Aspecte Comparative Intre Infractiunile Contra Integritatii Corporale Si Tortura

CUPRINS

INTRODUCERE

Omul, singura ființă înzestrată cu conștiință, este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale, care, fiind transmise din generație în generație, asigură progresul continuu al societății. Totodată, spre deosebire de toate celelalte ființe, omul este acela care reușește să-și domine pornirile primare și să ridice la înălțimea unor principii fundamentale de viață tot ceea ce este bun, adevărat și drept. Așa fiind, este firesc ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii omului, atât în ceea ce privește însăși existența sa fizică și atributele fundamentale ale personalității lui, cât și în ceea ce privește toate celelalte drepturi, libertăți și interese, pe care societatea este datoare să i le asigure. Această ocrotire se realizează în maniera specifică dreptului penal, adică prin incriminarea tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul aduc atingere ființei, drepturilor și intereselor legitime ale omului.

Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase și variate. Făcând distincție între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și la principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale omului, pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, sub denumirea de “Infracțiuni contra persoanei“. Aceste infracțiuni reprezintă conținutul celui primului titlu din partea specială a Codului penal.  

Faptele îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale persoanei au fost incluse în alte categorii de infracțiuni ( de exemplu, abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor a fost inclus în categoria infracțiunilor în legătură cu serviciul ).

Succesiunea capitolelor care intră în conținutul titlului I nu este întâmplătoare, pe primul plan fiind situate infracțiunile îndreptate contra celor mai importante valori sociale privind persoana și deci cele mai de seamă interese ale ei. Cel mai de preț bun al omului este fără îndoială viața. Este firesc deci ca în titlul privitor la infracțiunile contra persoanei primele obiecte de preocupare să fie bazate pe ocrotirea vieții și a principalelor ei suporturi. Dar viața în societate fără de libertate și fără respectul acesteia nu prețuiește mult. Se cuvine deci ca imediat după viață să fie ocrotit ceea ce dă preț vieții – libertatea persoanei. În sfera de valori sociale legate de persoana omului un loc important îl ocupă libertatea și moralitatea relațiilor sexuale, de aceea legea penală conține dispoziții speciale privind aceste relații. În fine în dezonoare nu este un bun care să merite să fie râvnit. Onoarea și demnitatea personală constituie deci și ele valori pentru care ocrotirea oferită de legea penală apare ca necesară.

Dreptul la viață, la integritate fizică și la integritate psihică prezintă un caracter fundamental. Acestea reprezintă, de fapt, condiții esențiale ale exercitării altor drepturi garantate prin texte internaționale sau naționale. Dreptul la viață este un drept fundamental cu care începe inventarul drepturilor omului și precede celelalte drepturi, în majoritatea constituțiilor și actelor internaționale în domeniu. În aceste condiții, s-au creat raporturi indisociabile cu multe ramuri ale dreptului, în care aceste probleme își găsesc aplicare.

Datorită caracterului implicit al acestora, deseori poate fi dificil să observi aplicațiile.

Dreptul la viață s-a impus ca cel mai natural drept al omului, fiind consacrat de timpuriu în sistemele juridice interne precum și în instrumentele juridice internaționale. Reglementarea sa la nivelul legilor fundamentale ale statelor lumii s-a răspândit după cel de-al doilea război mondial. În unele constituții, dreptul la viață nu apare în mod expres formulat, deși acestea, prin reglementările lor, urmăresc ocrotirea vieții. în această categorie se înscriu toate constituțiile României, cu excepția celei actuale și Constituțiile Franței, Italiei, Spaniei, Suediei. Cele care îl prevăd în mod expres aleg de regulă între accepțiunea restrânsă sau cea largă a dreptului la viață. într-o primă accepțiune, viața nu poate fi protejata eficient decât în sensul său "fizic. în accepțiunea largă, dreptul la viață este asigurat prin întreg sistemul constituțional, incluzând variate fațete ale existenței umane.

În ceea ce privește integritatea fizică și integritate psihica deseori acestea sunt prevăzute alături de dreptul la viață, ca de exemplu în Constituția actuală a României. Întotdeauna se vorbește despre integritate fizică si integritate psihică deoarece omul este conceput ca un complex de elemente în care cele două, fizicul și psihicul nu pot fi disociate. Mutilarea oricăruia dintre ele, va afecta și pe celălalt. Gradul de importanță a acestor drepturi face ca legea supremă să impună protejarea acestora impotriva oricăror atingeri. Totuși daci această atingere se impune, pe motive ce țin de siguranța sau sănătatea publică sau a individului în cauză, ea se poate face numai în limitele prevăzute de lege. De regulă, în conținutul acestor drepturi este inclusă interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor degradante sau inumane.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA INFRACȚIUNILE ÎMPOTRIVA INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU SĂNĂTĂȚII

1.1 Referințe în istoria dreptului românesc și elemente de drept comparat

Faptele prin care se aduce atingere persoanei au fost incriminate încă din începuturile dreptului romanesc. Legile penale din toate epocile și din toate orânduirile sociale au incriminat astfel de fapte, sancționându-le cu pedepse ce variau după gravitatea urmărilor. Astfel, problematica omului nu a stat numai în atenția juriștilor, ci și a conducatorilor din vremurile respective, a filozofilor, a economiștilor, a politicienilor s.a.m.d.

Astfel, în statul geto-dac, odată format și consolidat, sub lunga domnie a regelui Burebista, în materie penală, se aplica principiul răzbunării sângelui, iar în mod concret, nu sunt furnizate informații decât despre pedeapsa cu moartea aplicată soției adultere.

În perioada dominației romane, din punct de vedere administrativ, teritoriul Daciei a fost organizat în orașe și sate, însă după retragerea armatei și administrației din Dacia romană a avut loc un proces de ruralizare, orașele pierzându-și treptat din importanta pe care au avut-o cât timp s-a manifestat dominația romană. În acele momente, obștea sătească sau confederețiile de obști au fost singurele forme de organizare socială, iar trăsăturile caracteristice ale acestora au fost cel teritorial și cel agricol pastoral. În ceea ce privește normele de conduit ale obștei, în dreptul penal, cel mai des întâlnite infracțiuni erau cele împotriva persoanei, furturile fiind rare. Sancțiunea pentru furt era purtarea prin sat a hoțului cu lucrul furat. Cea mai gravă sancțiune era aceea a alungării persoanei nevinovate din rândul obștei.

După constituirea statelor feudale românești, printre atribuțiile “domnului” se număra și aceea de judecător suprem, el judecând, în ultimă instanță, pricini civile, dar și pricini penale (putând condamna la moarte, confisca averi sau putând exercita dreptul de grațiere).

Formarea statelor feudale românești, după secolul al X-lea, a constituit o altă treaptă în evoluția Legii țării, reglementând organele politice centrale și locale, organizarea administrativă, privilegiile bisericii și ale boierimii, formele de proprietate ș.a.m.d. Odată cu apariția dreptului scris, Legii țării i s-au alăturat noi dispoziții de inspirație bizantină, pentru ca, mai târziu, dreptul cutumiar să reprezinte unul dintre izvoarele textelor juridice ce vor pune bazele dreptului modern.

În domeniul penal, dreptul cutumiar românesc a păstrat elementele anterioare de justiție private, în privința compozitiunii voluntare și a răspunderii solidare, sub supravegherea autorității statale, deoarece compoziția voluntară se tranfsorma în compoziție legală, cuantumul amenzii plătite de infractor fiind stabilit de stat. În ceea ce privește răspunderea solidară, obștea nu avea decât obligația de a cerceta fapta, de a-l prinde pe infractor, judecata revenind organelor statului.

Răzbunarea sângelui, tot ca formă de justiție privată, întâlnită la populațiile tributare unei organizări gentilice, nu a căpătat consacrare în Legea țării.

În privința sistemului pedepselor, se poate observa o diferențiere determinată de inegalitățile sociale. De exemplu, anumite pedepse precum moartea prin spanzuratore sau bătaia nu erau aplicate boierilor, considerate înjositoare pentru aceștia.

Infracțiunile numite “fapte”, “vini”, “fapte rele”, “pacate”, erau împărțite în grave sau “mari” și ușoare sau “mici”. Toate erau considerate de drept public, spre deosebire de alte țări unde, exceptând trădarea și dezertarea, restul infracțiunilor făceau parte din categoria delictelor private .

Infracțiunile erau grupate în infracțiuni contra statului, contra religiei, împotriva persoanei, împotriva proprietății, contra familiei și respective contra justiției.

Referitor la infracțiunile împotriva persoanei:

a) omorul mai purta și denumirea de “moarte de om” și făcea parte din categoria infracțiunilor grave. În general, pedeapsa aplicată pentru această faptă penală era moartea, însă conform dreptului cutumiar există și posibilitatea răscumpărării vinei prin așa-zisă “plata a capului”, constând într-o amendă pe care infractorul o plătea rudelor victimei.

Deosebit de grav era “paricidul”, adică uciderea părinților, copiilor, fraților proprii sau ai soțului (soției ). Pedeapsa era arderea de viu;

b) rănirile și lovirile erau simple și grave. Pentru rănirile și lovirile simple pedeapsa era lăsată la aprecierea judecătorului. De obicei, pedeapsa era amenda (“gloaba” sau “hatalmul”). În cazul rănirilor grave, pedeapsa era asemănătoare cu cea pentru omor.

În privința lovirilor, nu erau considerate infracțiuni și, în consecință, nu erau pedepsite lovirile aplicate “cu măsură și pre vina” de către tată feciorului, de fratele mai mare fratelui mai mic, de bărbat soției, de dascăl ucenicului, de egumen călugărului, de stăpân robului sau salariatului său.

c) defăimarea, (sau denunțarea calomnioasă în dreptul actual) consta în atribuirea unei vini unei persone, în mod verbal sau în scris, care, dacă se dovedea a fi adevărată, ar fi fost pedepsită. A fost denumită în Pravile și “sudalma mare”, spre deosebire de “sudalma mica”, reprezentând injuriile aduse unei personae. Denunțarea calomnioasă era considerată o faptă gravă, ce putea atrage pedeapsa cu moartea.

Pedepsele puteau fi îndreptate fie asupra persoanei, fie asupra bunurilor. Unele pedepse erau stabilite și de către Biserică, iar altele, considerate accesorii, țineau de mentalitatea vremii respective. În orice caz, pedepsele aplicate în acea perioadă erau numeroase, putând fi grupate în mai multe categorii: pedepse corporale, pedepse privative de libertate, pedepse pecuniare, pedepse accesorii sau complementare, pedepse religioase.

Din categoria pedepselor corporale făceau parte:

a) pedeapsa capitală (executată prin spânzurare, mutilare, tăierea capului, tragerea în țeapă etc). Cea mai frecvență modalitate de executare a pedepsei capital, aplicată oamenilor de rând, era spânzurarea;

b) mutilarea, ce consta în scoaterea ochilor, tăierea mâinilor, picioarelor, limbii, urechilor, nasului etc. Nu a fost aplicată de toți domnii;

c) înfierarea; se realize prin însemnarea vinovatului cu fierul roșu pe obraz, pe frunte sau pe mână. Era aplicată marilor criminali, recidivistilor, și chiar boierilor vinovați de hiclenie;

d) bătaia; era aplicată în general oamenilor de rând pentru vini ușoare.

Pedepsele privative de libertate erau:

a) ocna; consta în munca silnică executată de ceii condamnați în saline, tăind sare. Putea fi aplicată pe viață sau pe o perioadă determinata;

b) temnița; era numită și “puscarie”, “inchisoare”, “opreala”. Locurile de temniță erau subsolurile cetăților, casele boierești, subsolurile mânăstirilor etc;

c) grosul; era o închisoare destinată arestaților preventive care făceau parte din categoria oamenilor de rând;

d) varta; era o închisoare specială destinată debitorilor în vederea executării datoriilor;

e) surghiunul, sau “izgonirea din sat”.

În categoria pedepselor pecuniare erau incluse:

a) dușegubina; era echivalentă cu moartea de om;

b) confiscarea; reprezenta pierderea bunurilor infractorului în totalitate sau parțial, în favoarea domniei, a victimei sau a rudelor acesteia;

c) gloaba; era o amendă plătită de infractor în numerar sau în natură, domniei.

Din categoria pedepselor accesorii sau complementare făceau parte:

a) tortura, denumită și “strânsoare”, “strâmtoare”, “trudie” sau “caznă”;

b) degradarea civică; se mai numea “pierderea cinstei” sau “rămânerea fără cinste”;

c) raderea bărbii.

În perioada domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost pus în aplicare, în data de 1 mai 1865, Codul Penal, care a rămas în vigoare până în anul 1937. În această legislație, atât infracțiunile, cât și pedepsele urmau o clasificare tripartite. Astfel, infracțiunile erau împărțite în crime, delicte și contravenții, în concordant cu pedepsele, care se clasificau în criminale, corecționale și polițienești. Infracțiunile îndreptate împotriva persoanei făceau parte din grupul crimelor și delictelor contra intereselor particulare.

De menționat că, în ceea ce privește Codul penal din anul 1937 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937), acesta a menținut clasificarea tripartită a infracțiunilor în crime, delicte și contravenții.

Codurile penale moderne incriminează fără excepție faptele care aduc atingere relațiilor sociale privind omul. Astfel, infracțiunile contra persoanei sunt reglementate într-un capitol distinct în toate legislațiile statelor democratice moderne, subliniindu-se prin aceasta importanța care este acordată apărării persoanei.

Faptele prin care se aduce atingere persoanei au fost incriminate încă din cele mai vechi timpuri. Legile penale din toate epocile și din toate orânduirile sociale au incriminat astfel de fapte, sancționându-le cu pedepse variind după gravitatea urmărilor. Astfel, problematica omului nu a stat numai în atenția juriștilor, ci și a filozofilor, a economiștilor, a politicienilor etc.

În vechile noastre pravile erau prevăzute incriminările acestor fapte. Și primele coduri, atât cel de la 1864 cât și Codul penal din 1936 s-au alăturat ideologiei incriminând aceste fapte. Cu toate acestea, omul și drepturile sale n-au preocupat niciodată mai mult omenirea ca în zilele noastre.

Astfel, după adoptarea la 10 decembrie 1948 a “Declarației universale a drepturilor omului“ de către Adunarea Generală a ONU în care sunt stipulate drepturile fundamentale, acestea au devenit un factor esențial ce a dus la modificări în abordarea politică, socială și economică a problematicii privind recunoașterea și protecția drepturilor omului.

