Aspecte Comune Privind Infractiunile Contra Patrimoniului

Practica îndelungată a societății umane, cel puțin până în zilele noastre, a arătat că proprietatea privată reprezintă aceea formă ce asigură condițiile cele mai bune de a manifesta libertatea economică, determinând decisiv majorarea calitativă a vieții materiale și spirituale a individului. Libertatea economică oferă șansa proprietarului de a adopta decizii personale în orice problemă ce face referire la acțiunile sale de natură economică. Exercitarea pe deplin a atributelor dreptului de proprietate constituie fundamental libertății economice.

Acolo unde proprietatea este despersonalizată prin socializarea ei ori prin măsuri economice de natură dictatorială, libertatea de inițiativă este îngrădită si chiar lichidată, având ca efecte înstrăinarea indivizilor de procesele economice în general, de producție în special, iar proprietatea încetează de a mai fi o sursa de venituri, de rentabilitate. Comunismul a dorit însă să despartă omul de legătura sa directă cu produsul său, cu bunul său, cu animalul său, în

anumite cazuri chiar cu familia sa, cu ei, rămânând dezinteresat, să poată concepe comunitatea ca pe o entitate superioară, subordonându-se ei cu totul… De aceea, fiecare s-a simțit constrâns, frustrat când i s-a luat, fiindcă n-a putut concepe comunitatea. Ca atare i-a dispărut pofta de a mai produce sau crea și neputându-se simți ca adevărat stăpân peste bunul comun, s-a simțit alienat, înstrăinat, condus zilnic, rob.

Proprietatea, având în vedere subiectul său, poate aparține fie indivizilor, fie unor grupuri constituite pe baza unor interese comune, de tipul asociațiilor, cooperativelor, societăților comerciale, etc. Ea poate aparține și statului, în calitate de producător și consumator și nu ca factor politic, de putere.

Din cele ce preced rezultă că în decursul istoriei proprietatea a ființat, există și se va dezvolta sub forma proprietății privat-particulare și a celei de stat, publice.

Promovarea unor concepții moderne cu privire la formele de proprietate menționate va determina transformarea acestora într-o sursă reală de motivații pentru subiecții dreptului de proprietate de a avea un comportament economic adecvat, benefic, rentabil, atât pentru ei, cât și pentru societate.

Și în România de după evenimentele din decembrie 1989 au fost întreprinse măsuri politico-juridice și administrativ-organizatorice pentru restaurarea întregii proprietăți, în deplină concordanță cu principiile unui stat de drept, așa cum se dorește să devină țara noastră, și ale unei economii de piață prospere. În acest context este în curs de desfășurare procesul amplu de extindere a proprietății private, atât individuală cât și asociativă, de limitare treptată și în mod echilibrat a proprietății publice, de dezvoltare continuă a proprietății mixte.

Crearea unor condiții prielnice reale de dezvoltare armonioasă a acestora, ar fi de natură să sporească valorificarea superioară a resurselor materiale și umane de care dispunem, în vederea obținerii unor beneficii stimulative pentru redresarea economiei naționale. Totodată, ar asigura în timp construirea mecanismelor și structurilor economice de piață și, pe cale de consecință, întrevederea unor posibilități reale privind protecția socială a populației. Avem în vedere, în mod deosebit, problema șomajului, până nu se cronicizează, și nivelul de trai decent al tuturor categoriilor de cetățeni (salariați, studenți, elevi, militari în termen, dar mai ales pensionari).

Legile adoptate până în prezent, măsurile organizatorice întreprinse de guvernele ce s-au succedat la puterea executivă au abordat sau abordează direct sau experimental, tot mai mult laturile esențiale ale acestui vast proces reformator pe care îl parcurge România de astăzi. Sunt menționate, printre altele, Decretul-lege privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative, Decretul-lege privind unele măsuri pentru stimularea țărănimii, Legea privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome si societăți comerciale, Legea fondului funciar, Legea privind societățile comerciale, Legea privatizării și nu în ultimul rând Constituția României care consacră proprietatea ca fiind publică sau privată.

Conform Codului Civil ,, patrimoniul este definit ca fiind totalitatea drepturilor si

obligațiilor patrimoniale aparținand unei persoane fizice sau juridice determinată, privite ca o sumă de valori active si pasive, strâns legate intre ele. În ceea ce privește conținutul raportului juridic civil, acesta este format din drepturile subiective și obligațiile corelative ce iau naștere în favoarea și, respective în sarcina subiectelor acestui raport juridic civil. Una dintre cele mai importante, clasificări ale drepturilor și obligațiilor subiective civile, o reprezintă clasificarea în drepturi și obligații patrimoniale și drepturi și obligații nepatrimoniale. Codul Civil folosește noțiunea de patrimoniu în mai multe texte, mai cu seamă în material dreptului succesoral.

