Aspecte Comparative Privind Tehnologia Aplicata pe Fazele de Vegetatie la Cultura Graului de Toamna

=== Anexa2 ===

Fenofaze

=== Lucrare de diploma ===

Capitolul I. Introducere

I.1 Generalitãți

Tehnologia de cultivare a cerealelor este bazatã pe cunoașterea exactã a fazelor de vegetație, specialistul agronom efectuând în anul de cereale o serie de observații sistematice, pentru a putea stabili lucrãrile ce trebuie executate.

Perioada de vegetație a grâului (asupra cãruia s-a realizat pentru prima datã o scarã de coduri – necesarã datoritã tratamentelor ce se impun) este împãrțitã în douã etape, fiecare cuprinzând mai multe faze (stadii) fenologice (denumite și fenofaze), și anume:

a) etapa vegetativã, care se caracterizeazã prin formarea și dezvoltarea organelor vegetative ale plantei (frunze, frați, noduri și internoduri), și care cuprinde urmãtoarele fenofaze:

Faza de germinare – rãsãrire;

Faza de înrãdãcinare și formarea primelor frunze;

Faza de înfrãțire;

b) etapa generativã, care se caracterizeazã prin formarea și dezvoltarea organelor generative ale plantei (spicul cu elementele sale), și care cuprinde urmãtoarele fenofaze:

Faza de formare (alungire) a paiului;

Faza de înspicare – înflorire – fecundare;

Faza de formare și coacere (maturarea) boabelor;

Aceastã împãrțire a perioadei de vegetație a grâului nu mai este satisfãcãtoare în prezent nici pentru cercetare, nici pentru practica agricolã. Drept urmare, având ca model utilizarea nomenclaturii binominale dezvoltatã de Karl von Linne, ce a revoluționat limbajul științific în domeniul științelor biologice prin introducerea unui sistem de referințã pentru denumirea plantelor și animalelor, care sã evite greșelile de comunicare cu privire la o anumitã specie, s-a creat așa-numita codificare a vegetației.

Prin codificarea vegetației, perioada de vegetație la o anumitã plantã de culturã este împãrțitã în mai multe faze (stadii) de vegetație, numerotate într-un sistem numeric sau alfabetic, în vederea unei identificãri corecte a aceastora, alcãtuindu-se așa-numitele scãri de coduri.

În prezent existã mai multe scãri de coduri ce permit codificarea vegetației grâului, și anume:

scara Jonard, aceasta fiind prima scarã de coduri ce a fost utilizatã pentru codificarea vegetației la grâu;

scara Feekes este cel mai des citatã în literatura de specialitate, ea codificã vegetația grâului începând de la rãsãrire și detaliazã etapele premergãtoare înfloritului, înfloritul și formarea boabelor. [NUME_REDACTAT] a fost modificatã de E.G. Large, în 1964 și de K.U. Heylond, în 1975;

scara Keller-Baggiolirei – codificã vegetația grâului într-un sistem alfabetic de la A (rãsãrire) la W (supracoacere);

scara Zadoks, Chang și Konzak, utilizeazã un sistem decimal pentru codificarea vegetației la grâu, fiind scara cea mai precisã.

Dat fiind faptul cã fazele de vegetație la cerealele pãioase sunt asemãnãtoare ca structurã și funcționare a plantei, fiind diferite numai cantitativ (numãr de frați, numãr de frunze) și ca timp (datã de apariție, duratã) prezentarea de la grâu, cereala pãioasã cu cea mai mare pondere și importanțã atât în țara noastrã cât și pe plan mondial, este valabilã și pentru celelalte cereale pãioase.

Codificarea vegetației permite o identificare precisã și corectã a fiecãrui stadiu (fazã) de vegetație.

Ca urmare, recomandãrile privind epoca de executare a unor mãsuri tehnologice (aplicarea îngrãșãmintelor, a tratamentelor de combatere a buruienilor, bolilor, etc.) se face prin precizarea codurilor de vegetație corespunzãtoare diferitelor scãri de coduri.

De asemenea, folosind scãrile de coduri se poate recomanda schema de mãsuri tehnologice, respectiv intervențiile ce trebuie executate la o plantã în anumite condiții de culturã, ajungându-se chiar pânã la alcãtuirea unor tehnologii cadru.

Nerespectarea epocii de aplicare duce la situația în care mãsura tehnologicã aplicatã nu are efectul scontat sau se poate ajunge la situația în care poate fi afectatã și planta de culturã.

I.2 Grâul – importanțã și rãspândire

I.2.1 [NUME_REDACTAT] timpuri strãvechi, grâul a fost folosit mai mult decât oricare altã plantã în alimentația oamenilor și a rãmas nedespãrțit de omul civilizat de-a lungul întregii lui istorii. Reprezentând baza alimentației pentru majoritatea oamenilor de pe glob, el a fãcut posibilã alãturi de orez, dezvoltarea primelor civilizații, cãrora le-a fost suportul principal.

Apoi, în etapele de ascensiune a omului spre civilizații mai înaintate și spre o culturã mai înaltã, consumul de grâu a înregistrat o creștere continuã.

În prezent, grâul este cultura care deține ponderea în lume, atât ca suprafațã cultivatã, cât și în ceea ce privește producția totalã de boabe obținutã anual.

Este cea mai importantã plantã cultivatã cãreia i se acordã cea mai mare atenție peste tot în lume, datoritã:

– conținutului ridicat al boabelor în hidrați de carbon și substanțe proteice și raportului între aceste substanțe corespunzãtor cerințelor organismului uman.

– posibilitãților nelimitate de a mecaniza cultura, fapt ce determinã obținerea unor producții foarte ieftine;

– posibilitãții pãstrãrii boabelor timp îndelungat și transportãrii lor la distanțe mari fãrã sã se altereze;

– posibilitãții de cultivare în cele mai diferite climate (subtropical, mediteranean, oceanic, continental de stepã, etc.) și la altitudini pânã la 4000m (în Peru), asigurând producții satisfãcãtoare pretutindeni unde se cultivã.

În afarã de întrebuințarea principalã – prepararea fãinii – grâul se mai utilizeazã în multiple feluri în hrana oamenilor. Pastele fãinoase (macaroane, spaghetti, lasagne, fidea, tãiței, etc.) se consumã din ce în ce mai mult și încep sã ocupe un loc de importanțã mereu crescândã nu numai în Europa și America dar chiar și în alimentația zilnicã a popoarelor asiatice substituindu-se orezului tradițional.

Boabele de grâu constituie materie primã pentru diferite industrii (alcool, amidon, dextrinã, glucozã) și importantã sursã de schimburi comerciale.

Tãrâțele ce se obțin dupã mãcinatul boabelor de grâu reprezintã un nutreț concentrat din cele mai importante, ele fiind bogate în proteine, hidrați de carbon și substanțe minerale.

Boabele de grâu se întrebuințeazã și în hrana animalelor reprezentând, în comparație cu boabele de borumb, mai multe avantaje între care se rețin:

– un conținut mai ridicat în substanțe proteice;

– valoare nutritivã mai ridicatã a proteinelor;

– producție comparativã cu a porumbului (soiuri cu capacitate de producție de peste 10 t/ha);

– un cost de producție mult mai scãzut.

Paiele de grâu se utilizeazã la fabricarea celulozei, în hrana animalelor și ca așternut în grajduri.

Grâul are o deosebitã importanțã fitotehnicã din urmãtoarele considerații:

– constituie o plantã premergãtoare excelentã pentru culturile de primãvarã, rapițã și plante furajere de toamnã;

– elibereazã terenul în prima parte a verii și creeazã condiții optime pentru administrarea îngrãșamintelor organice și minerale și pentru lucrãrile solului;

– de la recoltare pânã în toamnã, solul își îmbunãtãțește fertilitatea prin procesele de nitrificare;

– în condiții de irigare, dupã recoltarea grâului se poate cultiva porumb, de regulã pentru însilozare, cu producții de peste 10 t/ha s.u.;

– este o bunã plantã protectoare pe terenurile în pantã, având un grad de acoperire a solului de 50-75%, cu importanțã mare pentru suprafețe întinse din România.

Dar marea importanțã a grâului se datorește în primul rând faptului cã poate fi transformat relativ ușor într-o hranã foarte gustoasã, afânatã și ușor digestibilã pentru oameni – pâinea – care este nelipsitã de pe masa zilnicã a jumãtate din populația globului.

Nici un aliment nu satisface atât de economic cerințele omului în principii nutritive și active ca pâinea de grâu.

Grâul este bogat în proteine (7-22%), care sunt reprezentate prin prolamine (35-45%), globuline (15-20%), glutenine (35-40%) și albumine (2-5%). Acestea asigurã creșterea și dezvoltarea organismului și dețin un rol biocatalitic și energetic foarte important. Grâul conține o mare natitate de amidon (65-70%), principalul component al bobului, precum și unele zaharuri fermentescibile (maltoza, zaharoza).

Embrionul de grâu conține lipide (2-4%), care sunt bogate în acizi grași nesaturați, precum și în tocoferol sau vitamina E (4-7mg %). Boabele de grâu și fãina integralã sunt bogate în vitamine din grupul B: vitamina B1 (0,5-0,8mg %), vitamina B2 (0,2-0,4mg %), vitamina B5 (3-5mg %), vitamina B6 (3-6mg %), vitamina PP (2-5mg %).

Din grupa K se gãsesc vitamina K1, vitamina K2 și vitamina K3; în cantitãți limitate se întâlnește și vitamina H.

În schimb, boabele de grâu sunt sãrace în vitamina A și nu conțin deloc vitaminele C și D.

Grâul conține aproape întreaga gamã de acizi aminici esențiali, totuși dintre acestea, lizina, metionina, treonina și tirozina se gãsesc în cantitãți insuficiente trebuințelor omului.

Bineînțeles cã acest tablou nu militeazã pentru consumul exclusiv al unei așa mari cantitãți de pâine, ci aratã numai ce mare sursã de substanțe nutritive reprezintã pâinea de grâu, mai gustoasã și mai digestibilã decât produsele obținute din boabele celorlalte cereale.

I.2.2 Rãspândirea

Grâul este planta ce se cultivã în lume pe cele mai mari suprafețe. Astfel, dupa datele FAO, în anul 1997 suprafața semãnatã cu grâu pe glob se ridicã la aproape 234 milioane hectare (tabelul nr. 1.1).

Suprafata cultivata cu grau in lume

-dupa FAO (1997) –

Tabelul nr.1.1.

Grâul se cultiva pe toate continentele, în peste 50 de țãri (Figura 1.1). Cultura lui se extinde pânã la 66o latitudine nordicã și 45o latitudine sudicã, de la nivelul mãrii și pânã la altitudinea de 3000-3500 m, în zona Ecuatorului.

Figura 1.1. – Aria de rãspândire a grâului pe glob

( R. Peterson, 1965)

Undeva pe glob, în fiecare lunã a anului se recolteazã grâu (Figura 1.2).

Figura 1.2. – Datele la care grâul ajunge la maturitate în diferite zone de culturã pe glob

La producția mondialã de grâu, Asia are cea mai mare participare (circa 40%), apoi urmeazã Europa (22%), SUA și Canada (circa 17%) și CSI (circa 16%). În tabelul 1.2 sunt prezentate țãrile mari cultivatoare de grâu și producțiile medii obținute – date FAO 1997.

Tãrile mari cultivatoare de grâu

-dupa FAO (1997) –

Tabelul nr.1.2.

România seamãnã în prezent cu grâu circa 2,5 milioane ha anual, ceea ce reprezintã 24-255 din totalul suprafeței arabile și 38-40% din totalul suprafețelor cultivate cu cereale.

Zona foarte favorabilã se extinde în linii mari în Câmpia Dunãrii (sudul Olteniei, terasele Dunãrii din stânga Oltului și jumãtatea de sud a [NUME_REDACTAT], o suprafațã însemnatã între orașele București-Giurgiu-Cãlãrași și Armãșești, vestul Câmpiei Bãrãganului), [NUME_REDACTAT] și partea de nord-est a Moldovei.

Zona favorabilă este mai extinsă decât zona foarte favorabilă. Această zonă se subdivide în favorabilă I și favorabilă II, diferențiere efectuată în special pe criterii pedologice.

Astfel în zona favorabilă din vest condițiile de climă sunt foarte favorabile, dar solurile au potențial mai scăzut de fertilitate (aluviuni podzolite, soluri brun roșcate podzolite, brune podzolite, lăcoviști, soluri gleice).

În sudul țării se face simțită lipsa precipitațiilor din septembrie-octombrie, irigarea de răsărire fiind principala măsură fitotehnică. În această zonă apare frecvent și fenomenul de șiștăvire.

[NUME_REDACTAT], deși precipitațiile sunt reduse, umiditatea relativă a aerului este mai ridicată, determinată de prezența mării.

Solurile zonei din sud sunt cernoziomurile, solurile brun roșcate, solurile bălane, iar în nordul zonei soluri podzolite și soluri erodate.

[NUME_REDACTAT], zona favorabilă ocupă suprafețe mari în bazinele Târnavelor, Mureșului, Oltului, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]. Nu apare sistavirea, climatul fiind mai răcoros și mai umed. Zona cuprinde terenuri framantate cu potential scazut de fertilitate.

[NUME_REDACTAT], zona este extinsă în județele Botosani, Galati și o fâșie în dreapta Siretului.

Solurile predominante sunt cernoziomurile, solurile de luncă, soluri argilo-iluviale.

Solurile sunt în diferite stadii de levigare.

Condiții mai favorabile sunt în podișul Sucevei și zona Iașului.

Zona puțin favorabilă cuprinde dealurile subcarpatice și dealurile erodate din nordul Dobrogei.

Solurile zonei sunt cu potențial slab de fertilitate; producțiile sunt mici deși condițiile climatice sunt asigurate.

[NUME_REDACTAT] 1.3, sunt prezentate zonele de favorabilitate pentru grâul de toamnã în România.

Figura 1.3. – Zonele de favorabilitate pedoclimatică pentru grâul de toamnă

Lucrările de zonare a producției agricole concluzionează că pentru grâu situația este următoarea:

– zone foarte favorabile 19,5 % din suprafața arabilã;

– zone favorabile I și II , 70,4 % din suprafața arabilã;

– zone putin favorabile 7,2 % din suprafața arabilã.

Având în vedere că resursele hidrice și termice sunt foarte favorabile grâului, rezultã că rol hotãrâtor îl are starea de fertilitate a solurilor.

În prezent nota medie de bonitare naturală pentru grâu este de 47 puncte care prin masuri ameliorative poate sã creascã la 68 – 72.

I.3. Grâul – origine, istoric și sistematicã

I.3.1 Origine și istoric.

Din punct de vedere a origini lor, plantele cultivate se împart în plante primare și plante secundare. Plantele primare sunt acelea care au fost luate direct în culturã, din cele mai vechi timpuri, iar cele secundare sunt cele care provin din plante ruduale, care creșteau în sãlbãticie în apropierea așezãrilor omenești și care au devenit mai târziu plante cultivate.

Grâul, din acest punct de vedere, este o plantã primarã, deoarece este cunoscut din cele mai vechi timpuri, odatã cu renunțarea la viața de nomad, a omului primitiv.

În prezent se cunosc patru centre de origine (centre genetice) pentru grâu (Figura 1.4):

Figura 1.4. – Centrele de origine ale genului Triticum (N.Vavilov 1935)

-Centrul asiatic central (India de NV, Afganistan, Tadjekistan, Uzbekistan), din care provine specia Triticum aestivum, ssp. vulgare, compactum și sphaerococcum.

-Centrul din [NUME_REDACTAT] (Iran, Irak,Turkmenistan, Kazakstan) din care provin Triticum aestivum, ssp. vulgare si macha, T. persicum si T. timopheevi.

-Centrul mediteranian (țãri din bazinul Mediteranei) din care provine: T. durum, T. dicoccum, T. polonicum, T. aestivum ssp. spelta.

-Centrul abisian (Etiopia și o parte a Somaliei) din care provin speciile: T. durum, T. turgidum, T. dicocum, T. polonicum.

Cercetările arheologice de la Jarmo (estul Irakului) menționează existența speciilor sălbatice T. boeticum și T. dicoccoides, precum și a celor cultivate T. monococcum și T. dicoccum cu cca. 9000 de ani î.e.n.

Exista dovezi că grâul a fost folosit în alimentația omului în perioada mezolitică (9000-7000 i.e.n) în [NUME_REDACTAT]. Săpăturile din renumitele peșteri de la [NUME_REDACTAT] au scos la iveală seceri a căror lamă era formată din cremene ascuțită, iar mânerul din os. Acestea serveau la secerarea cerealelor (grâu, orz) sau a altor graminee. De asemenea au fost găsite mojare și pisăloage de piatră cu ajutorul cărora se zdrobeau semințele. Este mai mult decât sigur că oamenii din acele vremuri utilizau ca hrană formele acestrale spontane ale grâului de astăzi și nu ajunseseră încă la cultivarea acestora, deși în aceleași peșteri au fost descoperite săpăligi din os.

Primele vestigii de spice întregi, spiculețe, glume și boabe de grâu au fost găsite în [NUME_REDACTAT], datând din perioada neolitică (7000-3000 i.e.n.).

Cele dintâi resturi de grâu carbonizate constând din boabe și spiculețe au fost găsite în săpăturile de la Jarmo, o localitate situată între Moșul și Sulemaniya în Irak. Vechimea lor se ridică la circa 6700 ani î.e.n (Braidwood și Braidwood, 1950; Braidwood, 1958; Helbaek, 1959).

Hosono (1935) și Nakao (1967) au arătat că grânele s-au extins din centrul lor de origine, în neolitic și ulterior, spre răsărit, pe trei căi. Prima cale o constituie “drumul mătăsii” care trece prin Turkestan, Sinkiang, sudul Mongoliei, nordul Chinei. Pe această cale s-au răspândit grănele cu bobul alb. A doua cale, care de fapt este cea mai importantă, începe în Afganistan, trece prin [NUME_REDACTAT], poalele Himalaiei, Birmania, traversează Yunnanul și Seciuanul din China, ajungând în valea râului Yangtse. Pe această cale au fost transportate grânele cu bobul roșu. A treia cale prezintă puțină importanță.

Spre apus grâul s-a răspândit mai întai în nordul Africii, îndeosebi în Egipt, care pe vremea romanilor era un grânar renumit. De aici, a trecut în Sicilia, Italia, Spania, Elveția, Franța, Anglia, Olanda, Germania, ajungând până în Scandinavia. O altă zonă de extindere a grâului a fost Iranul, Turcia, Grecia și [NUME_REDACTAT]. Căile pe care s-a răspândit grâul în diferite zone ale Asiei, Africii și Europei au fost cele ale migrației popoarelor. Desigur grâul s-a extins în lume și prin vadurile comerciale existente în acele vremuri.

[NUME_REDACTAT] și Italia antică, grâul s-a cultivat din timpuri foarte vechi. Pe măsură ce populația acestor țări s-a înmulțit, grecii și romanii au fost nevoiți să importe grâu din Asia, nordul Africii și Sicilia. Grecii aduceau cantități importante de grâu și din ținuturile nordice, prin intermediul coloniilor grecești de pe malul [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Secundus (24-79 i.e.n.), supranumit Pliniu cel Bătrân, în importanta sa lucrare Historia naturalis afirmă că grecii apreciau foarte mult grâul din zona [NUME_REDACTAT], deoarece avea bobul greu și de bună calitate.

Nici una din speciile de grâu nu s-a format în [NUME_REDACTAT] (America de Nord, America de Sud, Australia). Grâul a fost adus în aceste continente din [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT], în a doua sa călătorie (1493), a dus grâul din Spania în Indiile de Vest, iar de aici în Mexic (1510) și apoi în sud-vestul [NUME_REDACTAT] ale Americii. În SUA, grâul a ajuns și prin intermediul exploratorilor, pescarilor și a coloniștilor plecați din Europa apuseană în secolul al XVII-lea, iar în Canada a fost adus de coloniști plecați din Franța în același secol.

[NUME_REDACTAT] de Sud, grâul a fost răspândit de către conchistadorii spanioli în secolul al XVI-lea. [NUME_REDACTAT], a fost luat în cultură către sfârșitul secolului al XVIII-lea. Răspândirea masivă a grâului în [NUME_REDACTAT] s-a produs abia în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX-lea.

În țara noastră, cultura grâului este cunoscută din timpuri străvechi. După cum arată cercetările arheologice de la Cucuteni, județul Iași, grâul se cultivă încă în neoliticul superior și în epoca bronzului (3000-1000 î.e.n). Speciile primitive de grâu folosite de popoarele vechi de pe aceste meleaguri au fost T. monococcum (care s-a menținut sporadic în cultură până în zilele noastre în munții Apuseni), T. dicoccum, T. compactum și probabil T. spelta (Vasiliu, 1974).

Despre cultura grâului în [NUME_REDACTAT] se amintește în expediția lui Darius, regele perșilor, împotriva sciților (513 i.e.n), care locuiau în câmpiile Europei orientale, în Ucraina și în regiunile din jurul [NUME_REDACTAT].

Geto-dacii făceau un comerț înfloritor de grâu cu coloniile grecești de pe malul [NUME_REDACTAT] și cu frații lor traci din sudul Dunării. Grâul ocupă suprafețe apreciabile în [NUME_REDACTAT], extinzându-se spre răsărit în sudul Moldovei și stepele Ucrainei, iar spre apus, în [NUME_REDACTAT].

Despre cultura grâului în [NUME_REDACTAT] se fac mențiuni cu ocazia expediției lui Alexandru cel Mare împotriva geto-dacilor de pe malul stâng al Dunării în anul 335 î.e.n. De asemenea, Teofrast (372-287 î.e.n) vorbește despre o agricultură foarte mănoasă la geto-daci.

Cultura grâului a cunoscut o înviorare în secolele XIV-XVI în urma comerțului întreprins de negustorii italieni, îndeosebi de genovezi care apreciau mult grânele românești.

Producția din acea vreme era însă mică, deoarece mari întinderi din [NUME_REDACTAT] erau necultivate, fiind acoperite de ierburi.

Odată cu desființarea monopolului turcesc prin pacea de la Adrianopol în 1829, cultura grâului în țara noastră a început să se dezvolte rapid, deoarece grâul era foarte solicitat pe piețele occidentale, unde consumul de pâine era ridicat ca urmare a sporirii vertiginoase a populației, în urma dezvoltării industriale. Suprafețe întinse de pășune din [NUME_REDACTAT] au fost desțelenite și cultivate cu cereale. Începand din 1850 și până la cel de-al 2-lea război mondial agricultura țării a cunoscut o mare dezvoltare. Grâul a fost cultura principală care a determinat acest progres.

I.3.2. [NUME_REDACTAT] (genul Triticum L) aparține ordinului Graminalis, [NUME_REDACTAT] și cuprinde un număr însemnat de subspecii, varietăți și soiuri.

În sistematica grâului Triticum predomină clasificarea făcută de N. Vavilov (1935) după care toate clasificările sunt grupate în trei secții, diferențiate între ele pe baza numărului de cromozomi (Tabelul nr. 1.3).

Speciile genului Triticum grupate dupa numarul de cromozomi

(N. Vavilov – 1935, J. Key – 1954)

Tabelul nr 1.3.

