Aspecte Antropologice ale Spatiului de Locuit. Satul In Marginimea Sibiului

ASPECTE ANTROPOLOGICE ALE SATULUI ROMÂNESC.SPAȚIUL DE LOCUIT ÎN MĂRGINIMEA SIBIULUI

ARGUMENT

Unitatea tradțională fundamentală, care reprezintă pentru țara noastră cadrul primordial al dezvoltării fenomenelor folclorice, o constituie satul, ca spatiu fizic si social. Satul are o structură culturală proprie, bazată pe conservarea unei puternice tradiții, prin supravețuirea unor elemente de cultură arhaică și prin asimilarea unei mari diversități de influențe culturale, încă din cele mai vechi timpuri. Se poate observa că intre lumea de la sat si cea de la oraș nu există nimic comun in ceea ce privește obiceiurile, atât cele familiale cât și cele de peste an. Sunt, de fapt, două „popoare” care gândesc diferit, trăiesc fiecare altfel de viată și are fiecare alte aspirații. Obiceiurile vieții românești de familie sunt o îmbinare a fondului autentic al culturii romanești geto-dacice cu elemente de cultură provenite din lumea clasică a grecilor si a romanilor, sau a elementelor din cultura popoarelor vecine cu care stramoșii noștri au venit în contact și cu diferite tradiții religioase.

Așezările rurale constituie una din componentele de bază în viața oricărui popor și de aceea considerăm că merită să beneficieze de cea mai atentă cercetare etnografică, istorică și arheologică. Dovezile materiale de cultură și civilizație ale poporului nostru, din orice zonă geografică și etnografică ar fi el, există și acestea trebuie scoase la iveală cât încă se mai poate realiza acest demers.

Identitatea unei națiuni credem că nu poate fi conturată fără a face apel la aspectele ce țin de identiatatea locală sau regională, în care moștenirea spirituală este asimilată în timp de cea materială, riturile agrare și obișnuințele legate de anotimpuri sunt moșteniri din vechi timpuri, înrădăcinate în locul în care omul își întemeiază locuința, familia, își construiește ceea ce vrea să lase în urma sa pe moșia sa. Universul nostru spiritual se constituie așadar pe fundamentul moral al omeniei, ce se bazează pe relații interumane de colaborare și înțelegere între oameni, devenit un lucru vital pentru români, lucru care se poate vedea în construcția caselor românești de exemplu, care au prispa foarte primitoare. Între om și natură există de asemenea o intercomunicare bazată pe armonie (omul are grijă de iarbă, de pomi, iar natura îi dăruiește ca recompensă toate bunurile de preț de care omul are nevoie pentru existența sa).

Satul românesc este un sistem dinamic , care indiferent de dimensiunea sa, este fundamentat de trei coordonate majore și anume de populație, de vatră și de teritoriul pe care acesta se întinde. Înțeles astfel, satul nostru tradițional, de secol XIX-XXI, poartă aproape aceleași caracteristici ca cel din perioada neolitică, ordine și haos, fast și nefast, ritualuri, cutume, satul este frumos caracterizat de către Mircea Eliade ca ″Imago-mundi″, este un univers uman, construit în acord cu natura tocmai din nevoia de protecție. În imaginarul colectiv s-au instalat sentimente adânci legate de starea de bine și de rău puse în corespondență cu lumina și întunericul, cu marile momente de criză ale omului, de aici demersul religios de punere sub protecție a avuției, încercuirea cu fortificații- a se vedea semnificația magică a roții- animalele atunci când se luptă sau se apără, puii sunt ocrotiți în spațiul din interiorul roții, câinele , în momente de primejdie, la fel, face mișcări de apărare- încercuind spațiul din jurul său. În aceste precizări se va constitui lucrarea de față în cadrul a celor 6 capitole mari ce fac referire la spațiul de locuit, cu verificarea practică pe teren în cadrul unor sate din zona antropogeografică Mărginimea Sibiului, zonă pe care o vom prezenta în capitolul Introducere.

Lucrarea de față reprezintă rezultatul unei munci susținute, desfășurate fie pe teren fie în sala de lectură. Am cules informații din mai mullte surse bibliografice care vor fi prezentate în ordinea folosirii. De-asemenea remarc profesionalismul profesorului-coordonator științifi căruia îi multumes pentru sprijinul acordat. Deși resursa de timp pentru realizarea unei astfel de lucrări ar fi trebuit să fie mai mare, fiind o temă complexă, am realizat în limitele temporale existente să realizez o prezentare a lumii satului din spațiul Mărginimii Sibiului, acolo unde timpul pare că stă pe loc. Tocmai acesta a fost unul dintre motivele pentru care am ales să abordez o astfel de temă, dificilă și poate nu atât de atractivă față de alte teme sau subiecte. O consider și o abordez ca o provocare. Nu ascund faptul că a fost dificil de găsit informații, multe cărți din bibliografie fiind foarte greu de găsit chiar și la bibliotecile centrale.

Să nu uităm că satul prin civilizația lui arhaică care conservă ca o capsulă a timpului, obiceiuri, tradiții, moduri de viață care au dispărut cu desăvârșire în alte locuri ale lumii, se păstrează în România, intacte sau puțin influențate de lumea tehnologizată. Tocmai de aceea, voi prezenta aspecte ale acesei lumi, elementele caselor, dependințelor, anexelor, uneltele folosite la munca câmpului sau în viața de zi cu zi care ele însele scriu o poveste, o istorie anume a satului românesc. Cu toții ne regăsim în această lume și fiecare dintre noi are cumva o legătură cu acest mediu de viață. Să nu uită, că legătura cu pământul a fost primul motor al economiei României și că mulți dintre Eroii României, căzuți pe câmpurile de luptă din toate perioadele și din toate războiele au fost locuitori ai satului.

Satul românesc este un sistem dinamic, indiferent de dimensiunea sa este fundamentat de trei coordonate majore: populație, vatră și teritoriu.

Capitolul. I.

INTRODUCERE

Cu un aplomb sedus de către problematica în cauză, accea a prezentării unui material brut rezultat în urma unui studiu de detaliu, a unei comunități etnice, ne lăsăm conduși în continuare cu pași mărunți spre ceea ce multă vreme a fost considerată ca un impas metodologic deoarece nu este deloc ușor a intra în viața privată a unei comunități etnice și a sustrage de acolo substratul mentalității colective și imaginar social.

Acest impas metodologic a frământat mințile unor mari savanți ai secolului nostru. De la accentul pus asupra psihologiei individuale, introdus de J. Frazer, la caracterul prelogic al gândirii omului primitiv, susținut de L. Levi-Bruhl, de la sceptimismul erudiției apriorice, fundamentat de școala lui B. Malinowski, la profunzimea structurilor mentalității primitive , prezentate de C. Levi Strauss, până la cercetările asupra imaginarului social aprofundate G. Durand, toate acestea sunt tentative ce își propun să pătrundă dincolo de faptele brute, în universul ancestral al omului.Nu este ușor dar nici imposibil, de aceea am organizat această lucrare împreună cu profesorul meu coordonator pe un schelet care să-mi permită să acopăr toate nișele acestui mediu de viață.

După prezenta introducere în care voi prezenta obiectivele propuse și metodologia utilizată pentru a le atinge, urmează un prim capitol, introductiv, care are la rândul lui trei subcapitole. În primul vor fi prezentate pe scurt anumite definiții, în al doilea va fi caracterizată pe scurt, din punct de vedere istoric și geografic zona studiată, iar al treilea subcapitol va analiza aspecte de geografie umană și economică, cu desfășurarea istorică a principalelor preocupări ale locuitorilor.

Al doilea capitol este dedicat prezentării și analizării așezărilor umane, are la rândul lui cinci subcapitole care vizează: primul- prezentarea primelor documente scrise despre etnografia acestei regiuni geografice și istorice; al doilea- prezentarea satelor, clasificare lor tipologică, modul de dispunere a caselor și felul cum această dispunere a influențat și influențează încă modul de viață; al treilea- implică o analiză mai detaliată a caselor, caracterul acestora și structura satelor, dispunerea bisericii, a cimitirului, prezența nucleului central, dispunerea moșiei etc.; al patrulea subcapitol este destinat delimitării teritoriale dintre intravilan și extravilan; al cincilea- face o scurtă prezentare a acaraturi, dotărilor.

Surse de informații care se pot aminti în cazul de cercetare pe care ne dorim să îl parcurgemsunt cele ale unor etnografi români, cu lucrări de sinteză cum ar fi lucrarea lui Ion Vlăduțiu intitulată Etnografia românească, Valer Butură cu lucrarea Străvechi mărturii de civilizație românească. Transilvania- studiu etnografic.. Amintim ca sursa importantă de informații chestionarul Casa, gospodăria și viața de toate zilele (credințe, obiceiuri șipovestiri), inițiat de Ion Mușlea și aflat la Institutul “Arhiva de folclor” din Cluj-Napoca .

Cunoscând procupărilor etnografice despre așezări și evoluția lor, despre ocupațiile tradiționale, meșteșugurile țărănești etc, preocupări ce s-au concretizat în marile lucrari de sinteză ale exigentului Valer Butură, Etnografia poporului român (1978), Străvechi mărturii de civilizație românească. Transilvania(1989) , am inclus in lucrarea și un capitol special despre cultura spirituală a spațiului de locuit, din dorința de a nu lăsa în desuetudine cultura tradițională și modul de viață tradițional al poporului nostru.

Formele de cultură materială se aseamănă în cazul poporului român, cu formele de cultură spirituală prin faptul că și aceasta din urmă se bazează pe supraviețuirea unor credințe, obiceiuri și practici magice străvechi, alături de practicile cultice creștine, care au constituit în condițiile istorice vitrege, începând de la formarea poporului român, principalul suport moral.

Creșterea animalelor în satele din Mărginimea Sibiului și cele din vecinătate, au dus la un păstorit intensiv pe pășunile pe ambele versante ale Carpaților, numărul animalelor sporin astfel intens, fenomen ce a dat naștere practicării, în special a oierilor din aceste ținuturi, a transhumanței în anotimpul rece. Transhumanța de tip alpin se practica de către un grup restrâns de gospodării din zonele pastorale ale Mărginimii, paza animalelor fiind asigurată de angajați plătiți, îndrumați de un baci pe timpul verii, de un spătar pe timpul iernii.

Una din primele preocupări ale omului a fost aceea de a se proteja de climă, deintemperii, de animale sălbatice sau de alți oameni. El folosește, în acest scop, adăposturioferite de natură, mai mult sau mai puțin potrivite, pentru ca mai târziu să-și amenajezesau chiar construiască, cu forțe proprii, astfel de adăposturi sau refugii. Dintre tipurile de locuințe se pot menționa:

Odaia, o altă formă de locuință solitară, este omina dintr-o încăpere construită din lemn, în care în timpul iernii, se depozitează fânul necesar animalelor. Sub acelașiacoperiș cu odaia, omul a mai construit încă o mică încăpere, destinată locuirii sale, petimpul cât va dura cositul fânului și pășunatul vitelor. În acest fel, odaia a devenit și casăde locuit temporară, care la început dubla pe cea din vatra satului. Cu timpul, înmulțindu-sepopulația, această locuință temporară a devenit ominant.

Stâna este cea mai răspândită formă de locuință solitară. Aceasta este o așezarepăstorească de vară, la munte, în afara satului, construită din lemn ori din piatră, cu unasau mai multe omina unde se prepară produsele lactate și unde se adăpostesc oile șiciobanii. Stâna poartă, de regulă, numele muntelui pe care se află, dar sunt și cazuri cândpoartă numele stăpânului.

Stânele sunt, de regulă, stabile, altădată existând însă și stâne mobile, așa-numitelemutătoare (pe tălpici, pe roți etc.), frecvența lor fiind mai mare la altitudini de peste 1500m. În decursul timpului, stânele s-au diferențiat structural, unele fiind formate dintr-osingură încăpere, altele din două sau mai multe, fiecare cu propriul său rost. Funcțional,majoritatea sunt simple, pentru creșterea oilor, iar altele sunt complexe și uneoritranshumante, unde în comun cu oile se cresc și vitele mari; există, însă și văcării aparte(locuri îngrădite pentru vite, ocol, staul), ca cele pentru văratul vacilor cu lapte.Potrivit poziției lor față de satele aparținătoare, stânele pot fi, de asemenea,diferențiate în stâne populate numai vara și stâne localizate în apropierea vetrei de sat șipopulate toamna târziu până ce dă zăpada, când oile sunt duse în târle. Amplasate, cudeosebire, la marginea pășunilor montane, stânele tradiționale românești se construiesc,mai ales, în apropiere de izvor și pădure, din bârne de lemn.

Târla, asemănătoare cu stâna, cu care uneori se confundă, este o formăveche destul de frecventă și semnifică locul de lângă omina, unde se adună oile la amiază;locul unde dorm oile noaptea; locul neîmprejmuit și neacoperit, unde se adăpostesc viteleîn timpul pășunatului.

Sălașul este o locuință simplă din lemn, piatră, utilizată ca adăpost temporar pentruoameni și animale, uneori, chiar ca o gospodărie cu anexe, atunci când apar îndeletnicirisecundare creșterii animalelor, vizând valorificarea unor resurse locale. Sălașele servesccreșterii cornutelor mari și mici, alături de care se practică, în funcție de posibilitățile oferitede cadrul natural și pe suprafețe restrânse.

Capitolul I.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

ISTORIA CERCETĂRII

Antropologia este știința care se ocupă cu studiul omului. mai excat are în vedere studiul evoluției umane de-a lungul timpului, cu accent pe abilitatea umană de a-și construi propria cultură sub forme diferite în funcție de mediul de viață, perioadă istorică și specific genetic.

Termenul antropologie (în particular paleo-antropologie) desemnează o știință de sinteză care studiază mecanismele evoluției biologice, moștenirea genetică, adaptabilitatea umană, variabilitatea, înregistrările fosile ale evoluției omului (gr. anthropos = om, logos = știință) și speciile ordinului Primate (antropologii fizici studiază și o serie de specii înrudite cu omul, nu numai pe Homo sapiens).

Studiind faptele de cultură existente” pe teren”, identificăm cultura ca fiind sinonimă cu civilizația. E.B.Taylor scria în Primitive Culture: „Cuvântul Cultură, înțeles în sensul etnografic cel mai larg, desemnează acest larg complex care cuprinde științele, credințele, artele, morala, legile, obiceiurile și celelalte însușiri și obișnuinșe dobândite de omul în stare socială.” Astăzi, tradițiile diferitelor antropologii s-au întâlnit provizoriu în cadrul unei antropologii simbolice. Simbolurile sunt acelea care ar fabrica practic cultura. Totemismul, rugăciunea, sacrificul permit abordarea a ceea ce Durkheim numește Formele elementare ale vieții religioase.

Sarcina acestei discipline, care își readaptează obiectul și adoptă metodologia superioară a altei științe, dovedindu-și încă o dată disponibilitatea pentru împrumuturi, este “descoperirea caracteristicilor generale ale acelor structuri sociale ale căror unități componente sunt ființele umane”, căci societatea (în mare, echivalentă a culturii din antropologia americană) este un organism complex “o colecție de fluide interstițiale așezate într-o anumită structură”.

Secolul XIX, este considerat un secol de referință în domeniul antropologiei, teoriile evoluționiste, deterministe și mitologiste cunosc o extindere a conținuturilor și a explicațiilor. Începe să se cristalizeze concret, structura unui studiu antropologic care are în vedere, aspecte legate de informațiile provenite mai ales din izvoarele scrise.

Dacă primele teorii antropologice sunt enunțate de către personalități ale domeniului: Taylor, care va da o definiție culturii și Morgan cu un studiu de periodizare a etnicității și etniilor, perioada de la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, aduce cu ea, metoda etnografică. Secolul XX, este în același timp cel în care teoriile antropologice devin tot mai diversificate și apar tot mai multe descrieri culturale ale anumitor regiuni.

Antropologia cuprinde patru mari ramuri: antropologia culturală/socială 9este cea care ne interesează în mod special, studia condițiile de viață, evoluția dar și relațiile între oameni), antropologia lingvistică (are în vedere studierea elementelor lingvistice în context socio-cultural), antropologia fizică (studiază caracteristicile fizice ale indivizilor anumitor rase umane) și antropologia arheologică (studiază cultura umanității pornind de la patrimoniul cultural-material rămas în urma activităților umane).În ceea ce privește studiul de caz, satele din zona Mărginimii Sibiului, perioada de sfârșit de secol XIX- început de secol XX, are în vedere anumite modificări legate de portul popular tradițional, schimbări determinate de introducerea hainelor produse în fabrici dar și de noile influențe venite dinspre oraș. Am putea spune că este pentru prima oară când mediul urban, mai tehnologizat, începe să-și pună amprenta asupra mediilor arhaice. În această perioadă se simte și se vede tot mai mult influența celor din Săliște care aduc nou ii cu forme și croieli deosebite, iar ca un element specific, apare cătrința roșie de mireasă.

