Aspecte Comparative ale Crizelor Financiare Internationale. Cauze, Mecanisme de Propagare Si Solutii de Iesire din Criza
Aspecte comparative ale crizelor financiare internaționale. Cauze, mecanisme de propagare și soluții de ieșire din criză
Lista Figurilor
Figura 3.1. Evoluția indicelui Dow Jones între 1929-1930……………………….…..28
Figura 3.2. Evoluția indicelui Dow Jones între 1896-2009………………….………..29
Figura 3.3. Evoluția indicelui Dow Jones în perioada 2000-2011……………………30
Figura 3.2.1. Evoluția ratei șomajului în SUA între 1929-1943 și 2007-2009………….32
Figura 3.2.2. Evoluția ratei șomajului în SUA între 2009-2012………………………33
Figura 3.2.3. Locuri de muncă nou create în SUA în perioada 2009-2012……………35
Figura 3.2.4. Rata șomajului în SUA între 2007-2012. Previziuni privind evoluția ratei șomajului în SUA între 2012-2014……………………………………………………36
Figura 3.2.5. Evoluția ratei șomajului în Uniunea Europeană între anii 2000-2012….37
Figura 3.2.6. Rata șomajului în UE și SUA între anii 2000-2011……………………..39
Figura 3.3.1. Evoluția PIB în SUA între 1930-1937 și 2007-2010………………………….42
Figura 3.3.2. Evoluția PIB în SUA pe trimestre între anii 2008-2012………………..43
Figura 3.3.3. Evoluția PIB în țările europene în T4 2011 comparativ cu T4 2010…..44
Introducere
Am ales ca temă a lucrării ”Aspecte comparative ale crizelor financiare internaționale. Cauze, mecanisme de propagare și soluții de ieșire din criză” , deoarece subiectul actualei crize este dezbătut de fiecare individ de pe glob, de la liderii politici, până la școlari, fiind un subiect de interes comun. Este important ca fiecare dintre noi să știe ce se întâmplă și să fie pregătit pentru orice situație, deoarece lucrurile se precipită pe zi ce trece. Recesiunea resimțită pe plan mondial, este o realitate de care trebuie să ținem cont și trebuie să găsim cele mai bune și sigure modalități de a depăși acest moment cu bine.
America și restul lumii au căzut pradă celei mai profunde și mai lungi recesiuni din istoria postbelică. Marea criză financiară a afectat chiar și cele mai dezvoltate țări, iar România a fost și ea afectată, în momentul de față trecând încă printr-o perioadă grea. Este de luat în considerare și faptul că actuala criză prin care trecem nu este prima criză generată în Statele Unite și extinsă pe plan mondial, acest lucru fiind întâlnit și în urma cu aproximativ opt decenii, în perioada 1929-1933, perioadă care a rămas în istorie cunoscută sub numele de ”Marea Depresiune”. Totodată, în lucrare voi face referire la asemănările dintre actuala criză economic și Marea Depresiune, deoarece acestea există și sunt destule și de luat în serios.
Lucrarea tratează faptele reale produse de marea criză financiară prin care trecem dar și aspectele comparative între criza actuală și crizele financiare internaționale care au avut loc în trecut, precum si soluții de ieșire din criză.
Capitolul I prezintă formele de manifestare și evoluțiile recente privind actuala criză economică globală, prezentarea succintă a marilor crize din istorie, dar și asemănările dintre criza actuală și Marea Depresiune, deoarece există foarte multe asemănări între acestea, iar soluțiile adoptate atunci ar putea fi de ajutor și acum. Marii economiști și marii lideri politici consideră că actuala criză se aseamănă foarte mult cu Marea Depresiune, de aceea este de luat în considerare ce s-a întâmplat atunci, cum a fost depășită criza la vremea respectivă și ce se poate face în zilele noastre, având în vedere că există foarte multe asemănări între cele două crize.
În Capitolul II am prezentat soluțiile adoptate în trecut pentru a ieși din crizele care au precedat criza economică actuală, cele mai importante două crize ale Capitalismului fiind Marea depresiune din 1929-1933 și Criza din 1970, urmând ca în Capitolul III să prezint un studiu de caz asupra scenariilor de ieșire din criza actuală, bazate pe soluțiile furnizate de crizele din trecut, mai exact pe soluțiile luate de președintele american Franklin Delano Roosevelt, în timpul Marelui Crah Financiar din 1929, deoarece, se pare că acele soluții pot fi de ajutor într-o oarecare măsură și acum, dacă sunt corect puse în aplicare de către liderii politici din zilele noastre, ba mai mult, unele au fost deja adoptate.
În final, am tras câteva concluzii cu privire la situația actuală comparativ cu situația crizelor din trecut și a soluțiilor adoptate și am adus și câteva propuneri, care pot fi de folos în încercarea de a readuce stabilitatea economică.
Capitolul I . Forme de manifestare și evoluții recente privind criza economică globală
La ordinea zilei este criza financiară și bineînțeles soluționarea ei. Criza economică începută în anul 2007 în Statele Unite ale Americii, care, mai apoi a afectat întreaga lume și, implicit și țara noastră și cu termen de finalizare incert, reprezintă un subiect preocupant pentru multă lume. Este probabil cea mai gravă criză din ultimii 80 de ani. Este de asemenea, ocazia pentru economiști de a se alătura uneia dintre cele două tabere doctrinare principale și anume: curentul „mainstream” care se declară în favoarea creșterii rolului statului în economie, respectiv grupul celor care cred în virtuțile sistemului economic de piață.
Problema din cauza căreia trecem acum prin criza economică își are originea în comportamentul nepotrivit al agenților economici, potrivit instituțiilor financiare și în imposibilitatea pieței de a funcționa lin, asigurând alocarea corespunzătoare a resurselor. Această versiune a explicației generării crizei nu duce lipsă de susținători.
Pe de altă parte, există argumente care susțin că tocmai intervenția statului a dus la instalarea crizei financiare pe care o traversăm în prezent. Potrivit celor care susțin aceste argumente, soluțiile găsite de autorități nu poate duce la atenuarea dificultăților economice ci, din contră, la agravarea lor.
Să urmărm mai departe punctul de pornire al crizei financiare cu care ne confruntăm dar și asemănările între criza financiară actuală și Marea Criză Economică din 1929 pentru a putea înțelege mai bine criza prin care trecem în momentul de față.
Termenul de “criză financiară” este aplicat situaților în care instituții sau bunuri finaciare își pierd brusc o parte semnificativă din valoarea lor.
Actuala criză numită și „criza subprime”, este o criză financiară determinată de scăderea bruscă a lichidităților în piețele globale de credit și în sistemele bancare, cauzată de eșecul companiilor care au investit în ipotecile subprime (cu grad ridicat de risc). Cauzele ei se întrevăd încă de la sfârșitul secolului trecut, dar perioada critică s-a atins în 2007 și 2008. Criza a scos la iveală grave deficiențe în sistemul financiar global și în cadrul de reglementare.
Se poate spune că marea criză prin care trecem a început încă din momentul în care în Statele Unite s-a spart balonul imobiliar, mai exact în perioada 2005-2006. Acest boom imobiliar din perioada dinaintea crizei a fost influențat de multe lucruri, cum ar fi standardele care erau din ce în ce mai lejere pentru acordarea de credite ipotecare, creștere semnificativă a stimulentelor pentru credite, precum termeni și condiții de creditare foarte avantajoși, dar și tendința pe termen lung de creștere a prețului caselor.
Astfel, după cum era de așteptat, populația, încurajață să facă împrumuturi, nu a ezitat să apeleze la credite ipotecare împovărătoare, în speranța că acestea vor fi refinanțate pe parcurs la rate mult mai avantajoase. Dacă în anul 1994, 64% dintre americani dețineau o casă, în 2004 s-a atins un maxim istoric de 69,2%. Prețurile caselor au crescut foarte mult în acea perioadă, între 1997 și 2006 creșterea fiind de 124% (creștere semnificativă pe o piață matură). Comparat cu venitul anual mediu al unei gospodării, prețul mediu al caselor a crescut de la aproximativ trei ori venitul anual mediu la 4,6 ori în 2006.
Văzând că valoarea caselor deținute crește, mulți americani au pus o a doua ipotecă pe diferența de valoare, bani cu care și-au finanțat cheltuielile care se aflau în creștere. Mulți au dat vina pe societatea de consum, care te încurajează să cheltuiești în neștire, mult peste posibilități. Relevant sau nu, studiile arată că o gospodărie deținea în medie 13 carduri de credit din care 40% în overdraft (descoperire de cont).
Speculatorii au avut bineînțeles și ei rolul lor. Văzând că prețul caselor continuă să crească, au investit, aproape 40% dintre casele vândute în 2005 și 2006 nefiind reședințe permanente.
Împrumuturile ipotecare subprime, cu grad ridicat de risc au crescut de la 5% în 1994 la 20% din totalul împrumuturilor ipotecare în 2006. S-a ajuns la așa numitele „Credite Ninja”, credite care se obțineau foarte ușor și pentru care nu se cerea să ai un loc de muncă stabil, nu se cerea un venit stabil și nici măcar o garanție pe alte bunuri.
Multe dintre ipoteci au fost transformate în efecte publice. Instrumentul financiar bazat pe o ipotecă era vândut de către instituția care a acordat creditul imobiliar unor alte instițutii, ea obținând în schimbul acestora bani. Mai mult, ca urmare a scăderii riscului, banca ce a acordat creditul își scădea gradul propriu de risc și putea obține credite mai avantajoase de la terți. Agențiile de rating cum ar fi Standard & Poor’s, au acordat multă încredere și un rating foarte bun acestor derivate, bazându-se pe eficiența unor tehnici moderne de acoperire a riscului (asigurarea riscului de neplată, garanții mai mari decât valoarea debitului).
Cu rating foarte bun și perspective la fel de bune, produsele derivate au atras multe instituții financiare, printre care și marile bănci de investiții. Acestea, ademenite de randamentele mari ale produselor derivate, s-au împrumutat cu sume foarte mari pe care le-au investit în aceste produse. Astfel, cele cinci mari bănci de investiții din SUA (Lehman Brothers, Bear Stearns, Merrill Lynch, Goldman Sachs și Morgan Stanley) au obținut profituri enorme în perioada boom-ului imobiliar, dar tranzacționând în marjă, gradul lor de îndatorare și de risc a crescut foarte mult. Astfel, în 2007, cele cinci instituții au ajuns să cumuleze o datorie de 4100 miliarde USD, echivalentul a 30% din valoarea economiei SUA.
Între anii 2005-2006 dobânzile la credite au început să crească și prețurile caselor să scadă moderat în multe regiuni din SUA. Refinanțarea creditului ipotecar a devenit din ce în ce mai dificilă. Drept urmare, împrumuturile nerambursate și lichidările au crescut dramatic, pe măsură ce termenii inițiali au expirat și dobânzile variabile au crescut. Peste 1,3 milioane de case au ajuns să fie lichidate numai în 2007, o creștere de 79% față de anul precedent. Prețurile caselor au scăzut, în loc să crească conform asteptărilor. În martie 2008 aproape 11% dintre americani dețineau o casă care valora mai puțin decât valoarea ipotecii. În SUA, casele noi nu s-au mai vândut așa de bine, cum s-ar fi dorit, iar piața a fost inundată de case provenite din lichidările de ipoteci, ceea ce a dus la scăderea și mai accentuată a valorii caselor.
Ca urmare a exploziei balonului imobiliar, toți cei care ale căror investiții erau legate de sectorul imobiliar au avut enorm de suferit. Pe măsură ce piața dădea semne de instabilitate, instituțiile financiare au recunoscut pierderile legate de ipotecile subprime și au încercat să ia măsuri de redresare.
Investitorii au încercat să scape de produsele derivate bazate pe ipoteci, mii de miliarde de dolari fiind retrase din aceste produse. Banii au fost astfel reinvestiți în speculații pe prețul bunurilor de bază, ceea ce a dus la o criză a prețurilor la alimente și o creștere fantastică a prețului petrolului.
Criza economică mondială a început să își facă simțită prezența în SUA, din ce în ce mai mult din luna iulie 2007, când investitorii americani au început să își piardă încrederea în ipotecarea securitizată, ce a condus la o criză de lichidități care a determinat o injectare substanțială de capital în piețele financiare din partea Rezervei Federale americane, a Băncii Angliei și a Băncii Centrale Europene. Indicele TED spread (ce descrie riscul de creditare perceput în economia generală) a sărit în iulie 2007, a oscilat vreme de un an și apoi a crescut din nou în septembrie 2008, atingând valoarea record de 4,65% în 10 octombrie 2008. Criza s-a agravat în anul 2008, întrucât bursele de valori din lume s-au prăbușit sau au intrat într-o perioadă de instabilitate acută. Un număr mare de bănci, creditori și companii de asigurare au dat faliment în săptămânile ce au urmat.
