Aspecte Analitice Asupra Dimensiunilor Puterii Militare
LUCRARE DE LICENȚĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
TEMA: “ASPECTE ANALITICE ASUPRA DIMENSIUNILOR PUTERII MILITARE”
REFERAT DE APRECIERE
a lucrării de licență
Numele și prenumele absolventului:
______________________________________________________________
Domeniul de studii:
______________________________________________________________
Programul de studii universitare de licență:
______________________________________________________________
Tema lucrării de licență:
________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Aprecieri asupra conținutului teoretic al lucrării de licență (se marchează cu X):
6. Aprecieri asupra părții practic-aplicative a lucrării de licență (se marchează cu X):
7. Aprecieri privind redactarea lucrării de licență:
8. Considerații finale:
____________________________________________________________________________________________________________________________
______________________________________________________________
Apreciez lucrarea de licență cu nota _____________ și o recomand pentru a fi susținută în prezența comisiei examenului de licență.
Data Conducător științific
INTRODUCERE
Puterea militară a unui stat este dată de însumarea tuturor componentelor puterii statului. Relațiile internaționale și studiile de securitate ce se înregistrează pe mapamond sunt analizate în funcție de analiza dimensiunii puterii statului.
Obiectivul acestei lucrări este de a trata din punct de vedere analitic puterea militară în relație cu alte puteri în stat și modul ei de reflectare în teatrul de operații prin puterea de luptă, competența, capacitatea de a purta operații militare și abilitatea de a răspunde prompt oricărei provocări, prin atingerea unui obiectiv specific.
Am ales această lucrare de licență cu titlul “Aspecte analitice asupra dimensiunilor puterii militare” deoarece analiza puterii militare este abordată în contextul diplomației și a relațiilor internaționale contemporane, tema fiind astfel tratată ca un aspect important care privește actorii de pe scena internațională. Lucrarea de față abordează subiectul pornind de la general spre concret, acordând o atenție deosebită influenței puterii statului și modurile prin care aceasta se evidențiază în operațiile militare, prin compararea puterilor militare a două țări membre NATO, România și Republica Cehă. Lucrarea este împărțită pe trei capitole, primele două tratează aspecte teoretice ale temei abordate, iar al treilea capitol fiind rezervat părții practice a temei alese, un studiu de caz ce urmărește analiza comparată din punct de vedere a puterii militare dintre România și Republica Cehă.
Ipoteza de la care am pornit are ca scop punerea în balanță și evidențierea deosebirilor între puterile militare ale celor două state membre NATO, plecând de la aspectele teoretice ale dimensiunii puterii militare, până la manifestarea în mod concret pe câmpul de luptă.
În primul capitol am abordat aspectele conceptuale ale dimensiunii puterii militare, pornind de la definiția puterii și a puterii militare în literatura modernă militară și relația cu alte componente ale puterii în stat. Componenta politică se găsește în strânsă relație cu puterea militară, economică și umană. Corelația dintre domeniul tehnologic-informațional și componenta culturală este de asemenea abordată în acest capitol care reflectă studiul aprofundat asupra literaturii de specialitate cu privire la definirea conceptului de putere din perspectiva asupra statului.
În capitolul doi am analizat dimensiunea puterii militare ca sursă de putere a statelor prin indicatorii de analiză calitativă și cantitativă. De asemenea, capitolul doi cuprinde puterea de luptă- ca parte integratoare a puterii militare în viziune sistemică, în operațiile militare și tendințe de optimizare pe viitor ale acestor elemente. Am ales să vorbesc în acest capitol despre modul cum informațiile, puterea de lovire, protecția forțelor, manevra și conducerea trupelor reflectă puterea de luptă a unui stat și se regăsesc în dimensiunea puterii militare, pe baza influenței majore a acestora,în teatrele de operații.
Ultimul capitol din lucrare este reprezentat de partea practică a temei alese, un studiu de caz care prezintă într-o abordare analitică manifestarea puterii militare în cadrul a două state membre NATO.
Studiul se concentrează în prima parte pe prezentarea generală a celor două țări, după care am urmărit compararea nivelului celor două țări din punct de vedere militar, al relațiilor cu diverse organizații mondiale (NATO, UE) și nu în ultimul rând al puterii militare.