Pentru o și mai bună înțelegere a celor două concepte-cheie trebuie să ținem seama de câteva observații pe care le considerăm fundamentale în antropologia socială:

O societate se bazează, se construiește, în cele din urmă, funcție de prezența în structura mentală a membrilor săi, a unui sistem de “păreri”, “opinii”, “atitudini” prin care impulsul individului este reglementat în conformitate cu necesitățile societății. Malinowski, de pildă, amintește șapte “impulsuri de bază” care stau ca fundamente ale structurii organice a unei societăți definind, implicit, sfera de cuprindere a funcției, urmând linia: “dorință”-“activitate”- “scop”-“funcție” (need, activity, purpose, function). Ele sunt: metabolismul, reproducerea, confortul trupesc, siguranța, mișcarea, creșterea, sănătatea, conducând la “activități instituționalizate primare”. Aceste necesități – cumva interiorizate, mascate –sunt transpuse, ulterior, în nevoi sociale: “omul, spre deosebire de animal, nu-și satisface cerințele trupești în mod direct, niciodată” .

Fiecare trăsătură a sistemului social afectează funcționarea sau coeziunea societății. De aici o importantă constatare: cultura e funcțional integrată și studierea ei trebuie să țină cont de această legitate; cultura este una dintre cărțile de vizită ale unei comunități, poate chiar cea mai sugestivă.

Ceremonialul, ritualul, are, în societatea arhaică, rolul de a exterioriza, de a exhiba impulsurile primare ale membrilor colectivității. El are, de asemenea, rolul de a reaminti membrilor societății aceste impulsuri explicitând și funcțiile specifice.

Aceste afirmații explică, credem, în bună măsură, conceptele în jurul cărora funcționaliștii și-au edificat demersurile, teoretic și ca metodologie.

Ediția on-line a revistei Studii și cercetări de antropologie, prelungește o  tradiție de jumătate de secol de publicații pe teme antropologice realizate sub egida Institutului de Antropologie Francisc Rainer (sub vechea titulatura, Centrul de Cercetări Antropologice), al Academiei Române.

Probleme de Antropologie, prima revistă a Institutului, înființată în 1954, cuprindea trei secțiuni: “Antropologie generală”, ”Paleoantropologie”, “Antropoligie fizică”.  În primul număr, un articol introductiv purtând semnătura Directorului Institutului,  Profesorul Ștefan Milcu, evoca istoria antropologiei în România, respectiv apariția și dezvoltarea cercetării antropologice românești pe parcursul veacului XIX până în 1920, apoi de-a lungul unei scurte perioade “contemporane” (1920-1940), rezervând considerații detaliate  perioadei “actuale”, ce avea în vedere anii ’50. Informaților relevante privitoare la prinicipalele centre de cercetare antropologică, din București, Cluj și Iași, li se adăugau referințe despre personalități marcante din lumea antropologiei, precum Eugène Pittard sau Viktor Lebzelter, care efectuaseră cercetări asupra unor comunități din România.

Până în anul 1963 vor apare șapte volume ale revistei PA. Cu începere din 1964, revistei PA  i se substituie două alte reviste: Studii și cercetări de antropologie și  Annuaire roumain d’anthropologie, cea din urmă rezervată articolelor redactate în limba franceză sau în limba engleză.

Studii și cercetări de antropologie, s-a impus drept principalul periodic de antropologie în limba română. Revista publica articole de paleo-antropologie, antropologie contemporană și antropologie socio-demografică, precedate de rezumate în limbile franceză sau engleză. Evoluția antropologiei românești se citește limpede în paginile revistei, în articole semnate de câteva generații de specialiști. Timp de unsprezece ani (1964-1975), SCA  a apărut cu o periodicitate de două numere pe an, apoi din 1975 până în 1998, cu un număr unic pe an. Rațiuni financiare au impus întreruperea publicării revistei SCA   în anul 1999. Este una dintre cele mai bune surse de informare în domeniul antropologiei din România, cu studii de specialitate pe diferite regiunii ale țării.

Antropologia este domeniul care explorează ce ne face pe noi să fim “noi” și ce ne apropie sau diferențiază de “ceilalți”. Într-o lume globalizată, antropologia ne poate ajuta să descoperim sisteme de organizare a societații, economice sau credințe religioase diferite de ale noastre. În plus, dincolo de ce poate părea o curiozitate intelectuală, cursul vă va oferi o înțelegere mai bună a schimbarilor cu care se confruntă lumea în care trăim, oferindu-vă instrumentele de analiză a acestora, există numeroase întrebări la care antropologia poate răspunde, iar o parte din ele ar putea face obiectul actualei lucrări:

Ce definește o cultură și care sunt resorturile care fac ca o societate să funcționeze? Ce fenomene socio-culturale apar în spațiul virtual? În ce fel relațiile de rudenie contribuie la menținerea ordinii în societate? Acestea sunt doar câteva dintre temele pe care vor fi abordate.

Temele și conceptele fundamentale:

1. Antropologia și studiul culturilor. Ce este antropologia și ce aduce nou în cunoașterea despre om? În ce fel studierea culturii rurale din România, ne-a învățat câte ceva despre noi? (domeniile de interes ale antropologiei și metodele de obținere a informațiilor).

2. Trei mari întrebari ale antropologiei: sistemele economice, reproducerea umană și religia (investigarea antropologică a societății: menținerea și reproducerea valorilor unei societăți).

3. Omul în era globalizării și a consumului în masă. Redefinirea culturilor: jeansi, Facebook și corpul ca proiect personal.

Gândirea antropologică a apărut odată ce oamenii au început să reflecte asupra naturii societății și obiceiurilor practicate de ei sau de vecinii lor, născându-se astfel întrebări referitoare la problema locului pe care îl ocupă omul în natura vie, a originii și evoluției genului uman, care au obsedat din totdeauna mintea omenească: “De unde venim, încotro ne îndreptăm, și de fapt, cine suntem?”.Răspunsurile au mers către concepțiile binecunoscute, creaționism sau evoluționism.

1.1 ASPECTE SOCIAL- ECONOMICE

În perioada Evului Mediu se observă un fenomen, desprinderea meșteșugarilor de agricultori; aceștia vor deveni treptat elita comunității și vor întemeia tradiții care se vor transmite mai departe din generație în generație. Astfel au luat naștere următoarele bresle:

– Fierarii: fierăritul este una dintre cele mai vechi meserii din Mărginimea Sibiului, erau foarte importanți pentru comunitate pentru că confecționau diferite obiecte, de la unelte agricole la arme; meșteșugul a luat amploare în sec.XVIII; între anii 1880-1930 la Săliște erau șase ateliere de fierărie; meșteșugul deși s-a restrâns după instaurarea comunismului a supraviețuit până în zilele noastre.

Fig.1.1 Imagini și informații legate de fierarii din Mărginimea Sibiului la sfășit de sec.XIX-început de sec.XX, sursa: marginimeasibiului.ro

– Dulgherii: practicat intensiv în Mărginimea Sibiului, dulgherii erau cei care construiau diferite obiecte dar și locuințe din lemn; la începutul sec.XX se observă o specializare a dulgherilor pentru morile de apă și mobilierul țărănesc; ateliere foarte mari erau la Rășinari iar la Rod chiar s-a înființat o fabrică în anul 1923.

– Rotarii: existau în fiecare sat din Mărginimea Sibiului, având o strânsă colaborare cu fierarii, reușeau să lucreze și pentru export, mai ales către Țările Române; elocventă este o manufactură de căruțe din anul 1909, localizată tot în Rășinari.

– Dogarii: localnicii au învățat dogăritul de la moții stabiliți aici; foloseau lemn de stejar pentru butoaie și lemn de brad pentru obiecte casnice; a fost practicat mai mult la Sadu, Sâu Sadului, Orlat și Săliște.

Produsele din Mărginime, vor cuceri progresiv, prin calitatea lor excepțională, piețe îndepărtate, de exemplu, consideră furcile de tors ca fiind cele mai valoroase din țară.

– Lemnarii: la Jina, Gura Râului, Rășinari, Sadu, a existat tradiția prelucrării lemnului; se realizau diverse obiecte de uz casnic dar și agricol iar după anul 1925, se observă tendința de a colora aceste obiecte.

Fig.1.2 Imagini și informații legate de lemnarii din Mărginimea Sibiului la sfășit de sec.XIX-început de sec.XX, sursa: marginimeasibiului.ro

– Cojocarii: deși a fost practicat permanent în Mărginimea Sibiului, legat de oierit, a luat amploare la mijlocul sec.XIX, cojoacele de la Săliște erau renumite peste tot și chiar s-a ajuns la un monopol al cojocarilor din Săliște.

– Curelarii și șerparii: parte a portului popular din Mărginimea Sibiului, curelele și chimirile erau o specialitate a mărginenilor; la sfârșitul sec.XIX se făceau numai chimire largi, majoritatea din piele de vițel sau vită; la începutul sec.XX se observă fabricarea curelelor galbene sau rosii, bogat ornamentate.

– Opincarii: confecționarea opincilor și comercializarea lor a luat un avânt important în a

doua jumătate a sec.XIX; în egală măsură s-a dezvoltat și cizmăritul, majoritatea produselor erau destinate comerțului, existând în acest sens o rivalitate cu breslele din orașul Sibiu.

– Iconarii: inspirați din școala de la Sebeș, icoanele pictate în Mărginimea Sibiului prezintă elemente de culoare specifice (albastru-cobalt, verde-galben, cărămiziul veșmintelor, albul nimburilor); figurile sunt rotunde, fără bărbii proeminente, scomurile de iarbă din linii curbe și negre cu puncte roșii în vârfuri.

– Pălărierii: până în sec.XIX, pălăriile erau confecționate de breslele Sibiului, în Mărginimea Sibiului, cojocarii confecționau căciuli rotate și ascuțite; pălăriile tradiționale din Mărginimea Sibiului sunt: căciula mocănească și țuguiată, pălăriile de post.

Începuturile păstoritului ar putea fi situate încă în epoca primitivă, aceastăîndeletnicire continuând în epoca dacică și daco- romană. În primele atestări documentare privitoare la păstorit, diploma lui Andrei al– II-lea conferă populației săsești așezate aici dreptul de a folosi pădurilevlahilor.Vechile tipuri de proprietate asupra pășunilor, ca și condițiile de exercitare a dreptului de proprietar, explică schimbările petrecute de-a lungul secolelor în modul de organizare a vieții pastorale a mărginenilor.

Pentru perioada de după 1585 se disting următoarele tipuri de proprietate:

Proprietatea scaunelor, care reprezenta rămășițe ale patrimoniului uniunilorde obști, predecesoare ale ducatelor, districtelor sau a scaunelor feudale de maitârziu.

Proprietățile comunale, alcătuite din unele păduri și din pajiști, care aparținea tuturor. Asemenea pășuni se puteau arenda altor sate. Pajiștilecomunale puteau fi vândute, dar uneori achizițiile se terminau cu litigii, așa cums-a întâmplat cu fânațele cumpărate.

Proprietățile bisericești de păduri și de pășuni sunt atestate documentar maiales în conscripțiile secolului al XVIII-lea.

Proprietățile nobiliare, puțin numeroase, erau constituite din terenuri aflateîn raza comunelor Orlat și Jina, stăpânite de nobili unguri. Dreptul de pășunat nu era legat totdeauna de construirea sau întreținerea stânei.

Toți cerecetătorii care s-au ocupat de păstoritul la români s-au referit și lapăstoritul mărginenilor, relevând diferite aspecte sau caracteristici ale sale. Întrezonele de baștină ale transhumanței se află și nu pe cele din urmă locuriMărginimea Sibiului. Mărginenii sunt singurii dintre păstorii transhumanțitransilvăneni care au avut în proprietate de obște munți.

Dintre trăsăturile specifice ale acestei zone din punct de vedere social, concluzionând le putem enumera:

– permanența așezărilor statornice;

– omogenitatea populației;

– conștiința apartenenței la un acest grup social;

– marea arie de răspândire a păstoritului;

– dinamismul și elasticitatea practicării acestei ocupații tradiționale;

– păstoritul a influențat în mod direct și decisiv elementele culturale ale Mărginimii Sibiului;

– stâna, devenea centrul activităților zilnice, nu numai economice dar și familiale.

1.2.PREZENTAREA GEOGRAFICĂ ȘI ISTORICĂ A ZONEI STUDIATE

Zona istorico-geografică a Mărginimii Sibiului reprezintă un număr de 18 localități situate în partea de sud-vest a județului Sibiu, toate având în comun o moștenire culturală, etnologică și culturală unice în România.

Fig.1.3 Localizarea geografică a Mărginimii Sibiului în cadrul județului Sibiu și aRomâniei, sursa:locatiicazare.ro

Are o suprafață de aproximativ 200 kmp, se suprapune poalelor Munților Cindrel și Lotru și este încadrat de râul Sadu la sud și de râul Săliște la nord, majoritatea localităților fiind situate de-a lungul văilor care coboară de la munte către Depresiunea Colinară a Transilvaniei.

Istoricul acestor locuri merge mult în negura timpului, până ajung să se identifice cu legendele transmise prin viu grai din generație în generație. Cele mai vechi localități au fost atestate de la începutul secolului XIII, Riuetel, parte componentă din localitatea Cisnădioara a fost atestată în anul 1208, Cisnădioara din anul 1223, Amnașul (1309), Tălmaciu (1318), Orlat (1322), Săliște (1354), acestea fiind cele mai vechi localități atestate din Mărginimea Sibiului. În secolele XIV-XV, sub presiunea coloniștilor sași, aduși aici de către dominația maghiară, mărgineni au fost nevoiți să urce la munte .

Astfel, populația românească retrasă în spațiul protector montan va deveni în principal, crescătoare de animale, ocupație care se va menține până în zilele noastre, iar transhumanța va deveni un mod de viață.

Relieful acestei zone este predominant muntos, Munții Cindrel au altitudini de 800-1 000 m pe margine și un maxim de 2 244 m în centru, sunt formați din șisturi cristaline, au un relief masiv, format din roci cristaline, platouri, văi înguste și adânci. Munții Lotrului, prezintă o axă centrală cu altitudini de peste 2 000 m, din care se desprind culmi prelungi .Clima munților este favorabilă locuirii, cu temperaturi medii cuprinse între 9 grade Celsius (periferie) și 0 grade Celsius (crestele înalte). Cea mai ploiasă lună este iunie iar stratul de zăpadă poate dura între 75-200 zile în funcție de altitudine. Cursurile de apă aparțin bazinelor hidrografice ale Oltului și Mureșului, interesantă este cumpăna de apă care trece prin vârfurile Șteflești- Căindrel- Strâmba Mare pe unde se desfășoară un vechi drum pastoral numit Drumul Pietros, care pornește din Mărginimea Sibiului și ajunge la Valea Oltului. Vegetația are caracter etajat (etaj alpin, subalpin, coniferele între 1 400- 1 800 m, foioasele mai jos altitudinal). Fauna este diversă și valoroasă (mistreț, cerb, căprioară, urs, lup, capra neagră, cocoș de munte etc.).

Fig.1.4-1.5 Peisaje tipice din Mărginimea Sibiului, sursa: olteniteanu.ro

Localizarea geografică favorabilăprezintă un alt aspect, și el favorabil, în desfășurarea zonei, (după însăși numirea zonei) în proximitatea unui mare centru urban, care este municipiul Sibiu, reședința de județ, localitate în plină dezvoltare și integrare în economia mondială. Deși în cest caz apare un fenomen de antinomie generat în timp istoric de relațiile, nu totdeauna armonioase, dintre centru și periferia (mărginimea), fapt care a condus de altfel la individualizarea acesteia ca entitate teritorială și omina aparte, orientarea vectorilor de gravitație, de polarizare, trădează strânse relații de conlucrare economice, sociale, infrastructurale.

Situat în partea de sud a Transilvaniei, Jud. Sibiu cuprinde între limitele sale unteritoriu pe care urmele foarte vechi localizaează și dovedesc prezența omului în colectivitate. Pe măsură ce cursul Oltului se arcuiește către munte spre a părăsi depresiunea Făgărașului, înlănțuirile din dreapta acestuia înaintează spre sud sub forma unuisistem deluros de altitudini nu foarte mari cum ar fi Chicera, Veștem(612m), Bătătura(589m), care separă Țara Oltului de Țara Cibinului. Extensiunea considerabilă a suprafeței de acumulare fluviatilă , sub forma de pânze de pietrișuri cu aspect de mici piemonturi sau de terase, a fost foarte favorabilă fixării unui mare număr de localități, fie de-a lungul Cibinului( Tălmaciu, Veștem, Mohu, Șelimbăr, Cristian), fie la ieșirea din munte, a numeroși afluenți ai acestuia( Tălmăcel, Sadu, Cisnădioara, Rășinari, Poplaca, Gura Râului. Sibiul, prima dintre așezări, se situează chiar pe aceste trepte erodate de râul Cibin. Pe lângă poziția favorabilă fixării locuințelor, mai amintim un alt avantaj considerabil datorat legăturii strânse dintre munte și și depresiunea alcătuită, acela al stabilirii ușoare de legături cu toate regiunile geografice vecine, fapt ce a condus la crearea unui spirit de organizare și inițiativă.