*La recunoasterea speciilor se au in vedere mai multe particularitati morfologice ale spicului, la acesta glumele (prin marime, forma, dinte, carena, umar), culoare si perozitatea au importanta deosebita.

**Dupa P. Mangelsdorf (1953).

Dintre toate suprafețele cu grâu cultivate cea mai mare suprafață îi revine grâului comun, care ocupă circa 90% din acestea. Locul al doilea revine grâului durum cu aproximativ 9% din totalul suprafeței, celelalte specii cultivate având o pondere de doar 1% în totalul suprafețelor cultivate cu grâu.

Grâul comun – [Triticum aestivum (L) Thell – subspecia vulgare (Vill) MK] – cuprinde forme de toamnă și de primăvară și este răspândit pe toate continentele. Boabele se utilizează în primul rând pentru fabricarea pâinii iar, datorită acestui fapt acest grâu se numește și “grâu de pâine”.

Grâul comun cuprinde un număr foarte foarte mare de forme care sunt clasificate după criterii botanice în varietăți și după criterii morfologice și biologice în soiuri.

Grâul comun se caracterizează prin spice aristate sau nearistate, de formă fusiformă, eliptică, cilindrică, măciucată cu densitate diferită în funcție de soi și cu mai multe flori în spiculețe .

Glumele, prin mărime, formă, dinte, carenă, culoare, perozitate, etc., constituie elementele importante în descrierea soiurilor.

Bobul este de formă oval-alungită, aproape rotund în secțiune, de culoare roșie sau albă (roz închis, roșiatic, roșiatic-brun, alburiu, galben, roz).

Soiurile de grâu cultivate în prezent în țara noastră aparține varietăților:

– erythrospermum Korn. (spic alb, aristat, glume glabre, bob roșu);

– lutescens Alef. (spic alb, nearistat, glume glabre, bob roșu);

– ferrugineum Alef. (spic roșu, aristat, glume glabre, bob roșu);

– milturum Alef. (spic roșu, nearistat, glume glabre, bob roșu).

I.4. Scopul lucrării de diplomă

Cerințele mereu crescânde ale omenirii în produse alimentare – ca urmare a ridicării nivelului de trai, pe de o parte – și a sporirii populației, pe de altă parte, impun realizarea unor cantități din ce în ce mai mari de produse agricole vegetale și animale de calitate superioară.

Sporirea producției se poate realiza fie prin extinderea suprafețelor cultivate, fie prin intensificarea producției agricole.

Aplicarea în producție a rezultatelor cercetărilor științifice cu privire la sporirea fertilității solului, irigarea culturilor, agrofitotehnia, ameliorarea soiurilor și hibrizilor, protecția plantelor și tehnologiile perfecționate conduc nemijlocit la intensificarea producției agricole.

De asemnea aportul temperaturilor și al precipitațiilor este deosebit de mare fiind factori determinanți în realizarea în optim a fenofazelor specifice.

Permanent, trebuie urmărită corelația fază de vegetație, temperatură și precipitații concomitent cu lucrările de îngrijire aplicate culturii și care au importanță vitală pentru realizarea producției.

În acest scop am efectuat un studiu asupra culturii de grâu de consum, soiul Alex, început din toamna anului 2002, datele prezentate fiind culese până în acest moment, iar studiul va continua până la recoltarea producției în 2005.

Obiectivul propus a fost: modul de comportare a culturii de grâu de consum, soiul Alex, în zona [NUME_REDACTAT] a Brăilei (IMB) în condiții de irigare în funcție de regimul precipitațiilor, al temperaturilor și al atacului de boli și dăunători pe diferite fenofaze.

Capitolul II. Oferta Ecologicã

II.1 Condițiile naturale ale zonei

Județul Brãila este situat în câmpia din sud-estul României ocupând o parte din lunca Siretului inferior, o parte din Câmpia Bãrãganului și lunca îndiguitã a [NUME_REDACTAT] a Brãilei ocupând o suprafațã de 4677,77km2 reprezentând 2% din suprafața țãrii și cu municipiul Brãila fiind al zecelea oraș ca mãrime din România.

Poziția pe harta României este datã de urmãtoarele coordonate: 2705’ longitudine vesticã, punct extrem fiind comuna Galbenu, 45028’ latitudine nordicã, punct extrem Mãxineni, 44044’ latitudine sudicã, punct extrem comuna Ciocile, 28010’ longitudine esticã, punct extrem comuna Frecãței din [NUME_REDACTAT] a Brãilei.

Rețeaua hidrograficã este reprezentatã de fluviul Dunãrea cu cele 2 brațe principale, Mãcin și Cremenea ce delimiteazã IMB-ul. [NUME_REDACTAT] delimiteazã partea de nord a județului pe o lungime de 50km de județul Galați pe partea dreaptã la Voinești primește ca afluent râul Buzãu care strãbate județul pe o lungime de 126km. Între comuna Jugureanu și Gura Cãlmãțuiului curge râul Cãlmãțui pe o lungime de 86km fiind și amenajat pentru irigat, s-a format și o rețea de canale de desecare ce depãșește chiar debitul râului Cãlmãțui, canalul Filipoiu din [NUME_REDACTAT] a Brãilei, canalul [NUME_REDACTAT].

O altã rețea hidrograficã o reprezintã lacurile de stepã și luncã: Ianca 332 ha, Plopu 300 ha, [NUME_REDACTAT] 357 ha, Vultureni 105 ha, limanurile fluviatile Jirlãu 1086 ha, Câineni 74 ha, Ciulnița 92 ha.

Locurile de meandru și de braț pãrãsit se gãsesc în Lunca Dunãrii, Blasova 400 ha, [NUME_REDACTAT] 76 ha, terasa Cãlmãțui, Lacu Sãrat, Batogu, [NUME_REDACTAT], unele dintre ele fiind folosite ca locuri pentru boli cu nãmoluri terapeutice. În județul Brãila existã și lacuri artificiale destinate pescuitului și irigațiilor: Mãxineni, Corbu, Gradiștea, Însurãței, Ulmu, Brotãcelu (secat), Galbenu Sãtuc, Mircea Vodã.

Ecosistemul natural Balta Brãilei a avut un caracter de o complexitate deosebitã datoritã multitudinii de tipuri de ecosisteme și anume bãlți, iazuri, pãduri și chiar ape curgãtoare naturale.

Odatã cu realizarea digului circular pe 151km, ecosistemul natural a fost fragmentat, incinta fiind transformatã într-un ecosistem agricol major, unic, specific, cu multe forme de microrelief.

Teritoriul a fost scos de sub ape și redat agriculturii într-un timp record de numai un an de zile (1964-1965), digul înconjurând perfect incinta de 71.994ha.

Dupã îndiguire solul a avut nevoie de un anumit timp pentru a putea constata cã s-a definitivat o formã (de tip incipient) de sol.

În urma aplicãrii lucrãrilor de nivelare, desecare și drenaj, excesul de apã a fost eliminat, regimul aerohidric evoluând cãtre normalitate (raport optim între apã și aerul din sol).

Intervențiile antropice au modificat cadrul ecosistemului natural și s-au creat condiții optime de viațã pentru microorganismele din sol utile agriculturii care și-au început importanta activitate, în calitate de factor pedogenetic, în lungul proces de formare a acestor soluri incomplet evoluate. Din acel moment solurile din incinta [NUME_REDACTAT] a Brãilei, altãdatã biotopul unui ecosistem acvatic, au început sã parcurgã toate procesele pedogenetice specifice unui ecosistem terestru.

Astfel, [NUME_REDACTAT] a Brãilei se aflã în prima zonã agricolã a țãrii cu soluri fertile cu nota de bonitare mai mare de 60, cu resurse termice foarte bune, suma temperaturilor peste 00C este de 4000-4300 anual, cu precipitații atmosferice puține (suma anualã fiind de 350-550mm) și de aceea aici existã importante amenajãri pentru irigație.

Geografic, teritoriul exploatației se aflã în Câmpia Românã în Lunca Dunãrii în jurul paralelei de 450 care trece exact prin mijlocul teritoriului [NUME_REDACTAT] și meridianul 280 care deasemenea împarte insula în douã.

În raionarea climaticã a României (Stoienescu), [NUME_REDACTAT] a Brãilei face parte din sectorul II de câmpie cu climat continental, repartiția elementelor meteorologice fiind destul de uniformã ca suprafațã.

Dupã Koppen indicã un climat de stepã semiarid cod BSax (BS – climã secetoasã de stepã, a – temperatura lunii cele mai calde de peste 220C, x – precipitațiile cad în cea mai mare parte la începutul verii).

Amplitudinea maximã a temperaturii medii lunare este de 26,50C, temperaturile medii zilnice mai mari de 250C se înregistreazã în circa 130-140 zile pe an iar temperaturi mai mari de 300C se înregistreazã într-un numãr de 55-60 de zile. Durata de strãlucire a soarelui 2200-2300h/an adicã peste 65% din durata posibilã.

Izoterma anualã este de 10,9-11,10C pentru zona Brãilei. Luna cea mai caldã are temperaturi medii de peste 220C (luna iulie). Precipitațiile din insulã sunt de 400-500mm anual. Unitatea se situeazã în jurul izohietei de 450m.

Anotimpul ploios este vara. Cea mai mare cantitate de ploi cad la începutul verii, cea mai micã se înregistreazã iarna. Numãrul cel mai mare de zile cu cer acoperit se înregistreazã în cursul lunilor decembrie, ianuarie, februarie parțial.

Umiditatea relativã a aerului are valori minime în lunile iulie-august.

Geneza maselor de aer – polar continental din polar maritim, predominând vânturi uscate primãvara și viscole iarna.

Vânturi caracteristice sunt cele de NE și SE și anume Crivãțul – vânt dominant de iarnã care bate cu frecvențã de 20%; Austrul – în timpul verii, cu frecvențã de 17%; Bãltãrețul – vânt cald aducãtor de ploaie care bate dinspre Lunca Dunãrii. Vânturile au intensitate mare și datoritã lipsei obstacolelor naturale.

În sezonul cald se pot înregistra temperaturi în aer de 350C chiar 38-400C. Maxima absolutã la nivel național a fost înregistratã pe teritoriul județului Brãila, în comuna Viziru (420C).

În sezonul rece, geruri frecvente de –15-200C. Minima absolutã s-a înregistrat cu o frecvențã de 2% (de –260C), iar cu o frecvențã de 1% ( –420C).

Secetele lungi sunt vara în lunile iunie, iulie, august, septembrie, octombrie.

Evapotranspirația potențialã – ETP este de 700-720mm anual. Deficitul de apã 35-70% din evapotranspirație.

Indicele de ariditate Demartone este de 15-20. Indicele de umiditate Thornwait este –22. Acești 2 indici caracterizeazã un climat semiarid.

Date climatice si hidrologice. Medii multianuale pentru zona FIB

([NUME_REDACTAT] de sud-est)

Apa freaticã în zonã este de peste 3-5m iar în [NUME_REDACTAT] a Brãilei apa freaticã se aflã la adâncime micã 1-2-3m și poate fi accesibilã aparatului radicular unor plante de culturã.

În ceea ce privește vegetația agricolã, speciile de plante din biocenoza naturalã au fost eliminate și înlocuite cu plantele de culturã, modificându-se astfel structura și numãrul speciilor din ecosistem.

În prezent, vegetația ecosistemului natural își face simțitor prezența prin apariția permanentã a buruienilor (în ciuda eforturilor oamenilor de a le elimina) care duc o aprigã luptã de supraviețuire cu plantele de culturã pe care de multe ori le și învinge.

Concluzionând, în urma intervenției antropice s-au modificat și îmbunãtãțit condițiile de biotop pentru a oferi un cadru favorabil creșterii și dezvoltãrii plantelor de culturã. Din aceste considerente, [NUME_REDACTAT] a Brãilei (fosta Baltã a Brãilei) este considerat un agroecosistem cu multiple particularitãți specifice.

În structura speciilor biocenozei agricole din Insula mare a Brãilei, ce face parte din zona de Sud agricolã a României, grâul ocupã un loc important, ca favorabilitate zona fiind foarte favorabilã.

II.2 Caracterizarea condițiilor naturale din cadrul fermei Veriga

II.2.1 Poziția geograficã

[NUME_REDACTAT] face parte din [NUME_REDACTAT] a Brãilei administratã actualmente de S.C. TCE 3 BRAZI S.R.L. [NUME_REDACTAT], punct de lucru Brãila și este situatã în partea de SV a insulei.

Ferma are urmãtorii vecini:

la Nord – [NUME_REDACTAT];

la Sud – [NUME_REDACTAT];

la Est – Ferma Lebãda;

la Vest – digul ce împrejmuiește Dunãrea Veche;

II.2.2 Geomorfologia și hidrografia zonei

[NUME_REDACTAT] este situatã în partea de SV a [NUME_REDACTAT] a Brãilei.

În prezent în cuprinsul insulei se pot deosebi douã categorii de forme de relief:

forme de relief înalte;

forme de relief joase sau depresionare;

a) Forme de relief înalte – ocupã în general spații restrânse. Între acestea se deosebesc grindurile și sectoarele litorale.

În cadrul insulei se deosebesc grinduri mai înalte și mai late ce însoțesc de o parte și de alta privalele și japsele.

Datoritã faptului cã cele 2 brațe ale Dunãrii, Dunãrea Nouã și Dunãrea Veche, sunt sunt distanțate cu mulți kilometri între ele (cca. 20km) aluviunile depuse de cele 2 brațe formeazã un grind meridian și au creat o altã formã.

Insula actualã mai înaltã pe margini, alungitã, având partea centralã mai coborâtã.

Sectoarele litorale fac trecerea de la fermele depresionare la grinduri.

b) Formele de relief joase – ocupau teritorii cu exces de umiditate, frecvent inundate sau acoperite permanent cu apã.

Dupã îndiguire toate aceste forme au fost drenate.

Între acestea menționãm:

a) Japsele și privalele – sunt pãrți joase ale insulei care în regim natural erau inundate permanent sau o perioadã oarecare în fiecare an.

b) Depresiunile – sunt areale mai joase cu suprafețe mai mari sau mai mici de diferite forme, care în regim natural erau ocupate de lacuri, mlaștini, bãlți, etc.

Depunerile aluvionare în grosime de 40-60 cm. Se pot diferenția în douã complexe litologice – unul de suprafațã argilo-lutos-mâlos, în grosime de 4-10cm, și unul de adâncime care începe de sus în jos cu nisipuri fine, nisipuri grosiere cu pietrișuri și bolovãnișuri, cu grosime de 25-30cm.

Depunerile din stratul de la suprafațã au structura stratigraficã încrucișatã, intercalându-se depuneri argilo-mâloase cu maluri și nisipuri mâloase, unele cu conținut organic.

Aceste materiale constituie roca pe care se formeazã solurile predominant fiind cele cu textura finã.

Hidrografia zonei.

Hidrografia interioarã a fermei este reprezentatã de rețeaua de canale de desecare ce cuprinde întreaga suprafațã a fermei, colecteazã apele de suprafațã și determinã scãderea nivelului freatic și le transportã în canale colectoare care prin stațiile de pompare le varsã în Dunãre.

O parte din aceste canale, în timpul verii, când nivelul apelor freatice scade, rãmân fãrã apã. În aceastã incintã depozitele aluviale cantoneazã trei strate acvifere:

Stratul suprafreatic, de la adâncimea de 5,20m

Stratul freatic propriu-zis, la adâncimea de 14,70m

Stratul freatic constant aflat la Adâncimea de 26,80m.

Stratul freatic propriu-zis cantonat în complexul aluviunilor grosiere este un strat sub presiune cu nivel ascensional uneori artezian.

Stratul suprafreatic este înmagazinat în aluviunile noi ale Dunãrii (depozite nisipo-prafoase-nisipoase cu intercalații argiloase) este alimentat de freaticul propriu-zis aceasta datoritã discontinuitãții orizontale a stratului impermeabil pe suprafațã de separație a celor 2 strate.

Amplitudinea maximã a stratului suprafreatic variazã de la 1-3,5m, pe circa 95% din suprafața insulei, stratul suprafreatic se gãsește la adâncimea de 2-5m.

Fluviul Dunãrea este principalul regulator al nivelului apelor subterane.

Pe teritoriul fermei Veriga apa freaticã se aflã la adâncimi de 1,20m în zonele depresionare și la 2,50m în celelalte zone.

Din punct de vedere al reziduului fix, conținutul apei variazã de la dulce la puternic sãlciu.

S-a constatat cã în timpul primãverii și pânã la începutul verii creșterea nivelului apelor freatice îngreuneazã efectuarea lucrãrilor agricole pe porțiuni limitrofe digului și în unele zone depresionare.

Aceste efecte sunt mai pregnante când peste influența infiltrațiilor se suprapune cantitatea sporitã de precipitații cãzute în aceastã perioadã.

II.2.3. Principalele caracteristici ale climei

Prin așezarea ei, ferma dispune de o climã uscatã, cu veri cãlduroase și ierni geroase. Temperatura medie anualã 110C.

Precipitațiile însumate pe 67 ani agricoli începând cu luna octombrie sunt de 447 mm.

Evapotranspirația potențialã este de 705 mm, cu un deficit climatic de apã de 354 mm.

Temperatura lunii celei mai calde, iulie pe 65 de ani este de 22,80C, iar a celei mai reci, ianuarie este de – 2,50C.

Conform buletinului emis de D.A.D.R. Brãila pe anul 2002 pe 6 luni, ianuarie-iunie, situația se prezintã astfel: temperatura aerului pe 6 luni se înregistreazã în luna iunie o medie maximã de 260C, iar în luna ianuarie de 2,30C și o medie minimã în luna iunie de 7,40C, iar în ianuarie de -14,70C.

Media lunarã este de 18,30C în lunile mai-iunie și de -1,60C în luna ianuarie.

În sol media lunarã maximã s-a înregistrat în luna iunie 27,40C, iar media lunarã minimã în ianuarie a fost de -2,60C.

Data medie a primului îngheț se situeazã la 2 noiembrie, iar ultimul îngheț apare la 1 aprilie, durata medie a intervalului fãrã îngheț fiind de 215 zile.

Umiditatea relativã a aerului în ultimii 40 de ani înregistreazã cele mai scãzute valori: luna iulie 64%, august 65%, septembrie 62%.

Fãcând o medie pe ultimii patru ani, precipitațiile în toamnã au însumat o valoare de 148 mm, în iarnã 89 mm, primãvara 99 mm, iar vara 157 mm.

În ultimii patru ani, cumulat pe perioadele toamnã, iarnã, primãvarã, s-a înregistrat o valoare de 342 mm precipitații ce definesc un an cu favorabilitate medie spre bunã pentru culturile de toamnã.

Datoritã faptului cã evapotranspirația potențialã depãșește cu 354 mm cantitatea de precipitații primitã din sol, în acest caz zona se înscrie în rândul arealelor cu un bilanț hidroclimatic mediu anual deficitar.

În perioada de vegetație vânturile dominante sunt cele din direcțiile nord-sud și nord-est cu o vitezã medie de 2,0 – 3,6 m/s.

Datele climatice au fost extrase din buletinele emise de dr.ing. [NUME_REDACTAT], dr.ing. Dumitru Nãstase și cercetãtorii Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare Agricolã Brãila pe anul agricol 2000.

II.2.4 Principalele tipuri zonale de sol și potențialul lor de fertilitate

La nivelul fermei s-a identificat clasa solurilor neevoluate cu 2 tipuri de sol:

1. Solurile aluviale cu subtipurile:

gleice carbonatice;

salinizate;

2. Aluviune gleicã.

Solurile aluviale gleice carbonatice.

Au profil de tipul: Ap(0-14cm), negru, argilos, slab structurat, slab compact, rãdãcini frecvente, efervescența puternicã, uscat.

[NUME_REDACTAT](14-52cm), negru, lut argilos, structura bulgãroasã micã, compact, efervescențã slabã, reavãn.

Orizontul AD(52-75cm), negru-gãlbui, lut nisipos, mâlos, slab structurat, moderat compact, efervescențã puternicã, frecvente concrețiuni de carbonat de calciu, reavãn.

Orizontul DG0(75-108cm), gãlbui murdar, lut nisipos, astructurat, moderat compact, efervescențã puternicã, concrețiuni de carbonat de calciu, pete ruginii, reavãn.

Orizontul D(108-120cm), gãlbui-cenușiu, lut nisipos, astructurat, moderat compact, efervescențã puternicã, pete ruginii, jilav.

Aluviune gleicã.

Au profilde tipul G0A(0-21cm), cenușiu, luto-nisipos, rãdãcini frecvente, cochilii, moderat compact, reavãn, efervescențã moderatã.

Orizontul G0(21-67cm), cenușiu ruginiu, argilã luto-nisipoasã, rãdãcini rare, moderat compact, vinișoare ruginii, jilav, efervescențã moderatã.

[NUME_REDACTAT](67-120cm), cenușiu vinețiu, argilã lutoasã, cochilii, moderat compact, umed, efervescențã puternicã.

II.2.5 Vegetația și fauna

[NUME_REDACTAT] se încadreazã din punct de vedere climatic în zona stepei danubiene.

Pe fostele grinduri nota dominantã dau speciile:

– Cirsium arvense – pãlãmida;

– Xanthium spinosum – holera;

– Solanum negrum – zârna;

– Chenopodium album – spanac sãlbatic;

– Amaranthus hybridus – știr;

– Hibiscus trionum – zãmișița;

– Setaria lutescens – mohor;

– Galium aparine – turița;

– Atriplex tatarica – loboda sãlbaticã.

Pe fostele japșe nota dominantã o dau speciile:

– Cirsium arvense – pãlãmida;

– Xanthium riparium – scai;

– Phragmites australis – stuf.

În lungul drumurilor unde existã de cele mai multe ori exces de umiditate din infiltrațiile provenite din canalele de irigație se remarcã speciile:

– Phragmites australis – stuf;

– Cirsium arvense – pãlãmida;

– Setaria lutescens – mohor;

– Galium aparine – turița;

– Sonchus arvense – susai.

Vegetația ruderalã în lungul drumurilor este reprezentatã prin speciile:

– Aventa fatua – ovãz sãlbatic;

– Sorghum halepense – costrei;

– Artemisia absinthium – pelin;

– Cirsium arvense – pãlãmida.

În culturile agricole cele mai mari probleme le provoacã speciile:

– Sorghum halepense – costrei;

– Sinapis arvensis – muștar de câmp;

– Raphanus raphanistrum – ridiche sãlbaticã;

– Cirsium arvense – pãlãmida;

– Sonchus arvense – susai;

– Setaria lutescens – mohor;

– Brasica rapa – rapița sãlbaticã;

– Xanthium strumarium – scaietele popii;

– Chenopodium album – spanac sãlbatic;

– Amaranthus hybridus – știr.

Fauna spontanã este reprezentatã atât prin animale sedentare cât și prin celemigratoare. Modificãrile ce au avut loc în biotop s-au reflectat în aria lor de rãspândire și în numãrul lor.