Analiza comparativă a puterii militare a României cu puterea militară a Republicii Cehe și interpretarea diferențelor dintre aceste două state membre NATO și UE din punct de vedere a puterii militare reprezintă partea fundamentală și contribuția proprie asupra acestui studiu de caz.
Analiza comparativă se bazează pe factorii cantitativi (populația luptătoare, echipamentele de care dispun cele două țări, cheltuieli militare, produsul intern brut, produsul intern brut pe cap de locuitor), cât și pe factorii calitativi (amploarea pregătirii forțelor, accesul la tehnologii moderne, modul de organizare politico-militar, capacitatea de proiecție și susținere a forțelor în diferite teatre de operații). Sursele folosite pentru această lucrare sursele primare (tratate, declaratii oficiale, strategii naționale) și surse secundare (publicații precum articole, jurnale, opere de referință pentru tema aleasă).
CAPITOLUL 1
DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND PUTEREA MILITARĂ ȘI IMPORTANȚA ABORDĂRII CONTEMPORANE A ACESTEIA
Puterea militară a jucat dintotdeauna un rol esențial în forma și evoluția statului modern, suveran și teritorial, capacitatea independentă de apărare prin mijloace autonome fiind fundamentală pentru ideea de stat suveran. Globalizarea militară contemporană pune serioase probleme privind semnificația și practica suveranității statului și a autonomiei acestuia, ducând implicit spre transformări determinante asupra organizării spațiale a puterii militare,complemetar structurilor interne deja existente.
1.1 Generalități
Termenul de putere provine din limba latină, unde „potere” avea semnificația de „a putea, a fi capabil” din care au derivat substantivele ”potentia”- capacitatea unei persoane sau unui lucru de a-l afecta pe altul- și “potestas”- putere, stăpânire, cu o conotație dominant socială, politică, care făcea referire la aptitudinile deosebite ale celor care comunicau și acționau împreună. Automat, competiția pentru putere duce inevitabil la tensiuni, crize și conflicte între actorii politicii internaționale.
Evoluțiile ce se înregistrează pe mapamond la nivel național, zonal, regional și global se cer analizate din perspectiva puterii, putere care în literatura de specialitate este definită ca fiind „capacitatea cuiva de a-și impune voința în cadrul unei relații sociale, în ciuda oricărei rezistențe întâmpinate și indiferent de factorii care determină această capacitate”. Competiția pentru putere reprezintă principalul fundament al politicii internaționale, iar în contextul diplomației conceptul de putere definește capacitatea unui stat de a se impune în fața altor state, iar statele cu o asemenea abilitate se împart în puteri, puteri zonale, puteri regionale, mari puteri, superputeri și hyperputeri.
Zbigniew Brzezinski compară scena internațională cu marea tablă de șah în care actorii relaționează prin putere. Aceasta nu se manifestă decât în relație cu ceilalți actori. Puterea reprezintă combinarea surselor interne și externe care rezidă din relațiile internaționale. Henry Kissinger definește puterea ca fiind „capacitatea unei entități de a-și impune voința asupra alteia sau de a rezista presiunii exercitate de altă entitate”, iar Walter S. Jones – „capacitatea unui actor internațional de a-și folosi resursele tangibile și intangibile în așa fel încât să influențeze rezultatele relațiilor internaționale spre propriul beneficiu”. Aparent întâmplătoare, influența nu provine doar de la un singur actor, aceștia își modifică reciproc acțiunile și comportamentele, ceea ce evidențiază faptul că puterea devine o relație asimetrică în grupuri și organizații, iar exercitarea puterii este strâns legată de nevoi, intenții și valori. Analiștii politici utilizează potențialul de putere pentru a determina și compara puterea statelor în funcție de poziția geografică, demografie, puterea economică, puterea militară. Prin putere militară se definește capacitatea de acțiune militară a unui stat prin combinarea:
-forțelor armate ale statului în cauză;
-potențialul militar: capacitatea și resursele de a spori numărul forței luptătoare;
-„prestigiul militar asigurat de potențialul militar” după buget,personal, logistică, armament, instituții de cercetare-dezvoltare în materie de apărare cu scopul asigurării propriei securități naționale, cât și a aliaților. Prin capacitate militară se definește priceperea unei națiuni de a disloca forțele luptătoare, folosindu-le ca factor determinant în diplomație și politică. Principiul dominant este cel al diversității, deoarece forțele armate moderne posedă forță combativă să îndeplinească misiuni în medii ostile. „Capacitatea militară este dată de tehnologie, de sofisticarea echipamentelor și procedurilor de a duce acțiuni precise, într-un punct vulnerabil, ales dintr-un dispozitiv advers pus în inferioritate prin superioritatea calitativă, nu în mod necesar și cantitativă – a noilor instrumente de bătălie. Aplicată în mod convenabil, în intervalul de timp hotărât, asupra unei porțiuni bine selectate din teritoriul inamic, lovitura devine decisivă pentru evenimentele care urmează, asigurând stăpânirea efectelor”.