Relieful colinelor transilvănene este în plină prefacere. Văile au încă o pantă destul de accentuată. Clima este aspră cu o nuanță de munte și continentală în același timp. Zăpada se vede acoperind vârfurile până în luna martie. Primăvara vine pe neașeptate și din luna aprilie media temperaturlilor poate depăsi 10 grade celsius. Ploile grăbesc încolțirea vegetației. Cununa de munți care are urmările ei obișnuite, influențele oceanice pătrund anevoie în bazin, aerul stagnează cu ușurință în văi, îmbobotite în negură iarna și supraîncălzindu-se vara. Vânturile care coboară din munți sorb umezeala mai mult decât o precipită. Aproape pretutindeni cantitățile de precipitații sunt sub 800 mm/an

Mărginimea Sibiuluieste situată în ominan României, cu largă deschidere la conexiunea a două mari artere de circulație ale României: drumul ominant Sebeș – Sibiu – Făgăraș – Brașov făcând legatura cu judetul Alba si localitățile din Mărginime din acest județ și axa de traversare carpatică a Văii Oltului. Nu lipsesc nici conexiunile transmontane spre județele învecinate (Vâlcea, Gorj si Alba), încăominantcy puse în valoare.

Un scurt istoric al acestei regiuni ar putea fi redat și punctual, astfel:

– Epoca Neolitică: pe teritoriul actualei localități Rășinari, un fragment de topor din piatră, a fost găsit în anul 1954;Valea Cibinului și teritoriile învecinate au fost alese de om în cursul procesului său de sedentarizare, așa cum confirmă descoperirile spectaculoase efectuate de prof. Sabin Luca la Cristian, în perioada săpăturilor în urgență efectuate în vara lui 2012; această descoperire fabuloasă confirmă prezența umană în Mărginime, prin vestigii dispersate în diverse locuri, datând din perioade neolitice, dar mai ales eneolitice; la Poplaca, de-a lungul șoselei care duce la Orlat, vechi sondaje au revelat existența unui habitat fondat înca in perioada epocii eneolitice și care a continuat sa existe și in perioada epocii bronzului; la  Orlat, pe Dealul Orlatului, de-a lungul râului Cibin și la Mag, au fost făcute descoperiri izolate care la rândul lor au permis atestarea prezenței habitatelor preistorice.

Fig.1.6 Figură antropomorfă descoperită în zona Mărginimii Sibiului, sursa: marginimeasibiului.com

– Epoca Fierului: în imediata apropiere a localității Cisnădioara, a ieșit la iveală o așezare din a doua vârstă a epocii fierului.

– Epoca Bronzului: așezări compacte , întărite, cum este cea descoperită lângă Orlat. La Tilișca a fost descoperită o așezare aparținând culturii Wietenberg, la Rășinari în urma cercetărilor arheologice, a ieșit la iveală un mare depozit de unelte și arme.

– Epoca dacică pre-romană: la Gura-Râului s-au găsit tetradrahme de argint de tip Thasos; la Galeș s-au găsit tetradrahme imitații dacice după modelele emise de Filip al II-lea, precum și vase dacice, la Săliște, fragmente de ceramică dacică.; la Tilișca a existat o

puternică cetate dacică construită în vremea regelui Burebista, considerată centrul unei mari uniuni tribale a dacilor dintre Olt și Sebeș;

Fig.1.7-1.8 Ruinele Cetății dacice Tilișca, sursa: adevaruldespredaci.ro

La fel ca și fortărețele din Munții Orăstiei, ea este ideal plasată pe vârful unei coline (Catanas) dominând valea și controlând în același timp toate trecerile prin zona de la poalele colinei.

Fig.1.9-1.10 Cetăți dacice în perioada pre-romană (stânga) și în cea romană (dreapta), sursa: marginimeasibiului.com

– Epoca romană: urme de locuire la Orlat, Tălmaciu, Cristian; de menționat din această perioadă: fortăreața romană de la Boița (punct de control și de vamă între Dacia Apulensis și Dacia Malvensis), prezența villae rusticae și vici (sate mici) la Amnaș (sarcofag roman);

exploatarea resurselor naturale (sare- Ocna Sibiului, cupru și piatră la Boița)

– Pătrunderea popoarelor migratoare: perioada care a urmat după prezența romană este marcată de invazii barbare și de dispersia habitatelor preexistente; asta nu implică nici pe departe ca zona ar fi fost abandonată; foarte probabil, populatia s-a refugiat spre regiunile mai înalte, montane, constranși de invaziile barbare si s-a dispersat, preferând să se grupeze  mai degrabă în comunităti familiale decât în sate; prezența slavilor, pătrunși în Transilvania la mijlocul sec. al VI-lea este atestată în localitatea Rășinari de către toponimele Cumpănita, Deal, Poiana, Valea Dobrii și de antroponimele Dobra și Bratu; de la Cumani s-a păstrat antroponimul Coman, pe care îl întâlnim la multi bărbați.;alte vestigii care dovedesc prezența gepizilor sunt 5 morminte descoperite la Miercurea Sibiului și datate în sec. VI și VII – și din nou a slavilor, care au lasat un cimitir impresionant la Ocna Sibiului, datat în sec.VIII si IX; aceste două necropole sunt cu siguranță legate de un habitat situat în apropiere; pătrunderea popoarelor migratoare nu a modificat substanțial fondul etnic autohton;

– Perioada cuprinsă între sec. IX- XI: Valea Cibinului, împreună cu depresiunile Săliște- Rășinar, Apold- Miercurea, Cisnădie- Tr Roșu alcătuia o regiune de obști sătești conduse de juzi, reunite probabil, în voievodatul existent în anul 1000 în sudul Transilvaniei, ai căror locuitori trăiau o viață patriarhală bazată pe cultivarea pământului și creșterea animalelor ;sașii aduși în zonă de regele ungar Geza al II-lea din Flandra, au găsit la venirea lor comunități românești bine închegate care au constituit baza demografică a satelor menționate mai târziu;

– 1210: românii sunt amintiți în oastea contelui Ioachim al Sibiului, alături de sași, secui și pecenegi . Acest lucru confirmă că românii erau prezenți pe acele teritorii de dinainte și că erau organizați pentru apărarea cetăților de graniță aflate în zona de margine Sibiului

(Mărginime). Mărginenii au fost declarați oameni liberi, fără obligații feudale, în afara celor militare; ei își alegeau conducătorii din rândul obștilor care aveau și obligația organizării pazei militare a cetăților de graniță.

– 1224: regele ungar Andrei al II-lea prin „Bula de aur” acorda populației săsești recent colonizate în provincia Sibiului, între alte privilegii, dreptul de a folosi “pădurea Blachilor și a Pecenegilor”, dimpreună cu apele, laolaltă cu aceștia, ceea ce înseamnă ca prezența românilor trebuie sa fi existat și înainte.

– Sec. al XIV-lea și al XVI-lea: atestarea documentară a majorității localităților din Mărginimea Sibiului, conform tabelului; Ducatul Amlașului și Țara Făgărașului vor constitui domenii ale domnitorilor munteni; Vladislav Vlaicu, Mircea cel Bătrân, Mihai I, Vlad Dracul, Vladislav al II-lea , Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, Basarab cel Bătrân, domnitori români care purtau titlul de “hețeag al Amlașului și Făgărașului .

– Începutul sec. al XVIII-lea: în anul 1787 împăratul Iosif al II-lea decreteauază satul Rășinari ca sat liber, ca urmare a unui proces înaintat câțiva ani mai devreme de către comuna Rășinari împotriva Magistratului din Sibiu;

– Ultimajumătatea veacului al XVIII-lea: mărginenii au participat activ la mișcările împotriva unirii cu biserica catolică; în care s-au concretizat toate nemulțumirile economice, politice și sociale ale romînilor transilvăneni împotriva sistemului feudal al patriciatului habsburcic. Începutul îl face Inocențiu Micu, episcop în Transilvania, din Sadu, care întocmește și înaintează 24 de memorii Curții de la Viena prin care se dorea alinierea de drepturi cu cele trei națiuni politice (sași, secui și maghiari). Atât acest program, cât și Supplexul din 1791 al Școlii Ardelene a surprins figuri din Mărginime, figuri prezente în mai toate mișcările și răzvrătirile sociale premergătoare marii răscoale conduse de Horia, Cloșca și Crișan din anii 1784-1785, unii platind cu liberatea sau chiar cu viața această dorință de emancipare a neamului.

– Sec. al XIX-lea: industria manufacturieră s-a dezvoltat atât cantitativ, cât și calitativ. Mașina începe să devină un indiciu al revoluției industriale, preconizând abolirea breslelor, în anul 1872, și deschiderea drumului către apariția fabricilor;

Capitolul II

AȘEZĂRILE

Satul adăpostește o comunitate rurală ai cărei membri sunt legați prin relații de rudenie, solidaritate și bună vecinătate. Din punct de vedere teritorial, satul cuprinde o zonă rezidențială, numită vatră și o zonă productivă, moșia. În cadrul vetrei regăsim o împărțire teritorială și spirituală, în așezarea celor vii, satul propriu-zis, alcătuit din gospodării, cimitirul sau așezarea celor morți, care este alcătuit din morminte. Doi termeni de origine preromană, vatră și moșie, îi întâlnim în conștiința locuitorilor ca apartenență la țara moștenită de la strămoși.

Hărțile etnografice dedicate satului ne permit să observăm practicile arhaice de întemeiere, de amenajare a spațiului rezidențial și productiv din vatră și moșie, la tehnicile de împărțire și măsurare a pământului, la ocupațiile principale ale locuitorilor. Ritualul de întemeiere e constituit din actele rituale de alegere a locului, care trebuia să fie unul favorabil, întemeierea propriu-zisă a așezări și actele de fixare, recunoaștere și rezolvare a pricinilor de hotar .

Locul sacru din fiecare așezare este biserica. Anexele bisericilor sunt legate de practicarea cultului creștin, al moșilor și strămoșilor. Biserica este locul sacru care păstrează coeziunea spirituală între membrii obștii sătești, din vatra celor vii cu a celor din vatra cimitirului. Vcentrul unei așezări este reprezentat de biserică, centrul, parafrazându-l pe Mircea Eliade, neînfășurat în spațiu, este o simplă potențialitate. Centrul ordonează spațiul și sacrul, leagă toate planurile, este hotarul care desparte spațiul sacru de haos. Influența centrului are loc doar asupra unui teritoriu limitat . În afara acestui teritoriu, oamenii nu se aventurează. Dincolo de hotarul trasat se găsește haosul. Locurile de dincolo de hotar sunt bântuite de” războaie grozave”, drumurile erau puțin cunoscute și foarte încurcate .Semnificția magică a hotarului este subliniată de gestul oamenilor de a întări zidurile cetății pentru ca răul manifestat sub forma epidemiilor, vrăjilor, oamenilor – în Evul Mediu- să nu poată pătrunde din afară. Oamenii construiesc ziduri de apărare și protecție din cele mai vechi timpuri și până astăzi, îndeplinind astfel un rol, în primul rând magic.

Locul central este reprezentat de către vatra casei, un centru consacrat și dominantîntr-un mod magico- ritual. În jurul acestui centru- vatra casei, se concretizează un spațiu cultural, mai intim, reprezentat de casa propriu-zisă. În jurul casei este amenajat pridvorul- un spațiu dominant, care nu este nici curte , nici casă, fiind în același timp, și una și celalată. Vatra, casa și pridvorul sunt înconjurate de grădină și ocol, împrejmuită la rândul ei, de un hotar material- gardul. Următorul spațiu este al satului propriu-zis, compus din totalitatea gospodăriilor, caselor, vetrelor, se adaugă construcțiile și amenajările de folosință comună: biserica, cimitirul, fântânile, ulițele.Ultimul hotar, circular și concentric, delimitează moșia satului de spatial natural rămas în exterior .

Primele așezări umane aveau drept centru Focul, pe care îl susțineau înconurându-l cu tot felul de colibe dintre care se detașa casa autorității religioase, vraciul, în casa căruia novicii nu puteau intra decât în situații dominan. Un labirint, susține Andrei Oișteanu , se întrepune între dominan nefast, unde domnește haosul, și Centrul, care este protejat astfel de labirint. Acest labirint este reprezentat de adăposturile din jurul vetrei, de padurea care înconjoară vatra satului, de locul de reculegere al indivizilor, fiecare având la rândul lor un centru, fiind prin asta Centrele Lumii, conformându-se Ordinii Universale. Viața comunitățiilor arhaice se desfășura în jurul Focului .Acolo se sfătuiau, se efectuau ritualuri și ceremonii religioase. Majoritatea activităților umane se desfășoară în interiorul casei, de la cele domestic pâna la cele ce țin de educația copiilor sau de muncă, la fel ca în coliba din antichitate.

Casele din perioada continua modul de structurare moștenit de la locuințele antice, pe care le-au suspus unui process de rafinare pentru a obține un bun echilibru între natura simbolică și cea funcțională a edificilor. Locuința cuprindea majoritatea activităților familiei, care nu erau multe, dar erau esențiale: oamenii mergeau la oraș, participau la evenimente religioase, interacționau cu autoritățile, achiziționau mărfuri. Ritualurile religiose se desfășoară în interiorul Bisericii din Centrul Cetății. Centrul Cetății reprezenta locul important pentru întreaga comunitate, era locul important pentru viața comunității, pe când Centrul Casei este locul important pentru viața familiei.

Casa este specializată pe nevoile familiei care trăiește în ea. Parterul avea locul în care se desfășurau activitățile comerciale și erau într-o strânsă legătură cu pivnițele. În interiorul casei , familia se aduna în jurul mesei sau al focului. În casă se desfășura și procesul de educație a copiilor, care de cele mai multe ori preluau de la părinți ocupațiile pe care aceștia le aveau.

Tabel 2.1 Localitățile din Mărginimea Sibiului- caracterizare generală

Tabel 2.2 Localitățile din Mărginimea Sibiului (marginimeasibiului.com), INS

Îmbunătățirea relativă a condițiilor materiale în deceniul al VI-lea din secolul al XIX-lea se reflectă în sporirea grijii pentru estetica locuinței, pentru zugrăvirea ei exterioară, ceea ce denotă și o anume stare de optimism și destindere pe care o cunoaște satul transilvan după 1850. În același timp, reglementările statului cu privire la urbanism – măsuri de igienă, de prevenire a incendiilor și inundațiilor – sunt norme de care, dupã 1850, se va ține tot mai mult seama, astfel, Se înmulțesc în sate casele de piatră și din lemn mai temeinic construite și care aveau mult mai multe în comun cu ceea ce se dorea din partea autorităților .

Datele statistice oficiale și recensămintele efectuate între 1850 și 1880 surprind destul de bine, subaspect numeric, evoluția habitatului rural în Transilvania: astfel, la 1850 existau 2.796 de așezări stabile, din care 2.684 erau sate; în 1857 numărul satelor scade, ca urmare a tendinței de concentrare și dispariție a celor mici din unele zone montane până atunci silite să trăiască exclusiv din folosul ce îl dădeau pădurile și pășunile. În același timp, în 1850 numărul caselor era de 419.862, iar al locuințelor de 498.657, revenind în medie 4,9 membri de familie la o casă , ceea ce indică o natalitatea importantă dar totuși în media perioadei istorice.

Dorința Habsburgilor dar mai ales a Imperiului Austro-Ungar de a catoliciza românii, începe să ia turnuri dramatice, ducând la decizii juridice grave, cum ar fi cea de excludere din armata și administratie a românilor ortodocsi care  nu se converteau.De aceea, la mijlocul secolului XVIII, numeroși margineni aleg calea exilului, fondând o serie de sate în sudul Carpatilor, sau plecând să iși exercite profesia de oier, în ținuturi îndepartate din Crimeea, Polonia, Rusia.

Politica deschis anti-românească dusă de Budapesta de la nașterea Imperiului dualist Austro-Ungar (în 1867), care are ca rezultat al doilea val de emigrari ale mărginenilor. Doar în anul 1870 și doar din satul Saliște, aproape 2500 de români s-au exilat în Valahia, Moldova, Dobrogea și chiar în Rusia și în America.

Primul Război Mondial va marca apogeul tensiunilor. Refuzând să lupte împotriva propriilor conaționali,  mai mult de 25 000 de români din Transilvania traversează frontiera și se alătură armatei române.  Alții, mai puțin norocoși, se văd forțați să țină frontiera carpatică pe propriul lor pământ, sub uniformele austro-ungare. Intelectualii din  Mârginime sunt reprimați, cu Octavian Goga în frunte, care e condamnat la moarte – în absenta – în anul 1917. Războiul va aduce multe pagube satelor din Mărginime care vor fi bombardate.