Pe data de 7 septembrie 2008 două instituții de credit ipotecar susținute de guvernul Statelor Unite, Fannie Mae (Federal National Mortgage Association) și Freddie Mac (Federal National Mortgage Association), au intrat sub control guvernamental, în încercarea de a fi slavate de la faliment. La doar șapte zile de la acest eveniment, Lehman Brothers, una dintre cele cinci mari bănci de investiții, a demarat procedurile de faliment după ce Federal Reserve Bank (Fed) a refuzat să o ajute financiar. Se pare că numeroasele nereguli și volumul mare de active toxice au stat la baza acestei decizii a Fed.
Panica a luat amploare în SUA când o altă bancă de investiții, Merrill Lynch, a fost preluată în aceeași zi de Bank of America. Pe data de 15 septembie majoritatea acțiunilor au căzut la bursă. După numai o zi, AIG (American International Group), cea mai mare firmă de asigurări din lume, a început să se confrunte cu o criză acută de lichiditati. În lipsa altor finanțatori, Fed a creditat-o cu 85 miliarde USD în schimbul a 79,9% din acțiuni.
Până la sfârșitul acelei săptămâni, piețele au intrat în criză, fiind salvate de la colaps de o injecție de lichidități de 105 miliarde USD de la Fed. Organismele de reglementare din majoitatea țărilor dezvoltate au luat măsuri de oprire a colapsului.
Lucrurile nu s-au oprit însă aici, iar în Statele Unite un plan de salvare în valoare de 700 miliarde USD a fost supus aprobării Senatului. Criza de lichidități a lovit din ce în ce mai multe instituții financiare din toată lumea. Guvernele au încercat să sprijine instituțiile financiare, dar în unele țări situația a devenit dramatic, altele reușind totuși să fie salvate. De exemplu, Ungaria, Ucraina și Islanda au fost salvate de la blocaj financiar de UE, FMI și Banca Mondială. Bursele au căzut însă spectaculos, volatilitatea ajungând la un nivel maxim.
Încrederea investitorilor în sistemul financiar a ajuns astfel să fie minimă. De asemenea, băncile nu mai aveau de unde să obțină credite pe termen scurt, fiind puse deseori în imposibilitate de plată. Creditul a devenit foarte scump și condițiile din ce în ce mai aspre, fapt care a afectat și companiile și populația care deținea împrumuturi și nu numai. Din această cauză, băncile aveau foarte mult de suferit.
Prăbușirea Administrației Federale pentru Locuințe din Statele Unite a fost adesea făcută responsabilă pentru producerea crizei economcie. Însă vulnerabilitatea sistemului financiar a fost provocată de contractele și operațiile financiare complicate și supuse efectului de pârghie, politica monetară a SUA, stabilind un preț neglijabil pentru credit și astfel favorizând o cotă foarte ridicată a efectului de pârghie și, conform economistului american John Bellamy Foster, o „hipertrofie a sectorului financiar”.
De observat este faptul că, țările afectate drastic de criză au avut creșteri semnificative ale salariului minim, impuse prin legislatie. Administrația SUA a emis Fair Minimum Wage Act of 2007 care a intrat în vigoare în 25 mai 2007 și a prevăzut creșterea salariului minim în trei etape care au avut astfel loc: începînd cu data de 24.07.2007 la 5,85$ pe oră, începînd cu 24.07.2008 la 6,55$ pe oră, iar începînd cu 24.07.2009 la 7,25$ pe oră. Același efect poate fi observat și în țările europene, cele mai afectate țări fiind exact acelea care au avut creșteri semnificative ale salariului minim în anii premergători crizei, la fel ca în SUA. Rezultatul acestei creșteri spectaculoase a fost apariția unei crize extrem de puternice cu o rată a șomajului din ce în ce mai mare.
În momentul de față, țara noastră, statele europene, dar și SUA încă se confruntă cu criza economică globală și încă se caută soluții pentru a readuce economia mondială pe o linie de plutire. Însă, trebuie să analizăm îndeaproape toate aspectele actualei crize, precum și asemănările acesteia cu marile crize care au precedat-o precum și soluțiile luate pentru a ieși din marile crize pentru a putea astfel găsi cele mai bune soluții de a ieși din criza actuală si de a stabiliza economia globală.
Astfel, mai departe sunt prezentate succint marile crize din istorie, dar și asemănările crizei actuale cu Marea Depresiune.
I.1. Marile crize financiare din istorie
Crizele financiare sunt diferite una față de cealaltă, acestea fiind complexe. Având în vedere faptul că mecanismele care produc aceste crize economice nu sunt pe deplin cunoscute ele pot fi clasificate după consecințe.
Economiștii și monetariștii definesc crizele financiare ca fiind forme de manifestare a crizelor bancare, cu impact asupra stabilității financiare și cu atingerea stării de colaps a infrastructurii financiare în absența intervenției băncii centrale.
Colapsul financiar care afectează companiile generează rapid probleme asupra sistemului bancar. Astfel, se produc o serie de evenimente cum ar fi: intrarea în panică a clienților, incapacitatea de a distinge între starea de bună funcționare și de dificultate a băncilor dar și retragerea depozitelor.
Criza economică din 1929-1933 seamănă mult cu cea pe care o trăim acum, multe elemente specifice celor două evenimente conținând asemănări de luat în considerare.
Astfel, punctul central al acestor evenimente sunt entitățile private ce controlează Banca Federală Americană (FED), măsurile pe care impuse și efectele acestora seamănând între ele. America este condusă, în timpul crizei actuale, de nepotul unui om de afaceri implicat în evenimente premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial.
Criza financiară interbelică a fost declanșată de un exces investițional pe piețele bursiere și imobiliare, fiind asumate riscuri foarte mari, în căutarea unui profit pe măsură. Abuzul de credite de consum, de speculații bursiere și imobiliare a creat dezechilibre care, în final, au dus la o criză economică majoră.
Statul intervenționist apărea ca singura soluție în depășirea crizei. În anii ’30, statul american a concentrat uriașe fonduri în împrumuturi bancare, a controlat prețurile și creditul, a subventionat anumite activități economice.
Povestea se repetă 80 de ani mai tarziu, în zilele noastre, când SUA și-a propus să arunce pe piață 700 de miliarde de dolari, în încercarea de a menține artificial prețuri rezultate din supraevaluarea unor garanții acoperite de ipoteci și ale altor active de aceeași factură. Federal Reserve a devenit activă pe această piață instabilă, infuzând capital unor entități aflate în faliment (Fannie Mae și Freddie Mac).
Actuala criză seamănă cu predecesoarea sa și prin aceea că intervenționismul se face simțit, nu numai prin infuzii, dar și prin naționalizări. Această soartă au avut-o Northern Rock Bank (Marea Britanie), AIG (SUA), Fortis (Benelux), Bardford & Bingley (Marea Britanie).
Pe lângă toate aceste naționalizări care sunt evidente, există și unele mascate, în cadrul cărora Guvernele garantează pierderile unor bănci sau le infuzează capital, fără a declara aceste proceduri ca fiind "naționalizări".
Criza economică actuală oferă o impresie de deja-vu mai multor analiști, care o aseamănă nu doar cu Marea Criză din anii ’30, ci și cu stagnarea economiei japoneze din anii ’90, sau cu stagflația din anii ’70, însă, asemănările cele mai multe sunt între actual criză și Marea Depresiune din 1929-1933.
Părerea economiștilor este aceea că în ciuda faptului că suntem încă departe de inflația de două cifre din anii 1970, se consideră că există puncte commune și între criza actual și cea din 1970. Ca și atunci, banca centrală a promis că va controla inflația, însă a trebuit să își direcționeze eforturile asupra creșterii .
Economiștii subliniază totodată și unele aspecte unice ale crizei actuale. Spre deosebire de criza japoneză, de exemplu, băncile americane sunt obligate acum să-și reducă rapid pierderile, ceea ce elimină posibilitatea ca activele cu probleme să rămână pentru multă vreme în registrele contabile.
În plus, autoritățile americane au preluat rapid controlul situației, cu un plan de relansare economică în valoare de 168 miliarde dolari, cu un mare grad de implicare alături de Federal Reserve, ceea ce nu a avut loc după 1929.
I.1.1. Marea criză economică din 1929
Marea criză economică a fost o perioadă din prima jumătate a secolului al XX-lea caracterizată printr-o scădere dramatică a activității economice mondiale, după ce totul a pornit în Statele Unite. Primele semne ale crizei s-au manifestat încă din anul 1928.
Actuala criză prin care trecem este comparată cu Marea Depreiune de la 1929, găsindu-se între cele două cele mai multe asemănări.
Începutul marii crize economice în Statele Unite este de obicei asociată cu prăbușirea bursei de acțiuni din ziua de marți (așa-numita ”Marțea Neagră”) 29 octombrie 1929. Criza economică a avut efecte devastatoare, atât în țările puternic industrializate cât și în cele mai puțin dezvoltate, ale căror economii depindeau în cea mai mare măsură de exporturile de materii prime. Nivelul comerțului mondial a scăzut rapid, la fel cum au scăzut de altfel și veniturile personale, veniturile bugetare și profitul din afaceri. Orașele din întreaga lume au suferit puternic de pe urma crizei, în special cele care depindeau de industria grea. Activitatea în construcții a fost practic oprită, în timp ce zonele rurale au suferit de pe urma scăderii prețurilor mărfurilor agricole cu un procdent de 40 până la 60%. Mineritul și exploatarea lemnului au avut probabil cea mai dramatică scădere, deoarece cererea scăzuse atât de puternic, încât alternativele de reangajare a muncitorilor mineri sau forestieri în alte sectoare erau cele mai reduse.
Analiza crizei din perioada 1929-1933 ar putea să-i ajute pe actualii conducători ai popoarelor și pe marii economiști în înțelegerea evenimentelor prezente. Valoarea banilor, deteriorarea creditelor și politicile băncilor centrale sunt câteva dintre elementele comune Marii Crize și evenimentelor actuale de pe piața creditelor ipotecare din SUA și a burselor mondiale. În numai patru ani, între 1929 și 1933, producția industrială în Statele Unite ale Americii a scăzut cu 50%. Veniturile reale ale americanilor se micșoraseră cu 28%, în timp ce prețul acțiunilor pe bursă s-a prăbusit la o zecime din valoarea lor dinaintea crahului. Numărul de șomeri a crescut de la 1,6 milioane în 1929 la 12,8 milioane în 1933, unul din patru muncitori rămânând fără slujbă în momentul de vârf al crizei.
În data de 24 octombrie 1929, ziua cunoscută în istorie ca ”Joia Neagră”, New York Stock Exchange, cea mai importantă bursă din lume, a fost lovită de un cutremur, când prețul acțiunilor s-a prăbușit brusc. A urmat apoi o reacție în lanț ca urmare a lipsei de încredere a populației în economia americană. Consumul populației s-a micșorat, iar criza generată în SUA a fost exportată în toate colțurile lumii. Milton Friedman considera că „evenimentele de pe bursă din 1929 au jucat un rol important în criza inițială", schimbând sentimentele și anticipările referitoare la viitor, inversând trendul acestora de la pozitiv la negativ, cu un efect dezastruos asupra investițiilor și a afacerilor în general. Totuși, datele arată că Joia Neagră a fost mai degrabă un efect decât o cauză a depresiunii. Marea Criză nu a fost o afacere de o zi. Încă de pe cinci septembrie, valoarea acțiunilor scădea, după ce în urmă cu două zile atinsese un nivel maxim. Alte scăderi au avut loc la începutul lunii octombrie, depreciere descrisă în „Wall Street Journal"-ul acelor timpuri drept o „corecție bine-venită, în condițiile în care unele acțiuni cresc, iar altele scad". Monetaristul timpului, Irving Fisher, mare investitor la bursă, era la rândul lui, cuprins de un optimism debordant: „Prețul acțiunilor a atins un nivel ridicat ce pare că se va permanentiza". Nici John Maynard Keynes, alt jucator înrăit, nu era de altă părere.
Prețul acțiunilor a crescut de patru ori între 1921 și 1929, atingând un nivel care nu mai putea fi justificat de anticipările raționale ale viitoarelor profituri. Boom-ul speculativ a luat amploare, milioane de americani împrumutându-se pentru a investi masiv pe piața de capital. Până în august 1929, brokerii obișnuiau să împrumute micii investitori mai mult de 2/3 din valoarea acțiunilor pe care aceștia le cumpărau. Peste 8,5 miliarde dolari erau împrumutați, o sumă mai mare decât întregul numerar care circula în SUA. Prețul în creștere încuraja populația să investească și mai mult, în speranța că procesul va continua.
Încercând să contracareze acest boom, Federal Reserve (FED) a adoptat o politică monetară restrictivă, majorând, în patru rânduri, rata dobânzii de la 3,5 la 6%. Mai mult, FED-ul a dublat această măsură deflaționistă prin vânzarea agresivă de obligațiuni mai multe luni după căderea bursei. Masa monetară a scăzut astfel în trei ani cu 30%. Efectul a fost reducerea cheltuielilor sensibile la modificarea ratelor dobânzii, precum cele pentru achiziționarea de autoturisme și cele imobiliare, care au redus producția. Boom-ul inițial din domeniul construcțiilor de case de la începutul anilor 20 a condus la un exces de ofertă pe piață, la o reducere a prețurilor și, în cele din urmă, la o scădere abruptă a sectorului în 1928 și 1929. Ca urmare a scăderii prețurilor, creditele ipotecare luate în special de fermieri n-au mai putut fi plătite de aceștia (și ca urmare a majorării taxelor, printre altele). Rezultatul acestor evenimente a fost falimentul mai multor bănci, în special al celor mici, din domeniul rural.