Codurile penale moderne incriminează fără excepție faptele care aduc atingere relațiilor sociale care privesc omul. Astfel, infracțiunile contra persoanei sunt reglementate într-un capitol distinct în toate legislațiile statelor democratice moderne, subliniindu-se prin aceasta importanța care este acordată apărării persoanei. Aici se pot aminti atât prevederile Codului penal american cât și cele europene aplicabile în Germania sau Franța, care sancționează orice încălcare a drepturilor fundamentale ale omului.

Spre exemplu, în Codul penal italian infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute in titlul XII, Cartea a II-a. În cadrul acestui titlu sunt prevăzute, în capitolul I delictele contra vieții si integrității sau sănătății, în capitolul II delictele contra onorii, iar în capitolul III sunt prevăzute delictele contra libertății individuale. Libertatea este ocrotită penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilității domiciliului și al secretului.

Noul Cod penal francez, în titlul II, denumit Fapte care prefigurează persoana umană, incriminează faptele îndreptate contra vieții persoanei în două secțiuni ale capitolului I și anume: Fapte voluntare contra vieții (S.I.) și Fapte involuntare contra vieții (S.II.).

În prima secțiune este incriminat omorul (art.221-1); omorul agravat (art.221-2); omorul cu premeditare (asasinatul) (art.221-3); omorul comis în alte circumstanțe agravate (art.221-4); atentatul la viața persoanei prin otrăvire (art.221-5). În a doua secțiune sunt incriminate omorul involuntar (art.221-6); răspunderea din culpă a persoanelor morale (art.221-7).

În capitolul II sunt incriminate faptele care aduc atingere integrității fizice sau psihice a persoanei după cum sunt voluntare (actele de tortura și actele de barbarie, art.222-1 în forma simpla și în forma agravată art.222-2, art.222-3, art.222-4; violențele simple și agravate art.222-7, art.222-8, art.222-9, art.222-10, art.222-11, art.222-12, art.222-13, art.222-14, art.222-15, art.222-16; amenințările art.222-17) sau involuntare art.222-19. În Secțiunea a 3-a a Capitolului II sunt incriminate agresiunile sexuale (violul, art.222-23, alte agresiuni sexuale art.222-27; obținerea prin abuz de satisfacții sexuale, art.222-23) și în Secțiunea a 4-a este incriminat traficul de stupefiante.

Capitolul III cuprinde infracțiunile de punere în pericol a persoanei. Faptele contra libertății persoanei sunt incriminate în Capitolul IV ( răpirea, sechestrarea, deturnarea de aeronave, de nave și de orice alt mijloc de transport). În Capitolul V sunt incriminate faptele care aduc atingere demnității persoanei (infracțiunea de discriminare, art.225-1; proxenetismul, art.225-5; supunerea la condiții de munca și de locuință incompatibile cu demnitatea umană, art.225-13; fapte contrarii respectului datorat morților, art.225-17).

Codul penal german, reglementează infracțiunile contra vieții în Capitolul 16, unde este incriminată: uciderea unei persoane în condiții agravante (paragraful 211); uciderea unei persoane in condiții neagravante (paragraful 212); uciderea unei persoane in condiții atenuante (paragraful 213); omorul la cererea victimei (paragraful 216); pruncucidere (paragraful 217); întreruperea sarcinii (paragraful 218). În capitolul 17 sunt incriminate faptele contra integrității corporale (vătămare simpla, periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte, otrăvire, vătămarea din culpă).

În capitolul 18 sunt incriminate faptele contra libertății personale.

În capitolul 13 sunt incriminate faptele contra inviolabilității sexuale.

În capitolul 14 sunt incriminate faptele de insulta, calomnia, atingerea adusa memoriei unei persoane decedate.

În capitolul 15 sunt incriminate faptele contra secretului vieții private și a secretului corespondenței.

Codul penal spaniol cuprinde infracțiunile contra persoanei. Astfel: Titlul VIII, Capitolul I Paricidul (art.405), asasinatul (art.406), omorul simplu (art.407); Cap.II Pruncuciderea (art.410); Cap.III Avortul (art.41); Cap.IV Vătămări; Titlul IX Infracțiuni contra libertății sexuale; Titlul X Infracțiuni contra onoarei (calomnia, art.453, injuria art.457); Titlul XI Infracțiuni contra statutului civil al persoanei; Titlul XII Infracțiuni contra libertății si securității persoanei (art. 489).

Codul penal model american incriminează omorul în art.201-1–art.210-4 atât în cazul în care făptuitorul a acționat cu intenție directă (Murder), căt și cu intenție indirectă (Manalanghet) sau din neglijență (Negligent). De asemenea, incriminează ajutorul dat victimei să se sinucidă (art.201-5).

Faptele de vătămare corporală sunt incriminate în art.211-1–art.211-3, începând cu simplele loviri până la vătămări foarte grave și la amenințarea în scopul terorizării victimei (violente psihice).

Infracțiunile contra libertății sunt reglementate în art.211-1 și art.212-5. Infracțiunile contra vieții sexuale sunt prevăzute în art.213-1, art.213-5.

1.2 Reglementare

Deși în vechiul cod penal, infracțiunile de loviri sau alte violențe, vătămare corporală, vătămare corporală gravă, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și vătămare corporală din culpă erau cuprinse în secțiunea a II-a inititulat Lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății, integrat în capitolul I a Infractiuni contra vieții, integrității corporale și sanatarii” din titlul II, a Infractiuni contra persoanei”, în noul cod penal intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, acestea constituie un capitol separat intitulat Infractiuni contra integrității corporale sau sanatatii”, capitol care conține două articole în plus, unul referitor la relele tratamente aplicate minorului ce în vechiul cod era reglementat în capitolul referitor la infracțiunile contra familiei și un alt articol în care este incriminată încăierarea, dar și un articol în minus și anume vătămarea corporală gravă.

De asemenea, în privință formelor agravate ale vătămării corporale, au fost eliminate suprapunerile din reglementarea actuală (infirmitate, pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora). Mai trebuie precizat că forma intenționată a vătămării corporale face trimitere doar la primele două ipoteze de agravare din alin.(1), în celelalte cazuri violențele vor fi reținute în concurs cu infracțiunea de avort [lit. c)], respectiv vor intră în conținutul tentativei de omor [lit. d)]. Reglementarea este similară cu cea regăsită în art. 143 – 144 C. pen. portughez, art. 122 – 123 C. pen. elvețian, A§ 6 cap. 3 C. pen. suedez, A§ 226 C. pen. german.

Și în cazul infracțiunii de vătămare corporală din culpă, s-a realizat o simplificare a reglementării, corespunzător cu cea efectuată în cazul uciderii din culpă, și a fost introdusă o incriminare complexă, incidență atunci când două sau mai multe persoane au fost vătămate.

S-a înlăturat astfel incoerența din legea în veche, care consacra o unitate de infracțiune atunci când au fost ucise din culpă două sau mai multe persoane și o pluralitate de infracțiuni atunci când acestea au fost doar vătămate.

Menținerea acestei inconsecvente ar fi putut conduce la sancționarea mai severă a autorului vătămării din culpă a mai multor persoane față de situația autorului unei ucideri din culpă comise în condiții similare.

În cazul vătămării corporale din culpă, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În același timp, infracțiunile de rele tratamente aplicate minorului și incăierare au fost aduse în această secțiune, deoarece ele pun în pericol în primul rând integritatea fizică sau sănătatea persoanei și abia în subsidiar relațiile de familie, respectiv conviețuirea socială.

Dealtfel, în ceea ce privește infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, această nu a fost niciodată una cusubiect activ special, ea putând fi săvârșită nu doar de către ori față de un membru de familie, ci și față de minorii internați în centre de plasament sau în alte forme de ocrotire.

În plus, și în alte legislații infracțiunea menționată apare, în aceeași formă sau într-o formă asemănătoare, în această categorie de infracțiuni (art. 152 C. pen. portughez, A§ 225 C. pen. german, A§ 92-93 C. pen. austriac) La rândul ei,încăierarea este reglementată de numeroase legislații în categoria infracțiunilor care aduc atingere sau pun în pericol integritatea corporală (A§ 231 C. pen. german, A§ 91 C. pen. austriac, art. 154 C. pen. spaniol, art. 151 C. pen. portughez, art. 133 C. pen. elvețian).

CAPITOLUL II

ANALIZA INFRACȚIUNILOR CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU SĂNĂTĂȚII

2.1 Aspecte preliminare

Obiectul infracțiunilor contra persoanei

Obiectul juridic. Infracțiunile contra persoanei, după cum rezultă și din denumirea lor, sunt fapte îndreptate împotriva persoanei, luate în considerare în mod individual, împotriva unor drepturi are sunt indisolubil legate de existența fizică și de personalitatea ei, drepturi fără de care aceasta nu poate fi concepută.

Astfel, relațiile sociale referitoare la dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate, la libertate și demnitate, inviolabilitatea sexuală, constituie obiectul juridic generic al infracțiunilor contra persoanei.

A fost subliniat deseori faptul că infracțiunile contra persoanei prezintă, în general, un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de-o parte, de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru comunitate săvârșirea acestor infracțiuni, iar pe de altă parte faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor mijloace și procedee violente și au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.

Obiectul juridic special este constituit de relațiile sociale referitoare la fiecare din atributele persoanei luate în parte și privite ca drepturi absolute, opozabile erga omnes.

Obiectul material. În cazurile în care relațiile sociale ocrotite de lege sunt vătămate prin exercitarea activității incriminate asupra corpului unei persoane, infracțiunile incluse în I din partea specială a Codului penal au și un obiect material, care constă în corpul victimei.

B.Subiecții infracțiunilor

Subiectul activ. De regulă infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite de orice persoană. În unele cazuri însă subiectului activ nemijlocit, autorului, i se cere, în afara condițiilor generale și o anumită calitate specială ( de exemplu, mamă a noului născut în cazul infracțiunii de pruncucidere ).

În alte cazuri, o anumită calitate constituie, ridicând gradul de pericol social, o împrejurare prevăzută ca o circumstanță agravantă: calitatea de soț sau de rudă apropiată în cazul omorului.

Infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite cu participație, de regulă, în toate formele. Uneori nu este posibilă participația (cazul infrcțiunilor neintenționate) sau sunt posibile decât anumite forme de participație (de pildă, coautoratul nu este posibil la anumite infracțiuni).

Subiectul pasiv. Victima este orice persoană fizică a cărei viață, integritate fizică, sănătate, libertate sau demnitatea fost lezată prin săvârșirea faptelor incriminate.

C.Latura obiectivă

Elementul material. Având în vedere elementul material infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite fie sub forma unei acțiuni ( omor, vătămare corporală ), fie sub forma unei inacțiuni. Sunt însă cazuri când elementul material este realizat numai prin acțiune (amenințare, șantaj ).

D.Urmarea imediată. În unele cazuri , legea cere și producerea unui anumit rezultat ( moartea persoanei, vătămarea integrității sau a sănătății ). În alte cazuri se produce doar o stare de pericol.

E.Legătura de cauzalitate. În cazul producerii rezultatului socialmente periculos legea cere și stabilirea unui raport de cauzalitate între fapta comisă și rezultatul produs. În cazul infracțiunilor de pericol nu trebuie demonstrată legătura de cauzalitate pentru că aceasta rezultă din materialitatea faptei.

F.Latura subiectivă

Cele mai multe infracțiuni contra persoanei se săvârșesc cu intenție directă sau indirectă ( omor, lovirea sau alte violențe ). Unele dintre aceste infracțiuni se săvârșesc totuși, din culpă ( uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă ). În sfârșit sunt infracțiuni contra persoanei care se săvârșesc cu intenție sau cu praeterintenție ( vătămarea corporală gravă ), fie numai cu praeterintenție ( lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte ).

G.Forme

Infracțiunile contra persoanei fiind, în marea lor majoritate, infracțiuni comisive săvârșite cu intenție, ele sunt susceptibile de desfășurare în timp, în cazul lor sunt posibile atât actele pregătitoare cât și tentativa. Actele pregătitoare, potrivit regulii generale, nu sunt pedepsite ele absorbindu-se în activitatea de autorat. Tentativa, în schimb, este sancționată numai la unele dintre aceste infracțiuni cu toate că este posibilă la majoritatea. Infracțiunile contra persoanei care se săvârșesc din culpă, precum și cele care sunt de execuție imediată nu sunt susceptibile de desfășurare în timp.

H.Modalități

Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalități normative: simple, calificate ( atenuate sau agravate ). Fiecare modalitate normativă poate cunoaște, la rândul său, nenumărate modalități faptice, de realizare concretă, determinate de împrejurările concrete în care fapta a fost comisă, în raport cu mijloacele folosite, cu locul, cu timpul, cu mobilul, putând defini săvârșirea faptei.

I.Sancțiuni

Infracțiunile contra persoanei sunt infracțiuni care, în marea lor majoritate, prezintă un grad ridicat de pericol social. De aceea și pedepsele prevăzute pentru aceste infracțiuni sunt aspre. Pentru infracțiunile contra persoanei de o gravitate mai redusă, legea prevede pedeapsa închisorii în limite mai reduse, care variază de la o infracțiune la alta, fiind sau nu însoțită de pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

2.2 Lovirea sau alte violențe

Potrivit art. 193 alin. 1 Noul cod penal, lovirea sau orice acte de violențe cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Și articolul 180 alin.1 din vechiul cod penal, definea în același mod lovirea sau alte violențe, dar pedeapsă era mai ușoară, această constând în pedeapsă închisorii de la o luna la 3 luni sau cu amendă. Se observă că vechiul cod penal era mai favorabil făptuitorului, căci limitele de pedepse erau mai mici.   Deși în vechiul cod penal, această infracțiune săvârșită asupra membrilor de familie era reglementată la același art. 180 alin .2 pedeapsă fiind de la 6 luni la un an sau cu amendă, în noul cod penal, infracțiunile săvârșite asupra unui membru de familie sunt reglementate separat în capitolul 3, intitulat Infractiuni săvârșite asupra unui membru de familie”, pedeapsă fiind majorarea cu o pătrime a maximului special prevăzut la art. 193 alin 1, dacă această este infracțiunea săvârșită asupra membrului de familie.

Potrivit art. 193 alin 2 Noul Cod penal, fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel puțin 90 de zile, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.