Conform Noul Cod penal, noțiunea de ,,patrimoniu,, este mai clară decât noțiunea de ,, proprietate, incluzând nu doar proprietatea , ci și totalitatea drepturilor și obligațiilor ce au valoare economic. Înțelegând să ocrotească patrimonial, legiuitorul penal nu are în vedere o universalitate de bunuri, ci doar bunurile material în individualitatea lor, bunuri susceptibile de a fi sustrase, dilapidate, distruse, tăinuite etc.

CAPITOLUL I.

ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PATRIMONIULUI

Ocrotirea patrimoniului prin prevederile de drept penal a reprezentat dintotdeauna un obiectiv important al oricărei sistem de drept, patrimoniul constiuind în acest context, o componentă prioritară a vieții de fiecare zi a persoanei fizice ori a persoanei juridice, de care depinde atât satisfacerea cerințelor necesare, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual, dar și micro și macrosocial.

Legislația penală din România, în contextul legislațiilor penale moderne europene, a plasta, pe parcursul timpului, printre cele mai importante norme juridico-penale, infracțiunile constra proprietății ( de pildă în Codul Cuza) ori infracțiunile contra patrimoniului ( de pildă Codul Carol al – III-lea).

În Codul penal român, de la 1969, cu modificările și completările ulterioare, aceste infracțiuni au fost transpuse într-un singur titlu ,, Infracțiuni contra patrimoniului,, după ce în legislația penală anterioară fuseseră transpuse în 2 titluri diferite, și anume ,, Infracțiuni contra avutului personal ori particular,, și ,, Infracțiuni contra avutului obștesc,,.

În Noul Cod penal, normele de incriminare a faptelor ilicite săvârșite contra patrimonului sunt sistematizate în 5 capitole, luând în considerare situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca enități patrimoniale, cât și caracterul ori natura acțiunilor ilicite prin care pot fi schimbate acteste situații de fapt.

De altfel, această sistematizare nu constituie o premieră pentru legislația penală din țara noastră, ci mai degrabă o revenire la tradiție – Codul penal de la 1864 sistematiza crimele și delictele proprietății pe nouă secțiuni, Codul penale de la 1936 sistematiza crimele și delictele contra patrimoniului în Titlul XIV ce cuprindea patru capitol.

Noul Cod penal, prevede:

infracțiunile de furt în capitolul I

infracțiunile de tâlhărie, tâlhărie calificată și piraterie în capitolul II

capitolul III cuprinde dispoziții incriminatoare ale unor fapte contra patrimoniului care sunt săvârșite prin nesocotirea încrederii

cel de-al patrulea capitol cuprinde fraudele patrimoniale săvârșite prin sisteme informatice și prin mijloace de plată electronice, iar ultimul capitol, capitolul V, prevede infracțiunile de distrugere și tulburare de posesie.

Obiectul juridic

Obiectul juridic principal constă în relațiile sociale referitoare la patrimoniul public sau privat. Obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la posesia asupra bunurilor, încrederea și buna-credință pe care trebuie să se bazeze relațiile sociale cu caracter patrimonial.

Obiectul material

Obiectul material. Bunul care poate constitui obiect material al acestor infracțiuni se caracterizează în cazul fiecăreia dintre ele prin anumite trăsături, un bun mobil aflat în posesia ori detenția altuia, în cazul infracțiunii de furt, un bun mobil al altuia aflat în posesia făptuitorului sub orice titlu etc.

Subiecții infracțiunii

Subiect activ poate fi, de regulă, orice persoană, legea necondiționând existența lor de vreo calitate specială a făptuitorului. În cazul unora dintre infracțiunile contra patrimoniului, subiectul activ este calificat.

Participația penală este posibilă, de regulă, sub toate formele.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material se realizează, pentru majoritatea infracțiunilor contra patrimoniului, printr-o acțiune constând în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, în cazul furtului, furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, în cazul tâlhăriei, furtul comis, prin violență sau amenințare, de către o persoană care face parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor ce se găsesc pe acel vas sau pe o altă navă, în cazul pirateriei, conform Noului Cod penal, însușirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop, în cazul abuzului de încredere, conform art. 238 din Noul Cod penal, fapta persoanei care, în frauda creditorilor falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia, în cazul bancrutei frauduloase conform art. 241 din Noul Cod penal etc.