Economiștii vremii credeau în mare parte, că economia are mecanisme de autoreglare și că ea va trebui să treacă printr-o perioadă de frământări pentru a-și reveni. În opinia lor, deflația ar fi trebuit să corecteze excesele boom-ului inflaționist, înainte de a reveni pe drumul său normal. Considerau că economia va atinge un nou punct de echilibru la un nivel mai redus al salariilor și prețurilor. Acesta era punctul de vedere și al majorității populației, dar și al celor mai importanți guvernatori ai băncilor centrale. Din păcate însă, deși era cunoscut ca un susținător al pieței libere, Herbert Hoover, secretarul pentru comerț al SUA, care a ajuns mai târziu președinte, considera că se poate ajunge la o aterizare lină a economiei prin cheltuieli guvernamentale anti-ciclice. El credea că salariile ridicate vor susține cheltuielile de consum care să ajute la depășirea crizei și le-a cerut oamenilor de afaceri să facă un sacrificiu pentru a păstra salariile ridicate, ceea ce au și făcut până în anul 1931, însă, aceste au fost făcute fără niciun rezultat pozitiv și cu multe efecte colaterale negative.
Principalul argument al non-intervenționiștilor era acela că dacă nivelul consumului scade, și rata dobânzii va urma cursul. Aceștia credeau că rata mai redusă a dobânzii va duce la o creștere a investițiilor în condițiile unei cereri constante. John Maynard Keynes considera însă că banii nu se duc doar în consum și în economisiri, ci pot fi și păstrați de către populație. În opinia lui, teoria clasică ignora acest fenomen și tocmai de aceea, credea economistul britanic, că există motive serioase ca investițiile să nu crească drept răspuns la reducerea ratei dobânzilor. Antreprenorii investeau luând în calcul anticipațiile viitoare asupra consumului populației. Dacă aceștia puteau anticipa un nivel constant al consumului sau, mai rău, o micșorare a acestuia, nu ar mai fi decis să investească, indiferent cât de redusă ar fi fost rata dobânzii. Din moment ce nu se putea pune bază pe investitorii privați în perioadele de criză, în ceea ce privește oferta, guvernul era responsabil de a crea oferta agregată, chiar dacă avea să facă acest lucru prin apelarea la un deficit bugetar considerabil. Efectele pozitive, potrivit economistului de la Cambridge erau următoarele: păstrarea șomajului la un nivel redus, majorarea veniturilor populației și implicit a consumului. Viziunea lui Keynes privind cauzele Marii Crize a reprezentat curentul majoritar până în anul 1970, când s-au înregistrat simultan și rate ridicate ale șomajului și o inflație explozivă.
Singurii economiști care au putut să prevadă criza au fost economiștii școlii austriece de economie. În timp ce Fischer și Keynes erau foarte optimiști, susținând că economia mondială duduie, Ludwig von Mises și Friedrich von Hayek atrăgeau atenția asupra faptului că economia americană se afla în pragul crizei. Motivul pe care aceștia l-au găsit și care era de fapt real, era politica monetară expansionistă a favoritului lui Friedman, Benjamin Strong, de la începutul anilor ’20. Aceasta a dus la o deteriorare a creditului și la inflație, nu la nivelul bunurilor de consum, ci al celor de capital, în special al acțiunilor și activelor imobiliare. Acest fenomen, dublat de o rată a dobânzii scăzută (sub cel al ratei naturale a dobânzii), a încurajat o creștere a investițiilor neprofitabile și realocarea defectuoasă a resurselor. Nici Marea Britanie nu era străină de aceste fenomene, prin decizia ei de a reveni la o paritate liră/aur de dinaintea Primului Război Mondial. Aceasta a dus la o micșorare a flexibilității prețurilor, apoi la majorarea ratei șomajului și, în cele din urmă, la apelarea la ajutorul SUA. Astfel, SUA a primit din Marea Britanie o mare cantitate de aur, emițând alți bani în piață, care inevitabil au provocat inflație.
Politica monetară restrictivă a FED-ului este responsabilă pentru Marea Criza, considerau Milton Friedman și Anna Schwartz în „A Monetary History of the United States, 1867-1960". „Marea criză este dovada tragică a importanței forțelor monetare", este concluzia acestora. Aceștia considerau că Banca Centrală ar fi trebuit nu să restrângă masa monetară, ci să o majoreze, pentru a evita o criză de lichiditate. „Din august 1929 până în martie 1933 masa monetară a scăzut cu o treime", susținea Friedman. Rezultatul a fost o perioadă de cădere a veniturilor, prețurilor și o majorare a ratei șomajului. Dacă nu ar fi murit în 1928 fostul președinte al FED, Benjamin Strong, FED-ul ar fi reacționat corect, credea Friedman. Actualul președinte al FED-ului, Ben Bernanke a recunoscut, că FED-ul a avut un rol primordial în Marea Criză. Acesta i-a transmis maestrului său: „Ai avut dreptate. Recunosc, noi am făcut-o!". De altfel, Bernanke are propria teorie asupra cauzelor crizei, susținând că etalonul aur este responsabil pentru mecanismul de transmisie a crizei la nivel mondial. Decidenții nu au putut să relaxeze politicile fiscale și monetare, pentru că acestea ar fi afectat capacitatea statelor de a-și respecta obligațiile contractuale asumate sub etalonul aur. Singura soluție, abandonarea etalonului aur, ceea ce de altfel multe state au și făcut. Ele au suferit cel mai puțin și și-au revenit cel mai rapid, susține Bernanke. Teoria sa este negată însă de alți monetariști, Richard Timberlake și Allan Meltzer, care arată că rezerva de aur în creștere ar fi justificat o majorare a masei monetare. Deci nu aurul a fost motivul pentru care nu au fost adoptate politici monetare mai relaxate.
Ludwig von Mises a afirmat în lucrarea sa „Theory of Money and Credit" faptul că „Inflația ridicată din vremurile noastre nu este creația lui Dumnezeu. Ea este făcută de mâna omului sau, mai direct spus, de mâna guvernelor. Inflația este rezultatul unor doctrine care atribuie statului puterea magica de a crea bunăstare din nimic si de a-i face pe cetățeni fericiți prin ridicarea«venitului national»".
Marea Depresiune economică s-a încheiat în momente diferite în țările globului. În majoritatea țărilor au fost concepute programe de refacere și cele mai multe au trecut prin diferite prefaceri politice, care le-au împins spre extremele dreaptă sau stângă. Societățile bazate pe democrația liberală au ieșit puternic slăbite din criză și dictatori precum Adolf Hitler sau Benito Mussolini au ajuns la conducerea unora dintre cele mai puternice state și au pregătit condițiile politico-militare pentru declanșarea în 1939 a celui de al Doilea Război Mondial.
I.2. Aspecte comparative între criza financiară actuală și Marea Depresiune
Vorbind despre criza prin care trece acum economia mondială, tot mai mulți analiști invocă Marea Depresiune din anii ’30. Deși specialiștii subliniază, prudenți, că “fiecare criză e diferită”, există totuși câteva interesante elemente comune, care nu sunt de neglijat, deoarece, acestea ne-ar putea ajuta să găsim și soluțiile optime de ieșire din actuala criză.
În ceea ce privește lucrurile care se întâmplă în zilele noastre și care au dus la începerea crizei, este de remarcat faptul că în anul 2004, 0,1% dintre americani aveau câștiguri cât 120 de milioane de oameni de rând, fenomen asemănător cu ce s-a întâmplat în anii ’30.
Magnitudinea crizei actuale a provocat, fără îndoială, comparațiile cu dezastrul din urmă cu aproape opt decenii. Niciodată de atunci sistemul financiar internațional nu a mai fost pus sub semnul întrebării. Acum, el este în colaps, la fel ca la începutul anilor ’30. Și atunci, ca și acum, în epicentrul cataclismului s-au aflat Statele Unite. Asemănările nu se opresc însă aici. Cele mai tulburătoare se referă la rădăcinile profunde ale celor două crize. În ambele cazuri, regăsim același amestec exploziv de consumism exagerat, credite riscante și speculații scăpate de sub control.
“Societatea occidentală a cheltuit multă vreme mai mult decât își putea permite”, rezuma recent Jaime Gil Aluja cauza reală a problemelor cu care ne confruntăm astăzi. Reputatul savant spaniol, specialist al “economiei incertitudinii”, a explicat faptul că “A fost încurajată o spirală a consumului, fără să se țină seama că resursele nu o puteau susține. S-au creat decalaje uriașe”. La fel s-a întâmplat și în “nebunii” ani ’20. Nu doar pentru că, după oroarea Primului Război Mondial, lumea voia să se bucure de viață, să trăiască clipa, să profite de orice oportunitate. Consumismul a fost încurajat deliberat, din rațiuni economice.
În anii '20, progresul tehnologic adusese producția de masă. Prosperitatea se putea perpetua, însă, doar atâta vreme cât cererea creștea odată cu oferta. Virtuțile tradiționale – frugalitatea, prudența și cumpătarea – au devenit brusc anacronice, contrare intereselor producătorilor în continuă căutare de piețe de desfacere. Aceste piețe s-au dovedit în scurt timp insuficiente nu din cauza mentalităților tradiționaliste, ci din lipsa banilor. Resursele financiare erau concentrate excesiv în mâinile unui procent infim al populației.
Creșterea spectaculoasă a productivității nu a adus în anii ’20 și o distribuire echilibrată a profiturilor. Dimpotrivă, a mărit primejdios decalajul dintre cei foarte bogați și restul populației. Între 1923 și 1929, salariile muncitorilor au crescut cu doar 8%, în vreme ce profiturile corporațiilor s-au majorat cu 65%. În plus, statul a acordat potentaților substanțiale scutiri fiscale. În 1926, impozitele celor care câștigau peste un milion de dolari au fost reduse cu mai mult de două treimi. Este interesant de remarcat că și Administrația Bush a adoptat măsuri similare în 2001 și 2006.
În 1929, cele mai bogate 0,1% din familiile americane câștigau venituri echivalente cu cele însumate de 42% din populația aflată la baza piramidei economice. În 2004, aceiași 0,1% câștigau, brut, mai mult decât totalul veniturilor impozabile ale celor mai săraci 120 de milioane de americani (Johnston, New York Times, 2006).
Un alt important indicator al decalajului economic dintr-o societate îl reprezintă raportul dintre venitul mediu al directorilor de companii și cel al unui simplu muncitor. În 1960 în Statele Unite, raportul era de 42/1. În anul 2005 ajunsese la 411/1. Spre comparație, în Europa, raportul este de doar 25/1.
În anii ’20, dezechilibrul crescând între productivitate și veniturile majorității a fost compensat prin credite. Pentru prima dată în istorie, populația era îndemnată să consume pe datorie: “Cumpără acum, plătești mai târziu!”. Orice putea fi achiziționat în rate: o mașină, o casă, o fermă, utilaje agricole. Și chiar acțiuni la bursă. Aici se poate remarca și faptul că în România, până în anul 2008 erau încurajate chiar și creditele doar cu buletinul, ceea ce înseamnă că oricine putea contracta un credit. Însă, întrebarea era ce se întâmpla apoi cu banii împrumutați. Este evident faptul că persoanele care nu își mai permiteau, nu mai plăteau ratele, iar băncile și IFN-urile sufereau astfel pierderi. De asemenea, în SUA erau încurajate ipotecile până în 2008, mulți dintre ameriani având chiar și câte 2 ipoteci pe o casă, plus câteva carduri de credit. Toate aceste lucruri au dus la degradarea economiei în momentul în care populația nu și-a mai permis să achite ratele.
“Jocul la bursă” a fost în anii ’20 echivalentul speculațiilor imobiliare din perioada 2005-2007: o promisiune de îmbogățire rapidă, aparent accesibilă tuturor. Valoarea acțiunilor a crescut constant și substanțial, mai ales între 1927 și 1929. Opinia publică trăia cu iluzia că trendul ascendent avea să continue la infinit. Așa că tot mai mulți oameni simpli erau tentați să-și plaseze economiile în acțiuni bursiere. Adeseori achitau doar o mică parte din suma necesară unei astfel de investiții, restul cumpărând pe “datorie”. Cu toții aveau convingerea că valoarea acțiunilor urma să crească în scurt timp suficient pentru a achita creditul și a rămâne și cu un profit mare.