Cum, conform vechiului codului penal aceeași infracțiune prevedea termenul de îngrijiri medicale de cel puțin 60 de zile și o pedepasă a închisorii de la 6 luni la 5 ani, se poate observa că legea nouă este mai favorabilă întrucât au crescut numărul de zile de îngrijire și de asemenea, instanță are opțiunea de a aplică și o amendă, nu neapărat o pedeapsă cu închisoarea. În vechiul cod penal această infracțiune era reglementată separat într-un articol intitulat vătămarea corporală, în timp ce în noul cod penal este reglementată la alineatul 2 al art. 193 intitulat loviri sau alte violențe.

Conform noului cod penal, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dar nu se mai prevede expres faptul că împăcarea părților înlătura răspunderea penală astfel cum era în vechiul cod penal.

2.3 Vătămarea corporală

Vătămarea coroporala reglementată în art. 194 Noul cod penal care a produs o infirmitate, leziune traumatica sau afectarea sănătății unei persoane care au necesitat, pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieții persoanei se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar în cazul în care faptă se săvârșește în scopul producerii unei infirmități, a unei leziuni traumatice sau a unui prejudiciu esthetic grav și permanent, pedeapsă este de la 3 la 10 ani, iar tentativă se pedepsește.

Noul Cod penal nu mai cuprinde o infracțiune cu denumirea marginală „Vătămarea corporală gravă", însă, cu unele deosebiri, infracțiunea de vătămare corporală din art. 194 NCP are corespondent în infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 CP 1969.

Dacă între făptuitor și victima infracțiunii există relații derivând din calitatea de membru de familie, devin incidente prevederile art. 199 NCP referitoare la violența în familie, situație în care maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.

Dacă subiectul pasiv deține o anumite calitate sau funcție, fapta va fi încadrată în alt text de lege (de exemplu, art. 257, art. 279, art. 401, art. 408 NCP).

Elementul material al laturii obiective se realizează prin fapta prevăzută în art. 193, de care se deosebește sub aspectul urmărilor materiale.

Potrivit noului Cod penal, fapta prevăzută în art. 193 constituie infracțiunea de vătămare corporală [art. 194 alin. (1) lit. a)] dacă a cauzat o infirmitate, spre deosebire de vătămarea corporală gravă din art. 182 alin. (2) CP 1969, care avea drept urmare o infirmitate permanentă fizică ori psihică.

Vătămarea corporală din art. 194 NCP există și atunci când fapta a produs leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, în timp ce vătămarea corporală gravă din art. 182 alin. (1) CP 1969 exista atunci când prin săvârșirea faptei se pricinuia integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesita pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile.

Ceea ce deosebește vătămarea corporală [art. 194 alin. (1) lit. b) NCP] de forma agravată a infracțiunii de loviri sau alte violențe [art. 193 alin. (2)] constă în durata mare a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea leziunilor traumatice sau afectarea sănătății victimei, care trebuie să depășească 90 de zile.

Producerea unui prejudiciu estetic grav și permanent constituie urmarea imediată a infracțiunii de vătămare corporală din art. 194 alin. (1) lit. c) NCP, spre deosebire de vătămarea corporală gravă din art. 182 alin. (2) CP 1969, a cărei urmare imediată o constituia sluțirea victimei.

Avortul și punerea în primejdie a vieții persoanei sunt urmări imediate comune atât pentru vătămarea corporală din noul Cod penal, cât și pentru vătămarea corporală gravă din Codul penal din 1969.

Vătămarea corporală având ca urmare avortul se deosebește de întreruperea cursului sarcinii și provocarea cu acest prilej femeii însărcinate a unei vătămări corporale [art. 201 alin. (3) NCP], în principal sub aspectul laturii subiective.

Astfel în timp ce la vătămarea corporală făptuitorul acționează cu intenția vătămării integrității corporale sau sănătății victimei, iar avortul îi este imputabil pe bază de intenție depășită, la întreruperea cursului sarcinii acționează cu intenția întreruperii cursului sarcinii, iar vătămarea corporală îi este imputabilă pe bază de intenție depășită.

Prin noua reglementare, legiuitorul a renunțat la consacrarea urmărilor imediate constând în pierderea unui simț sau organ ori în încetarea funcționării acestora, existente în cazul infracțiunii de vătămare corporală gravă din Codul penal din 1969.

Latura subiectivă presupune intenția, în cazul producerii consecințelor de la lit. a), b) și c), respectiv intenția depășită, în cazul producerii consecințelor de la lit. d) și e). Dacă fapta se săvârșește cu intenție directă, subiectul activ acționând în scopul producerii uneia dintre consecințele de la lit. a), b) și c) din textul de incriminare, încadrarea juridică se va face în forma agravată din alin. (2).

În privința alin. (2) al art. 194 NCP există o deosebire față de alin. (3) al art. 182 CP 1969, prin faptul că nu s-au mai reținut ipotezele privind scopul producerii avortului și al punerii în primejdie a vieții persoanei, explicația acestei renunțări fiind dată în Expunerea de motive la Proiectul noului Cod penal, anume că în cazul avortului fapta poate fi încadrată în art. 201 alin. (2) NCP, iar în cazul punerii în primejdie ea reprezintă o tentativă de omor sau omor calificat, după caz legea penală mai favorabilă.

2.4 Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este prevăzută și sancționată de dispozițiile articolului 195 din Codul penal și constă în „vreuna dintre faptele prevăzute în articolele 193-194 , dacă a avut ca urmare moartea victimei".

Infracțiunea constând în loviri sau vătămări cauzatoare de moarte are conținut identiccu reglementarea din art. 183 CP 1969.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o varietate, o formă agravată a infracțiunilor prevăzute de articolele 193-194 din Codul penal, însă prevăzută și sancționată distinct, ca infracțiune autonomă.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte are ca obiect juridic special ansamblul relațiilor sociale a căror formare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără ocrotirea unuia dintre drepturile fundamentale ale omului – dreptul la viață – împotriva faptelor prin care se aduce atingere acestei valori umane și sociale care este viața omului, și anume, împotriva faptelor de loviri sau vătămări ce au ca rezultat moartea, încetarea din viață a persoanei.

Activitatea de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, incriminată de dispozițiile articolului 195 din Codul penal, se exercită direct asupra corpului unei persoane și, ca atare, obiectul material al infracțiunii este corpul persoanei împotriva căruia acționează făptuitorul, deci corpul victimei infracțiunii.

Infracțiunea poate fi comisă doar împotriva corpului unei persoane în viață și trebuie să fie vorba despre corpul altei persoane, nu al făptuitorului, întrucât fapta constituie infracțiune doar dacă vizează dreptul la viață al altuia, nefiind prevăzute de legea penală neconstituind așadar infracțiuni, faptele de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte comise de făptuitor împotriva sa.

Subiectul activ al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoaie de moarte poate fi orice persoană care îndeplinește cerințele legale pentru a răspunde penal, nefiind determinat de legea penală.

Participația este posibilă sub toate formele.

Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică, în viață, indiferent de vârstă, sex, rasă sau stare a sănătății.

Asemănător subiectului activ, subiectul pasiv este nedeterminat de lege, adică nu i se cere o anumită calitate. Pluralitatea de subiecți pasivi atrage o pluralitate de infracțiuni.

Elementul material se realizează prin acțiuni sau inacțiuni identice cu cele prin care se raelizeaza infracțiunile de lovire sau alte violențe (art. 193 C.pen.), și de vătămare corporală (art.194 C.pen.).

  Acțiunea sau inacțiunea trebuie să aibă ca urmare moartea victimei. Totodată, este necesar că între acțiune sau inacțiune și rezultatul produs să existe o legătură de cauzalitate.

Această legătură de cauzalitate nu este înlăturată dacă la activitatea făptuitorului se adaugă și alți factori contributive (anteriori, concomitenți sau surveniți), câtă vreme se stabilește că, fără activitatea făptuitorului, rezultatul nu s-ar fi produs.

Această infracțiune este praeterintenționată, pentru că lovirea sau fapta de vătămare corporală se săvârșește cu intenție, iar urmarea mai gravă, constând în moartea victimei, îi este imputabilă făptuitorului pe baza culpei.

Deosebiri apar sub aspectul regimului sancționator, în sensul că noua reglementare prevede închisoarea de la 6 la 12 ani, în timp ce Codul penal anterior prevedea închisoarea de la 5 la 15 ani.

Legea penală mai favorabilă. Având în vedere identitatea din conținutul faptelor, cerința aceleiași forme de vinovăție [cu diferențe de terminologie – praeter-intenție, folosită sub reglementarea Codului penal anterior, respectiv intenție depășită, în sensul art. 16 alin. (5) NCP], incriminarea din noul Cod penal este mai favorabilă prin reducerea limitei superioare a pedepsei cu închisoarea la 12 ani, comparativ cu 15 ani din reglementarea Codului penal din 1969. Sub aspectul regimului sancționator, este însă de observat faptul că prin noua reglementare crește limita minimă a pedepsei cu închisoarea la 6 ani, față de 5 ani în reglementarea anterioară.

În doctrină s-au oferit urmatoarele exemple:

când făptuitorul a îmbrâncit cu putere victima, acțiune in urma căreia aceasta s-a lovit cu capul de un plan dur și a decedat;

când făptuitorul pentru a face o glumă a provocat un șoc electric victimei în urma căruia aceasta a decedat;

când făptuitorul a condus căruța cu viteză, pe un drum accidentat și cu schimbări neașteptate de direcție, cu intenția de a provoca căderea victimei aflată în vehicul, acțiune care a avut ca urmare căderea și încetarea din viață a acesteia;

când făptuitorul lovește victima, persoană în vârstă de 62 de ani și cunoscută de cei din jur, inclusiv de către făptuitor, ca fiind suferindă de inimă, ceea ce are drept consecință producerea unui șoc cardiac și decesul victimei

când făptuitorul îmbrâncește victima, aflată pe trotuar și cu spatele la partea carosabilă a drumului, chiar în momentul în care prin dreptul lor trecea un autovehicul, din care cauză victima fiind în stare de ebrietate s-a dezechilibrat și a căzut pe carosabil unde a fost accidentată mortal de acel autovehicul;

când făptuitorul aplică cu intenție lovituri repetate și la întâmplare peste spatele și brațele unei femei care are un copil în brațe, una dintre lovituri nimerind copilul și producând moartea acestuia;

când făptuitorul intenționând să coboare mai repede dintr-un tramvai, îmbrâncește cu putere victima care se dezechilibrează și cade lovindu-se cu capul de asfalt ceea ce are drept consecință încetarea sa din viață;

când făptuitorul punând o piedică victimei provoacă dezechilibrarea acesteia și lovirea cu capul de pardoseala de ciment, cu consecința încetării ei din viață;

când făptuitorul în urma unor discuții purtate în glumă cu victima a rostogolit-o de două ori peste cap, cauzându-i o fractură a coloanei vertebrale în urma căreia victima a decedat.

Tentativa nu este posibilă. Infracțiunea se consumă în momentul în care se produce moartea victimei.

2.5 Vătămarea corporală din culpă

Vătămarea corporală din culpă (art. 196 NCP) are corespondent în incriminarea cu aceeași denumire marginală din art. 184 CP 1969.

Lovirea sau orice acte de violență, săvârșite din culpă, prin care se produc doar suferințe fizice, nu constituie infracțiune.

Noua reglementare face trimitere la prevederile art. 193 alin. (2) NCP referitoare la lovirea sau alte violențe, respectiv la art. 194 alin. (1) din același cod, referitoare la vătămarea corporală.

Pentru fapta din alin. (1), elementul material al laturii obiective se realizează în condițiile prevăzute în art. 193 alin. (2) NCP, care incriminează fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.

Fapta va constitui infracțiune chiar și atunci când pentru vindecare este necesară doar o zi de îngrijiri medicale, dacă sunt îndeplinite și celelalte cerințe ale normei de incriminare. Evaluarea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare se realizează printr-o expertiză medico-legală. Pentru existența infracțiunii, nu este suficientă doar producerea urmării din textul de incriminare.

Fapta constituie vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 alin. (1) NCP dacă, în momentul săvârșirii acesteia, făptuitorul se afla în una sau unele dintre următoarele trei împrejurări alternative, prevăzute în mod limitativ: sub influența băuturilor alcoolice, sub influența unei substanțe psihoactive ori în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Este de observat că în reglementarea anterioară [art. 184 alin. (1) CP 1969] nu erau prevăzute cerințe referitoare la starea subiectului activ.

Dacă în noua reglementare fapta constituie infracțiune chiar și atunci când pentru vindecare este necesară doar o zi de îngrijiri medicale, în reglementarea anterioară existența infracțiunii era condiționată de producerea unei vătămări care necesita pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile.

O deosebire față de reglementarea anterioară [art. 184 alin. (3) CP 1969] o constituie și împrejurarea că, în cazul acestei variante a infracțiunii, dacă fapta a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, dar care nu constituie prin ea însăși o infracțiune, nu este sancționată mai sever [alin. (3) al art. 196 NCP face referire doar la alin. (2), nu și la alin. (1)].

Pentru fapta din alin. (2), elementul material al laturii obiective se realizează în condițiile prevăzute în art. 194 alin. (1) NCP (la care facem trimitere), fără însă a se mai condiționa existența infracțiunii de starea subiectului activ, ca la varianta de la alin. (1) al art. 196 NCP. Fapta va fi mai gravă dacă a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități [art. 196 alin. (3)].

Pluralitatea de victime determină reținerea formei agravate din alin. (4), spre deosebire de reglementarea anterioară, în temeiul căreia pluralitatea de victime determină reținerea unui concurs format din tot atâtea infracțiuni câte persoane au fost vătămate.

Noul Cod penal consacră în mod explicit existența concursului de infracțiuni, dacă nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau de desfășurare a activității care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. (1) și (3) constituie prin ea însăși o infracțiune [alin. (5)].

Referitor la aspectele procesuale, în prezent, acțiunea penală este pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul tuturor variantelor prevăzute de textul de incriminare, cu consecința imposibilității împăcării.

Prin excepție, potrivit art. 199 alin. (2) NCP, cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 196 NCP săvârșită asupra membrilor de familie, acțiunea se poate pune în mișcare și din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală. Și în situația persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu, conform art. 157 alin. (4) NCP, dar, dacă nu sunt în același timp și membrii de familie, nu poate interveni împăcarea, fiind incidentă tot instituția retragerii plângerii prealabile.

Legea penală mai favorabilă. Incriminarea din noul Cod penal este mai favorabilă, în condițiile în care lasă în afara ilicitului penal vătămările din culpă pentru a căror vindecare sunt necesare cel mult 90 de zile îngrijiri medicale, cu excepția situațiilor în care făptuitorul s-a aflat sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.