Desțelenirea stepei, îndiguirea și desecarea Bãlții Brãilei actualã IMB, crearea sistemelor de irigații au dus la împuținarea sau dispariția unor specii (dropia, spurcaciul, pelicanul, lupul), la migrarea unora în alte zone, la adaptarea altora la noile condiții de viațã. De exemplu un numãr mare de pescãruși își duc viața pe canalele de irigații și terenuri cultivate. Adesea umblã în cârduri în cãutare de hranã dupã tractoarele ce arã sau prãșesc. Rațele sãlbatice se hrãnesc pe terenurile cultivate cu semințe de floarea-soarelui, etc.

Mecanizarea și chimizarea agriculturii au influențat și ele efectivele de animale.

S-a redus numãrul prepelițelor, turturelelor, etc. ca urmare a dizolvãrii presticidelor ș erbicidelor în picãturile de rouã din care aceste pãsãri se adapã.

Recoltatul mecanic face ca puii de animale sau chiar animale mature (iepuri, prepelițe, fazani) sã fie tãiate de mașini întrucât nu fug de zgomotul acestora.

Se impune alungarea animalelor din fața mașinii prin producerea de zgomote deosebite. Unele animale s-au înecat în canalele de irigații. În ultimul timp s-au amenajat însã locuri speciale pe unde acestea se pot salva.

Dintre mamiferele ce-și duc viața mai ales în zona de stepã, rozãtoarele sunt cele mai numeroase. Acestea sunt reprezentate prin dãunãtori ca: popândãul, hârciogul, șoarecele de câmp, șoarecele de stepã, precum și prin iepurele de câmp, principalul vânat de stepã.

Dintre animalele de apã de interes cinegetic, bizamii sunt cei mai numeroși, pe când vidrele aproape au dispãrut. Tot pe cale de dispariție este și viezurele. Pãsãrile sunt mai bine reprezentate prin cele de apã și de pãdure. Deși s-au împuținat, existã totuși un numãr apreciabil de pãsãri sedentare sau migratoare ca: diferite specii de rațe, gâște mari, gârlițe, stârci, pescãruși, nagâți, becațini, sitari, cufundaci, lișițe, țipãnuși. Lebedele cuibãresc în Insula Micã sau chiar în unele lacuri cum este cel din Câineni.

Ihtiofauna este reprezentatã prin pești autohtoni precum și migratori. Dintre cei migratori de importanțã economicã ce se reproduc în Dunãre citãm: nisetrul, morunul, cega, scrumbia. Pești autohtoni sunt: crapul, somnul, șalãul, vãduvița, linul, babușca, știuca, carasul, mreana, oslețul, ghiborțul.

II.3 Indicii agrochimici care caracterizeazã starea de fertilitate a solurilor

Indicii agrochimici care caracterizeazã starea de fertilitate a solurilor din cadrul fermei Veriga se referã la pH-ul solurilor și la conținutul solurilor în NPK.

II.3.1 Situația reacției solurilor

Reacția solului prezintã o importanțã deosebitã în ceea ce privește practica agricolã, reprezentând expresia condițiilor de formare și de evoluție a solului respectiv influențând majoritatea proprietãților fizice, chimice și biologice ale solului, deci viața plantelor.

Reacția solului exercitã influența asupra activitãții microorganismelor din sol, la un pH mai mic de șase încetând activitatea acestora și ca urmare, în aceste soluri bacteriile fixatoare de azot își desfãșoarã activitatea normal.

Plantele cultivate necesitã reacții de la slab acide la slab alcaline, în cadrul fermei Veriga cultivându-se urmãtoarele specii de plante: grâu, soia, rapițã, floarea-soarelui, porumb.

Pentru îmbunãtãțirea fertilitãții solurilor din cadrul fermei este necesarã menținerea pH-ului în domeniile de reacție neutru spre slab alcalin, care permit obținerea de recolte foarte mari și cultivarea unei game variate de plante.

Pe total fermã predominã solurile cu reacție slab alcalinã 1887ha, 98,44%, urmate de solurile cu reacție puternic (moderat) alcalinã 30ha, 1,56%.

II.3.2 Situația aprovizionãrii cu azot

Pentru caracterizarea stãrii de aprovizionare cu azot s-a folosit indicele azot (IN) care s-a determinat prin calcul în funcție de conținutul în humus și gradul de saturație în baze în scopul aprecierii cantitative a gradului de asigurare cu azot a solului.

Indicele azot se folosește pentru evaluarea statisticã a capacitãții potențiale a solului de a asigura plantele cu azot în urma procesului de mineralizare a materiei organice și se calculeazã dupã urmãtoarea formulã:

În cadrul fermei Veriga, valorile IN sunt cuprinse între 1,8 și 5,8 solurile fiind grupate astfel:

– soluri cu aprovizionare slabã;

– soluri cu aprovizionare mijlocie;

– soluri cu aprovizionare bunã.

Cantitãțile de îngrãșãmânt cu azot se vor stabili în funcție de planta de culturã, planta premergãtoare, raportul între N și P, nivelul fertilizãrii cu fosfor, potasiu și îngrãșãminte organice și dupã rezerva de umiditate din sol la pornirea în vegetația plantelor.

II.3.3 Situația aprovizionãrii cu fosfor

În sol fosforul se aflã sub formã de compuși organici și anorganici. Conținutul total de fosfor variazã în funcție de natura rocii de solificare, vârsta solului și factorii pedogenetici. Conținutul de fosfor mobil a fost dozat prin metoda Egner – Riehm – Domingo în soluție de acetat lactat de amoniu (PAL). Valorile exprimate în pãrți/milion sau în mg/kg sol s-au încadrat între 14 ppm și 114 ppm.

În funcție de conținutul în fosfor mobil solurile au fost grupate în patru stãri de aprovizionare:

– soluri slab aprovizionate în P, 3 ha, 0,16%;

– soluri mijlociu aprovizionate în P, 108 ha, 5,63%;

– soluri cu aprovizionare bunã în P, 855 ha, 44,60%;

– soluri cu aprovizionare foarte bunã în P, 18 ha, 0,95%.

Asigurarea insuficientã a solurilor cu fosfor mobil este una din cauzele care duc la obținerea de recolte nesatisfãcãtoare și fluctuante de la an la an limitând efectul îngrãșãmintelor cu azot. Creșterea capacitãții de producție a solurilor și obținerea de recolte mari, stabile și de calitate corespunzãtoare nu este posibilã fãrã optimizarea regimului fosforului în sol.

În cazul neaplicãrii îngrãșãmintelor pe solul cultivat cu cereale, plante tehnice, conținutul în fosfați mobili în stratul arat al solului se micșoreazã anual în medie cu 1,2 – 1,3 ppm. Dacã se aplicã numai îngrãșãmintele cu azot scãderea anualã a conținutului de fosfați mibili ajunge la o medie de 2 – 2,5 ppm.

Necesarul de fosfor se poate asigura din fosfat simplu și concentrat, din îngrãșãmintele complexe și din îngrãșãmintele organice.

II.3.4. Situația aprovizionãrii cu potasiu

Potasiul din punct de vedere al accesibilitãții pentru plante, se aflã sub mai multe forme: – potasiu nativ, fixat, schimbabil, solubil, legat organic, plantele absorbindu-l sub formã de ioni de K+.

Fixarea potasiului din sol este un proces ce se desfãșoarã repede în timp, cca 80% din potasiul administrat ca îngrãșãmânt este fixat în primele 24 – 48 ore, iar eliberarea lui se face lent. Conținutul în potasiu mobil a fost determinat în același extract de acetat lactat de amoniu (KAL), determinãrile fãcându-se la fotometru cu flacãrã.

Pe total fermã conținutul în K mobil variazã de la 100 ppm la 6640 ppm, solurile fiind grupate în cele trei stãri de aprovizionare, dupã cum urmeazã:

– soluri cu aprovizionare mijlocie în K, 24 ha, 1,25%;

– soluri cu aprovizionare bunã în K, 375 ha, 19,56%;

– soluri cu aprovizionare foarte bunã în K, 1518 ha, 79,19%.

Rolul îngrãșãmintelor cu potasiu în realizarea producțiilor agricole planificate în cantitate și de calitate corespunzãtoare este mai important în anii cu variații nefavorabile a condițiilor meteorologice, când plantele sunt supuse unor stresuri (temperaturi scãzute iarna, primãvara, nebulozitate ridicatã, exces de umiditate, stagnarea apei în sol, seceta prelungitã, arșițã, vânturi puternice) mai ales pe solurile cu însușiri chimice nesatisfãcãtoare și în anii cu incidențã sporitã a bolilor și dãunãtorilor. Necesarul de potasiu se poate asigura din sãruri potasice, îngrãșãminte complexe, ce conțin potasiu și din îngrãșãminte organice.

II.4 Descrierea unitãții

[NUME_REDACTAT] a Brãilei are teritoriul sistematizat pe 29 de ferme începând cu Stãvilaru la nord și încheindu-se cu Zãton la extremitatea sudicã.

Zona nordicã are terenul cel mai fertil iar cãtre sud fertilitatea naturalã a terenurilor scade.

Suprafața insulei este de aproximativ 56.000 ha. Sistemul de irigații din [NUME_REDACTAT] a Brãilei este funcțional pe aproximativ 40.000 ha iar pe restul de 16.000 este nefuncțional.

II.4.1 Ansamblul culturilor în IMB

Fermele de la irigat sunt în numãr de 21, au în structura de culturi o pondere de 60% prãșitoare și 40% cereale de toamnã.

Fermele de la neirigat sunt în numãr de 8. Au în structurã 60% cereale de toamnã și 40% prãșitoare.

Structura de culturi a [NUME_REDACTAT] a Brãilei cuprinde urmãtoarele culturi:

culturi de toamnã: grâu, orz, rapițã;

culturi de primãvarã: mazãre, orzoaicã de primãvarã, porumb, soia, floarea soarelui;

Fermele de la irigat în cele 40 de procente din suprafațã cultivate cu cereale de toamnã seamãnã grâu și rapițã. În 60% din suprafațã destinate prãșitoarelor seamãnã soia și porumb, mai puțin floarea soarelui.

Fermele ale cãror suprafețe sunt în regim neirigat seamãnã în cele 60% destinate cerealelor de toamnã grâu, orz, rapițã iar în restul de 40% se seamãnã orzoaicã de primãvarã, mazãre, floarea soarelui și mai puțin soia.

II.4.2 [NUME_REDACTAT]. Structura culturilor

II.4.3 Organizarea muncii și structura personalului

Pe teritoriul IMB sunt 29 ferme. O fermã dispune de:

șef de fermã;

economist;

gestionar motorinã;

6-10 mecanizatori;

1 mecanic de fermã;

1 responsabil de sistemul de irigații;

1 paznic;

numãr variabil de muncitori zilieri

Seful de fermã rãspunde ierarhic de:

inginer șef – are în subordine 5-6 ferme;

director tehnic;

director executiv;

director general;

II.4.4 Sectoare de activitate

Sector administrativ – centru;

4 sectoare mecanice;

sector nave;

sector cantine;

sector autobaza;

sector chimizare;

sector aprovizionare desfacere;

sector hidro;

sector semințe;

II.4.5 Resursele umane și modificãrile survenite în societatea agricolã în ultimii ani

Firma TCE 3 BRAZI are aproximativ 1000 angajați în cadrul IMB.

În ultimii 2 ani IMB a fost administratã de societatea TCE 3 BRAZI.

II.4.6 Baza materialã a fermei [NUME_REDACTAT] dispune de : 7 tractoare U650, 1 A 1800, 3 semanatori SUP 29 si 3 SPC 8, 3 cultivatoare, 2 MA 3,5, 2 MET 2500, 8 pluguri, 2 campuri de grape, un combinator, 5 remorci, 4 grape cu discuri GD 3,2 si una GD 6,4, 2 sape rotative si o pompa Honda pentru transvazat solutie.

Capitolul III. Graul – particularităti anatomo-morfologice si biologice.

Cerinte ecologice

III.1. Particularitati anatomo-morfologice

Graul (Tritticum spp.) este o planta erbacee anuala, si face parte din familia Graminaceae, este o planta monocotiledonata.

III.1.1. Radacina.

[NUME_REDACTAT], creat la statiunea experimentala Fundulea are doua feluri de radacini: embrionare si coronare. Radacinile embrionare (Figura 3.1), asa cum le arata si numele, pornesc din embrion si sunt de obicei in numar de 3-5, uneori putind ajunge la 8. In primele faze de vegetatie, chiar dupa aparitia radacinilor coronare, rolul radacinilor embrionare este important, ele aprovizionind plantuta cu apa si cu substante minerale. In timpul infratirii ia nastere si cel de al doilea fel de radacini – radacini coronare – care pornesc insa din nodurile bazale ale tulpinii, situate la mica distanta sub suprafata solului.

Figura 3.1. – Radacina embrionara la grau

A-formarea radacinilor embrionare; B- plantula cu radacini embrionare formate

Radacina graului (Figura 3.2.) are aspect fasciculat si dupa ce isi termina cresterea poate atinge adincimea de 1,5-2 m. Majoritatea radacinilor (aproximativ 60-70%) exploateaza stratul arabil pe adincimea de 20-30 cm. In acest strat, afinat prin lucrari, radacina capata dezvoltarea cea mai mare, intrucit factorii de vegetatie se asociaza in raporturi favorabile pentru cresterea si functionarea aparatului radicular. Volumul radacinilor si felul cum se dezvolta depinde de soi, de felul solului si de umiditatea solului in timpul cresterii radacinilor. Studiile facute au aratat ca raspindirea radacinilor la grau se face pe o suprafata cu diametrul de 60-120 cm.

Este necesar de cunoscut si suprafata de contact a radacinii cu solul, pentru ca asa se poate aprecia posibilitatea plantei de a-si insusi hrana.

Radacinile poarta pe ele un numar foarte mare de “perisori absorbanti” sau perisori radiculari prin care se produce absorbtia apei si substantelor minerale.

Perii radiculari, se formeaza in numar mare (200-300 la 1 mm2 suprafata epidermica) in zonele virfurilor tinerelor radacini, sunt intr-o permanenta regenerare, au un rol de covirsitoare insemnatate in absorbtia apei si hranei, marind suprafata de contact cu solul de aproximativ 5 ori (Weaner 1926- citat de Zamfirescu). Ei strabat particulele de sol si stabilesc un contact strins cu acesta, prin intermediul lamelei pectomucilaginoase ce acopera parul absorbant la exterior.

Cu cit sistemul radicular va fi mai profund si mai bine dezvoltat, cu atit planta va rezista mai bine la seceta (Figura 3.2).

Structura anatomica se modifica putin odata cu parcurgerea stadiilor de vegetatie. Radacina are la exterior scoarta cu stratul pilifer in afara, cu stratul endodermic spre interior, iar in partea centrala, cilindrul central al carui strat periferic se numeste periciclu. In cilindrul central format dintr-o masa de celule parenchimatice, sunt inglobate fasciculele de liber si lemn (Figura 3.4).

Figura 3.4. – Structura radacinii de Triticum aestivum

A-Structura radacuinii adventive (schema): pab- peri absorbanti; rz- rizoderma; sc- scoarta (ex- exoderma, pc- parenchim cortical, end- endoderma); cc- cilindru central(per- periciclu, flb- fascicul de liber, flm- fascicul de lemn, md- maduva)

B-Structura radacinii adventive (detaliu): pab- peri absorbanti; rz- rizoderma; ex- exoderma; pc- parenchim cortical; end- endoderm; per- periciclu; lb- liber; lm- lemn; md- maduva.

III.1.2.[NUME_REDACTAT] sau paiul (culm) soiului Alex este format de obicei din 5-7 internoduri glabre, fistuloase, separate intre ele prin noduri. Deasupra fiecarui nod se gaseste zona intercalara de crestere a internodurilor.

Internodurile sunt lipsite de maduva. Totusi unele specii de grau cum sunt Triticum durum, T. turgidum, T. polonicum au ultimul internod cu maduva in interior.

Lungimea internodurilor creste de la baza spre virf cu o anumita regularitate, lungimea unui internod fiind de obicei aproximativ egala cu media aritmetica a celor doua internoduri intre care este situat. Nodurile paiului de grau sunt pline datorita faptului ca tesuturile, in aceasta portiune, se intretes formand un fel de retea numita diafragma.

Lungimea paiului la grau este o caracteristica de soi care poate fi insa influentata destul de puternic de factorii de mediu (umiditate, temperatura, lumina), precum si de ingrasaminte, densitatea semanaturii, etc. Obisnuit, lungimea este cuprinsa intre 70-140 cm dar sunt si soiuri care pot avea paiul lung doar de 35-40 cm, iar altele pot depasi 1,60 m inaltime.

Pentru conditii agrotehnice superioare sunt necesare soiuri cu paiul scurt (70-90 cm) si mai gros, aceste doua caractere fiind corelate pozitiv cu rezistenta la cadere si cu o buna comportare in conditiile de irigat.

Structura anatomica deasemenea prezinta unele particularitati. Astfel privind la microscop o sectiune transversala printr-un internod al paiului, se poate vedea urmatoarele constitutie antomica (Figura 3.5):

-la exterior epiderma alcatuita dintr-un singur rand de celule, asemanatoare ca forma, asezate neregulat, avind peretii exteriori ingrosati impregnati cu siliciu, formind un tesut de protectie. Urmeza tesutul mecanic format din celule de scherenchim, cu peretii ingrosati si lignificati care se intind ca o centura imediat sub epiderma (constituind ceea ce se numeste hipoderma) si contribuie in cea mai mare masura la rezistenta paiului la indoire si rupere. Tesutul conducator este reprezentat prin fascicule libero-lemnoase, cu alcatuire tipica gramineelor, fiind dispuse pe doua cercuri concentrice (cele de la exterior sunt mai mici, si aprope inglobate in centura de sclerenchim, iar cele din cercul interior sunt mari, protejate fiecare in parte de cite doua brae de tesut mecanic, cu rol de protectie si de marire a rezistentei. Tot spatiul dintre hipoderma, fascicole, si golul paiului, este ocupat de parenchim. Tesutul asimilator da culoarea verde paiului, el se gaseste in partea superioara a paiului pe partile expuse la lumina si se formeaza intre epiderma si centura de sclerenchim care se prezinta ca niste mici insule.

Figura 3.5.- Structura tulpinii de Triticum aestivum

Structura tulpinii (schema): ep- epiderma; pas- parenchim asimilator; fcm- fascicul conducator mic (extern); fcM- fascicul conducator mare (intern); scl- sclerenchim; pf- parenchim fundamental; caf- canal aerifer.

B- Structura tulpinii (detaliu): ep- epiderma; scl- sclerenchim; pas- parenchim asimilator; fc- fascicul conducator; pf- parenchim fundamental; caf- canal aerifer.

-paiul este intotdeauna plin in dreptul nodurilor si aspectul anatomic este diferit de cel al internodurilor. In nod fascicolele libero-lemnoase se regrupeaza, se intretes, formind un fel de retea. De aceea nodurile sunt mai bine aprovizionate cu apa si hrana, ceea ce explica de ce toate mcile formatii (radacini adventive, frati, frunze) pornesc numai din noduri, aici probabil sunt cantitati mai mari de auxine.

La inceput intregul internod este meristematic, dar pe masura alungirii tulpinii, activitatea meristematica se localizeaza intr-o zona mai mult sau mai putin limitata la baza internodului. Protectia si rezistenta (sustinerea) zonei meristematice a internoduluieste asigurata de teaca frunzei, care se insera la nivelul nodului

Deasupra fiecarui nod este regiuneade crestere a internodului respectiv, care este format din tesut meristematic.

III.1.3. [NUME_REDACTAT] sunt dispuse altern pe doua ortostihuri, in divergenta . Dupa pozitia lor frunzele pot fi: bazale, tulpinale si coleoptile.

Frunzele bazale sunt reduse la teaca.

Frunzele tulpinale sunt formate din teaca (vagina) si limb (lamina).

Teaca se insera la nod, este despicata si inconjoara internodul imediat urmator pe o anumita portiune. Ea protejeaza meristemul intercalar de la baza internodului si contribuie la ridicarea tulpinilor cazute la pamint. Apara internodul in timpul cresterii, formarea tecii fiind premergatoare cresterii internodului respectiv, iar teaca frunzei superioare protejeaza nu numai internodul dar si inflorescenta in curs de formare. Frunzele soiului Alex sunt de marime mijlocie, de culoare verde inchis, cu porozitate slaba iar pozitia frunzei steag este semiplecata.

La o teaca deosebim partea bazala mai ingrosata, numita nodul tecii (nod vaginal, nod foliar) (figura 3.6) si restul tecii, mult mai suptire, cu alta structura anatomica de cit a nodului. Nodul tecii este cilindric si inconjoara complet baza internodului, mentinindu-si capacitatea de crestere pina ce internodul si-a terminat alungirea, iar teaca propriu-zisa se prezinta ca un

cilindtru deschis. Nodul tecii este cilindric si inconjoara complet baza intrnodului, mentinandu-se capacitatea de crestere pana ce internodul si-a terminat alungitrea, iar teaca propriu-zisa se prezinta ca un cilindru deschis.

Figura 3.6.- Nodul vaginal al frunzei de Triticum aestivum

A- vazut din fata; B- vazut din sectiune longitudinala.

Limbul frunzei este liniar, lat de 7-15 mm, in tinerete pe fata raslet paros, cu nervurile paralele. La baza se gasesc doua prelungiri numite urechise (auricule). La limita dintre teca si limb se afla o formatiune membranoasa numita ligula, putin dezvoltata.

Coleoptilul este prima frunza ce apare atunci cind se dezvolta plantuta. Ea are forma conica, alungita si protejeaza mugurasul. Coleoptilul este sensibil la lumina si se inverzeste putin la partea superioara. Coleoptilul este considerat ca reprezentind ligula cotiledonului.

Structura anatomica. Coleoptilul (Figura 3.7) reprezinta un cilindru parenchimatic, limitat la fata externa si la cea interna de tesut epidermic unistratificat, format din celule cu toti peretii suptiri, celulozici.

Epiderma externa prezinta stomate, de tip halteriform, mai numeroase spre varful coleoptilului. Perii lipsesc in ambele epiderme.

Parenchimul dintre cele doua epiderme este omogen, celulele continand cloroplaste, mai numeroase spre epiderma externa.

Fasciculele conducatoare, in numar de doua, sunt de tip colateral inchis si contin mai mult floem decat xilem.

Figura 3.7.- Structura coleoptilului de Triticum aestivum

Ep- epiderma (e- externa, i- interna); pas- parenchim asimilator; pinc- parenchim incolor; fc- fascicul conducator (lb- liber, lm- lemn).

Limbul friunzei propriu-zise. Primele frunze ce apar pe flancurile apexului caulinar, numite si protofile, au celule epidermice dreptunghiular-alungite; din loc in loc, printre celule epidermice obisnuite se afla peri tectori unicelulari, scurti si stomate, mai numeroase spre varful frunzelor.

Mezofilul este parenchimatic-omogen, celulele continand cloroplaste in deosebi in regiunea apicara a frunzelor si in vecinatatea fasciculelor conducatoare. Doua fascicule conducatoare mai mari, de tip colateral inchis, sunt localizate in unghiurile protofilelor. Portiunea convexa a funzelor este strabatuta de numeroase fascicule mici. Marginile frunzelor sunt intarite de stalpii sclerenchimatici.