La începutul mileniului trei, o iluzie similară a funcționat cu privire la proprietățile imobiliare. Ea a stat la baza ipotecilor de mare risc (“subprime”) acordate cu suspectă generozitate de băncile americane. Pornind de la premisa că orice casă își sporește valoarea cu fiecare lună care trece, bancherii credeau că ies în câștig chiar dacă, la un moment dat, clienții nu-și mai puteau achita ratele. Nimeni nu părea să ia în calcul ipoteza că prețurile, umflate artificial, s-ar putea nărui. Și, totuși, scadența era la fel de inevitabilă ca și cea care a curmat euforia “anilor nebuni”. În octombrie 1929, prăbușirea Bursei de la New York – “Marele Crah” de pe Wall Street – a intrat în manualele de istorie drept debutul oficial al Marii Depresiuni. Efectele crizei au fost globale și s-au resimțit un deceniu întreg.
O altă coincidență tulburătoare se referă la filosofia care a guvernat economia occidentală în perioadele premergătoare celor două crize. O filosofie care propăvăduia statul minimal și piața liberă, “neconstrânsă” de nici un fel de reglementări. Nici măcar după crahul Bursei din New York, în octombrie 1929, președintele Herbert Hoover (aflat în primul an al mandatului său la Casa Albă) nu a putut fi convins de necesitatea unei intervenții federale. Era convins că lucrurile se vor rezolva de la sine și că sistemul se va autoregla. Același tip de mentalitate a fost promovat insistent de neoconservatorii Administrației Bush, sprijiniți de influentul Alan Greenspan, guvernator al Rezervelor Federale din 1987 până în 2006. Timp de peste un deceniu, Greenspan s-a opus oricărei inițiative menite să impună un cadru normativ unitar activităților financiare. Fostul guvernator al băncii centrale americane susținea că statul nu poate inventa reguli mai bune decât cele pe care le creează dinamica economică.
După ce sistemul financiar global a intrat în colaps, specialiștii au constatat cu stupoare că el devenise de ani de zile un gigantic joc piramidal. Otrăvit de produse toxice, parazitat de inginerii sofisticate, corupt de lăcomia unor jucători lipsiți de scrupule. Chiar și fanaticii “autoreglării” au fost obligați să-și recunoască, spășiți, eroarea. Audiat în octombrie 2008 de o comisie a Congresului american, Alan Greenspan a recunoscut: “Am greșit când am presupus că aceste organizații care acționează în interes propriu, precum băncile și altele, erau cele mai în măsură să-și protejeze acționarii. Aceia dintre noi care credeam că piața se reglează singură suntem în stare de șoc.” “Am dat peste o fisură în ideologia capitalismului” – a concluzionat Greenspan. Omenirea o mai descoperise o dată, în anii ’30.
Jaime Gil Aluja, Președintele Academiei Regale de Științe Economice și Financiare din Barcelona a spus într-un interviu “Societatea occidentală a cheltuit multă vreme mai mult decât își putea permite. A fost încurajată o spirală a consumului, fără să se țină seama că resursele nu o puteau susține. S-au creat decalaje uriașe”, ceea ce este foarte adevarat si se poate dovedi cu exemplele oferite anterior.
Capitolul II . O abordare istorică a crizelor economice prin prisma soluțiilor adoptate
În cele ce urmează voi prezenta desfășurarea în timp a celor trei mari crize economice ale sistemului capitalist și soluțiile puse în aplicare de liderii capitaliști de ieri și de azi pentru a asigura supraviețuirea Capitalismului.
Crizele economice mai mari sau mai mici sunt un însoțitor permanent al economiei capitaliste. Unele dintre acestea au o amploare mai mare , un caracter deosebit de violent și o durată mai lungă de manifestare. Acestea sunt cele trei mari crize economice ale Capitalismului: criza din 1929-1933, criza din jurul anilor 1970 și criza izbucnită în toamna lui 2008, prin care multe state încă mai trec și sunt încă în căutare de soluții pentru a ieși din criză.
II.1. Soluțiile de ieșire din Marea Depresiune
Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în prezent și ce măsuri trebuie luate pentru a ieși din criza actuală, voi face o analiză asupra soluțiilor de ieșire din crizele precedente din istorie. Astfel, vom putea observa daca acele soluții au fost bune la momentul respectiv și dacă ar ajuta și în prezent pentru a ieși din criză.
Crizele economice mai mari sau mai mici sunt un însoțitor permanent al economiei capitaliste. Unele dintre acestea au o amploare mai mare , un caracter deosebit de violent și o durată mai lungă de manifestare. Acestea sunt cele trei mari crize economice ale Capitalismului : criza din 1929-1933, criza din jurul anilor 1970 și criza izbucnită în toamna lui 2008 prognozată de la începuturi a dura cel puțin până în 2011, lucru care nu s-a întâmplat, deoarece, după cum se poate observa, statele din întreaga lume trec încă prin dificultăți.
Prima mare criză economică a Capitalismului din 1929-1933 a fost o criză de supraproducție care a cuprins într-un fel sau altul întreaga lume capitalistă din acea epoca. Pe ansamblul lumii capitaliste producția industrială s-a redus cu 44 % iar numărul șomerilor a depășit cifra de 30 milioane.
În anii 1930-1933 în SUA au dat faliment peste 865.000 de întreprinderi mici și mijlocii și aproximativ 489.000 în Germania. Criza a cuprins și agricultura și comerțul. Criza industrială, agrară și comercială a fost însoțită și de criza bănească , de credit și financiară.
În SUA, începând cu anul 1933, din inițiativa Președintelui Franklin Delano Roosevelt, s-a pus în practică un program de reforme care a primit numele de “ Programul Economic New Deal “ , care avea drept scop să înlăture consecințele crizei economice și să întărească elementele Capitalismului de Stat. Acest program, care prin importanța lui a rămas în istorie sub numele de ”New Deal” folosea elemente de planificare, echilibrare și coordonare a economiei capitaliste, încredințând statului capitalist funcții economice sacre, de natură să servească proprietatea privată și Marele Capital : Big Bussines.
În 1932 când F.D.Roosevelt a fost ales Președinte al Statelor Unite, catastrofala depresiune economică începuse deja din 1929 , atunci când se prăbușise Bursa din New York care a afectat întreaga economie americană. În numai câteva luni și-au pierdut locul de muncă șase milioane de persoane și au devenit șomeri.
Pentru noul președinte Roosevelt grava situație a clasei muncitoare rămasă fără locuri de muncă devenise o problemă prioritară în programul său economic ”New Deal”. Aceasta deoarece clasa muncitoare rămasă fără locuri de muncă și care risca să moară de foame, era capabilă să organizeze revolte incontrolabile care ar fi putut conduce la distrugerea bazelor sistemului economic american. În iulie 1932, la Washington, o amplă manifestare de revoltă a șomerilor și familiilor lor a fost reprimată cu sălbăticie de armata americană sub comanda generalului Douglas Mac Arthur .
Cunoscând această situație, Roosevelt a dispus pregătirea unui plan pentru construirea unei vaste și puternice infrastructuri economice și sociale, căi ferate, drumuri și poduri, baraje și hidrocentrale gigantice, mari clădiri publice etc. Ideea centrală a acestui plan era de a fi angajați milioanele de muncitori rămași fără locuri de muncă. În acest scop, Roosevelt a creat “ Civilian Conservation Corps “ (Corpul Civil de Conservare) în care au fost înregimentați toți șomerii cu o vârstă mai mare de 18 ani, cărora li s-a dat de lucru.
În viziunea noului președinte american, pentru depășirea crizei economice era nevoie de o soluție nu rigidă și doctrinal (conform doctrinei liberale clasice existau anumite mecanisme ce se activau automat în cazul unei crize de supraproducție, scăderea dobânzii și creșterea șomajului), ci experimental și circumstanțială.
Premisele fundamentale ale noului program erau:
Criza se datora unei proaste repartizări a veniturilor la nivel național (fiind necesară o nouă împărțire, de unde a pornit și ”A New Deal”);
Prosperitatea depinde de investiții si nu de economii, iar investițiile nu depindeau doar de dobânzi și salarii, ci de consum și cerere;
Ieșirea din criză se poate face prin cheltuieli bugetare masive.
Primele măsuri de urgență împotriva crizei au fost:
Măsuri împotriva șomajului – pentru prima dată guvernul federal a acordat peste cinci sute de milioane de dolari drept ajutor de șomaj, a fost înființată Administrația Muncilor Civile ( Civil Work Administration), care gestiona un fond de trei miliarde de dolari pentru munci publice (tabere de muncă penru tineri, construirea de șosele, căi ferate, case, școli) și care a administrat și realizarea celui mai ambițios proiect al perioadei, adevărat simbol pentru societatea americană, amenajarea Văii Tennessee;
Măsuri financiare riguroase – prin Emergency Banking Act s-a dispus închiderea temporară a băncilor, inspectarea lor de către agenți federali, redeschiderea numai a celor solvabile și sancționarea drastic a speculanților;
Politică de inflție controlată – pentru a permite relansarea circulației monetare și a împiedica tezaurizarea. Dolarul a fost detașat de etalonul aur si a fost stabilizat în ianuarie 1934, după o devalorizare de 41%. Prin această măsură s-a reușit scăderea geutăților datoriilor , revalorizarea stocurilor de marfă și a salariilor, precum și creșterea prețurilor.
Toate aceste măsuri au fost urmate după o dură bătălie legislativă, de legile-cadru pentru reorganizarea și stabilizarea economiei, creșterea puterii de cumpărare, reglementarea concurenței și controlul producției.
Presedintele F.D.Roosevelt a reușit astfel în anii 30 prin programul său economic ”New Deal” să scoată Statele Unite din criză și să salveze Capitalismul de la dispariție. Dar altele erau condițiile atunci.
Robert Harvley, economist și om politic engle, aprecia că F.D.Roosevelt a rămas în istoria SUA și a lumii , nu atât prin contribuția sa la învingerea nazismului în al Doilea Război Mondial, cât mai ales pentru meritul de a fi salvat de la pieire Capitalismul din SUA.
II. 2. A doua mare criză economică a Capitalismului din anii ’70 și soluțiile de ieșire din criză
După al Doilea Război Mondial, în mai multe țări, victoria revoluției socialiste a dus la crearea sistemului socialist mondial. Astfel, în anul 1970, Socialismul exista pe o suprafață de aproximativ 26 % a globului pământesc, cuprindea 30% din populația globului și producea peste 40 % din producția industrială mondială. De asemenea, prăbușirea sistemului colonial și lupta pentru eliberare națională au diminuat posibilitățile țărilor capitaliste puternic industrializate de a avea acces la materii prime, piețe de desfacere și export de ideologie. În plus, în perioada aceea, armata URSS era una dintre cele mai mari și mai puternice care au existat vreodată în lume .
În anii ’70, în timp ce Socialismul se consolida și se bucura de o largă audiență ideologică pe măsura realizărilor sale, în lumea capitalist a izbucnit cea de a doua sa mare criză economică.
Debutul celei de-a doua mari crize economice din anii ’70 a fost marcat de SUA prin declinul alarmant al economiei, determinat și de efectele războiului din Vietnam (1964-1973), și de criza petrolului din 1973. Pentru prima oară în istoria SUA un război nu a contribuit la relansarea economiei, ci dimpotrivă, o tulbura.
Inflația prezentă în economia americană încă din 1959 s-a accentuat odată cu războiul din Vietnam și în 1971 s-a produs prima devalorizare a dolarului dupa ”New Deal”. Criza izbucnită în SUA, mai profundă decât alte crize, s-a răspândit cu rapiditate mai intâi în țările capitaliste cele mai dezvoltate din punct de vedere industrial, mari consumatoare de petrol din import.
Dezechilibrele sociale, șomajul, inflația, sărăcia, foametea, inegalitățti care subzistau în toate țările capitaliste dezvoltate, s-au accentuat. Modelul de viață occidental a fost atunci contestat. Au avut loc revolte ale tinerilor și studenților, în același timp și în locuri diferite, în Europa occidentală și SUA, în 1964 , 1968, 1970. Chiar și modelul de viață “ American Way of Life” a fost contestat în 1964 și 1970. În Statele Unite și în Marea Britanie au avut loc greve în 1970, 1971, 1973 și în 1974, tensiunile crescând tot mai mult. În Marea Britanie la sfârșitul anului 1973 și începutul anului 1974 numeroase greve au agitat țara și au condus la dizolvarea Camerei Comunelor. În Statele Unite au izbucnit revoltele minorităților rasiale, ale negrilor și indienilor, în 1968, 1969, 1970. Anul 1975, a marcat oficial de prima mare criză după al Doilea Război Mondial și a scos în evidență un Stat providențial care a epuizat capacitatea de a rezolva problemele sociale agravate de criză și în primul rând șomajul care era în puternică expansiune.
În scurt timp a devenit evident că SUA nu a fost capabilă să susțină în același timp două probleme majore: un război în exterior și lupta contra sărăciei în interiorul țării. În plus, ca urmare a înfrângerii suferite în războiul din Vietnam, prestigiul SUA pe plan internațional a fost pierdut pentru prima oară după al Doilea Război Mondial.
Odată cu pierderea prestigiului în războiul din Vietnam, cu grava și marea criză a Capitalismului din anii 1970, care au afectat toate laturile vieții din societatea capitalistă , SUA și țările capitaliste dezvoltate, cu democrația lor occidentală, nu mai puteau oferi nici o perspectivă pe plan național și mondial. Ele erau într-o disperare totală deoarece nu mai puteau face față competiției istorice cu Socialismul și democrația socialistă, care reușise într-un timp istoric relativ scurt să se impună pe plan mondial ca sistem economic, social și politic.