Noua reglementare este mai favorabilă și prin regimul sancționator.

Prin faptul că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, incriminarea din noul Cod penal este mai favorabilă în situația în care pentru vătămarea produsă sunt necesare mai mult de 60 de zile de îngrijirimedicale pentru vindecare, deoarece, în condițiile Codului penal din 1969, acțiunea penală se punea în mișcare din oficiu.

Noul cod renunță la criteriul zilelor de îngrijiri medicale în delimitarea formelor infracțiunii de violență, dat fiind că acest criteriu s-a dovedit imprecis și s-a pretat la interpretări diferite în doctrina și jurisprudență.

2.6 Rele tratamente aplicate minorului

Relele tratamente aplicate minorului. Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de orice persoană în grija căreia se află minorul, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Cu unele deosebiri, incriminarea din noul Cod penal are corespondent în infracțiunea cu aceeași denumire marginală prevăzută în art. 306 CP 1969.

Deosebiri apar sub aspectul obiectului juridic. Astfel, potrivit noului Cod penal, infracțiunea constând în relele tratamente aplicate minorului face parte din infracțiunile contra persoanei, capitolul referitor la infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății, în timp ce, în Codul penal din 1969, infracțiunea făcea parte din capitolul referitor la infracțiunile contra familiei, inclus în cuprinsul titlului privind infracțiunile care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială.

Noua incriminare extinde sfera persoanelor care pot avea calitatea de subiect activ pentru săvârșirea infracțiunii. Astfel, în baza noului Cod penal, infracțiunea poate fi săvârșită de către părinți sau de orice persoană în grija căreia se află minorul, spre deosebire de Codul penal din 1969, care avea în vedere posibilitatea săvârșirii faptei de către părinți sau de orice persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare.

Potrivit noului Cod penal, calitatea de subiect activ nu mai este condiționată de prealabila încredințare a minorului spre creștere și educare, fiind suficientă împrejurarea că minorul se afla în grija făptuitorului (de exemplu, în grija bunicilor, a rudelor sau chiar a vecinilor). În consacrarea acestei soluții, legiuitorul a luat în considerare unele dintre consecințele migrației forței de muncă, prin care minorii sunt lăsați în grija altor persoane.

Deoarece infracțiunea presupune numai punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, dacă fapta are ca urmare o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, se vor aplica regulile referitoare la concursul de infracțiuni11. Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului poate intra în concurs cu infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal sau cu alte infracțiuni.

Deosbiri apar și sub aspectul reducerii limitelor de pedeapsă. Astfel, noua lege prevede pedeapsa cu închisoarea cuprinsă între 3 și 7 ani, în timp ce legea penală anterioară prevedea o pedeapsă cu închisoarea între 3 și 15 ani.

Legea penală mai favorabilă. Prin faptul că noul Cod penal extinde sfera de cuprindere a persoanelor care pot dobândi calitatea de subiect activ, mai favorabilă rămâne incriminarea anterioară. Prin reducerea limitelor de pedeapsă, mai favorabilă devine incriminarea din noul Cod penal.

2.7 Încăierarea

Incriminarea din noul Cod penal are corespondent în infracțiunea cu aceeași denumire marginală prevăzută în art. 322 CP 1969.

Referitor la obiectul juridic, potrivit noului Cod penal, infracțiunea de încăierare face parte din categoria celor contra persoanei, capitolul referitor la infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății, în timp ce, în Codul penal din 1969, infracțiunea făcea parte din titlul referitor la infracțiunile care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, deosebindu-se astfel și sub aspectul obiectului juridic.

Eliminarea cauzei de reducere a pedepsei în situația cunoașterii autorului vătămării.

În reglementarea noului Cod penal a fost înlăturată ipoteza când se cunoaște participantul la încăierare, în cazul în care s-a produs o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, rămânând numai ipoteza când nu se cunoaște care dintre participanți a produs urmările menționate sau a produs moartea unei persoane ori a mai multora.

Eliminarea cauzei de nepedepsire pentru cel care a săvârșit fapta încercând să respingă un atac ori să apere pe altul.

Prin noua reglementare, legiuitorul a renunțat la ipoteza nepedepsirii în cazul respingerii unui atac ori când cel în cauză a încercat să apere pe altul. Din reglementarea anterioară au fost preluate două dintre cauzele de nepedepsire – pentru cel care a fost prins în încăierare împotriva voinței sale sau care a încercat să îi despartă pe alții.

Modificarea regimului sancționator. Unele modificări s-au adus și în ce privește limitele de pedeapsă. Astfel, pentru forma de bază a infracțiunii, Codul penal din 1969 prevedea sancțiunea cu închisoarea de la o lună la 6 luni sau amenda [art. 322 alin. (1)], spre deosebire de noul Cod penal, care prevede sancțiunea cu închisoarea de la 3 luni la un an sau amendă.

Legea penală mai favorabilă. Atât prin renunțarea la cauza specială de reducere a pedepsei, cât și pentru faptul că noul Cod penal elimină două dintre cauzele speciale de nepedepsire, rămâne mai favorabilă reglementarea din Codul penal din 1969. Tot astfel, în condițiile în care prin noul Cod penal sunt sporite în general limitele de pedeapsă, rămâne mai favorabilă reglementarea din Codul penal din 1969.

În cazul faptei prevăzute la alin. (3) teza I, minimul pedepsei închisorii este mai ridicat (6 ani, față de 3 ani anterior), însă maximul este mai mic în noul Cod penal (12 ani, față de 15 ani cât era prevăzut anterior).

CAPITOLUL III

ANALIZA INFRACȚIUNII DE TORTURĂ

3.1 Noțiunea de tortură în sensul art. 3 din CEDO

3.1.1Caracterizarea dispozițiilor art 3.

În cea mai concisă redactare posibilă, 1 art. 3 din Convenție dispune că nimeni nu poate fi supus torturii, nici unor pedepse sau tratamente inumane ori degradante. Pe cât de precisă este formularea textului, pe atât este ea de imperativă. Această dispoziție are ca scop apărarea integrității fizice și morale a persoanei, demnitatea ei.

Interdicția impusă de art. 3 este absolută; nici o derogare de la dispozițiile sale nu este permisă de Convenție. Ea poate fi citită ca reglementând dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă la tortură, la pedepse ori tratamente inumane sau degradante; din moment ce această interdicție este absolută, înseamnă că acest drept apare ca intangibil.

După cum s-a spus, dreptul de a nu fi supus la tratamente contrare demnității omului este un atribut inalienabil al persoanei umane, întemeiat pe valorile centrale ale ,,patrimoniului comun" al statelor membre ale Consiliului Europei, evocat în Preambulul Convenției.

Într-o jurisprudență de o constanță fără nici o umbră de echivoc, începută cu 3 cauza Irlande c/Royaume-Unidin anul 1978, Curtea Europeană a decis în sensul că art. 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice. Chiar în circumstanțele cele mai dificile, cum ar fi lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice, în termeni absoluți, tortura și pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante.

Articolul 3 nu prevede restricții, ceea ce contrastează cu majoritatea dispozițiilor normative ale Convenției și ale Protocoalelor nr. 1 și nr. 4 și, potrivit art. 15 parag. 2 din Convenție, nu comportă nici o derogare, chiar în situația existenței unui pericol public ce amenințăviața națiunii. Interdicția aplicării torturii sau a unor pedepse sau tratamente inumane ori degradante este absolută și prin raportare la comportamentul persoanei căreia acestea i-ar fi aplicate; natura infracțiunii care i s-ar imputa reclamantului este lipsită de orice pertinență pe terenul art. 3 din Convenție.

3.1.2 Consecințe ale caracterului absolut al interdicției.

Caracterul absolut al interdicției instituite de acest text nu este o simplă afirmație retorică; el are importante consecințe practice, mai ales cu privire la obligațiile care revin statelor contractante pe temeiul dispozițiilor sale, între care lipsa de pertinență a eventualului comportament reprobabil al victimei, ce ar putea cădea sub imperiul celor mai grave sancțiuni penale, este numai una dintre ele. Ca regulă generală, pe terenul art. 3, statele și-au asumat, prin Convenție, o adevărată răspundere obiectivă cu privire la conduita agenților lor; autoritățile statale nu s-ar putea apăra de această răspundere invocând imposibilitatea – reală sau ipotetică – de a asigura respectarea interdicției impuse de text.

Din caracterul absolut al acestei interdicții rezultă și alte consecințe. Astfel, în primul rând, fosta Comisie a decis în sensul că statele nu au a alege între respectarea obligației impuse de art 3 și acordarea unei indemnizații victimei unei eventuale încălcări a dispozițiilor sale, chiar dacă, atunci când este vorba, de exemplu, de rele tratamente, o acțiune în despăgubiri constituie, ca principiu, o cale de atac care trebuie exercitată spre a epuiza astfel căile interne de atac, în sensul Convenției.

În al doilea rând, caracterul absolut al dreptului de a nu fi supus la tortură sau la pedepse ori tratamente inumane sau degradante interzice statelor să invoce, în această materie, principiul proporționalității.

Acest principiu a fost creat de jurisprudența organelor Convenției și aplicat în privința drepturilor și libertăților apărate de Convenție, care pot cunoaște limitări autorizate cu privire la drepturile pe care aceasta le guvernează în circumstanțe determinate, cum sunt cele definite, de pildă, de cel al doilea paragraf al art. 8, art. 9,art. 10, art. 12din Convenție. Acest principiu a permis Curții să examineze, după ce eventual a constatat o ingerință a unei autorități statale în exercițiul dreptului apărat, „dacă aceasta a fost necesară într-o societate democratică" și dacă ea a fost „proporțională" cu scopul legitim urmărit prin producerea ei. Este foarte adevărat că, într-o jurisprudența constantă, organele Convenției au decis că, pentru a cădea sub incidența dispozițiilor art. 3, „tratamentul" determinat aplicat victimei trebuie să depășească un anumit „prag de gravitate".   Altfel spus, întotdeauna, în cauzele care sunt examinate pe terenul acestui text, trebuie determinat punctul de la care suferința produsă unei persoane nu poate fi considerată o simplă „brutalitate" produsă, de exemplu, atunci când aceasta s-ar opune la arestarea ei, ci este suficient de gravă pentru a fi calificată ca tratament inuman sau degradant, sau chiar tortură.

Așa după cum s-a observat, dacă un stat contractant ar putea invoca principiul 7 proporționalității în determinarea gravității minime care să conducă la aplicarea dispozițiilor art. 3, ar însemna să se admită că o atingere adusă acestui drept intangibil absolut ar putea fi declarată ca fiind produsă în conformitate cu prevederile Convenției; or, de principiu, nu poate exista un scop legitim cu privire la o încălcare a dreptului de a nu fi supus la tortură sau la tratamente inumane ori degradante; din absolută, garanția instituită de text ar deveni relativă, tocmai prin invocarea principiului proporționalității; din moment ce pragul limită a fost atins, în interiorul „dispozițiilor textului, principiul proporționalității poate determina o anumită calificare sau o calificare precisă a «tratamentului» aplicat victimei ca fiind tortură, tratament inuman sau tratament degradant".

În al treilea rând, caracterul absolut al dreptului discutat autorizează Curtea 8 Europeană să se sesizeze din oficiu cu examinarea eventualei sale încălcări, chiar în ipoteza în care victima nu a invocat-o, ca un capăt de cerere distinct în plângerea sa, dar faptele alegate impun aceasta.

3.1.3 Prevederi asemănătoare în alte tratate internaționale în materie.

Trebuie subliniat faptul că dispoziția cuprinsă în art. 3 al Convenției nu este nici pe departe singulară în instrumentele universale sau regionale de protecție generală a drepturilor omului. Dimpotrivă, ea se regăsește în fiecare dintre acestea. Astfel, este de observat că, practic, art. 3 reia, în termeni identici, prevederea cuprinsă în art. 5 al Declarației Universale a Drepturilor Omului. O dispoziție asemănătoare se regăsește în art. 7 al Pactului O.N.U. privitor la drepturile civile și politice, care, totuși, adaugă în partea sa finală, că „este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimțământul său, unei experiențe medicale sau științifice". Tot astfel, art. 5 parag. 1 din Convenția americană a drepturilor omului dispune că orice persoană are dreptul la respectarea integrității sale fizice,mintale și morale, iar parag. 2 al aceluiași text prevede că nimeni nu poate fi supus la tortură sau la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, ceea ce semnifică interdicția absolută a aplicării unor asemenea pedepse ori tratamente, după cum art 4 din Carta africană a drepturilor omului și popoarelor proclamă inviolabilitatea persoanei umane: „Orice ființă umană are dreptul la respectarea vieții sale și a integrității fizice și morale a persoanei sale; nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de acest drept".

După cum a constatat Curtea Europeană, faptul că interdicția impusă de art. 3 11 din Convenție, în termeni cel puțin asemănători, în alte tratate internaționale în materie, semnifică faptul că este vorba despre o normă internațională acceptată de societățile democratice.

De altfel, existența unor convenții specifice 12 în această materie, și anume Convenția O.N.U. pentru prevenirea torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante din anul 1984, intrată în vigoare la 26 iunie 1987 și Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, încheiată de statele membre ale Consiliului Europei în anul 1987 și intrată în vigoare la 1 februarie 1989, cu mecanismele de control pe care ele le instituie.

Revenind la 13 dispozițiile art. 3 din Convenție, este de observat că, după modelul Declarației Universale, formularea sa cuprinde „tratamente" aplicate unei persoane, ce pot primi calificări diferite, fără a defini nici unul dintre ele și fără a stabili o anumită ierarhie între ele. Desigur, în dreptul internațional există o definiție a torturii, dată de Convenția O.N.U. în materie, la care s-au făcut referiri în jurisprudența fostei Comisii și a Curții. Nu mai puțin, am văzut că aceeași jurisprudența a evidențiat necesitatea stabilirii așa-zisului „prag" sau „nivel" de gravitate de la care o anumită „brutalitate" are a fi definită ca reprezentând un tratament inuman sau degradant sau tortură. în nenumărate ocazii, organele Convenției au reținut, mai ales cu privire la tratamentele inumane sau degradante, că pentru a preciza acel prag minim de gravitate necesar a fi depășit spre a se aplica dispozițiile art. 3 din Convenție, trebuie luați în considerare mai mulți factori, împreună sau separat: contextul în care s-au produs faptele incriminate, durata „tratamentului" aplicat, efectele sale fizice sau psihice asupra persoanei care le-a suferit, sexul, vârsta și stare sa de sănătate etc.