Elementul material poate fi realizat și printr-o inacțiune constând în:

Nerestituirea bunului, în cazul infracțiunii de abuz de încredere;

Neluarea măsurilor necesare preîntâmpinării prejudiciului la gestiunea frauduloasă;

Nepredarea bunului găsit, la însușirea bunului găsit.

Unele infracțiuni au conținuturi alternative, elemental material putându-se realize prin săvârșirea oricăreia din acestea, de pildă, însușirea, dispunerea pe nedrept ori refuzul de restituire a bunului în cazul abuzului de încredere, distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare în cazul infracțiunilor de distrugere, etc.

Urmarea imediată constă în pricinuirea unei pagube.

Raportul de cauzalitate dintre faptă și urmare trebuie să existe.

Latura subiectivă

Infracțiunile contra patrimoniului se săvârșesc cu intenție, care poate fi directă sau indirectă, cu excepția distrugerii din culpă. Latura subiectivă include uneori și un scop special urmărit de către făptuitor, constând, de exemplu, în scopul însușirii bunului, în cazul furtului.

Formele infracțiunii

Actele de pregătire nu sunt sancționate, conform regulii generale. În cazul infracțiunii de tâlhărie, dacă actele de pregătire sunt realizate de un terț, iar autorul s-a folosit de acestea la săvârșirea tâlhăriei, acestea vor constitui acte de complicitate anterioară.

Tentativa imperfectă este posibilă și incriminată, de pildă în cazul infracțiunii de furt, în timp ce tentativa perfectă nu este posibilă. În cazului furtului realizat în condițiile art. 229 alin. (3) Noul Cod penal nu mai sunt asimilate tentativei efectuarea de săpături pe terenul aflat în zona de protecție a conductei de transport al țițeiului, gazolinei, benzinei, motorinei, condensatului, etanului lichid ,altor produse petroliere sau gazelor naturale, precum și deținerea, în acele locuri sau în apropierea depozitelor, ștuțurilor, instalațiilor, cisternelor sau vagoanelor – cisternă, sau oricăror altor dispozitive de prindere ori perforare.

Infracțiunea se consumă în momentul producerii faptei socialmente periculoasă. De pildă, infracțiunea de furt se consumă în momentul în care se produce împosedarea făptuitorului, indiferent de durata stăpânirii bunului – teoria apropriațiunii – sau în momentul utilizării vehicului sustras.

Unele infracțiuni pot îmbrăca forma continuă sau continuată, situație în care, în afara momentului consumării, există și un moment al epuizării.

Modalității agravante

În cazul unora dintre dintre infracțiunile contra patrimoniului, legea prevede, în afara formei simple, și forme agravante. Astfel, în cazul infracțiuniilor de furt, distrugere, tâlhărie, piraterie, înșelăciune etc., sunt prevăzute și modalități agravate.

Circumstanțele ce atribuie acestor infracțiuni caracter agravbat face referire fie la obiectul material ori la subiectul infracțiunii, fie la latura obiectivă.

Formele agravate ale infracțiunilor contra patrimoniului sunt sancționate cu pedeapsa închisorii, care are însă limite mai ridicate, iar unele cazuri și cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Sancționare

Infracțiunile contra patrimoniului, neprezentând același grad de pericol social, sunt prevăzute cu pedepse diferite.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu pentru majoritatea infracțiunilor îndreptate contra patrimoniului. Acțiunea penală se pune în mișcare doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul următoarelor infracțiuni:

Faptele prevăzute de art. 228, 229, 230 Noul Cod Penal, săvârșite între membri de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de cel ce locuiește împreună cu persoana vătămată ori este găzduit de aceasta;

Abuzul de încredere;

Distrugerea;

CAPITOLUL II.

INFRACȚIUNEA DE DISTRUGERE

Reprezintă infracțiunea care constă în distrugerea, aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun sau degradarea bunului care aparține altei persoane sau în împiedicarea luării măsurilor necesare de conservare ori de salvare a bunului ori în înlăturarea măsurilor luate. Potrivit art. 217 alin. (1) Vechiul Cod penal, infracțiunea consta în distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de nefolosință a unui bun ce aprținea altei persoane ori împiedicarea de a se lua măsuri de conservare sau salvare a bunului, precum și înlăturarea măsurilor deja luate.

Noul Cod penal nu mai incriminează ca variantă agravantă distrugerea al cărei obiect material îl constituie conductele petroliere ori de gaze, cablu de înaltă tensiune, echipamente și instalații de telecomunicații sau pentru difuzarea programelor de radio și televiziune ori a sistemelor de alimentare cu apă și a magistralelor de alimentare cu apă, în această situație urmând a se reține forma tip a infracțiunii, ori după caz una dintre celelalte modalități agravante.