În aceste condiții, în timpul președinției lui Nixon, liderii politici americani și marii șefi ai instituțiilor financiare s-au întâlnit la începutul anului 1973 și au hotărât în secret că singura soluție de ieșire din marea criză a Capitalismului din anii 1970 este distrugerea cu orice preț a Socialismului la nivel global și simultan, și nu în mod izolat și la intervale lungi de timp cum s-a procedat până în 1973, când s-a consemnat înfrângerea SUA în războiul din Vietnam.
În acest mod , soluția ieșirii din criză a fost deplasată din interiorul SUA și a țărilor capitaliste dezvoltate în afara granițelor lor.
S-a luat decizia politică secretă potrivit căreia lumea capitalistă formată din SUA și țările occidentale aliate lor trebuie să acționeze în cinci direcții de atac împotriva Socialismului mondial . Aceste direcții au fost următoarele :
1. Distrugerea sistemului politic și economic socialist ;
2 Recucerirea lumii a treia și reinstaurarea dominației prin forme neo-coloniale;
3. Refacerea piețelor de desfacere prin izgonirea firmelor statelor socialiste;
4. Transformarea zonei țărilor care au cunoscut regimuri socialiste în piața de desfacere pentru produsele industriei țărilor capitaliste;
5. Preluarea controlului asupra principalelor resurse de energie ( petrol, gaze, carbune, energie atomică).
S-a hotărât ca realizarea acestor obiective să se facă printr-un Război Secret al cărui nume de Cod dat de CIA era Covert Operation, adică Operațiuni sub Acoperire. Această misiune secretă a fost încredințată serviciilor secrete din SUA, din țările capitaliste dezvoltate, membre în NATO și unor organizații oculte (GLADIO , etc. )
Pentru punerea în aplicare a Războiului Secret s-a facut un Plan care a fost aprobat de șefii statelor occidentale. Pentru realizarea acestui Plan și-au adus contribuția și continua să și-o aducă și în prezent, toate serviciile secrete ale statelor capitaliste interesate în distrugerea concurenței economice a sistemului socialist.
Ofensiva occidentală împotriva țărilor socialiste europene a interesat în mod deosebit administrația americană, care a comunicat principalilor săi aliați din NATO faptul că Războiul Secret ca ofensivă globală de distrugere a Socialismului a fost pregătit o lungă perioadă de timp, începând din anul 1973, după conceptul strategic al “ Ripostei Gradate “. În momentul când s-a considerat că toate condițiile sunt întrunite, s-a decis ieșirea la lumină ( izbucnirea ) a Războiului Secret din 1989-1991, din Europa și URSS, sub acoperirea de Revoluții, după principiul Dominoului. Aceste așa-zise revoluții au fost: revoluția sângeroasă din România în 1989, revoluția mai puțin sângeroasă în URSS, revoluțiile de catifea din Bulgar , Cahoslovacia, Republica Democrată Germană, Polonia și Ungaria, și continuate după 1991 sub forma revoluției portocalii în Ucraina și a revoluției rozelor în Georgia.
Acest Război Secret a reușit astfel să distrugă Socialismul și oamenii săi numai în Europa și URSS. Această reușită nu ar fi fost posibilă fără susținerea unor înalți demnitari din țările socialiste, a unor trădători din serviciile secrete socialiste, a sprijinului rămășițelor nazismului din aceste țări și al unei părți din tările socialiste.
Statele Unite au emis un nou principiu în istoria națiunilor. Ele au afirmat că nu este trădător cel care acționeaza împotriva siguranței naționale a propriei țări dacă acesta se pune în același timp la dispoziția Agenției Centrale de Informații a SUA (CIA). Pentru CIA celelalte state nu au nici o valoare.
Distrugerea adversarului concurent printr-un Război Secret global este o premieră mondială în istoria războaielor și în istoria omenirii .
Alexandru Radu Timofte, fost director al SRI, a descris într-un interviu aceast premieră mondială în felul următor: ”Se poate observa că soluția secretă de scoatere a Capitalismului din cea de a doua sa mare criză a fost doar un paleativ pentru Statele Unite și Occident. Situația pe plan internațional s-a agravat, lumea este mai săracă și mai instabilă iar Capitalismul imperialist a intrat în 2008, prin intermediul Statelor Unite, în cea de- a treia sa mare criză .”
II.3. Actuala criză economică
Cea de-a treia mare criză a Capitalismului imperialist care a izbucnit în toamna anului 2008 prin marea criză financiară din Statele Unite, are la bază un fenomen absolut nou din istoria Capitalismului după al Doilea Război Mondial. Acest fenomen nou este legat de expansiunea Capitalismului în Europa de Est prin Războiul Secret, urmat apoi de cursul revoluțiilor dintre anii 1989-1991. Această expansiune se datorează în primul rând acțiunilor și sarcinilor speciale ale serviciilor secrete occidentale și ale SUA. Ele au conturat o nouă Europa, după Yalta și Potsdam, și o nouă geopolitică în favoarea Marelui Capital și a marilor monopoluri industriale, bancare și agricole. Configurația geopolitică a Europei a fost distribuită marilor puteri capitaliste în teritoriile în care acestea ajunseseră și erau fixate deja prin acțiunile sub acoperire ale serviciilor secrete.
Ca urmare, Noua Europă a produs schimbări fundamentale în sistemul mondial capitalist, fapt ce a condus din 1990 la reorganizarea întregii producții industriale mondiale, pilonul economiei mondiale. În acest proces, un grup restrâns de 500 de monopoluri industriale, bancare și agricole și-au impus dictatura asupra pieții mondiale capitaliste și asupra producției industriei mondiale .
Criza începută în 2008 în SUA s-a răspândit rapid în toată lumea, în marile bănci internaționale, încă din octombrie 2008. Primul ministru rus Vladimir Putin considera că Statele Unite sunt vinovate de declanșarea acestei crize mondiale. El a reamintit că “Dopajul cu bani ieftini și ipotecile din Statele Unite au provocat o reacție în lanț care a paralizat sistemul financiar internațional și a indus o lipsă de încredere în piață, care, bineînțeles, a afectat diferite sectoare economice. Criza , financiară la început , s-a transformat în criză economică generală” .
În toamna anului 2008, colapsul financiar a reprezentat o lovitură majoră pentru poziția Statelor Unite în lume.
Daca prima mare criză a Capitalismului din anii 1929-1933 a fost rezolvată cu succes prin programul lui F.D.Roosevelt , ”New Deal” care a reușit să salveze Capitalismul de la dispariție, iar în cazul celei de-a doua mari crize izbucnită în anii 1970 soluția ieșirii din criză a fost deplasată din interiorul Statelor Unite și a țărilor capitaliste dezvoltate în afara frontierelor lor prin distrugerea sistemului socialist, pe calea Războiului Secret codificat de CIA ”Covert Operation”, în ce privește actuala criza globală, primele două rețete americane nu mai pot fi utilizate pentru ieșirea din criză și pentru evitarea prăbușirii Capitalismului.
Sistemul capitalist mondial nu mai dispune de nici o rezervă și nici o posibilitate de resuscitare. Acest lucru a fost dovedit odată când a fost atacat Socialismul din Europa și URSS printr-un Război Secret și acum, când se constată că FMI și Banca Mondială au fost incapabile să prevadă criza și să evite contagiunea crizei financiare cu criza economică.
Mulți economiști consider că nu este exclusă nici ipoteza ca aceste două organisme să fi provocat chiar ele criza actuală pentru a crea un haos mondial care să facă necesară apariția unui guvern mondial. Ineficiența măsurilor anti-criză la nivel național este constatată în fiecare zi, iar combaterea crizei la nivel internațional, în condițiile actualului sistem capitalist, este la fel de ineficientă. Actuala criză accelerează și adâncește procesul de degenerare și descompunere a sistemului economic capitalist.
Capitolul III. Studiu de caz. Analiza scenariilor de ieșire din criza actuală pe baza soluțiilor furnizate de crizele precedente din istorie
După nici măcar un secol de la Marele Crah Financiar din 1929, America și în scurt timp restul lumii, au fost afectate de o nouă criză. Totul a început în SUA, însă, la scurt timp s-a extins pe plan mondial. După cum am arătat și mai devreme, există foarte mult asemănări între Marea Depresiune din 1929 și criza actuală, însă, soluțiile de ieșire din criză pot fi diferite, deoarece trăim vremuri diferite.
În cele ce urmează, voi face un studiu de caz asupra soluțiilor găsite și adoptate în prezent pentru ieșirea din criză pe baza soluțiilor care au fost luate în 1929 în timpul Marii Depresiuni. Am ales să fac această comparație între soluțiile luate în timpul acestor două crize deoarece actuala criză se aseamănă foarte mult cu cea din 1929, ceea ce ne poate duce cu gândul la faptul că soluțiile luate atunci ar putea ajuta si acum într-o oarecare măsură. Chiar dacă vremurile sunt diferite, asemănări între marile crize din istorie există și tocmai de aceea, soluțiile adoptate atunci sunt de luat în considerare și acum.
În toamna anului 2008, colapsul financiar a reprezentat o lovitură majoră pentru poziția Statelor Unite în lume. În Statele Unite, primele consecințe ale acestei crize au fost: pierderea încă de la începutul anului 2008 a 2,5 milioane locuri de muncă și faptul că în 2008 băncile, societățile de asigurare, industria de automobile care era coloana vertebrală a economiei americane și furnizorii ei, au solicitat ajutorul statului.
În ceea ce privește pierderea locurilor de muncă, la fel s-a întâmplat și în anul 1929, când s-au pierdut aproximativ 6 milioane de locuri de muncă din cauza crizei financiare.
Să privim mai îndeaproape situația în care ne aflăm. Dacă totul a pornit din cauza crizei produse în SUA, extinsă în scurt timp în întreaga lume, este posibil ca în momentul în care soluțiile pentru ieșirea din criză a Statelor Unite dau roade, treptat, statele lumii să iasă și ele din criză, ajutate de redresarea situației din SUA, dar și de soluțiile adoptate de acestea.
Astfel, in ceea ce privește soluțiile de ieșire din criză și asemănările acestora cu soluțiile adoptate de președintele Franklin Delano Roosevelt în timpul Marii Depresiuni, putem remarca în primul rând faptul că atât F.D.Roosevelt, cât și actualul președinte Barack Obama, au venit la putere pe timp de criză. Roosevelt a pus în aplicare un program economic numit ”New Deal”, menit să creeze locuri de muncă și implicit și indirect aceste noi locuri de muncă să repună pe picioare economia SUA.
Trecând la zilele noastre, planul lui Obama încă de la începutul crizei a fost acela de a redresa economia prin crearea până în ianuarie 2011 a 2,5 milioane locuri de muncă. Astfel, se urmărea ca rata șomajului să fie în scădere, statul să încaseze impozite și taxe, consumul să fie încurajat, totul reintrând în normal. Primele soluții găsite și adoptate de Obama seamănă foarte mult cu cele găsite de Roosevelt. Mai mult decât atât, în proiectul lui Obama este specificat și un program de mari lucrări care au în vedere reconstrucția de drumuri și poduri, modernizarea școlilor, dezvoltarea surselor de energie alternative și producerea de mașini mai puțin poluante și cu consum mai mic de combustibil. În sectorul sănătății există un proiect de lege destinat lărgirii asistenței medicale pentru copiii din familiile cu venituri mici. Se prevede de asemenea extinderea ajutorului de șomaj.
III.1. Analiza evoluției indicelui Dow Jones în timpul Marii Depresiuni comparativ cu evoluția acestuia în timpul actualei crize
Dow Jones Industrial Average este unul dintre cei mai cunoscuți indici bursieri din lume și a fost calculat pentru prima dată pe data de 26 mai 1896. Acesta urmărește evoluția celor mai importante 30 de blue chip-uri (companii stabile, de dimensiuni mari, și profitabile) din Statele Unite. Indicele a fost creat de Charles Dow, co-fondator al Dow Jones & Company și editor al revistei The Wall Street Journal.
Indicele Dow Jones, Industrial Average (DJIA) este calculat acum cu ajutorul unei formule aproape identice cu cea de la începuturile sale, și anume se însumează prețurile acțiunilor componente și se împarte această sumă la divizorul comun.
În analiza crizei financiare actuale, comparativ cu Marea Depresiune, este foarte importantă evoluția acestui indice, deoarece totul a pornit din Statele Unite, iar acest indice ajută la înțelegerea multor lucruri care s-au întâmplat și se întâmplă în economia americană, care, influențează economia mondială. Analiza acestui indice este foarte importantă și din cauza faptului că indiferent ce se întâmplă într-o economie din lume, atenția tuturor este captată de evoluția acestui indice, constituind un element foarte important pe piața bursieră.
Astfel, analiștii internaționali care au urmărit evoluția acestui indice în contextul actualei crize au observat o foarte mare asemănare a evoluției lui în timpul crize economice actuale cu cea de la începutul marii crize economice din SUA. Tocmai de aceea, analiza evoluției indicelui Dow Jones este foarte importantă, mai ales pentru a găsi soluțiile optime de ieșire din criză.