Desigur, tortura în sine nu poate fi considerată decât un tratament inuman și degradant. Este limpede, însă, că autorii Convenției au voit să facă o distincție între actele de tortură, care reprezintă un tratament crud, cu suferințe fizice și psihice deosebite pentru victimă și alte rele tratamente, care, fără a produce suferințe de o asemenea intensitate, au a fi reținute totuși ca rămânând inumane sau degradante, toate aceste acte fiind prohibite de art. 3.

De altfel, din acest punct de vedere este de reținut precizarea făcută uneori de Curte : în sensul că anumite tratamente crude aplicate victimei nu puteau fi calificate decât ca acte de tortură. Totuși, având în vedere caracterul evolutiv al Convenției, ca instrument viu ce trebuie interpretat în lumina condițiilor de viață actuale, ea nu a exclus ca anumite fapte calificate cândva ca „tratamente inumane și degradante", și nu „tortură", ar putea primi o calificare diferită în viitor, deoarece „nivelul crescând de exigență în materia protecției drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică, paralel și ineluctabil, o și mai mare fermitate în aprecierea atingerilor aduse unor valori fundamentale ale unei societăți democratice".

3.1.4 Noțiunea de „tortură", în sensul art 3

Redactarea laconică a art. 3 a permis dezvoltarea unei bogate jurisprudențe a organelor Convenției privitoare la noțiunile pe care el le utilizează; aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, Convenția O.N.U. privitoare la prevenirea torturii și a tratamentele și pedepselor inumane sau degradante conține o definiție a torturii la care, așa după cum vom arăta imediat, Curtea Europeană face referire în jurisprudența sa. „Gradarea", diferențierea actelor ce pot provoca suferință unei persoane sunt evidente în intenția redactorilor tratatelor internaționale care interzic tortura și tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante.

Prima interdicție edictată de art. 3 din Convenție privește tortura. Cu riscul de a ne repeta, reluăm definiția ei din Convenția O.N.U. În materia, considerată ca având, astfel, valoarea de definiție autentică, spre a pune în evidență caracteristicile acesteia: „Orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice (intense) fizice sau psihice, în special cu scopul de a obține de la ea sau de la o terță persoană informații sau mărturii, de a o pedepsi pentru un act pe care ea sau o terță persoană 1-a comis, sau este bănuită că 1-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe orice formă de discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferință este provocată de un agent al autorității publice sau de orice persoană care acționează cu titlu oficial ori la instigarea sa sau cu consimțământul ei expres sau tacit".

Așadar:

a) actele de tortură înseamnă orice durere sau 15 suferință deosebită, fizică sau mentală;

b) acestea se produc intenționat;

c) cel care le produce este un agent al forței publice sau o persoană care acționează la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al acestuia;

d) scopul aplicării unor asemenea acte constă în obținerea unor informații ori mărturii, aplicarea unei pedepse pentru un act comis de victima actelor aplicate sau de către o terță persoană, sau exercitarea unor presiuni asupra victimei sau asupra unei terțe persoane.

Ceea ce deosebește tortura de tratamentele inumane sau degradante 16 propriu-zise este intensitatea durerii pe care ea o provoacă, a suferințelor produse victimei, în primul rând; în al doilea rând, tortura presupune intenția celui care, deținător al autorității publice, produce o suferință deosebită victimei care acționează direct sau prin intermediul altei persoane, care, la rându-i, produce suferințele cu știrea sau chiar la instigarea acestuia.

După cum a subliniat Curtea, pentru a determina dacă un act are a fi calificat ca 17 tortură, formă particulară a relelor tratamente, trebuie avută în vedere distincția pe care o impune art. 3 între această noțiune și cea de „tratamente inumane ori degradante". Această distincție este consacrată de Convenție pentru a marca „infamia specială" a tratamentelor inumane deliberate ce provoacă suferințe crude și grave unei persoane.

În afară de gravitatea tratamentelor, instanța europeană a evidențiat că în 18 Convenția O.N.U. din anul 1987, în privința torturii, se menționează noțiunea de „voință deliberată", deoarece ea definește tortura ca un act prin care sunt provocate unei persoane dureri sau suferințe în mod intenționat, în special cu scopul de a obține de la ea informații, de a o pedepsi sau de a o intimida.

3.2 Tortura în reglementarea națională

3.2.1 Noțiune

(1) Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice:

în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau declarații;

în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană 1-a comis ori este bănuită că 1-a comis;

în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane;

d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare,

-se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (1) se pedepsește.

Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorități publice.

Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele.Incriminarea din art. 282 NCP are corespondent în infracțiunea cu aceeași denumire marginală prevăzută în art. 2671 CP 1969. Noul text de incriminare a fost restructurat, pentru a face mai facile lecturarea și asimilarea conținutului normativ al infracțiunii examinate.

În noua reglementare nu au intervenit modificări semnificative, fiind păstrat, în linii mari, textul de incriminare al torturii din Codul penal din 1969. Astfel, în ambele reglementări, tortura constă în fapta prin care se pricinuiesc unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice, într-un scop bine determinat și care trebuie să consiste în obținerea de informații sau declarații, pedepsirea pentru un act comis ori bănuit comis, intimidarea sau constrângerea ori într-un motiv bazat pe orice formă de discriminare.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că noțiunea de tortură reunește trei elemente: intenția, scop determinat (care să constea în

Obținerea unor informații sau mărturii, aplicarea unor pedepse sau exercitarea de presiuni) și grad de suferință – fizică sau mentală – extrem de ridicat'11.

Subiectul activ continuă sa fie dublu, fiind reprezentat, pe de o parte, de funcționarul public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, situație în care subiectul este circumstanțiat, iar, pe de altă parte, de orice persoană care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al funcționarului. în această din urmă situație, autorul faptei nu are o calitate specială, însă o astfel de calitate, mai exact de funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, va avea instigatorul sau complicele.

O diferență față de vechea reglementare constă în aceea că, pentru determinarea calității cerute subiectului activ, a fost utilizată o formulă mai explicită, și anume aceea de funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat. În literatura de specialitate s-a arătat că prin „funcție ce implică exercițiul autorității de stat" se înțelege acea „funcție care conferă funcționarului atribuții care nu ar putea fi îndeplinite fără exercițiul autorității de stat, adică fără competența de a da dispoziții și de a lua măsurile necesare pentru respectarea lor"12'.

În condițiile în care în noul Cod penal infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății persoanei au fost redefinite, astfel că, dintre cele trei infracțiuni intenționate existente în reglementarea anterioară – loviri sau alte violențe, vătămare corporală și vătămare corporală gravă -, au fost prevăzute doar două, loviri sau alte violențe și vătămare corporală, prima variantă agravată a infracțiunii de tortură a fost definită corespunzător.

Astfel, varianta agravată de la alin. (2) al normei de incriminare se referă la urmarea produsă, care constă într-o vătămare corporală, adică în producerea unei infirmități, a unor leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieții victimei.

În termeni identici a fost păstrată cea de-a doua variantă agravată, care presupune ca rezultat moartea victimei.

În privința tentativei, se remarcă o deosebire, ce constă în aceea că în noua reglementare se prevede că se sancționează doar în cazul variantei tip, nu și în cazul variantelor agravate, distincție ce nu era întâlnită în Codul penal din 1969.

Modificări au fost aduse și în privința regimului sancționator, care în noua reglementare cuprinde, în cazul variantei tip și a celor agravate, alături de pedeapsa principală a închisorii (menținută în aceleași limite), și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi. De asemenea, la varianta din alin. (5) al textului de incriminare a fost preluată acea dispoziție din reglementarea anterioară care are menirea de a da eficiență deplină incriminării și care prevede că nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat nici ordinul superiorului ori al unei autorități publice.

Prin această prevedere a fost înlăturată posibilitatea de invocare din partea persoanei care ar săvârși acte de tortură a stării de necesitate sau a ordinului superiorului, împrejurări care constituie cauze ce exclud caracterul nejustificat al faptei (art. 20 și art. 21 NCP).

Legea penală mai favorabilă. Prin regimul sancționator, reglementarea din Codul penal din 1969 este mai favorabilă în cazul variantei tip și al variantei agravate prevăzute la art. 282 alin. (2) NCP, în timp ce, în cazul variantei agravate care presupune moartea victimei, legea nouă este mai favorabilă, întrucât nu mai prevede și detențiunea pe viață ca pedeapsă principală.

3.3 Jurisprudență

Într-o hotărâre relativ recentă, pronunțată în cauza Al-Adsani c/Royaume-Uni, Curtea a arătat că importanța primordială pe care o are interdicția torturii este din ce în ce mai pronunțat pusă în evidență în dreptul internațional, amintind în acest sens dispozițiile art. 5 din Declarația Universală și cele ale art. 7 din Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice.

De asemenea, instanța europeană a menționat că art. 2 al Convenției O.N.U. împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante impune statelor contractante să ia măsuri legislative, administrative, judiciare și alte măsuri eficace pentru a împiedica săvârșirea de acte de tortură pe teritoriul aflat sub jurisdicția lor, iar dispozițiile art. 4 din aceeași Convenție le obligă să incrimineze asemenea acte în cadrul legislației lor penale interne.   Această interdicție absolută se regăsește și în alte decizii ale unor instanțe judecătorești interne și internaționale.

Astfel, Curtea Europeană a reținut că, în hotărârea sa din 10 decembrie 1998 pronunțată în cauza Furundzija, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, referindu-se la ansamblul normelor convenționale amintite mai sus a statuat în sensul că „datorită importanței valorilor pe care le protejează, principiul interdicției torturii a devenit o normă imperativă sau jus cogens, adică o normă care se situează în ierarhia normelor internaționale Ia un rang mai înalt decât dreptul convențional și chiar decât normele de drept cutumiar «ordinar».   Declarații similare se regăsesc în hotărâri pronunțate în alte cauze de același tribunal, precum și în hotărâri naționale, între care cele pronunțate de Camera Lorzilor în cauzaPinochet .

3.3.1 Acte de tortură săvârșite în timpul interogatoriului.

Multă vreme s-a remarcat o anumită ezitare din partea instanței europene de contencios al drepturilor omului în a califica anumite „rele tratamente" aplicate unei persoane de către agenți ai autorităților statale, ca reprezentând acte de tortură. Astfel, în cauza interstatală Irlande c/Royaume-Uni, din anul 1978, Curtea a reținut că unele tehnici de „dezorientare" sau de „privare senzorială" aplicate persoanelor supuse interogatoriului în cadrul efectuării de cercetări penale ce au constat în obligarea acelor persoane să stea mai multe ore sprijinite de un perete numai cu vârful degetelor, aplicarea unui sac negru sau bleumarin pe capul persoanei deținute, privarea de posibilitatea de a dormi înaintea interogării, privarea de mâncare solidă sau lichidă, obligarea lor la suportarea unor zgomote deosebite în celula în care erau deținute, contrar avizului exprimat de Comisie, nu constituie acte de tortură.

Aceasta, cu toate că însăși Curtea a arătat că, aplicate simultan, cu premeditare și timp de mai multe ore, aceste cinci „tehnici de interogatoriu" au cauzat persoanelor care le-au suferit, dacă nu leziuni veritabile, cel puțin vii suferințe fizice și morale; mai mult, Curtea a constatat că aceste acte au provocat victimelor tulburări psihice deosebite în timpul interogatoriului. Instanța europeană a calificat aceste acte ca reprezentând un tratament inuman și degradant, în sensul art. 3, pentru că au fost de natură să creeze victimelor un sentiment de teamă, de angoasă, cu scopul de a le umili, a le înjosi și de a le înfrânge, eventual, rezistența fizică și morală. În mod surprinzător însă, prin raportare la art. 1 in fine al Rezoluției Adunării generale O.N.U. nr. 3452 (XXX) din 9 decembrie 1975, care declara că tortura constituie o formă agravată și deliberată de pedepse sau de tratamente crude, inumane sau degradante, Curtea a decis că cele cinci tehnici de interogatoriu utilizate cumulativ, cu scopul obținerii de mărturisiri, al denunțării altor persoane sau pentru obținerea de informații, deși aplicate sistematic, nu au fost de natură să cauzeze victimelor suferințe de intensitatea și de cruzime deosebită, spre a fi calificate acte de tortură1.

3.3.2 Acte de tortură săvârșite în timpul detenției.

Începând cu hotărârea sa 21 din 18 decembrie 1996, pronunțată în cauza Aksoy contra Turcia, Curtea și-a nuanțat poziția privitoare la modul de calificare a maltratărilor suferite de o persoană în timpul detenției preventive.

Astfel, mai întâi, în raționamentul dezvoltat în această cauză, ea a reluat ideea potrivit cu care forme deosebite ale relelor tratamente au a fi calificate tortură, pe baza distincției ce rezultă din art. 3 al Convenției, între această noțiune și aceea de „tratamente inumane sau degradante".

În al doilea rând, în speță, Curtea a reținut starea de fapt stabilită de fosta Comisie, care a constatat, între altele, că în timpul arestării preventive, reclamantul a fost supus la așa-numita „spânzurătoare palestiniană", care constă în dezbrăcarea victimei, legarea mâinilor la spate și suspendarea ei de brațe, fără a se mai putea sprijini pe sol.

În al treilea rând, în concepția Curții, un asemenea „tratament" nu poate fi aplicat decât în mod deliberat, pentru că „realizarea" lui presupune o „doză de pregătire și de antrenament", și a fost practicat cu scopul de a obține de la reclamant mărturisiri sau informații. În afara gravelor suferințe îndurate, probele medicale produse au demonstrat că reclamantului i-a fost cauzată o paralizie a brațelor, care a durat o bună perioadă de timp. Așa fiind, Curtea a ajuns la concluzia că acest „tratament" a fost atât de grav și crud, încât nu poate fi calificat decât tortură.

În cauza Aydin contra Turcia , pornind de la aceeași distincție stabilită în jurisprudența sa anterioară între „tortură" și „tratamente inumane sau degradante", instanța europeană a reținut că în timpul arestării preventive, reclamanta a fost violată de un individ a cărui identitate nu a fost stabilită. În concepția Curții, violul săvârșit asupra unei persoane aflate în detenție de către un agent al statului are a fi considerat ca o formă deosebit de gravă și odioasă a relelor tratamente, ținând seama de facilitatea cu care agresorul poate abuza de vulnerabilitatea și de fragilitatea victimei; violul este de natură să cauzeze victimei suferințe psihice profunde, care dispar, dacă dispar, cu mare greutate, într-o lungă perioadă de timp.