În urma organizării din 1921 și 1925, ia ființă județul Sibiu, cu 87 comune împărțite în șase plase. Satele din Mărginime au fost repartizate astfel : Plasa Avrig- cuprindea Boița, Tălmaciu, Tălmăcel și Sadu; Plasa Miercurea- Jina și Poiana Sibiului, Plasa Turnișor- Poplaca, Rașinari și Râu Sadului iar toate celelalte comune erau administrate de Plasa Saliște. În 1930, se desființează Plasa Turnisor și Avrig și comunele din Mărginime au fost trecute pe Plasa Sibiu.

Al II-lea Război Mondial, pe lângă victime și bombardamente (Tălmaciu, Poplaca, Săliște) a avut efecte dezastroase în echilibrele demografice din județul Sibiu: a marcat începutul exilării minorității germane din România, în două valuri: deportare în Siberia de către armata roșie și, mult mai tarziu, plecare voluntară în Germania, în mod particular dupăanii 1980.După al II-lea Război Mondial, județul Sibiu dispare, devenind Regiunea Sibiu, apoi fiind integrat țn Regiunea Brașov, ca o măsură de propagandă anti-germană. Județul va fi reînfiintat doar în anul 1968.

Cea mai importantă realizare a regimului comunist la Mărginime a fost stabilirea sediului Uniunii Oierilor din România la Poiana Sibiului. Poienarii erau considerați în acea perioadă, printre cei mai bogați români, legat de bogăția lor circulau tot felul de legende care erau exagerări izvorâte mai degrabă din invidie.

2.1 PRIMELE DOCUMENTE SCRISE

Există anumite documente scrise care au atestat localitățile din Mărginimea Sibiului, ca fiind primele documente scrise în care sunt menționate așezările umane, în multe situații cu alte denumiri decât cele actuale.

Boița: un document din anul 1407 relevă existența Cetății Lotrioarei, iar un document din anul 1453, atestă degradarea cetății ca urmare a atacurilor tătarilor.

Fântănele

Atestareadocumentară din anul 1366, este întâlnită într-un document vechi sub denumirea de possessio Kakoua.Un lucru inedit este legat de denumire localității: ”Cum să spui că locuiești în Găinari sau în Porcești? Parcă nu sună prea patriotic, și-au spus autoritățile Republicii Populare Române în 1964 și au schimbat numele a câteva sute de localități din țară. Printre ele și comune și sate din actualul județ Sibiu că doar săsescul Henndorf sau ciudatele Porcești, Găinari și Cacova nu prea sunau bine într-o republică populară. Consecința? Consiliul de Stat al Republicii Populare Române a emis, pe 17 decembrie 1964, Decretul nr. 799 privind schimbarea denumirii unor localități începând cu data de 1 ianuarie 1965. Așa se face că ora 0.00  a adus nu doar un an nou, ci și un sat rebotezat.”

Galeș

Atestarea documentară din anul 1383, apare sub numele de Grozdorph alio nomine Galusdorph. Există legendă veche a schitului Foltea: se spune că doi bătrâni, nimeni alții decât Dumnezeu și Sf. Petru, cutreierau lumea. Ajungând la vremea prânzului, cei doi bătrâni se opresc la umbra pădurii și își stâmpără foamea cu bucatele ce le aveau la ei. Și cum le lipsea apa, Dumnezeu a făcut câtiva pași și apropiindu-se de o stâncă, atingând-o, face ca dintr-o crăpătură să curgă o apă limpede și răcoroasă. Văzând minunea pe care Dumnezeu a făcut-o, Sf. Petru îi cere acestuia să facă din acest izvor unul din care să curgă numai mană cerească din care să poată bea oricine și astfel să se vindece de orice fel de boală, toate acestea fiind pentru ca oamenii să vadă încă o dată puterea și dragostea lui Dumnezeu iar credința lor să se întărească. Dumnezeu, deși neîncrezător că acest lucru ar putea duce la binele oamenilor, ascultă de Sf. Pentru și transformă izvorul într-unul din care curgea doar mană cerească. În scurt timp, vestea se răspândește de puterile miraculoase ale izvorului și astfel tot mai mulți oameni vin să își stâmpere setea la acest izvor. În timp, din ce in ce mai mulți oameni își făceau provizii din licoarea izvorului cu speranța unei vieți cât mai lungi. Puterea miraculoasă încet încet face ca tot mai multă lume să râvnească la acest izvor ajungându-se ușor la excese, gâlceavă și gânduri necuvenite. Văzând unde s-a ajuns, Dumnezeu hotărăște ca din izvor să nu mai curgă mană cerească, ci doar apă limpede și răcoroasă așa ca la început. După aceste întâmplări, liniștea a revenit peste acele meleaguri, călătorii ce se mai opreau la acel izvor mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru bunătatea de apă ce le-a scos-o în cale”.

Gura Râului: anul primei atestări scrise: 1476; Awendorff – villa Wlachicalis villanorum de Insula Cristiana.

Jina

Există o legendă veche, legată de numele de Jina. Se spune că odată, demult, tare demult, lângă fostul drum roman ce lega Valea Oltului de străvechiul oraș Apulum (Alba Iulia), era un sat numit Albele. Acest sat românesc s-a înfiripat pe vatra unei așezări romane, în care încă se mai puteau vedea ruinele templelor, coloane din marmură și statui vechi ce-au fost decapitate și scrijelite de hoardele barbare care, din când în când, în trecerea lor prin aceste locuri, prădau și distrugeau totul în calea lor. Regele din acele vremuri, care domnea și peste vechea și mândra țară a Transilvaniei, a socotit că este bine să aducă pe aceste meleaguri coloniști din apusul Europei, mai ales populații germanice de religie catolică, deprinse să lucreze mai bine pământul și care să păzească hotarele întinsului său regat.

Sașii, acești „oaspeți” ai regelui, s-au așezat mai ales în sudul și estul Transilvaniei, unde au întemeiat târguri și sate puternice și prospere.

Bieții români nici nu mai știau încotro să se-ndrepte, pământurile bune erau acum cuprinse în noile hotare ale satelor săsești, iar în cele românești, și acestea sărace, nu puteau merge cu toții, iar ei nici în ruptul capului nu voiau să se despartă. La bine și la rău voiau să fie împreună.

Legenda spune că, în timp ce românii erau adunați la marginea unei păduri și se socoteau încotro să-și îndrepte pașii, nereușind să ia o hotărâre, în mijlocul lor a apărut o femeie străină nespus de frumoasă. Aceasta era Zina, zâna și stăpâna munților, despre care oamenii adunați auziseră de la bunicii și străbunicii lor, însă de văzut, n-o văzuse nimeni până atunci.

– Oameni buni, le spuse zâna, știu ce necazuri aveți. Ascultați ce vă spun acum și veniți cu mine, eu vă voi scăpa de toate răutățile pe care le aveți de pătimit. Vă voi ajuta să deveniți oameni liberi, stăpâni pe soarta voastră. Din plugari, truditori ai ogoarelor, am să vă fac păstori și stăpâni ai munților, iar în locul sapei o să purtați cu mândrie acel sceptru al puterii și libertății, bâta ciobănească. Am să vă duc într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, unde veți ridica un sat cum altul nu-i prin părțile acestea de țară. Deasupra voastră vor mai sta doar cerul, norii și păsările văzduhului. Vă cer în schimb, ca un semn al înțelegerii noastre de astăzi, să purtați o pălărie neagră, în formă de clopot, în orice împrejurare. Purtând această pălărie, veți fi de-a pururea sub protecția mea.

 Ei, ce spuneți? Mă urmați în munți sau vreți să rămâneți mai departe slugi ale sașilor?

– Zână bună, răspunse judele satului, cel mai bătrân dintre cei adunați la sfat, noi îți mulțumim pentru vorbele pe care ni le-ai spus, dar te-am ruga să ne mai îngădui trei zile, ca să ne mai socotim, iar în a patra zi, toți câți vom hotărî să te urmăm, ne vom strânge în acest loc cu tot ce avem și vom fi gata de drum.

Oamenii care au urmat-o pe frumoasa Zina au urcat pe potecile munților până sus, sus de tot, unde doar cerul le mai stătea deasupra. Aici, în creștetul munților, românii au întemeiat un sat cum altul nu-i nici în mândra Transilvanie, nici pe tot cuprinsul populat de vrednicul neam românesc. Acestei mândre așezări localnicii i-au spus, după numele zânei munților, mai întâi Zina, apoi Sina, iar mai târziu și până în ziua de astăzi ea se numește Jina.

La fel ca și Roma antică, Jina se întinde pe șapte coline, ea fiind așezată la cea mai mare altitudine dintre toate satele României, iar locuitorii ei, oieri pricepuți, poartă cu mândrie pălăria neagră în formă de clopot, semn că sunt încă sub protecția Zinei, zâna munților și a ciobanilor.

Aceasta este legenda numelui satului Jina și a întemeierii lui.

Orlat: anul primei atestări scrise: 1319; ecclesia de monte Civinii praepositurae Cibiniensis.

Poplaca: anul primei atestări scrise: 1488; Walachi Gonczesdorff.

Rășinari

În anul 1738 bătrânii satului au fost ascultați în procesul cu orașul liber regesc Sibiu, ocazie cu care a fost consemnat faptul că întemeitorii așezării ar fi fost “Mustață și Coman Roșca”, care “și-a durat locuința pe locul unde e astăzi Fântana Roșca, în mijlocul statului”.

Sadu

Pentru prima oară așezarea apare într-un document din anul 1488, deși se pare că este mult mai veche. Într-o lucrare referitoare la Cisnadie se spune că, în 1170, sașii din Cisnadie aveau pe valea Sadului ateliere de lucrat seceri, la care erau folosiți meșteri romîni din Sadu.O serie de documente din sec. al XVI-lea vorbesc despre romînii din Sadu care s-au ocupat cu prelucrarea lemnului, folosind joagare instalate pe apa Sadului, cu creșterea oilor și cu producția țesăturilor pentru care aveau numeroase pive de-a lungul râului.

Între locuitorii din Sadu și cei din Cisnadie au existat multe neîntelegeri consemnate în documente. În 1783, cei din Sadu au facut plângere la Iosif al II-lea și, ca urmare, în 1788 Sadu a devenit sat liber, dezvoltându-se economic ca un mic centru industrial.

Săliște

Anul primei atestări scrise: 1354; possessiones Nagfalu. Deși cu mult mai veche, prima atestare documentară a localității datează din 1354 (Nogfalu), apoi din 1383 cu denumirea Magna Villa Valachiealis, adică Marele sat al Românilor. Anterior facea parte din satele aparținătoare Cetății Salgo (1322). A facut parte din Ducatul Amlașului, stăpânit, începand de la Vlaicu Vodă și Mircea cel Bătrân, de domnii Țării Românești. De la 1469 devine scaun filial arondat administrativ Universității sășesti până la desființarea ei în 1876.

Sibiel

Anul primei atestări scrise: 1383; villa Olachalis Budinbach. Cetatea Feudală a fost construită, probabil, la începutul secolului al XIV-lea, fiind identificată de A. Decei, în mod greșit, cu cetatea Salgo (care se află la Orlat), amintită într-un document din anul 1322.

Tălmăcel: anul primei atestări scrise: 1453; Kystholmach.

Tălmaciu

Anul primei atestări scrise: 1265; comes Corlardus de Tolmach. Documentele atestă însă că încă din sec. al XVI-lea s-a încercat amplasarea unor manufacturi în această zonă, cum a fost Moara de hârtie din anul 1573.

Tilișca

Anul primei atestări scrise: 1366; possessio Thylichke. o evanghelie tipărită în anul 1682 și dăruită acestei biserici de către domnitorul muntean Ioan Șerban Cantacuzino. Pe această evanghelie care a fost obiect prețios bisericii noastre, se află scris: “Aceasta s-a dat când am fost în Țara Muntenească pentru Vladicie și s-a dat când am sfințit biserica, luna Octombrie, 16 zile, anul 1684, Sava III Vestemeanu”. Actualmente această Evanghelie este expusă la Muzeul Unirii din Alba Iulia.

Vale: Anul primei atestari scrise: 1383; villa Olachalis Graphondorph

De menționat că în afara acestor prima documente scrise, alte izvoare istorice, alte înscrisuri pot fi deslușite în zidurile bisericilor sau cetăților, în paraclisuri sau inscripțiile actice și medievale.

2.2 SATELE. DISPUNEREA CASELOR

În tabloul general al arhitecturii populare românești, construcțiile românești din Mărginimea Sibiului ocupă un loc bine definit, odată prin apartenența lor la sistemul constructiv al cununilor orizontale pe bârne și a doua oară prin caracterul lor reprezentativ pentru modul de viată a unei populașii pastorale, practicând și azi o străveche îndeletnicire, creșterea oilor, asociată cu cultivarea pământului în condițiile de mediu specifice zonei.

Mărginimea Sibiului constituie una din cele mai unitare zone etnografice românești, constructiile de acest tip, pastrate pana azi, fiind deosebit de numeroase, unele exemplare datand din prima jumatate al secolului al XX – lea: casa lui Ion Popa din satul Rod, casa lui Vasile Lupaș din satul Fântânele, casa lui Gheorghe Lintu din satul Tălmăcel. Aceste case se leagă de stratul arhaic al construcțiilor din lemn românești, fiind asemănătoare din punct de vedere constructiv cu adăposturile ridicate în cuprinsul stânelor.

Arhitectura populara din Marginimea Sibiului exprima prin funcționalitatea diferitelor construcții, alcătuind gospodăria tipică locală, realitatea social-economică a modului de viată, întemeiat în primul rând pe creșterea animalelor, a oilor îndeosebi. Cele două tipuri fundamentale de gospodărie românească, de regim deschis și de regim închis, sunt prezente în zonă, urmând organizarea general românească a alcătuirii gospodăriei țăranești în cadrul căreia fiecarei funcțiuni ii corespunde o construcție separată.

Casa, spațiu functional complex, destinat preparării și consumării mâncărurilor, odihnei si relaxării, depozitării echipamentelor casnice, inclusiv al instalatiei de foc – încalzire, pregătire alimente, lumina;

– casa frumoasa: casa de afirmare a statutului social, a reprezentativității, a selecției valorilor estetice tradiționale și inovatoare, cu privariul-prispă(spatiu semideschis de mare semnificație în structura arhitectonic-functională a casei si a gospodăriei românești), mijlocind fertila relație între interior si exterior, loc de meditație și odihnă;

– bucătăria de vara: spațiu prin excelență utilitar, dublând funcția casei, din rațiuni practice ce implică apărarea valorilor complexe;

– șoprul: care adăpostește combustibilul ce asigură funcționarea complexelor tehnice ,pregatire mâncare, încalzire, luminare, care împreună cu șoprul pentru oi, urmează desfașurarea acelui al doilea bloc component al gospodăriei (primul destinat adapostirii omului), pentru adăpostirea vitelor, cu acces direct la grajul pentru vite și despărțit de celălalt grajd pentru vite, prin șură, pentru car, unelte și accesul în fânăria-pod. Din șură se trece prin ușa din spate în spațiul livezii și grădinii furnizoare de fructe si fân, de unde se intraîn chimnicarcu pături pentru poame-fructe; urmează apoi cotetele de porci. Toate adaposturilede vite se află în imediata apropiere de groapa de gunoi, lângă care se găsește șiclosetul. Tot aici este situată și trecerea, care servește și ca spațiu de staționare și tranziționare avitelor și vehiculelor, precum și pentru împrăștierea gunoiului spre livadă si ogoare. Casa și bucătaria, puse la dispoziția bătrânilor curții își păstrează o poziție autonomă, închizând circular dispunerea construcțiilor prin revenirea spațiului care servește la adăpostirea oamenilor exact în fata casei mari detinută de menajul tânăr dirigent al unitații denumite gospodărie. La îmbinarea ambelor case se aflăfântana.

Întregul dreptunghi, acoperind cca. 600 mp, constituie o incintă delimitată aproape total de spatele construcțiilor pe care le-am înșiruit; doar o portiune de cca. 20 de metri este completată, ca închidere, de către un gard înalt în care este tăiată și poarta mare si portița. Suprafața astfel închisă are trei ieșiri către exterior, determinate de nevoile economice. Spațiul liber dintre construcții reprezintă curtea, alcătuid spațiul de legatură, cu minime distante de parcurs între numeroasele unităti constitutive. Exemplul ales de noi reprezintă o unitate de tip intermediar între gospodăria de regim deschis și cea de regim închis, ultima fiind caracteristică tocmai zonelor de intensa vietuire personala din spatiul carpato-pontic-danubian.

Pentru zona cercetată trebuie să notăm nu numai ampladezvoltare a acestor tipuri de gospodării, mai ales a celor în care tendința de închidere și fostificare estelesne sesizabilă, ci și viabilitatea lor, numeroase fiind cazurile în care (mai ales la Poiana Sibiului șiRasinari) asemenea impresionante construcții sunt edificate din piatră, căramidă, beton, cu fațade de

mari suprafețe transpuse adecvat în tencuieli de ciment colorat. Este și aceasta o expresie a unei economii puternice si flexibile totodată, adaptabilă la diverse condiționări social economice, pe baza tradițională a economiei pastorale. Prezentarea arhitecturii populare din Mărginimea Sibiului o vom face pe temeiul schemei clasice: materiale și tehnici de construcție (temelii, pereți, acoperișuri), elemente de plan caracteristice, organizare plan, decor.