Frunzele mai invarsta, normale, numite si normofile (figura 3.8), au limbul cu o structura mai complexa decat cea a coleoptilului si a protofilelor. Celulele epidermice sunt dispuse in siruri paralele cu axa longitudinala a limbului. Vazute din fata sirurile ne apar formate din celule lungi, altermand cu perechi de celule scurte, patratice. Din loc in loc se observa stomate, dispuse tot in siruri paralele.

Fata superioara (adaxiala) a frunzei este uneori ondulata (prezentand coaste si valecule), in timp ce fata inferioara (abaxiala) este aproape plana. In valeculele fetei adaxiale se afla unul doua siruri de stomate, care delimiteaza benzi de celule buliforme. Fiecare banda este formata din 3-7 celule buliforme, cu peretii mai subtiri decat ai celulelor epidermice vecine si mai scurte decat cele epidermice lungi. Deoarece peretii externi ai celulelor buliforme nu sunt cutinizate, ele pierd multa apa in conditiile unei transpiratii exagerate, turgescenta lor scade si astfel determina rasucirea fetei superiare a limbului, unde numarul de stomate (raspunzatoare in cea mai mare parte de transpiratie) este mai mare in comparatie cu fata inferioara. Peretii celulelor epidermice abaxiale sunt ingrosati si lignificati, pe aceasta fata peri tectori si stomatele fiind in numar mai mic decat pe fata adaxiala. Ambele epiderme au celule cu peretii silicificati.

Mezofilul este relativ compact, reprezentat prin doua straturi de celule palisadice jos (cate unul sub fiecare epiderma) si unul-doua straturi de tesut lacunos, celulele lui lasand mici spatii aerifere. In dreptul valeculelor, mezofilul este in intregime de tip palisadic.

Tesutul conducator este reprezentat prin fascicule de diferite marimi, toate fiind inconjurate partial (in deosebi cele mari) sau total de cate o teaca parenchimatica, adesea incolora. La fata interna a acestei teci se afla un strat de celule mecanice, amintind conformatia celor ce alcatuiesc endoderma de tip tertiar. Fasciculele cele mai mari au lacuna acvifera, iar cele mai mici contin mai ales floem. Tesutul mecanic lipseste sau este redus, in ultimul caz el fiind reprezentat prin foarte putine celule hipodermice, in deosebi la marginea limbului. Diferitele soiuri de grau difera intre ele prin gradul de ondulare al fetei superioare, marimea si frecventa celulelor buliforme si a peretilor tectori, conformatia celulelor ce alcatuiesc mezofilul.

Figura 3.8. –Structura frunzei de Triticum aestivum

ep- epiderma (s- superioara, i- interioara); cbf- celule buliforme; mzf- mezofil; scl- sclerenchim; st- stomata; fc- fascicul conducator.

Teaca. Epiderma externa are ceule cu toti peretii ingrosati, lignificati si silicificati. Epiderma interna are celule mai mari si cu peretii subtiri celulozici. Mezofilul este de tip clorenchimatic sub epiderma externa si incolor sub cea interna, unde se pot forma si lacune aerifere.

Fasciculele conducatoare sunt numeroase si de diferite marimi. Intre ele si epiderma externa se interpun stalpi (cordoane) de sclerenchim, formati din celule cu peretii foarte ingrosati si intens lignificati. Spre margini, teaca este din ce in ce mai subtire, intre cele doua epiderme mezofilul reducandu-se la 1-2 straturi de celule.

Structura ligulei. Ligula este o formatiune anexa lipsita de tesut conducator care ia nastere la jonctiunea limbului cu teaca. Ligula este in intregime parenchimatica, formata la baza din 3-4 straturi de celule mici, incolore, cele externe reprezentand epidermele. Fata interna a ligulei se continua cu epiderma tecii foliare si ambele fete sunt lipsite de peri ori stomate. Marginea superioara, libera, reprezentata doar prin epiderma, poate fi uneori franjurata, datorita alungirii celulelor sale marginale.

III.1.4. [NUME_REDACTAT] pai poarta o inflorescenta (spic). Aceasta consta dintr-un rahis (ax) pe care sunt prinse de obicei 10-20 spiculete. Spicele pot fi compacte, cind internodurile rahisului (articule,segmente) sunt scurte, si laxe, daca acestea sunt lungi. Unele spice au segmentele mai lungi in partea inferioara si mai scurte in partea superioara, ceea ce face ca spicul sa para maciucat. Culoarea spicului – la maturitate – variaza de la alb-galbui, roscat, mai mult sau mai putin intens, pina la cenusiu foarte inchis, aproape negru. La soiul Alex spicul este lung de 6-9cm, semierect, aristat, de forma cilindrica, de culoare alba la maturitate.

Rahisul reprezinta o prelungire a tulpinii si poate fi fragil sau tenace. Segmentele care pot fi drepte sau curbate, paroase sau glabre, sunt ingrosate la partea superioara. Aceasta portiune se numeste calcii si pe el se prinde spiculetul.

Spiculetul (Figura 3.9) este format dintr-un ax scurt, la baza caruia se gasesc doua glume ce protejeaza cele 2-7 flori pe care le cuprinde spiculetul. Spiculetele de la baza si uneori spiculetul din virful spicului sunt nefertile. Acest caracter variaza atit datorita soiului cit din cauza conditiilor de mediu.

Figura 3.9. –Spiculet de Triticum aestivum

glume; b- axa spiculetului; c- floare; d- paleea inferioara; e- paleea superioara; f- bobul; g- arista (R. Peterson, 1965)

Glumele (Figura 3.10) la grau sunt de obicei ovale putind fi mai alungite (lanceolate) sau mai rotunjite (ovoide). Ele sunt puternic carenate iar la partea superioara se distinge un pinten mai mult sau mai putin pronuntat (care uneori se poate termina cu o arista) si umarul glumei (care poate fi tesit, drept sau ridicat). Glumele pot fi netede sau paroase, iar culoarea lor variaza de la alb la alb-galbui-roscat, pina la cenusiu inchis, aproape negru.

Figura 3.10. –Glume de grau diferentiate intre ele prin umar, dinte, carena, etc.

(J. Percival, 1921)

Florile (Figura 3.11) graului au cite o palee inferioara (aristata sau nearistata) si una superioara, care este ceva mai mica si rasfranta in interior la ambele margini. De obicei paleele sunt mai lungi decit glumele si ele imbraca celelalte elemente florale. La baza paleelor se gasesc doua lodicule care au rol in deschiderea florii.

Figura 3.11. –Floare de grau

Aristele sunt prelungiri subtiri si lungi ale paleei inferioare. Ele sunt usor dintate si culoarea lor poate fi aceeasi cu a spiculului, dar poate fi si diferita. Cind paleele inferioare sunt lipsite de ariste, spicul este nearistat (mutic).

Floarea de grau mai cuprinde trei stamine, fiecare fiind formata dintr-un filament destul de lung si o antera care are doi saci polinici in care se formeaza graunciorii de polen.

Ovarul uniovular cu un stigmat bifidat si pufos formeaza partea femeiasca a florii (gineceul), iar staminele reprezinta partea barbateasca (androceul).

III.1.5. [NUME_REDACTAT] graului – bobul – este o cariopsa golasa. Bobul are invelisul fructului (pericarpul) concrescut cu invelisul semintei (testa). Provine din fecundarea si dezvoltarea ovarului.

Boabele diferitelor forme de grau se deosebesc prin forma, culoarea si aspectul suprafetei lor. Forma poate fi alungita, eliptica, ovala sau rotunjita. Culoarea poate varia de la alb-galbui, galben pina la rosu de diferite nuante. Suprafata bobuluipoate fi neteda, aspra sau zbircita pe portiuni mai multsau mai putin intinse.

Partea bombata a bobului se numeste partea dorsala, iar cea adincita partea ventrala. In lungul semintei, pe partea ventrala, bobul de grau are o adincitura (sant).

La partea superioara bobul de grau prezinta un smoc de perisori scurti, iar la partea inferioara se distinge embrionul sau germenul. La soiul Alex bobul are forma ovoidala, este semisticlos, de culoare rosu-deschis.

Structura anatomica a bobului de grau (Figura 3.12), se prezinta astfel: invelis (tegument), endosperm (albumen) si embrion.

AB

Figura 3.12. –Structura caripsei de Triticum aestivum

A- Sectiune longitudinala: per- pericarp; tg- tegument seminal; ca- strat de celule cu aleurona; cam- straturi de celule cu amidon; end- endosperm; p- peri; e- embrion.

Structura: p- straturi de pericarp; t- straturi din tegumentul seminal; al- strat de celule cu aleurona; am- straturi de celule cu amidon; end- endosperm.

Tegumentul este format din doua parti distincte: pericarpul (invelisul fructului) si testa (invelisul semintei).

Pericarpul are la exterior 2-3 straturi de celule alungite asezate cu axul lung in lungul bobului (epicarpul) apoi un strat de celule, de asemenea alungite, dar asezate cu axul scurt de-a lungul bobului (mezocarpul) si un strat de celule tubulare (endocarpul).

Testa este alcatuita din doua straturi subtiri de celule. Ea contine un pigment care contribuie la culoarea caracteristica a bobului.

Endospermul prezinta la exterior un strat de celule aproape patrate, asezate regulat, stratul cu aleurona care este bogat in gluten. In interior, endospermul este alcatuit din celule mai mari in care este depozitat amidonul. Endospermul reprezinta rezerva de hrana a embrionului.

Embrionul se gaseste in partea inferioara a bobului si cuprinde, in forma incipienta, principalele parti ale viitoarei plante. Embrionul este despartit de endosperm de catre scutisor care contine un strat de celule alungite prin care trec substantele nutritive din endosperm in embrion in timpul germinatiei. Este alcatuit din muguras (gemula), tulpinita (tigela) si radacinuta (radicula). Mugurasul este protejat de o teaca numita coleoptil, iar radacinuta de coleoriza.

In embrion, linga tulpinita, se mai gaseste si o frunzulita denumita epiblast, care se considera ca este rudimentul celui de al doilea cotiledon.

III.2. Particularitati biologice

Cunoasterea fazelor principale prin care trece graul, de la incoltire pina la maturitate, prezinta un interes deosebit pentru stiinta si practica.

III.2.1. [NUME_REDACTAT] grâu se produce după parcurgerea repausului seminal de 40 – 68 zile (A.Miculescu).

Între recoltare și semănat în țara noastră în unele județe ca Maramureș, Bistrița-Năsăud, Harghita, Covasna, Brașov, Sibiu, Alba, Hunedoara, Sălaj, Neamț, Suceava, nu se asigură acest număr de zile, fiind necesară aducerea de semințe din alte județe în 50 % din ani. Prin semanarea unui grau care nu si-a parcurs repausul seminal, se obtine un lan cu rasarire neuniforma si cu densitate redusa. Acest aspect constituie, in multi ani, una din cauzele productiilor mici de grau in zonele mentionate. Este afectată sub acest aspect cca. 10 % din suprafața cultivată cu grâu.

Temperatura minimă de germinație este de 1 – 2°C (optima 22o-25o). La această temperatură răsărirea se produce încet. Astfel de situații sunt la însămânțările târzii.

Procesul începe prin absorbția apei, necesarul fiind de 44 – 50 % din masa bobului uscat la aer. Enzimele activate transformă amidonul, grăsimile și proteinele în substanțe cu molecule mici care prin intermediul scutelului ajung în nodul embrionar și de aici în muguraș și rădăciniță.

Între capacitatea de germinație din laborator și răsărirea în câmp diferențele sunt mici dacă semințele sunt sănătoase și mari, dar diferențele devin foarte mari dacă semințele provin de la plante atacate de Fusarium sau dacă au fost atacate de ploșnițele cerealelor. B. Lowe și K. Reis (1972) au demonstrat că vigoarea plantelor provenite din semințe cu conținut mai ridicat de proteine a fost mai mare în primele trei săptămâni de vegetație. [NUME_REDACTAT] 3.13. este prezentată morfologia germinației bobului de grâu.

Figura 3.13 – Morfologia germinației bobului de grâu:

1-bobul; 2-coleoptil; 3-coleoriză; 4-rădăcină primară; 5-rădăcini secundare embrionare;

6-rădăcini embrionare cu sol reținut de perișorii radiculari; 7-prima frunzuliță

III.2.2.Ciclul de vegetație

La grâu poate fi împărțit în patru perioade:

-perioada activă a vegetației în toamnă;- perioada de vegetație din timpul iernii (criptovegetația);

-perioada de regenerare a plantelor în primăvară;

-perioada creșterii intense în primăvară.

III.2.2.1. Perioada activă a vegetației din toamnă

Cuprinde fazele de înrădăcinare și înfrățire.

Formarea sistemului radicular. Radicula, protejata de calcariza sparge invelisul bobului si iese afara. Calcarizacreste putin, se deschidela virf si lasa sa apara radicula, care continua sa creasca si sa se alungeasca, iar dupa un timp incepe sa functioneze ca radacina embrionara.

Rădăcinile embrionare, deosebit de importante pentru plantule, ajung la sfârșitul iernii la dimensiuni impresionante: rădăcina principală până la cca. 100 cm, alte rădăcini laterale cca. 60 cm, iar alte rădăcini seminale la 20 – 40 cm. Rădăcinile embrionare asigură grâului necesarul de apă și hrană până în primăvară, în perioada de iarnă, ele acționând sub stratul înghețat. Curind pe linga acestea apar altele noi, din nodurile bazale ale tulpinii. Acestea sunt radacinile adventive sau coronare.

Rădăcinile adventive sunt mai multe la numar, fata de cele embrionare, mai lungi, mai viguroase, abundent ramificate.

Radacinile embrionare nu pier, dar cu timpul se reduce aportul lor, rolul preponderentrevine treptat radacinilor adventive.

Numărul mare de perișori absorbanți, cu mare capacitate de absorbție de pe rădăcinile embrionare asigură rezistență pronunțată la seceta din perioada toamnă-iarnă. e și se desfășoară până când temperatura scade sub 5oC.

Faza se desfășoară în bune condiții la temperaturi de 8-12o (N. Saulescu, 1965), în condițiile asigurării necesarului de apă, necesarului de substanțe nutritive, a celorlalte cerințe fitotehnice. Masa totala de radacini sporeste odata cu varsta plantei, atingind punctul culminant la faza de infratire, dupa care viteza de crestere se reduce.

Formarea partilor aeriene. La cereale formarea partilor aeriene cuprinde: rasaritul, infratitul, formarea paiului, a inflorescentei, a florilor si boabelor.

Rasarirea plantei se produce cand mugurasul sub protectia coleoptilului a srabatut stratul de sol acoperitor si iese la lumina. Dupa un timp coleoptilul isi inceteaza cresterea, fiind strapuns de prima frunzulita verde.Dupa un timp (10-12 zile) plantele isi stagneaza cresterea si se pregatesc pentru infratire.

Infratirea este insusirea cerealelor de a forma mai multe tulpini, pe linga tulpina principala, numiti frati (Figura 3.14).

Figura 3.14. –[NUME_REDACTAT] au nastere din nodurile subterane si se comporta mai departe ca si tulpina principala. Nodurile din care pornesc fratii sunt atat de apropiate incat da impresia ca toti fratii au plecat din acelasi punct – nod de infratire. Infratirea nu reprezinta in fapt alceva decat ramificarea tulpinii de la baza sa, din nodurile formate la mica adincime in sol.

Nodul de infratire, in afara de faptul ca din el se formeaza lastari noi, indeplineste si alte functiuni, care pentru grau, au o importanta vitala. Astfel, din nodul de infratire se formeaza radacini numeroase, denumite coronare, si sunt viguroase, mult mai lungi decit cele embrionare si ambundent ramificate. Prin nodul de infratire plantele pot regenera, formindu-se noi lastari, ceea ce pentru graul de toamna prezinta o deosebita importanta.

Lastarii care se formeaza din nodul de infratire au o individualitate proprie, ei isi formeaza alte noduri din care pornesc noi frati si noi radacini coronare. Astfel la o planta se formeaza frati din ordinul: intai, al doilea, al treilea s.a.m.d.

În condiții normale, grâul formează 1,5-2 frați, rar 3 sau mai mulți (F. Angelini, 1965).

Nu este de dorit o înfrățire excesivă, deoarece greutatea bobului în spic se reduce cu 27 % la frații de ordinul I și cu 45 % la frații de ordinul II (A Tianu, 1974).

F. Crescini, (1969), precizează că numărul mare de spice la unitatea de suprafață trebuie realizat de la mai multe plante cu puțini frați și nu invers.

Numarul de frati pe care poate sa-i formeze o planta constituie capacitatea de infratire a acestei plante. Capacitatea de infratire reprezinta o insusire ereditara, dar ea variaza foarte mult cu conditiile de vegetatie. Asupra capacitatii de infratire actioneaza pozitiv marimea bobului care se seamana, epoca mai timpurie de semanat, regimul de nutritie al plantelor, spatiul de nutritie, etc. Plantele care au un spatiu de nutritie mai mare infratesc mai puternic. Capacitatea de infratire se poate, de asemenea, controla cu foarte bune rezultate marind sau reducind densitatea plantelor.

Prin infratire plantele pot compensa unele goluri care s-ar forma in lanuri, asigurandu-se astfel o densitate optima de spice recoltabile. La soiul Alex forma tufei este semierecta.

Rezistența grâului la temperaturile scăzute din timpul iernii se realizează prin procesul de călire.

În prima parte a procesului menționat se acumulează în celule cantități importante de zaharoză, glucoză și levuloză, cu rol important în protejarea coloizilor din protoplasmă. Procentul de zaharoză poate ajunge la 20 – 25 % în frunze și chiar 30 % în nodul de înfrățire. În paralel crește și conținutul de substanțe proteice.

Condiții favorabile pentru acumularea în bune condiții a primei faze se întrunesc când temperatura ziua este de 10 – 15oC, iar noaptea de 0 – 6oC și o durată de strălucire a soarelui de 2 – 3 ore/zi.

Faza durează 15 – 20 zile, iar la finele fazei grâul rezistă până la -12oC la nivelul nodului de înfrățire. Apoi, odată cu scăderea temperaturii până la -10oC, plantele elimină din celule 30 – 50 % din apa liberă, prin înghețarea acesteia în spațiile intercelulare și prin transpirație, în acest fel mărindu-se concentrația sucului, apa rămasă în celule fiind puternic reținută de coloizi.

Această fază se realizează în 17 – 28 zile, la finele ei plantele suportând temperaturi scăzute până la -20oC – 23oC la nivelul nodului de înfrățire.

Pentru parcurgerea fazelor de vegetație din toamnă sunt necesare 40 – 50 zile de la răsărit, interval de care trebuie să se țină seama la alegerea epocii optime de semănat, astfel ca la data intrării în iarnă plantele să aibă o stare de vegetație normală, fapt ce asigură trecerea plantelor în etapa generativă.

III.2.2.2. Perioada de vegetație din timpul iernii (criptovegetația)

O importanta parte din vegetatia graului de toamna se petrece in perioada de iarna, in conditii de temperaturi scazute. Cercetătorii italieni au numit perioada de iarnă de criptovegetație și îi acordă deosebită importanță, deoarece în această perioadă se continuă absorbția azotului, transformarea și utilizarea acestuia pentru procesele morfogenetice. Acum se formează noi primordii foliare și radiculare și se diferențiază conul vegetativ, din care se formează apoi spicul.

In perioada de criptovegetatie, infrunzele de grau are loc si procesul de fotosinteză, cu toate ca temperatura aerului este scazuta (are loc până la -5oC).

In perioada de iarna continutul de clorofila in frunzele graului de toamna manifesta diferentieri insemnate intre soiuri.

O. Berbecel și colab. (1970), menționează că intrarea plantelor în perioada de criptovegetație în Transilvania și nordul Moldovei are loc la 5 – 10 decembrie, iar în sud-vestul țării între 20 – 30 decembrie.

Cele menționate reliefează necesitatea corelării aplicării azotului cu etapele de organo-geneză din perioada toamnă-iarnă, ceea ce conduce la o mai bună dezvoltare a elementelor de productivitate și la pornirea mai timpurie în vegetație.

III.2.2.3. Perioada de regenerare a plantelor de grâu de toamnă în primăvară

Perioada se referă la intervalul de la dezghețarea solului și până la întrunirea condițiilor optime de creștere.

În procesul de regenerare rol important îl au rezervele de azot acumulate în perioada de iarnă.

Având în vedere că sistemul radicular este încă slab dezvoltat și că temperaturile sunt încă scăzute, se impune a mări concentrația de azot în soluția solului. Capacitatea de regenerare este diferită de la soi la soi.

La cresterea temperaturii, plantele de grau reactioneaza printr-o crestere a sistemului radicular si a numarului de frati. In procesul de regenerare rolul cel mai important il au rezervele de azot acumulate de planta in perioada de iarna.

Capacitatea de regenerare a plantelor de grau in primavara constituie si un caracter de soi.

III.2.2.4. Perioada creșterii intense (etapa generativa)

Corespunde fazelor de vegetație, de formare a paiului, înspicare și de formare a bobului.Aceasta perioada se caracterizeaza print-o crestere accentuata a organelor vegetative si formarea organelor de reproducere. De-a lungul acestei etape se dezvoltă sistemul radicular adventiv care ajunge la finele vegetației la 8 – 10 % din greutatea plantei.

Creșterea sistemului radicular (la înflorire 80 – 85 % din rădăcini sunt la adâncimea de până la 50 cm) încetează în faza maturității în lapte. Masa radiculară este mult influențată de nivelul de fertilizare cu care se găsește în relație pozitivă.

Infratirea plantelor de grau inceteaza. Nu se mai formeaza muguri axilari generatori de lastari, iar lastarii (fratii), mai putini pregatiti din punct de vedere fiziologic, nu produc tulpini (sunt “blocati”) si treptat dispar. Acest fenomen este determinat, cum mentioneaza R. Laloux (1967), de substante inhibitoare elaborate de tulpinile deja evoluate, de competitia pentru spatiu nutritiv si aerian si, in sfirsit de faptul ca pentru trecerea in etapa generativa fiecare lastar, independent, trebuie sa parcurga procesul de vernalizare. Lastarii care apar mai tirziu sunt in afara conditiilor de vernalizare si, ca atare, nu sunt pregatiti fiziologic pentru depasirea etapei vegetative.

Alungirea tulpinii la grau se face prin crestere fiecarui internod in parte (crestere intercalata). Cresterea tulpinii incepe cu alungirea primului internod bazal, urmeaza alungirea succesiva a celorlalte internodii, crestere care se face cu intensitate mai mare astfel ca, inainte de a se termina alungirea internodului inferior, incepe si alungirea internodului urmator. Lungimea internodudiilor creste de la baza spre varf, cel mai lung internod fiind cel din partea superioara, care poarta inflorescenta.

Parcurgerea fazei de formare a paiului este insotita de procese fiziologice complexe, deoarece in aceasta perioada se inregistreaza diferentierea organelor de reproducere.

Alungirea paiului este conditionata insa, de o temperatura mai ridicata fata de cea necesara pentru infratire si anume cel putin 14-16o C.

Într-un interval scurt de cca 40 zile (in perioada 20 IV-30V) în perioada împăierii, se acumulează peste 60 % din totalul biomasei, în timp ce în intervalul octombrie-martie s-a realizat doar 3 % din totalul biomasei.

Înălțimea plantelor la soiurile de grâu oscilează între 70 – 150 cm, în funcție de temperatură și umiditate.