Acțiunea penală pentru forma tip a infracțiunii și pentru prima variantă agravantă se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea nu mai este posibilă, însă poate interveni retragerea plăngerii prealabile, care poate opera și in personam.

Constituie variante agravante ale infracțiunii de distrugere cazurile în care:

Privește un înscris sub semnătură privată care aparține în tot sau în parte altei persoane și servește la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă;

Bunul face parte din patrimoniul cultural

Fapta a fost săvârșită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc și dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.

Obiectul juridic

Obiectul juridic special al infracțiunii de distrugere constă în relațiile sociale ce fac referire la protecția patrimoniului oricărui act de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuințare.

Obiectul material

Obiectul material constă în orice bun mobil (inclusiv un animal) sau imobil, ce aparține unei alte persoane fizice ori persoane juridice ori unei alte entități altele decât făptuitorul.

Pot constitui obiect material și anumite înscrisuri care au o valoare economică sau prezintă o importanță pentru proprietar, cu excepția înscrisurilor care reprezintă mijloace de probă într-o procedură judiciară când se va reține comiterea infracțiunii de sustragere ori distrugere de probe sau înscrisuri sau un înscris aflat în păstrarea sau deținerea unui funcționar public când se va reține comiterea infracțiunii de sustragere ori distrugere de înscrisuri, sau un înscris care conține informații secrete de stat când se va reține comiterea infracțiunii de neglijență în păstrarea informațiilor.

Nu pot reprezenta obiect material al infracțiunii de distrugere – bunurile abandonate ori cele care nu aparțin numănui, bunurile aflate într-o stare extrem de avansată de degradare ori cele care sunt lipsite de vreo semnificație și fără nici o folosință.

În cazul modalităților agavante prevăzute de art. 253 alin. (3)-(4) Noul Cod penal poate constitui obiect material al infracțiunii și un bun ce aparține făptuitorului.

Subiecții infracțiunii

Subiect activ poate fi orice persoană fizică sau persoană juridică care are capacitate penală.

Proprietarul bunului poate fi subiect activ nemijlocit al infracțiunii doar în situația săvârșirii faptei în vreuna din modalitățile agravante prevăzute de art. 253 alin. (3)-(4) Noul Cod penal.

Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate.

Subiectul pasiv poate fi persoana fizică sau persoana juridică ori orice altă entitate căreia îi aparține bunul distrus, degradat sau adus într-o stare de neîntrebuințare de către făptuitor.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material constă în distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuințare, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun ori înlăturarea măsurilor de conservare sau de salvare a bunului, după ce au fost luate.

Distrugerea constituie încetarea existenței fizice a bunului.

În situația în care, după comiterea infracțiunii de furt (simplu ori calificat), hoțul distruge bunul sustras, se va reține doar infracțiunea de furt – pentru că hoțul se comportă ca un ,, proprietar,, față de bunul sustras putând să dispună de el inclusiv prin distrugere – , iar nu un concurs între aceasta și infracțiunea de distrugere; totuți furtul se va reține în concurs cu distrugerea dacă aceasta din urmă este săvârșită în una din modalitățile agravante prevăzute de art. 253 alin. (3)-(4) Noul Cod penal.

Degradarea reprezintă deteriorarea unui bun care are drept urmare alterarea substanțelor sau a esteticii acestuia (dacă aspectul estetic este de esența bunului respectiv) în așa măsură încât bunul să nu mai poată fi folosit ori valorificat ca în trecut, fără a fi reparat.

Aceste două variante alternative sunt absorbite în furtul calificat comis prin efracție ori în infracțiunea de violare a secretului corespondenței.

Efracția, ca agravantă a furtului, implică, prin natura sa, deteriorarea sau distrugerea unui dispozitiv de închidere ori a unui obiect destinat să împiedice accesul sau să închidă trecerea spre locul unde se află obiectul material al sustragerii. În consecință, deteriorarea sau distrugerea încuietoarelor, comisă în vederea comiterii furtului, nu constituie o infracțiune de distrugere distinctă, ci se înglobează, ca o circumstanță agravantă, în conținutul infracțiunii complexe de furt calificat.

Distrugerea ori degradarea poate fi absorbită, în anumite situații, și în infracțiunea de tâlhărie. Degradarea îmbrăcămintei persoanei vătămate, ca urmare a violențelor exercitate contra acesteia de către inculpat în încercarea de a își asigura scăparea, reprezintă infracțiunea complexă, unică, de tâlhărie, în care fapta de distrugere este absorbită, intrând în conținutul infracțiunii de tâlhărie.