Stâna și staulul reprezintă o permanență a arhitecturii pastorale funcționale, specifică zonei premontane de pe întreg versantul nordic al Carpaților Meridionali și caracterizează situația specifică din zonă, unde paralel cu forma transhumantă a păstoritului s-a păstrat și forma anterioară a creșterii vitelor pe hotarul satului până în pășunea alpină, formă caracteristicăcomunităților sedentare. Fenomenul nu are un caracter izolat, zonal, ci are dimensiuni continentale, în Munții Carpați, Alpi.

După elevație, putem să vorbim despre următoarele tipuri de case :

– Casa pe un rând, mai veche și mai frecventă;

– Casa pe două rânduri, cu două caturi, de tip mai nou, cum este casa cu foișor și pivniță în temelie.

Fig.2.1-2.2 Dispunerea caselor din Rășinari și alinierea lor la stradă, sursa:www.evz.ro

Pe cât de modeste sunt, aceste case prezintă o valoare deosebită din punct de vedere arhitectonic, istoric și cultural.

Fig. 2.3-2.4 Casa din Poplaca, înainte și după restaurare în urma unui proiect cultural, sursa: http://www.proiecte-culturale.ro/Indrumar-de-restaurare.aspx

Materialele de construcție folosite sunt lemnul, cărămida sau piatra.

Casele sunt dispuse de regulă în lungul drumurilor principale, aliniate, de-o parte și de alta a principalelor căi de acces, sunt ordonat așezate, predomină tipul de sat compact (casele lipite perete de perete) sau risipit (casele sitiuate la mare distanță una de cealaltă).

2.3 CARACTERUL ȘI STRUCTURA SATELOR

Satul, constituie cea mai veche formă de locuire și componentă a peisajului geografic românesc. Din antichitate și până în zilele noastre, satul reprezintă prin însușiri și activități variate, așezarea umană dominantă. Satul a contribuit din plin la îmbogățirea continuă a tradițiilor și patrimoniului civilizației noastre. Populația satelor românești moștenește o bogată cultură materială și spirituală.

Din perioada romană ne-au rămas multe vestigii ale construcțiilor. Din piatră și cărămidă s-au construit cele mai multe din castrele în care locuia armata și așezări întărite numite oppidum. Până și satul, vicus, avea o ușoară formă de întărire.

În timpul Daciei romane, alături de formele urbane și proto-urbane, sunt întâlnite formele de vicus și pagus, pentru anumite categorii de așezări rurale, formele cunoscute de administrație imperială.

Termenul de casă, împreună cu toate elementele componente (perete, fereastră, ușă, treaptă, acoperiș, cheie, scară, poartă, curte) sunt cuvinte latine, s-ar putea totuși ca pe pământul dacic numirile acestea să fie mai vechi decât cucerirea romană. Ne bazăm pe informațiile date de Columna lui traian, care ne arată că dacii aveau case și dacă aveau această formă de locuință, trebuiau să aibă neapărat și numirea respectivă, ca și termenii care reprezintă elementele ei constitutive.

Un alt termen a cărui origine este încă disputată este cel de stână, prin extensiune, termenul este, de asemenea, și întreg locul pe care este instalată stâna și dependințele acesteia. Cuvântul, și respectiv, locuința, aparține tuturor românilor, precum și vecinii lor sârbo-croați, iar ca origine este posibil autohton, preroman, preslav.

Această legătură cu spațiul originar al satului sau casei părintești emarcată tot prin intermediul “rudeniei”, prin strămoși. Mai multe familii, așezate în vecinătate datorită unui teren pe care l-a stăpânit odinioară un strămoș comun, poartă și astăzi numele generic al acelui strămoș. Pe pământul moștenit, descendenții își construiau, în ordinea firească a intrării în lume, gospodării. De regulă, fiecare familie închega o gospodărie, element social de bază în organizarea lumii sătești, până în zilele noastre.

Așezarea gospodăriilor unele lângă altele a generat în lumea satului o categorie de

raporturi, multifuncționale: relațiile de vecinătate.

În mentalitatea țărănească vecinătatea este văzută ca “o prelungire a spațiului familial”. Această viziune se explică prin faptul că vecinii sunt considerați rude de un grad

apropiat și, la anumite prilejuri, li se atribuie roluri și onoruri ca oricărui neam adevărat.

Legătura familiei cu satul se făcea prin intermediul vecinilor. Pentru membrii familiei,

ei constituiau cel dintâi “nivel de colaborare”. În copilărie, vecinii facilitau primele contacte

umane “din exterior”, la căsătorie, băiatul sau fata, alături de părinți, pe ei îi domina cel mai

mult, la “petrecanie”, lor li se iau “iertăciuni” ca unor ființe apropiate. Relațiile cu vecinii suntmai strânse decât cu neamurile aflate mai departe. Deseori relația de vecinătate se suprapunepeste cea de rudenie, vecinii putând fi frați, unchi, după cum se întâmplă.

În ceea ce privește tipul de sat predominant în privința distribuției gospodăriilor în teritoriul, se pot identifica mai multe tipuri de sate după cum urmează:

Sate din categoria tipurilor morfostructurale dispersate (risipite și răsfirate)

Se caracterizează prin lipsa unei regularități în dispoziția gospodăriilor și o rețea de poteci în cea mai mare parte influențată de condițiile de relief cu vegetație interioară bogată. Perioada de apariție și evoluție a acestui subtip de așezare, se apreciază că trebuie plasat în timpurile cele mai vechi, începând cu primele secole ale erei noastre și până în sec.XII.

Acest tip de așezare nu are o formă și o vatră bine închegată. .

Satele din acest tip structural sunt de regulă situate între locuri de pădure sau locuri care odinioară au fost acoperite cu păduri. Un sat risipit se întinde de regulă pe mai mulți kilometrii.

Grupările secundare (crângurile), sunt influențate de prezența izvoarelor de apă și de ușurința căilor de acces și de circulație. Tot din cauza caracterului împrăștiat al locuințelor și al anexelor, despărțite prin garduri foarte lungi. Nu au o formă anume și sunt separate prin păduri sau pășuni.

Materialul de construcție este cel aflat la îndemână (lemnul de brad, piatra).

Așezarea răsfirată, în schimb, este influențată mai puțin de relief și mai mult de ocupația oamenilor. În cazul satului răsfirat, gospodăriile sunt distanțate una de alta, prin terenuri cultivate (pomi fructiferi, viță-de-vie). Împrăștierea este mai mică decât în cazul satului risipit.

Creșterea și extinderea satului se face totdeauna (la aceste două subtipuri), nu prin construcții noi în aria interioară, ci prin case plasate către margine.

Fig.2.5 Satul Jina, se observă un anume grad de risipire a gospodăriilor, sursa: www.amfostacolo.ro

Sate din categoria morfostructurală adunată (compact)

Satul compact este un subtip al satului adunat, clădirile sunt așezate la stradă, calcan lângă calcan, sunt, de regulă, sate care au îndeplinit în trecut funcții de târg sau centre de apărare.

Fig.2.6 Satul Rășinari cu casele compacte și dispuse de-a lungul principalelor drumuri, sursa: www.turismland.ro

Sate cu forme dominant (liniare)

Sunt situate în lungul drumurilor sau apelor, monoliniare sau pluriliniale, sunt amplsate de regulă în regiunile de deal și munte, uneori și la șes, sunt generate și de frecvența drumurilor, de condițiile economice, dimensiunile unui asemenea sat, ajung până la 15-20 km.

Un element specific pentru Mărginimea Sibiului sunt satele formate din case cu ocol întărit. Casa cu ocol întărit este considerată de către etnografi ca reprezentând un tip străvechi de gospodărie a populației autohtone românești. Casa întărită a apărut ca necesară în Dacia după retragerea romanilor. Sașii, colonizați în Transilvania, în secolele XII-XIII, au adus din apusul Europei, un nou tip de casă și satul întărit. ceea ce greșit s-a crezut că ei au fost primii care au adus la noi astfel de construcții.

Fig.2.7 Schema unei case cu ocol întărit, sursa: monumente-etnografice.cimec.ro

În raport direct cu natura extreme de variată a muntelui, cadrul locuibil și cel cu caracter economic se schimbă în altitudine și de la o vale la alta în cuprinsul aceluiași masiv muntos, ca și de la o grupă de munți la alta. De aici, decurg, unle particularități ale rețelei de așezări:

– caracter continuu;

– variabilitatea sau intensitatea gradului de umanizare;

– specific zootehnic extins.

Fața de aceste trăsături commune, realitatea teritorială rurală este însă mult mai complex, căci lupta omului cu natura bogată dar aspră a muntelui a îmbrăcat forme mult diversificate. Constituind fondul comun al îndeletnicirilor săîtești, creșterea animalelor, cu o existență veche în forma păstoritului, este însoțită de un anume gen de plugărie carpatică, ce

fiecare gospodar o practică în jurul locuinței sale.

Păstoritul dă nota dominantă a satelor de înălțime.

Concentrarea mai mare de așezări umane în anumiți munți are o temeinică bază geografică:

-accesibilitatea, munții pot fi flancați de mari depresiuni cu posibilități mari de cultivare a pământului și de creștere animalelor;- existența pe culmi a platformelor întinse sau ușor ondulate cu pajiști care au putut fi ușor transformate în ogoare;

-se pot lega de zonele vecine printr-o rețea densă de drumuri, mai ușor accesibile;

-posedă păduri și resurse care au fost puse în valoare încă din epoca daco-romană.

2.4. DELIMITĂRI. INTRAVILAN. EXTRAVILAN ÎN MEMORIA COLECTIVĂ

Casa, este o locuință la suprafață, construită din chirpici, și apoi din lemn și piatră, iar mai târziu din cărămidă. O semnificație deosebită o au locuințele întărite.

Extravilanul curprinde anumite amenajări gospodărești folosite sezonier. Cea mai veche locuință sezonieră de la noi, fcare nu este de fapt o așezare este stâna. Stâna este o locuință folosită sezonier și are o vechime pre-romană.

Târla, este un loc neîmprejmuit și acoperit unde se odihnesc vitele sau oile în timpul pășunatului. Târla alpină nu este o construcție, este numai un loc de staționare temporară a oilor și mai rar a vitelor, având o mare mobilitate.

Odăile, s-au generalizat și impus ca locuință după secolul al X-lea. Construite în micile poieni de păsure, ca adăposturi ascunse pentru oi și vite, aveau un caracter permanent. Odaia este o simplă locuință montană cu o folosire sezonieră, în care activitatea începea odată cu cositul fânului și se termina primăvara, când vitele ieșeau la păscut și când locul dimprejurul odăii trebuia să fie părăsit spre a se lăsa să crească fâneața. Odaia era o locuință cu o încăpere care avea în jurul ei, în zona de munte, un țarc pentru vite și altul pentru fân.

Prisaca, este locul unde sunt așezați stupii și unde se cresc albinele. Prisăcile sunt pentru albinărit, așa cum sunt stânele pentru oierit, iar ambele sunt locuri de prosucție și locuințe cu folosință sezonieră. Ca și tranhumanța la oierit, există o pendulare sezonieră a stupilor, vara erau duși la prisaca sin zona plantelor melifere, iarna erau ținuți la adăpost în apropierea casei, în argele. Prisăcile, străvechi locuințe sezoniere, au devenit cu timpul- întocmai ca unele odăi- locuințe permanente în jurul cărora s-a format o așezare.

Intravilanul este alcătuit din totalitatea caselor, gospodăriilor și rețeaua de drumuri. Delimitarea nu este uneori precisă, depinde în funcție de forma și structura satului dar și caracterul acestuia. De precizat că sate ca Jina și Poiana Sibiului au proprietăți care se întind din marginea Podișului Transilvaniei până pe vârfurile ănalte ale Parângului

2.5 FÂNTÂNILE. GARDURILE. OGRĂZILE. PUNCTELE DE TRECERE

Informațiile necesare pentru a realiza acest subpunct, le-am cules din anumite surse bibliografice dar și din aplicare unui chestionar pe teren. În acest caz, întrebările puse au fost următoarele:

Pe ce se face deplasarea între ulite indeoartate? Pe carari?

Cararile sunt permanente? Sunt temporare?

Vara cum sunt cararile?

Exista vreun semn de interzicere a trecerii?

Exista vai?

Cum se face trecerea peste vai?

Cum sunt puntile?

Cum sunt podurile?

Solicitarea construirii podurilor in sat?

Aceste întrebări, legate mai ales de punctele de trecere au fost inserate, pentru că accesul este o problemă în cazul satelor de munte, situate în cadrul unui relief accidentat cu probleme legate de traversarea anumitor zone cu văi sau ape curgătoare.

În urma răspunsurilor au tras următoarele concluzii, pe care le-am asociat și comparat cu datele din sursel bibliografice.

Ion Vlăduțiu afirma: „gospodăria țărănească tradițională, atestată etnografic la finele veacului trecut și începutul secolului nostru (secolul XX) a atins un mare grad de organizare, răspunzând în modul cel mai eficient necesităților gospodărești în condițiile zonale date”

Curtea, asemeni satului, are statutul unui spațiu deschis privirilor, dar interzis de facto străinilor prin simpla prezență a unui gard. Locul împrejmuit reprezintă intimitatea asupra căruia fiecare este stăpânul absolut și pe care o prezintă doar anumitor persoane. Ținând cont de amplasarea construcțiilor, distingem: gospodării având curțile dispuse pe laturi neregulate (de obicei, în satele răsfirate, unde trebuie avută în vedere configurația terenului) și gospodăriile în care curțile sunt organizate pe suprafețe regulate, geometrice. În ultimul caz, cel mai des întâlnite sunt următoarele moduri de organizare a curții: liniară, pe două laturi, în unghi, pe trei laturi, în ocol pe patru laturi, în ocol cu curți duble31. Delimitarea gospodăriilor prin împrejmuiri – din nuiele împletite, din răzlogi, din scânduri, din stuf sau trestie, din piatră – este o practică curentă în lumea românească, având ca scop inițial marcarea dimensiunilor unei proprietăți și apoi asigurarea securității acesteia. Însă, gardurile au, mai ales, menirea de a individualiza spațiul de locuit. Nu era nevoie ca un gard să fie foarte înalt, el trebuia doar să existe pentru a separa două locuri (două lumi) – locul tău și locul vecinului.

Fig.2.8 Fântână și curte din Mărginimea Sibiului, sursa: amfostacolo.ro

Accesul în incinta gospodăriei se face pe poartă – „cel dintâi element care solicită atenția vecinului, sătenilor mai departe, dar și a străinilor care străbat uneori satul”. Poarta este cea care asigură permanenta comunicare cu ulița satului, ea este drumul prin care viața familiei își depășește limitele și se integrează (în mod statornic și necesar) în ordinea economică și spirituală a celorlalte gospodării.

Cei trei stâlpi ai porții, chiar dacă susțin sau nu un acoperiș, au siluete antropomorfe. În trecut, astfel de stâlpi apăreau pe toată lungimea gardului. Masivi sau simpli, înalți ori de dimensiuni mici, fasonați sau nu, cu capete rotunde, pătrate sau piramidale acești stâlpi aveau foarte precis conturat chipul uman. Paul Petrescu arăta că „în mentalitățile trecute, imaginea omului întruchipa pe înșiși strămoșii curții și ai casei, plecați din lumea aceasta, dar veghind cu strășnicie, nu numai din depărtările tăriei cerești, ci chiar de pe hotarul închipuit de împrejmuire al gospodăriei, la viața și averea descendenților lor”.

Fig.2.9 Porți și fațade din Mărginimea Sibiului, sursa: www.turistintransilvania.com

Originea gardului – un alt cerc magic cu valoare protectoare pentru microcosmosul din interior – poate fi căutată și în brazda ce se trasa la delimitarea vetrei satului. Evident, este un cerc magic cu totul specific în care atributele lui ies din cadrul realității obiective și intră în subiectiv, fiind legat de credințele cu substrat mitic. Folclorul românesc oferă prețioase vestigii care demonstrează remarcabilele proprietăți ale gardului: graniță de netrecut, având caracterul unei puternice forțe apotropaice, de care se sfărâmă relele din afară și păzitor/protector sigur a tot ceea ce se află „înăuntrul” său (casa cu familia dar și avuțiile din gospodărie).

Capitolul III

BISERICA

Situată în centrul așezării sau pe o colină mai înaltă, Biserica este cea care asigură „dialogul” între cotidian și eternitate. Trăind în ținuturi cu codrii imenși românii și-au înălțat lăcașe de cult care nu se deosebesc decât prin funcția edificiului de casele țărănești. Este dificil de spus dacă bisericile de lemn au apărut înaintea celor de piatră sau invers.