Astfel, mai jos, putem vedea evoluția indicelui Dow Jones în perioada de început a Marii Depresiuni:
Figura 3.1. Evoluția indicelui Dow Jones între 1929-1930
Sursa: www.en.wikipedia.org
Este de remarcat în primul rând faptul că, în luna octombrie, odată cu prăbușirea economiei americane, indicele Dow Jones a scăzut dramatic. Până la acea perioadă acesta s-a aflat într-o creștere continuă, lucru ce poate fi observant și din figura de mai sus, odată cu instalarea crizei, acesta prăbușindu-se. Înainte de anul 1929, în SUA, timp de opt ani de zile, bursa a crescut spectaculos, iar indicele Dow Jones la fel, ajungând chiar să înregistreze o creștere de peste 600%. Lucrul acesta a fost posibil datorită faptului că în acea perioadă investițiile la bursă erau văzute ca o cale de îmbogățire, iar nivelul de trai fiind ridicat, americanii își permiteau pe atunci să facă economii, investind apoi la bursă. Pe lângă toate acestea, băncile acordau atunci credite foarte ușor.
Ritmul de creștere al indicelui Dow Jones până la instalarea Marii Depresiuni se poate observa mai amănunțit și din figura ce urmează, care ilustrează evoluția acestuia de la începuturi, până în anul 2009, când criza era deja prezentă în SUA:
Figura 3.2. Evoluția indicelui Dow Jones între 1896-2009
Sursa: www.businessday.ro
Astfel, uitându-ne mai atent peste acest grafic, vom putea observa cum chiar înainte de 1929 și de începerea crizei, acest indice a cunoscut o creștere puternică, urmând ca odată cu căderea pieței din SUA, acesta să scadă în numai două zile cu peste 30%. Această scădere drastică se poate observa și din Figura 3.1., care evidețiază perioada din 1929, când s-a instalat criza. Se poate observa de asemenea cum acesta a crescut până la un nivel de aproape 400 puncte chiar înainte de a-și face criza simțită prezența. Totodată, este de observat si faptul că până în anul 1954 acest indice nu a mai cunoscut o valoare similară cu cea atinsă înainte de instalarea crizei economice în 1929. După 1954, acesta a continuat să crească, stârnind tot mai mult interes în rândul economiștilor care i-au urmărit zilnic evoluția.
Trecând la vremurile noastre, cele mai mari fluctuații ale acestui indice, după cum se poate observa si din figura ce ilustrează evoluția lui de la începuturi și până în 2009, au fost chiar în perioada 2000-2009, care cuprinde boom-ul imobiliar din SUA și marea criză a vremurilor noastre. Se poate observa că până la instalarea actualei crize, punctul maxim al acestui indice a fost atins în data de 14 ianuarie 2000, cu 11722.98 puncte, după care a urmat o perioadă de scădere. Maximul istoric a fost atins la data de 9 octombrie 2007, când a înregistrat 14164.53 puncte. A urmat apoi o scădere a acestui indice odată cu instalarea crize, iar în momentul în care Lehman Brothers a dat faliment a marcat cea mai mare cădere din istoria acestui indice, și anume 777,68 puncte într-o singură zi, pană la nivelul de 10365,45. Indicele avea să sufere ulterior mai multe scăderi de trei cifre, inclusiv o depreciere de 733,08 puncte (a doua cea mai mare scădere din istoria sa), în data de 15 octombrie 2008 închizând la nivelul de 8577,91.
Dacă urmărim mai departe evoluția indicelui Dow Jones în perioada 2009-2011 și facem o comparație între evoluția lui în această perioadă și evoluția lui în perioada Marii Depresiuni vom găsi multe asemănări:
Figura 3.3. Evoluția indicelui Dow Jones în perioada 2000-2011
Sursa: www.businessday.ro
Analizând figura de mai sus și făcând o comparație cu Figura 3.1., ce ilustrează evoluția indicelui Dow Jones în perioada Marii Depresiuni, vom constata faptul că acesta a avut în zilele noastre o evoluție asemănătoare cu cea din timpul crizei din 1929. Și acesta este unul din motivele datorită cărora mulți economiști compară actuala criză cu cea din 1929, deoarece multe situații sunt similare. La fel ca și atunci, până la instalarea crizei au fost încurajate împrumuturile, nivelul de trai a fost destul de mare, oamenii investeau la bursă, după care, bursa a căzut dramatic într-o singură zi. Se poate observa din figura de mai sus cum în momentul în care s-a instalat criza financiară, indicele Dow Jones a încetat să mai crească și a început să înregistreze scăderi. În zilele noastre, indicele a înregistrat valoarea cea mai mică la data de 9 martie 2009, după cum se poate observa și din figura de mai sus, când a avut 6469.95 puncte.
În ceea ce privește evoluția lui în perioada imediat următoare deprecierii, acesta s-a stabilizat datorită măsurilor anticriză care au fost luate, în special datorită reducerii ratei șomajului în Statele Unite, urmănd ca pe data de 1 februarie 2011, să atingă nivelul de 12040.16, nivel ce nu a mai fusese atins de doi ani si jumatate, iar maximul urmând să fie înregistrat în 29 aprilie a acestui an, când indicele Dow Jones a atins cota de 12,810.54, un maxim ce nu a mai fost înregistrat din mai 2008.
Analizând evoluția acestui indice, putem spune că economia americană a dat semne de revenire, însemnând că măsurile luate de președintele americane au fost unele destul de bune. Evoluția acestui indice a fost puternic influențată toate evenimentele care au avut loc în Statele Unite odată cu căderea Bursei, la fel și în sens invers, când acesta pare că își revine. Dacă analizăm mai în amănunt situația, vom observa cum lucrurile care aparent par simple, tind să influențeze foarte mult acest indice. De exemplu, rata șomajului, care a fost mult timp un subiect de discuție în SUA atât în timpul Marii Depresiuni, cât și pe timpul actualei crize economice. Se pare că odată cu crearea de noi locuri de muncă în SUA, indicele Dow Jones a dat semne de revenire. Astfel, putem spune că măsurile care au fost luate pentru a stabiliza economia SUA și pentru a adue pe un trend ascendent indicele Dow Jones au dat roade. Tocmai de aceea este foarte importantă evoluția ratei șomajului, deoarece pornind de la crearea locurilor de muncă, vom ajunge să ne dăm seama cât de important este acest lucru pentru o întreagă economie.
Să urmărim mai departe evoluția ratei șomajului în SUA, dar și evoluția PIB, care se află în strânsă legătură cu rata șomajului.
III.2. Evoluția ratei șomajului în timpul Marii Depresiuni și în timpul actualei crize și măsurile luate pentru reducerea șomajului
Să urmărim mai atent problemele generate de șomaj, deoarece atât în timpul Marii Depresiuni, cât și în timpul actualei crize, se acordă o importanță deosebită ratei șomajului, deoarece micșorarea acesteia pare să fie una din soluțiile care pot duce la redresarea economică.
Daca șomajul este una din cauzele care trebuie eliminate pentru a readuce economia SUA și a întregului glob pe picioare, să urmărim mai îndeaproape evoluția acesteia pe parcursul Marii Depresiuni și în zilele noastre.
În figura ce urmează, vom putea analiza evoluția ratei șomajului în SUA, pe perioada Marii Depresiuni, în timpul planului președintelui Roosevelt, ”New Deal”, dar si după încetarea acestui plan.
De asemenea, vom urmări și evoluția ratei șomajului în SUA în perioada în care criza economică actuală a început să pună stăpânire pe economia Statelor Unite, propagându-se în scurt timp pe întreg globul, mai exact între 2007-2009.
Figura 3.2.1. Evoluția ratei șomajului în SUA între 1929-1943 și 2007-2009
Sursa: www.khris.ro
Analizând graficul de mai sus, în linii mari, se poate vedea faptul că, începând cu anul 1929, după ce Statele Unite cunoscuse ani de creștere economică semnificativă, rata șomajului se situa la 3.2%. Odată cu instalarea crizei în anul 1929, numărul șomerilor a crescut semnificativ, în doar un an de zile ajungând la peste 8%, aflându-se apoi într-o continuă creștere, astfel că în 1933, rata șomajului a atins un maxim de 24.9%, după care a început să scadă, datorită planului președintelui Roosevelt, care a dat roade până în 1937, când Programul ”The New Deal” a încetat. Atunci rata șomajului ajunsese la valoarea de 14,3%, mult mai mică decât în ultimii opt ani, însă, abia după 1940 aceasta a juns la nivelul dinaintea declanșării crizei. În orice caz, planul de ieșire din criză al lui Roosevelt a dat roade, acesta reușind să combată rata șomajului și să o aducă la o valoare mult mai mică față de valorile înregistrate în timpul Marii Depresiuni.
Să urmărim însă mai îndeaproape evoluția ratei șomajului în timpul Marii Depresiuni și ce s-a întâmplat odată cu intrarea în vigoare a planului președintelui Roosevelt.
După cum se poate observa și din Figura 3.2.1., în anul în care s-a produs criza, 1929, rata șomajului era de doar 3.2%. În anul 1929, când a avut loc prăbușirea Wall Street-ului, rata șomajului a început să crească simțitor. Din cauza falimentelor înregistrate tot mai des, numărul șomerilor a crescut în perioada 1929-1932 de opt ori, ajungându-se astfel la un număr de 12 milioane de șomeri, ceea ce însemna mai exact un sfert din populația activă a SUA de la acea vreme si aprope o zecime din totalul populației. Totodată, se poate observa că nivelul maxim al ratei șomajului a fost atins în 1933, când s-au înregistrat în luna martie 17 milioane de șomeri.
Criza a afectat toti întreprinzătorii, mici sau mari, băncile, instituțiile financiare și nu numai, acestea intrând în faliment una câte una, numărul șomerilor crescând pe zi ce trecea, lucru evindențiat de figura de mai sus.
În zilele noastre, președintele Obama a văzut și el încă de la început, ca soluție de ieșire din criză a Statelor Unite crearea de noi locuri de muncă pentru a micșora rata șomajului, care, în perioada 2007-2009 a crescut îngrijorător de mult într-un timp relativ scurt, chiar dacă la sfârșitul anului 2009 nu a ajuns la valorile din 1933. Acesta a vrut cu orice preț stabilizarea pieței muncii, deoarece considera că un factor important în stabilitatea economiei îl constituie crearea de locuri de muncă. Astfel, prin crearea noilor locuri de muncă, angajații vor plăti statului taxe și impozite, în timp ce, pe de altă parte se pot încuraja și afacerile mici, prin reducerea taxelor și impozitelor pentru micii întreprinzători.
Să urmărim însă și ce s-a întamplat în ultimii 3 ani în SUA, privind rata șomajului, analizand graficul urmator:
Figura 3.2.2. Evoluția ratei șomajului în SUA între 2009-2012
Sursa: www.consultantabursa.ro
Dacă analizăm Figura 3.2.1. care ilustrează evoluția ratei șomajului în SUA între 1929-1943 și 2007-2009 și facem o comparație între evoluția ratei șomajului în SUA în perioada 2007-2009 și evoluția acesteia în perioada 2009-2012, care este ilustrată în Figura 3.2.2., putem observa faptul că, după ce în 2009 în luna octombrie s-a atins un maxim de 10,2 % a ratei șomajului, aceasta a început să scadă, odată cu intrarea în vigoare a planului Obama pentru combaterea șomajului, ajungând în luna martie a acestui an la un minim din ultimii ani, de 8.1%. Șomajul a cunoscut o pantă descendentă în ultimii 3 ani, ceea ce este un lucru foarte bun pentru economia SUA. Mai mult decât atât, rata șomajului în SUA s-a redus în luna aprilie până la cel mai scăzut nivel din ultimii trei ani, chiar dacă angajatorii americani au creat un număr sub așteptări de noi locuri de muncă, arată cifrele oficiale publicate de guvernul american.
Departamentul american al Muncii a anunțat că economia americană a creat 115.000 de noi locuri de muncă în luna aprilie 2012, mult mai puține decât cele 200.000 așteptate de analiști, însă, cu toate acestea, rata șomajului a scăzut în aprilie până la 8,1% din populația activă, cel mai scăzut nivel înregistrat după luna ianaurie 2009, când se situa la 7,8%.
Rata șomajului în SUA a intrat pe o pantă descendentă începând din vara anului trecut, când se situa la 9,1%. Dacă ne gândim la planul pus în aplicare de președintele Obama, asemănător cu al lui Roosevelt, vom ajunge la concluzia că acesta a funcționat în cazul diminuării ratei șomajului. În perioada 2010-2012, în SUA s-a pus accentul foarte mult pe crearea de noi locuri de muncă, tocmai pentru a reduce rata șomajului care crescuse îngrijorător. Crearea locurilor de muncă încurajează totodată consumul intern, lucru care duce automat la simțirea stabilității economice a Statelor Unite.