Aducerea în stare de neîntrebuințare presupune că bunul nu mai poate fi utilizat conform destinației sale chiar fără a fi distrus ori degradat.

Împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun creează o stare eventuală de pericol privitoare la bun, chiar dacă în momentul desfășurării activității infracționale bunul nu este distrus ori degradat prin acțiunea făptuitorului. Împiedicarea stingerii unui incendiu cauzat de o persoană în propria gospodărie, din neglijență, constituie infracțiunea de distrugere dacă incendiul s-a extins asupra bunurilor altor persoane distrugându-le- în speță, fiind de față în momentul declanșării incendiului, inculpatul nu a luat nici o măsură pentru a limita efectele acestuia și, datorită relațiilor de dușmănie care existau între acesta și respectivul vecin, i-a împiedicat pe locuitorii care au încercat să intervină pentru a stinge incendiul.

Înlăturarea măsurilor luate de conservare ori de salvare a unui bun constituie existența unei situații de pericol prin crearea unui cadru în care acesta poate fi distrus ori degradat.

Dacă făptuitorul realizează mai multe activități infracționale prevăzute de elementul material, va exista o singură infracțiune. În cazul formei de bază a infracțiunii bunul ce reprezintă obiectul material al infracțiunii trebuie să aparținp altei persoane, iar nu făptuitorului.

Urmarea imediată o constituie distrugerea, aducerea în stare de nefolosință, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare, degradarea sau înlăturarea măsurilor luate cu privire la un bun a unui bun ori prin înlăturarea măsurilor de conservarea sau salvare a respectivului bun.

Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

Infracțiunea de distrugere poate fi săvârșită cu intenție directă ori indirectă.

Nu interesează mobilul ori scopul cu care este săvârșită infracțiunea.

În situația în care fapta este săvârșită din culpă se va putea reține săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 255 Noul Cod penal, dacă sunt întrunite elementele de tipicitate dispuse de prevederile legale.

Formele infracțiunii

Actele pregătitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Tentativa este posibilă și incriminată doar în modalitățile agravante prevăzute de alin. (3)-(4) ale art. 253 Noul Cod penal. Infracțiuea este consumată în momentul realizării acțiunii tipice prevăzute de dispozițiile legale. Poate fi realizată în formă continuată, situație în care infracțiunea este epuizată în momentul comiterii ultimului act de executare.

Modalității agravante

Infracțiunea de distrugere poate fi săvârșită și în una din următoarele modalități agravante:

Distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparține în tot sau parțial altei persoane și care servește la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă. Obiectul material al infracțiunii îl constituie un înscris sub semnătură privată ce aparține în tot sau parțial altei persoane, iar nu făptuitorului, iar acest înscris servește la dovedirea unui drept de natură patrimonială – drept real ori de creanță. Fapta prezintă pericol social pentru că înscrisul sub semnătură privată poate fi unicul mijloc de probă prin care se poate dovedi exsitența dreptului patrimonial, de exemplu un testament olograf. Dacă este distrus un înscris oficial, fapta nu va fi tipică în cazul în care înscrisul se află în posesia unei terțe persoane, pentru că cel interesat poate obține oricând o copie de la autoritatea care a emis documentul, făcând excepție situația în care terțul este o autoritate publică, întrucât în acest caz se va reține comiterea infracțiunii de sustragere ori de distrugere de înscrisuri oficiale. Urmarea imediată constă în producerea unei pagube persoanei căreia îi aparține înscrisul. Acțiunea penală este pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Distrugerea, aducerea în stare de nefolosință, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare, degradarea sau înlăturarea măsurilor luate cu privire la un bun care face parte din patrimoniul cultural. Obiectul material reprezintă un bun care se bucură de protecția specială a legii penale, pentru că face parte din patrimoniul cultural național, de exemplu, tablouri, sculpturi celebre, manuscruse, situri arheologice etc. Poate fi săvârșită în calitate de susbiect acti nemijlocit chiar și de proprietarul bunului.