După fecundare are loc o scădere în greutate a părții vegetative, dar se produce o creștere rapidă în greutate a boabelor.

Suprafața foliară a plantelor de grau de toamna creste pana la sfirsitul lunii mai, cand atinge la sfârșit de mai 30000 – 34.000 m2, apoi scade brusc.

La grâu se urmărește ca indicele suprafeței foliare să nu depășească valoarea 4, deoarece la valori mai mari se reduce asimilația netă.

Inspicarea este faza ce urmeaza formarii paiului. Sub protectia invelisului de frunze, concomitent cu cresterea paiului se dezvolta si inflorescenta. Când spicul se află în teaca ultimei frunze grâul se află în "burduf''.Inspicatul se produce la putin timp de la faza de “burduf” este declansat cand a iesit afara 1/3 din inflorescenta si in lan 50% este in aceesi situatie.

Inflorirea adica deschiderea florilor, se petrece cand planta a atins maturitatea sexuala.La graul de toamna incepe la 5-6 zile dupa inspicare (de la iesirea spicului din teaca ultimei frunze).

In situatia unor temperaturi ridicate inflorirea poate sa inceapa imediat dupa inspicare sau chiar cand spicul se afla in burduf. Inflorirea in inflorescenta se produce treptat odata cu maturarea sexuala a fiecarei flori din spiculet, incepand cu deschiderea florilor din mijlocul spicului.

Deschiderea florilor are loc de regula dimineata si in ansamblu dureaza citeva zile, fiecare floare sta deschisa 30-60 minute. La temperaturi scazute deschiderea florilor poate intirzia la 8-9 zile de la inspicare. Înfloritul unui spic se realizează în 3 – 5 zile, iar al unui lan în 6 – 7 zile.

Formarea bobului are loc in timp de 32-45 zile cat dureaza perioada de la fecundare pana la maturitate, in bobul de grau are loc un proces intens de depunere a substantelor asimilate in frunze. Primele care se depoziteaza sunt substantele organice azotate.

In faza de coacere in lapte, bobul contine circa 50% apa din greutatea sa. Continutul in apa scade treptat, astfel ca, la maturitate deplina, el ajunge la numai 16%. Odata cu scaderea continutului uin apa, bobul de grau isi reduce din volumul si isi schimba consistenta, se intareste.

Organogeneza grâului de toamnă

De-a lungul ciclului biologic al grâului de toamnă se disting două faze: vegetativă și generativă. A. Dionigi (1970), menționează că separarea celor două etape corespunde momentului când merismenul apical al tulpinii pierde capacitatea de diferențiere a frunzelor și câștigă capacitatea de diferențiere a spicului. F. Kuperman (1955) distinge la grâu 12 etape de organogeneză, ale căror caracteristici sunt prezentate în tabelul 3.1.

Organogeneza la graul de toamna

(F.M. Kruperman, 1955; Gh. Balteanu, 1989)

Tabelul nr.3.1

Figura 3.15. – Codificarea vegetatiei la grau

(dupa scara Zadoks)

III.3. Cerinte fata de clima si sol

Graul, caracterizat printr-o buna plasticitate ecologica, suporta climate foarte variate, insa pentru a asigura productii ridicate, de buna calitate, constante de la an la an, cere in general o clima moderat calda si umeda, cu soluri fertile.

Perioada de vegetatie, in conditiile tarii noastre este de 270-300 zile la graul de toamna si 100-140 zile la graul de primavara, depinzand de soi, dar mai ales de conditiile in care se cultiva.

[NUME_REDACTAT] are perioada de vegetatie cuprinsa intre 211-255 zile.

III.3.1. Cerințele grâului față de temperatură

Graul asigura productii ridicate in zonele unde temperatura este scazuta la inceputul vegetatiei, moderata in perioada de crestere intensa si relativ ridicata in perioada de coacere. Suma de grade de temperatură este de 1800 – 2100oC.

Temperatura minimă de germinare este în funcție de soi între 1 – 4oC, temperatura optimă 23 – 25oC, temperatura maximă 30 – 35oC.

Pentru răsărire necesită, în medie 120oC, temperaturi medii zilnice peste 0o, ceea ce înseamnă că la o temperatură medie zilnică de 10o răsare în 12 zile.

Temperatura optimă pentru răsărire este de 15 – 20oC.

Necesarul de căldură de la răsărit și până în iarnă este de 500 – 550oC.

Temperatura optimă pentru înfrățire este de 8 – 10oC.

Călirea plantelor durează 35 – 55 zile. În prima etapă, în cursul zilei necesită 10 – 15oC, iar noaptea 0 – 5oC. În partea a doua, călirea se desăvârșește la temperaturi care variază de la -1oC până la -5oC. Bine călit rezistă bine la iernare temperaturi până la -20oC.

Împăierea se produce la 14 – 18oC, iar înspicarea la 16 – 20oC.

Înflorirea, polenizarea și fecundarea se desfășoară bine la temperaturi de 11 – 12oC noaptea și 18 – 22oC în cursul zilei.

Temperatura optimă în perioada umplerii boabelor este de 20oC.

Depășirea unor temperaturi de 25 – 26oC în perioada maturizării boabelor sunt dăunătoare.

III.3.2. Cerințe față de umiditate

Bune rezultate se obțin în zonele cu precipitații cuprinse între 400 – 700 mm în perioada de vegetație. F. Angellini dă ca factor limitativ 250 mm. Wholtman apreciază ca optim 600 mm. Coeficientul de transpirație oscilează între 350 – 700, frecvent 350 – 400.

Fazele de vegetație cu consum maxim sunt:

– formarea primordilor spiculețelor și diferențierea primordilor florilor, când se decide numărul de spiculețe și de flori fertile în spiculeț;

– polenizarea și fecundația, când seceta reduce receptivitatea stigmatelor și scade viabilitatea grăunciorilor de polen;

– formarea și umplerea boabelor, când lipsa precipitațiilor determină șiștăvirea;

– formarea primordilor din care iau naștere frații. Lipsa de umiditate reduce numărul de frați;

– împăierea.

Seceta din toamnă poate împiedica răsărirea grâului, iar mai târziu formarea rădăcinilor coronare.

Grâul este sensibil și la excesul de umiditate.Astfel, excesul din perioada de creștere împiedică aerația solului și nitrificarea, plantele rămân mici și clorotice.

Excesul din perioada polenizării și fecundației predispune plantele la călire și boli.

Excesul la recoltare, împiedică execuția lucrării, diminuează greutatea boabelor, le decolorează, le depreciază calitatea și favorizează încolțirea boabelor în spic.

III.3.3. Cerințe față de lumină

Grâul este o plantă iubitoare de lumină. Cercetările reliefează că fotoperioada lungă și temperatura scăzută intensifică procesul de călire și deci sporesc rezistențele la iernare.

Lumina abundentă sporește numărul fraților și mărește rezistența la cădere.

La temperaturi ridicate, acțiunea luminii este negativă, mai ales când intensitatea acesteia este prea mare.

Rezultă că stresul fotonic este un factor limitativ al producției de grâu.

III.3.4. Cerințe față de sol

Cele mai favorabile sunt solurile cu textură mijlocie, lutoase și luto-argiloase din seria cerniziomurilor, solurile bălane și brunele roșcate cu pH 6 – 7,5.

Nu dă bune rezultate pe solurile extreme textual, grele sau ușoare.

Pe solurile brune argiloiluviale, luvisoluri albice, planosoluri, soluri erodate, nisipoase și pe cele alcaline, rezultate bune se pot obține prin aplicarea complexului de măsuri pedo-ameliorative, a îngrășămintelor și amendamentelor.

Capitolul IV. Tehnologia cultivarii graului de toamna

IV.1. Amplasarea culturii

Graul de toamna realizeaza productii mari, stabile si cu cheltuieli mai reduse, in functie de amplasarea, in rotatie, dupa premergatoare favorabile, sporuri de productie in aceste conditii, fara cheltuieli suplimentare, fiind cuprinse frecvent intre 500-1500 kg/ha (mai ridicate in anii cu conditii climatice putin favorabile).

Bune premergatoare pentru grau sunt, de regula, culturile care se recolteaza timpuriu, pana la mijlocul verii, dupa care se pot efectua in bune conditii lucrarile solului. Astfel se acumuleaza in sol cantitati mai mari de apa, azot mineral si fosfor solubil, si se poate efectua semanatul in perioada optima. Terenul trebuie sa ramina curat de buruieni, neinfestat cu patogeni si daunatori comuni cu cei ai graului. Dintre culturile timpurii, cele mai bune premergatoare sunt leguminoasele anuale pentru boabe (mazare, fasolea) sau cele furajere (borceagurile de toamna sau primavara), care acumuleaza cantitati importante de azot si amelioreaza insusirile fizice si biologice ale solului.De asemenea, bune premergatoare pentru grau sunt si celelalte culturi timpurii, cum sunt rapita, inul si cartofii timpurii (toate aceste culturi, foarte bune premergatoare pentru grau, ocupa insa suprafete restranse).

Din grupa premergatoarelor timpurii fac parte si cerealele paioase: grau, secara, orzul, orzozica si ovazul (orzul si orzoaica sunt contraindicate intrucit prin samulastra se impurifica productia de grau). Graul semanat in al doilea an dupa grau este recomandabil in conditiile structurii actuale a culturilor de camp, restransa practic la trei specii de baza (grau – porumb – floarea soarelui); se practica cu deosebire in toamnele secetoase, cand nu se poate efectua in conditii bune pregatirea terenului – dupa culturile recoltate tarziu (porumb, floarea soarelui). Cultura repetata de grau, timp de mai mult de doi ani pe acelasi teren, determina pierderi mari de productie, provocate de cresterea gradului de infestare cu buruieni, unele greu de combatut, si atacului unor patogeni si daunatori foarte pagubitori.

O alta categorie de culturi, bune premergatoare pentru grau, o reprezinta cele care se recolteaza pana la mijlocul lunii septembrie, floarea soarelui si hibrizii timpurii si semitimpurii de porumb, soia, sfecla de zahar si cartofi de toamna (primele suprafete recoltate). Favorabilitatea acestori culturi, ca premergatoare pentru grau, poate fi imbunatatita si apropiata de cea a culturilor timpurii prin urgrntarea recoltarii si eliberarea terenurilor, efectuarea lucrarilor solului prin metode adecvate incadrarii in timpul scurt pana la semanatul graului, precum si prin fertilizare cu cantitati suplimentare de azot si fosfor. Culturile cu perioada de vegetatie lunga, cum sunt hibrizii tardivi de porumb, sfecla de zahar, soiurile tardive de soia si culturile duble, care intirzie eliberarea terenuluisunt mai putin indicate ca premergatoare pentru aceasta cultura.

Amplasarea graului este necesar sa fie realizata in cadrul unor asolamente stabile, cu durata de 2-6 ani, adaptate structurii de culturi specifice fiecarei zone. Rotatia de 2 ani (grau-porumb), frecvent practicata in fermele mici, este este necesar sa fie intrerupta dupa 3-4 cicluri de rotatie sau transformata intr-o rotatie de 3 ani, formata din grau, porumb si leguminoase + plante tehnice.

Introducerea in rotatie a leguminoaselor perene (lucerna, trifoi) asigura importante sporuri de productie, incepand cu anul al doilea de la destelenire, si duce la o reducere cu 30-35% a necesarului de ingrasaminte cu azot.

La ferma Veriga, in toamna lui 2004 s-au semanat 580ha cu grau de toamna din soiul Alex C2 si Dropia C2.

[NUME_REDACTAT] C2 a fost cultivat pe suprafata de 262ha, urmand in rotatie dupa porumb extratimpuriu, in timp ce siul Dropia C2 a fost cultivat in doua sole, una de 200ha dupa soia timpurie si una de 118ha dupa o cultura de rapita.

Structura de culturi la nivelul fermei, in perioada 2002-2005 a cuprins sapte culturi, evidentiate in tabelul urmator.

IV.2. [NUME_REDACTAT] de toamna valorifica cu eficienta ridicata ingrasamintele, din cauza parcurgerii ciclului de vegetatie in sezonul rece, in care mobilizarea elementelor nutritive din sol este mai redusa, si a perioadei scurte de vegetatie activa din primavara-vara, cat si datorita asigurarii mai bune cu apa din precipitatii.

Frecvent, productiile de grau pe terenurile nefertilizate se situiaza intre 1500-2000 kg/ha ajungand pana la 3000 kg/ha dupa premergatoare leguminoase; fertilizarea este una dintre masurile deosebit de importante in cresterea productiei (la peste 4 t/ha) si rentabilizarea acestei culturi.

Necesarul de ingrasaminte se stabileste in functie de consumul in elemente nutritive specific pentru realizarea unui anumit nivel de productie, si de contributia solului in elemente nutritive accesibile plantelor. Se mai au in vedere: planta premergatoare, cantitatile de ingrasaminte aplicate anterior, rezerva de apa din sol la desprimavarare si precipitatiile din perioada aprilie-mai.

Consumul specific de elemente nutritive, raportat la tona de produs, este cuprins intre 20-30 kg N, 12-15 kg P2O5 si 27-30 kg K2O. Prin multiplicare cu productia dorita si posibila de realizat, in functie de conditiile climatice si potentialul soiurilor cultivate, se obtine necesarul total de elemente nutritive. Acoperirea acestui consum de elemente nutritive se realizeaza partial din rezerva solului, iar diferenta, prin fertilizare organica si minerala.

Fertilizarea cu ingrasaminte organice – sub forma de gunoi de grajd fermentat/nefermentat sau compost, aduce in sol importante cantitati de elemente nutritive (macro si microelemente) si materie organica, care contribuie la ameliorarea insusirilor fizice si a activitatii biologice din sol (tabelul 1). Gunoiul de grajd aplicat direct, in cantitati de 20 t/ha, aduce sporuri de productie cuprinse intre 500-1500 kg/ha, echivalente cu cele obtinute printr-o fertilizare cu doze moderate de ingrasaminte chimice cu azot si fosfor.

Cantitati medii de elemente nutritive din gunoiul de grajd (kg/t de gunoi)

Tabelul nr.4.1.

Timpul scurt, de la recoltarea culturilor premergatoare pana la efectuarea lucrarilor solului si semananat, determina ca aplicare ingrasamintelor organice sa se faca la porumb (sau la alte culturi din rotatie cu graul), care valorifica bine efectul remanent in urmatorii 2-4 ani dupa aplicare. Efectele gunoiului de grajd sunt mai mari pe solurile argilo-iluviale si pe cele erodate, precum pentru ameliorarea solului din rotatiile de culturi mai putin favorabile (monocultura, rotatie grau-porumb, rotatie din care lipsesc culturile leguminoase).

Graul necesita un nivel ridicat al concentratiei ionilor mobili de fosfor din sol, cuprins intre 10-12 mg P2O5/100 g sol (45-55 ppm P), incepand cu primele faze de crestere; fosforul contribuie la dezvoltarea sistemului radicular, la formarea fratilor si la diferentierea primordiilor spicelor.

Necesarul de ingrasaminte cu fosfor se poate estima pe baza analizei de sol privind continutul in fosfor mobil sau pe baza consumului specific si a productiei scontate, cand nu se dispune de analize de sol.

Doza de P2O5 (kg/ha) = (Conc.optima de P2O5 in sol – Continutul in P2O5 determinat) x 20 kg P2O5 necesar pentru cresterea concentratiei solului cu 1 mg/100 g sol pe cernoziomuri. Pe alte tipuri de sol sunt necesare 25 kg P2O5 pentru cresterea concentratiei solului cu 1 mg/100 g sol.

Doza de P2O5 (kg/ha) = Consumul specific (12-15 kg/t) x Productia scontata (t/ha).

In cazul aplicarii de ingrasaminte organice, doza rezultata din calcul se reduce cu cantitatea de fosfor adusa in sol pe calea aceasta. Dozele optime economic de fosfor sunt cuprinse frecvent intre 60-80 kg P2O5/ha, corelate cu starea de aprovizionare a solului, fertilizarea anterioara si in special cu nivelul dozelor de ingrasaminte cu azot, care urmeaza sa fie asigurate.

Aplicarea ingrasamintelor cu fosfor se face, in conditii optime, inainte de efectuarea lucrarilor de baza ale solului, pentru incorporarea lor in sol. Se mai pot administra inainte de pregatirea patului germinativ sau in timpul iernii, pe solul inghetat, cazuri in care se vor utiliza ingrasaminte complexe cu solubilitate mai mare a fosforului.

Graul raspunde la prin sporuri de productie de peste 500 kg/ha, la fertilizarea cu potasiu pe potzolurile argilo-iluviale slab aprovizionate cu acest element, cu deosebire in conditiile aplicarii de doze mai mari de azot si fosfor. Fertilizarea graului cu potasiu se considera necesara pe solurile cu un continut in potasiu schimbabil mai mic de 150 ppm K. Dozele de ingrasaminte sunt cuprinse intre 40-80 kg K2O/ha, administrindu-se inainte de lucrarile de baza a solului sau de pregatire a patului germinativ, sub forma de sare potasica sau ingrasaminte complexe.

Asigurarea cantitatii optime de azot in sol pe toata durata vegetatiei are un rol determinant asupra cresterii echilibrate a plantelor si asigurarii productiei. Consumul de azot este mai redus in primele faze de crestere, fiimd cuprins intre 30-40 kg N/ha in perioada de toamna iarna si creste incepand cu faza de incheiere a infratirii si alungire a paiului, proportional cu biomasa acumulata.

Sursele de asigurare a necesarului de azot include: azotul mineralizat din materia organica a solului pina la inceputul vegetatiei culturii; azotul care se mineralizeaza in timpul vegetatiei; unele cantitati ramase in sol de la cultura precedenta; azotul fixat biologic in cazul culturilor de leguminoase; cantitati mai mici care sunt aduse cu apa din precipitatii si irigare. Absorbtia de catre plante si utilizarea azotului sunt influentate de numerosi factori ( aprovizionarea cu apa, conditiile climatice, insusirile soiurilor cultivate si practicile culturale), care fac dificila stabilirea cu mare acuratete a cantitatilor optime de ingrasaminte. Trebuie evitate atit subdozarea cantitatii de ingrasaminte cu azot, care determina scaderea productiei, cat si supradozarea, care poate determina infratire si densitati prea mari, scaderea rezistentei plantelor la cadere, atacul unor patogeni si sensibilitate la seceta.

Estimarea necesarului de ingrasaminte cu azot se poate face dupa urmatoarea relatie:

Doza N (kg/ha) = Cs x Rs – Ns – [NUME_REDACTAT]

In care: Cs – consumul specific pe tona de produs principal + productia secundara (25-30 kg); Rs – recolta scontata, exprimata in t/ha

Ns – azotul eliberat din sol, determinat la desprimavarare prin analize de sol, sau estimat in functie de fertilitatea solului (20-60 kg N/ha);

Ng – azotul rezultat din mineralizarea gunoiului de grajd, estimat pe baza datelor prezentate anterior;

Npr – azotul adus de planta premergatoare: (-) 30-60 kg/ha dupa leguminoase si (+) 20-30 kg/ha dupa premergatoare tirzii, nefertilizate.

Dozele optime sunt cuprinse frecvent intre 80-100 kg N/ha in cultura neirigata si 120-140 kg N/ha in cultura irigata. Aplicarea ingrasamintelor se face fractionat, in doua trei etape, pentru asigurarea concordantei cu cerintele plantelor, evitarea pierderilor prin levigare in sezonul rece si adaptarea dozelor la evolutia vegetatiilor si a conditiilor naturale, in special corelarea cu asigurarea apei.

Fertilizarea cu azot, in toamna, este necesara dupa culturile neleguminoase (20-30kg N/ha). A doua etapa de fertilizare obligatorie este fertilizarea de la sfirsitul iernii, inainte de reluarea vegetatiei. Solul trebuie sa fie inghetat la suprafata, dar nu si in adincime, fara strat gros de zapada, pentru a evita scurgerea ingrasamintelor odata cu apa, in depresiuni, si pentru a provoca cit mai putine daune plantelor la efectuarea lucrarii cu utilaje de suprafata. Lasatul culoarelor la semanat ajuta la aplicarea mai uniforma a ingrasamintelor. Dozele aplicate in aceasta faza sunt cuprinse intre 60-80 kg N/ha, totalizind, impreuna cu cele aplicate in toamna, 80-110 kg N/ha. Atrea etapa de fertilizare se aplica la inceputul alungirii paiului, in cantitati de 20-30 kg N/ha (este eficienta in anii cu precipitatii suficiente pana la aceasta data – mijlocul lunii aprilie.

Fertilizarea foliara poate contribui eficient la completarea necesarului de macro si microelemente (in cazul unor carente de nutritie), la prelungirea activitatii frunzelor si la cresterea productiei cu pana la 10-15%. Tratamentele foliare cu ingrasaminte se pot cupla cu cele de combatere a buruienilor sau a bolilor foliare. Rezultate bune in tratamentele foliare la grau s-au obtinut cu 6-8 kg uree /ha in 100 litri apa, precum si cu ingrasaminte lichide, cu azot de tipul A 300, aplicate odata cu erbicidarea, in concentratie de 10%, asigurind o doza de pana la 15 kg N/ha.

Ingrasamintele foliare de tipul Azofil, cu diferite raporturi intre N:P:K (411, 231, 141), se aplica in concentratie de 1% in perioada de la impaiere pana la aparitia spicului (1-3 tratamente), in 500 litri solutie/ha.

Sortimentul de ingrasaminte foliare recomandate pentru grau cuprinde o gama diversificata de produse: Microfert, Biofert foliar, Sofert 2-2-1. Printre ultimile produse omologate la grau se numara si Microfert-U, care se administreza in doza de 2,5-5,0 litri/ha prin 2-3 stropiri foliare, in 200-500 litri apa/ha.

Aplicarea amendamentelor. Graul gaseste conditii favorabile de crestere, la o variatie destul de larga a reactiei solului, cuprinsa intre 6-7,5 pH. Avind in vedere suprafetele mari cultivate cu grau pe soluri acide, cat si efectele favorabile asupra nutritiei plantelor si valorificarii ingrasamintelor, aplicarea periodica a amendamentelor calcaroase este necesara si eficienta pe solurile cu pH sub 5,8 in apa (5,0 in suspensie salina) si cu gradul de saturatie in baze mai mic de 75%. Se aplica 4t CaCO3/ha, inainte de efectuarea araturii de baza, pentru grau sau la planta premergatoare.

In cadrul fermei Veriga s-a facut o fertilizare de baza, toamna, la pregatirea patului germinativ cu 200 kg/ha ingrasamant complex, de tip 29:29:0, pentru incorporare folosindu-se grapa cu discuri (GDU 3,2).

Astfel suprafata cultivata cu soiul Alex a fost fertilizata cu 52,4t ingrasamant complex.

200kg/ha x 262ha = 52400kg

In primavara s-a fertilizat cu 110kg azotat de amoniu la hectar (33-34% s.a. N), respectiv 37 kg N/ha.

110kg azotat de amoniu/ha x 262ha = 28.820kg azotat de amoniu

S-au facut si fertilizari foliare odata cu erbicidatul, cu erbicidul sistemic GRANDSTAR (20g/ha) + uree dizolvata 4kg brut/ha.