O altă clasificare a puterii se realizează în funcție de anumite aspecte precum cele naturale (suprafață, ieșire la mare, natura granițelor), sociale (imaginea de sine, populația, organizarea politică) și abilitatea actorului statal în cauză de a-și utiliza resursele finaciare, militare, industriale. Coerciția, de fapt, este metoda de exercitare a puterii reale, prin calitatea leadership-ului și voința oamenilor, de care depinde organizația și infrastructura statului. O altă clasificare a studiilor recente se referă la puterea hard (hard power) și puterea soft (soft power). Prin puterea soft se ințelege puterea care derivă prin persuasiunea celui slab din surse culturale, exercitându-se mai puțină coerciție. “Puterea hard este constituită prin impunerea voinței unui actor asupra altui actor prin mijloace militare și economice”. J.J.Rousseau afirma , încă de acum două secole, despre puterea politică și exercitarea acesteia, ca fiind o problemă a legitimității, "cel ce stăpânește nu este niciodată destul de puternic, pentru a rămâne mereu stăpân, dacă nu transformă forța în drept și supunerea în datorie". Astfel, se poate spune că puterea are, în principal, două fațete: autoritatea și forța. Un actor sau un grup de actori care dețin puterea, prin urmare, posedă două mijloace pentru a o menține: legitimitatea sau coerciția. Legitimitatea are la bază mijloace necoercitive, de câștigare și menținere a puterii, fiind parțial asemănătoare cu termenii de credibilitate. Puterea acceptată ca putere legitimă, devine automat autoritate.
În plan intern, puterea politică asigură echilibrul și coeziunea internă a societății. În plan extern, este cea care organizează alianțele și apărarea, urmărind promovarea și susținerea intereselor comunității, pe care o reprezintă.
Pentru a înțelege conceptul de putere în toată complexitatea sa este necesară abordarea din diferite perspective a acestuia, pe toate dimensiunile de manmanifestare: umană, tehnologic și informațional, culturală, politică, economică, militară.
1.2 Capabilitate militară
Puterea militară este fundamentul pe care s-au clădit marile imperii, ea fiind modalitatea de punere în practică a puterii politice care a subjugat popoare sau civilizații. Tendințele actuale de clasificare a puterii unui stat se prezintă pe două direcții și anume: prima, conform căreia puterea militară este singura care joacă rolul în puterea unui stat, iar a doua care susține că puterea economică deține rolul cel mai important în stat. Cu toate că diplomația și relațiile internaționale contestă folosirea puterii militare, ea rămâne oportunitatea de a rezolva situații de nivel strategic cu rol în stabilizarea mediului de securitate.
Puterea militară este „capacitatea de acțiune armată a unui stat, asigurată de potențialul său militar” (buget, personal, infrastructură, armament, logistică, industria de apărare și instituțiile de cercetare-dezvoltare) cu scopul de a asigura securitatea aliaților și îndeplinirii obiectivelor de natură politico-militară. Statele Unite ale Americii nu au o astfel de definiție, ci se abordează mai mult noțiunea de capabilitate militară, ce reprezintă „abilitatea de a atinge un obiectiv specific (de exemplu, câștigarea unei bătălii) incluzând caracteristici precum nivelul de răspuns, structura forțelor, modernizarea și sustenabilitatea.”