Distrugerea, aducerea în stare de nefolosință, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare, degradarea sau înlăturarea măsurilor luate cu privire la un bun, săvârșită prin incendiere, explozie ori prin orice alt mijloc similar. Este necesar nu doar ca distrugerea să se producă prin variantele enumerate anterior, ci și să fie de natură să pună în pericol alte persoane sau lucruri, nu este nevoie ca starea de pericol să se fi produs efectiv. În cazul în care fapta a fost săvârșită prin incendiere, explozie sau prin orice alte mijloc similar și dacă nu rezultă că era de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri, nu se va putea reține această modalitate agravantă a infracțiunii, fapta urmând a fi încadrată în forma tip a infracțiunii prevăzută de art. 253 alin.(1) Noul Cod penal. Poate fi săvârșită în calitate de subiect activ nemijlocit și de proprietarul bunului. De pildă, în practica judiciară, dacă, inculpatul incendiind o căpiță de fân din neglijență, fiind în stare de ebrietate, focul s-a extins și asupra altor bunuri ale vecinului său, cauzându-i acestuia un prejudiciu de 2.500.000 lei. Fiind de față în momentul declanșării incendiului, inculpatul nu a luat nici o măsură pentru a limita efectele acestuia, și datorită relațiilor de dușmănie pe care de avea cu vecinul său, i-a împiedicat și pe alți locuitorii să intervină pentru a stinge focul. Împiedicând astfel mai multe persoane pentru ca incendiul să nu se extindă și asupra gospodăriei vecinului, inculpatul, a săvârșit, în această modalitate, infracțiunea de distrugere.

Sancționare

Pentru forma tip prevăzută de art. 253 alin. (1) Noul Cod penal sancțiunea este închisoarea de la 3 luni – 2 ani ori amnedă, iar pentru variantele agravante sumt prevăzute următoarele sancțiuni:

Pentru varianta agravantă prevăzută de art. 253 alin. (2) Noul Cod penal – închisoarea de 6 luni – 3 ani ori amenda;

Pentru varianta agravantă prevăzută de art. 253 alin. (3) Noul Cod penal – închisoarea de la 1 – 5 ani;

Pentru varianta agravantă prevăzută de art. 253 alin. (4) Noul Cod penal – închisoarea de la 2 – 7 ani.

Fapta penală care constă în distrugerea, aducerea în stare de nefolosință, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare, degradarea sau înlăturarea măsurilor luate cu privire la un bun dacă fapta a avut drept urmare un dezastru, conform art. 254 alin. (1) Noul Cod penal, constituie infracțiunea de distrugere calificată. Noul cod penal nu mai incriminează ca distrugere calificată fapta ce a avut drept urmare producerea unor consecințe deosebit de grave, ci doar ceea în care faptele prevăzute de art. 253 au avut ca urmare un dezastru.

Fapta care constă în distrugerea, aducerea în stare de nefolosință, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare, degradarea sau înlăturarea măsurilor luate cu privire la un bun, săvârșită din culpă, chiar dacă bunul aparține făptuitorului, în situația în care fapta este săvârșită prin incendiere, explozie ori prin orice alt mijloc similar și dacă este de natură să pună în pericol persoane/ bunuri, conform art. 255, constituie infracțiunea de distrugere din culpă. Noul Cod penal nu a mai prevăzut ca a doua formă tip a infracțiunii constând în distrugerea din culpă a unei conducte petroliere ori de gaze, cablu de înaltă tensiune, echipamentelor și instalațiilor de telecomunicații ori pentru difuzarea programelor de radio și TV ori a sistemelor de alimentare cu apă și a conductelor magistrale de alimentare cu apă, dacă a avut drept urmare aducerea în stare de neîntrebuințare a acestora, aceasta fiind încorporată în forma unică de bază a infracțiunii

CAPITOLUL III.

INFRACȚIUNEA DE TULBURARE DE POSESIE

Tulburarea de posesie este infracțiunea care constă în ocuparea în parte sau în întregime, fără drept, prin amnințare, violență sau prin desșiințarea ori strămutarea semnelor de hotar a unui imobil ce se află în posesia altuia, fără consimțământul acestuia ori fără aprobarea prealabilă primită conform prevederilor legale, ori refuzul de a elibera imobilul ocupat în aceste condiții.

Noul Cod penal nu mai incriminează tulburarea de posesie pură și simplă, dacă ocuparea imobilului nu s-a produs prin violențe sau amenințări ori prin strămutarea ori prin desființarea semnelor de hotar. Această faptă reprezintă litigiu civil care poate fi rezolvat pe calea actiunii posesorii. Deopotrivă nu mai este prevăzută drept variantă agravată a infracțiunii săvârșirea faptei de două ori mai multe persoane împreună, situație în care urmează să se rețină circumstanța agravantă generală prevăzută de art. 77 lit. a) Noul Cod penal.

Conform Noului Cod penal, acțiunea penală este pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Potrivit Noului Cod penal, împăcarea nu mai este posibilă, însă poate interveni retragerea plângerii prealabile, care poate să opereze in personam, potrivit art. 158 alin. (2) Noul Cod penal.

Prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod penal au fost abrogate dispozițiile din legislația specială care incriminau forme de tulburare în posesie.

Obiectul juridic

Obiectul juridic special este reprezentat de relațiile sociale cu privire la protecția patrimoniului și posesiei de fapt a bunurilor imobile.

Infracțiunea are și un obiect juridic secundar care constă în libertatea psihică a persoanei, integritatea corporală și sănătatea acesteia.

Obiectul material

Obiectul material este reprezentat de un bun imobil ori a parte a acestuia, ce aparține unei persoane fizice, juridice ori altei entități private ori publice.

Bunul imobil trebuie să se afle în posesia sau detenția unei persoane – fiind protejată posesia de fapt.

Infracțiunea poate să aibă și un obiect material secundar care constă în corpul persoanei.

Semnele de hotar sau reperele de marcare nu reprezintă obiect material al infracțiunii, când fapta constă în desființarea acestora.

În practica judiciară, s-a stabilit, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tulburare de posesie atâta timp cât inculpatul, comoștenitor în indiviziune cu partea vătămată, a avut doar el posesia. Împrejurarea că între părți exista pe rolul instanței o acțiune civilă de ieșire din indiviziune nu oferă faptei inculpatului caracter penal, atâta timp cât partea vătămată nu a avut posesia terenului.

Subiecții infracțiunii

Subiect activ al infracțiunii de tulburare de posesie poate fi orice persoană fizică sau persoană juridică ce prezintă capacitate penală.

Proprietarul imobilului poate fi subiect activ nemijlocit al infracțiunii în situația în care bunul se află în posesia legitimă a altei persoane, de exemplu, a uzufructuarului – , dacă posesia terțului nu este legitimă, ci abuzivă, proprietarul ce ocupă terenul deținut de terț nu va săvârși o faptă titpică de tulburare de posesie.

Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, complicitate, instigare.

Subiect pasiv al infracțiunii de tulburare de posesie poate fi persoana fizică sau persoana juridică care are în posesie de fapt bunul imobil, dar și proprietarul imobilului în cazul în care imobilului nu se mai află în proprietatea acestuia.

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material constă în ocuparea efectivă – în parte sau în întregime – a unui imobile fără consimțământul posesorului ori fără o aprobare prealabilă primită conformă cu prevederile legale.

Ocuparea presupune o activitate infracțională de durată, iar nu o simplă pătrundere ca în situația infracțiunii de violare de domiciliu, infracțiunea de tulburare de posesie fiind în acest fel o infracțiune continuă.

Cerințele esențiale pentru realizarea elementului material sunt:

Ocuparea trebuie să fie făcută fără drept, adică în absența vreunui titlu ori prin mijloace nelegale. Dacă ocuparea s-a realizat în baza unui titlu, care ulterior este anulat, nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie. În practica judiciară, s-a stabilit că nu comite infracțiunea de tulburare de posesie cel ce efectuează acțiunea de ocupare a unui imobil în baza unui ordin de repartiție ori cel ce realizează această acțiune în baza unei hotărâri de evacuare. Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tulburare de posesie în situația în care terenul are o situație juridică incertă, fiind utilizat în comun atât de inculpat cât și de partea vătămată, fără ca vreunul dintre aceștia să poată proba existența unui drept în acest sens. Așadar, dacă nu se poate reține că terenul s-a aflat în posesia exclusivă a părții vătămate, situația premisă a infracțiunii de tulburare de posesie nu există. Întrucât, prin definiție, ocuparea presupune o durată lungă de timp, nici elementul material al infracțiunii constând într- o ocupare nu se realizează în situația în care acțiunea inculpatului a constat doar într – o pătrundere pe teren, fără ca aceasta să aibă în timp o întindere suficientă pentru a constitui elementul material al tulburării de posesie. În cazul în care, la data dobândirii posesiei terenului, aceasta s-a realizat în baza unor acte legale, iar ulterior acetele au fost anulate, dreptul de proprietate fiind reconstituit în favoarea altei persoane, necedarea terenului de către posesorul de fapt nu reprezintă infracțiune. Fapta inculpatului de a ocupa în întregime o suprafață de teren ce se află în posesia părții vătămate întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tulburare de posesie, și nu ale infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești, chiar dacă anterior, printr-o sentință civilă care nu a fost pusă în executare până la data săvârșirii faptei, inculpatul fusese obligat să lase liberă posesia și proprietatea terenului părții civile.

