar trebui să fie deschisă și constantă. Responsabilitatea și luarea de decizii ar trebui să fie ghidate de către principiile de consimțământ și responsabilitate împărțită.

Responsabilitatea împărțită recunoaște în mod explicit diferite moduri, structuri și practici de lucru. Acordurile privind obiectivele comune ar trebui să ducă la o împărțire a responsabilităților de comun acord. Alianța Nord-Atlantică caută acorduri pe bază de consens, pentru a realiza cele mai bune rezultate posibile.În principiu, acțiunea coercitivă, pentru a trece de punctul de vedere al Alianței, este percepută drept posibilă, dar puțin folosibilă pe termen lung.

Doctrina AJP-9 oferă instrucțiuni suplimentare.În paragraful 203 comandanții unei operațiuni sunt îndemnați să fie conștienți de impactul acțiunii militare față de obiectivele civile.Aceștia sunt instruiți să caute o balanță între obiectivele militare și cele civile. Important este faptul că Alianța Nord-Atlantică determină în mod explicit că: “CIMIC nu presupune controlul armatei asupra organizațiilor și agențiilor civile și nici inversul.” Cu toate acestea NATO susține clar sprijinul civil față de armată: “Armata adeseori va avea nevoie de acces la resursele locale civile. În asemenea circumstanțe va fi făcut orice efort pentru evitarea unui impact advers asupra populației, economiei, mediului, infrastructurii locale sau muncii organizațiilor umanitare.”

Este evident că obiectivele armatei rămân în toate circumstanțele supreme. Alianța adera la principiul de “întâietate a misiunii”. Aceasta nu cere controlul asupra corpurilor civile ci este atentă la poziția pe care o au organizațiile civile. În ce măsură NATO va fi într-adevăr atent în anumite operațiuni, nu poate fi răspuns de doctrine.

2.3.5 Operații umanitare

În general, doctrina cooperării civil-militare a NATO subliniază faptul că responsabilitatea Alianței este legată numai de sarcini de securitate. Dacă este cazul, în conformitate cu planul de operații(OPLAN) și autoritățile civile mandatate, poate fi oferit sprijin pentru implementarea sarcinilor civile. Aceste sarcini trebuie să fie conduse în subsidiar de autorități civile corespunzătoare. Se pare aparent ca fraza se referă la experiențele Alianței în Balcani. Inițial IFOR și mai târziu SFOR, succesorul misiunii, a oferit sprijin corpurilor civile în zone variate. SFOR a avut până și mandatul explicit al comunității internaționale pentru a putea participa la implementarea aspectelor civile ale Acordului de Pace Dayton. Asistența a variat de la sprijin umanitar și alegeri naționale, până la proiecte pe termen lung și reconstrucția infrastructurii.În continuare, doctrina menționează problema confuziei rolurilor corpurilor civile și militare, afirmând că toate măsurile vor fi luate pentru a evita efecte adverse și compromiterea neutralității și imparțialității organizațiilor umanitare.

Alianța Nord-Atlantică recunoștea că, în cadrul unei operațiuni militare pot apărea situații care cer o preluare de sarcini ce sunt în mod normal responsabilitatea corpurilor civile și care nu sunt conduse în subsidiar de un corp corespunzător autoritar civil. Acest fapt ridica întrebarea, ce fel de situații ar putea declanșa angajarea armatei în sectorul umanitar și conform căror principii NATO ar putea executa aceste sarcini?

Preluarea sarcinilor non-militare ca responsabilitate a Alianței este luată în vedere numai în situații excepționale: “În situații excepționale, armata ar putea fi nevoită să preia sarcini care în mod normal sunt responsabilitatea unei autorități civile mandatate, organizații sau agenții. Aceste sarcini vor fi preluate numai unde corpul civil corespunzător nu este prezent sau este incapabil să-și desfășoare mandatul și unde un vid inacceptabil ar apărea”.

Armata ar trebui să fie pregătită să preia, când îi este cerut de autoritatea civilă conștientă și aprobată de NATO, asemenea sarcini necesare, până când autoritatea civilă mandatată, organizația sau agenția este pregătită să și le asume.

Doctrina AJP-9 dă explicații suplimentare pentru situațiile excepționale. Aceasta citează că aceste sarcini vor fi executate pentru a satisface nevoile de menținere a vieții populației locale și/sau să asigure stabilitatea și durabilitatea pe termen lung a societății. Doctrina menționează nevoia unei strategii de ieșire. În paragraful 303e citează că aceste sarcini trebuie desfășurate în cadrul contextului unui plan de tranziție.

Astfel, Alianța Nord-Atlantică stabilește următoarele cerințe pentru o preluare deorice gen de activitate de natură nonmilitară, care nu sunt subsidiare unei autorități civile:

Autoritatea civilă trebuie să fie absentă și să nu fie capabilă să-și desfășoare mandatul;

Absența trebuie să creeze un vid inacceptabil, care nu poate fi umplut decât cu un alt corp militar;

Populația care are nevoie s-ar confrunta cu o amenințare imediată a vieții, dacă NATO nu va desfășura sarcinile umanitare și în final, nu trebuie să existe un plan de tranziție de predare a responsabilităților către autoritățile civile corespunzătoare cât mai curând posibil.