Capacitatea militară este un instrument de forță al puterii și cuprind Forțele Armate, cu indicatori precum numărul de persoane încadrate și tipuri de mari unități și unități luptătoare, calitatea și numărul sistemelor de armă importante- avioane,tancuri, nave, submarine, calitatea sistemelor informatice și elementelor de infrastructură, precum și bugetul alocat apărării din care se scot cheltuielile de modernizare și înzestrare. Nu în ultimul rând, gradul de eficiență a îndeplinirii misiunilor încredințate este majorat de calitatea actului de conducere, nivelului de instruire, satisfacției personale și materiale și întărirea coeziunii în cadrul grupului. Dimensiunea reală a puterii militare este dată de capacitatea statului de a folosi potențialul său militar corelat cu politica statului de apărare și promovarea intereselor naționale. Diplomația promovează interesele actorilor pe scena globală și contribuie la atingerea obiectivelor stabilite de politică. Acestea se realizează prin participarea tuturor componentelor puterii în stat. Ca elemente definitorii se pot aminti: timpul de reacție la solicitări, gradul de pregătire al trupelor, capacitatea de susținere a forțelor în diferite teate de operații și compararea sistemelor de armă din înzestrare cu sistemele de pe mapamond.
Puterea militară cunoaște cinci etape distincte în procesul evolutiv, cu legătură directă asupra globalizării militare, și anume:
– “Epoca marilor descoperiri“, cuprinzând ultima parte a secolului al XV-lea și începutul secolului al XVIII-lea;
– “Consolidarea“ puterii militare și expansiunea, din secolul al XVII-lea până la începutul secolului al XIX-lea;
– “Era imperiului mondial“, din secolul XIX, până la începutul secolului XX;
– Era conflictelor la scară globală, de la începutul secolului XX și până în zorii secolului XXI;
– Epoca violenței organizate, începând cu secolul XXI. Apelarea la forța armată constituie acțiunea de ultimă instanță în cazul în care negocierile nu au avut finalitate. Se pune accent pe acțiuni de diplomație în rezolvarea situațiilor conflictuale și sporirea nivelului de interoperabilitate în cadrul organizațiilor internaționale de menținere a securității (NATO, UE), precum și a coalițiilor militare.
Războiul bazat pe rețea, avantajul tehnologic corelat cu supremația informațională și forțele expediționare (de exemplu, MEU- Marine Expeditionary Unit) constituie elementele de noutate ce caracterizează puterea militară. Mai mult, dezvoltarea și folosirea acestora presupune resurse financiare mult peste puterea unora dintre state, ceea ce duce la o ruptură între puterile militare ale lumii. Ca urmare, puterea economică-financiară reprezintă un pilon foarte important în relație cu puterea militară, poate cel mai important deoarece aceasta din urmă depinde de gradul de investiție în cercetare-dezvoltare și tehnologie de ultimă generație.
1.3 Analiza relației dintre componentele puterii statului
Puterea militară are la bază fundamente politice, deoarece puterea politică decide modul de manifestare a puterii militare. Existența, precum și
manifestarea puterii militare au dat naștere primelor imperii, puterea militară fiind instrumentul prin care puterea politică a supus alte civilizații. Puterea militară este folosită sub diferite forme în prezent și joacă un rol important pe scena internațională. Tot mai mulți analiști militari abordează războaiele contemporane ca fiind mai degrabă în interiorul statelor, purtate de combatanți fără uniforme și mai puțin în exterior, cu alte state, cu diferența că războiul era dus de soldați în uniformă organizați și instruiți de stat. Mai mult, însumarea componentelor puterii statelor membre sau partenere a unei alianțe determină puterea acesteia. NATO este organizația cu o putere militară rezultată din suma puterilor militare individuale, în timp ce Uniunea Europeană unifică economiile tuturor țărilor membre. Deci se poate spune că puterea unei alianțe este o putere unică, ca urmare a combinării celorlate puteri militare a statelor membre alianței. Rusia este a doua putere militară a lumii, „cu un potențial uriaș al resurselor în căutarea unei noi identități, cu o societate în care totul rămâne de reinventat”, dezvoltându-și capacitățile militare din domeniul cibernetic, în timp ce Iranul dorește să-și consolideze poziția în Orientul Mijlociu prin capabilitățile nucleare. SUA a înființat Comandamentul Cyber, fiind o putere militară și economică cu o influență politică considerabilă. Poziția unui stat în ierarhia internațională nu se bazează în prezent doar pe forța militară. Conflictele secolului al XX- lea au fost duse pentru dominație tehnologică, economică, chiar informațională. Conflictul din punct de vedere economic este un instrument eficient de atingere a unor scopuri strategice, în relațiile dintre state. Acesta vizează accesul și controlul hidrocarburilor, deoarece în timp se epuizează și automat duce la o competiție acerbă între actori. Ținând seama de rolul în viața socială, puterea este componenta socială fără de care nu poate exista activitate umană ordonată pentru că ea stabilește scopurile activității umane, mijloacele și modurile de realizare, precum și strategia abordată de îndeplinire. Cea mai cunoscută formă a puterii, puterea socială este mijlocul prin care societatea își asigură propria funcționare. Este elementul care pune în mișcare tot angrenajul social, forța care coordonează întregul complex de structuri și fenomene sociale, având o ordine în conformitate cu scopurile urmărite. Max Weber definea puterea ca pe “șansa de a face să triumfe propria voință, chiar și în ciuda rezistențelor; puțin contează pe ce trebuie să se sprijine această șansă”.