Biserica organizează și îndrumă viața religioasă a satului. Prin aceasta voim se poate spune ca în rosturile sale esențiale și actuale, biserica răspunde religiozității, răspunde nevoilor interioare ale țăranului și dă totodată rânduielile necesare promovării spiritualitătii sătești.

Biserica satului privită în câmpul său de activitate, are două mari categorii de fapte. Pe deoparte este liturghia duminicală a cărei rânduiala are un caracter oficial mai pronunțat. Pe de altă parte sunt o seamă de acte religioase care privesc viața omului în deosebitele sale vârste și situații specifice de la naștere până la moarte și cele care apar în legatură cu casa și îndeletnicirile sale zilnice. Acestea au o rînduială tradițională mai pronunțată și un caracter local mai arhaic.

3.1 ISTORIC

Biserica ocupă un loc central în viața satului și implică existența unui mod de viață arhaic, centrat pe tradițiile și rânduielile bisericești.

În Enciclica patriarhilor ortodocși de la 1848. „ Viața religioasă a țăranului, viața în care intră total poziția creștină (…), este totodată și mai largă și mai specifică din punct de vedere etnic”, arată Ernest Bernea. Această lărgime și specificitate au fost în parte neglijate, dar tocmai ele pot constitui un câmp interesant de cercetare, în măsura în care se concede ca o coordonată fundamentală a ființei poporului român o constituie creștinismul, care este țesut în trăirea sa cea mai intimă.

Totodată, considerăm pertinentă observația făcută de Părintele Stăniloae în 1938: „Să ne dezobisnuim de a mai considera pe țărani niște copii care nu înteleg și nu se preocupa de nimic din ceea ce formează conținutul credinței și, prin urmare, îi putem purta cu vorbe goale spuse pe ton sentimental.”

Tabel 3.1 Bisericile din localitățile componente Mărginimii Sibiului

3.2 AMPLASARE

În privința amplasării bisericilor, acestea erau durate de regulă în zonele cele mai înalte ale satului, mai ușor de apărat, sau în principalele intersecții ale satului. Unele biserici,

de regulă a doua construită este așezată la marginea satului.

Iese în evidență Biserica Sf.Mihail și Gavriil din Jina, Construită între anii 1937-1939, noua biserică domină întreaga zonă prin arhitectura și dimensiunile sale, pe drept cuvânt considerată o Catedrală a Munților. Biserica are două intrări, una pentru femei și una pentru bărbați și este atât de spațioasă încât poate primi peste 2000 de credincioși.

Fig.3.1 Biserica Sf.Mihai și Gavriil din Jina, sursa: http://marginimeasibiului.com/localitati-din-marginimea-sibiului/jina/

În schimb Biserica din Poplaca, este situată în mijlocul comunei pe un teren donat de credincioasa Pelaghia. Terenul din curtea bisericii nu a fost și nu este folosit ca cimitir deși acolo se află câteva morminte vechi ale foștilor slujitori ai bisericii.

Mai izolate sunt schiturile, desprinse din trupul satului și aciuate prin păduri sau îngrădite de munți. Schitul Sibiel se află pe locul uneia dintre cele mai vechi vetre mănăstiresti din Arhiepiscopia Sibiului. Mănăstirea existentă pe acest loc a fost distrusă spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. În 1925 se ridică un locaș de cult pe locul vechii biserici din lemn, sfințit în 1949, dar, în urma Decretului de stat 410/1959, mănăstirea e transformată în adăpost forestier. Schitul Sibiel este reînființat în 1991, din inițiativa Mitropolitului Serafim Joanta.

Așa cum mărturisesc scrierile și documentele bisericești cele mai vechi și așa cum s-a obișnuit de la începuturile creștinismului, bisericile creștine care trebuiau să sugereze prezenta lui Dumnezeu ca și apropierea de El și legătura cu El în timpul serviciului divin, se construiesc, de regulă, pe locuri mai înalte și cu altarul spre răsărit. Așezarea acestora la înălțime este simbol al bisericii spiritale, al ,,cetații care stă deasupra muntelui”, la care vor merge popoarele, cum spune proorocu1 Maleahi sau Mântuitorul Hristos însuși.

În același timp, această așezare este simbol și icoană a ,,cetății celei sfinte, Ierusalimul ceresc care se coboară la noi”. Așa cum învățătura Bisericii trebuie să stăpânească sufletele credincioșilor, la fel și lăcașul de cult trebuie să domine cu așezarea și înălțimea lui locul și împrejurimile în care este înălțat.

Cât privește orientarea cu altarul spre răsărit, spre lumină sau izvorul luminii, aceasta este strâns legată de ființa creștinismului și de rostul lui în lume, al cărui întemeietor este Hristos ,,lumina lumii” și ,,Răsăritul cel de sus”, cum îl numesc cântările bisericești, către care trebuie să ne îndreptăm în timpul rugăciunii sau al slujbelor săvârșite în sfântul lăcaș. Așa cum este statornicit în credința creștină ortodoxă, la a doua venire, Mântuitorul se va arăta tot de la răsărit. Iată de ce orice rugăciune, fie particulară fíe publică și cu atât mai mult serviciul divin desfășurat în biserică nu pot fi concepute decât într-un lăcaș orientat cu altarul spre răsărit. Creștinii ortodocși nu-și așează icoanele în casă decât spre răsărit și numai spre punct cardinal se îndreaptă când își pleacă genunchii înaintea lui Dumnezeu. De aceea și lăcașul de cult nu-l pot imagina decât tot orientat cu altarul spre răsărit. A ne ruga într-un lăcaș de cult orientat altfel decât cere tradiția ortodoxă, este ca și cum ne-am inchina icoanelor, dar am sta cu spatele la ele, neglijând simbolismul acestei orientări.

În arhitectura bisericească găsim totuși și unele biserici orientate spre alte puncte cardinale decât răsăritul, dar aceasta nu constituie decât o excepție care întărește o regulă stabilită de scrieri care datează chiar din primele secole creștine, așa cum sunt Didahia celor 12 Apostoli și Constituțiile Apostolice care statornicesc această rânduială. Dacă în celelalte confesiuni creștine, catolică și protestantă și cu atât mai mult la cultele neoprotestante întâlnim biserici orientate spre toate punctele cardinale, aceasta se datorează faptului că aceste Biserici s-au îndepărtat de la regula stabilită la începuturile creștinismului.

Biserica ortodoxă ține cu strășnicie la orientarea lăcașurilor de cult spre răsărit, fără ca prin aceasta să fie o biserică învechită, ci doar o păstrătoare a adevărului. În consecință, nu amplasarea anterioară a edificiilor din jur trebuie să determine orientarea bisericii, ci regula statornicită de la început. Biserica trebuie să fie un mijloc de orientare pentru oameni și din punct de vedere al așezării ei.

Capitolul IV

CULTURA SPIRITUALĂ A SPAȚIULUI DE LOCUIT

Spațiul este o realitate concretă (știință), dar și un mit. Știința și mitul au exprimat două forme, oarecum complementare, de inteligibilitate: una căutată și cealaltă impusă. Aceeași funcție cognitivă – căutarea adevărurilor profunde, a celor ascunse – apropie, încă o dată, mitul de știință. Mitul e o realitate diferită de fabulă sau legendă mai ales din cauza caracterului său veridic și nu fictiv. Nu e vorba de ceva inventat de povestitor, ci realitatea unor fapte concrete, petrecute efectiv. El îndeplinește o funcție etiologică și relatează cum a apărut ceva, cum a devenit lumea ceea ce este. Adună faptele, le aranjează, dezvăluie ascunzând și își propune să legitimeze o anumită situație, făcând-o ocupată de o vastă entitate socială. Istoriografia pomenește adesea de spațiul românesc, fără a face referiri la ceea ce înseamnă sau ceea ce desemnează această sintagmă. Uneori este vorba doar de spațiul geografic, riguros delimitat de granițe pe hartă. Dar spațiul este și altceva, modelat estetic de oameni, conform unei anume mentalități și ideologii. În timpul campaniilor sociologice din perioada interbelică marele nostru etnolog Ernest Bernea a întrebat un țăran „ce e spațiul?”. Răspunsul a venit simplu: „În carte îi spune spațiu, dar noi îl știm loc: așa îi zice” . Spațiul în sine nu ajunge pentru a defini arhitectura, chiar dacă constituie esența ei. Istoria arhitecturii este, de fapt, istoria concepțiilor spațiale, iar a „judeca” arhitectura înseamnă a „judeca” spațiul interior al construcțiilor. Calitatea estetică a arhitecturii este condiționată de calitatea estetică a spațiului interior. „Cutia poate fi o capodoperă, dar valoarea ei nu trebuie confundată cu valoarea conținutului, care este spațiul”. Rămânând în același domeniu, al arhitecturii, amintim și opinia lui Cosma Jurov.

Acesta afirma că „spațiul arhitectural este un gol delimitat de plinuri”. Definiția exclude însă omul, principalul creator și beneficiar al spațiului construit. Salvatore Vitale preciza că „în arhitectură spațiul, cu toate că își menține caracterul esențial de întindere pură, adică (de fapt) de gol, reușește într-o oarecare măsură să cucerească o aparență corporală și să se solidifice. Opera arhitecturală nu este numai ceva care trăiește în spațiu, dar care face ca spațiul să trăiască în interiorul ei”. Arhitectura este un organism artificial implantat într-un mediu natural, cu care trebuie să se armonizeze, atât funcțional, cât și estetic. Integrarea în mediul natural reprezintă și una dintre caracteristicile arhitecturii populare. Sunt incluse aici construcțiile destinate locuirii și anexele acestora, construcțiile comunitare religioase și civile și instalațiile tehnice. Jean Piaget a disociat o triplă etajare ontogenetică în reprezentarea spațiului:

• reprezentare a unor grupuri de lucruri („raporturile topologice elementare”);

• coordonarea acestor date topologice fragmentare în „relații de ansamblu” sau „relații proiective elementare” („topologicul procedând din aproape în aproape, fără sistem de referință, în vreme ce proiectivul se referă la punctele de vedere coordonate”);

• spațiul euclidian „propriu-zis” (face să intervină similitudinea).

Lucian Blaga, pornind de la ideea că inconștientul posedă orizonturi proprii, afirmă existența în cultura populară românească a unei viziuni spațiale specifice care ia forma determinantă a „infinitului ondulat” – spațiul mioritic. Mircea Eliade a privit spațiul din punctul de vedere al istoriei religiilor. Astfel pentru omul religios există un spațiu sacru – puternic, semnificativ, și alte spații – neconsacrate, deci lipsite de structură, de consistență. Traian Herseni vorbește, din perspectivă sociologică, de două segmente etnosociale ale poporului român: unul pastoral și altul agrar, fiecare cu propria reprezentare a spațiului și timpului. Pentru păstor spațiul este lumea în care se mișcă – „lumea largă”, „lumea mare” – iar pentru plugar este lumea în care se află – stă sau lucrează.

Pentru țăranul român spațiul este o dimensiune de bază a existenței însăși, iar împreună cu timpul un dat fundamental al lumii sale. El poate privi, gândi și înțelege spațiul în mai multe moduri. Văzut ca loc devine un spațiu de dimensiuni reduse, cu care omul intră în contact permanent, în intimitatea lui desfășurându-și activitatea zilnică: „Pe locul ăla din holdă sau între mesteceni, sau pe locul ăla din munte”. Spațiul poate fi gândit și trăit ca orizont: „acolo unde se întâlnește cerul cu pământul”, putând avea atât un înțeles geografic cât și unul simbolic. Reprezentarea spațiului se ridică și la dimensiuni și sensuri cosmice – cosmos, care ar putea fi identificat cu tot ceea ce există. Suflul armoniei acestuia se resimte în diversele activități zilnice, în ceremoniile ciclului familial sau a celui calendaristic, în stilul caselor și interioarelor etc. Pentru a exprima noțiunea de spațiu, în sfera sa cea mai largă, țăranul român folosește cuvântul lume. Ea este pământul și cerul, satul și lumea întreagă, tot ceea ce există în realitatea obiectivă, materială și spirituală totodată. Prin urmare, acolo unde există ceva, există și spațiu, iar lumea înseamnă tot ce există. Nu se poate vorbi de o identitate a spațiului cu lumea, dar nici de o izolare sigură; cele două coexistă. Având în vedere vastitatea unui asemenea subiect trebuie să ne concentrăm asupra spațiului pe care îl propunem pentru discuție – „lumea de aici” sau „lumea de dincolo” (alunecările spre „dincolo” făcându-se cu mare ușurință în gândirea satului tradițional). Dacă ne oprim asupra „lumii de aici” distingem un spațiu terestru și unul acvatic (de asemenea cu numeroase interdependențe). La rândul lui, spațiul terestru poate fi abordat din mai multe perspective: orizontul închis al propriei case; curțile feudale (boierești, domnești); țara/”împărăția” (diferențiată sau nu de cetate); „lumea toată” – tot ceea ce am amintit plus celelalte spații neîncadrate în vreo formă de organizare umană. De asemenea spațiul poate fi delimitat și în funcție de sex – un spațiu feminin și altul masculin, care pare a fi preponderent.

În Dicționarul explicativ al limbii române se spune că spațiul este:

• formă obiectivă și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni și exprimă ordinea coexistenței obiectelor lumii reale, poziția, distanța, mărimea, forma, întinderea lor.

• mărime de puncte care prezintă anumite proprietăți.

• întinderea nemărginită care cuprinde corpuri cerești; văzduh; porțiune de atmosferă; întinderea; locul care ne înconjoară.

• perspectivă vastă, orizont larg.

• loc, suprafață, întindere limitată.

• limitele între care se desfășoară o acțiune; cadru între două obiecte, distanță, interval.

• interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; interval între liniile unui portativ.

• interval de timp, răstimp.

Tot legendele ne spun că Sfântul Ion este trimis de Dumnezeu „să măsoare pământul cu umbletul și cerul cu gândul”. Deci, orice spațiu se naște prin „pășire”. Măsurarea și pășirea se vor perpetua ritual în construcții ale oricărui spațiu. Vatra satului nu s-a stabilit niciodată la întâmplare – locul era marcat prin tragerea unei brazde, după rânduieli severe și de către inițiați. Era trasată „frontiera magică”. Gabriel Liiceanu definea locuirea ca modalitate supremă de înfruntare a haosului, triumful omului asupra tenebrelor și a neantului.

4.1 OBICEIURI DE ÎNTEMEIERE A AȘEZĂRII

Întemeierea așezărilor presupunea împlinirea unui scenariu ritual complex din care făceau parte două aspecte importante: practicile arhaice de alegere a locului de întemeiere a satelor și practicile de întemeiere propriu-zisă a satelor.

Tema mitică a vânătoarei rituale este extrem de frecventă în miturile de origine și întemeiere a popoarelor, a satelor, a dinastiilor și a cetăților. Animalele – călăuza care orientează pașii întemeietorilor spre tărâmuri necunoscute sunt sălbatice (zimbrul, căprioara, cerbul, ursul, lupul, mistrețul), domestice (vaca, porcul), reptile (șerpi). Potrivit tradiției, satele românești au fost întemeiate pe locuri indicate de un taur, doi boi, un bou breaz, o turmă de bivoli, o căprioară etc. mijlocul de a afla locul prielnic pentru vatra satului era vânătoarea rituală, hăituirea și apoi omorârea animalului – oracol. Foarte frecventă era și vânătoarea simulată, prin tragerea cu arcul sau aruncarea ciomagului sau bâtei. Locul unde cădea săgeata sau bâta însemna atingerea țintei, deci omorârea simbolică a animalului – oracol și aflarea centrului viitorului sat. Locurile preferate de animale sau păsări erau alese de obicei ca vetre de sat. În acest caz omul observa și folosea comportamentul viețuitoarelor care au instincte puternice de conservare.

Punctul culminant al ritualului de întemeiere era baterea parului (stâlpului, țărușului), practică prin care așezarea se orienta în micro- și macrocosmos, pornind de la un punct de iradiere. Urma apoi fixarea mărimii și formei vetrei satului prin trasarea brazdelor de plug rituale, înconjurarea terenului cu diferite animale, ocolirea terenului de către om cu o greutate purtată în brațe sau în spate, plantarea arborilor etc.

Gospodăria țărănească este unitate de producție și formă de cultură, aflată atât în vatra satului (gospodăria permanentă) cât și în unele zone periferice (gospodăria sezonieră). Fiecare gospodărie aparține unei familii și este compusă din locuință și construcțiile anexe (acareturile). În configurația gospodăriilor se oglindesc profilul ocupațiilor, starea socială a proprietarilor și factorii naturali.

Construcțiile care alcătuiesc gospodăria s-au diferențiat și dezvoltat în primul rând după cerințele ocupațiilor, pentru că s-au urmărit o tot mai bună adăpostire a animalelor, a uneltelor și a mijloacelor de transport, a diferitelor produse agricole, pomicole, viticole.