Rolul NATO și statutul său s-au schimbat semnificativ în ultimul deceniu. Fosta alianță de descurajare a contragreutății față de Blocul estic a fost transformată într-un participant cheie la nivel mondial în arena Operațiunilor de Sprijin al Păcii. Acesta este rezultatul redefinirii percepției de securitate al NATO și a fost gestionat prin reorganizare structurală. Alianța a devenit o unealtă extrem de eficientă a politicii externe din vest ca răspuns la așa numitele amenințări.

Experiențele primei operațiuni ale alianței înafara propriului teritoriu, în Balcani, a arătat nevoia unei interfațe civil-militare coerente și bine definite administrativ.

2.4. Doctrina CIMIC a Uniunii Europene

Dezvoltarea Politicii de Apărare și Securitate a Uniunii Europene prin adăugarea dimensiunii militare și a unor aspecte civile a îmbunătățit capacitatea Uniunii Europene de răspuns la crize. Un răspuns efectiv la o criză necesită folosirea instrumentelor civile și militare într-o manieră comprehensivă, coerentă și coordonată.

Acest concept descrie cooperarea civil-militară în operațiile militare desfășurate de Uniunea Europeană și ghidează pregătirea, planificarea și execuția activităților cooperării civil-militare luând în considerare cerințele operaționale privind managementului crizei și a prevenirii conflictelor. Mai mult, acest concept permite stabilirea de structuri CIMIC care vor permite instituțiilor și organizațiilor civile să contribuie în mod activ în procesul de planficare a cooperării civil-militare. În plus, va facilita planificarea coordonării dintre componenta civilă și cea civilă la toate nivelele, reducând astfel riscul apariției de divergențe în planificare.

Scopul cooperării civil-militare în operațiile militare desfășurate de Uniunea Europeană este de a stabili și menține cooperarea dintre componenta militară și actori civili externi din teatrul de operații care includ organizații internaționale și nonguvernamentale. De asemenea cooperarea civil-militară ca și o funcțiune operațională va stabili și menține cooperarea dintre autoritățile civile și populație în zona de operații a comandantului pentru crearea celor mai bune condiții tactice, operaționale, materiale și morale pentru îndeplinirea misiunii. Cooperarea civil-militară sprijină și facilitează îndeplinirea condițiilor care vor duce la o rezolvare pe termen lung a crizei apărute.

În termeni operaționali, elementele cooperării civil-militare pentru forțele militare a Uniunii Europene acționează ca și o interfață între componenta militară a operațiilor militare desfășurate de Uniunea Europenă și actorii civili externi. Cooperarea civil-militară nu implică executarea funcțiilor care se bazează pe actorii externi. Coordonarea apropiată a acestor funcțiuni reprezintă o precondiție a unei cooperări civil-militare efectivă.

Cooperarea civil-militară nu implică controlul militar a organizațiilor civile externe sau a agențiilor și acest lucru este valabil și vice versa.forțele militare ale Uniunii Europene vor fi desfășurate pentru a efectua misiuni militare și dacă sunt mandate să sprijine autoritățile civile pentru implementarea sarcinilor civile sau să ofere sprijin umanitar la cererea organizațiilor umanitare. Executarea sarcinilor civile trebuie să fie clar identificate în mandatul consiliului și incorporat acest mandat în misiunea forței militare ale Uniunii Europene.

În circumstanțe excepționale forțele militare pot fi restrânse la efectuarea de sarcini care în mod normal sunt mandatate a fi efectuate de autoritățile civile, organizații sau agenții.

Aceste sarcini trebuie executate numai dacă sunt autorizate în planul operațional (OPLAN) sau când autoritățile civile nu sunt prezente sau nu sunt capabile să își îndeplinească mandatul. Forțele militare trebuie să fie pregătite să îndeplinească aceste sarcini la cererea autorităților civile recunoscute până la asumarea mandatului de către autoritățile civile, organizații sau agenții.

Cooperarea civil-militară reprezintă un factor important în eficența operațiilor militare desfășurate de Uniunea Europenă. Mediul operațional, adecvarea și stabilitatea infrastucturii civile precum și nivelul de sprijin și coordonarea statului gazdă și a populației locale va duce la extinderea interfeței dintre civili și militari.

Această cooperare dintre civili și militari este o parte integrală din procesul de planificare militară deși conținutul și importanța relativă a cooperării civil-militare va depinde de tipul de misiune. Cooperarea civil-militară este o responsabilitate a nivelului strategic politic care trebuie să ofere indicații privind sarcinile cooperării civil-militare la nivele subordonate. Pentru a maximiza sprijinul pe care cooperarea civil-militară îl poate oferi într-o misiune ar trebui să se ia în calcul desfășurarea timpurie de elemente CIMIC pe timpul etapei de planificare și execuție a operațiilor militare conduse de Uniunea Europeană.

ANEXE

ANEXA NR.1

OPERAȚII CIVIL-MILITARE

ANEXA NR. 2

PRINCIPIILE CIMIC

ANEXA NR. 3

Structura organizațională a forțelor CIMIC în cadrul operațiilor de răspuns la crize

ANEXA NR. 4

Abordarea cuprinzătoare (CA) a NATO

ANEXE

ANEXA NR.1

OPERAȚII CIVIL-MILITARE

ANEXA NR. 2

PRINCIPIILE CIMIC

ANEXA NR. 3

Structura organizațională a forțelor CIMIC în cadrul operațiilor de răspuns la crize

ANEXA NR. 4

Abordarea cuprinzătoare (CA) a NATO