Ureea pe langa efectul fertilizant este folosita si ca adjuvant (marind permeabilitatea celulei) si pentru o mai buna eficienta a erbicidului, buruiana deschizandu-si stomatele pentru a se hrani cu uree, odata cu aceasta "inghitind" si erbicidul.

De asemenea s-a folosit si Lintur+uree.

IV.3. Lucrarile solului

Principalele cerinte la pregatirea terenului pentru graul de toamna constau in: asigurarea unui pat germinativ bine maruntit; afinarea si asigurarea solului in orizontul arabil; acumularea apei si a elementelor nutritive; asigurarea conditilor de semanat si rasarire ale plantelor in perioada optima. Timpul scurt pentru eliberarea terenului si efectuarea lucrarilor solului, precum si conditiile naturale privind, umiditatea solului si volumul mare de lucrari din campania vara-toamna, determina diversivicarea si alegerea metodelor de lucrare a solului. Acestea trebuie sa satisfaca obiectivele privind calitatea pregatirii terenului, incadrarea in perioada optima si consum cat mai redus de combustibil.

Un rol important in alegerea metodei de lucrare a solului il are planta premergatoare prin: data eliberarii terenului; cantitatile de resturi vegetale ramase la suprafata solului; gradul de compactare; umiditatea solului.

Dupa recoltarea premergatoarelor timpurii, lucrarea de baza este aratura cu plug cu cormana, la adancimea de 18-20 cm, efectuata in agregat cu grapa stelata. Aratura se efectueaza intr-un timp cat mai scurt, cand continutul in umiditate este suficient pentru maruntirea si asezarea solului. Daca nu se poate efectua intr-un timp scurt (solul foarte uscat sau cu cantitati mari de resturi vegetale sau burueni), este necesara efectuarea unei lucrari cu grapa cu discuri inainte de arat pentru mobilizarea solului in orizontul superficial, tocarea resturilor vegetale si incorporarea partialea a acestora in sol, grabind descompunerea lor si germinarea unor seminte de buruieni (pe aceste terenuri aratura se va efectua dupa ce se reface umiditatea solului). De regula, aratura de vara nu trebuie efectuata daca plugul scoate bulgari, intrucat nu se poate asigura calitatea patului germinativ decat cu un cansum exagerat de combustibil, care nu este compensat prin cresterea productiei. Terenurile arate in vara se mentin curate de buruieni si afinate, in orizontul superior, prin lucrari cu grapa cu discuri in agregat cu grapa reglabila sau prin cultivatie totala, aplicate de regula dupa ploi pentru a asigura maruntirea, nivelarea solului si pastrarea apei.

Dupa culturile care elibereaza terenurile tarziu (floarea soarelui, porumb, soia, sfecla de zahar, cartof), in functie de timpul disponibil pana la semanat si starea terenului (continutul in umiditate, prezenta resturilor vegetale, gradul de compactare), se poate alege una dintre urmatoarele metode de lucrare a solului:

1 Pregatirea terenului prin metoda conventionala (discuirea miristii, urmata de efectuarea araturii cu plugul cu cormana, la adancimea de 18-20 cm, in agregat cu grapa stelata. Se recomanda in conditii de umiditate suficienta in sol, pe terenuri cu cantitati mari de resturi vegetale la suprafata si in conditiile cand pana la semanat mai sunt cel putin doua saptamani in care sa se efectueze pregatirea patului germinativ).

2. Pregatirea terenului prin lucrari minime.

a. Discuirea miristii urmata de lucrari cu unelte care afaneaza solul pe adancimea de 18-20 cm, fara intoarcerea brazdei – plug Chisel, paraplau – urmata de una doua lucrari cu grapa cu discuri. Se recomanda pe solurile cu umiditate scazuta, resturi vegetale maruntite, inainte de arat. Utilizarea acestei metode asigura o productivitate mai mare cu pana la 50% si reducerea consumului de combustibil cu 5-10 litri/ha, putand fi efectuata concomitent cu recoltarea culturilor tarzii.

b. Lucrarea superficiala a solului (8-10 cm adancime) cu plugul Chisel echipat cu tavalug.

c. Discuirea miristii prin treceri, in cruce, cu grapa cu discuri pana la realizarea afanarii solului pe 8-10 cm adancime si maruntirea resturilor vegetale. Se recomanda in toamnele excesiv de secetoase, precum si in cazul intarzierii eliberarii terenului si cand efectuarea araturii poate intarzia mult semanatul; pentru efectuarea unei lucrari de calitate, cantitatile de resturi vegetale ramase la suprafata solului v-or fi cat mai reduse. Semanatul pe terenurile pregatite prin lucrari minime se face in conditii mai bune cu semanatori cu brazdar cu disc.

In toamnele secetoase, se poate aplica o irigare pentru refacerea umiditatii solului pina la adancimea de 25-30 cm (400-500 m3 apa/ha), inainte de efectuarea lucrarii cu plug cu cormana sau cu plugul Chisel sau paraplau. Terenul arat se lucreaza imediat cu grapa cu discuri, plus grapa reglabila sau cu combinator.

Lucrarile de pregatire a patului germinativ trebue sa inceapa, in toate cazurile, imediat dupa efectuarea lucrarii de baza ,folosind umiditatea existenta in sol pentru maruntirea bulgarilor (sub 3 cm diametru), asezarea solului in adancime si nivelarea terenului. In conditii de seceta, lucrarile se repeta dupa precipitatiile care survin. Ultima lucrare se face inainte de semanat, la adancimea de 5-6 cm, cu combinatorul.

La ferma Veriga cultura premergatoare de pe sola unde in toamna lui 2004 s-a cultivat soiul Alex a fost porumb extratimpuriu, recoltat la mijlocul lui august.

Dupa recoltarea premergatoarei s-a efectuat o discuire urmata de lucrarea de baza, aratura cu plugul cu cormana la adancimea de 18-20cm.

Lucrarea a fost efectuata in agregat cu grapa stelata. Imediat dupa efectuarea lucrarii de baza s-a realizat lucrarea de pregatire a patului germinativ pe adancimea de 5-6cm, cu combinatorul.

4.4. Samanta si semanatul

Samanta. La semanat se va folosi numai samanta certificata din soiurile recomandate, a carei calitate are valori minime de: 99,7% puritate biologica, 98% puritate fizica si 85% germinatie.

Este obligatoriu tratarea semintelor inainte de semanat cu diferite substante fungicide sau insectofungicide. Pe invelisul boabelor in mod frecvent, se gasesc spori ai speciilor de Tilletia, care produc malura comuna, de Fusarium, care produc fuzarioza, agenti patogeni din genurile Septoria, Helminthosporium, Alternaria, Cladosporium, s.a., iar in interiorul bobului, ca rezultat al infectiilor din timpul infloritului germeni ai taciunelui zburator (Ustilago tritici). In procesul de germinatie a semintei in sol si a cresterii plantulei, agentii infectiosi aflati pe seminte in stadiul de repaus trec la viata activa, producand moartea tinerelor plante. Mai trebuie adaugat si faptul ca in sol plantulele de grau pot fi vatamate de o serie de daunatori, intre care frecvente sunt larvele gandacului ghebos iar in unele zone si larvele de Elateriadae (viermi sirma).

Samanta semanata la ferma veriga a fost tratata cu Vitavax 2l/t, impotriva bolilor si cu Tirametox 3kg/t impotriva daunatorilor.

Epoca de semanat. Se recomanda ca semanatul graului sa inceapa cand temperatura medie a aerului este de 13-15oC si sa se termine cand temperatura scade la 8-9oC. Inainte de a intra in iarna, plantele de grau trebuie sa vegeteze timp de 40-50 zile la temperaturi medii zilnice mai mari de +5oC. Pentru a putea rezista peste iarna la actiunea conditiilor nefavorabile plantele trebuie sa formeze 2-3 frati, sa acumuleze in nodul de infratiere si in frunze cantitati mari de zaharuri si sa-si dezvolte puternic radacinile embrionare. Aceste conditii trebuie indeplinite pana la intrarea plantelor in iarna (criptovegetatie). Conform acestei cerinte, perioada optima de semanat sesituiaza, in majoritatea anilor intre 1-10 oct. in sudul si vestul tarii, si intre 25sept.-5oct. in zonele colinare si nordice. In situatiile concrete din fiecare an (privind conditiile climatice din presma acestei perioade), lucrarea de semanat poate sa inceapa mai devreme sau se poate amina cu 5-7 zile. Deasemenea, in functie de particularitatile soiurilor cultivate, este recomandat ca semanatul sa inceapa cu soiurile ce au infratire ridicata si sa se incheie cu cele cu infratire redusa. Nerespectarea intervalului optim de semanat, pentru fiecare zona de cultura poate avea ca rezultat scaderea semnificativa a productiei de boabe, prin incidenta mai ridicata a unor boli si prin reducerea densitatii de spice /m2, la recoltare.

La ferma Veriga graul s-a semanat intre 10-25 octombrie cu semanatoarea universala de semanat cereale paioase SUP 29.

Densitatea de semanat. Densitatea culturii exprimata in spice productive, constituie componentul de productie esential al graului de toamna. Se asigura o densitate de 450-550 boabe germinabile/m2. Densitatea minima se va alege atunci cand: la semanat umiditatea solului este optima pentru germinarea semintei; patul germinativ este bine maruntit; semanatul se realizeaza la inceputul epocii optime; se foloseste samanta cu valoare biologica ridicata si din soiuri cu capacitate mare de infratire. Nerealizarea conditiilor mentionate mai sus necesita o crestere progresiva a densitatii boabelor germinabile/m2, pana la limita maxima. Depasirea limitei maxime de densitate duce la reducerea semnificativa a recoltei, prin favorizarea atacului de boli foliare si sensibilizarea plantelor la cadere.

La soiul Alex semanat la ferma Veriga densitatea asigurata la semanat a fost de 580-600 boabe germinabile.

Distanta intre randuri. Corespunzator cerintelor soiurilor cultivate si metodelor de pregatire a solului, distanta cea mai potrivita intre randuri este de 12,5 cm, distanta ce se poate asigura cu actuala sistema de masini.

Adancimea de semanat. Incorporarea semintelor se face la adancimea de 3-6 cm.

Cand conditiile de umiditate pentru rasarire sunt asigurate adancimea de semanat a graului de toamna nu trebuie sa treaca de 4-5 cm. La aceasta adancime graul rasare repede, plantele se dezvolta viguros si nodul de infratire are toate conditiile pentru a se forma la adancimea specifica soiului (2-3,5 cm). Adancimea de semanat se diferentiaza si de textura solului: mai mica pe solurile cu textura grea si mijlocie si mai mare pe solurile usoare si afanate. La stabilirea adancimii de semanat a graului de toamna trebuie avut in vedere si calitatea semintei, in primul rand greutatea. Semintele mari (MMB=47g) rasar intr-un procent egal, chiar daca se seamana la adancime mai mare sau mai mica. In plus semintele mari determina formarea nodului de infratire la adancime mai mare (3,4-3,8 cm), fapt pozitiv pentru iernarea graului.

IV.5. Lucrari de ingrijire

Graul este o cultura cu o tehnologie total mecanizabila, deosebit de rentabila sub aspectul consumului de forta de munca. Felul lucrarilor de ingrijire care se aplica graului si numarul acestora depinde de foarte multi factori (calitatea patului germinativ; dezvoltarea plantelor in toamna si starea de vegetatie la desprimavarare; mersul vremii si a vegetatiei in primavara; rezerva de buruieni, infestarea cu boli si daunatori; dotarea tehnica, posibilitatile materiale si calificarea cultivatorilor). Sunt situatii in care sunt necesare sau sunt efectuate numai 1-2 lucrari de ingrijire si sunt situatii in care sunt efectuate foarte multe lucrari

(7-8 treceri).

Tavalugitul semanaturilor. Imediat dupa semanat apare ca necesar atunci cind s-a semanat in sol afanat si mai uscat, si se face cu scopul da a pune samanta in contact cu solul si de a favoriza astfel, absorbtia apei.

Controlul culturilor pe timpul iernii si eliminarea apei pe portiunile depresionare sau microdepresionare sunt operatiuni de buna gospodarire, care se fac de catre orice bun cultivator de grau. La amplasarea culturilor de grau trebuie evitate, pe cat posibil terenurile unde pe timpul iernii apar baltiri.

Tavalugitul la desprimavarare este necesar numai in situatii extreme cand, din cauza alternantei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii, radacinile plantelor de grau au fost desprinse de sol (plantele sunt “descaltate”); ca urmare, la incalzirea vremii la desprimavarare poate apare ofilirea si uscarea plantelor de grau, partial desradacinate; fenomenul este mai frecvent pe solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci cand situatia o impune, lucrarea de tavalugit trebuie efectuata pe sol bine scurs, dar inca reavan, pentru a realiza aderarea radacinilor si a nodului de infratire la sol, dar fara a tasa suprafata solului.

Grapatul culturilor de grau la desprimavarare este o lucrare din tehnologia clasica de cultivare. In prezent, grapatul a fost scos din tehnologia recomandata, desi continua sa fie efectuat de unii cultivatori de grau de la noi. In majoritatea cazurilor se considera ca lucrarea de grapat a semanaturilor de grau la desprimavarare, nu este necesara, iar consecintele negative sunt, adesea, importante: multe plante de grau sunt distruse, altele sunt desradacinate; terenul, inca umed este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.

Combaterea buruienilor este principala lucrare de ingrijire din cultura graului. Pierderile de recolta la grau din cauza concurentei buruienilor sunt in mod obisnuit, de 10-20%, dar pot ajunge in situatii extreme pana la 60-70%. Ca urmare, reducerea rezervei de buruieni si impiedicarea aparitiei acestora in culturile de grau trebuie urmarite prin toate mijloacele: rotatie, lucrarile solului, semanatul in epoca si cu densitatea optima, combaterea chimica.

In cultura graului, combaterea chimica a buruienilor este o lucrare obligatorie. Buruienile dicotiledonate ridica cele mai multe probleme in conditiile din tara noastra; speciile mai frecvente in cultura graului sunt: Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius. Pentru combaterea acestora, frecvent se recomanda sa se administreze preparate care contin acidul 2,4 –D (SDMA-33, 1,5-2,5 litri/ha). Administrarea se face primavara cand plantele de grau sunt in faza de infratit si pana la formarea primului internod, iar buruienile sunt in faza de cotiledoane sau rozeta; temperatura aerului trebuie sa fie mai mare de 10oC, vremea linistita, fara vant, timp calduros si luminos. Cu bune rezultate se pot folosi si preparate continand MCPA (Dicotex, 1,5-2,5 litri/ha) sau Bentazon (Basagran, 2-4 litri/ha).

Alaturi de dicotiledonatele mentionate, in culturile de grau apar si specii de buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M. inodora, Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas, Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Poligonum ssp. In asemenea situatii, se recomanda aplicarea unor erbicide pe baza de 2,4-D + dicamba ([NUME_REDACTAT], 2 litri/ha), tribenuron metil (Granstar 75 DF, 20-25g/ha), triasulfuron + 2,4-D (Longran 60 WP, 1 litru/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20g/ha) sau amidosulfuron (Grodyl, 20-40g/ha).

Buruieni dicotiledonate problema in cultura graului sunt considerate speciile Galium aparine si Galeopsis tetrahit, pentru combaterea carora se recomanda preparatele continand fluoroxipix + 2,4-D + dicamba (Starane 200 + [NUME_REDACTAT], 0,6 + 2,0 litri/ha) sau 2,4-D + dicamba ([NUME_REDACTAT], 1litru/ha).

Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesara doar in anumite zone limitate din Romania. Speciile respective: Apera spica venti (iarba vantului) si Avena fatua (odosul) gasesc conditii favorabile de dezvoltarer in zonele colinare, umede din Banat, Transilvania, Bucovina.

Pentru combaterea ierbii vantului se fac tratamente cu erbicide pe baza de tralkoxidium (Grasp CE, 2-2,5 litri/ha), fenoxapropetil (Puma CE, 0,8-1,0 litri/ha), diclofopmetil (Illoxan CE, 2,5 litri/ha), aplicate primavara, cand buruiana are 1-3 frunze. Se mai pot folosi trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat inainte de semanat si incorporat in sol, sau terbutrin (Granarg 50PU, 3-5 kg/ha), aplicat fie toamna, imediat dupa semanat sau dupa rasarit, ssau primavara in faza de 1-3 frunze ale buruienii.

In mod obisnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate si monocotiledonate se efectuiaza combinat (de exemplu, Grasp + [NUME_REDACTAT], 20 g + 2,5 litri/ha sau Puma S + Icedin forte, 0,8-1,0 + 2,0 litri/ha).

Combaterea daunatorilor din culturile de grau se realizeaza prin masuri preventive si curative. Pentru diminuarea atacului de gandac ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze), trebuie evitata amplasarea graului pe terenurile infestate si, de asemenea, se trateaza samanta inainte de semanat. In cazuri extreme, cand in tosamna se constata un atac puternic de larve de gandac ghebos, se recomanda tratamente cu insecticide organofosforice (Dursban 480EC sau Pirimex 48EC, 2,5 litri/ha; Basudin 600EW, 2 litri/ha), la avertizare; pragul economic de daunare este de 5% plante atacate.

Impotriva plosnitelor cerealelor (Eurygaster spp. si Aelia spp.) se efectuiaza tratamente impotriva adultilor hibernanti, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m2 si numai dupa ce peste 80% din populatia de plosnite a parasit locurile de iernare (padurea), de regula, in a doua decada a lunii aprilie, cand temperatura depaseste 10oC. Tratamentele impotriva larvelor se fac la avertizare, la inceputul lunii iunie dupa ce acestea au trecut de varsta a doua, la un PED de 3 larve/m2; adesea este necesara repetarea tratamentului dupa un interval de maximum 7-10 zile daca dupa primul tratament au mai ramas peste 3 larve/m2 (o larva /m2 pentru culturile semincere).

Se recomanda folosirea insecticidelor continand triclorfon (Onefon 90PS, 1,2 kg/ha), dimetoat (Sinoratox 35CE, 3,5 litri/ha), alfametrin (Fastac 10, 150 ml/ha), lambda-cihalotrin (Karate 2,5EC, 0,3 litri/ha).

Viermele rosu al paiului (Haplodiplozis marginata), este un daunator periculos, a carui prezenta este semnalata mai frecvent pe terenurile grele, argiloase din judetele Arges, Teleorman, Buzau, Prahova, Dambovita, Olt; se recomanda evitarea monocultulturii si recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate inainte de migrarea daunatorului in sol. Pe terenurile cu peste 5-6 larve/planta, se fac trei tratamente, primavara, la avertizare, in perioada de zbor a adultilor si de aparitie a larvelor, cu preparatele mentionate la combaterea plosnitelor.

Gandacul balos al ovazului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult in ultimile decenii in culturile de grau din tara noastra se combate prin tratamente repetate impotriva adultilor si a larvelor. Adultii apar atunci cand temperatura trece de 9-10oC, de obicei incepand din a doua jumatate a lunii aprilie; PED este de 10 adulti hibernanti/m2 si de 250 larve/m2 in cazul atacului in vetre. Tratamentele se fac cu preparate pe baza de dimetoat, deltametrin, lambda-cihalotrin, quinalfos (Ecalux CE, 1,25 litri/ha).

Carabuseii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate la aparitia adultilor (sfarsit de mai – inceput de iunie) la un PED de 3 exemplare/m2, folosind aceleasi preparate recomandate pentru combaterea plosnitelor.

Mustele cerealelor (musca neagra – Oscinella frit; musca de Hessa –Mayetiola destructor) sunt daunatoare in cazul atacului de toamna, care este cel mai pagubitor prin larve, mai ales in situatiile in care graul a fost semanat timpuriu si toamna este lunga si calduroasa. Foarte importante sunt masurile preventive, precum si tratamentele la samanta.

Soarecii de casa (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de zinc, 3%, administrata sub forma de momeli.

Combaterea bolilor se face in mod eficient prin combinarea metodelor preventive cu cele curative (combatere integrata).

Bolile, care pot fi prevenite prin tratamente chimice la samanta si pe timpul vegetatiei graului sunt produse de diversi agenti patogeni, dupa cum urmeaza:

[NUME_REDACTAT] spp. – fuzarioza radacinilor, coletului si plantulelor, boala care se manifests prin brunificarea radacinilor si a coletului si prin putrezirea plantulelor.

Astfel plantele ale caror radacini sunt atacate raman mai mici, au o culoare verde deschis, produc frati mai putini, se maturizeaza mai devreme, iar spicele sunt albicioase si samanta sistava.

Atacul la colet sau la baza tulpinii se manifesta prin brunificarea si uscarea nodurilor bazale si a bazei tulpinii.

Plantulele atacate devin fragile si se rup usor de la baza, moartea acestora producandu-se inainte sau imediat dupa rasarire. Cand plantulele supravietuiesc, pe radacini, coleoptil si tulpinita apar leziuni de culoare bruna, apoi devin moi si apoase, iar in final putrezesc si se usuca in toamna sau in primavara.

Boala se transmite mai ales prin seminte, culturile de grau provenite dintr-un lot cu procent mare de seminte infectate prezinta goluri multe, sunt rare si dau recolte slabe.

Fusarium roseum f. cerealis – fuzarioza spicelor, este cunoascuta si sub numele de arsura, inrosirea sau albirea spicelor. Datorita raspandirii din ce in ce mai mare a pagubelor pe care le produce si mai ales prin lipsa unor metode eficace de combatere, a devenit in prezent cea mai importanta boala a graului. In anii ploiosi procentul de spice infectate poate depasi chiar 65% la soiurile sensibile.

Atacul se manifesta pe spice si in portiunea de tulpina imediat sub spic. Boala poate cuprinde spicul partial sau in intregime, iar spicele infectate devin moi, isi pierd clorofila, se albesc treptat si se usuca.

In cazul atacului inainte de inflorire, spicele raman seci, iar cand se produce dupa inflorire are loc sistavirea boabelor.

Boala se transmite prin seminte, prin sol, prin resturi vegetale si in perioada de vegetatie raspandirea se face prin conidii. Atacul poate fi redus prin aplicarea unor tratamente in perioada de la burduf pana la inflorit.

Fusarium nivale – mucegaiul de zapada, este semnalata de la rasarire si pana in faza de rozeta, invaluind frunzulitele intr-un micelium fin, alb-roz, care apare sub forma de vetre, primavara, imediat dupa topirea zapezii.

Plantulele infectate sunt mici, culcate la pamant, mai intai se albesc, apoi se brumifica si putrezesc. boala este favorizata de vremea umeda si temperaturile scazute, precum si de zapada care se mentine vreme indelungata pe camp.

[NUME_REDACTAT] tritici – septorioza frunzelor se manifesta pe toate organele plantei, mai frecvent pe limbul frunzei si foarte rar pe teci sau spice.

la inceput pe frunzele bazale apar pete de decolorare liniare, mici, neregulate, limitate de nervurile frunzelor, apoi petele se necrozeaza, atacul progreseaza pe frunzele din etajul mijlociu si apoi pe cele superioare, iar in caz de atac puternic intai pe teci si apoi pe spic.

Atacul incepe de regula din toamna sau primavara devreme, boala fiind transmisa prin seminte, sol, resturi vegetale.