De asemenea, tot în timpul cât s-a aflat în detenție preventivă, reclamanta a fost supusă de către agenții forțelor de securitate statale la o serie de experiențe deosebit de umilitoare, chiar terifiante, prin raportare la sexul, tinerețea și circumstanțele în care a fost deținută timp de trei zile, înfricoșată și dezorientată, prin aplicarea unei benzi negre pe ochi, într-o stare de durere fizică permanentă și de spaimă, provocate de loviturile primite în timpul interogatoriilor și datorită incertitudinii situației sale. În plus, ea a fost ținută în condiții umilitoare, goală și a fost udată cu jeturi puternice de apă, ceea ce a contribuit la agravarea stării sale de vulnerabilitate.

În aceste condiții, Curtea a ajuns la convingerea că ansamblul actelor de violență fizică și psihică aplicate reclamantei, în special violul, care a fost caracterizat ca un act deosebit de crud, sunt constitutive de tortură, interzisă de art. 3 din Convenție. Ea nu a ezitat să sublinieze că ar fi ajuns la aceeași concluzie pentru fiecare dintre actele incriminate, luate separat. Această precizare ni se pare deosebit de importantă, ea marcând severitatea cu care examinează, în prezent, instanța europeană relele tratamente aplicate de agenții statului persoanelor aflate în detenție, astfel cum rezultă din cercetarea jurisprudenței ei ulterioare.

Astfel, această poziție a Curții a fost reafirmată în examinarea cauzei Selmouni 28 c/France, în care ea a constatat că ansamblul leziunilor de pe corpul reclamantului, dovedite cu certificate medicale, împreună cu declarațiile sale privitoare la tratamentele umilitoare suferite pe timpul detenției preventive au demonstrat existența unor dureri sau suferințe fizice și psihice ce nu pot fi tăgăduite. În același timp, derularea faptelor a atestat că aceste dureri și suferințe au fost provocate reclamantului în mod intenționat, cu scopul de a se obține mărturisiri privitoare la faptele ce-i erau imputate. În sfârșit, reieșea foarte limpede din dosar că multiplele violențe au fost aplicate de polițiști aflați în exercițiul funcției. Ca atare, instanța europeană a avut a determina dacă „durerile și suferințele" provocate reclamantului au a fi caracterizate ca „puternice" („intense"), în sensul art. 1 din Convenția O.N.U. în materie.

Din acest punct de vedere, Curtea a considerat că trăsătura „puternice" 29 („intense") reținută de acest text, ca și cea de „minimum de gravitate", la care se face referire pentru aplicarea dispozițiilor art. 3, sunt relative, prin esența lor; calificarea unor acte prohibite de text, aplicate unei persoane ține de ansamblul situației în care s-a aflat victima în cauză, în special de durata și efectele lor fizice și psihice, precum și, uneori, de sexul; vârsta, starea sănătății ei etc.

În speță, Curtea a constatat că, dincolo de loviturile primite, reclamantul a fost tras de păr, a fost obligat să alerge pe un culoar de-a lungul căruia polițiștii îi puneau piedică spre a-1 face să cadă, că a fost pus în genunchi în fața unei tinere polițiste, a fost amenințat cu o flacără, apoi cu o seringă etc.; dincolo de violența faptelor, Curtea a reținut caracterul lor odios și umilitor pentru orice persoană, în orice stare s-ar găsi aceasta. Faptele astfel descrise s-au petrecut repetat și prelungit, pe durata zilelor de interogatoriu la care a fost supus reclamantul. Așa fiind, Curtea s-a declarat convinsă că actele de violență fizică și psihică produse asupra persoanei reclamantului, luate în ansamblul lor, i-au provocat dureri și suferințe „puternice" („intense") și au un caracter deosebit de grav și crud, constituind acte de tortură, în sensul art. 3 din Convenție.

Subliniem faptul că actele de tortură pot fi săvârșite nu numai de agenți ai forței publice, ci și de particulari, caz în care autoritățile statale au îndatorirea, în temeiul art. 3, de a urmări și pedepsi pe cei vinovați de producerea lor. Este cazul, spre exemplu, al violului săvârșit asupra unei persoane. Evident, prima lor obligație este aceea de a lua toate măsurile de prevenire a producerii unor asemenea fapte, precum și de a dispune de norme procedurale adecvate, care să asigure desfășurarea unei anchete efective, de natură să permită urmărirea și pedepsirea persoanelor direct responsabile.

CAPITOLUL IV

ASPECTE COMPARATIVE ÎNTRE INFRACȚIUNILE CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE ȘI TORTURĂ

În ceea ce privește interdicția torturii și a pedepselor și tratamentelor inumane sau degradante este vorba despre o interdicție absolută, care conform Curții Europene, „consacră una din valorile fundamentale ale societății democratice". Totuși, determinarea locului dreptului la integritate fizică și psihică în cadrul drepturilor omului și cetățeanului pune probleme datorită conținutului său foarte larg. Tortura și pedepsele inumane sau degradante reprezintă încălcarea cea mai gravă adusă acestui drept. în anumite condiții, dacă pune în pericol chiar viața persoanei, se poate ușor transforma într-o încălcare a dreptului la viață. La limitele cele mai de jos, putem să întâlnim atingeri aduse acestui drept, care sunt acceptate de către majoritatea legislațiilor statelor civilizate. Este vorba despre vaccinarea obligatorie, prelevarea de mostre de sânge pentru determinarea gradului de alcolemie, etc.

Tocmai datorită limitelor extreme ale conținutului acestui drept, și jurisprudența instanțelor în domeniu variază în funcție de evoluția concepțiilor societății privind gravitatea atingerilor. În acest sens, este relevatoare jurisprudența Curtea Europeană privind nivelul minim de gravitate a atingerii aduse, pentru a se pronunța o încălcare a articolului 3 al Convenției. De fapt acest criteriu minim pare să dispară, lăsând loc incriminării oricărui nivel de brutalitate atunci când nu este imperativ necesar.

Pentru a poziționa aceste drepturi în doctrina și jurisprudența actuală, vom aminti problemele deosebite ce le ridică biotehnologiile și medicina. Acestea aduc gradual importante modificări în conținutul acestor drepturi și în felul în care înțelegem să le protejăm. Din acest punct de vedere, se vorbește despre o veritabilă revoluție în domeniul drepturilor omului, ale cărei influențe se manifestă în special în domeniul dreptului la viață și integritate fizică și psihică.   În aceste condiții, putem spune că cele mai vechi drepturi existente în catalogul drepturilor omului și cetățeanului revin în prim planul atenției jurisprudenței și doctrinei.

Tortura, infracțiunile de loviri, de vătămare corporală sau vătămare corporală gravă, de tratament inuman, de tratament degradant, neacordarea asistenței medicale adecvate, constituie cele mai frecvente infracțiuni în baza cărora Curtea Europeană a Drepturilor Omului condamnă statele pe temeiul violării articolului 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Delimitarea torturii de celelate infracțiuni contra integrității corporale se face pe baza următoarelor criterii:

Scopul urmărit;

Consecințele fizice și psihice produse;

Intensitatea durerii sau suferinței provocate;

Modul de executare;

Vârsta

Capacitatea de rezistență a victimei în funcție de sex.

Cel mai important criteriu de delimitare rămâne intensitatea durerii provocate, indiferent de celălalte. Prevalența acestui criteriu a fost recunoscută în de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în speța Selmouni contra Franța, constatând că tratamentul aplicat nu a fost o simplă violență, ci o tortură fizică și psihică extrem de puternică.

Pe lângă intensitatea suferinței provocate, foarte important pentru delimitarea infracțiunii de tortură de celălalte infracțiuni contra integrității corporale este și scopul urmărit. Este un scop special și trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Violența să fie exercitată în scopul obținerii de informații sau măturisiri;

Să fie exercitată în scop de pedeapsă pentru o faptă pe care persoana vătămată sau o terță persoană este bănuită că a făcut-o;

Să fie exercitată cu scopul de a intimida sau de a exercita presiuni asupra persoanei vătmate sau asupra unei terțe persoane.

Sub aspect juridico-penal infracțiunile contra integrității corporale și tortura se aseamănă foarte mult, dar prezintă o serie de deosebiri relevante. Spre exemplu, din punct de vedere al laturii obiective, tortura se diferențiază de tratamentul inuman prin faptul că, în cazul celui din urmă, suferințele nu sunt cauzate în mod direct, prin exercitarea de violențe fizice ca la tortură și la infracțiunile contra integrității coprporale, ci prin deținerea unei persoane în condiții improprii, care condiții îi prejudiciază sănătatea fizică și psihică, în mod indirect.

Analiza juridico-penală a tratamentului degradant sau inuman nu este expres reglementată în legislația națională, cum se întâmplă în cazul torturii și infracțiunilor contra integrității corporale. Ea se deduce din practica și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care stabilește și criterile de delimitare între tortură și tratamentele inumane sau degradante. Aceste criterii sunt reprezentate de:

Pragul minim de severitate satbilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în funcție de care se delimiteaă tortura de tratamentele inumane sau degradante;

Condițiile inumane de detenție

Neacordarea sau acordarea improprie a asistenței medicale;

Investigarea ineficientă a relelor tratamente.

Potrivit Jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, multe situații de infracțiuni contra integrității corporale sau tratamente inumane apar în timpul detenției, când persoana vătămată este supusă unor violențe fizice sau psihice, care însă nu ating pragul minim de severitate pentru a fi calificate drept tortură. Tratamentul inuman, spre exemplu, a fost definit de Curte ca fiind acea situație în care se cauzează o suferință fizică sau psihică de o anumită intensitate, dar nu suficient de puternică ca să fie considerată tortură.

De asemenea, infracțiunile contra integrității corporale se înfătuiesc și în afara detenției, de către subiecți activi necalificați, putând consta în acte de cruzime de natură să producă o puternică tulburare. Tortura nu poate fi exercitată decât dacă persoana vătămată se află în stare de detenție și doar de către subiecți activi calificați- organele de cercetare penală.

În ceea ce privește tratamentul degradant, acesta cauzează victimelor o stare de anxietate, de frică, care o determină să acționeze contrar voinței proprii. Spre deosebire de tortură, relevante în această direcție sunt criteriile referitoare la vârstă și la capacitatea de rezistență în funcție de sex. Tratamentul degradant sau inuman sunt de regulă inseparabile, dar pot exista și independent. Spre exemplu, loviturile de nuia aplicate reclamantului pe corpul dezgolit de către organele de poliție au fost considerate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind tratamente degradante, înjositore pentrupersoana vătămată.

4.1 Jurisprudența instanțelor de judecată

Dosar 86/P/ (09.09.2008)

Infracțiuni contra persoanei. Omor calificat.

Autor: Curtea De Apel Constanța – Secția Penală

Domenii: Omor;

Tip: Decizie

Cod penal, art. 175, lit. i

Un loc public prin natura și destinatia lui este întotdeauna, în acceptiunea legii, accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană.

Astfel, infracțiunea de omor a fost savârșită în curtea locuinței victimei, împrejmuită cu plasă de sârma și plăci de azbociment, aceasta nefiind accesibilă publicului, deci neputând fi considerată un loc public, cu consecința reținerii agravantei prăvazute de art. 175 lit. i Cod penal.

Prin sentința penală nr.109 din data de 3 martie 2008, pronunțată în dosarul penal nr.4895/118/2007, Tribunalul Constanta, în baza art.174-175 lit.”i” cod penal, cu aplic.art.74 al.1 lit.”c” – art.76 al.1 lit.”a” cod penal și al.2 cod penal a condamnat inculpatul M.B., născut la data de 04.10.1985 în Medgidia, județul Constanta, cetătean român, studii 3 clase, muncitor, fără ocupatie si loc de muncă, necăsătorit, stagiul militar nesatisfăcut, domiciliat în Medgidia, judetul Constanta, – în prezent detinut în Penitenciarul Poarta Alba, Judetul Constanta – la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare si 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prev. de art.64 al.1 lit.”a” teza II-a si lit.”b” cod penal după executarea pedepsei principale.

Pentru a pronunța aceasta hotarâre, prima instanta a reținut urmatoarea situatie de fapt:

La data de 18.01.2007 numita T.L. a dat martorei M.T. – sora inculpatului, un cal, urmând ca aceasta sa-l plateasca în timp de o luna de zile, cu conditia ca, în cazul în care se va razgândi, aceasta sa-i cedeze caruta proprietatea ei.

Întrucât a doua zi M.T. nu a fost multumita de cal, l-a abandonat pe terenul din apropierea casei lui T.L. ce îi era vecina, anuntând-o că nu mai doreste sa cumpere calul.

Având în vedere întelegerea dintre ele T.L. ia caruta martorei M.T. ce era lăsată în stradă în fata casei, cele doua certându-se, dupa care se confrunta fizic.

Ulterior M.T. le spune membrilor familiei ale despre această agresiune si împreună cu concubinul sau – martorul S.G. si inculpatul M.B. si rudele sale M.E. si M.E. se deplasează la domiciliul familiei T.L., care locuia împreună cu rudele sale, printre care și mama sa, victima P.D.

Inculpatul M.B., aflându-se sub influența bauturilor alcoolice s-a înarmat cu o sulită lungă de 4,5 metri, confectionata din țeava în grosime de 2,5 cm prevazuta la unul din capete cu doua tepuse în lungime de 8 cm,ascuțita la capat.

Inculpatul a aruncat de mai multe ori cu pietre spre locuinta din apropiere unde se afla T.L. si rudele acesteia, locuintă ce nu era împrejmuită cu vreun gard, ocazie cu care a lovit în zona capului si a pieptului victima P.D., iar cu sulita a lovit fereastra si usa casei, iar una din lovituri a aplicat-o în zona feței victimei.

Aceste împrejurari sunt confirmate de martorii T.I., V.I., P.I. si M.F. – copiii victimei, care se aflau toti, împreună, în locuință.

Faptul că inculpatul a participat la comiterea faptei si a agresat-o în mod direct pe victima P.D. rezultă si din declaratia fiicei acesteia M.V., precum si din declaratiile martorilor M.T., M.E., M.E., M.A. – rudele inculpatului.

Dupa ce a lovit-o cu sulita, constatând ca victima a cazut la sol si realizând gravitatea faptei sale, inculpatul s-a retras la domiciliul sau, loc unde a ascuns sulita într-o capița de fân, dupa care a parasit domiciliul, mergând la rudele sale din Hârsova, pentru a nu fi gasit de organele de politie, ulterior, la data de 27.01.2007, s-a prezentat la Politia Medgidia, ocazie cu care a declarat cu privire la fapta comisă.