4.2 RITURI DE ALEGERE ȘI CONSACRARE A LOCULUI

Este cunoscut faptul că aceste ritualuri fac parte din viata de zi cu zi a satelor de aceea am plicat în chestionar și câteva întrebări legat de acvest lucru, mai exact:

Ce este locul de locuit

Este o simpla bucata de pamant?

Ce trasaturi are locul?

Este bun sau rau?

Este binecuvantat sau blestemat? Care?

Care sunt locurile bune?

Întreaga viață a omului se desfășoară, cel mai adesea, în ambianța unei singure locuințe. Casa este adăpostul momentelor cruciale ale oricărei existențe de la naștere și până la moarte, dar și a micilor evenimente de dimineața și până seara. Sensibilitatea acelora care au trăit între pereții ei a marcat generațiile următoare, după cum aspectul casei reflectă preferințele locatarilor. Casa țărănească, „fiică a gliei”, a străbătut vremea și vremurile aproape neschimbată, permițându-ne să afirmăm: „actuala locuință rurală, legată de același pământ și recurgând la aceleași materiale trebuie să fie în multe cazuri analogă locuinței datând de la începuturile vieții”. Orice casă se construiește sau se reconstruiește după modele tradiționale, încercând să păstreze cât mai bine influența strămoșilor în spațiul familial: „Casa asta mică-i din bătrâni. Noi am făcut alta, da n-o dărâmăm p-asta, că, vezi, e din bătrâni, din neam .

Pe teritoriul românesc, cele mai vechi urme de vetre de foc au fost descoperite în așezările de suprafață de la Mitoc, pe malul Prutului, datând din paleoliticul inferior și în cele de la Ripiceni-Izvor și în Valea Dârjovului, Argeș. Urmele de locuire în peșteri sunt atestate în paleoliticul mijlociu, la Baia de Fier, Boroșteni – Oltenia, Ohaba Ponor, Nandru, Peștera și Gura Cheii – Dobrogea. De obicei, pentru perioada cea mai îndepărtată (paleolitic), întâlnită și la Curbură, așezările parțial cercetate apar foarte întinse, pe terasele superioare ale râurilor mari, de scurtă durată, temporare, luând forma platoului pe care au populat (dezvoltându-se pe aceste promontorii înalte, ocupându-le în întregime); rezultă, de aici, comunități mari, care au „trecut”, s-au „perindat” dintr-un loc în altul, în căutarea hranei și a vânatului ori s-au dezvoltat mai mult timp într-un loc, fiind purtătorii culturilor ulterioare.

Cele mai multe dintre locuințe sunt de aceleași dimensiuni, de unde rezultă o categorie omogenă de locuitori care au populat platoul de la Vârteșcoiu, fără a fi diferențiați după rangul lor social. Faptul că în cel de-al doilea nivel de locuire apare și o așezare aparținând feudalismului timpuriu (secolele XI-XIII) formată din locuințe de dimensiuni duble față de celelalte, dar la distanță mult mai mare, rezultă că așezarea preistorică descoperită a fost un nivel superior de dezvoltare economică și socială, apărut ulterior, exact pe același platou. Construcția apare din cărămidă, cu resturi de ceramică din epoca bronzului și a fierului, vase metalice din bronz, bucăți de lupă din fier (de mari dimensiuni), ceea ce indică existența unui atelier metalurgic în secolele X-XI. Din materialul rezultat – chirpici, fragmente de vatră de foc, fragmente de podină, „căței” de vatră etc. – se poate trage concluzia că fenomenele naturale ce s-au succedat pe Valea Milcovului (eroziune, vânt, ploi, cutremure etc.) nu au contribuit într-o foarte mare măsură la distrugerea așezărilor preistorice, acestea fiind bine consolidate în construcție, chiar dacă nu întâlnim foarte mulți bolovani, pietre de dimensiuni mai mari, care puteau asigura „îngrădirea” și consolidarea construcției.

Locuințele tip bordei sau cele propriu-zise se păstrează până târziu, în cadrul unei așezări de suprafață și pentru secolul al XII-lea. Așezările sunt de tip „cenușar”, deschise, în aer liber, alcătuite din mai multe locuințe modeste, construite în general la suprafață, din material lemnos, amplasate în apropierea cetăților geto-dacice cu fortificații naturale sau cu puternice ziduri de piatră. Cetatea construită, deși era în principal loc de refugiu, putea avea și o locuire permanentă, cu un număr foarte mare de locuințe. La mijlocul secolului I dH, geto-dacii foloseau pentru construcția cetăților de apărare piatră fasonată (până atunci s-a folosit piatra nefasonată), realizând ziduri fără mortar, rezistente, cu paramente din blocuri de piatră legate prin bârne de lemn – murus Dacicus. Între cele două paramente se adăuga umplutură de pământ și piatră nefasonată. Pentru clădirile obișnuite se foloseau chirpici arși. Locuințele aveau vatra înălțată, cuptoare de ardere a fierului și/sau lutul pentru vase de ceramică sau cărămizi.

Creația cea mai remarcabilă a lumii dacice o reprezintă arhitectura, îndeosebi cea militară și religioasă. Inspirându-se din arhitectura elenistică (ziduri din blocuri perfect fasonate) și din cea celtică (umplerea spațiului dintre cele două fețe ale zidului cu sfărămături de piatră și pământ), dacii au găsit o metodă originală de a da mai mare trăinicie zidurilor cetăților (groase de circa 3 m), cu un volum de muncă mai redus, prin legarea celor două fețe ale zidului cu ajutorul unor bârne, având capătul cioplit în formă de „coadă de rândunică”. La partea superioară, zidul de piatră se termină cu o palisadă de lemn, lutuită, care sporea înălțimea fortificației. Astfel, „zidul dacic” se înscrie ca o variantă originală între tehnicile constructive ale antichității, deosebindu-se net de construcțiile romane, din piatră și cărămidă, legate cu ajutorul mortarului.

interiorul casei tradiționale dezvăluie un univers cultural-artistic ce concentrează experiența unui șir de generații. Fenomenul locuirii relevă o lume ce vine de departe, cu credințele și temerile ei dar și cu interogațiile asupra existenței. Casa, interiorul casei, reprezintă, cosmogonic, un mod de concepere și ordonare a spațiului „luat în posesie”. Edgar Papu observa că arhitectura interiorului unei case ne reafundă, cu toate simțurile, în natură: „Pe plan olfactiv, de la mirosul de brad al apei din cofă, până la acela al lânii de oi și la izul îmbătător al busuiocului, al sulfinei și al merelor, natura intră iarăși în locuință. În sfârșit, invazia chilimurilor, a velințelor, a maramelor au același efect de ansamblu, alcătuit dintr-o însumare de mărunte unități cromatice, ca și ale unei fânețe înțesate de flori, recheamă în interior prezența cadrului natural”

Interioarele caselor actuale prezervă tradițiile ancestrale, dotarea acestora fiind puternic influențată de mediul natural. Echipamentul de încălzit, țesăturile de interior sunt diferite în zonele cu climă rece de cele cu climă caldă. De asemenea, practicarea anumitor ocupații determină modul de organizare al unei locuințe. Oamenii au fost în permanență preocupați de amenajarea spațiului de locuit care trebuia să corespundă criteriilor funcționale și estetice. Interiorul casei țărănești se organizează potrivit unui sistem de amplasare a mobilierului, formând o compoziție pe sectoare. Nu există un singur centru al camerei, ci patru centre de greutate, repartizate pe fiecare colț al încăperii, cu o rigoare deosebită. Această structură asimilează interiorul cu Cosmosul, proiectarea făcându-se conform celor patru orizonturi.

Legat de evenimentul deosebit care îl reprezintă în viața unei familii ridicarea unei case noi, s-a păstrat, încă, o serie de credințe și practici magice, pe care oamenii le înfăptuiesc din dorința de a influența pozitiv traiul celor ce se vor muta în locuința terminată. A face casă înseamnă a întemeia un lăcaș sacru unde se vor naște urmașii. Casa este clădirea și, totodată, familia, este principiul unificării bunurilor materiale și oamenilor. Casa nu este o „mașină de locuit”, ci un punct de interferență între nivelurile cosmice, realizând un microcosmos, o imagine a Universului. Cei ce o locuiesc nu se izolează de Cosmos ci se adăpostesc chiar în „centrul” lui, reconstituindu-l. Astfel, casa devine o imago mundi, o icoană redusă a lumii.

„Alegerea” locului potrivit pentru o casă se face cu o deosebită grijă – de stabilirea sa fastă depinde norocul și prosperitatea noii gospodării. Pentru satul tradițional, locul este un dat concret de o mare variații, cu însușiri proprii. Locurile pot fi de mai multe feluri: loc bun – aducător de bine; loc rău – aducător de necazuri; loc ferit – loc bun, care în general, nu poate deveni loc rău (biserica). Un loc bun își poate schimba însușirile atunci când pe el au loc fapte rele care-i pot transforma calitatea: jocul Ielelor sau acțiuni ale omului (farmece, crime). Locul pentru construcție nu trebuie să fie hat (spațiu impur), „pe cap de om” (unde a avut loc un accident sau un asasinat), lângă cimitir. Casele și locurile părăsite sunt considerate locuri rele, cauzele degradării fiind blestemele venite din trecut, de la înaintași. Acestea afectează întreg spațiul ca și când o putere ascunsă l-ar stăpâni: „sunt multe locuri rele; așa e și casa părăsită, acolo e un semn că n-a putut sta omu și a plecat aiurea. S-a dus numai să scape”

Se acordă mare atenție și felului în care se așează casa. Ea poate căpăta însușiri deosebite prin legăturile cu spațiul și orientarea față de punctele cardinale – dacă e așezată cu fața la răsărit sau la sud, avem o stare de lucruri, cu urmări favorabile, iar dacă este așezată cu fața la apus, sau la nord, avem o altă stare. Prin „alegerea” locului și construirea casei se continuă opera naturii, omul se contopește organic cu ea. Este sugestivă, în acest sens, denumirea locului de casă din câteva regiuni ale țării: Banat – vatră de casă; Vâlcea – scaun de casă; Mehedinți – seliștea casei etc. De fapt, sintagma alegerea locului de casă este impropriu folosită pentru omul satului tradițional. Pentru el spațiul casei este sacru, deci este un spațiu transfigurat, singularizat, izolat de cel profan înconjurător. Având în vedere că sacrul se manifestă conform propriilor sale legi, trebuie să admitem că locul casei se impune din afara lui. Locul bun nu este „ales” de om, ci este doar indicat de un altceva (un semn) și „descoperit” de el într-un fel sau altul. Numai așa putem explica continuitatea spațiilor sacre.

Se poate vorbi, așadar, de un spațiu sacru încărcat de semnificații consistente și sublime, în paralel cu existența spațiului profan, caracterizat prin neconsacrare și absența unor structuri de valori. Revelația spațiului sacru devine revelația ontologică pentru omul religios, care se poate astfel plasa în Centru Lumii, ipostază în care este posibilă Crearea Lumii. În perspectiva experienței profane, spațiul omogen și neutru, lipsit de rupturi calitative și structuri fundamentale, nu oferă nici o orientare. Comparând cele două experiențe, se impune precizarea unei interferări continue, excluzând posibilitatea existenței lor în formă pură.

Experiența profană, bazându-se pe relativitatea spațiului, exclude șansa unei orientări „adevărate”, „punct fix” nemaiputând reprezenta un statut ontologic unic – el apare și dispare grație necesităților cotidiene, întrun univers sfărâmat în care „locuri privilegiate” funcționează drept repere pentru timpi determinați. Mentalitatea satului românesc nu păstrează tradiția întemeierii pe bază de oracole ci doar câteva practici magice – vise, vânătoare rituală, tragere cu arcul, aruncatul toporului etc. Pe locul viitoarei construcții se încearcă și astăzi mana, în felul următor: se pune un pahar cu apă timp de o noapte în mijlocul spațiului destinat ridicării casei. Dacă a doua zi apa a sporit înseamnă că pământul acesta va fi „binevoitor” cu cei care l-au ales .

Pentru a dura în timp, orice construcție trebuie animată, adică trebuie să primească viață și suflet. Fie că este vorba de o efigie umană sau de „umbra furată” a unui om, fie că se recurge la o formă de sacrificiu prin substituire (imolarea unui animal pe fundații), jertfa trebuie adusă. Transferul sufletului nu este posibil decât printr-o moarte violentă, victima urmându-și existența în noul corp arhitectonic. Este foarte evidentă structurarea spațiului prin cercuri concentrice (om – casă – cosmos), dacă luăm în discuție și expresiile foarte frecvente în limbajul curent – măruntaiele pământului, cerul gurii, ochi de geam. Vasile Alecsandri ne relatează, în câteva rânduri memorabile, ritualul „îngropării umbrei”: „Pietrarii au obicei a fura umbra cuiva, adică a-i lua măsura umbrei cu o trestie și a zidi apoi acea trestie în talpa zidirii. Omul cu umbra furată moare până în 40 de zile și devine stafie nevăzută și geniul întăritor al casei. Fiindcă acest obicei a produs adeseori nenorociri, spăriind mintea celor cu umbrile furate, și aducându-i astfel la boale grele, zidarii au fost siliți a-și schimba datina”

Toate riturile de construcție se asociază cu sacrificiul. Scopul îl constituie siguranța edificiului, iar modalitatea este aceea de a-i oferi un spirit (o viață) sau de a câștiga bunăvoința ființelor spirituale care stăpânesc acel pământ. În sacrificiul care are loc cu ocazia construirii unei case, casa este cea afectată, iar calitatea care o capătă astfel poate supraviețui proprietarului actual. Urmașii vor încerca să-și asume identitatea fizică și de familie a acestuia păstrând câteva relicve (unghii, fire de păr etc.).

Tot Vasile Alecsandri scria: „Când dar este a se ridica vreo casă nouă, până a nu se așeza cea întâi peatră a temeliei, se face agheazmă cu care se stropesc șanțurile. Apoi se taie doi miei de se face masă mare pentru zidari, carii după ce ospătează și închină în sănătatea stăpânului casei și întru tăria zidurilor, îngroapă cruciși capetele mieilor în două colțuri ale casii, iar în celelalte două unghiuri ei zidesc oale roșii pline cu apă nencepută”. În momentul terminării locuinței se face un sacrificiu de inaugurare necesar nu numai pentru ca acea casă să-și poată primi familia, dar și ca familia să fie în stare să intre în casă. Acum trebuie asumat universul pe care l-a creat. Cel care zidește casa se teme să o finiseze complet, deoarece desăvârșirea construcției constituie un alt punct în care locul trebuie plătit prin jertfă. În general, perfecțiunea sperie și de aici decurge și valoarea sacră sau magică a ei.

Se practica, de asemenea, o magie de belșug cu rosturi apotropaice – la fiecare colț al temeliei se puneau bani de argint, boabe de grâu sau de porumb, sare. Construcția trebuia executată fără întreruperi și tergiversări, fără fragmentări ale timpului, deoarece el poate să nu mai acționeze în favoarea noii familii, se pierde sporul casei.

4.3 FIXAREA ȘI RECUNOAȘTEREA HOTARELOR

Pentru a determina răspunsurile la acest subiect am inclus în chestionarul aplicat pe teren câteva întrebări:

Cum sunt înconjurate gospodăriile?

Cum sunt înconjurate ograzile?

Cum sunt despartite ograzile?

De ce sunt strabatute ograzile?

Cum se delimiteaza hotarul?

Exista repere?

Sunt naturale?

Artificiale?

Concluziile în urma răspunsurilor la aceste întrebări le-am inclus în rândurile de mai jos:

Delimitarea gospodăriilor prin împrejmuiri – din nuiele împletite, din răzlogi, din scânduri, din stuf sau trestie, din piatră – este o practică curentă în lumea românească, având ca scop inițial marcarea dimensiunilor unei proprietăți și apoi asigurarea securității acesteia. Însă, gardurile au, mai ales, menirea de a individualiza spațiul de locuit. Nu era nevoie ca un gard să fie foarte înalt, el trebuia doar să existe pentru a separa două locuri (două lumi) – locul tău și locul vecinului. „Da, sunt fel de fel de locuri. Un gard de te desparte, nu știi ce-i dincolo. Fiecare le știe pe ale lui”. Gardurile ajung să aibă aceeași semnificație cu a zidurilor ce împrejmuiesc cetățile și orașele. În unele zone ale Mărginimii apar garduri de nuiele împletite de până la trei metri înălțime, având aspectul unor adevărate palisade. Tot aici trebuie menționate și „curțile cu ocol întărit” care apar ca niște cetăți de lemn ca în zona Bucovinei sau a Vrancei, Branului sau Țării Hațegului. Dar faptul că sunt confecționate din leațuri ascuțite la capăt sau din nuiele împletite acoperite cu spini, ne permit să le considerăm ridicate și pentru a proteja gospodăria de venirea duhurilor rele, nu numai a hoților.

Orice prejudiciu adus gardului produce o mare supărare stăpânului acelei gospodării. Distrugerea sau maltratarea lui de către colindători, în cazul unei primiri nepotrivite, afectează în cel mai înalt grad gazdele.