Septoria nodorum – septorioza spicului – atacul se poate manifesta timpuriu pe frunze cand se observa pete de decolorare eliptice, care in centru prezinta o zona mai inchisa, bruna negricioasa.

Patogenul devine mai agresiv odata cu coacerea, cand sunt atacate boabele si glumele. Pe bob si glume se observa pete brune, in care se gasesc puncte negre. la un atac puternic, spicele pot fi cuprinse in totalitate, boabele se sistavesc, MMB si germinatia sunt reduse. Boabele in aceasta situatie sunt un pericol deoarece au o incarcatura micotica importanta pe tegument, capabila de transmiterea bolii.

Prevenirea septoriozelor se face prin respectarea masurilor agrofitotehnice recomandate de tehnologie: respectarea unui asolament in care graul sa revina mai rar dupa grau, evitarea aplicarii ingrasamintelor azotate in exces, utilizarea de soiuri rezistente la cadere si la ger, utilizarea soiurilor mai putin sensibile la boala.

La aparitia primelor simptome ale bolii apare necesitatea tratamentelor pentru protejarea frunzelor din etajul superior si a spicului, recomandandu-se aplicarea celui de-al doilea tratament, incepand cu faza de burduf si pana la inspicare.

Masurile preventive (distrugerea samulastrei, a resturilor de plante, respectarea rotatiei, aplicarea unor doze moderate de azot) sunt importante pentru limitarea atacului. De asemenea, se recomanda tratamente la samanta (Vitavax 75, 2,5kg/t samanta sau Chinodin, 2,5 kg/t samanta), precum si tratamente in vegetatie, in faza de inspicat, si apoi la un interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate pentru combaterea fainarii. Pragul economic de daunare este apreciat la 10% intensitatea atacului la inflorit.

[NUME_REDACTAT] graminis fsp. tritici – fainarea cerealelor, provoaca pagube importante in special culturilor intensive, foarte dese si puternic fertilizate.

Atacul poate apare inca de la rasarire, in toamna sau primavara devreme.

Boala se dezvolta pe toate organele, cel mai frecvent pe frunze. In conditii favorabile de umiditate, atacul este foarte puternic, ajungand pana la frunzele superioare si chiar la spic. Pe organele atacate apar pete alcatuite dintr-o pasla miceliana, la inceput de culoare alba, apoi cenusie, pe care se formeaza o pulbere alba (conidiile ciupercii). la plantele puternic atacate frunzele se usuca timpuriu.

Se recomanda efectuarea unui tratament la primele simptome, iar in cazul in care conditiile sunt favorabile bolii este necesara aplicarea celui de-al doilea tratament pentru protejarea frunzelor din etajul superior si al spicului, incepand cu faza de burduf si pana la inspicare.

Masurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea rotatiei, distrugerea samulastrei, asigurarea densitatii normale a lanului, fertilizarea echilibrata.

In cazul unui atac puternic de fainare, tratamentele de combatere se fac cu produse pe baze de prochoraz (Sportak 45, 1 litru/ha), propiconazol (Tilt 250EC, 0,5 litri/ha), trimorfamid (Fademorf 20EC, 2 litri/ha), triadimafon (Bayleton 25WP, 0,5 kg/ha), (ultimile doua preparate speciale pentru fainare). Pragul economic de daunare este considerat la: 25% pete pe ultimile trei frunze, dupa infratit; 25% pete pe frunza stindard inainte de inflorit.

[NUME_REDACTAT] recondita – rugina bruna, este cea mai frecventa dintre rugini, apare incepand din toamna, manifestandu-se mai ales pe limbul frunzelor, unde formeaza pustule mici ovale, eliptice sau circulare, de culoare bruna, raspandite neregulat. In caz de atac puternic, intreaga suprafata foliara poate fi acoperita de pustule, care insa nu se unesc.

Boala apare in anii cu precipitatii abundente si se dezvolta in special in lanurile intarziate in vegetatie, iar in primaverile calde si umede se produc infectii timpurii (din luna aprilie), care uneori au caracter exploziv, provocand uscarea frunzei si reducerea fotosintezei. daca vremea se mentine favorabila bolii, aceasta se raspandeste rapid, sporii de propagare producand intre 5 si 15 generatii succesive complete.

Graul afectat vegeteaza slab, iar productia se reduce datorita boabelor sistave.

Raspandirea si intensificarea atacurilor sunt totodata favorizate si de executarea defectuoasa a lucrarilor agrofitotehnice: semanatul prea devreme, aplicarea de ingrasaminte azotate in exces, cultivarea de soiuri sensibile.

Puccinia striformes – rugina galbena, se manifesta pe toate organele plantei, cu exceptia radacinilor. Incepand din primavara se formeaza pustule mici, galbene-portocalii, prafoase, eliptice, pe frunze, tulpini, ariste, glume si chiar boabe. Este tipica dispozitia pustulelor in siruri longitudinale, una langa alta. Cand atacul este puternic, sirurile sunt numeroase, ocupand o mare parte din suprafata limbului.

Dintre rugini, aceasta este cel mai bine adaptata la temperaturi scazute, uredosporii putand germina chiar sub zapada si infectiile pot fi determinate chiar de uredosporii adusi de vant de la distante de sute de kilometri.

Puccinia graminis – rugina neagra, denumita si rugina paiului, este o boala dependenta de conditiile climatice locale, dar si de prezenta unor gazde intermediare: dracila (Berberis vulgaris), mahonia (Mahonia aquifolium).

[NUME_REDACTAT] este mai putin frecventa, dar in anii si in regiunile in care se realizeaza conditii de umiditate pronuntata si temperatura scazuta, atacul poate fi deosebit de grav, chiar pana la compromiterea culturii.

Boala se manifesta prin prezenta pustulelor frecvent pe pai, pe teci, limbul frunzelor, pe ariste si mai rar pe glume. Plantele transpira mai mult decat normal, fapt ce cauzeaza sistavirea boabelor.

Prevenirea si combaterea tuturor ruginilor se realizeaza in principal prin cultivarea de soiuri rezistente sau tolerante. ca masuri preventive se mai recomanda distrugerea samulastrei, ingorparea resturilor vegetale prin dezmiristiri si araturi adanci de vara, doze echilibrate de ingrasaminte cu azot si fosfor.

Combaterea prin tratamente chimice prezinta eficacitate, recomandandu-se in general in perioada de la formarea burdufului pana la inflorit.

[NUME_REDACTAT] caries (T. foetida) – malura comuna, este una dintre cele mai raspandite si mai pagubitoare boli. In urma tratamentelor chimice generalizate la samanta, aceasta boala prezinta importanta economica numai in cazurile in care samanta nu se trateaza, sau tratamentul este necorespunzator.

Boala apare la spice si devine evidenta dupa inspicare. Plantele atacate sunt ceva mai scurte si prezinta o infratire slaba. Dupa inflorire spicele se deosebesc de spicele sanatoase prin culoare verde albastruie, sunt mai mari sau mai subtiri decat cele sanatoase, au glumele deschise astfel incat boabele se observa cu usurinta, aristele sunt mai scurte si rasfirate, spicul copt este erect din cauza boabelormalurate care sunt mai usoare si nu determina aplecarea lui. Sunt atacate toate boabele dintr-un spic.

Boabele malurate se deosebesc usor de cele sanatoase dupa forma, culoare, greutate, structura, sunt mai scurte, mai groase, cu santul ventral mai putin pronuntat, de culoare bruna, lipsite de luciu, invelisul prezinta zbarcituri si continutul boabelor malurate il constituie o masa purverulenta fina de culoare neagra-bruna cu miros de peste alterat.

Boala se raspandeste si se transmite prin sporii de pe boabe si mai putin prin cei aflati pe sol (este suficient un singur spic malurat din 1000, pentru a determina o infectie cu impact economic in anul urmator).

Tilletia controversa – malura pitica are o raspandire mai redusa si prezinta atacul asemanator cu cel produs de malura comuna, deosebirea constand in piticirea accentuata a plantelor bolnave, infratire mai puternica, fratii au rigiditate caracteristica, spicele sunt mai zbarlite, boabele sunt mai scurte si mai umflate si sunt destul de consistente incat sfaramarea lor este mai dificila.

Boala se transmite prin sporii aflati la suprafata solului si foarte putin prin cei de pe seminte (spicele scurte nefiind recoltate de combina).

Prevenirea si combaterea atacului de malura – se recomanda tratamentul semintelor.

Culturile de grau mai pot fi afectate si de alti patogeni, precum:

Ustilago tritici – taciunele zburator;

Cladosporium spp., Alternaria spp. – inegrirea spicelor;

Helmithosporium tritici repentes, H. sativum – helmintosporioza;

Gaeumannomyces graminis – inegrirea bazei tulpinii si radacinii;

pseudocercosporella herpotrichoides – patarea in ochi a bazei tulpinelor;

Tratamentele pentru combaterea bolilor si daunatorilor, care sunt atat de numerosi, s-au impus cu necesitate tratamentele chimice cu substante insectofungicide.

Tratamentele preventive, se fac obligatoriu la seminte inainte de semanat, cu substante fungicide impotriva bolilor transmisibile prin samanta si cu substante insecticide pentru prevenirea atacului daunatorilor din sol, care pot afecta culturile in timpul germinatiei, rasaririi si vegetatiei in primele faze.

Prezenta bolilor si daunatorilor, impune folosirea atat a insecticidelor cat si a fungicidelor si in prezent sunt omologate substante insectofungicide care printr-un singur tratament combat atat bolile cat si daunatorii.

In tabelul 2.2.6. sunt prezentate produsele chimice fungicide, insecticide si insectofungicide omologate pentru tratarea semintelor inainte de semanat. Se prezinta denumirea comerciala, substanta activa, precum si dozele recomandate.

In timpul vegetatiei graului, prezenta mare a bolilor si daunatorilor deosebit de periculosi, obliga la aplicarea a 1-2-3 tratamente, la semnalarea atacului, la avertizare, tratamentele executandu-se la PED. Pentru aceste tratamente exista in prezent o gama larga de produse care se reinnoiesc continuu, numeroase fungicide, insecticide si amestecuri de insectofungicide, cu scopul maririi eficientei tratamentului si a spectrului de combatere.

In practica se acorda mare atentie acestor tratamente, care in mare parte sunt sub controlul statului, unele fiind chiar subventionate.

In tabelele 2.2.7. si 2.2.8. sunt prezentate produsele fungicide si insecticide omologate utilizate la tratamentele pe vegetatie. Este prezentate denumirea comerciala, substanta activa, precum si dozele recomandate.

In figura 2.2.7 se prezinta un model de aplicare a principalelor tratamente efectuate in perioada de vegetatie conform scarii de coduri Zadoks (recomandari din [NUME_REDACTAT] CropScience pentru o agricultura moderna – Curierul, nr.1/2003)

Prevenirea caderii plantelor. Este o lucrare de ingrijire efectuata pe suprafate mari in culturile de griu din climatele umede, precum si unde se aplica doze mari de ingrasaminte cu azot.

Aplicarea unei tehnologii corecte este esentiala pentru evitarea caderii. De asemenea, se recomanda tratamente preventive, folosind anumite substante cu efect retardant (nanizant). Cel mai frecvent sunt folosite produsele pe baza de clorura de clorcholina ( Stabilan-Austria; Cycocel-Germania; CCC-Franta, Belgia; Chlormequat-Anglia). Se efectueaza stropiri foliare, in perioada de alungire a paiului ( cind plantele au 20-25 cm inaltime ), pe vreme linistita, fara vant, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau dimineata. Se aplica 1,6-2,3 litri/ha preparat in 800-1000 litri apa, in cazul tratamentelor terestre si 300-400 litri in cazul tratamentelor “avion”.

Prin aceste tratamente se obtin: reducerea inaltimii plantelor cu 25-30 cm, scurtarea si ingrosarea internodurilor bazale, dezvoltarea tesutului sclerenchimatic si deci marirea rezistentei la cadere, redistribuirea asimilatelor intre organele plantei si ca urmare, cresterea suprafetei foliare, a numarului de boabe in spic, a MMB si a productiilor. Se obtin culturi cu rezistenta sporita la cadere si care pot fi recoltate mecanizat, fara dificultate.

In prezent, pentru prevenirea caderii exista si preparate pe baza de ethephon (Camposan, Terpal) sau ethephon+chlormequat (Phynazol) care pot fi aplicate cu bune rezultate si in faze de vegetatie mai avansate.

[NUME_REDACTAT], aplicarea tratamentelor pentru prevenirea caderii nu s-au extins desi cercetarile au ilustrat unele efecte pozitive asupra productiei la griu; in majoritatea zonelor de cultura a graului caderea se petrece destul de rar, numai in anii cu primavara si inceputul verii ploiase si cu vanturi puternice, care favorizeaza caderea.

Fungicide, insecticide *i insectofungicide

pentru tratarea semin<ei |nainte de semãnat

Strategiile de combatere integrata

a buruienilor la grau

Fungicide pentru tratament

impotriva bolilor in timpul vegetatiei

Insecticide pentru tratamente

impotriva daunatorilor in timpul vegetatiei

IV.6. [NUME_REDACTAT] este o lucrare din tehnologia de cultivare a graului care prezinta interes pentru majoritatea zonelor de cultura a graului din Romania. Necesarul de apa al graului este de 3500-4500 m3/ha pe intreaga perioada de vegetatie si este acoperit, de obicei in proportie de 70-75%, din rezerva de apa a solului la semanat si din precipitatiile cazute in timpul perioadei de vegetatie.

Udarile de toamna aplicate in cultura graului sunt cele mai eficiente. In situatiile in care solul este prea uscat si nu permite efectuarea araturii sau daca s-a arat, dar nu se poate pregati patul germinativ, se recomanda administrarea unei udari de umezire, cu norme de 400-600m3/ha. In situatiile in care pregatirea patului germinativ s-a facut corespunzator, dar s-a semanat in sol uscat si graul nu rasare din lipsa apei, se recomanda o udare de rasarire cu norme de 300-500m3/ha.

Udarile de primavara se aplica in functie de situatia concreta din primavara (apa acumulata in sol in sezonul rece, regimul precipitatiilor in primavara), cu norme de 500-600m3/ha. Se aplica 1-3 udari in fazele de alungirea paiului (in luna aprilie, mai rar, numai in primaverile secetoase si dupa ierni sarace in precipitatii), inspicat-inflorit (luna mai) si la formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare folosita la grau in tara noastra este aspersiunea.

Datorita conditiilor climatice existente in toamna lui 2004, la nivelul fermei s-a aplicat o irigare de rasarire, cu o norma de 300mc/ha.

IV.7. Recoltarea si gradarea

[NUME_REDACTAT] asigurata mecanizat in totalitate.

Faza optima de recoltare este la maturitatea deplina, cand boabele ajung la umiditatea de 14-15%. In aceasta faza, combinele pot lucra fara pierderi, recolta se poate pastra in conditii bune, fara a fi necesare lucrari speciale de uscare.

In practica, la graul pentru consum, recoltarea incepe mai timpuriu. Poate fi declansata de indata ce umiditatea boabelor a scazut pana la 17-18% caz in care sunt necesare masuri de uscare, precum: lopatarea, solarizarea, aerarea activa, etc.

Momentul finalizarii recoltarii fara risc, este atunci cand umiditatea boabelor nu a scazut sub 12-13%. Graul trece repede in faza de supracoacere si pierderile prin scuturare sunt amplificate.

Durata perioadei de recoltare trebuie sa fie cat mai scurta pentru a se evita supracoacerea si pierderile prin scuturarea boabelor.

Conditiile obligatorii la recoltarea cu combina a lanului de grau pentru o lucrare de calitate sunt: cultura sa fie neimburuienata (eventual, in caz de imburuienare, inaintea recoltarii se executa o erbicidare totala in functie de spectrul de imburuienare); fara plante cazute; terenul sa nu fie accidentat sau denivelat; uniformitatea maturarii depline; teren uscat, vreme calda insorita; reglarea corespunzatoare a combinelor (chiar si pe parcursul zilei de lucru).

In situatii extreme cand nu sunt indeplinite aceste conditii se apeleaza la recoltarea divizata in doua etape: secerat cu vindroverul la inaltimea de 15-20cm, lasarea in brazda 2-3 zile pentru uscare si apoi treieratul prin trecere cu combina prevazuta cu ridicator de brazda.

Strangerea paielor in prezent in Romania constituie o lucrare care se face separat dupa recoltarea boabelor.

Paiele reprezinta produsul secundar al graului, raportul de masa fiind in general pentru boabe/paie=1/1 si in multe tari, ele raman tocate pe teren, prin montarea unor dispozitive speciale la combina (metoda aplicata recent si in [NUME_REDACTAT]).

In tara noastra paiele raman pe teren sub forma de brazda continua, in urma combinei, iar strangerea lor se face prin presare in baloti, cu prese de balotat. balotii sunt apoi incarcati si transportati la locul de depozitare, cu consum mare de forta de munca, cheltuieli mari de energie, cu mare grija pentru executarea corespunzator necesitatilor de utilizare a acestora si a starii terenului.

Lucrarea trebuie efectuata pe cat posibil concomitent cu recoltarea boabelor cu combina. Orice intraziere duce la deprecierea paielor, lucrare care si asa este greoaie, costisitoare, devine mai dificila datorita imburuienarii miristii, totodata ingreunandu-se si lucrarile solului.

Gradarea graului de consum

Se face in prezent la predarea la bazele de receptie. Gradarea este operatia de separare a loturilor de produs pe clase si grade de calitate, conform legislatiei si normativelor in vigoare. Gradarea se efectueaza de catre gradatorii autorizati de [NUME_REDACTAT] de Gradare a Semintelor de Consum (C.N.G.S.C.), pe baza de indici de calitate specifici pentru graul comun de paine si durum.

De la inceput, soiurile sunt clasificate in doua clase: una care cuprinde toate loturile de grau insotite de declaratie de soi si a doua care cuprinde toate loturile care nu au declaratie de soi.

In prima clasa sunt 2 grupe de soiuri, la rubrica clasa de calitate dupa sistemul de gradare in grupa I si a II-a.

Planul de gradare este prezentat in tabelul 2.2.9 pentru graul comun.

Planul de gradare

pentru graul comun de paine (Triticum aestivum spp. vulgare)

la grupele de soiuri I, cu potential calitativ superior

si a II-a, cu potential calitativ mediu

IV.8 [NUME_REDACTAT] nivel mondial se produce anual peste 535-735 milioane tone grau, respectiv o productie medie de peste 2.500kg/ha boabe.

Tarile cu productii medii ridicate sunt:

Olanda, cu o productie medie anuala pe intreaga suprafata de peste 8000kg/ha;

Anglia si Irlanda, in jur de 7500kg/ha;

Germania, Belgia, Danemarca, Franta, Suedia, Luxemburg, cu peste 6000kg/ha;

Austria, Elvetia, [NUME_REDACTAT], cu peste 5000kg/ha;

[NUME_REDACTAT] productia medie pe tara in ultimele decenii a oscilat intre 1760 si 3300 kg/ha.

Sunt insa suficiente exploatatii agricole care realizeaza constant productii cu mult peste medie, 5000-6000kg/ha si chiar pana la sau peste 8000kg/ha.

Potentialul solurilor actuale este foarte ridicat, poate depasi usor 8000kg/ha in conditii favorabile de cultura in unitatile de productie, iar in campuri experimentale peste 10000kg/ha.

Elementele de productivitate – la solurile actuale sunt caracterizate prin superioritate astfel:

MMB este: 32-42g la soiurile cu bob mijlociu si mic, 36-50g la soiurile cu bob mare;

numarul de boabe in spic: 16-25 la soiurile cu spic mijlociu, 25-30 la soiurile cu spic mare;

numarul de boabe la un gram: 24-37 la soiurile cu bob mijlociu, 20-29 la soiurile cu bob mare;

greutatea unui spic 1,0-1,7g

greutatea boabelor dintr-un spic 0,8-1,3g

numarul de boabe insamantate la m2 500-700

numarul de plante rasarite la m2 450-650

numarul mediu de frati la o planta, in functie de soi poate fi de: 1,4-1,7 la soiurile cu infratire puternica, 1,2-1,5 la soiurile cu infratire medie, 1,0-1,4 la soiurile cu infratire redusa;

numarul mediu de spice la m2 la potentialul soiurilor este de: 800-850 la soiurile cu infratire puternica, 700-800 la soiurile cu infratire redusa.

Productia calculata (P) estimata la evaluare se face dupa formula

IV.9. Eficienta productiei

Pentru 1 ha, pentru anul agricol 2003-2004

[NUME_REDACTAT] medie = 4000 kg/ha;

Pret estimativ = 5000 lei/kg

Total venituri/ha = 20.000.000 lei

Total venituri – Total cheltuieli = Profitul

20.000.000 lei – 11.977.000 lei = 8.023.000 lei

Avand in vedere profitul estimativ la hectar, cultura graului isi justifica eficienta, astfel ca in ponderea culturilor din IMB, el ocupa o pozitie prioritara.

Capitolul V. Condiții și metoda de lucru

V.1. Descrierea solului

Soiul de grâu de toamnã Alex a fost creat la stațiunea experimentalã Fundulea și este înregistrat din 1994 în [NUME_REDACTAT] al Soiurilor de plante cultivate din România, asigurând producții mari.

Caractere morfologice: plantele au înãlțimea medie de 85-90cm; forma tufei este semierectã; frunzele sunt de mãrime mijlocie, de culoare verde-închis, cu porozitate slabã; poziția frunzei steag este semiplecatã.

Spicul este lung de 6-9cm, semierect, aristat, de formã cilindricã de culoare albã la maturitate.

Bobul are forma ovoidalã, este semisticlos, de culoare roșu-deschis.

Elementele de producție în condiții tehnologice optime sunt: capacitate de înfrãțire moderatã, MMB 40-45g, MH 72-77kg.

Însușiri fiziologice: perioada de vegetație are valori cuprinse între 211-255 zile. Soiul este mijlociu de rezistent la cãdere, scuturare. Este rezistent la rugina galbenã, mijlociu rezistent la fãinare și rugina brunã. Este sensibil la fuzariozã.

Însușiri de calitate: soiul se încadreazã în grupa valoricã B1 cu însușiri bune pentru panificație.

Capacitatea de producție: este un soi cu capacitate ridicatã de producție realizând în sudul țãrii peste 6750 kg/ha (spor 9% fațã de F4 și 3% fațã de Delia), 5800kg în zona de vest a țãrii (spor de 10% fațã de F4 și 0,3% fațã de Delia), 5000kg în zona colinarã (spor de 5% fațã de F4 și 6% fațã de Delia).

Caracteristici culturale:

epoca de semãnat: 1-20 octombrie;

norma de semânțã: se recomandã sã se foloseascã la semãnat densitatea de 500-550 boabe germinabile/m2.

R-rezistent, MR-mijlociu rezistent, MS-mijlociu de sensibil; S-sensibil

În cadrul fermei Veriga soiul Alex este cuprins în asolament în perioada analizatã 2001-2005, el întâlnind condiții diferite de vegetație în cursul anilor, ceea ce a determinat și o tehnologie diferitã.