În urma agresiunii inculpatului, victima a fost internată la Spitalul Municipal Medgidia în perioada 20 – 22.01.2007, cu diagnosticul TCC plus, TCF acut închis, plaga sp.Interdigital 1 mâna stg, fiind transferata la Spitalul Clinic Judetean Constanta în perioada 22 – 26.01.2007 si internata cu diagnosticul TCC si facial prin agresiune, TCF deschis mediu, fractura F dreapta, contuzie hemoragică F dr. în remisie, hemoragie meninge posttraumatică si hemasinus maxilar stang.

La data de 26.01.2007 ora 5,00 victima a decedat în urma unui stop cardiac ireversibil la manevrele de resuscitare .

Verificând legalitatea si temeinicia sentintei penale apelate, prin prisma criticilor aduse, din probele dosarului, se constată următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lânga Tribunalul Constanta nr.85/P/21.05.2007, s-a dispus trimiterea în judecata a inculpatului M.B. pentru savârsirea infracțiunii prevazuta de art.174-175 lit.”i” Cod penal, retinându-se ca la data de 20 ianuarie 2007 pe fondul unei stari conflictuale, a patruns în curtea locuintei numitei T.L. si a aplicat lovituri cu pietre în zona capului si o lovitură cu sulita, victimei P.D., în zona capului, cauzându-i multiple leziuni, ce au condus la decesul acesteia.

Prin sentința penală apelată, s-a reținut si condamnat inculpatul apelant, pentru infractiunea de omor calificat, reținându-se ca fapta de omor, a savârsit-o în curtea locuintei numitei T.L., deci fapta a fost savârsită în loc public.

Potrivit at.152 Cod penal fapta se considera savârsită „în public”, atunci când a fost comisă:

a) într-un loc public care prin natura sau destinația lui este întotdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezenta nicio persoană;

În speță, infracțiunea de omor a fost savârsită în curtea locuintei parții vatamate, împrejmuita cu plasa din sârma si placi de azbociment, deci prin natura si destinatia sa (acest loc fiind proprietate privata a partii vatamate), acesta nefiind accesibil publicului, deci nu este un loc public. Localizarea că fapta a fost savârsita în curtea locuintei partii vatamate, este demonstrată de declaratiile acesteia, ale martorilor, din care rezulta ca inculpatul a patruns în acest loc, fara a avea dreptul sau acceptul părtii vătămate. În raport de cele mentionate, instanta de apel va înlatura circumstantele atenuante retinute în sarcina inculpatului, de gravitatea faptei si în baza art.379 pct.2 lit.”a” Cod procedura penală, se vor admite ambele apeluri, se va desființa sentința penală apelată si rejudecând va dispune:

În baza art.334 Cod procedură penală, se va schimba încadrarea juridică din infractiunea prevazută de art.174 – 175 lit.”i” Cod penal în infracțiunea prevazută de at.174 Cod penal, text de lege în baza căruia urmează a-l condamna la pedeapsa de 10 ani închisoare si 4 ani interzicerea drepturilor prevazute de art.64 alin.1 lit.”a” teza a –II-a si lit.”b” Cod penal.

Dosar 1 (12.01.2009)

Infracțiuni contra persoanei. Diferența dintre infracțiunea de tentativă de omor și infracțiunea de vătămare corporală

Autor: Tribunalul Alba-Iulia

Domenii: Infracțiuni;

Tip: Sentință penală

Prin plângerea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba sub dosar nr. 4840/107/2008 petentul M.V. a criticat solutia de neîncepere a urmaririi penale fată de făptuitorul P.A. sub aspectul savârsirii infracțiunii de tentativa de omor prevazuta de art.20 Cp raportat la art.174 Cp, solutie dispusa de Parchetul de pe lânga Tribunalul Alba prin ordonanta nr.170/P/17.06.2008 si confirmată prin rezolutia nr.333/II/2/05.08.2008 a prim procurorului aceluiasi parchet.

În motivarea plângerii petentul a aratat în esență că a fost lovit în mod repetat de catre faptuitor și doar abilitatea sa de se eschiva a facut ca lovitura sa nu-i fie fatală, însa lovitura în umar a avut o intensitate mare, certificatul medico legal atestând existența mai multor leziuni corporale. Intentia făptuitorului de a-i suprima viata petentului a fost evidentă, loviturile aplicate fiind întrerupte doar de interventia numitului G.M.G.. Petentul a mai aratat ca în prezenta cauză este vorba de o tentativa întrerupta, agresorul ar fi continuat sa îl lovească pe petent în situatia în care nu ar fi intervenit o a treia persoană.

În final petentul a susținut ca fapta savârșită de P.A. constituie infractiunea de tentativă de omor, fiind realizata atât sub aspectul laturii obiective cât si subiective.

La dosarul cauzei au fost atasate dosarele 170/P/2008 si 333/II/2/2008 ale Parchetului de pe lânga Tribunalul Alba si dosarul nr. 369/P/2008 al Parchetului de pe lânga Judecătoria Sebes.

Analizând actele și lucrarile dosarului instanta reține urmatoarele:

Prin ordonanta nr. 170/P/17.06.2008 a Parchetului de pe lânga Tribunalul Alba s-a dispus neînceperea urmaririi penale sub aspectul savârsirii prevazute de art. 20 Cp rap. la art. 174 Cp de catre numitii M.V.si G.M.G. în dauna persoanei vatamate P.A..

Prin aceeasi ordonanță s-a mai dispus neînceperea urmaririi penale sub aspectul savârsirii infractiunii prevazute de art. 20 Cp rap. la art. 174 Cp de catre numitul P.A. în dauna persoanei vatamate M.V. si declinarea competentei de solutionare a cauzei privind savârsirea infractiunii prev. de art. 180 al. 2 Cp de catre numitii M.V. si G.M.G. în dauna persoanei vatamate P.A. si a infractiunii prevazute de art. 181 Cp de către numitul P.A. în dauna persoanei vatamate M.V. în favoarea Parchetului de pe lânga Judecatoria Sebes pentru competenta solutionare.

Pentru a pronunta această ordonanta organul de urmarire penală a retinut în esenta ca numitii M.V. si G.M.G. i-au aplicat la data de 25.03.2008 persoanei vatamate P.A. mai multe lovituri cu pumnii si picioarele si cu o bâtă cauzându-i leziuni care au necesitat 8-9 zile îngrijiri medicale si care nu au pus viata victimei în pericol. În consecintă s-a apreciat că loviturile nu au fost aplicate cu gradul de intensitate care ar fi putut face incident elementul material al infracțiunii de tentativă de omor.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba a mai retinut ca, cu ocazia aceluiasi incident, făptuitorul P.A. i-a aplicat persoanei vatamate M.V. mai multe lovituri cu o bâta de lemn în zona capului, a umarului drept si a mâinii drepte cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 35-40 de zile îngrijiri medicale și care i-ar fi putut pune viata în pericol. Însă din cercetări a rezultat ca lipseste latura obiectiva a infractiunii, leziunile suferite nepunând în pericol viata partii vatamate, iar leziunea grava a fost localizata la nivelul omoplatului drept celelalte leziuni fiind minore. Astfel nu sunt întrunite criteriile de incidență a elementului material al infractiunii de tentativă de omor, respectiv gradul de intensitate si zona vizată.

Prin rezolutia nr. nr.333/II/2/05.08.2008 a prim procurorului Parchetului de pe lânga Tribunalul Alba a fost respinsa plângerea formulata de petentul M.V. împotriva ordonantei nr.170/P/17.06.2008 a Parchetului de pe lânga Tribunalul Alba.

Analizând ordonanța atacată în conformitate cu art. 278/1 al. 7 Cpp pe baza lucrarilor si materialului din dosarul cauzei instanța apreciaza ca este legala si temeinica având la baza o interpretare judicioasă a probelor administrate având în vedere urmatoarele aspecte:

Petentul M.V. locuieste în municipiul S. si este administratorul Sc B. SRL. Societatea administrata de petent foloseste în arenda mai multe parcele de teren pe raza localitatii D., comuna S. parcele ce au fost cultivate cu lucernă.

Faptuitorul P.A. este proprietarul unei turme de oi, stâna fiind amplasata în apropierea terenului arendat de societatea administrata de petent.

În seara zilei de 25.03.2008 petentul a observat ca faptuitorul a intrat cu turma sa de oi pe terenul cultivat cu lucerna apartinând Sc B. Srl. În continuare petentul s-a deplasat la sediul societatii sale de unde a luat un autoturism de teren si, însotit de numitii G.M.G. si S.M., s-a deplasat la fața locului.

Ajuns acolo petentul, vazând că faptuitorul nu-si scoate de îndată oile de pe terenul cultivat cu lucernă, a intrat cu masina de teren în turma de oi omorând doua dintre acestea, dupa care masina s-a împotmolit și a rămas imobilizată în aratură. Între timp faptuitorul a lovit cu bâta de cioban pe care o avea asupra sa caroseria autovehiculului.

Petentul si numitii G.M.G. si S.M. s-au dat jos din masina, iar între faptuitor pe de o parte si petent si numitul G.M.G. pe de alta parte a izbucnit o altercatie în cursul careia faptuitorul l-a lovit cu bâta pe petent, iar acesta din urmă si numitul G.M.G. l-au agresat pe faptuitor.

Ca urmare a acestui incident petentul a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 35-40 zile îngrijiri medicale si care nu i-au pus viata în primejdie, leziunile fiind localizate la nivelul umarului drept, occipital dreapta, antebratului drept, omoplatului drept (fisurarea acestuia).

Pe de altă parte făptuitorul a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare un numar de 8-9 zile de îngrijiri medicale localizate parieto – temporal dreapta, orbita dreapta, buza inferioara si fata anterioară a toracelui.

În mod corect organul de urmarire penală a apreciat ca agresiunea petentului de catre faptuitor nu întruneste elementele constitutive ale infractiunii de tentativa de omor ci vatamare corporala.

Astfel pentru a se face o diferentiere între cele infractiuni se impune a fi avute în vedere toate împrejurarile în care a fost savârsita fapta respectiv obiectul vulnerant folosit, intensitatea si efectele loviturilor, zona corpului vizată ca și urmarile produse, pozitia subiectiva a agresorului, relațiile dintre părți anterioare incidentului.

În cazul de față desi faptuitorul a folosit o bâta – instrument apt de a pune în pericol viata victimei instanta retine ca intensitatea loviturilor nu a fost mare având în vedere leziunile produse, actele medico legale depuse la dosarul cauzei aratând fara dubiu ca loviturile primite de petent nu i-au pus viata în primejdie. Pe de altă parte nu a fost vizat un organ vital al corpului petentului acesta suferind tumefierea tesutului umărului, capului si antebratului, iar leziunea cea mai gravă este situată la nivelui omoplatului si claviculei drepte.

Totodată instanța apreciază că incidentul a fost unul spontan, relatiile anterioare dintre parti nefiind unele de dusmanie în conditiile în care fiul faptuitorului era angajat la societatea administrată de petent în funcția de paznic.

Agresiunea a fost declanșată de cel în cauza în momentul în care acesta a vazut ca petentul i-a omorât doua oi cu masina, faptuitorul actionând cu intentia de a vatama integritatea corporală a victimei si nu de a-i suprima viata.

Această concluzie este trasa si din aceea ca ultima lovitura cu bâta – conform declaratiilor petentului – i-a fost aplicata atunci când se afla cu spatele la făptuitor. Nici în aceste circumstante faptuitorul nu a vizat un organ vital, desi avea această posibilitate, nefiind necesară astfel vreo eschiva din partea petentului.

Astfel în mod corect organul de urmarire penala a dispus neînceperea urmaririi penale fata de faptuitorul P.A. sub aspectul savârsirii infractiunii de tentativa de omor prevazuta de art.20 Cp rap. la art.174 Cp retinând ca nu este întrunita nici latura obiectiva si nici cea subiectiva a acestei infractiuni și continuarea cercetarilor de catre Parchetul de pe lânga Judecatoria Sebes sub aspectul comiterii infracțiunii de vătămare corporală prevazută de art. 181 C.pen.

În consecință instanța, în temeiul art. 278/1 al. 8 lit. a Cpp, va respinge plângerea formulata de petentul și va mentine solutia de neîncepere a urmaririi penale fată de faptuitorul P.A. sub aspectul savârsirii infracțiunii de tentativa de omor prevazuta de art.20 Cp rap. la art.174 Cp, solutie dispusa de Parchetul de pe lânga Tribunalul Alba prin ordonanta nr.170/P/17.06.2008 si confirmata prin rezolutia nr.333/II/2/05.08.2008 a prim procurorului aceluiasi parchet.

În baza art.192 al.2 Cpp va obliga petentul la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Dosar 141 (05.05.2009)

Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății

Autor: Judecătoria Buhusi

Domenii: Infracțiuni;

Tip: Sentință penală

Prin cererea înregistrata sub nr.885/199/18.08.2008 pe rolul Judecatoriei Buhusi, petenta M.A. a formulat plângere împotriva ordonantei pronuntata în dosarul 76/P/2007/29.05.2008 a Parchetului de pe lânga Judecatoria Buhusi.

În motivarea plângerii, se arata ca nu s-a stabilit corect împrejurarile în care s-a produs accidentul, iar probele sunt interpretate defectuos.

Expertizele au demonstrat că și victima are o culpa, dar aceasta nu se confirma. În cea de aIIa expertiza efectuată în cauză, exista grave erori, se fac speculatii cu privire la directia de deplasare a victimei, viteza de deplasare, pozitia autovehiculului pe carosabil, autoturismul a fost miscat de la locul faptei, si nu s-a avut în vedere si prima expertiză.

Desi legal citată, petenta nu s-a prezentat la instanța, dar a fost reprezentata prin aparator.

Intimatul, legal citat, nu s-a prezentat la instanța.

În cauză s-a atasat dosarul 76/P/2007 al Parchetului de pe lânga Judecatoria Buhusi.

Din actele si lucrarile dosarului, instanta a retinut urmatoarele:

Prin ordonanța 76/P/2007/29.05.2008, Parchetul de pe lânga Judecatoria Buhusi a dispus scoaterea de sub urmarirea penala a numitului T.R., pentru savârsirea infractiunii de ucidere din culpa, prevazute de art.178 al.2 Cod penal, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni sub aspectul laturii subiective, lipsind vinovăția.

S-a reținut că la data de 18.01.2007, inculpata circula pe DN2-E85 în directia B-R timp de noapte cu faza de drum a luminii farurilor pe un carosabil asfaltic cu o latime de 12 m cu marcaje longitudinale continue separatoare de sens si discontinue separatoare de banda. În deplasare, autoturismul ocupa o pozitie de mers la centrul sensului sau regulamentar.

În jurul orei 24.30 a ajuns la km 304 a accidentat victima S.T., care se angajase în fuga de la dreapta la stânga. Deși a încercat o manevra de ocolire spre stânga, concomitent cu una de frânare, impactul a avut totusi loc si a condus la decesul victimei. Impactul s-a produs la aproximativ 6,1 m fata de marginea din dreapta a carosabilului, pe sensul B-R.

Viteza de deplasare a autoturismului în momentul premergător impactului a fost de 118,6 km/h, viteza stabilita de expertiza efectuata la laboratorul de expertize criminalistice Iasi prin simularea accidentului cu ajutorul programului V.Crasch. Expertiza a mai stabilit ca accidentul putea fi evitat daca în momentul premergător, autoturismul circula 67 km/h, cu mult sub viteza legala cu care putea circula în zonă. Viteza de deplasare a unui autoturism nu are legatura de cauzalitate cu producerea accidentului. A mai concluzionat expertiza, ca impactul s-a produs cu extremitatea din dreapta a autoturismului având în vedere avariile acestuia, inculpata, încercând evitarea impactului printr-o manevra de virare spre stânga. Daca manevra se efectua spre dreapta si ocolirea prin spate a victimei exista riscul iesirii pe acostament. Această manevra nu poate fi luata în considerare, întrucât inculpata nu avea de unde sa stie reactia victimei dupa declansarea pericolului, acesta putându-se opri sau întoarce din drum si ar fi fost lovit în plin.

Victima, putea evita accidentul daca ar fi încercat traversarea prin loc permis, daca s-ar fi asigurat înainte de traversare si daca ar fi acordat prioritate de trecere autovehiculelor care circulau pe carosabil.

În cauză au fost efectuate doua expertize.

S-a constatat ca victima a plecat din B. cu un autocar si se deplasa spre D.. Autocarul a oprit 20 minute la popasul „P.” apartinând S.C. din B.B., dupa care a plecat, dar nu înainte de a întreba daca toti pasagerii sunt în autocar.

Victima nu se afla în autocar, iar dupa ce a observat că autocarul plecase a venit agitată, plimbându-se între popas si locul de parcare de pe partea opusă, probabil pentru a gasi o masină de ocazie. S-a presupus că starea de agitatie, a condus la neatenția victimei înainte de impactul cu autoturismul.

S-a concluzionat, de asemenea, că accidentul s-a produs din vina exclusiva a victimei.

Prin ordonanța 51/II/2/22.07.2008, procurorul Parchetului de pe lânga Judecatoria Buhusi a respins ca nefondata plângerea petentei.

Prim procurorul a reținut că în cauză au fost efectuate doua expertize, prima de catre doi experti din care un expert parte ales de petenta, raportul concluzionând ca vinovati de producerea accidentului sunt atât victima care putea evita accidentarea sa, daca la momentul deciziei de traversare se asigura că manevra se putea desfasura în sigurantă pentru el si ceilalti participanti la trafic, cât si conducatorul auto care putea evita accidentul daca la momentul sesizarii pericolului se deplasa cu o viteza de 96 km/h.

A doua expertiză a retinut culpa exclusiva a victimei, concluzionând ca accidentul s-a produs ca urmare a angajarii în traversare a victimei prin loc nepermis si fără o asigurare prealabilă.

S-a mai menționat că învinuitul ar fi putut evita accidentul daca în momentul premergator acestuia ar fi circulat cu o viteza de cel mult 67 km/h.

Între vitezele de producere a accidentului mentionate în cele 3 doua expertize este o diferenta mai mare dar în conditiile în care ambele expertize concluzioneaza ca viteza de evitare ar fi trebuit sa fie sub limita legala nu se impune efectuarea unei noi expertize, întrucât pe acel tronson de drum nu exista semne de circulatie restrictive de viteza si nici marcaje de trecere pentru pietoni.

Dacă vreuna din expertize ar fi concluzionat ca accidentul putea fi evitat dacă conducatorul auto ar fi circulat cu viteza legala si ar fi fost în contradictie cu alta expertize care concluzionează că viteza de evitare trebuia sa fie sub limita legală ca în speta, s-ar fi impus efectuarea unei noi expertize.

Viteza de deplasare a autovehiculului, nu are legatura de cauzalitate cu producerea accidentului, în cauza fiind aplicate dispozitiile art.72 din OUG 195/2002 republicata si art.135 din Regulamentul de aplicare a ordonanței.

Astfel, art.72 al.4 din OUG 195/2002 prevede ca pietonii, surprinsi si accidentati ca urmare a traversării prin locuri nepermise sau nerespectarii altor obligatii stabilite de normele rutiere, poarta întreaga raspundere a accidentarii lor, în conditiile în care conducătorul vehiculului respectiv a respectat prevederile legale, privind circulatia prin acel sector.

Învinuitul a circulat cu o viteză peste limita legală dar conform expertizei, chiar daca ar fi circulat si cu o viteza de 100 km/h, accidentul nu putea fi evitat.

De asemenea, art.135 lit.h din Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002, prevede ca un conducator de vehicul este obligat sa acorde prioritate de trecere pietonului care traversează drumul public prin loc special amenajat, marcat si semnalizat corespunzator.

Accidentul s-a petrecut pe timp de noapte, nu au fost martori oculari prezenti, singurul martor fiind P.S., care se afla în autoturism.

Măsurătorile efectuate la fața locului si raportul de necropsie, conforma ca victima se afla în momentul accidentului în traversare în fuga a soselei, nu în asteptare pe marginea carosabilului.

Față de ansamblul probator instanta apreciaza ca plângerea petentei este fondata, cele doua expertize nu au lamurit de la ce distanta a observat conducatorul auto victima, având în vedere viteza mare cu care circula, de unde rezulta că victima fugea (sau traversa în fuga) si nu astepta o mașină de ocazie și datorita vitezei nefiind observată a fost lovita în plin de autoturism si cum s-a stabilit că victima se deplasa de la dreapta la stânga si nu în mers.

Nu s-a avut în vedere declarația martorei B.E. din care rezulta că „a înteles ca victima a iesit din fata unui tir oprit în parcare pe sensul de mers B-R, pentru a vedea daca dinspre B. vine vreo masină.

Există contradicții între expertize cu privire la locul impactului si cu privire la viteza autoturismului în momentul impactului. Dacă la acea oră, circulau în zona si alte autovehicule nu s-a stabilit concret pozitia de mers a autoturismului si de unde rezulta ca a virat stânga având în vedere ca nu exista urme de frânare.

Cea de a doua expertiză nu a ținut cont de toate obiectivele propuse de petentă: daca victima a fost urcata pe autoturism cu tot corpul si apoi proiectata, cum se explica urmele de pe partea dreapta a autoturismului, constând în deteriorarea oglinzii; daca proiectarea victimei a fost dupa oprirea din frânare au autoturismului; daca victima a fost proiectata de lovitura de impact, fara frânare si locul unde a fost gasita masina cu ocazia cercetarii la fata locului si explicatiile comparative în raport de locul impactului cu victima. Care este modul de calcul al vitezei de deplasare a victimei(din exp.aIIa) având în vedere că din tabelul aflat în ds. urmarire penală nu rezulta acea valoare 12,5 km.

Față de cele ce preced, instanța, în temeiul art.2781 pct.8 lit.b Cod pr.penala va admite plângerea , va desfiinta ordonanta nr.76/P/2007 a Parchetului de pe lânga Judecătoria Buhusi, va trimite cauza procurorului în vederea redeschiderii urmarii penale, urmând reaudierea din nou partile, martorii și a se dispune efectuarea unei noi expertize cu obiectivele precizate anterior de instanță, la care nu s-a răspuns ori sunt contradictorii.

În sfârșit, Curtea s-a pronunțat și asupra compatibilității pedepselor corporale cu art. 3.

Într-o decizie celebră, Tyrer/Regatul Unit din 25 aprilie 1978, Curtea a analizat sistemul britanic (Insula Man) al pedepselor corporale care presupunea ca anumite infracțiuni (simpla agresiune sau lovire), ținându-se cont și de sexul și vârsta făptuitorului (băieți între 10 și 16 ani), să fie pedepsite prin lovituri de varga în incinta unei secții de poliție, în prezența unui părinte și a unui medic. Curtea a considerat că „pedepsele corporale implică, prin natura lor, ca o ființă umană să se dedea la violențe fizice asupra unui seamăn […]. Astfel, chiar dacă reclamantul nu a suferit leziuni fizice grave sau durabile, pedeapsa, constând în tratarea sa ca un obiect în mâinile puterii publice, aduce atingere scopurilor prevăzute de art. 3: demnitatea și integritatea fizică a persoanei. Nu excludem posibilitatea ca pedeapsa să fi antrenat consecințe psihologice nefaste" (§ 33). Decizia Curții a determinat modificarea sistemului judiciar din Insula Man.

Deși interzicerea pedepselor corporale a rămas ca o constantă a jurisprudenței Curții europene, o decizie recentă, Costello-Roberts/Regatul Unit din 25 martie 2000, respinge o cerere de considerare ca tratament inuman a trei lovituri de pantof de gimnastică cu talpă de cauciuc la posterior, pedeapsă disciplinară aplicată unui elev internat într-un colegiu britanic, în conformitate cu regulamentul respectivei instituții, întrucât nu au fost întrunite cerințele de gravitate și publicitate în ceea ce privește fapta.

CAPITOLUL V

CONCLUZII

Infracțiunile contra persoanei au o importanță deosebită în știința dreptului penal, datorită frecvenței ridicate în instanță, dar și studiilor realizate de ample sectoare ale doctrinei.

Acestea sunt un fenomen social, fiind condiționate, în apariția și existența lor, de existența societății și de normele de conduită socială. În sens larg, infracțiunea primește o anumită semnificație în raport cu valorile sociale ocrotite prin normele de drept penal, și prin încălcarea acestora infracțiunea capătă un caracter antisocial și ilicit. Fapte precum omorul, vătămarea corporală, violul, sunt în mod evident fapte antisociale, fapte socialmente peroculoase. Infracțiunea este un fenomen social prin condițiile de existența și un fenomen antisocial prin consecințele sale.

Infracțiunea, ca noțiune abstractă, prevăzută de norma juridică este o realitate juridică obiectivă distinctă de infracțiunea faptă concretă, prima preexistand faptei. Infracțiunea se include în sfera faptelor umane, și anume în submulțimea faptelor ilicite. Faptă ilicită este genul, iar infracțiunea este specia.

Deși în vechiul cod penal, infracțiunile de loviri sau alte violențe, vătămare corporală, vătămare corporală gravă, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și vătămare corporală din culpă erau cuprinse în secțiunea a II-a inititulat Lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății, integrat în capitolul I a Infractiuni contra vieții, integrității corporale și sanatații” din titlul II, a Infractiuni contra persoanei”, în noul cod penal intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, acestea constituie un capitol separat intitulat Infractiuni contra integrității corporale sau sanatatii”, capitol care conține două articole în plus, unul referitor la relele tratamente aplicate minorului ce în vechiul cod era reglementat în capitolul referitor la infracțiunile contra familiei și un alt articol în care este incriminată încăierarea, dar și un articol în minus și anume vătămarea corporală gravă.

De asemenea, în privință formelor agravate ale vătămării corporale, au fost eliminate suprapunerile din reglementarea actuală (infirmitate, pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora). Mai trebuie precizat că forma intenționată a vătămării corporale face trimitere doar la primele două ipoteze de agravare din alin.(1), în celelalte cazuri violențele vor fi reținute în concurs cu infracțiunea de avort [lit. c)], respectiv vor intră în conținutul tentativei de omor [lit. d)].

Și în cazul infracțiunii de vătămare corporală din culpă, s-a realizat o simplificare a reglementării, corespunzător cu cea efectuată în cazul uciderii din culpă, și a fost introdusă o incriminare complexă, incidență atunci când două sau mai multe persoane au fost vătămate.

S-a înlăturat astfel incoerența din legea în veche, care consacra o unitate de infracțiune atunci când au fost ucise din culpă două sau mai multe persoane și o pluralitate de infracțiuni atunci când acestea au fost doar vătămate.

Menținerea acestei inconsecvente ar fi putut conduce la sancționarea mai severă a autorului vătămării din culpă a mai multor persoane față de situația autorului unei ucideri din culpă comise în condiții similare.

În cazul vătămării corporale din culpă, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În același timp, infracțiunile de rele tratamente aplicate minorului și încăierare au fost aduse în această secțiune, deoarece ele pun în pericol în primul rând integritatea fizică sau sănătatea persoanei și abia în subsidiar relațiile de familie, respectiv conviețuirea socială.

Dealtfel, în ceea ce privește infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, această nu a fost niciodată una cu subiect activ special, ea putând fi săvârșită nu doar de către ori față de un membru de familie, ci și față de minorii internați în centre de plasament sau în alte forme de ocrotire.

Dreptul fundamental al persoanei de a nu fi supusă la tortură sau la tratamente inumane ori degradante cunoaște o consacrare generală, atât în acte interne, cât și în tratate și convenții regionale și universale. Cu toate acestea, încălcări ale acestui drept au loc încă, chiar în state cu îndelungată tradiție democratică. Instanțele judecătorești naționale, chemate să sancționeze aceste fapte în primul rând, cad, de multe ori, pradă argumentelor invocate de autoritățile publice, pe considerente de securitate națională, de păstrare a ordinii publice sau de luptă împotriva diverselor flageluri, cum ar fi terorismul sau traficul de droguri. în această situație, este marele merit al Curții europene a drepturilor omului de a fi intervenit în vederea comparării și găsirii unui echilibru între drepturile individuale ale cetățenilor și interesul general. Curtea soluționează cazuri care nu își' mai pot găsi rezolvarea în fața altor organe jurisdicționale sau de altă natură. Nu în ultimul rând, Curtea fixează un standard în materia protecției drepturilor omului, un standard în continuă evoluție, odată cu transformările din înseși societățile democratice. Se ilustrează încă o dată pragmatismul care caracterizează instituțiile europene în ansamblu, căci texte există pretutindeni, dar ceea ce contează este aplicarea și respectarea lor cu adevărat.