În figura ce urmează putem observa cum în perioada 2010-2012 numărul de noi locuri de muncă a crescut, ajungând în ultimele 15 luni să fie în continuă creștere. De asemenea, noile locuri de muncă ce au fost create le include si pe cele de stat (non-farm payrolls), nu doar cele din domeniul privat.
Un lucru important în analiza figurii ce urmează îl constituie faptul că în anul 2009, după ce criza se instalase de mult în SUA și în restul lumii, se poate observa cum numărul locurilor de muncă nou create este reprezentat pe minus, ceea ce înseamnă că foarte mulți angajați și-au pierdut locurile de muncă, deci, acest lucru duce la o rata a șomajului în creștere.
Figura 3.2.3. Locuri de muncă nou create în SUA în perioada 2009-2012
Sursa: www.consultantabursa.ro
Dacă facem o comparație între Figura 3.2.2. care ilustrează evoluția ratei șomajului în SUA între 2009-2012 și Figura 3.2.3. ce ilustrează numărul locurilor de muncă nou create în aceeași perioadă în Statele Unite, putem observa cum acestea se află în strânsă legătură, evoluând în sens invers proporțional. Astfel, cu cât rata șomajului este mai mare, cu atât numărul locurilor de muncă nou create este mai mic, înregistrând chiar valori negative. Astfel, se poate observa faptul că în momentul în care rata șomajului a atins maximul de 10,2%, locurile de munca ajunsesera să scadă cu peste 600.000, lucru observat în Figura 3.2.3..
Dacă aceste două variabile se află în strânsă legătură, la fel se întâmplă și în situația inversă, și anume, când numărul locurilor de muncă nou create crește, rata șomajului automat va scădea.
Partea bună este aceea că, în momentul de față, numărul locurilor de muncă este într-o continuă creștere, ceea ce duce la reducerea ratei șomajului în SUA. Aceste lucruri duc automat la încurajarea consumului, la atragerea investitorilor, la creșterea bursei, ceea ce în final va duce la stabilitatea economică a Statelor Unite, dar și a întregului glob. Toate aceste procese sunt însă de durată. Cu toate acestea, se acordă în continuare o importanță deosebita în Statele Unite creării locurilor de muncă și se preconizează că la finalul anului 2014, rata șomajului va scădea simțitor, ajungând undeva între 6.7-7.4%, așa cum este evidențiat în următorul grafic, oferit de Federal Reserve:
Figura 3.2.4. Rata șomajului în SUA între 2007-2012. Previziuni privind evoluția ratei șomajului în SUA între 2012-2014
Sursa: www.consultantabursa.ro
Am urmărit evoluția ratei șomajului și a noilor locuri de muncă din Statele Unite și cum acestea pot duce la o redresare a economiei americane și a întregului glob, însă, în timp ce în SUA lucrurile încep să își reintre în normal, economia SUA dând semne de însănătoșire, este important să analizăm și situația din Europa, deoarece multe țări europene se confruntă și acum cu probleme mari, generate de rata șomajului care se află în creștere.
Astfel, după ce am observat cum rata șomajului din SUA a început să scadă datorită noilor locuri de muncă ce au fost create odată cu planul președintelui Obama pentru ieșirea din criză, voi urmări mai departe și situația din Europa, și anume evoluția ratei șomajului în Europa comparativ cu cea a Statelor Unite în ultimii trei ani de criză, pe baza urmatorului grafic:
Figura 3.2.5. Evoluția ratei șomajului în Uniunea Europeană între anii 2000-2012
Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu
Urmărind îndeaproape evoluția ratei șomajului în Europa, putem observa faptul că, odată cu instalarea crizei economice, în Uniunea Europeană la finele anului 2008, rata șomajului a fost într-o continuă creștere, după ce la sfârșitul anului 2007, economia europeană era în floare, înregistrându-se o rată a șomajului de 7.6%. Perioada cea mai critică a fost între 2008-2009, când criza generată în SUA a pătruns și în Europa, iar rata șomajului a avut o creștere bruscă, panta ascendentă continuând chiar și acum. În timp ce în SUA perioada 2009-2012 a fost o perioadă de reducere a șomajului, în Europa, aceasta perioadă a reprezentat o creștere a ratei șomajului. Mai mult decât atât, se consideră că actuala criză a avut un cost social ridicat în Europa, cu o creștere puternică a șomajului. În 2008, șomerii reprezentau 7 % din forța de muncă a UE, iar în 2010, numărul acestora era de aproape 10 %, cu perspectiva ca rata șomajului să rămână mai mare de 9 % în 2012. Rata șomajului la nivelul Uniunii Europene este constituită din rata șomajului a fiecărei țări membre UE în parte. Tocmai de aceea, este importantă evoluția ratei șomajului a fiecărei țări membre UE, pentru a vedea unde sunt cele mai mari probleme și cum se poate combate creșterea acesteia.
Se poate observa din Figura 3.2.5. că începând cu anul 2008, în Europa rata șomajului a început să crească, criză făcându-și simțită prezența tot mai mult în aceasta perioadă.
În timp ce planul adoptat de președintele Obama a dat rezultate în SUA, nivelul ratei șomajului cunoscând o continuă scădere între 2009-2012, în Europa acest lucru nu a fost posibil.
În ceea ce privește crearea de noi locuri de muncă pentru a ajuta la stabilitate eonomică a Statelor Unite, se consideră că Obama a copiat modelul predecesorului său Roosevelt și a reușit în cele din urmă să aducă rata șomajului la o valoare la care nu mai ajunsese în ultimii patru ani, însă statele europene nu au reușit acest lucru, ba din contră, în multe țări europene rata șomajului este într-o continuă creștere, iar previziunile privind evoluția acesteia nu sunt tocmai bune. Astfel, în luna decembrie 2011, rata șomajului din zona euro a ajuns la cel mai ridicat nivel de la introducerea monedei unice, potrivit datelor anunțate de Eurostat, la o zi dupa ce liderii Uniunii Europene și-au luat angajamentul de a crea milioane de noi locuri de muncă pentru a combate stagnarea economică. Rata șomajului a urcat la 10,4% în decembrie, reprezentând cea mai ridicată rată din iunie 1998, înainte de introducerea monedei euro în 1999. Astfel, anul 2011 a fost încheiat cu o rată a șomajului în Uniunea Europeană de 10,2%, cea mai mare din ultimii unsprezece ani.
Mai mult decât atât, rata șomajului în Europa încă este în creștere, atingând un nivel record de 10.8% în luna februarie 2012, potrivit datelor furnizate de Eurostat. Concret, numărul șomerilor din zona euro a urcat cu 1,47 milioane în ultimele 12 luni, ajungând la 17,13 milioane. Reducerile la nivelul cheltuielilor publice și prăbușirea încrederii mediului de afaceri au determinat o creștere a șomajului, în zona euro, însă, este evident faptul că este nevoie cât mai repede de un plan de reducere a ratei șomajului, care din păcate este în continuă creștere. În plus, cei mai afectați de negăsirea unui loc de muncă sunt tinerii, deoarece multe firme care fac angajări caută persoane cu experiență, iar cei care fac disponibilizări preferă să păstreze angajații vechi si cu o experiență mai mare.
Să urmărim însă în tabelul următor, situația ratei șomajului în tările europene, comparativ cu cea a Statelor Unite, cât și situația pentru fiecare țară în parte.
Figura 3.2.6. Rata șomajului în UE și SUA între anii 2000-2011
Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu
Este de observat faptul că cele mai afectate țări din Europa sunt Spania și Grecia, țări în care situația ratei șomajului care se află în continuă creștere devine din ce în ce mai greu de ținut sub control. La sfârșitul anului 2011, Grecia înregistra o rată a șomajului de 21,7%, iar Spania de 17.7%, în timp ce media în Uniunea Europeană era de 10.2%. La polul opus se aflau Luxemburg cu o rată a șomajului de 4.8% și Germania care înregistra o rată a șomajului de 5.9%. Chiar dacă în România rata șomajului a fost în continuă creștere, țara noastra s-a aflat sub media înregistrată în Europa, atingând o rată a șomajului de 7.4% la sfârșitul anului trecut, care s-a menținut și în primul trimestru al acestui an.
Făcând o paralelă între situația din SUA și situația Europei, este evident faptul că în Statele Unite lucrurile încep să își revină. Acest lucru a fost posibil datorită măsurilor luate de președintele Obama și preluate de la fostul președinte din timpul Marii Depresiuni, Roosevelt, mai ales în ceea ce privește reducerea ratei șomajului. Este de remarcat astfel faptul că, odată redusă data șomajului, PIB-ul care este influențat de aceasta va crește, iar economia va da semne de revigorare. Cel puțin așa s-a întâmplat in SUA după ce a intrat în vigoare planul lui Obama. Însă, în țările europene, concedierile în masă încă se mai manifestă, iar crearea de noi locuri de muncă părea până acum prea puțin posibilă. Este important acest lucru, deoarece, pornind de la crearea locurilor de muncă și reducerea numărului șomerilor într-o țară, putem ajunge la o stabilitate economic și putem ieși din criză.
Astfel,urmărind evoluția ratei șomajului în Europa comparativ cu cea din Statele Unite și pornind de la premisa că una din soluțiile de ieșire din criza economică ar fi crearea de noi locuri de muncă, liderii europeni au hotărât să pregătească o strategie pentru impulsionarea creșterii economice și crearea de noi locuri de muncă la nivelul întregii Uniuni Europene, oficialii stabilind deja planul care va fi analizat la reuniunea Consiliului European. Președintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, consideră că reducerea deficitelor bugetare poate avea loc în condițiile dezvoltării economice, care se află în strânsă legătură cu reducerea numărului șomerilor.
Astfel, strategia va fi construită în jurul a trei mari stâlpi de susținere a creșterii economice:
creșterea eforturilor privind crearea de locuri de muncă pentru combaterea unui șomaj care crește tot mai mult la nivelul UE. De exemplu, în Spania, unul din doi tineri de sub 25 de ani nu are un loc de muncă. Aproape 13% dintre tinerii lumii nu au un loc de muncă și nici nu se întrevăd șanse reale de diminuare a acestui fenomen la nivel mondial în următorii trei-patru ani, se arată într-un raport publicat de Organizația Internațională a Muncii (OIM). Raportul indică și principalul vinovat: criza economică, fenomen care a generat patru milioane de tineri șomeri din 2007 până în prezent;
mobilizarea politicilor UE pentru a susține mai eficient strategia de creștere economică în contextul în care zona euro este afectată de criza datoriilor suverane ale cărei efecte sunt accentuate deseori de măsurile dure de austeritate luate în ultimul an;
intensificarea eforturilor de finanțare a economiilor europene prin atragere mai eficientă a investițiilor private și prin acordarea de facilități fiscale investitorilor. Prin nivelul relativ ridicat al taxelor și costurilor, zona euro a devenit mai puțin atractivă pentru investitori decât țările emergente.
Putem observa faptul că prima măsură care se dorește a fi pusă în aplicare, și anume crearea de noi locuri de muncă, se regăsește și în planul lui Roosevelt, în perioada Marii Depresiuni, dar și în planul lui Obama. În concluzie, reducerea ratei șomajului poate fi o soluție optimă și pentru Uniunea Europeană pentru a reuși să iasă din criză.
III.3 Evoluția PIB în timpul Marii Depresiuni comparativ cu perioada actualei crizei
Pentru a găsi soluțiile optime de ieșire din criză, este de luat în considerare și influența pe care rata șomajului o are asupra valorii PIB-ului în SUA și în Europa. Privită la nivel teoretic, legătura este clară, și anume, atunci când o economie se află în faza de recesiune, care este caracterizată prin scăderea ritmului de creștere a PIB (RPIB), rata șomajului (RS) crește. Când are însă loc o creștere economică, ritmul de creștere PIB crește și el, în timp ce rata șomajului scade. Această corelație inversă (negativă) este cunoscută sub denumirea de ”Legea lui Okun”, iar faptul că cei doi indici se influențeză unul pe celălalt este vizibil, dacă vom analiza evoluția ratei șomajului comparative cu evoluția produsului intern brut. Tocmai de aceea, mai departe vom urmări evoluția produsului internt brut în Statele Unite.
În SUA, în perioada 1930-1933, deci în patru ani de criză, PIB-ul SUA s-a contractat cu 26.7% comparativ cu valoarea din 1929, în timp ce actuala criză economică a generat doar un an de scădere. În figura ce urmează vom putea observa acest lucru și nu numai, deoarece este ilustrată evoluția PIB în SUA, în timpul Marii Depresiuni și până la încetarea planului de ieșire din criză al președintelui Roosevelt, dar și evoluția acestui indice în perioada cuprinsă între 2007 și 2010.
Figura 3.3.1. Evoluția PIB în SUA între 1930-1937 și 2007-2010
Sursa: www.khris.ro
În ceea ce privește perioada Marii Depresiuni, se poate observa din acest grafic cum datorită măsurilor luate de președintele Roosevelt, în anul 1933, când a reînceput urcarea prețurilor și a salariilor, scăderea produsului intern brut a fost diminuată considerabil.