Cei trei stâlpi ai porții, chiar dacă susțin sau nu un acoperiș, au siluete antropomorfe. În trecut, astfel de stâlpi apăreau pe toată lungimea gardului. Masivi sau simpli, înalți ori de dimensiuni mici, fasonați sau nu, cu capete rotunde, pătrate sau piramidale acești stâlpi aveau foarte precis conturat chipul uman. Paul Petrescu arăta că „în mentalitățile trecute, imaginea omului întruchipa pe înșiși strămoșii curții și ai casei, plecați din lumea aceasta, dar veghind cu strășnicie, nu numai din depărtările tăriei cerești, ci chiar de pe hotarul închipuit de împrejmuire al gospodăriei, la viața și averea descendenților lor”.

ANEXE

Cetele Junilor din Mărginimea Sibiului

Udatul Ionilor la Tălmăcel

Lista persoanelor intervievate in urma chestionarului aplicat, pentru obținerea de informații, în vederea redactării prezentei lucrări

CONCLUZII

Pământul de sub talpa casei păstrează „duhul strămoșilor” și tot aici se îngropau „urmele” nașterii pruncului (placenta, fânul pe care a născut femeia, cuțitul cu care a fost tăiat buricul). Odinioară, grinzile din cele patru colțuri ale acoperișului erau crestate sub forma unor capete de cai. Frecvența acestei înfățișări nu surprinde dacă se ține cont de multitudinea de accepțiuni magice pe care le păstrează credințele și practicile rituale românești. „Calul arhetipal polarizează valori uraniene și solare, și în același timp, chtoniene, în ipostaza de cel care urmează drumul soarelui, din lumea cu dor spre cea fără dor și invers. Calul este implicat în magia apei și a focului, a rodniciei terestre și are importante atribute apotropaice. Reprezentarea lor are valoare de apotropaion, de stăvilire a spiritelor nefaste care se pot abate asupra locuinței. Rolul lor era de a veghea spațiul din afara casei și, mai ales, de a proteja încheieturile, locurile expuse riscului. Aceeași funcție o aveau craniile de cal înfipte în parii de la gardurile care înconjurau gospodăriile. Multitudinea acestor elemente la construcțiile actuale dovedesc pierderea semnificațiilor magice și substituirea lor în elemente estetice. Tot cu funcții apotropaice se pare că au fost și boldurile, sulițele, săgețile, pomii puși la coama casei ce se construiește. La acoperișurile vechi se găsesc „săgeți de lemn” sau „pomi cu păsări în vârf” (făcute de olari). Uneori, aceste semne sunt înlocuite cu cruci din lemn. Cele două bolduri de pe casă alcătuiau „un întreg” cu decorul de pe coama casei. Este firesc să fie așa, deoarece acesta este un „spațiu expus”, aflat la încheierea laturilor acoperișului.

Boldurile de pe case pot fi considerate și substitute ale bradului, deci ale arborelui cosmic. Acest lucru este foarte posibil dacă ținem cont și de faptul că la extremitățile coamei casei neterminate se pun doi brazi împodobiți cu prosoape. După ce se puneau boldurile, brazii erau coborâți și păstrați o vreme în casa terminată. Ușile, ferestrele și hornul sunt considerate spații vulnerabile, ce comunică cu exteriorul, și deci trebuie luate măsuri speciale de protecție. Ușile de la intrare sunt împodobite cu ornamente solare, iar încuietorile prezintă placaje metalice sub formă de rozetă, coarne, săgeți, toate fiind simboluri cu atribute apotropaice. Deasupra ușilor întâlnim cununi sau cruci de busuioc, grâu sau alte flori uscate, sfințite în Săptămâna Mare. Ferestrele sunt apărate de gratii, nu numai împotriva oamenilor răi, ci și a unor spirite nefaste. Se păstrează credința că fiecare locuință are un șarpe al ei, ascuns în pereți sau în temelie și care nu se arată gospodarilor decât înaintea unor „cumpene” ale vieții. Uciderea șarpelui, acest genius loci, atrage numai neplăceri: moartea capului familiei, lovirea casei de nenorociri ajungându-se până la părăsirea ei etc.; șarpele prezintă atributele divinităților ocrotitoare ale vetrei (de tipul Larilor domestici) și, totodată, este simbolul strămoșilor ce-i ocrotesc „de dincolo” pe urmași. Să fie același șarpe ce zace sub pământ cu capul în centrul lumii?! Practici rituale asemănătoare cu cele existente în cazul construcției unei case se înfăptuiau și la zidirea vetrei – axă a spațiului unei locuințe. În zid se punea „cap de găină” sau se recurgea la un simulacru de sacrificiu, prin îngroparea unei sfori cu care fuseseră măsurate pasărea sau animalul destinat jertfei. Vatra, ce păstrează încă simbolismul biologic și tutelar al focului, joacă un rol esențial în obiceiurile familiale. Vatra este apărată de focul purificator sau de brâiele roșii trase la baza sobei sau pe prichiciuri. De asemenea, se acordă o mare atenție momentelor în care se scoate cenușa din vatră și când anume se mătură vatra. Tot în cercul magic ce ocrotește gospodăria este inclusă și fântâna. Săparea unei fântâni este considerată o faptă bună, devenind aproape o acțiune „sfântă”, din apa ei răcorindu-se nu numai cei de aici ci și cei de dincolo. Se aleg locuri curate, iar izvorul este căutat de un bărbat „curat la suflet și la trup”. Casa și gospodăria trebuiau ferite de forțele malefice dezlănțuite în anumite perioade ale anului. Forța focului purificator, simbolul luptei împotriva întunericului, este cel mai des folosită. La cei „40 de mucenici” (9 martie) femeile măturau peste tot în casă, luau fân din paturi și cu gunoiul strâns aprindeau foc în curte. Toți membrii familiei trebuiau să treacă de trei ori peste foc, pentru a fi protejați Analizând locul în care se situează locuința în centrul unui spațiu trebuie să urmărim două dimensiuni. Dacă pe orizontală am observat că arhitectura a rămas o expresie în piatră a măsurii umane, iar prin jertfa zidirii o formă de continuitate a corpului uman, pe verticală suntem nevoiți să scrutăm orizontul lumii celeilalte. Moartea nu este privită ca o consolare, pentru că lumea de dincolo nu ispitește pe nimeni, iar pierderea condiției existențiale rămâne o mare nenorocire. Pentru țăranul român, moartea nu este o izbăvire de rele, o împăcare, ci o despărțire de cei dragi, pentru a putea reîntregi neamul deja reîntors în marele necunoscut. Parcurgerea cu bine a cărării fără urme și integrarea dalbului de pribeag în satul fără nume, evitând traumatizarea psihică a celor rămași necesită îndeplinirea strictă a ritualului. Cunoscut și sub denumirea de sălaș, raclă, coșciug, tron, casă de brad, sicriul, ca și mormântul, este considerat „casa de veci” a celui decedat. Corpul sicriului este prevăzut cu două sau mai multe deschizături mici, numite ferăstruici. De obicei acestea se fac în dreptul capului, de o parte și de alta, dar apar și în capacul sicriului. Există datina de a nu se înfunda de tot sicriul, la picioare rămânând un loc deschis numit ușă („În păduri de brazi/ Casă ei i-om face/ Căsuță de brad/ De scânduri de fag/ Cu uși la picioare/ Să-i vină răcoare/ Dor de primăvară”)130. Asemenea acoperișului casei, capacul se face în „patru ape”, purtând uneori și numele de pleoapa coșciugului. Fundul sicriului este alcătuit doar din niște „chingi” pentru ca trupul răposatului „să fie tras de pământ”. Această nouă locuință, în care răposatul urma să locuiască o veșnicie, diferă însă mult de cea pe care și-a construit-o în timpul vieții, după cum se observă și din următorul bocet: „Mândră casă ți-ai făcut/ Matali nu ți-a plăcut./ La stoleri că mi-ai plătit Să despice-un brad în două/ Ca să-ți facă alta nouă:/ Fără uși, fără ferești/ Acolo să viețuiești./ Nu-i fereastră de privit/ Și nici scaun de șezut/ Ci numai de putrezit”.

La baza tuturor praznicelor stă concepția că în lumea de dincolo răposatul va avea nevoie de toate cele ce i-au fost trebuitoare pe pământ, ele mediind astfel transcedentalizarea bunurilor oferite de familie spre beneficiul celui dispărut. În aceste condiții, nici un efort nu este considerat prea mare – este singura șansă a dalbului pribeag de a-și procura cele necesare. Dintre variantele de griji cea mai cunoscută este realizată prin re-construirea unei case – casa mortului. Aceasta se face din patru rogojini (pături), un pat (cu întregul așternut), o masă încărcată cu alimente, un obiect de iluminat, covoare, păretare, scoarțe, ștergare, haine etc. Observând cu atenție viața țăranului român, constatăm că el nu cunoaște nici teama de viață sau de moarte, nici beția mistagogică (existentă în lumea slavă), nici atracția către asceză (prezentă în Orient). Moartea este omniprezentă, dar nu în sens negativ, după cum reiese și din faptul că, atât Miorița, cât și balada Meșterul Manole valorifică ideea reintegrării în Cosmos prin intermediul ei. În Miorița, moartea este o calmă reîntoarcere „lângă ai săi” iar în Meșterul Manole este o „moarte creatoare”.

BIBLIOGRAFIE

Academia Română. Institutul de etnografie și folclor “Constantin Brăiloiu”,Atlasul etnografic roman, vol.I Coordonator Ion Ghinoiu, Habitatul, București, Editura Academiei, 2003

Balog, Marin, Iosif, Dilemele modernizării: ecomonie și societate în Transilvania: 1850-1875, Cluj-Napoca, Editura International Book Access, 2007

Bernea E, Cadre ale gândirii populare românești, Ed. Cartea Românească, București, 2000

Biciușcă F.,Centrul lumii locuite, Editura Paideia, București, 2000.

Bolovan I.,Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918. Contribuții demografice, Cluj-Napoca, 2000

Boia L, Pentru o teorie

Butură, Valer,Străvechi mărturii de civilizație românească. Transilvania- studiu etnografic, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureești, 1984

Butură, Valer, Etnografia poporului român. Cultura materială, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978

Butură, Valer,Cultura spirituală românească, Editura Minerva, București, 1992

Creangă I, Harap Alb și alte povesești,Ediția a 5-a revizuită, Editura Coresi, București, 2008

Emmanuel de Martonne, Lucrări geografice despre România, Vol.II, Editura Academiei Repubicii Socialiste România, București, 1984

Eliade M,Sacrul și profanul

Erdeli G., Cucu V.,România- Populație.Așezări.Economie, Editura Transversal, București, 2007

Giura L. Sadu.Repere în timp

Georges Gusdorf, Mit

Oișteanu A, Mythos&logos: studii și eseuri de antropologie culturală, ediție ilustrată, Editura Nemira, București, 1997

Ielenicz M., Comănescu Laura România -potențial turistic și turism. Editura Universitară, București, 2006

Ielenicz M., Pătru Ileana, România- geografie fizică. Editura Universitară, București, 2005

Irimie Cornel, Dunăre Nicolae, Petrescu Paul, Mărginenii Sibiului, Civilizație și cultură popularăromânească, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

Luca S.A, Zeno Karl Pinter, Adrian Georgescu, Repertoriul arheologic al județului Sibiu, Sibiu, 2003

Lupaș I.,Contribuțiuni documentare la istoria satelor transilvănene, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944

Malinowski, B.The Functional Theory of Culture

Nistor N, M Racovițan,Considerații istorice, 1985, în volumul: Mărginenii Sibiului, civilizație și cultură populară românească, București, apud Constantin Popa, Rășinari, Istoria și civilizația unui sat din Mărginimea Sibiului, Sibiu, 2007

Panaitescu, P.P., Interpretări românești. Studii de economică și socială, Ed. Universul, București, 1969

Panaghiant E., Valea Oltului- scurtă prezentare a Oltului

Popa C., Rășinari. Istoria și civilizația unui sat din Mărginimea Sibiului, Sibiu

Segré M, Mituri, 2007

Sultana AvramLocuința rurală românească. Moșteniri și factori de schimbare, Sibiu, Editura Techno Media, 2004

Vert C. Geografia populației și așezărilor umane, Universitatea de Vest, Timișoara, 2000

Vlăduțiu I.Etnografia românească, 1973

***Viață privată, mentalități colective și imaginar social în Transilvania

***Case tradiționale din Mărginimea Sibiului- îndrumar de restaurare și întreșinere. Direcția Județeană și Cultură și Patrimoniu Național din Sibiu

BISERICĂ ȘI CULT pe înțelesul tuturor” Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner

http://www.arheologie.ro/doc/arh_pt_toti/antropologia.pdf

http://studii.antropologia.ro/istoric

http://marginimeasibiului.com/port/port-popular-femeiesc/

http://www.sibiu-turism.ro/

http://www.gandul.info/magazin/comoara-de-la-cristian-cea-mai-veche-asezare-neolitica-din-romania-descoperita-pe-tronsonul-iv-al-autostrazii-sibiu-orastie-9931642

http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/viata-religioasa-satul-romanesc-stravechi-68803.html

BIBLIOGRAFIE

Academia Română. Institutul de etnografie și folclor “Constantin Brăiloiu”,Atlasul etnografic roman, vol.I Coordonator Ion Ghinoiu, Habitatul, București, Editura Academiei, 2003

Balog, Marin, Iosif, Dilemele modernizării: ecomonie și societate în Transilvania: 1850-1875, Cluj-Napoca, Editura International Book Access, 2007

Bernea E, Cadre ale gândirii populare românești, Ed. Cartea Românească, București, 2000

Biciușcă F.,Centrul lumii locuite, Editura Paideia, București, 2000.

Bolovan I.,Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918. Contribuții demografice, Cluj-Napoca, 2000

Boia L, Pentru o teorie

Butură, Valer,Străvechi mărturii de civilizație românească. Transilvania- studiu etnografic, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureești, 1984

Butură, Valer, Etnografia poporului român. Cultura materială, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978

Butură, Valer,Cultura spirituală românească, Editura Minerva, București, 1992

Creangă I, Harap Alb și alte povesești,Ediția a 5-a revizuită, Editura Coresi, București, 2008

Emmanuel de Martonne, Lucrări geografice despre România, Vol.II, Editura Academiei Repubicii Socialiste România, București, 1984

Eliade M,Sacrul și profanul

Erdeli G., Cucu V.,România- Populație.Așezări.Economie, Editura Transversal, București, 2007

Giura L. Sadu.Repere în timp

Georges Gusdorf, Mit

Oișteanu A, Mythos&logos: studii și eseuri de antropologie culturală, ediție ilustrată, Editura Nemira, București, 1997

Ielenicz M., Comănescu Laura România -potențial turistic și turism. Editura Universitară, București, 2006

Ielenicz M., Pătru Ileana, România- geografie fizică. Editura Universitară, București, 2005

Irimie Cornel, Dunăre Nicolae, Petrescu Paul, Mărginenii Sibiului, Civilizație și cultură popularăromânească, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

Luca S.A, Zeno Karl Pinter, Adrian Georgescu, Repertoriul arheologic al județului Sibiu, Sibiu, 2003

Lupaș I.,Contribuțiuni documentare la istoria satelor transilvănene, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944

Malinowski, B.The Functional Theory of Culture

Nistor N, M Racovițan,Considerații istorice, 1985, în volumul: Mărginenii Sibiului, civilizație și cultură populară românească, București, apud Constantin Popa, Rășinari, Istoria și civilizația unui sat din Mărginimea Sibiului, Sibiu, 2007

Panaitescu, P.P., Interpretări românești. Studii de economică și socială, Ed. Universul, București, 1969

Panaghiant E., Valea Oltului- scurtă prezentare a Oltului

Popa C., Rășinari. Istoria și civilizația unui sat din Mărginimea Sibiului, Sibiu

Segré M, Mituri, 2007

Sultana AvramLocuința rurală românească. Moșteniri și factori de schimbare, Sibiu, Editura Techno Media, 2004

Vert C. Geografia populației și așezărilor umane, Universitatea de Vest, Timișoara, 2000

Vlăduțiu I.Etnografia românească, 1973

***Viață privată, mentalități colective și imaginar social în Transilvania

***Case tradiționale din Mărginimea Sibiului- îndrumar de restaurare și întreșinere. Direcția Județeană și Cultură și Patrimoniu Național din Sibiu

BISERICĂ ȘI CULT pe înțelesul tuturor” Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner

http://www.arheologie.ro/doc/arh_pt_toti/antropologia.pdf

http://studii.antropologia.ro/istoric

http://marginimeasibiului.com/port/port-popular-femeiesc/

http://www.sibiu-turism.ro/

http://www.gandul.info/magazin/comoara-de-la-cristian-cea-mai-veche-asezare-neolitica-din-romania-descoperita-pe-tronsonul-iv-al-autostrazii-sibiu-orastie-9931642

http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/viata-religioasa-satul-romanesc-stravechi-68803.html