V.2. Descrierea condițiilor climatice

Din analiza evoluției climatice din județul Brãila (tabelele 5.1 și 5.2) și a fazelor de vegetație ale grâului (figura 5.3), putem evidenția cã:

sub raportul precipitațiilor, pentru cultura în curs, respectiv grâul din toamna lui 2004, nivelul acestora a fost scãzut fațã de medie la însãmânțat, ceea ce a necesitat o irigare de rãsãrire, pentru ca în lunile urmãtoare, nivelul acestora sã fie apropiat de media multianualã, iar de la desprimãvãrare, precipitațiile sã fie mai abundente, nemaifiind necesarã aplicarea irigațiilor. Fãcând o privire de ansamblu asupra anilor anteriori se poate constata cã sub acest raport, în anii agricoli 2002-2003, 2003-2004 nivelul precipitațiilor a fost mai ridicat aT2t în ceea ce privește total an agricol fațã de total medie multianualã dar și în perioada de iarnã și în perioada de vegetație a grâului. Anul agricol 2001-2002 în schimb, a fost un an deosebit, valorile înregistrate fiind sub media multianualã, atât pe solul an agricol cât și pentru perioada de vegetație a grâului.

Sub aspectul temperaturilor, perioada de referințã poate fi consideratã pe ansamblu an agricol normalã, la fel ca și ultimii doi ani, deosebirea fiind cã aceștia și cu precãdere iarna lui 2003, a fost consideratã una dintre cele mai generoase ierni. Anul 2001-2002 a fost în ansamblu, cu temperaturi mult mai ridicate atât în ceea ce privește media multianualã, cât și în ceea ce privește perioada de vegetație a grâului și lunile de iarnã.

Tabel 5.1. Evoluția climaticã din județul Brãila

Pentru imaginea de ansamblu a condițiilor naturale de vegetație și a influențelor asupra culturii de grâu, au fost analizate și evapotranspirația potențialã, respectiv consumul de apã cu deficitul sau excedentul înregistrat. Din cercetãri îndelungate efectuate în zonã de numeroși oameni de științã, s-a stabilit cã, consumul de apã al grâului este de 460mm, fațã de ETP a anului agricol care este de aproape 720mm. Perioada criticã pentru formarea elementelor de productivitate sub aspectul consumului de apã este decisã de suma precipitațiilor înregistrate în lunile X+IV+V. Astfel, anii analizați prezintã un deficit pe totalul perioadelor de vegetație fațã de necesarul de apã al grâului, chiar dacã precipitațiile pe ansamblu sunt apropiate de valoarea mediei multianuale, exceptând anul 2001-2002 care a fost un an mai sãrac în precipitații.

Tabel 5.2. Sinteza climaticã a perioadei analizate pentru cultura grâului

În figura 5.3 se prezintã succesiunea fenofazelor grâului pentru perioada de referințã în condițiile climatice ale zonei.

Fig. 5.3.

Precipitatii (mm)

Temperaturi (0C)

Dupã cum se cunoaște, primul factor determinant în realizarea fiecãrei faze de vegetație este temperatura, etapa vegetativã și cea generativã putând sã aibã loc sau nu în funcție de asigurare necesarului termic în optim sau cel puțin în minim.

Al doilea factor de importanțã pentru desfãșurarea fenofazelor culturii sunt precipitațiile, care influențeazã prin hidric creat plantelor atunci când sunt în deficit, sub necesarul mediu multianual stabilit prin vastele cercetãri efectuare.

Pentru a explica și mai concret paralelismul dintre factorii climatici și fazele vegetative ale grâului, s-a studiat pe lângã temperaturã, precipitații și evapotranspirație și indicele de ariditate lunar, care pune în evidențã relația complexã cu clima-sol-vegetație, pe baza datelor climatice de la stația meteorologicã care deservește zona Brãilei.

Indicele de ariditate (IAR), dupã [NUME_REDACTAT], indicator sintetic al climatului unei zone, oferã informații despre climã, deoarece leagã elementele climatice naturale, de regimul pluviometric conform formulei:

IAR=P/(T+10)

unde:

P – precipitații medii anuale

T – temperatura medie anualã.

iar pentru valori lunare:

IAR = (12p)/(t+10)

unde:

P – precipitații lunare

t – temperatura lunarã

Dinamica indicelui de ariditate [NUME_REDACTAT] în zona IMB

(date de la stația meteorologicã S.C.D.A. Brãila)

Tabel 5.4.

Se observã cã în ultimii doi ani agricoli, valoarea indicelui de ariditate a depãșit media anualã, seceta excesivã care s-a manifestat în anul 2001-2002 marcatã prin lipsa precipitațiilor, temperaturi foarte ridicate și o umiditate relativã a aerului estrem de scãzutã, a determinat o înmulțire a insectelor dãunãtoare și atacuri puternice urmate de daune substanțiale.

V.3. Condiții tehnologice pe fenofaze

V.3.1. Codificarea vegetației

Codificarea vegetației este o consecințã a nevoilor practicii în domeniul lucrãrilor de îngrijire a culturii bazate pe tratamente, care impun cunoașterea precisã a momentului de aplicare, adicã a stadiului de creștere-dezvoltare în care trebuie sã se afle planta pentru ca lucrarea de îngrijire aplicatã sã aibã eficiența maximã.

Importanța practicã a codificãrii vegetației rezidã din faptul cã permite o identificare precisã și corectã a fiecãrui stadiu de vegetație, ceea ce permite cultivatorului sã dirijeze procesul formãrii recoltei.

Codificarea este utilã pentru a decide momentul potrivit pentru diferite intervenții tehnologice, dar și pentru observarea și identificarea stadiilor tehnologice, dar și pentru observarea și identificarea stadiilor critice din ciclul vegetativ al plantelor când sunt mai sensibile fațã de factorii de mediu.

Ca urmare, datoritã codificãrii, pot fi respectate recomandãrile privind epoca de executare a unor mãsuri tehnologice cum sunt: aplicarea unor tratamente pentru combaterea buruienilor, bolilor, dãunãtorilor; aplicarea unor tratamente de stimulare, a unor procese fiziologice, aplicarea îngrãșãmintelor faziale, irigarea, etc.

Codificarea face posibilã chiar alcãtuirea unor tehnologii cadru pe baza scãrilor de coduri specifice, nerespectarea epocii de aplicare a diverselor mãsuri tehnologice, neputând avea efectul scontat sau putând chiar dãuna.

Determinarea practicã a fazelor de vegetație, dupã cum este prezentatã în literatura de specialitate și de asistent univ. ing. [NUME_REDACTAT], asigurã cunoașterea exactã a condițiilor climatice în care s-a realizat fiecare fenofazã, în funcție de evoluția plantelor putându-se determina și epoca de executare a unor mãsuri tehnologice.

Astfel, rãsãrirea, ce are loc în cursul lunii onctombrie, este marcatã de apariția primei frunze care strãpunge coleoptilul (teaca protectoare care o acoperã și care se gãsește deja la suprafața solului, apariția acesteia marcând “faza de ace”).

Faza de rãsãrire este realizatã în momentul în care, observând ansamblul parcelei, cca. 90% din plante sunt vizibile (procent calculat la numãrul total de plante rãsãrite și nu la numãrul de boabe germinabile semãnat) și determinarea se realizeazã cu ajutorul ramei metrice cu latura de 1m sau 0,5m, în patru puncte diferite.

Pe baza graficelor efectuate putem colcluziona cã rãsãrirea în anul anterior s-a realizat la temperaturi favorabile, cu precipitații apropiate de media multianualã, în aceleași condiții realizându-se ș pentru cultura anului în curs (de menționat cã anul acesta s-a aplicat o irigare de rãsãrire, deoarece suma precipitațiilor a fost mult sub media multianualã, situație întâlnitã și în 2001, când s-au înregistrat doar 13mc/ha fațã de 31mc/ha cât este media lunii octombrie).

Fenofaza urmãtoare, respectiv înfrãțitul, care se realizeazã de regulã în luna noiembrie, cu procesul de coline ce se diferențiazã în primele faze ale lunii decembrie, reprezintã capacitatea cerealelor pãioase de a forma noi lãstari, denumiți frați, ce pornesc din “nodul de înfrãțire” de unde se formeazã șI sistemul radicular adventiv. Se determinã când plantele au 3-4 frunze, pentru stabilirea fazei de debut a înfrãțirii, dupã care se repetã la intervale de 15 zile, prin smulgerea a 20 de plante din patru puncte distincte. Stadiul este atins când 50% din plante sunt în stadiul respectiv, de 1 frate, 2 frați, etc.

Faza de înfrãțire, a fost caracterizatã de condiții favorabile din punct de vedere al precipitațiilor, pentru anul agricol 2002-2003 existând chiar un surplus de apã încât grâul cultivat cu o tehnologie corectã a putut sã parcurgã procesul de colire în optim și sã intre în iarnã pregãtit.

În schimb, anii agricoli 2001-2002 și 2003-2004, nu au beneficiat de o cantitate suficientã de precipitații, înfrãțirea nerealizându-se la standardele dorite.

În anul în curs, precipitațiile și temperaturile înregistrate au determinat o bunã înfrãțire, ceea ce au asigurat grâului o bunã parcurgere a perioadei de iarnã. (criptovegetația – când are loc și procesul de iarovizare).

De asemenea, fenofazele de iarnã au decurs normal, neînregistrându-se oscilații și abateri semnificative de la media multianualã a lunilor respective.

La dezprimãvãrare, pentru anul trecut și anul în curs, definitivarea înfrãțirii (în cursul lunii martie) s-a realizat normal, comparativ cu anul 2003 când s-a realizat cu întârziere, din cauza temperaturilor scãzute (s-au înregistrat temperaturi de –4,20C în luna februarie, fațã de –0,30C temperatura normalã și de 20C în martie fațã de 4,60C), aceastã întârziere determinând ca stadiu "spic la 1cm" (punct de viraj) sã se realizeze cu un decalaj de aproape o lunã.

O situație deosebitã a fost în anul 2002 când din contrã, temperaturile au fost mult mai mari decât cele normal înregistrate (5,50C în februarie și 7,50 în martie).

Acest stadiu marcheazã sfârșitul fazei de înfrãțire și începutul fazei de alungire a paiului, determinarea fãcându-se la începutul sau mijlocul lunii martie, în funcție de epoca de semãnat și constã în smulgerea a câte 20 de plante din patru puncte distincte, stadiul fiind atins când 50% din plante au vârful spicului de pe tulpina principalã distanțat la cca. 1cm fațã de "platoul de înfrãțire".

Fenofazele urmãtoare, de alungire a paiului, de burduf, înspicare-înflorire și formarea paiului au decurs pentru anul 2003-2004 normal, fãrã sesizãri deosebite comparativ cu anul agricol 2002-2003 unde, pe un fond climatic de excepție s-au realizat temperaturi mult peste medie (în luna mai au fost temperaturi de 20,40C fațã de media de 16,90C și precipitații reduse pentru aprilie și chiar lipsã din lunile critice urmãtoare.

Efectul a fost acela cã procesele de creștere și de dezvoltare ale grâului au decurs într-o perioadã mult mai scurtã, plantele rãmânând cu talie mult mai micã, comprimându-se și suprapunându-se fazele de vegetație.

faza de alungire a paiului se caracterizeazã prin faptul cã primul, apoi al doilea internod de pe tulpina principalã se alungesc, iar primele douã noduri sunt vizibile la baza tulpinii principale (când se atinge stadiul de 2 noduri).

Stadiul de burduf (ce se realizeazã la mijlocul lunii mai) se determinã dupã apariția ultimei frunze, când spicul împins de cãtre tulpinã ca urmare a alungirii internodurilor ajunge în teaca ultimei frunze și provoacã o umflare a acesteia, de unde și aceastã denumire.

În momentul crãpãrii tecii ultimei frunze, se face vizibil stadiul de înspicat, pentru ca atunci când la exteriorul spiculețelor apar staminele, ele sã marcheze începutul înfloririi.

Pentru anul 2005 pânã în prezent, când grâul este aproape de faza de burduf, fenofazele au decurs normal, iar precipitațiile cãzute în ultimul timp, au refãcut rezerva de apã din sol, încât în aceastã fazã criticã, cerințele culturii au fost asigurate.

Codificarea vegetației la grâu

V.3.2. Prezentarea rezultatelor

În funcție de condițiile climatice variate de la un an agricol la altul și lucrãrile de îngrijire realizate asupra soiului Alex, bazate în general pe principiul combaterii integrate, au fost aplicate diferențiat.

Astfel, în anii agricoli 2001-2002 și 2002-2003, când condițiile climatice au fost relativ similare, mai ales în ceea ce privește temperaturile care în ultima perioadã de vegetație a grâului au fost mai mari fațã de media multianualã, iar în 2001-2002 pe toatã perioada de vegetație, precipitațiile au fost mult mai mici fațã de medie, au fost înregistrate atacuri deosebit de virulente de ploșnița cerealelor (Eurygaster integriceps), ce s-au soldat cu pierderi mari de recoltã sub aspect calitativ, dar și de afide (Schizapis graminum) și de tripși (Haplothrips tritici).

În momentul atingerii pragului economic de dãunare (PED) specific pentru fiecare dãunãtor în parte, în cadrul fermei Veriga s-au efectuat tratamente cu Alfametrin 0,15l/ha și Ciperguard 0,15l/ha.

S-au semnalat și tratamente cu fungicide la semnalarea fãinãrii (Erysiphe graminis), a Ruginei galbene (Puccinia striformes) și Fuzariozei (Fusarium roseum), primul tratament la apariția primelor douã și al doilea la formarea spicului pentru fuzariozã.

Produsele aplicate, Protect 0,6 kg/ha și carbendazin 0,6 l/ha, au fost aplicate pentru ambele tratamente.

Erbicidarea s-a realizat postemergent cu Primstar (0,20 g/ha), momentul aplicãrii fiind cuprins începând cu primul internod și pânã la faza de burduf. Erbicidul are elasticitate putând fi folosit o perioadã relativ lungã, momentul erbicidãrii neținând neapãrat de o anumitã fazã de dezvoltare a grâului ci de îmburuienarea culturii.

Anul 2003-2004 a fost un an normal din punct de vedere al bolilor și dãunãtorilor, tratamentele efectuate asigurând o bunã protecție atât la boli cât și la dãunãtori.

În condițiile unui climat umed, cu temperaturi aproape de media multianualã pentru perioada de vegetație a grâului și cu o iarnã dintre cele mai geroase, atacul de ploșnițã nu s-a semnalat.

La nivelul județului, încã din toamna lui 2003 în urma sondajelor efectuate de cãtreinspectorii din cadrul unitãții fitosanitare Brãila în cele 13 pãduri existente în județ pentru determinarea densitãții adulților de ploșnița cerealelor, s-a concluzionat cã s-a înregistrat o mortalitate foarte mare comparativ cu anii precedenți pe fondul lipsei hranei, respectiv a acumulãrii slabe a corpilor grași necesari pentru supraviețuirea în perioada de hibernare (ing. [NUME_REDACTAT]).

Preventiv, s-au efectuat douã tratamente, unul pentru combaterea pãduchilor de frunzã și a tripșilor și altul contra ploșnițelor cu Alfa-cipermetrin.

Similar, s-au aplicat și douã tratamente cu fungicid, unul la dezprimãvãrare cu Alert 0,8l/ha ce urmãrește sãnãtatea aparatului foliar și altul cu același produs în stadiul de burduf al grâului, ce vizeazã sãnãtatea spicelor.

Erbicidarea s-a realizat cu Granstar (20g/ha) + Trend (adjuvant ce mãrește permeabilitatea celulei) și de asemenea tot postemergent și Granstar 20g/ha + uree dizolvatã (4kg brut/ha) folosit atât ca adjuvant cât și pentru o mai bunã eficiențã a erbicidului, nemaivorbind de efectul fertilizant.

Cum se manifestã în practicã aceastã mãrire a eficienței prin folosirea ureei – buruiana își deschide stomatele pentru a se hrãni cu uree și odatã cu aceasta "înghite" și erbicidul.

S-a mai erbicidat și cu Aril 1l/ha, pânã la stadiul de burduf pentru combaterea buruienilor dicotiledonate.

Sub aspectul lucrãrilor de îngrijire se prezintã în figura 5.3.2.x ordinea de aplicare a acestora pe scara de coduri Zadoks la cultura anului în curs.

Este de menționat faptul cã aceste lucrãri sunt bazate în general pe principiul combaterii integrate a principalilor factori de risc ai culturii (buruienile, bolile și dãunãtorii).

Au fost asigurate tratamente la sãmânțã pentru bolile și dãunãtorii transmisibili prin sãmânțã și sol (Tiletia, Fusarium s.p.p., Ustillago tritici, Zabrus tenebrioides, Agriotes s.p.p.) cu Tirametox 625 SC 3kg/ha.

În toamna anului 2004 s-a preconizat un atac virulent al criptogamice, simptomele observându-se din aceastã perioadã, ceea ce a determinat sã se efectueze în premierã un tratament pe bazã de Carbendazin 0,6l/ha și insecticidul Cipermetrin (0,2%).

Erbicidarea s-a efectuat pe vegetație postemergent în primãvarã cu Lintur (50g/ha) + Trend (adjuvant ce mãrește permeabilitatea celulei atunci când grâul se aflã la început de înfrãțire, iar buruienile au 2-4 frunze, denumitã și faza de rozetã).

Spectrul de combatere vizeazã buruienile dicotiledonate, cu precãdere turița (Galium aparine).

De asemenea, s-a mai erbicidat cu Aril pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, pânã în stadiul de burduf.

În faza de spic la 1cm și pânã la apariția ultimei frunze s-a aplicat tratamentul pentru prevenirea și combaterea cãderii, cu produsul Cicocel 1,5 l/ha.

la dezprimãvãrare s-a efectuat un tratament cu fungicidul Alert 0,8l/ha (ce urmãrește sãnãtatea aparatului foliar)contra fãinãrii, Ruginei galbene și a Septoriozei, și un tratament cu Alfametrin 0,15l/ha contra ploșnițelor și a altor dãunãtori, care prin atacul lor depreciazã elementele de productivitate și producția de boabe.

Pentru lunile urmãtoare pânã la definitivarea elementelor de productivitate (coacerea în pârgã), în funcție de regimul pluviometric care va fi, se poate prognoza aplicarea sau nu a irigațiilor.

Capitolul VI. [NUME_REDACTAT] tehnologice aplicate pe fenofaze de cultură la soiul Alex analizat, depind în cea mai mare parte de condițiile climatice întâlnite, variate de la un an agricol la altul.

Astfel, analizând rezultatele obținute, putem concluziona:

1. Pe fondul lipsei precipitațiilor și a temperaturilor ridicate, s-a înregistrat un atac virulent al dăunătorilor (situație relativ asemănătoare anilor agricoli 2001-2002, 2002-2003) ceea ce a determinat aplicarea la PED a tratamentelor de combatere, înregistrându-se și pierderi semnificative de recoltă sub aspect calitativ.

2. Anul 2004 a fost un an normal din punct de vedere al atacului patogenilor, tratamentele efectuate asigurând o bună protecție atât la boli cât și la dăunători.

3. Pentru anul în curs, preconizându-se încă din toamnă un atac virulent al bolilor criptogamice s-a efectuat în premieră la nivelul fermei un tratament insectofungicid.

În primăvară s-a impus efectuarea unui tratament criptogamic, de îndată ce terenul a permis, precipitațiile abundente facilitând de regulă apariția bolilor foliare și de spic.

=== Anexa3 ===

Eurygaster maura Eurygaster ntegriceps

Zabrus tenebrioides Lema melanopa

Agriotes lineatus

Daunatori intalniti in culturile de grau

[NUME_REDACTAT] Gh., Bîrnaure V., Fazecaș I., [NUME_REDACTAT]., [NUME_REDACTAT]., Vasilică C., – Fitotehnie – [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București 1979

Boeriu I, Eustatiu N., – Cultura grâului – [NUME_REDACTAT], București 1973

[NUME_REDACTAT]., Bîrnaure V., – Fitotehnie – [NUME_REDACTAT], București 1989

Bîlteanu și colab. – Fitotehnie – [NUME_REDACTAT] și Pedagocică, București 1991

[NUME_REDACTAT]., [NUME_REDACTAT]., [NUME_REDACTAT]. și colab. – Agrofitotehnie – [NUME_REDACTAT] și Pedagocică, București 1981

Cepoiu N., [NUME_REDACTAT]., [NUME_REDACTAT]., Săulescu N. N., [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]. – Grâul – [NUME_REDACTAT] Române 1984

[NUME_REDACTAT]. – Curs de pedologie, [NUME_REDACTAT], Brăila 1999

Muntean L., Borcean L., Axinte M., [NUME_REDACTAT]. – Fitotehnia – [NUME_REDACTAT] Ionescu de la Brad, Iași 2003

M.A.A. – Anca – Cartea fermierului agricol, [NUME_REDACTAT], 1999

M.A.A. – Anca – Cereale și plante tehnice – Colecția 2001-2004

[NUME_REDACTAT], Popescu vasile – Cultura cerealelor – [NUME_REDACTAT] Român, București 1995

[NUME_REDACTAT]. Valentin, Dumbravă M., Ion V. – Lucrări practice de fitotehnie, U SAM V București, Facultatea de [NUME_REDACTAT] Marica și colab – Fitotehnie generală și specială, curs F.I.B., Brăila 2003

Zanovschi V., Toma C. – Morfologia și anatomia plantelor cultivate, [NUME_REDACTAT], București 1985

=== Anexa1 ===

Tilletia carries

Ustilago nuda

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] boli intalnite in culturile de grau

[NUME_REDACTAT] I. INTRODUCERE

Generalitãți

Grâul – importanțã și rãspândire

Grâul – origine, istoric și sistematicã

Scopul lucrãrii de diplomã

Capitolul II. OFERTA ECOLOGICÃ (DESCRIEREA ZONEI ȘI A UNITÃȚII)

2.1 Condițiile naturale ale zonei

2.2 Caracterizarea condițiilor naturale din cadrul fermei Veriga

2.2.1 Așezare geograficã în relief

2.2.2 Geomorfologia și hidrografia zonei

2.2.3 Principalele caracteristici ale climei

2.2.4 Principalele tipuri zonale de sol și potențialul lor de fertilitate

2.2.5 Vegetația și fauna

2.3 Descrierea unitãții

Capitolul III. GRAUL – PARTICULARITÃȚILE ANATOMO-MORFOLOGICE

3.1 Particularitãți anatomo-morfologice

3.2 Particularitãți biologice

3.3 Cerințe fațã de climã și sol

Capitolul IV. TEHNOLOGIA CULTIVÃRII GRÂULUI DE TOAMNÃ

4.1 Amplasarea culturii

4.2 Fertilizarea

4.3 Lucrãrile solului

4.4 Sãmânța și semãnatul

4.5 Lucrãri de îngrijire

4.6 Recoltarea – gradarea

4.7 Producții

4.8 Eficiența producției

Capitolul V. CONDITII ȘI METODA DE LUCRU

5.1 Descrierea soiului Alex

5.2 Descrierea condițiilor climatice

5.3 Condiții tehnologice pe fenofaze

5.3.1 Codificarea vegetației

5.3.2 Prezentarea rezultatelor

Capitolul VI. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

[NUME_REDACTAT] 97

=== Anexa4 ===

Faza 1-2 noduri – soiul Alex