Ocupare trebuie să fie realizată prin amenințare sau violență sau prin desființarea ori prin strămutarea semnelor de hotar. Pe lângă relațiile sociale patrimoniale sunt lezate astfel și alte valori, precum: libertatea persoanei, sănătatea și/sau integritatea corporală a persoanei. Absoarbe infracțiunea de loviri sau alte violențe în forma de bază prevăzută în art. 193 alin. (1) Noul Cod penal, infracțiunea de amenințare prevăzută de art. 206 Noul Cod penal sau infracțiunea de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (1) Noul Cod penal. Se va reține în schimb concursul cu infracțiunea de loviri sau alte violențe în varianta agravantă prevăzută de art. 193 alin. (2) Noul Cod Penal, vătăamre corporală prevăzută de art. 194 Noul Cod penal, cu ceea de șantaj prevăzută de art. 207 Noul Cod penal ori distrugerea în variantă agravantă – de exemplu, art. 253 alin. (4) Noul Cod penal, când fapta este săvârșită prin intermediul unei explozii. Ipoteza cu privire la refuzul de a elibera imobilul ocupat nu a mai fost prevăzută de Noul Cod penal, deoarece infracțiunea este consumată prin ocuparea imobilului în condițiile menționate și se epuizează când încetează ocuparea fără drept sau la data pronunțării hotărârii definitive de condamnare. În situația în care făptuitorul a ocupat imobilul prin violență, iar ulterior refuză să părăsească impobilul, dacă acesta este deținut în baza unei hotărâri judecătorești opozabile făptuitorului, poate fi reținută infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. g) Noul Cod penal în concurs cu infracțiunea de tulburare de posesie. În practica judiciară, s-a constat, că fapta inculpatului de a ocupa o porțiune din grădina soției fratelui său, prin desființarea semnelor de hotar, nu constituie infracțiune de tulburare de posesie, lipsindu-i elementul subiectiv, dacă drepturile celor două părți aveau caracter litigios, iar între loturi nici nu era stabilit vreun hotar.

Urmarea imediată constă în trecerea, fără drept, a imbilului ori a unei părți a imobilului în stăpânirea de fapt a făptuitorului.

Legătura de cauzalitate reiese din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

Infracțiunea de tulburare de posesie se săvârșește cu intenție directă sau intenție indirectă.

Nu interesează mobilul sau scopul cu care s-a săvârșit infracțiunea.

Pentru existența infracțiunii de tulburare, s-a constat în practica judiciară, că nu este suficient să se realizeze o ocupare, în totalitate sau în parte, a unui imobil aflat în posesia altuia, ci este nevoie ca această acțiune să fie realizată, sub aspectul laturii subiective, cu intenție. Este, așadar, nevoie ca făptuitorul să fi știut în momentul săvârșirii faptei că ocupă fără drept imobilul aflat în posesia altuia. Dacă, în schimb, făptuitorul a acționat cu credința că este în drept să realizeze această ocupare, lipsind intenția, infracțiunea de tulburare de posesie nu există. În situația în care inculpatul a declarat, cu ocazia audierii, că a avut cu partea vătămată o discuție în legătură cu ridicarea gardului dintre cele două proprietăți, iar la momentul edificării acestuia a avut reprezentarea faptului că îl construiește pe proprietatea sa, fără a exista alte probe suficiente în sesnul că inculpatul a acționat cu intenția specifică infracțiunii de tulburare de posesie, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, sub aspectul laturii subiective.

Formele infracțiunii

Actele de pregătire și tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate.

Dacă activitatea făptuitorului este întreruptă, rămând în stadiul de tentativă, acesta poate fi tras la răspundere penală, pentru infracțiunea de loviri sau alte violențe, amenințare ori distrugere.

Infracțiunea se consumă în momentul ocupării definitive a imobilului sau a unei părți a acestuia, nu în momentul părtrunderii în imobil.

Infracțiunea fiind continuă se epuizează în momentul în care încetează ocuparea fără drept sau când infractorul este condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie.

Modalității agravante

Noul Cod penal nu mai incriminează tulburarea de posesie pură și simplă, dacă ocuparea imobilului nu s-a produs prin violențe sau amenințări ori prin strămutarea ori prin desființarea semnelor de hotar. Această faptă reprezintă litigiu civil care poate fi rezolvat pe calea actiunii posesorii. Deopotrivă nu mai este prevăzută drept variantă agravată a infracțiunii săvârșirea faptei de două ori mai multe persoane împreună, situație în care urmează să se rețină circumstanța agravantă generală prevăzută de art. 77 lit. a) Noul Cod penal.

Sancționare

Infracțiunea de tulburare de posesie, potrivit Noului Cod penal, se sancționează cu închisoare de la 1 an la 5 ani sau cu amendă.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE