Aspecte Comparative Privind Liberarea DE Raspundere Penala
CUPRINS:
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ
Aspecte introductive privind evoluția liberării de răspundere penală
Conținutul, esența și temeiurile liberării de răspundere penală
CAPITOLUL II. MODALITĂȚILE LIBERĂRII DE RĂSPUNDERE PENALĂ ÎN LEGISLAȚIA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA
Liberarea de răspundere penală a minorilor
Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere contravențională
Liberarea de răspundere penală cu renunțarea de bună voie la săvîrșirea infracțiunii
Liberarea de răspundere penală în legătură cu căința activă
Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situației
Liberarea condiționată de răspundere penală
Prescripția tragerii la răspundere penală
CAPITOLUL III. ASPECTE COMPARATIVE PRIVIND LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ
Aspecte comparative privind liberarea de răspundere penală în legislația Republicii Moldova și legislația unor țări ale CSI
Aspecte comparative privind liberarea de răspundere penală în legislația Republicii Moldova și legislația unor țări ale Uniunii Europene
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIGRAFIE
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ
Aspecte introductive privind evoluția liberării de răspundere penală
Potrivit surselor istorice, conceptul liberare de răspundere penală a unei persoane ce a comis o infracțiune a fost și este specific tuturor perioadelor istorice și s-a manifestat în funcție de politica penală caracteristică epocii respective.
În perioada când geto-dacii își făceau dreptate după principiul talionului, regăsim acest concept în unele evenimente istorice importante, deducându-se realizarea lui preponderent la voința răzbunătorului. Astfel, istoricii greci Aron și Diodor relatează că în 292 î.e.n. Lisimah, regele Traciei eleniste, a fost învins de către geto-daci, devenind prizonier de război și urmând să-i fie aplicată pedeapsa capitală. În aceste împrejurări însuși Dromihete, regele geto-dacilor, convinge adunarea poporului, care-i cerea moartea, că este mai bine să fie eliberat câștigând în persoana acestuia un aliat.
La romani, conceptul liberării se realiza sub sfera de aplicare a sistemului compozițiunii. Potrivit Legii celor XII Table aprobată în 451 î.e.n., atunci când autorul furtului era un om liber, acesta putea fi vîndut de către victimă ca sclav peste hotarele Romei, delincventului lăsându-i-se totuși posibilitatea de a se înțelege cu victima și a rămîne nepedepsit în schimbul unui anumit număr de zile lucrate sau a unei sume de bani.
Sistemul compozițiunii este reflectat și de paginile istoriei referitoare la perioada Daciei romane, iar profesorul V. Hanga susține continuarea acesteia chiar și după retragerea autorităților romane din Dacia, în perioada obștilor devălmașe ea fiind lăsată la învoiala părților, apoi „tarificată” prin diverse acte normative
.
Legislația penală prevăzută de „obiceiul pământului” a lărgit sfera infracțiunilor asupra cărora putea fi aplicată compozițiunea (așa-numita „dușegubină”), cuprinzând atât infracțiuni ușoare „vini mici” (furt mărunt), cât și infracțiuni grave „vini mari” (omorul unei persoane)”.
Odată cu apariția statului, domnitorul, în scopul concentrării puterii și al înfricoșării supușilor, devine figura supremă în materie de judecată și preia controlul asupra „dușegubinei, liberarea făcându-se după propriul său cuget. Dimitrie Cantemir amintește, în scrierile sale, că ucigașul, care se înțelegea cu rudele victimei, putea, „spre mila domnului”, să fie scutit de pedeapsă, dar nu în mod sigur.
Începând cu sec. al XVII-lea, sunt introduse termenele de prescripție ca modalitate de evitare a pedepsei. Astfel, din 1612 „țăranii fugari” nu mai erau întorși forțat la vatră dacă expirau anumite termene ce variau de la un domnitor la altul (6 ani, 15 ani, 7 ani etc.).
Potrivit primelor surse de drept scris, Cartea românească de învățătură și îndreptarea legii, conceptul liberării putea fi realizat prin voința judecătorului. Astfel, judecătorul era obligat să ia în considerație apartenența la clasa socială, cunoașterea temeinică a unui meșteșug „frumos și scump”, vârsta mică (până la 14-15 ani) sau prea înaintată, unele dizabilități fizice (orbirea surzenia, afonia) și psihice (alienația mintală a infractorului), starea de ebrietate, apartenența de sex (comiterea infracțiunii de către o femeie). Și termenele de prescripție constituiau o cale de evitare a pedepsei, chiar dacă erau prevăzute doar pentru anumite fapte (furt – 5 ani, rănire – 10 ani). Aplicarea prescripției la început asupra „țăranilor fugari”, iar pe urmă și asupra altor fapte ne permite să tragem concluzia că elemente de politica penală erau orientate spre lărgirea spectrului de fapte cuprinse de această instituție. S-a făcut, de asemenea, și un pas important în direcția recunoașterii legitimei apărări care nu atrăgea după sine pedeapsa penală.
Spre sfârșitul perioadei feudale, rolul conceptului liberării este redus din cauza promovării ideilor reformatoare ale doctrinei penale clasice. Potrivit ideilor iluministe, persoana infractorului ocupă un rol secundar la individualizarea pedepselor, de aceea, toți infractorii care au procedat în același fel trebuiau să suporte aceeași pedeapsă, compozițiunea (împăcarea părților) nemaiputând evita pedeapsa. Drept argument servește Condica criminalicească, tipărită în 1820-1826 în Moldova, ce reprezintă un adevărat cod penal și de procedură penală, potrivit căreia învoiala vinovatului cu victima (pârâșul) era considerată ca o circumstanță atenuantă în materie de crimă. Deși accentul se punea pe „îngrozirea pedepsei” recomandând: „deși vor fi pedepse mai mărunte, însă cu hotărârea de a nu se ierta, atunceavor face mai tare lucrare în sufletele tuturor decât frica unei pedepse mai aspre cu nădejde de scăpare” (art.181), totuși erau luate în considerare și unele circumstanțe atenuante precum: evitarea efectelor în caz de incendiere, starea de ebrietate în caz de omor. Numai termenele de prescripție nu atrăgeau după sine pedeapsa penală și erau prevăzute pentru unele infracțiuni: omor (30 ani), adulterul soției (3 ani), vătămarea cinstei (1 an).
Pe la mijlocul sec. al XlX-lea, politica penală probabil este influențată de ideile doctrinei pozitiviste care promova stabilirea sancțiunii în raport cu periculozitatea infractorului. Potrivit Codului penal din 1865 al României, cauzele denumite „inconștiența” (somnul, somnambulismul, hiptonsimul, beția, morfinismul etc.) puteau sau nu să exonereze de răspundere penală, iar vârsta minoră și cea înaintată, provocarea, mărturisirea săvârșirii infracțiunii, sexul persoanei erau considerate drept „scuze” care erau luate în considerare drept circumstanțe de atenuare a pedepsei. Ulterior, începând cu anul 1937, a intrat în vigoare un alt cod penal care, de asemenea, prevedea drept circumstanțe atenuante: minoritatea, surdo-mutismul, tentativa, provocarea, beția, bătrânețea.
În contextul evenimentelor istorice importante de la începutul sec. al XlX-lea, pe teritoriul Basarabiei încep să fie aplicate legile imperiului Rus. O deosebită importanță are primul act de drept penal sistematizat din 1845 („Ulojenie o nakazaniah ugo-lovnîh i ispravitelinîh”), potrivit căruia vinovatul era liberat de pedeapsă în următoarele cazuri: moartea infractorului, împăcarea părților, termenele de prescripție.
În 1864 este aprobat Statutul pedepselor („Ustav o nacazaniah. nalagaemîh mirovîmi sudiami”) care, de asemenea, prevedea la art. 22 cazuri de liberare de pedeapsă penală ca: moartea condamnatului; împăcarea părților; termenele de prescripție.
Un alt act important de drept penal a fost adoptat în 1903 („Ugolovnoe ulojenie”) care, comparativ cu primele două conținea aceeași listă de cazuri de liberare de pedeapsă penală, păstrându-se doar termenele de prescripție ca temei de liberare de pedeapsă. Este de remarcat că lista temeiurilor de liberare de pedeapsă era completată de actul de procedură penală („Ustav ugolovnogo sudoproizvodstva”): împăcarea părților și plata benevolă a amenzii cu remunerarea. Împăcarea părților și plata benevolă a amenzii cu remunerarea ca modalități de evitare a pedepsei fuseseră pentru prima dată introduse în dreptul penal al Rusiei încă din 1867 prin Legea cu privire la protecția pădurilor particulare. Potrivit acesteia, persoana care a comis o faptă penală într-o pădure particulară pentru care se prevedea sancțiunea doar cu amendă, putea fi liberată de urmărire penală, iar cazul urma să înceteze dacă vinovatul plătea maximul sumei stabilite de lege. Totodată, era obligat să plătească o anumită sumă proprietarului pădurii și să întoarcă bunurile sustrase sau pădurea tăiată ori valoarea acesteia. Ulterior această dispoziție a fost răspândită și asupra altor delicte.
Rezumând cele menționate anterior, constatăm că legislația penală aplicată pe teritoriul țării noastre a cunoscut conceptul liberării de răspundere penală, în majoritatea cazurilor fiind rezultatul măsurilor compensatorii. Deoarece nu se făcea distincție între răspundere penală și pedeapsă, legiuitorul s-a referit la circumstanțe ce nu atrăgeau după sine pedeapsa. În concluzie, se poate spune că acest concept apare și se dezvoltă în cadrul instituției care cuprindea totalitatea condițiilor ce nu atrăgeau constrângerea penală sau o atenuau.
Astfel, acest interval de timp dintre epoca antică și mijlocul sec.XX îl vom califica drept prima perioadă a evoluției instituției liberării de răspundere penală.
Următoarea perioadă își are începutul în a doua jumătate a sec. XX, când răspunderea penală a început să fie considerată distinctă de pedeapsa penală, iar liberarea de răspundere penală nu a mai fost identificată cu liberarea de pedeapsă penală.
Delimitarea legală dintre noțiunea de liberare de răspundere și cea de pedeapsă se face pentru prima dată în 1959 în Bazele legislației penale ale fostei URSS, noțiunea „liberarea de răspundere penală și pedeapsă” utilizându-se în denumirea și în conținutul alin.(l) art.43. După aceasta, codurile penale ale tuturor republicilor unionale au lărgit limitele acestei instituții, în special Codul penal al RM din 1961 a folosit această noțiune în denumirile și textele mai multor articole.
La momentul adoptării Codului penal al RSSM, termenul „liberare de răspundere penală” a fost folosit în denumirea și conținutul alin.(3) și (4) art.10 (liberarea minorilor); art.48 (liberarea în legătură cu schimbarea situației); art.49 (liberarea cu transmiterea dosarului judecătoriei tovărășești); art.50 (liberarea cu încredințarea celui vinovat pe chezășie). Art.46 se referea la prescripția tragerii la răspundere penală și, deși legiuitorul nu a folosit direct în text termenul „liberare de răspundere penală”, doctrina penală a considerat că este vorba despre o modalitate a liberării de răspundere penală.
Ulterior, Codul penal a fost completat cu o nouă modalitate a liberării de răspundere penală – liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere contravențională. Prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 7 aprilie 1977 „Cu privire la introducerea unor modificări și completări în Codul Penal al RSSM”, CP al RSSM a fost completat cu art.481 care prevedea condițiile liberării de răspundere penală cu tragerea la răspundere contravențională.
Făcând o analiză a tuturor modalităților de liberare de răspundere penală constatăm că legiuitorul le-a delimitat de modalitățile de liberare de pedeapsă penală prin etapele de realizare procesului penal. Astfel, persoana care a comis o infracțiune putea fi liberată de răspundere penală la etapa cercetării sau judecării cauzei, iar de pedeapsă penală putea fi liberată doar persoana deja condamnată. Reieșind din acest context, putem considera că voința legiuitorului era atingerea scopului pedepsei penalede prevenție generală și specială prevăzute la art.20 CP al RSSM, iar, atunci când aceasta era posibilă fără constrângerea penală a vinovatului ce a comis infracțiunea, acesta putea fi liberat înaintea pronunțării sentinței de condamnare chiar la etapa intentării urmăririi penale, pe parcursul urmăririi penale sau examinării materialelor acumulate în cadrul judecății.
Analizând în continuare modalitățile de liberare de răspundere penală constatăm că acestea prevedeau aplicarea unor măsuri extrapenale de reeducare a persoanei liberate cu unele exceții. Astfel, fiind introdusă instituția liberării de răspundere penală în lege, legiuitorul a contat mai mult pe reeducarea persoanelor ce au comis infracțiuni și nu prezintă un pericol social sporit nu doar printr-un simplu ajutor, dar chiar prin intermediul societății în afara limitelor răspunderii penale.
Toate modalitățile de liberare de răspundere penală cu excepția liberării cu încredințarea pe chezășie (art.50 CP al RSSM) erau necondiținate, adică la încetarea urmăririi penale, persoanei care a comis o infracțiune nu i se imputau unele restricții referitoare la comportamentul ulterior, a căror încălcare ar duce la anularea liberării.
În urma schimbărilor social-politice ce au avut loc după anii 90, legislația penală a țării noastre a suportat mai multe modificări, printre care a fost exclusă modalitatea de liberare de răspundere penală cu transmiterea dosarului judecătoriei tovărășești.
Reieșind din conținutul art.49 CP al RM din 1961, infracțiunile transmise judecătoriilor tovărășești aveau un grad de periculozitate nu prea mare, aveau un caracter mai mult privat la care toate circumstanțele producerii crimei erau evidente și nu necesitau colectarea și aprecierea unor probe complicate cum ar fi efectuarea expertizei etc. Luîndu-se în considerare și faptul că judecătoriile tovărășești erau formate din persoane preponderent fără studii juridice, putem constata nivelul scăzut de competență al unui astfel de organ decisiv. De asemenea, judecătoriile tovărășești nu făceau parte nici din sistemul judecătoresc, iar existența acestora nu mai corespundea imperativelor timpului, ducând într-un final la desființarea lor. Drept urmare, s-au făcut modificările corespunzătoare și art.49 a fost exclus din Codul penal.
În Partea specială a CP al RSSM din 1961 erau prevăzute cazuri speciale de liberare de răspundere penală (alin. (2) art.61, alin.(4) art.188, notă la art.2251, 2255-2257, alin.(3) art.227 CP), temeiul lor fiind îndeplinirea de către persoana care comisese o infracțiune a unor acțiuni pozitive post criminale stabilite de lege, putând fi considerate căință activă.
Din conținutul articolelor indicate rezultă că legiuitorul a admis liberarea de răspundere penală numai pentru unele categorii de infracțiuni mai grave și nu și pentru cele prevăzute de modalitățile de liberare cuprinse de Partea generală a CP. Acest fapt se explică prin dificultatea descoperirii și combaterii genurilor de infracțiuni la care acestea se refereau. Din acest punct de vedere, prezența unor astfel de norme în legislația penală era justificată și absolut necesară.
În concluzie, menționăm că perioada în care a fost în vigoare Codul penal al RSSM din 1961 poate fi considerată ca fiind a doua etapă de dezvoltare a instituției liberării de răspundere penală.
Odată cu adoptarea Codului penal al Republicii Moldova în 2002, începe, în opinia noastră, cea de a treia etapă de dezvoltare a instituției liberării de răspundere penală.
Conținutul, esența și temeiurile liberării de răspundere penală
Determinarea corectă a noțiunii și esenței juridice a noțiunii de liberare de răspundere penală impune cu necesitate soluționarea problemelor și stabilirea esenței însăși a răspunderii penale.
Răspunderea penală fiind o formă a răspunderii juridice, alături de răspunderea civilă, cea contravențională ori disciplinară are la bază semnificația termenului „răspundere, care, potrivit afirmațiilor experților români G. Vrabie și S. Popescu, a derivat din verbul latin „respondere” și însemna a răspunde, dar în același timp, a plăti, la rîndul său.
Potrivit DEX-lui termenul „răspundere” semnifică – „obligația de a răspunde pentru consecințele unei acțiuni”. Atribuind aceste explicații la dreptul penal, se poate spune că prin răspundere penală se înțelege obligația persoanei care a comis o infracțiune de a răspunde pentru fapta comisă, adică de a suporta măsurile de constrângere prevăzută de lege. O interpretare similară a răspunderii penale a fost făcută de majoritatea autorilor care au încercat să definească această noțiune pornind de la originea termenului „răspundere”.
Este de remarcat faptul că răspunderea penală poate să existe și să se realizeze doar în limitele raportului de drept penal dintre stat, pe de oparte, și persoana care a comis infracțiunea, pe dealtă parte, fapt confirmat de majoritatea specialiștilor. În cadrul raportului de drept penal, persoana care a comis infracțiunea este obligată să suporte o anumită constrângere prevăzută de legea penală, iar statul este obligat să supună vinovatul să suporte această constrângere. Astfel, raportul de drept penal este orientat spre reglementarea drepturilor și obligațiilor dintre părți, apărute ca rezultat al comiterii infracțiunii. Conținutul acestui raport îl formează corespondența dintre drepturile și obligațiile părților. În viziunea noastră, obligația statului de a cere vinovatului să răspundă nu face parte din conținutul răspunderii penale, deoarece aceasta duce la îndeplinirea răspunderii și deci rămâne în afara limitelor ei. Raportul de drept penal nu trebuie identificat cu răspunderea penală, deoarece el însuși reglementează procesul juridic de tragere la răspundere penală a persoanei, astfel fiind doar un mediu în care răspunderea penală apare, se realizează și respectiv apoi se stinge. Prin urmare, doar obligația de a suporta constrângerea penală poate face parte din conținutul răspunderii penale, iar supunerea (obligarea) persoanei care a săvârșit o infracțiune la o anumită constrângere (pedeapsă) constituie un element important în vederea realizării răspunderii penale.
Cuvîntul „realizare”, potrivit dicționarului, semnifică „înfăptuire, îndeplinire, împlinire,traducere în viață. Astfel prin realizarea răspunderii penale se cuvine să înțelegem îndeplinirea obligației persoanei care a săvârșit infracțiunea de a suporta constrângerea penală.
În teoria dreptului penal, termenul „realizarea răspunderii penale” este folosit cu același sens – de a îndeplini, traduce în viață răspunderea, însă tratarea în mod diferit a conținutului răspunderii penale a generat și opinii diferite cu privire la realizarea însăși a acestei răspunderi penale.
Realizarea răspunderii penale începe odată cu executarea pedepsei și încetează odată cu ispășirea pedepsei sau liberarea persoanei de executarea pedepsei. Astfel, pedeapsa nu este identificată cu răspunderea penală, deoarece aceasta este elementul de constrângere prin care se realizează răspunderea penală. Fără răspundere penală pedeapsa nu poate fi executată, iar fără executarea pedepsei răspunderea rămâne nerealizată.
În literatura de specialitate a fost exprimată și o altă opinie, potrivit căreia realizarea răspunderii penale se finalizează odată cu pronunțarea sentinței de condamnare. Acest mod de interpretare se poate explica prin faptul că adepții acestui concept tratează răspunderea penală, ca și în cazul pedepsei, ca fiind element (măsură) de constrângere. Avându-se în vedere că răspunderea penală nu este identică cu pedeapsa și faptul că liberarea de răspundere penală este posibilă până la pronunțarea sentinței de condamnare, iar liberarea de pedeapsă după pronunțarea acestei sentințe, s-a recurs, probabil, la căutarea altor elemente de constrângere prevăzute de lege prin care s-ar realiza răspunderea penală, menționându-se în cele din urmă că „realizarea răspunderii penale începe cu aplicarea măsurilor de constrîngere și se epuizează cu condamnarea infracțiunii comise și a perssoanei care a săvârșit-o, exprimată în sentința de condamnare după care poate urma fie aplicarea pedepsei penale, fie liberarea de pedeapsa penală”.
Ținând cont de cele expuse mai sus, susținem opinia autorilor în privința faptului că răspunderea penală nu este identică cu pedeapsa și acestea nu se includ reciproc, dat fiind faptul că răspunderea penală presupune obligația persoanei care a săvîrșit infracțiunea de a suporta pedeapsa penală, iar pedeapsa este elementul de constrângere prin care se realizează această obligație. Astfel, răspunderea penală nu este un element de constrânge; ci o premisă fără de care aplicarea constrângerii ar fi imposibilă.
Fiind analizate mai sus aspectele generale ce țin de conținutul și esența răspunderii penale putem afirma că esența liberării de răspundere penală constă nu în scutirea persoanei care a săvârșit o infracțiune de condamnarea publică, în numele legii, așa cum consideră unii autori, ci în scutirea persoanei de realizarea răspunderii penale, adică de realizarea obligației de a suporta sancțiunea normei de incriminare din legea penală. La o con cluzie similară au ajuns și alți cercetători ai instituției liberării de răspundere penală, unica deosebire fiind faptul că răspunderea penală, în viziunea acestora, se realizează nu doar prin executarea pedepsei, ci și prin condamnarea publică și antecedentele penale.
În această circumstanță menționăm că, în cazul liberări definitive de răspundere penală, statul renunță la dreptul său de a realiza obligația persoanei care a săvârșit infracțiunea de a suporta sancțiunea normei de incriminare, iar în cazul liberării condiționate se abține de la realizarea acestui drept. Totodată, statul, renunțând la dreptul de realizare a răspunderii penale persoanei care a săvârșit o infracțiune, iartă această persoană acordându-i încredere și contând pe faptul că, în viitor, aceasta va avea o conduită corespunzătoare celei pretinse de normele dreptului penal.
Instituția liberării de răspundere nu se identifică deci cu instituția liberării de pedeapsă, dat fiind faptul că prima presupune scutirea persoanei care a săvârșit o infracțiune de obligația de a suporta sancțiunea prevăzută de norma de incriminare, iar a doua presupune scutirea persoanei de executarea pedepsei stabilite prin sentința de condamnare.
În această ordine de idei, ni se pare incorectă liberarea de pedeapsă penală a persoanei care a săvîrșit o infracțiune înainte ca aceasta să fi fost pedepsită, fiind vorba de prevederile art.389 CPP al RM care prevede faptul că sentința de condamnare poate fi de două feluri: cu și fără stabilirea pedepsei. Dacă persoanei i-a fost pronunțată o sentință de condamnare fără stabilirea pedepsei, nu se poate vorbi despre pedepsirea acesteia, deoarece instanța de judecată nu a pronunțat încă nici o pedeapsă, persoana considerându-se pedepsită numai dacă în cazul acesteia va fi pronunțată o sentință de condamnare cu stabilirea pedepsei. Din această perspectivă, ar fi corect ca liberarea de pedeapsă să aibă loc după ce persoanei i-a fost pronunțată prin sentința de condamnare o pedeapsă sau imediat în momentul pronunțării acesteia, în nici un caz altfel. Acest fapt reiese și din prevederile art.89 CP al RM în care este stipulată noțiunea de liberare de pedeapsă, specificându-se că: „prin liberare de pedeapsă se înțelege eliberarea persoanei care a săvârșit o infracțiune de executarea reală, parțială sau totală, a pedepsei penale pronunțate prin hotărâre a instanței de judecată”. Astfel, dacă în sentință nu a fost stabilită nici o pedeapsă, aceasta nici nu va fi pronunțată și în acest caz nu poate fi vorba despre liberarea de pedepsă. Prin urmare este evident că de pedeapsă poate fi liberată doar persoana căreia i-a fost pronunțată o sentință de condamnare cu stabilirea pedepsei, ci nu și în cazul în care aceasta nu se stabilește.
Concluzionând, putem menționa că liberarea de răspundere penală este posibilă doar până la pronunțarea sentinței de condamnare cu stabilirea pedepsei, din acest moment fiind posibilă liberarea de pedeapsă. În viziunea noastră, liberarea de răspundere penală nu se aplică și după momentul pronunțării sentinței de condamnare cu stabilirea pedepsei nu din cauza imposibilii acestui fapt, ci din cauza nejustificării, iraționalității acțiuniii în același timp a două instituții de stimulare, cu multe circumstanțe de liberare identice și care produc practic aceleași etecte juridice. În acest context, adăugăm că răspunderea fără pedeapsă rămâne o simplă obligație nerealizată, de aceea liberarea de pedeapsă presupune în mod indirect și liberarea de răspundere penală. Deci autorul Beleaev V.G. a avut perfectă dreptate menționând că: „Pedeapsa este unica realizare juridico-matenală a răspunderii. De aceea, din punct de vedere juridic, liberarea de pedeapsă este echivalentă cu liberarea de răspundere”.
În ceea ce privește soluționarea problemei privind temeiul liberării de răspundere penală putem menționa că în literatura jurdică acesta nu are un conținut bine definit, fiind numit în unele cazuri „temeiuri”, iar în altele „condiții de liberare de răspundere penală”. Astfel, unii autori, referindu-se la unele modalități de liberare de răspundere penală numesc circumstanțele: săvârșirea infracțiunii pentru prima oară, comiterea unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave, posibilitatea corectării infractorului fără a fi supus răspunderii penale ca fiind „temeiuri”, iar referindu-se la alte modalități, le numesc „condiții de liberare de răspundere penală”, prin urmare, nu este clar căror circumstanțe li se atribuie termenul „temeiuri” și care sunt „condiții de liberare de răspundere penală”.
Este de menționat și faptul că o analiză generală a temeiurilor de liberare de răspundere penală pentru prima data a fost făcută de Vittenberg G.B. La soluționarea acestei probleme a contribuit considerabil și Kelina Ș.G., care prin „temei de liberare de răspundere penală” înțelege o asemenea circumstanță sau cumulul de circumstanțe ce caracterizează fapta sau persoana care a comis o infracțiune și prezența cărora întotdeauna sau cel puțin în majoritatea cazurilor atrage liberarea de răspundere penală pentru infracțiunea comisă.
Analizând instituția liberării de răspundere penală, Rarog A.I. formulează un temei general al liberării de răspundere penală a persoanei care a săvârșit o infracțiune și care potrivit lui „este inoportunitatea aplicării față de aceasta a măsurilor de constrângere cu caracter juridico-penal”. „Acest temei general, subliniază în continuare autorul, se concretizează în funcție de fiecare modalitate de liberare de răspundere penală în parte”. Axându-se, probabil, pe un astfel de concept, mulți autori abordează doar temeiurile modalităților de liberare în parte. Astfel, în literatura juridică deseori sunt confundate astfel de noțiuni ca „temeiurile liberării de răspundere penală” și „modalitățile liberării de răspundere penală”. Autorii, fără a face o deosebire între aceste noțiuni, adesea le identifică, le înlocuiesc una cu alta, ceea ce ni se pare incorect.
Potrivit DEX-lui, prin „temei” se înțelege lucrul sau partea cea mai importantă din ceva; temelie, fundament, bază. Astfel, temeiul liberării de răspundere penală nu poate fi o simplă circumstanță, o condiție, ci un motiv suficient în baza căruia se liberează persoana care a comis o infracțiune. În viziunea noastră, un astfel de motiv poate fi inoportunitatea realizării răspunderii penale în prezența minimului necesar de condiții prevăzute de legea penală pentru liberarea de răspundere penală a persoanei care a săvîrșit o infracțiune dacă reeducarea ei poate fi obținută în afara limitelor acestei răspunderi. Concluzia despre posibilitatea reeducării persoanei care a comis o infracțiune fără realizarea răspunderii penale se formează în baza unui cumul de circumstanțe ce se referă la conduita acestei persoane până la comiterea infracțiunii (atitudinea față de familie, serviciu, alcool, droguri etc), în timpul comiterii infracțiunii (motivul, scopul comiterii infracțiunii, caracterul vinovăției etc.) și după comiterea infracțiunii (autodenunțarea, contribuția activă la descoperirea infracțiunii, recuperarea prejudiciului etc).
Nu există o listă exhaustivă a circumstanțelor ce ar putea concura la luarea deciziei de liberare de răspundere penală a persoanei care a săvârșit o infracțiune, există însă un număr minim al acestora prevăzut de legiuitor ca fiind obligatorii, ele fiind reflectate de fiecare modalitate de liberare de răspundere penală în parte. Prin urmare, devine explicit de ce legiuitorul chiar și în prezența tuturor circumstanțelor (condițiilor) prevăzute la cutare sau cutare modalitate de liberare din Partea generală a CP a permis și nu a dispus în mod imperativ liberarea de răspundere penală, dat fiind faptul că fiecare persoană precum și fiecare infracțiune este una aparte și urmează să fie examinat în mod individual.
Condițiile ce ar putea concura la luarea deciziei de liberare de răspundere penală a persoanei care a săvârșit o infracțiune pot fi:
obiective – care nu depind de voința persoanei (vârsta persoanei (art.54 CP al RM), pierderea pericolului social al faptei (art.58 CP al RM), expirarea termenului de prescripție (art.60 CP al RM));
subiective – care depind de voința persoanei (autodenunțul de bună voie, contribuția activă la descoperirea infracțiunii (art.57 CP al RM), recunoașterea vinovăției (art.59 CP al RM));
generale – prevăzute la fiecare modalitate de liberare de răspundere penală (săvârșirea unei infracțiuni ușoare sau puțin grave);
individuale – specifice unei sau mai multor modalități de liberare de răspundere penală (compensarea daunei materiale cauzate (art.57 CP al RM)).
CAPITOLUL II
MODALITĂȚILE LIBERĂRII DE RĂSPUNDERE PENALĂ ÎN LEGISLAȚIA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA
Liberarea de răspundere penală a minorilor
Importanța instituției liberării de răspundere penală a minorilor crește în măsura în care se constată că educarea și reeducarea delincvenților minori prin aplicarea măsurilor educative este mai efectivă. Reeducarea acestei categorii de persoane prin intermediul măsurilor educative reprezintă o strategie de politică penală nu doar la nivel național, ci și la nivel internațional. Astfel, măsurile educative sunt fixate în calitate de recomandări în standardele minimale ale ONU cu privire la administrarea justiției pentru minori.
Liberarea de răspundere penală a minorilor este prevăzută de art.54 CP al RM și potrivit acestuia liberarea este posibilă doar în cazul în care sunt respectate următoarele condiții:
persoana are vârsta sub 18 ani;
infracțiunea este săvârșită pentru prima oară;
infracțiunea este ușoară sau mai puțin gravă;
corectarea minorului este posibilă fără să fie supus răspunderii penale.
Atunci când aceste condiții sunt prezente, minorii pot fi liberați de răspundere penală și li se pot aplica măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute de art.104 din CP al RM (alin.(2) al art.54 din CP al RM). De remarcat este faptul că liberarea de răspundere penală a minorilor prevăzută de art.54 CP al RM nu exclude posibilitatea liberării minorilor în baza celorlalte modalități de liberare prevăzute de alte articole a Codului Penal.
Prima condiție a liberării de răspundere penală a minorilor este vârsta persoanei de până la 18 ani. Acest fapt însă nu trebuie înțeles în sensul că toți minorii până la această vârstă care au comis fapte prevăzute de Codul penal ar putea fi liberați de răspundere penală. Desigur că există și o limită minimă de vârstă de la care liberarea de răspundere penală ar fi posibilă. Această limită urmează să fie stabilită reieșind din considerentul că de răspundere penală pot fi liberate doar persoanele care au comis infracțiuni, adică există toate premisele pentru a trage persoana la răspundere penală, sau altfel spus cazul în care minorul a împlinit vârsta de la care va purta răspundere penală pentru infracțiunile comise. Astfel, dacă minorul nu a împlinit vârsta de tragere la răspundere penală, atunci el nu poate fi considerat subiect al infracțiunii și respectiv lipsește unul din semnele de bază ale componenței de infracțiune, ceea ce înseamnă că lipsește temeiul juridic al răspunderii penale, iar în acest caz minorul nu poate fi supus răspunderii penale, și nici nu poate fi liberat de aceasta.
Din cele expuse mai sus concluzionăm că limita minima de vârstă a minorului de la care ar fi posibilă liberarea de răspundere penală nu poate fi mai mică decât limita de vârstă de la care este posibilă aplicarea răspunderii penale care potrivit alin. (1) al art.21 CP este de 16 ani, iar pentru săvârșirea infracțiunilor indicate în alin.(2) al art.21 este de 14 ani.
Analizînd aspectele ce țin de vârsta minorului apare o întrebare: „poate fi liberată de răspundere penală persoana care la momentul comiterii infracțiunii și la momentul liberării avea vârsta sub 18 ani sau poate fi liberată persoana care la momentul comiterii infracțiunii avea vîrsta sub 18 ani, iar la momentul liberării împlinise deja vârsta majoratului?”.
În literatura autohtonă de specialitate nu au fost întâlnite comentarii asupra problemei în cauză și, în general, doar în unele surse, vârsta persoanei este evocată în calitate de condiție la liberarea de răspundere penală a minorilor, menționându-se că „infracțiunea trebuie să fie săvârșită de o persoană în vârstă de până la 18 ani”. Din acest punct de vedere, se pare că nu are importanță ce vârstă va atinge persoana în timpul urmăririi penale pentru a putea fi liberată de răspundere penală, important fiind faptul că la momentul comiterii infracțiunii să fi fost minoră.
Adresând aceeași întrebare mai multor specialiști în materie de drept penal și de procedură penală, se poate trage concluzia că majoritatea sunt de părerea că vârsta de până la 18 ani prevăzută în art.54 CP al RM se referă la momentul comiterii infracțiunii, și nu la momentul liberării de răspundere penală. Investigațiile practicii judiciare în vederea soluționării acestei probleme demonstrează că nici o persoană cu vârsta de peste 18 ani nu a fost liberată de răspundere penală în temeiul art.54 CP al RM.
Analizînd legislația și practica judiciară, atît autohtonă cît și a altor state, suntem de părere că poate fi liberată de răspundere penală persoana care avea vîrsta de pînă la 18 ani atît la momentul comiterii infracțiunii cît și la momentul liberării de răspundere penală.
Această afirmație reiese din faptul că persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu art.54 CP al RM li se pot aplica măsuri de constrângere cu caracter educativ, iar acestea la rândul lor, potrivit prevederilor art.104 CP al RM, se pot aplica doar minorilor. Astfel, în art.104 CP al RM sunt stipulate măsurile educative ce pot fi aplicate persoanelor liberate de răspundere penală în temeiul art.54 CP al RM, iar în denumirea acestor măsuri se face referință la persoanele minore (încredințarea minorului…, obligarea minorului…, internarea minorului…), de unde și tragem concluzia că minorul care în timpul urmăririi penale a devenit major, nu poate fi liberat de răspundere penală.
Doar un singur indiciu prevăzut în alin.(2) al art.54 CP al RM generează suspiciuni cu privire la prezența vârstei de până la 18 ani a persoanei la momentul liberării de răspundere penală, acesta fiind dedus din faptul că legiuitorul a permis, dar nu a dispus în mod imperativ, ca persoanelor liberate să li se aplice măsuri educative, ceea ce înseamnă că minorii ar putea fi liberați și fără a fi supuși acestor măsuri, iar în acest caz nu mai contează ce vârstă va atinge minorul în timpul urmăririi penale pentru a putea fi liberat în baza art.54 CP al RM.
Deși prevederile alin.(2) al art.54 CP al RM atribuie măsurilor educative un caracter alternativ, în sensul că pot fi sau nu aplicate minorilor liberați, suntem de părerea că ar fi rațional totuși să se aplice doar în cazul în care corectarea și reeducarea minorului se va considera posibilă prin intermediul acestora și, viceversa, aceste măsuri să nu să se aplice în cazul în care scopul reeducării minorului se va considera realizabil și fără sa-i fie aplicată vreo măsură educativă.
Prin urmare, ajungem la concluzia că într-un caz liberarea minorului este condiționată de posibilitatea aplicării măsurilor educative, iar în alt caz nu este condiționată de posibilitatea aplicării acestora.
Referitor la primul caz trebuie menționat faptul că, dacă persoana, în timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei, este încă minoră, adică nu a împlinit vârsta de 18 ani, există posibilitatea sa-i fie aplicate măsuri educative și în cele din urmă poate fi soluționată problema referitoare la posibilitatea reeducării minorului prin intermediul acestor măsuri și, în funcție de concluzia la care se va ajunge, se va hotărî dacă va fi sau nu liberat minorul. Dacă se va considera că, pentru reeducarea minorului, nu sunt suficiente măsurile educative, atunci acesta nu va fi liberat în temeiul art.54 CP al RM. Nu va fi liberat în baza acestui articol nici în cazul în care nu va mai fi minor în timpul urmăririi penale, deoarece nu-i mai pot fi aplicate măsurile educative.
Cât privește cea de a doua situație, în care liberarea de răspundere penală a minorului nu este condiționată de aplicarea măsurilor educative, menționăm că minorul, devenit major în timpul urmăririi penale, urmează să fie liberat, deoarece posibilitatea corectării lui există indiferent de posibilitatea aplicării măsurilor educative.
Având în vedere faptul că măsurile educative, deși nu sunt pedepse penale, exprimă un anumit grad de constrângere, mai blând sau mai aspru, și se aplică în funcție de gradul de pericol social al persoanei și al faptei comise, se poate spune că minorul va fi liberat de răspundere penală fără a-i fi aplicate măsuri educative doar în cazul în care pentru corectarea și reeducarea lui nu va fi nevoie nici de cea mai blândă măsură educativă (avertismentul).
În viziunea noastră, nu considerăm că este veridic ca minorul să se poată reeduca fără să-i fie aplicată nici cea mai blândă măsură educativă, în primul rând pentru că minorul nu va fi influențat cu nimic în vederea reeducării, și, în al doilea rând, pentru că minorul nu va fi descurajat să mai comită alte infracțiuni, ci, dimpotrivă, liberarea lui fără a-1 avertiza cel puțin asupra faptelor sale va atrage după sine, în viitor, un comportament identic cu cel precedent, ba uneori chiar mai agravant. Deci credem ca ar fi justă schimbarea normei cu privire la liberarea de răspundere penală a minorilor în sensul ca minorul să poată fi liberat de răspundere penală numai dacă se va stabili că este posibilă corectarea lui prin intermediul măsurilor educative.
Următoarea circumstanță prevăzută în art.54 CP al RM este ca persoana să fi comis o infracțiune pentru prima oară, remarcîndu-se prevederea acesteia și la alte modalități de liberare de răspundere penală.
Infracțiunea se va considera săvârșită pentru prima oară în cazul în care persoana anterior nu a fost condamnată sau antecedentele penale au fost stinse.
Reținerea circumstanței „săvârșirea infracțiunii pentru prima oară” este o problemă, cel puțin sub aspect teoretic, în cazul unei persoane care anterior a mai fost liberată de răspundere penală. Penalistul belarus V.Pesleakas este de părere că „faptul liberării de răspundere penală ce a avut loc demonstrează, nu mai puțin decât măsurile de influență aplicate anterior în scopul corectării persoanei, iraționalitatea noii liberări de răspundere penală, de aceea persoana, odată liberată de răspundere penală, nu ar trebui să mai beneficieze de o nouă liberare, mai ales în cazurile comiterii infracțiunilor omogene”, această viziune fiind susținută și de alți autori.
Într-o altă viziune însă, infracțiunea săvârșită de către o persoană care anterior a fost liberată de răspundere penală pentru o altă infracțiune se va considera ca fiind comisă prima oară. Penalistul Malkov V.P. menționa: „Nu se va considera repetată infracțiunea comisă de către o persoană care anterior a fost liberată de răspundere penală, deoarece hotărârea de liberare de răspundere penală înlătură consecințele juridice ale infracțiunii comise înainte ca termenele de prescripție a tragerii la răspundere penală să expire”. Aceeași părere a fost susținută și de N.C. Semerneva, menționând că în asemenea situații există repetarea „faptică” a infracțiunii, dar nu și cea „juridică”.
În ce ne privește, împărtășim această din urmă viziune pentru că însăși expirarea termenelor de prescripție constituie o modalitate de liberare de răspundere penală și nu ar fi corect ca persoana să fie liberată de două ori pentru aceeași faptă.
În scopul înlăturării divergențelor de opinii expuse pe marginea aceleiași probleme, V. Novikov susține că ar fi mult mai rațională folosirea experienței normei de „Liberare de răspundere penală cu încredințarea pe chezășie” prevăzută de precedentul Cod penal, propunându-se ca în articolele corespunzătoare din actualul Cod penal ce prevăd condiția săvârșirii infracțiunii pentru prima oară, să se menționeze faptul că persoana nu va fi liberată de răspundere penală dacă, anterior, a mai fost liberată pentru o altă infracțiune.
Considerăm că ar fi rațional dacă legiuitorul nostru ar exclude condiția săvîrșirii infracțiunii pentru prima oară din prevederile art.54 CP al RM, înlăturându-se astfel posibilitatea interpretării și aplicării neunitare a acestei norme, mărindu-se totodată posibilitatea de reeducare a minorilor infractori prin intermediul măsurilor educative și, nu în ultimul rând, contribuindu-se la contracararea criminalității.
Următoarea condiție prevăzută în art.54 CP al RM este ca minorul să fi săvârșit o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă. în conformitate cu art.16 CP al RM, infracțiuni ușoare se consideră faptele pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani inclusiv, iar infracțiuni mai puțin grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani inclusiv.
Ultima condiție a liberării de răspundere penală, prevăzut de norma investigată, este concluzia instanței de judecată despre posibilitatea corectării minorului fără să fie supus răspunderii penale. Această concluzie nu este altceva decât previziunea comportamentului pozitiv al adolescentului în viitor ce se formează, pe de o parte, în baza aprecierii circumstanțelor ce caracterizează pericolul social al persoanei și al infracțiunii comise, și pe de altă parte, în baza stabilirii unei sau mai multor măsuri educative ce se vor aplica minorului în vederea reeducării sale.
Drept circumstanțe ce caracterizează pericolul social al infracțiunii și al personalității infractorului, practica judiciară de obicei atribuie: căința sinceră, căința activă la descoperirea infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii, starea fizică, dezvoltarea intelectuală și morală, comportarea lui, condițiile în care a fost crescut și a trăit, repararea benevolă a pagubei pricinuite etc.
Cât privește măsurile educative, este de menționat faptul că după natura lor juridică acestea sunt măsuri de drept penal, temeiul și condițiile aplicării cărora sunt prevăzute de art.54,104 CP al RM, iar după caracterul lor sunt măsuri de constrângere, nu pedepse penale, aplicarea lor neatrăgând după sine consecințe juridice nefavorabile – antecedente penale.
În alin.(l) al art.104 CP al RM sunt enumerate măsurile de constrângere cu caracter educativ, acestea deosebindu-se între ele după propriul specific de executare și influență educativă asupra minorului infractor. Legiuitorul nu a descoperit care ar fi conținutul acestor măsuri, lăsând acest lucru pe seama doctrinei penale:
Avertismentul (lit.(a) alin.(l) art.104 CP al RM) – constă în explicarea minorului a pericolului pe care îl prezintă fapta comisă, a daunelor survenite în urma săvârșirii infracțiunii și care pot fi consecințele în cazul comiterii altei infracțiuni. După natura sa avertismentul se aplică o singură dată, scopul fiind de a ajuta adolescentul să înțeleagă comportamentul său incorect și necesitatea de a respecta în viitor ordinea de drept stabilită.
Încredințarea minorului pentru supraveghere părinților persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat (lit.(b) alin.(l) art.104 CP al RM) – constă în transmiterea obligației și împuternicirea persoanelor nominalizate (părinți, curatori, rude apropiate, organe de tutelă și curatelă etc.) de a ”exercita controlul asupra comportamentului minorului, de a întreprinde activități educative în vederea corectării lui și formării unei personalități social utile. Aplicarea acestei măsuri este rațională, în cazul în care părinții sau persoanele care îi înlocuiesc sunt în stare să influențeze pozitiv asupra minorului infractor și pot să asigure supravegherea lui cotidiană.
Obligarea minorului de a repara daunele cauzate (lit. (c) alin.(l) art.104 CP al RM) – constă în recuperarea prejudiciului cauzat victimei sau altor persoane prin săvârșirea infracțiunii (compensația în bani, transmiterea bunului, echivalentul bunului pierdut, înlăturarea pagubei prin muncă etc.) și se aplică în funcție de starea materială a minorului și a deprinderilor corespunzătoare de muncă.
Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică (lit.(d) alin.(l) art.104 CP al RM) – se aplică minorilor a căror conduită delincventă este influențată de diverse devieri de la normalitatea psihică (dezvoltare psihică întârziată, maturizare sexuală precoce, tendință spre violență, accentuare de caracter, conformism sau agresivitate, frustrare, infantilism, nevroză etc). Corijarea comportamentului minorului este o activitate de lungă durată și poate fi în concordanță cu prescripțiile și recomandările specialiștilor: psihoterapeuți, pedagogi și psihologi.
Internarea minorului într-o instituție specială de învățământ și de reeducare sau într-o instituție curativă și de reeducare (lit.(e) alin.(l) art. 104 CP al RM) – este cea mai severă măsură educativă ce constă în limitarea libertății minorului prin plasarea lui într-o instituție de învățământ cu supraveghere deosebită. Această măsură se aplică față de minorii influențați negativ de mediul din care provin și necesită condiții speciale de supraveghere.
Aflarea minorului în aceste instituții nu poate depăși termenul de atingere a majoratului și numai în cazuri excepționale deținerea persoanei în instituțiile în cauză poate fi admisă și după atingerea vârstei de 18 ani, dar numai până la absolvirea unei școli de cultură generală sau de meserii (alin.(2) al art.93 CP al RM).
Motivația aflării minorilor în aceste instituții trebuie examinată periodic, internarea lor sistându-se din momentul dispariției cauzelor care au dus la aplicarea acestei măsuri sau atunci când devine oportună aplicarea altor măsuri educative față de minor (încredințarea minorului pentru supraveghere în mediul său familial atunci când aceasta devine prielnică sau când apare persoana potrivită).
În unele cazuri ar fi rațional ca minorului infractor să-i fie aplicate nu una, ci câteva măsuri educative diferite după conținut, legea permițând această oportunitate (alin.(3) al art. 104 CP al RM).
În conformitate cu alin.(4) al art.104 CP al RM „în cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrîngere cu caracter educativ de către minor, instanța de judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează măsurile aplicate și decide trimiterea cauzei penale procurorului sau stabilește pedeapsa conform legii în baza căreia persoana a fost condamnată, după caz”.
Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere contravențională
Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere contravențională desemnează instituția juridică ce presupune posibilitatea înlocuirii răspunderii penale pentru infracțiunea săvârșită cu o altă formă de răspundere, extrapenală, care atrage o sancțiune cu caracter contravențional.
Această modalitate de liberare de răspundere penală a fost introdusă în sistemul dreptului penal al țării noastre în 1977, Codul penal din 1961 fiind completat cu articolul 481 care prevedea condițiile liberării de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă. Necesitatea introducerii acestei instituții în dreptul penal a fost impusă de tendința legiuitorului de extindere a posibilităților de aplicare a măsurilor de influență extrapenale asupra persoanelor care au comis infracțiuni și care nu prezintă un mare pericol social, admițându-se supunerea acestora sancțiunilor administrative în locul pedepsei penale.
Prin adoptarea noului Cod penal, legiuitorul nostru a extins substanțial posibilitățile de aplicare a acestei instituții de drept la un număr și mai mare de infracțiuni, concomitent cu introducerea unor noi condiții pentru aplicarea acesteia și cu majorarea, sancțiunii contravenționale, amenzii și a arestului contravențional.
Potrivit prevederilor art.55 CP al RM, liberarea de răspunde penală cu tragerea la răspundere contravențională este posibilă în cazul în care sunt întrunite, cumulativ, mai multe condiții ce ar putea fi divizate în două categorii:
condiții privitoare la infracțiunea săvârșită:
infracțiunea este săvârșită pentru prima oară;
infracțiunea săvârșită este ușoară sau mai puțin gravă;
condiții privitoare la persoana făptuitorului:
persoana și-a recunoscut vinovăția;
persoana a reparat prejudiciul cauzat prin infracțiune;
corectarea persoanei este posibilă fără să fie supusă răspunderii penale.
Condițiile privitoare la infracțiunea săvârșită au fost deja analizate la modalitatea de liberare de răspundere penală a minorilor, ele fiind valabile și în acest caz.
Prin recunoașterea vinovăției se înțelege depunerea benevolă de către persoana bănuită (învinuită) de săvârșirea unei infracțiuni, căreia i s-a explicat dreptul să tacă și să nu facă mărturisiri împotriva sa (pct.2 din alin.(2) al art.64 CPP al RM, pct.2 din alin. (2) al art.66 CPP al RM), mărturii și explicații referitoare la fapta socialmente periculoasă pentru care este bănuită (învinuită).
Repararea prejudiciul cauzat prin infracțiune presupune micșorarea sau înlăturarea consecințelor faptei comise în funcție de caracterul prejudiciului (fizic, material sau moral) repararea, potrivit teoriei și practicii judiciare, se poate exprima prin: achitarea tratamentului medical, restituirea obiectelor sustrase, compensarea în bani a averii distruse etc.
Concluzia despre posibilitatea corectării persoanei fără să fie supusă răspunderii penale reprezintă previziunea comportamentului pozitiv al acesteia în viitor, ce se formează în baza circumstanțelor ce caracterizează pericolul social al persoanei și al infracțiunii comise.
Conform alin.(2) art.55 din CP al RM, persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu alin.(l) li se pot aplica următoarele sancțiuni contravenționale:
amendă în mărime de până la 150 unități convenționale;
arest contravențional de până la 30 de zile.
Reieșind din prevederile Codului contravențional, precum și Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, unicul organ competent să aplice măsura arestării în calitate de pedeapsă este instanța de judecată. Prin urmare, rezultă că procurorul este împuternicit să libereze persoana de răspundere penală în baza art.55 CP al RM și să aplice doar amenda în calitate de sancțiune contravențională.
Amenda este o sancțiune pecuniară ce se stabilește în unități convenționale și nu poate fi mai mică decât o unitate convențională. Unitatea convențională de amendă este egală cu 20 de lei.
Arestul contravențional constă în privarea de libertate pe un termen nu mai mare de 30 de zile și nu poate fi aplicat persoanelor declarate invalizi de gradul I și de gradul II, militarilor în termen, militarilor și angajaților cu statut special ai Ministerului Afacerilor Interne, angajați în bază de contract, minorilor, femeilor gravide, femeilor care au copii cu vîrsta de pînă la 8 ani, persoanei care este unicul întreținător al copilului cu vîrsta de pînă la 16 ani și nici persoanelor care au împlinit vîrsta generală de pensionare.
De remarcat este faptul că în urma investigațiilor efectuate am stabilit că arestul contravențional în calitate de sancțiune prevăzută la art.55 CP este practic inaplicabil.
Liberarea de răspundere penală cu renunțarea de bună voie la săvîrșirea infracțiunii
Renunțarea de bună voie la săvârșirea infracțiunii este o instituție a dreptului penal menită să prevină infracțiunea, oferindu-i posibilitate persoanei care a început o infracțiune să renunțe la continuarea acțiunilor criminale.
Potrivit alin.(l) al art.56 CP al RM, prin „renunțare de bună voie la săvârșirea infracțiunii” se înțelege încetarea de către persoană a pregătirii infracțiunii sau încetarea acțiunilor (inacțiunilor) îndreptate nemijlocit spre săvârșirea infracțiunii, dacă persoana era conștientă de posibilitatea consumării infracțiunii. Totodată, în alin.(2) al art.56 CP se menționează că „Persoana nu poate fi supusă răspunderii penale pentru infracțiune dacă ea, benevol și definitiv, a renunțat la ducerea până la capăt a acesteia”.
Din textul legii reiese că renunțarea de bună voie se caracterizează prin semnul benevol și definitiv.
Renunțarea este benevolă atunci când persoana care a început pregătirea sau executarea acțiunilor orientate spre comiterea infracțiunii, înțelegând posibilitatea finalizării cu succes a intenției, conștient, din propria voință încetează activitatea criminală. Nu interesează mobilul renunțării de bună voie (schimbarea hotărârii inițiale, intervenirea regretului, mila față de victimă etc). Inițiativa de a renunța de bună voie poate veni atât de la cel care renunță, cât și de la alte persoane (rude, persoane apropiate, victimă etc). Prin urmare, semnul benevol este caracterizat sub două aspecte. în primul rând, este de menționat că persoana, prin voința sa, nesilită de alte persoane sau factori ce ar împiedica sau ar face imposibilă săvârșirea infracțiunii, renunță să o continue. În al doilea rând – înțelegerea posibilității de a duce infracțiunea până la capăt, cu alte cuvinte, persoana considera că este în stare de a duce infracțiunea până la capăt, de a-și atinge scopul infracțional, dar, cu toate acestea, a renunțat la realizarea intenției criminale.
Aprecierea corectă a circumstanțelor în virtutea cărora inacțiunea începută nu a fost dusă până la capăt are o foarte mare importanță pentru definirea renunțării de bună voie. Dacă factorii externi au influențat persoana în așa fel încât aceasta nu a putut continua acțiunile infracționale, fapt în legătură cu care a fost nevoită să le întrerupă atunci, în astfel de cazuri lipsește renunțarea de bună voie. Însă, dacă determinanții externi au influențat persoana în așa fel încât nu au exclus posibilitatea consumării infracțiunii, și în virtutea altor motive a renunțat la săvârșirea infracțiunii, atunci suntem în prezența renunțării de bună voie.
Dacă există dubii cu privire la motivul care 1-a determinat pe făptuitor să întrerupă executarea, în sensul că nu se cunoaște exact dacă renunțarea se datorează unei cauze exterioare sau voinței libere a făptuitorului, ori dacă se stabilește o coincidență în timp a renunțării voluntare și a intervenirii unei cauze exterioare, se va considera că există renunțare de bună voie, situația rezolvându-se în favoarea făptuitorului după principiul că îndoiala profită inculpatului.
Al doilea semn obligatoriu al renunțării de bună voie este refuzul definitiv de a săvârși fapta prejudiciabilă. Aceasta înseamnă că persoana a renunțat să ducă infracțiunea până la capăt complet și ireversibil. Nu va exista o renunțare efectivă la infracțiune dacă făptuitorul va abandona numai pentru un oarecare timp executarea începută cu gândul de a o relua ulterior, în condiții mai favorabile.
Nu are importanță nici pentru cît timp a fost amânată executarea – scurt sau lung, determinat sau nedeterminat. Renunțarea nu este definitivă în cazul în care persoana, încetând comiterea infracțiunii în privința unei victime, intenționat, continuă în direcția alteia infracțiunea. Dacă persoana renunță să consume infracțiunea, fiind determinată de intenția de a-și realiza scopul pe cale legală, atunci renunțarea de bună voie urmează să fie calificată ca fiind definitivă.
Renunțarea de bună voie poate avea loc doar până în momentul incriminării infracțiunii neconsumate, în special la etapa de pregătire și tentativă de infracțiune.
La etapa de pregătire, renunțarea de bună voie poate avea loc în orice caz. Persoana creează doar condiții pentru alte acțiuni, orientate nemijlocit spre comiterea infracțiunii. Respectiv, la această etapă a activității infracționale persoana păstrează posibilitatea deplină de a influența asupra cursului acțiunii.
La etapa tentativei neconsumate, renunțarea de bună voie, de asemenea, poate avea loc de fiecare dată. În acest caz, activitatea infracțională a rămas neconsumată nu doar din punct de vedere obiectiv, adică nu a survenit prejudiciu, ci și din punct de vedere subiectiv a rămas neterminată – persoana nu a realizat toate acțiunile pe care le considera posibile, orientate direct spre săvârșirea infracțiunii pentru a-și atinge scopul. Ca și în cazul pregătirii de infracțiune, în cazul tentativei neconsumate, persoana controlează situația și renunțarea sa benevolă în continuarea acțiunilor infracționale înlătură pericolul de a prejudicia obiectul ocrotit.
Renunțarea de bună voie este posibilă la etapa tentativei consumate doar în cazul în care consecințele infracțiunii nu au urmat imediat după acțiunile întreprinse, atunci când între acțiune și consecință există un interval de timp, în perioada căruia vinovatul are posibilitatea să se implice activ în procesul producerii rezultatului social periculos și să-1 prevină. În aceste cazuri, renunțarea de bună voie trebuie să se manifeste numai prin niște acțiuni active, orientate spre evitarea consecințelor prejudiciabile.
Persoana care a renunțat de bună voie la finalizarea infracțiunii este supusă răspunderii penale numai în cazul în care fapta efectiv săvârșită conține semnele unei infracțiuni consumate (alin.(3) al art. 56 CP al RM), ea purtând răspundere doar pentru această faptă.
Particularitățile renunțării de bună voie a participanților la săvârșirea infracțiunii sunt condiționate de forma de participare, de construcția componenței de infracțiune și de felul în care aceștia renunță (prin acțiune sau inacțiune).
Potrivit alin.(4) al art.56 CP al RM, organizatorul și instigatorul infracțiunii nu se supun răspunderii penale dacă aceste persoane, printr-o înștiințare la timp a organelor de drept sau prin alte măsuri întreprinse, au preîntâmpinat ducerea de către autor a infracțiunii până la capăt. Complicele infracțiunii nu se supune răspunderii penale dacă a întreprins toate măsurile ce depindeau de el pentru prevenirea comiterii infracțiunii.
Astfel, renunțarea de bună voie a organizatorului și instigatorului se poate exprima numai în formă activă, adică gratie acțiunilor lor autorul nu a săvârșit infracțiunea (fie că au convins sau au împiedicat, nemijlocit sau prin intermediul organelor de drept, autorul să nu mai comită infracțiunea, fie că au anunțat victima sau au întreprins alte măsuri ce au condus la sistarea acțiunilor infracționale ale autorului).
Dacă contribuția organizatorului și instigatorului nu a reușit să împiedice autorul să comită infracțiunea, atunci aceasta poate fi luată în considerație de către instanța de judecată în calitate de circumstanță atenuantă la stabilirea pedepsei penale.
Complicele poate renunța de bună voie atât în formă activă, cât și pasivă, cea activă exprimându-se prin convingerea, împiedicarea autorului de a săvârși infracțiunea, iar cea pasivă – prin refuzul de a-i oferi autorului arma crimei etc
Liberarea de răspundere penală în legătură cu căința activă
Căința activă în calitate de modalitate de liberare de răspundere penală a fost prevăzută în Partea generală a CP al RM pentru prima dată în 2002. Codul penal din 1961, într-o anumita măsură, a prevăzut acest temei de liberare doar în unele cazuri din Partea specială.
Apariția acestei modalități de liberare de răspundere penală în legislația penală a țării noastre a fost motivată, în primușl rând, de reformele ce s-au produs în ultimii ani în politica penală națională, reorientată fiind spre economisirea represiunii penale și căutarea noilor alternative ale răspunderii penale utile să reeduce persoana care a săvârșit o infracțiune. Legislația penală și întreaga societate este interesată în dezvoltarea la maxim a sentimentelor umane care au mai rămas în personalitatea infractorului, stimulându-i comportamentul pozitiv atât în momentul respectiv, cât și după comiterea infracțiunii prin reducerea pedepsei și chiar liberarea definitivă de răspundere penală.
Legea nu conține noțiunea „căință activă” și nici conținutul semnelor prin care este desemnată această instituție. Prezenta situație ar putea avea un impact negativ asupra aplicabilității corecte și unitare a modalității în cauză de liberare de răspundere penală, dat fiind faptul că unele condiții ale acestei instituții au un caracter estimativ. În acest context, considerăm rațională analiza viziunilor mediului academic și practic cu privire la aprecierea noțiunii de căință activă și a semnelor ei individuale și pe această bază, să analizăm modul în care aceasta afectează practica aplicării dispozițiilor art.57 CP al RM.
Unii autori susțin viziunea conform căreia căință activă presupune acele acțiuni active de după săvârșirea infracțiunii ce demonstrează faptul că persoana regretă că a comis o infracțiune și tinde să lichideze sau să reducă consecințele periculoase de pe urma acesteia. Alți autori consideră căința activă ca fiind un complex de măsuri pozitive postcriminale orientate spre înlăturarea pericolului social al faptei. Potrivit celei de-a treia concepții prin căință activă trebuie să se înțeleagă comportamentul activ și benevol al persoanei care a săvârșit o infracțiune, care este îndreptat spre neadmiterea, lichidarea sau reducerea consecințelor periculoase ale faptei săvârșite sau contribuirea activă la descoperirea infracțiunii date.
Analizând în ansamblu viziunile expuse, putem observa că în fiecare din ele, mai mult sau mai puțin, este descris compotmentul persoanei de după comiterea infracțiunii, fapt ce permite deosebirea instituției căinței active de cea a renunțării de bună voie la săvârșirea infracțiunii specific pentru care sunt acțiunile pozitive de până la comiterea infracțiunii. Fiecare formulare a noțiunii de căință activă este făcută în baza unui sau câtorva puncte de vedere și, cu fiecare noțiune în plus, este descoperită o nouă trăsătură ce caracterizează această instituție, meritul fiecăreia din ele constând în completarea numărului de semne ce desemnează instituția investigată.
Sub aspect legislativ, prin căință activă se înțeleg acele acțiuni active benevole prin care persoana care a comis o infracțiune, conducându-se de orișice impuls intern, previne, înlătură sau reduce consecințele periculoase ale faptei sau acordă ajutor organelor de drept în descoperirea și cercetarea acestei și altor infracțiuni, ce atrag după sine, în condițiile prevăzute de lege liberarea de răspundere penală sau reducerea pedepsei.
Esența căinței active constă în faptul că persoana care a comis o infracțiune își recunoaște vinovăția și se căiește nu doar cu vorba, ci și prin fapte concrete. În susținerea acestui punct de vedere, A. Savkin menționează: „…căința activă, desigur, se caracterizează prin sentimente interioare profunde, regretul pentru comiterea faptei, recunoașterea deplină a vinovăției sale, mărturisirea sinceră, conștientizarea pericolului social al faptei, evaluarea negativă a celor comise. Aceasta poate fi cauzată de sentimente, cum ar fi rușinea, conștiința, conștientizarea responsabilității pentru infracțiunea comisă, datoria civică, propria sa apreciere critică a comportamentului său, precum și respectarea normelor sociale de conduită, de moralitate și de drept”.
Unii autori sunt de părere că frica de răspundere, lașitatea nu pot fi motive ale căinței active. Nu împărtășim această părere, dat fiind faptul că în astfel de situații nu contează motivul acțiunilor pozitive ale persoanei care a comis o infracțiune, importante sunt acțiunile pozitive propriu-zise întreprinse în scopul reparării situației. Pe măsura conștientizării de către cel vinovat a faptului că cele comise nu constituie o simplă faptă periculoasă, ci o infracțiune pentru care poate fi stabilită o pedeapsă, apare frica de pedeapsă, ceea ce îl determină într-un final să depună toate eforturile în vederea evitării acesteia.
Liberarea de răspundere penală în legătură cu căința activă poate avea loc doar în condițiile prevăzute de lege. Astfel, potrivit alin.(l) al art.57 CP, poate fi liberată de răspundere penală persoana care pentru prima oară a săvârșit o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă și dacă ea, după săvârșirea infracțiunii s-a autodenunțat de bună voie, a contribuit activ la descoperirea acesteia, a compensat valoarea daunei materiale cauzate sau în alt mod, a reparat prejudiciul pricinuit de infracțiune.
Circumstanțele prevăzute în alin.(l) al art.57 CP pot fi clasificate în două categorii:
circumstanțe privind infracțiunea săvârșită:
săvârșirea infracțiunii pentru prima oară;
săvârșirea infracțiunii ușoare sau mai puțin grave;
circumstanțe privind persoana infractorului:
autodenunțarea de bună voie;
contribuția activă la descoperirea infracțiunii;
compensarea valorii daunei materiale cauzate;
repararea în alt mod a prejudiciului pricinuit de infracțiune.
Circumstanțele obiective au fost deja analizate la modalitatea de liberare de răspundere penală a minorilor, din această cauză, în continuare ne vom referi doar la a doua grupă de circumstanțe.
Autodenunțarea de bună voie constă în faptul că persoana se adresează benevol organelor de drept cu o înștiințare sinceră despre infracțiunea pe care a săvârșit-o. Înștiințarea se va considera benevolă atunci când persoana a avut posibilitate obiectivă de a proceda în alt mod, dar a ales să se autodenunțe. Astfel, nu se va considera autodenunțare de bună voie cazul în care persoana se va adresa cu o astfel de cerere, fiind deja reținută. Totodată, este de menționat faptul că, dacă persoana arestată sau condamnată comunică despre infracțiunile comise anterior, pentru care nu a fost supusă răspunderii penale, atunci astfel de declarații urmează să fie considerate ca autodenunțare de bună voie.
În literatură există diferite opinii privind prezența autodenunțării în cazul în care infractorul este stabilit de către organele de urmărire penală, pe când acesta se ascunde, însă ulterior vine și se autodenunță, deși are posibilitatea să se ascundă în continuare. Potrivit unei viziuni, în astfel de situații nu putem vorbi despre autodenunțare, potrivit alteia, suntem în prezența unui caz de autodenunțare. În ceea ce ne privește, considerăm că ambele puncte de vedere sunt corecte cu o singură precizare. Autodenunțare se va considera doar în cazul în care vinovatul, venind să se autodenunțe autorităților și având posibilitate reală de a se ascunde în continuare, nu cunoștea și era convins că autoritățile încă nu cunosc identitatea făptuitorului. Dacă însă infractorul va ști despre faptul că organele competente au inițiat o cauză penală împotriva sa, și, având posibilitate de a se ascunde în continuare, a ales să se predea autorităților, atunci astfel de acțiuni nu se vor califica ca autodenunțare, ele fiind luate în calcul ia individualizarea răspunderii penale.
În teoria dreptului penal, în repetate rânduri a fost exprimată opinia potrivit căreia autodenunțarea presupune în mod obligator prezența personală în fața organelor de drept a vinovatului cu declarația despre infracțiunea săvârșită. Această viziune ni se pare incorectă și duce la restrângerea limitelor de aplicare a prevederilor art.57 CP al RM, doar pot exista și cazuri când vinovatul, din motive obiective (din cauza unei calamități naturale) sau subiective (din cauza unei boli grave) nu s-a prezentat personal în fața autorităților, însă se autodenunță prin telefon sau altă sursă sigură de informare.
Trebuie remarcat faptul că art.264 CPP al RM conține noțiunea și condițiile autodenunțării și potrivit acestuia autodenunțarea este înștiințarea benevolă făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea de către ea a unei infracțiuni în cazul în care organele de urmărire penală nu cunosc despre această faptă, declarația de autodenunțare se face în scris sau oral.
Din textul legii rezultă că nu va fi autodenunțare, în sensul alin.(l) al art.264 CPP, declarația celui vinovat făcută după pornirea urmăririi penale pe cazul în legătură cu care se face declarația. Totodată, astfel de declarație, potrivit alin.(4) al același articol, va fi luată în considerație în condițiile legii, ca prezentare benevolă a făptuitorului. Prin urmare, observăm că termenul „autodenunțare” poate fi interpretat sub două aspecte: procesual-penal și penal.
Autodenunțarea sub aspect procesual este analizată ca fiind o sursă de informație pentru inițierea urmăririi penale. Sub aspect penal însă, accentul este pus pe bunăvoința acțiunilor de autodenunțare ale persoanei vinovate de săvârșirea infracțiunii.
În temeiul celor relatate, putem concluziona că autodenunțarea în calitate de semn al căinței active presupune sesizarea benevolă, sub orice formă, de către persoana ce a comis o infracțiune, a organelor de drept cu o înștiințare despre infracțiunea comisă în cazul în care subiectul dispune de posibilitatea reală de a alege un alt comportament, neștiind dacă împotriva lui a fost sau nu inițiată urmărirea penală.
Contribuția activă la descoperirea infracțiunii. Potrivit art.14 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și art.21 CPP al RM, persoana care a comis o infracțiune nu este obligată să mărturisească împotriva sa, să-și recunoască vinovăția sau să contribuie la descoperirea infracțiunii pe care a comis-o. Principiul „Libertății de mărturisire împotriva sa” este garantat prin prevederile art.309 CP al RM în care se prevede răspunderea penală pentru acțiunile de constrângere de a face declarații. Respectiv, în astfel de condiții ajutorul acordat în descoperirea infracțiunii din partea persoanei care a săvârșit-o nu poate avea loc decât benevol. Participarea acesteia la stabilirea circumstanțelor cauzei ușurează activitatea organelor de urmărire penală în ceea ce privește acumularea probelor, permite economisirea timpului la desfășurarea anumitor acțiuni procesuale etc. Din aceste considerente, contribuția persoanei care a comis o infracțiune este utilă și încurajată de legea penală.
Analizând contribuția activă la descoperirea infracțiunii în calitate de condiție a liberării de răspundere penală în legătură cu căința activă, putem distinge două semne ce o caracterizează:
bunăvoința acțiunilor întreprinse și în acest caz nu contează dacă inițiativa contribuției la descoperirea infracțiunii îi aparține persoanei vinovate sau altor persoane, de ex. organului de urmărire penală sau rudelor, important fiind faptul că persoana să acționeze din proprie dorință, nefiind constrânsă și având posibilitate reală de a-și alege un alt comportament;
plinătatea ajutorului acordat organelor de drept ce constă în mărturisirea veridică, participarea la acțiuni de urmărire penală, demascarea altor participanți la săvârșirea infracțiunii, acumularea probelor pe cauza penală, căutarea bunurilor obținute în urma comiterii infracțiunii etc.
Ultimele circumstanțe prevăzute în art.57 CP al RM sunt compensarea valorii daunei materiale cauzate și repararea în alt mod a prejudiciului pricinuit de infracțiune.
În funcție de circumstanțele comiterii infracțiunii, prejudiciul poate include: prejudiciul fizic, material și moral.
Despre repararea prejudiciului pricinuit de infracțiune în calitate de circumstanță a căinței active se poate vorbi doar în cazul în care aceasta a avut loc din bunăvoința făptuitorului. Dacă bunurile sustrase au fost întoarse părții vătămate datorita faptului că persoana a fost reținută sau au fost ridicate în urma percheziției sau în alt mod a fost lichidat prejudiciul ce nu a depins de voința făptuitorului, atunci atare acțiuni nu constituie căință activă.
Din conținutul legal al circumstanței investigate nu este suficient de clar aspectul cantitativ al compensării sau reparării prejudiciului pricinuit de infracțiune. Se pare că repararea parțială a prejudiciului fără îndoială se va considera căință activă, însă consecințele juridico-penale pentru diferite nivele de compensare a prejudiciului cauzat trebuie să fie la fel de diferite. Din acest punct de vedere, considerăm că repararea prejudiciului cauzat va constitui un semn al liberării de răspundere penală doar în cazul în care persoana vinovată va compensa integral prejudiciul cauzat prin infracțiune. Totodată, dacă vinovatul a compensat parțial prejudiciul cauzat prin infracțiune, iar persoana vătămată intervine pentru încetarea urmăririi penale, atunci liberarea de răspundere penală a persoanei ce se căiește activ se va face în legătură cu împăcarea părților (art.109 CP al RM). Ținem să accentuăm faptul că infracțiunea în astfel de cazuri trebuie să fie una ușoară sau mai puțin gravă.
Analizând circumstanțele subiective ce alcătuiesc esența căinței active, este important să ne îndreptăm atenția și asupra faptului cu privire la numărul acestora necesar a fi prezent pentru liberarea de răspundere penală în legătură cu căința activă. Din conținutul legii nu este suficient de clar dacă liberarea de răspundere impune prezența tuturor acestor semne sau este suficientă prezența uneia din ele. Doctrina penală a înregistrat diferite păreri în soluționarea acestei probleme. Unii autori consideră că liberarea de răspundere penală în legătură cu căința activă poate avea loc doar cu prezența obligatorie a tuturor semnelor indicate. Alții susțin faptul că persoana poate beneficia de liberarea de răspundere penală și în cazul în care a fost îndeplinită o singură condiție din cele consemnate. Există și a treia viziune potrivit căreia liberarea poate avea loc doar în prezența a cel puțin două condiții (două sau mai multe semne ale căinței active trebuie să fie analizate împreună în mod unitar și interdependent; prezența doar a unui singur semn nu poate atrage după sine liberarea de răspundere penală în legătură cu căința activă, ci va fi luat în considerație ca circumstanță atenuantă la individualizarea pedepsei).
În ceea ce ne privește, împărtășim opinia autorilor care susțin că pentru liberarea de răspundere penală în legătură cu căința activă este nevoie să fie întrunite toate circumstanțele obiectiv posibile în funcție de fiecare caz în parte.
Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situației
Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situației nu este o modalitate nouă pentru legislația penală a țării noastre, ea fiind prevăzută și de legea penală anterioară (atr.48 CP al RM din 1961). Noutatea constă doar în faptul că actuala lege penală a îngustat considerabil sfera de aplicare a acestei modalități din contul unor categorii de persoane și infracțiuni.
Potrivit art.58 CP al RM, persoana care pentru prima data a săvârșit o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă poate fi liberata de răspundere penală dacă datorită schimbării situației, se va stabili că persoana sau fapta săvârșită nu mai prezintă pericol social.
Reieșind din textul acestor prevederi, putem menționa că legiuitorul condiționează, mai întâi, aplicabilitatea acestora de două circumstanțe:
infracțiunea trebuie să fie comisă pentru prima oară;
infracțiunea săvârșită se atribuie la categoria celor ușoare sau mai puțin grave.
Aceste circumstanțe au fost deja analizate la modalitatea de liberare de răspundere penală a minorilor, ele fiind valabile și în acest caz.
În prezența circumstanțelor indicate, legiuitorul a prevăzut două varietăți alternative de liberare de răspundere penală:
cazul în care fapta săvârșită, datorită schimbării situației, nu mai prezintă pericol social;
cazul în care persoana care a comis o infracțiune în temeiul schimbării situației nu mai prezintă pericol social.
Deoarece ambele varietăți sunt legate prin conjuncția „sau”, rezultă că pentru aplicarea liberării de răspundere penală în legătură cu schimbarea situației este suficientă stabilirea uneia dintre acestea.
Potrivit doctrinei penale, prin schimbarea situației în urma căreia persoana nu mai prezintă pericol social se înțelege astfel de schimbări ce au loc în condițiile de trai și activitate ale persoanei prezente în momentul comiterii infracțiunii, fie din propria voință a acesteia (trecerea la un alt loc de muncă nelegată de răspunderea materială, dacă fapta infracțională a fost condiționată de încălcarea regulilor de securitate a proprietății străine; schimbarea locului de trai și ruperea relațiilor cu mediul antisocial sub a căror influență s-a comis infracțiunea; tratarea alcoolismului, narcomaniei etc.), precum și independent de voința și dorința vinovatului (concedierea din funcție a persoanei care a comis infracțiunea folosindu-se de funcție, recrutarea în rândurile forțelor armate ale RM, cazul fortuit ce a condus la îmbolnăvirea de o boală gravă sau invaliditate etc.). Conținutul schimbării situației poate fi diferit, însă de fiecare dată schimbarea trebuie să înlăture pericolul persoanei ce a determinat comiterea infracțiunii, dispărând astfel amenințarea că pe viitor aceasta va comite alte infracțiuni.
Analiza practicii judiciare cu privire la subiectul abordat demonstrează faptul că practicienii nu au o viziune unică în privința aplicabilității acestei varietății de liberare de răspunder penală. Este de remarcat faptul că deseori se întâmplă să fie reținută doar circumstanța „persoana nu prezintă pericol social” fără ca ea să fi fost determinată de schimbarea vreunei situații. În aceste condiții însă, urmărirea penală uneori încetează în temeiul art.58 CP, alteori în temeiul art.55 CP și nu în ultimul rând în temeiul art.59 CP al RM.
În acest context, se impune descoperirea esenței termenului „persoana nu prezintă pericol social”. Penalistul belarus Pesleakas V.C. foarte corect a remarcat faptul că răspunderii penale sunt supuse doar persoanele care prezintă pericol social, iar pericolul social al infractorului constă în primul rând în posibilitatea săvârșirii de către acesta a unei noi infracțiuni analogice. Tragerea la răspundere penală a acestor persoane se face anume pentru a exclude posibilitatea săvârșirii de către ele a unor noi infracțiuni și prin constrângerea penală a le reeduca și a le corecta, a le face nepericuloase pentru societate. Dacă persoana și-a pierdut pericolul social până la pronunțarea sentinței de condamnare și prin aceasta se exclude posibilitatea săvârșirii de către ea a unor noi infracțiuni, atunci supunerea ei la răspundere penală devine irațională, deoarece nu va corespunde scopurilor pedepsei și principiului economisirii represiunii penale. Anume în legătură cu astfel de situații este prevăzută în legea penală posibilitatea liberării de răspundere penală a persoanelor în cauză.
Prin schimbarea situației ce atrage după sine pierderea caracterului social periculos al faptei se înțelege astfel de schimbări ce se produc în cadrul întregii societăți (spre exemplu, trecerea de la starea de război la cea de pace, reforme economice majore, o schimbare bruscă a nivelului de trai) sau în limitele unei anumite regiuni (de exemplu, introducerea regimului de zonă economică liberă, anularea stării excepționale). Tot la această categorie de schimbări de situație se atribuie și schimbările de proporții mult mai mici – în limitele unei instituții sau întreprinderi (reorganizarea întreprinderii).
Astfel de schimbări au loc independent de voința și dorința persoanei vinovate.
Cât privește natura juridică a faptei care în urma schimbării situației nu mai prezintă pericol social, este de menționat că nici în practica judiciară și nici în teoria dreptului penal nu există o viziune clară în acest sens.
În plan teoretic, problema vizată a fost studiată de mai mulți cercetători, printre primii fiind autorul rus Kelina S.G., potrivit căruia „prin faptă ce nu mai prezintă pericol social se înțelege pierderea caracterului periculos al faptei infracționale, adică o astfel de schimbare a nivelului pericolului social al unei fapte, în urma căreia aceasta nu mai poate fi considerată infracțiune. Totodată, nu se exclude faptul că încetând a mai fi considerată infracțiune, fapta în noile condiții obiective poate fi apreciată ca o abatere disciplinară sau o contravenție”.
O interpretare analogică a termenului în discuție a fost făcută și de Pesleakas V.C. susținând că „prin pierderea pericolului social al faptei se înțelege lipsirea acesteia de una din trăsăturile de bază ale infracțiunii”. Potrivit autorului, „pericolul social al infracțiunii este o categorie variabilă, deoarece depinde de condițiile sociale, economice, ideologice etc. în care există o anumită societate. În urma schimbării condițiilor indicate, pericolul faptei se poate schimba și el, iar legiuitorul nu întotdeauna reușește să facă modificările respective în lege. Prin urmare, sunt posibile cazuri când o faptă în mod real își pierde pericolul social, iar legiuitorul încă nu a reușit să dezincrimineze această faptă. Anume pentru evidențierea unor astfel de cazuri este prevăzută în legea penală această modalitate de liberare de răspundere penală”.
Dezvoltând în continuare aceste opinii, penalistul Alikperov H.D. menționează că neajunsul acestei modalități de liberare de răspundere penală ar fi faptul că legiuitorul leagă una dintre condițiile acesteia cu schimbarea situației în urma căreia fapta comisă încetează să mai fie social periculoasă. De asemenea se consemnează că dacă fapta a încetat să mai fie socialmente periculoasă, atunci în conformitate cu art.14 CP al RM nu mai poate fi considerată infracțiune, deoarece în componența unei astfel de fapte lipsește unul din cele patru semne (caracterul periculos), cumulul cărora ne și permite să apreciem cutare sau cutare faptă drept infracțiune. Și, de îndată ce fapta și-a pierdut pericolul social, atunci persoana care a comis-o nu mai poate fi supusă răspunderii penale. Concluzia acestei viziuni este că în cazul examinat nu ar trebui să se discute despre liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situației, ci despre încetarea urmăririi penale în legătură cu lipsa în acțiunile persoanei a componenței de infracțiune.
Într-o altă viziune, printre susținătorii căreia se numără și cercetătorul Novikov V., această interpretare nu ar trebui acceptată, argumentându-se prin faptul că pierderea pericolului social al faptei comise nicidecum nu echivalează cu lipsa temeiului răspunderii penale. La momentul comiterii fapta întrunea toate semnele componenței de infracțiune, servind drept temei pentru apariția răspunderii penale. La rândul său, acest temei a continuat să existe, deoarece legea penală nu s-a schimbat și fapta continuă să fie prevăzută de legea penală. Prin urmare, pentru aplicarea acestei modalități de liberare de răspundere penală este necesară stabilirea concretă a formei schimbării situației și prin ce aceasta a dus la pierderea pericolului social al faptei.
Cele expuse demonstrează complexitatea și importanța problemei, soluționarea corectă a căreia impune abordarea detaliată a temeiului răspunderii penale și corelația infracțiunii cu fapta ce conține semnele componenței de infracțiune. Se pare totuși că viziunea susținută de Alikperov H.D. nu este lipsită de rațiune și are dreptul la existență.
În literatură nu există unanimitate de opinii nici în privința temeiului acestei modalități de liberare de răspundere penală. Potrivit unei viziuni, temeiul liberării de răspundere în legătură cu schimbarea situației îl constituie iraționalitatea supunerii la răspundere penală a persoanei care, deși a comis o infracțiune, datorită schimbării situației, fapta sau persoana nu mai prezintă pericol social.
O altă opinie este că temeiurile acestei modalități de liberare le constituie cele două varietăți de liberare de răspundere penală indicate anterior, adică pierderea în legătură cu schimbarea situației a pericolului social al faptei săvârșite sau al persoanei care a săvârșit această faptă. Penalistul Kelina S.G., promotor al acestei viziuni, a calificat ca fiind incorectă opinia de mai sus argumentând prin faptul că nici legea penală și nici cea procesuală nu cunoaște un astfel de temei ca „iraționalitatea”. Însă autorul își contrazice argumentul atunci când propune suspendarea acțiunii acestei modalități de liberare în privința altor categorii de infracțiuni decât cele ușoare sau mai puțin grave, susținând că o astfel de decizie ar fi incorectă (adică irațională) sub aspect politic. Oricum, probabil, acesta a și fost argumentul ce l-a determinat pe legiuitor să suspende aplicabilitatea acestei modalități de liberare în privința infracțiunilor de o altă categorie decât cele ușoare și mai puțin grave.
În cazul nostru, nu ne este suficient de clar raționamentul unei astfel de decizii, având în vedere că scopul răspunderii penale și respectiv al pedepsei este reeducarea persoanei care a comis o infracțiune. Dacă o faptă, fie ea chiar și una deosebit de gravă, în noile condiții și-a pierdut caracterul prejudiciabil și nu mai poate fi considerată infracțiune, atunci care ar fi logica supunerii la răspundere penală a persoanei care a comis această faptă? Considerăm că pedepsirea unei astfel de persoane echivalează cu o răzbunare nejustificată. În această ordine de idei, nu ne este clară nici rațiunea pedepsirii persoanei ce nu mai prezintă pericol social chiar dacă infracțiunea comisă nu este din categoria celor ușoare sau mai puțin grave și nu este comisă pentru prima dată.
În viziunea noastră, problema acestei modalități de liberare constă nu în limitarea sferei de acțiune din contul unor categorii de infracțiuni sau persoane, ci în probarea faptului că persoana, în urma schimbării situației, nu mai prezintă pericol social. Ce garanție, putem presupune că o persoană care a comis o infracțiune, fie ea chiar și una ușoară, în noile condiții nu va mai comite o altă infracțiune.
Cele expuse demonstrează complexitatea și dificultatea înțelegerii corecte a naturii juridice a liberării de răspundere penală în legătură cu schimbarea situației. Legile penale ale unor state din spațiul ex-sovetic (CP al Federației Ruse) s-au dezis de o astfel de modalitate de liberare de răspundere penală, iar legislațiile statelor europene nici nu au cunoscut un echivalent al acesteia.
Liberarea condiționată de răspundere penală
O altă modalitate de liberare de răspundere penală este liberarea condiționată de răspundere penală prevăzută de art.59 CP al Rm în care este stabilit că în privința persoanei puse sub învinuire pentru săvârșirea unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave, care își recunoaște vinovăția și nu prezintă pericol social, urmărirea penală poate fi suspendată condiționat, cu liberarea ulterioară de răspundere penală în conformitate cu procedura penală, dacă corectarea acestei persoane este posibilă fără aplicarea pedepse penale.
Această modalitate de liberare de răspundere penală este relativ nouă pentru legislația penală a țării noastre, trăsătura esențială a acesteia fiind caracterul revocabil, adică admiterea liberării de răspundere penală a persoanei care a comis o infracțiune sub rezerva respectării anumitor obligații stabilite acesteia pentru un anumit interval de timp, trăsătură specifică și modalității de liberare de răspundere penală cu încredințarea pe chezășie (garanție) prevăzută de legislația penală anterioară.
Potrivit art.50 CP al RM din 1961, persoanei liberate de răspundere penală cu încredințarea pe chezășie unei organizații obștești sau colectivului de muncă i se stabileau anumite obligații ce urmau să fie îndeplinite pe parcursul unui an, iar în caz de nerespectare, aceasta putea fi trasă la răspundere penală. Odată cu adoptarea noului Cod penal în 2002, această procedură de liberare de răspundere penală a fost ajustată în conformitate cu drepturile fundamentale ale omului, în special fiind vorba despre „dreptul de a nu fi urmărit, judecat, pedepsit de mai multe ori pentru aceeași faptă”, potrivit căruia încetarea urmăririi penale împiedică punerea repetată sub învinuire a aceleiași persoane pentru aceeași faptă (art.22 CPP al RM). În consecință, actualele prevederi ce se referă la modalitatea în cauză de liberare de răspundere penală stabilesc liberarea propriu-zisă a persoanei după și nu înaintea expirării termenului de încercare, ceea ce înseamnă că urmărirea penală mai întâi se suspendă, după care urmează termenul de încercare și apoi, dacă sunt respectate obligațiile stabilite, încetează, persoana fiind liberată definitiv de răspundere penală, iar dacă aceste obligații nu sunt respectate, atunci urmărirea penală continuă în mod obișnuit.
Astfel, liberarea condiționată de răspundere penală parcurge două etape:
etapa de suspendare a urmăririi penale;
etapa liberării definitive de răspundere penală.
Reieșind din prevederile art.59 CP al RM urmărirea penală poate fi suspendată doar în prezența cumulativă a următoarelor circumstanțe:
Persoana a săvârșit o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă;
Persoana este pusă sub învinuire pentru comiterea acestei infracțiuni;
Persoana își recunoaște vinovăția;
Persoana nu prezintă pericol social;
Corectarea persoanei este posibilă fără aplicarea pedepsei penale.
Prin infracțiuni ușoare sau mai puțin grave se înțeleg faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 2 ani inclusiv sau, corespunzător, până la 5 ani inclusiv (art.16 CP al RM).
Punerea persoanei sub învinuire pentru comiterea infracțiunii presupune emiterea de către procuror a ordonanței de punere sub învinuire în conformitate cu prevederile art.281 CPP al RM.
Recunoașterea vinovăției înseamnă depunerea benevolă de către persoana învinuită de săvârșirea unei infracțiuni, căreia i s-a explicat dreptul de a tăcea și a nu face mărturisiri împotriva sa (pct.2 din alin. (2) al art. 66 CPP al RM), a mărturisirilor și a explicațiilor referitoare la fapta socialmente periculoasă pentru care este învinuit.
Următoarea circumstanță este „persoana nu prezintă pericol social”, aceasta fiind, de altfel, prevăzută în cazul modalității de liberare de răspundere penală în legătură cu schimbarea situației, atît doar că în acest caz legiuitorul nu corelează lipsa pericolului social al persoanei de schimbarea situației. În esență, ca și în cazul schimbării situației, persoana nu prezintă pericol social atunci cînd ea nu mai este o amenințare în ce priveste comiterea altor infracțiuni, respectiv nu necesită să mai fie reeducată în această privință și nici supusă răspunderii penale. Prin urmare, nu este clar de ce în cazul schimbării situației legiuitorul a dispus liberarea persoanei de răspundere penală, iar în cazul acestei modalități a stabilit un termen de probă. În plus, având în vedere faptul că următoarea circumstanță este „posibilitatea corectării persoanei fără aplicarea unei pedepse penale”, apare întrebarea despre ce fel de reeducare poate fi vorba în cazul unei persoane ce nu prezintă pericol social. Analiza practicii judiciare demonstrează că practicienii nu au o viziune clară în privința conținutului și esenței acestei circumstanțe, în unele cazuri de suspendare condiționată de urmărire penală fiind reținută circumstanța „infracțiunea nu prezintă pericol social” în loc de „persoana nu prezintă pericol social”. Concluzionând, considerăm rațională eliminarea expresiei „persoana nu prezintă pericol social” din conținutul art.59 CP al RM.
Concluzia despre posibilitatea corectării persoanei fără aplicarea unei pedepse penale reprezintă previziunea comportamentului pozitiv al acesteia în viitor, ce se formează în baza prezenței unui cumul de circumstanțe ce caracterizează personalitatea infractorului: recunoașterea vinovăției, căința sinceră în cele comise, lipsa antecedentelor penale, caracterizarea pozitivă de la locul de muncă sau de trai, lipsa dependenței de alcool sau de droguri etc.
Este de menționat faptul că prezența circumstanțelor enumerate nu obligă procurorul să ia o decizie de suspendare a urmăririi penale. Atragem atenția și asupra faptului că modalitatea investigată de liberare de răspundere penală, spre deosebire de altele, nu prevede o astfel de circumstanță cum ar fi săvârșirea infracțiunii pentru prima dată. Cu toate acestea, nu se exclude ca procurorul să țină cont de această circumstanță atunci când decide asupra suspendării urmăririi penale. Analiza practicii judiciare demonstrează că în toate cazurile de suspendare condiționată a urmăririi penale în temeiul art.59 CP al RM a fost reținută circumstanța săvârșirea infracțiunii pentru prima oară.
Totodată, în conformitate cu alin.(2) al art.510 CPP al RM nu se admite suspendarea urmăririi penale în cazul persoanelor: 1) care au antecedente penale; 2) care sunt dependente de alcool sau droguri; 3) cu funcții de răspundere, care au comis infracțiunea făcând abuz de serviciu; 4) care au comis infracțiuni contra securității statului; 5) care nu au reparat paguba cauzată în urma infracțiunii.
Potrivit art.511 CPP al RM suspendarea urmăririi penale se face pentru un termen de un an printr-o ordonanță emisă de procuror și confirmată de către procurorul ierarhic superior, învinuitului fiindu-i stabilită una sau mai multe din următoarele obligații: 1) să nu părăsească localitatea unde își are domiciliul decât în condițiile stabilite de procuror; 2) să comunice organului de urmărire penală orice schimbare de domiciliu; 3) să nu săvârșească infracțiuni sau contravenții; 4) să continue lucrul sau studiile; 5) să participe la un program special de tratament sau de consiliere în vederea reducerii comportamentului violent.
Dacă, în termenul de suspendare condiționată a urmării penale, învinuitul a respectat condițiile stabilite de către procuror, procurorul, prin ordonanța sa, dispune liberarea persoanei de răspundere penală.
În cazul în care învinuitul nu a respectat condițiile stabilite de procuror, acesta din urmă trimite cauza în judecată cu rechizitoriu în ordinea generală(art.512 CPP al RM).
Prescripția tragerii la răspundere penală
Prin „prescripția tragerii la răspundere penală” în dreptul penal se înțelege expirarea anumitor termene stabilite de legea penală din momentul săvârșirii infracțiunii în baza cărora se exclude posibilitatea tragerii vinovatului la răspundere penală.
Rațiunea reglementării acestei instituții de drept penal este strâns legată de însăși rațiunea represiunii penale care este aceea de a asigura prevenția generală și specială a săvârșirii de noi infracțiuni. Aplicarea și executarea pedepsei după trecerea unui interval îndelungat de timp, chiar dacă ar da satisfacție ideii abstracte de justiție, s-ar dovedi ineficientă în raport cu scopul legii penale. Realizarea acestui scop impune, între altele, ca răspunderea penală a infractorului să intervină cât mai aproape de momentul comiterii infracțiunii pentru ca procesul penal să se desfășoare cu operativitate. Trecerea timpului conduce la ștergerea ori denaturarea probelor, cu riscul condamnării unor persoane nevinovate, iar rezonanța socială a infracțiunii se diminuează pînă la dispariție. În plus, teama de a nu fi descoperit, pe care ani de-a rândul infractorul a trebuit s-o înfrunte, echivalează cu o pedeapsă suficientă pentru săvârșirea infracțiunii.
În susținerea acestui punct de vedere, autorul Savelieva V.S. menționează că „normele juridico-penale ale instituției prescripției se bazează pe ideea umanismului, potrivit căreia, în primul rând, amenințarea răspunderii penale nu poate plana asupra persoanei pe parcursul întregii sale vieți, în al doilea rând, tragerea la răspundere penală după expirarea unei anumite perioade de timp se transformă într-o răzbunare nejustificată și astfel din punctul de vedere al prevenției generale și speciale dispare necesitatea și sensul acesteia, deși sub aspect obiectiv fapta comisă nu-și pierde totalmente pericolul social.
„Dacă la cele menționate, consemnează penalistul Mșvenieradze P.I., adăugăm și faptul, susținut de teoria dreptului penal, precum că răzbunarea nu reprezintă un scop al pedepsei penale, atunci devine evidentă necesitatea instituției prescripției în dreptul penal”.
Unii autori susțin că prescripția tragerii la răspundere penală este singurul temei reabilitator de liberare de răspundere penală atunci când pericolul social al faptei și al persoanei „se stinge” cu trecerea timpului. Se pare că această viziune este susținută și de autorii care propun ca prescripția tragerii la răspundere penală să fie considerată drept circumstanță care exclude caracterul penal al faptei și nu ca temei al liberării de răspundere penală.
Nu ni se pare întemeiată această viziune, deoarece fapta prejudiciabilă, fiind prevăzută de legea penală, devine infracțiune la momentul săvârșirii ei indiferent de momentul reacționării organelor de drept în vederea investigării acesteia. Astfel, nu putem susține ipoteza potrivit căreia fapta în momentul săvârșirii constituia o infracțiune, iar după scurgerea unui anumit timp nu mai este infracțiune. Fapta va rămâne să fie considerată infracțiune chiar și după expirarea termenului de prescripție stabilit de legiuitor. Altceva este că de la momentul comiterii infracțiunii, adică a faptei prejudiciabile prevăzute de legea penală, apare obligația persoanei de a suporta pedeapsa stabilită de lege (răspunderea penală) și numai în baza acestei obligații statul își rezervă dreptul prin organele competente să supună vinovatul pedepsei ce urmează să fie individualizată de instanța de judecată. Faptul că după expirarea unui interval de timp, stabilit tot de către stat, persoana este scutită de obligația de a mai suporta pedeapsa, nicidecum nu înseamnă că fapta comisă de către aceasta încetează să mai fie considerată infracțiune. Tot în acest context adăugăm și faptul că însuși legiuitorul, în legătură cu expirarea termenului de prescripție, a stabilit că de răspundere penală se liberează persoana care a săvârșit o infracțiune (alin. (1) al art.60 CP).
În contextul celor menționate, stabilim că instituția prescripției tragerii la răspundere penală se aseamănă foarte mult cu cea a amnistiei. În aceste situații fapta, comisă de către o persoană, continuă să rămână infracțiune, însă în virtutea voinței legiuitorului se stinge obligația acesteia de a suporta pedeapsa prevăzută de legea penală, adică răspunderea penală. Totodată, ambelor instituții le este caracteristic caracterul imperativ al încetării răspunderii penale, precum și faptul că această încetare nu este condiționată de stabilirea pericolului social al persoanei care a comis infracțiunea și nici de posibilitatea reeducării acesteia fără a fi supusă răspunderii penale.
Din această perspectivă, considerăm că mai corect ar fi fost ca instituția prescripției tragerii la răspundere penală în sistemul dreptului penal al Republicii Moldova să se regăsească alături de cel al amnistiei, fiind astfel o cauză care înlătură răspunderea penală. Cu toate acestea, însă trebuie să menționăm și faptul că acestei instituții nu-i este specific doar caracterul imperativ de liberare de răspundere penală, ci și cel discreționar, legiuitorul lăsând la aprecierea instanței de judecată problema aplicării prescripției față de o persoană care a comis o infracțiune excepțional de gravă. Probabil, acesta este singurul argument ce justifică prezența prescripției tragerii la răspundere penală în Capitolul VI al Codului penal al Republicii Moldova.
Potrivit dispoziției art.60 CP al RM, persoana care a comis o infracțiune se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvârșirii infracțiunii au expirat următoarele termene:
2 ani de la săvârșirea unei infracțiuni ușoare;
5 ani de la săvârșirea unei infracțiuni mai puțin grave;
15 ani de la săvârșirea unei infracțiuni grave;
20 de ani de la săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave;
25 de ani de la săvârșirea unei infracțiuni excepțional de grave.
Pentru persoanele care la data săvârșirii infracțiunii erau minore, termenele prescripției de tragere la răspundere penală se reduc la jumătate (alin.(7) al art.60 CP al RM).
Pentru determinarea termenului de prescripție a răspunderii penale se ia în considerație deci pedeapsa prevăzută de lege și nu cea aplicată, eventual ca urmare a unor cauze de atenuare, înainte de invocare a pedepsei. De asemenea, un rol important îl are și pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, chiar dacă infracțiunea săvârșită a rămas în forma pregătirii sau a tentativei.
Potrivit alin.(2) al art.60 CP al RM, „prescripția curge din ziua săvârșirii infracțiunii și până la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată”.
În doctrina penală, mult timp s-au purtat discuții cu privire la stabilirea timpului din care se calculează prescripția pentru infracțiunile cu componență materială la care momentul survenirii consecințelor prejudiciabile este separat printr-o durată mare de timp de cel al săvârșirii acțiunilor ilegale. În acest sens, s-au conturat două opinii diferite. Potrivit primei, dacă componența de infracțiune respectivă include anumite consecințe, atunci termenele de prescripție se calculează din ziua survenirii lor. O altă părere este că prescripția se apreciază din momentul săvârșirii acțiunii prejudiciabile, indiferent de timpul survenirii urmărilor. Anume acest punct de vedere și-a găsit reflectare și în legislația penală a țării noastre, în art.9 CP al RM fiind prevăzut că „timpul săvârșirii faptei se consideră timpul când a fost săvârșită acțiunea (inacțiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor”. Prin urmare, termenul de prescripție se calculează începând cu momentul săvârșirii acțiunilor (inacțiunilor) prevăzute de legea penală.
Prescripția pentru infracțiunile cu componențe formal reduse se calculează începând cu momentul realizării acelei etape infracționale la care legiuitorul a transferat consumarea faptei, adică etapa actelor preparatorii sau de executare a infracțiunii.
În cazul infracțiunilor continue, prescripția se calculează din momentul încetării activității infracționale fie din voința vinovatului sau din cauza unor circumstanțe ce nu au depins de voința acestuia.
Pentru infracțiunile prelungite prescripția se stabilește din momentul săvârșirii ultimei acțiuni din seria acțiunilor identice, realizate cu un singur scop, care împreună alcătuiesc o infracțiune unică prelungită.
Calcularea prescripției pentru infracțiunile neconsumate (pregătire sau tentativă) începe din momentul curmării sau întreruperii actului infracțional din cauze independente de voința făptuitorului.
În cazul infracțiunilor săvârșite prin participație, prescripția se calculează din momentul realizării de către autor a laturii obiective a infracțiunii, al cărui comportament determină răspunderea celorlalți participanți.
Potrivit actualelor prevederi ale legii penale, în cazul comiterii de către o persoană a unei noi infracțiuni, prescripția se calculează pentru fiecare infracțiune separat (alin.(3) al art.60 CP al RM).
Potrivit alin. (4) CP al RM, prescripția se va întrerupe dacă, pînă la expirarea termenelor prevăzute la alin.(1) al art.60 CP al RM, persoana va săvîrși o infracțiune pentru care, poate fi aplicată pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 2 ani. Calcularea prescripției în acest caz începe din momentul săvîrșirii unei infracțiuni noi.
În situația în care persoana care a comis o infracțiune se sustrage de la urmărirea penală sau judecată, nu este rațională păstrarea modului obișnuit de calcul a termenelor de prescripție. În legătură cu aceasta scurgerea termenelor de prescripție se suspendă până când persoana se va autodenunța sau va fi reținută.
Persoana nu poate fi trasă la răspundere penală dacă de la data săvârșirii infracțiunii au trecut 25 de ani și prescripția nu a fost întreruptă prin săvârșirea unei noi infracțiuni (alin.5 al CP al RM).
O specificare referitoare la aplicarea prescripției față de persoana care a săvârșit o infracțiune excepțional de gravă este cuprinsă în alin.(6), art. 60 al CP al RM. Aplicarea prescripției, în acest caz, se decide de către instanța de judecată. Dacă instanța nu va găsi posibilă aplicarea prescripției și liberarea de răspundere penală, detențiunea pe viață se va înlocui cu închisoare pe un termen de 30 de ani.
Prescripția nu se aplică persoanelor care au săvârșit infracțiuni contra păcii și securității omenirii, infracțiuni de război, infracțiuni de tortură, tratament inuman sau degradant sau alte infracțiuni prevăzute de tratatele internaționale la care Republica Moldova a aderat până acum, indiferent de data la care au fost săvîrșite (alin.(8) art.60 CP al RM).
CAPITOLUL III
ASPECTE COMPARATIVE PRIVIND LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ
Soluționarea adecvată a problemelor dezvoltării și perfecționării instituției liberării de răspundere penală impune, într-o anumită măsură, analiza comparativă a prevederilor legislative referitoare la această instituție din Codul penal al Republicii Moldova cu cele din codurile penale ale altor state.
Aspecte comparative privind liberarea de răspundere penală în legislația Republicii Moldova și legislația unor țări ale CSI
Liberarea de răspundere penală în legislația Federației Ruse. În Capitolul 11 al CP al Federației Ruse din 1996 sunt prevăzute următoarele modalități de liberare de răspundere penală:
liberarea de răspundere penală în legătură cu căința activă (art.75 CP al FR);
liberarea de răspundere penală în legătură cu împăcarea cu partea vătămată (art.76 CP al FR);
liberarea de răspundere penală în legătură cu expirarea termenelor de prescripție (art.78 CP al FR).
Inițial, în calitate de modalitate de liberare de răspundere penală a fost prevăzută și „liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situației”(art. 77 CP al FR), însă prin Legea Federației Ruse Nr. 162 din 08.12.2003 această modalitate de liberare a fost invalidată.
O altă modalitate de liberare de răspundere penală este și cea inclusă în Capitolul 13 CP al Federației Ruse – liberarea de răspundere penală în legătură cu actul de amnistie (art.84 CP).
În Capitolul 14 CP al Federației Ruse se regăsește și „liberarea minorilor de răspundere penală cu aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ (art.90 CP).
Totodată, un șir de articole din Partea specială a legii penale cercetate conțin note ce prevăd liberarea de răspundere penală în legătură cu căința activă. Acestea sunt notele prevăzute la art.122 CP „Contaminarea cu maladia SIDA”, art. 127.1 CP „Traficul de ființe umane”, art.205 CP „Terorismul”, art.206 CP „Luarea de ostatici”, art.208 CP „Organizarea unei formațiuni paramilitare ilegale sau participarea la ea”, art.210 CP al FR „Crearea sau conducerea unei organizații criminale”, art.222 CP „Procurarea, transferul, vânzarea, păstrarea, transportarea sau purtarea ilegală a armelor și munițiilor”, art.223 CP „Fabricarea ilegală a armelor”, art.228 CP „Circulația ilegală a substanțelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor”, art.275 CP „Trădarea de Patrie”, art.276 CP„Spionajul”, art.278 CP „Uzurparea sau menținerea forțată a puterii de stat”, art.282.1 CP „Organizarea comunități extremiste”, art.282.2 CP „Organizarea activității unei organizații extremiste” și art.291 CP „Darea de mită”.
În general, modalitățile de liberare de răspundere penală prezente atât în Partea generală, cât și în cea specială a CP al FR sunt analogice celor prevăzute în CP al RM, există însă și unele particularități privind reglementarea lor legislativă și aplicativă. Este de remarcat faptul că Legea penală a FR nu prevede astfel de modalități de liberare de răspundere penală ca „Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere contravențională” (art.55 CP al RM), „Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunțarea de bună voie la săvârșirea infracțiunii” (art.56 CP al RM), „Liberarea condiționată de răspundere penală” (art.59 CP al RM).
Potrivit doctrinei penale ruse, înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea contravențională contravine noțiunii și temeiului răspunderii penale și din aceste motive CP al FR în acțiune din 1996 a renunțat la formularea prevederilor ce ar permite recalificarea contravențională.
Cât privește „renunțarea de bună voie la săvârșirea infracțiunii”, aceasta, potrivit CP al FR, constituie o circumstanță care exclude infracțiunea și nu o modalitate de liberare de răspundere penală, această problemă necesitând să fie investigată în detaliu.
„Împăcarea” potrivit CP al RF, comparativ cu al țării noastre(art.l09 CP al RM), are caracter discreționar, în plus aplicabilitatea acesteia este limitată prin condiția „săvârșirea infracțiunii pentru prima oară”. Toate acestea ne îndreptățesc să credem că legiuitorul nostru este mai predispus să economisească represiunea penală la soluționarea relațiilor juridico-penale de conflict.
Sub aspect aplicativ este remarcabil faptul că urmărirea penală nu poate înceta în temeiul art.75, 76, 78 CP al FR dacă persoana ce urmează să fie liberată de răspundere penală se pronunță împotrivă, în astfel de situații urmărirea penală continuând în ordine obișnuită. Considerăm că și acest subiect trebuie discutat pentru observarea impactului pe care îl poate avea asupra legislației penale a RM.
Liberarea de răspundere penală în legislația Ucrainei. Actualul Cod penal al Ucrainei a fost adoptat de Rada Supremă la 5 aprilie 2001 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 2001. Legea penală utilizează în repetate rânduri termenul „liberarea de răspundere penală”, cu toate acestea însă, precum și în cazul Codului penal al RM, noțiunea acestei instituții lipsește.
Potrivit doctrinei penale ucrainene, prin liberare de răspundere penală se înțelege – „refuzul statului în persoana instanței de judecată corespunzătoare, efectuat în conformitate cu legea penală și cea procesual-penală, de aplicare a măsurilor cu caracter juridico-penal asupra persoanelor care au comis infracțiuni”.
Modalitățile liberării de răspundere penală pot fi clasificate în două grupe:
obligatorii (imperative) – în prezența cărora instanța de judecată este obligată să înceteze urmărirea penală. Astfel de modalități sunt prevăzute în art.45 CP (liberarea de răspundere penală în legătură cu căința activă), în art.46 CP (în legătură cu împăcarea) în art.49, 106 CP (în legătură cu expirarea termenelor de prescripție);
facultative (discreționare) – a căror prezență permit, dar nu obligă instanța de judecată să înceteze urmărirea penală. La această grupă se atribuie liberarea de răspundere penală în legătură cu încredințarea pe chezășie (art.47 CP), în legătură cu schimbarea situației (art.48 CP), liberarea de răspundere penală cu aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ (art.97 CP).
Despre liberarea de răspunderea penală se menționează și în Partea specială a Codului penal al Ucrainei, fiind prevăzută în art.111 (Trădarea de patrie), art.114 (Spionajul), art.175 (Neachitarea salariilor, burselor, pensiilor sau altor plăți obligatorii), art.212 (Eschivarea de la plata impozitelor, taxelor, alte plăți obligatorii), art.255 (Crearea unei organizații criminale), art.258 (Actul de terorism), art.260 (Crearea ilegală a formațiunilor militare), art.263 (Traficul ilegal de arme, muniții și explozivi), art.289 (Răpirea ilegală a mijlocului de transport), art.307 (Producerea, fabricarea, achiziționarea, depozitarea, transportul, transferul sau vânzarea ilegală de droguri, substanțe psihotrope sau a analogilor lor), art.311 (Producerea, fabricarea, achiziționarea, deținerea, livrarea precursorilor), art.369 (Darea de mită). În acest context prezintă interes norma prevăzută de art.175 CP al Ucrainei ce nu are analog în Legea penală a RM potrivit căreia persoana care gestionează o întreprindere, instituție sau organizație este liberată de răspundere penală pentru abuz de serviciu care constă în neplata nejustificată a salariului mai mult de o lună, precum și a burselor, pensiilor sau altor plăți obligatorii pentru cetățeni, precum și deturnarea de fonduri destinate acestor plăți, în cazul în care, până la tragerea la răspundere penală, sunt puse în aplicare plățile indicate.
Este de observat că, potrivit legislației penale ucrainenej dreptul de liberare de răspundere penală este de competența exclusivă a instanței de judecată (alin.2 art.44 CP al Ucrainei).
De asemenea, legislația penală a acestui stat, ca și cea a Federației Ruse, interzice încetarea urmăririi penale în temeiul liberării de răspundere penală dacă cel ce urmează să fie liberat se pronunță împotrivă la aceasta (alin.2 al art.71 CPP al Ucrainei).
Liberarea de răspundere penală în legislația Republicii Belarus. În Partea generală a CP al Republicii Belarus sunt prevăzute următoarele modalități de liberare de răspundere penală:
în legătură cu expirarea termenelor de prescripție (art.83 CPl
tragerea la răspundere contravențională (art.86 CP);
pierderea caracterului social-periculos al faptei (art.87 CP); 1
căința activă (art.88 CP);
repararea benevolă a prejudiciului cauzat (art.881 CP);
împăcarea cu victima (art.89 CP);
actul de amnistie (art.95 CP);
liberarea de răspundere penală a minorilor (art.l 18 CP), în Partea specială a Codului penal al Republicii Belarus, de
asemenea, sunt incluse note la o serie întreagă de articole care dispun liberarea de răspundere penală în legătură cu căința activă, de exemplu: notele de la art. 235 „Legalizarea („spălarea")" bunurilor materiale, obținute pe cale ilegală, art.287 „Crearea ilegală a unei formațiuni militare", art.289 „Terorismul", art.291 „Luarea de ostatici", art.328 „Circulația ilegală a substanțelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor", art.357 „Chemări la răsturnarea sau schimbarea prin violență a puterii de stat", art.358 „Spionajul", art.431 „Darea de mită", art.432 „Mijlocirea mitei".
Comparativ cu Legea penală a RM, cea a Republicii Belarus prevede întreruperea termenelor de prescripție, nu în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni pentru care poate fi aplicată pedeapsa cu închisoarea pe un termen mai mare de doi ani (art.60 CP al RM), ci atunci când persoana comite o nouă infracțiune intenționată (art.83 CP al RB).
Liberarea de răspundere penală în legătură cu pierderea caracterului social-periculos al faptei (art.87 CP al Republicii Belarus) poate avea loc în cazul în care se constată că, la momentul examinării cauzei penale, datorită schimbării situației fapta comisă și-a pierdut caracterul social periculos.
Comparativ cu art. 5 8 CP al RM care reprezintă echivalentul acestei modalități de liberare de răspundere penală, Legea penală a Republicii Belarus nu prevede liberarea de răspundere Ș1 in cazul pierderii pericolului social al persoanei în legătură cu schimbarea situației. Din acest punct de vedere, constatăm că legea noastră penală este mai dispusă spre reeducarea persoanelor care au comis infracțiuni în afara limitelor răspunderii penale.
Potrivit doctrinei penale a Republicii Belarus, menirea cestei modalități de liberare de răspundere penală este corectarea posibilelor întârzieri de dezincriminare a unor fapte.
în conformitate cu art.89 CP al Republicii Belarus, liberarea de răspundere penală în legătură cu împăcarea cu victima, spre deosebire de art.109 CP al RM, are caracter discreționar. Această comparație ne permite să concluzionăm că legea noastră penală este mai predispusă să încurajeze vinovații să se împace cu victima spre deosebire de Legea penală a Republicii Belarus care încurajează mai mult compensarea benevolă a prejudiciului pricinuit (art.881 CP al RB).
Pe lângă condițiile incluse în art.54 CP al RM, liberarea de răspundere penală a minorilor prevăzută de art.118 CP al Republicii Belarus mai este condiționată prin prezența unei cereri din partea părinților sau a persoanelor ce-i înlocuiesc spre a le fi transmis sub supraveghere minorul și prin achitarea de către aceștia a unei sume de bani în calitate de gaj.
Suma gajului este determinată de către instanță, luând în considerare situația materială a părinților sau a persoanelor ce-i înlocuiesc, în valoare de la zece la cincizeci de salarii minime, a căror mărime este stabilită la data achitării gajului. în cazul în care persoana pusă sub supraveghere, în termen de un ân, a comis intenționat o nouă infracțiune, suma gajului trece la veniturile de stat. în plus, trebuie remarcat faptul că simpla cerere a părinților sau a persoanelor ce-i înlocuiesc de a le fi transmis minorul în supraveghere nu influențează instanța să pronunțe o decizie pozitivă în acest sens. Instanța trebuie să stabilească capacitatea acestor persoane de a exercita un control eficient asupra comportamentului minorului și, de asemenea, să ia în calcul caracteristica lor pozitivă.
Modalitatea de liberare de răspundere penală a minoriloorevăzută de CP al Republicii Belarus se mai deosebește de cea prevăzută de legislația penală a Republicii Moldova și prin caracterul ei irevocabil, adică liberarea minorului nu mai poate fi anulată indiferent de comportamentul ulterior al acestuia.
în partea generală a Codul penal al Republicii Kazahstan semnat de către Președintele Republicii la 16 iulie 1997 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1998 [260] sunt prevăzute următoarele modalități de liberare de răspundere penală:
liberarea de răspundere penală în legătură cu: căința activă (art.65 CP);
liberarea de răspundere penală în legătură cu depășirea limitelor legitimei apărări (art.66 CP);
liberarea de răspundere penală în legătură cu împăcarea cu victima (art.67 CP);
liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situației"(art.68 CP);
liberarea de răspundere penală în legătură cu expirarea termenelor de prescripție (art.69 CP).
în alin.(l) al art.65 din Codul penal al Republicii Kazahstan (echivalentul alin.(l) al art.57 CP al RM) este prevăzut că „persoana care a săvârșit pentru prima oară o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă poate fi liberată de răspundere penală dacă ea, după săvârșirea acesteia, s-a autodenunțat de bună voie sau a contribuit la descoperirea infracțiunii sau în alt mod a reparat prejudiciul cauzat". Din textul acestui articol este evident ca „autodenunțarea benevolă", „contribuția la descoperirea infracțiunii,, și „repararea în alt mod a prejudiciului cauzat,, sunt legate prin conjuncția „sau", de unde reiese că sunt alternative m raport una față de alta, ceea ce înseamnă că este suficientă comiterea măcar a unei dintre acestea. Art.57 CP al RM sub aspect tehnic este construit altfel, de aceea în literatura juridică de specialitate există puncte de vedere diferite cu privire la necesitatea
cumulului acțiunilor pozitive indicate în aceste prevederi.
O noutate pentru legislația Republicii Moldova este mo dalitatea de liberare de răspundere penală în legătură cu depășirea limitelor legitimei apărări. Potrivit art.66 CP al RK, persoanaS care a depășit limitele legitimei apărări în funcție de circumstan țele cauzei poate fi liberată de răspundere penală.
Art.61 din CP al Republicii Kazahstan se deosebește d art.109 CP al RM prin faptul că prevede expres în ce cazuri organul competent este în drept să libereze de răspundere penală vinovatul care s-a împăcat cu victima și cazurile în care acesta este obligat. Astfel, „1) Persoana care a comis o infracțiune ușoară sau a comis pentru prima oară o infracțiune mai puțin gravă și nu a provocat moartea sau vătămări grave pentru sănătatea umană se liberează de răspundere penală în cazul în care s-a împăcat cu victima și a reparat prejudiciul cauzat. 2) Persoana care a comis o infracțiune mai puțin gravă poate fi liberată de răspundere penală în cazul în care s-a împăcat cu victima și a reparat prejudiciul cauzat acesteia".
Partea specială a Codului penal al Republicii Kazahstan] de asemenea, la un număr impunător de articole prevede note liberatoare de răspundere penală, acestea fiind notele de la art.165 „Trădarea de Patrie", art.166 „Spionajul", art.168 „Uzurparea sau menținerea forțată a puterii de stat", art.193 „Legalizarea banilor sau a altor bunuri materiale obținute ilegal", art.231 „lM are de mită", art.233 „Terorismul", art.234 „Luarea de ostatici", art.236 „Organizarea ilegală a unei formațiuni paramilitare sau participarea la ea", art.251 „Procurarea, transferul, vânzarea, păstrarea, transportarea sau purtarea ilegală a armelor și munițiilor", art.252 „Fabricarea ilegală a armelor", art.259 „Prepararea, procurarea, păstrarea, transportarea, transferul sau vânzarea ilegală a substanțelor narcotice sau a altor substanțe", art.297 „Părăsirea locului accidentului rutier", art.312 „Coruperea activă'» art 318 „Lezarea onoarei și demnității Președintelui Republicii Kazahstan și obstrucționarea activităților sale", art.319 „Lezarea onoarei și demnității deputatului și obstrucționarea activităților sale", art.320 „Insultarea unui reprezentant al puterii", art.326 Eschivarea de la serviciul militar", art.352 „Declarația mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă", art.372 „Părăsirea samovolnică a unității militare", art.375 „încălcarea regulilor serviciului militar", art.373 „Dezertarea", art.375 „încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul militar", art. 376 „încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de frontieră", art. 377 „încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de gardă", art. 378 „încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul intern", art. 379 „încălcarea regulilor statutare cu privire la menținerea ordinii și securității publice".
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Comparative Privind Liberarea DE Raspundere Penala (ID: 126409)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.