Putem observa cum în anii de început al marelui Crah financiar, evoluția PIB a cunoscut valori negative, anul 1932 marcând un maxim negativ al PIB în SUA. Însă, odată cu intrarea în vigoare a planului ”New Deal” al președintelui Roosevelt putem observa cum începând cu anul 1933, PIB a început sa crească, această creștere menținându-se la fel ca și în cazul scăderii ratei șomajului, până în anul 1937, când ”New Deal” a îcetat să mai funcționeze.
Analizând evoluția ratei șomajului între 1930-1937 în SUA și cea a produsului intern brut în aceeași perioadă, putem observa cu ușurință strânsa legătură dintre cele două variabile și modul cum se influențează un ape cealaltă. Astfel, în timp ce rata șomajului creștea în perioada 1930-1933, PIB-ul în SUA cunoștea valori negative. Odată cu crearea locurilor noi de muncă în 1933 și cu reducerea ratei șomajului, PIB-ul a încetat să mai cunoască valori negative, înregistrând creșteri.
În zilele noastre, anul în care produsul intern brut a cunoscut valori negative este anul 2009, când și rata șomajului a atins un nivel foarte ridicat. La fel s-a întâmplat și în perioada Marii Depresiuni, când, în perioada cu șomajul ridicat, PIB-ul avea valori negative în Statele Unite. De asemenea, este de observat faptul că în momentul în care rata șomajului a început să scadă și numărul locurilor de muncă nou create a crescut și PIB-ul a cunoscut o creștere semnificativă în anul 2010, comparativ cu scăderea bruscă din 2009. Astfel, este evident faptul că există o legătură strânsă și între evoluția PIB și cea a creării noilor locuri de muncă. Acestea evoluează în direct proporțional, astfel că, atunci când numărul locurilor de muncă nou create crește, automat și PIB va crește. De asemenea, datorită scăderii numărului șomerilor în perioada 2010-2012, se poate observa cum în Statele Unite, PIB-ul s-a aflat pe o pantă ascendentă, până în primul trimiestru al anului curent. Acest lucru este dovada clară că măsurile preluate de președintele Obama din planul ”New Deal” al lui Roosevelt, în ceea ce privește crearea de locuri de muncă, au dat roade, acesta fiind un plan bun. Putem observa evoluția PIB-ului în SUA în perioada crizei financiare, în următorul grafic, care ilustrează evoluția acestuia în perioada 2008-2012, pe trimestre, pentru anul 2012 fiind ilustrat doar primul trimestru:
Figura 3.3.2. Evoluția PIB în SUA pe trimestre între anii 2008-2012
Sursa: www.bea.gov/newsreleases/glance.htm
Am văzut evoluția PIB în SUA, am observat de asemenea relația strânsă între evoluția ratei șomajului și cea a PIB-ului, dar și cum crearea de noi locuri de muncă influențează evoluția PIB si a ratei șomajului, însă, să urmărim și situația din Uniunea Europeană.
În ceea ce privește rata șomajului în Europa comparativ cu rata șomajului din SUA am observat faptul că în Europa este alarmantă situația șomerilor, numărul acestora fiind într-o continuă creștere, dar să urmărim si cum evoluează produsul intern brut în Europa comparativ cu Statele Unite și cum influențează rata șomajului acest lucru.
Pentru a vedea cât mai bine unde ne situăm, în ceea ce privește evoluția PIB în Europa în timpul actualei crize, vom urmări cum a evoluat acest indice în țările europene la sfârșitul anului 2011, mai exact în trimestrul patru, comparative cu același trimestru al anului 2010. Astfel, vom putea vedea încotro ne îndreptăm și dacă măsurile care sunt luate de liderii politici pentru a ieși din criză dau roade și ajută economia să se redreseze.
Din păcate, așa cum am evidențiat anterior, se pare că în ceea ce privește rata șomajului în Europa, aceasta nu a evoluat deloc cu cea din SUA, fiind într-o continuă creștere, lucru care duce automat la o scădere a PIB în UE.
Așa cum spuneam și mai devreme, pentru a analiza situația Europei înn ansamblu, este foarte important să analizăm situația fiecărei țări în parte, deoarece atunci vom vedea exact unde sunt problem și ce putem face ăentru a le înlătura. Dacă situația din fiecare țară membră UE se redresează, în final, situația Europei va ajunge mai bună, iar creșterea economic își va face simțită prezența.
Astfel, putem face o comparație între trimestrul patru al anului trecut și cel al anului 2010, pentru a vedea încotro ne îndreptăm, analizând următorul grafic:
Figura 3.3.3. Evoluția PIB în țările europene în T4 2011 comparativ cu T4 2010
Sursa: http://businessday.ro
Datele publicate de Eurostat arată că, în trimestrul patru al anului 2011, la nivelul întregii Uniuni Europene, Produsul Intern Brut a scăzut cu 0,3% comparativ cu trimestrul trei 2011, însă a crescut cu 0,9% comparativ cu același trimestru din anul anterior. În 2011, ritmul de creștere a fost de 1,6%, comparativ cu o crestere de 1,8% în 2010. În zona euro, economia a crescut cu 1,5% în 2011, comparativ cu 1,7% în 2010. Chiar dacă este mica, există o creștere la nivelul UE, însă, măsuri încă mai trebuie luate pentru ca economia să își revină, deoarece în unele țări europene situația se agravează pe zi ce trece. După cum am arătat și mai sus, evoluția PIB se află într-o strânsă legătură cu evoluția ratei șomajului. Dacă facem o comparație între Figura 3.2.5. care ilustrează evoluția ratei șomajului în Uniunea Europeană între anii 2000-2012 și Figura 3.3.3. ce ilustrează evoluția PIB în țările europene în T4 2011 comparativ cu T4 2010, putem observa foarte ușor că atâta timp cât rata șomajului este în creștere, PIB nu va cunoaște creșteri, ba din contră, acesta va înregistra scăderi.
După cum se poate observa și în graficul de mai sus, cea mai afectată de criză este Grecia, economia înregistrând o scădere de 7% în trimestrul patru al lui 2011. Pe locul doi se află Portugalia cu o scădere de 2,7%, iar pe trei Olanda cu -0,7%.
În ce privește creșterile, avem și țări care o duc mai bine, in top aflându-se Estonia, Lituania și Letonia cu procente cuprinse între 4% și 5,3%. Ca și exemplu, putem observa că după o scădere de 2% în 2009, 4,5% în 2010, și de aproximativ 7% anul trecut, este posibil ca economia Greciei să se contracte și acest an cu un procent ce va depăși probabil 5% pe fondul măsurilor de austeritate luate de guvernul de la Atena.
Economia Franței a rămas pe plus în trimestrul patru, iar cea a Germaniei a scăzut cu doar 0,2% (așteptările erau de -0,3% trimestrul patru comparativ cu trimestrul trei), ceea ce mai atenuează din temerile privind recesiunea din zona euro. De asemenea, doar 5 dintre cele 21 de țări au fost pe minus în trimestrul patru.
Țara noastră s-a situat în trimestrul patru pe locul cinci din punctul de vedere al ritmului de creștere economică (serie ajustată), însă în acest an, ritmul de creștere va depinde în primul rând de fondurile structurale pe care vom reuși să le atragem. Ne-am propus atragerea a șase miliarde de euro (~5% din PIB), dar performanța din ianuarie a fost extrem de slabă.
Situația Uniunii Europene, comparativ cu cea a Statelor Unite nu este în momentul de față prea bună. Dacă SUA a reușit să creeze noi locuri de muncă și a cunoscut o ușoară creștere economică în final, în Europa lucrurile nu stau deloc bine. Multe țări europene, în loc să creeze locuri de muncă, au disponibilizat salariați, PIB-ul este în continuă scădere, consumul la fel, datoriile cresc iar statul nu gasește soluțiile potrivite pentru a ieși din criză.
Capitolul IV. Concluzii și recomandări
Chiar dacă nu a trecut nici măcar un secol de la Marea Depresiune, America și restul lumii au fost nevoite să facă față unei crize economice care s-a instalat brusc și a cuprins rapid toate popoarele. Aceasta a început în Statele Unite, iar acestea fiind principala putere economica mondială, automat influențează evoluțiile din economiile altor state, fapt ce a dus la propagarea crizei pe plan mondial.
Mulți economiști consideră că actuala criză este foarte asemănătoare cu criza din 1929, fapt demonstrat în relatarea lucrării, însă, soluțiile pentru ieșire din criză pot fi diferite deoarece vremurile sunt diferite. Totuși, unele soluții care au fost adoptate în timpul Marii Depresiuni și preluate și în zilele noastre pentru a ieși din criză se pare că au dat roade.
Având în vedere faptul că actuala criză își are originile în SUA, la fel ca și în cazul Marii Depresiuni din 1929, este de așteptat ca în momentul în care Statele Unite încep să își revină, economiile mondiale să își revină și ele treptat, la fel cum s-a întâmplat și în momentul propagării crizei când, odată începută în SUA aceasta a pus stăpânire pe întreaga lume.
În SUA, atât în perioada Marii Depresiuni, cât si în perioada actualei crize, au fost luate câteva măsuri asemănătoare care au dat roade, economia ajungând pe o linie de plutire. Însă situația din UE și restul lumii nu este la fel. Totuși se pare că la nivelul Uniunii Europene, liderii europeni, vor pune în aplicare o serie de măsuri serioase care vor semăna cu măsurile luate de președintele Obama. În timp ce se consideră ca SUA a ieșit din criză, țările europene traversează încă o perioadă grea, ba mai mult, pentru unele dintre ele este cea mai grea perioadă de când a început criza (de exemplu Grecia). Dacă soluțiile care au fost luate până acum de conducătorii acestor țări nu au folosit la ieșirea din criză, este evident că trebuie găsite alte soluții care să aducă stabilitatea economică. În SUA, încă de la început, președintele Obama a urmat planul ”New Deal” al lui Roosevelt, care se pare că a funcționat și în zilele noastre într-o oarecare măsură, însă, în restul statelor se pare că aceste soluții nu au putut fi adoptate. De aceea este foarte important să se găsească soluții care să combată criza și lumea întreagă să cunoască o creștere economic după cinci ani de declin.
Este de remarcat faptul că, atât în perioada Marii Depresiuni, cât și în perioada actualei crize, rata șomajului a jucat un rol important în redresarea economiei. Părerea mea este că, oferirea de locuri de muncă populației este cel mai important factor într-o economie, deoarece, atăta timp cât fiecare individ are un loc de muncă, acesta va fi încurajat să consume și atâta timp cât acesta va consuma, se vor înființa noi firme, noi locuri de muncă, oamenii vor începe să economisească, să investească, economia va înflori treptat, deoarece fiecare element contează și fiecare la rândul lui va influența alt factor important în ecomie și altul, până se va ajunge la o stabilitate economic. Totul începe dintr-un punct și se propagă la nivelul unei întregi economii, iar eu consider că punctual de plecare pentru a redresa economia unei țări și a întregii Uniuni Europene este acela de creare de noi locuri de muncă atât în sistemul privat, cât și în sistemul public. Odataă create noi locuri de muncă, totul va reintra în normal, va reîncepe să funcționeze și ușor, vom putea ieși din criză.
Dacă în timpul Marii Depresiuni Roosevelt a reușit să scoată SUA din criză, iar în timpul actualei crize, președintele Obamaa reușit să aducă economia SUA pe o linie de plutire datorită măsurilor preluate de la predecesorul său, consider că și liderii europeni ar trebui să aplice aceste măsuri. Se pare însă că, odata cu reuniunea Consiliului European, liderii europeni se gândesc serios la adoptarea unor măsuri asemănătoare cu cele aplicate în SUA pentru înlăturarea crizei actuale, un factor important constituindu-l crearea de noi locuri de muncă. Dacă se vor crea noi locuri de muncă și populația va fi încurajată să consume, dar mai ales să investească, automat economia Europei va da semna de redresare, însă, este de urmărit acest lucru pe parcursul acestui an pentru a vedea exact ce decizii au fost luate și cum economia Europei va fi ajutată de aceste măsuri.
Bibliografie
Glăvan, B., Împotriva curentului.Însemnări despre criza financiară actuală, Ed. Universul Juridic, București, 2009
Morris, Ch. R., Criza economică și profeții ei, Ed. Litera, București, 2010
Dobrotă, N., Dicționar de economie, Ed. Economică, București, 1999
Mandu, P., Criza globală, Ed. Lux Libris, Brasov, 2006
Lybeck, J., Istoria globală a crizei financiare (2007-2010), Ed. Polirom, București, 2012
www. ec.europa.eu
www.businessday.ro
www.khris.ro
www.cnp.ro
www.bea.gov.ro
www.crizafinanciara.com
www.ktrade.ro
www.marketmaker.ro
www.capital.ro
www.zf.ro
www.sfin.ro
www.abr.ro
www.wall-street.ro
www.economie.hotnews.ro
www.businessmagazin.ro
www.money.ro
www.consultantabursa.ro
www.en.wikipedia.org
www.blogurieconomice.ro
www.financiarul.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Comparative ale Crizelor Financiare Internationale. Cauze, Mecanisme de Propagare Si Solutii de Iesire din Criza (ID: 136700)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.