Puterea statului este definită de un echilibru perfect a componentelor puterii (figura 1) .
Figura 1. Componentele puterii statului
1.3.1 Puterea umană- pilon principal în relație cu puterea militară
Omul este partea cea mai valoroasă, adaptabilă și flexibilă din interiorul
unei organizații, dar totodată și cea mai vulnerabilă la influențele care îi afectează performanțele. Resursa umană reprezintă cea mai importantă investiție a unei organizații, cu rezultate care apar în timp. Viitorul și mai ales competitivitatea unei organizații este dată de investiția în oameni. Succesul sau insuccesul depind de omul potrivit la locul potrivit, el fiind prima resursă strategică a organizației.
Toate organizațiile implică oameni, deci și organizația militară care trebuie să își asigure oamenii respective, să le câștige serviciile, să îi motiveze și să le dezvolte aptitudinile, asigurându-se că vor rămâne alături de organizație. Rolul resurselor umane din organizația militară este diferit de a celorlalte organizații, mai ales cele civile. Elementele resurselor umane din armată decurg din specificul organizației în sine. Resursele de putere ale statelor se modifică: alianțele, amenințările, strategiile, împreună cu variațiile demografice au consecințe asupra resurselor de putere militară. De exemplu, țările cu natalitate scăzută subsituie resursa umană cu ajutorul tehnologiei, în timp ce statele cu natalitate crescută se bazează mai mult pe factorul uman, cantitatea fiind peste calitatea pregătirii armatelor. Pregătirea oamenilor este făcută pentru ducerea acțiunilor militare. Ca urmare, comandanții trebuie să comande, dirijeze și să coordoneze trupele în condițiile luptei armate. Toate acestea se realizează prin luarea deciziilor, după consultarea eșalonului superior. În anumite cazuri, liderul poate lua decizia singur, fiind acțiune cu încărcătură morală deosebită. Comandantul militar este cel care trebuie să țină cont de eventualele pierderi (umane mai ales, dar și materiale) pe câmpul de luptă pe care subunitatea sa le poate oferi și să își asume o decizie. Etica îi obligă pe profesioniști să facă totul just. Această calitate se întrepătrunde cu altele precum onestitatea, loialitatea, integritatea morală, spiritul de dreptate. Acestea se bazează conform opiniei liderilor militari pe școală, experiența practică și simțul autodezvoltării. Supremația unei puteri este bazată în mare parte pe putere militară și reprezintă principalul factor al politicii internaționale astăzi. Trebuie menționat că există o puternică influență din domeniul politic. „Știința politică ar fi studiul puterii, al modurilor de a cuceri, de a o exercita și de a-i rezista”. Factorul politic este cel care direcționează eventualele direcții de urmat în vederea manifestării puterii militare, între cele două fiind o relație de simbioză întrucât puterea militară sprijină puterea politică privind apărarea intereselor naționale. De asemenea, relația se poate extinde la nivel economic, demografic, cultural sau tehnologic-informațional. În literatura de specialitate există abordări diferite (politologice, sociologice, istorico-filosofice) și totodată contradictorii ale definirii puterii, ca urmare și a puterii politicii. Explicația este reprezentată nu numai de modul cum se manifestă puterea, ci și de multitudinea curentelor teoretice existente. Conceptul de putere este omniprezent în analiza politică și studiile analiștilor militari.
1.3.2 Interdependența dintre puterea politică și puterea militară
Puterea politică este o componentă a puterii statului, tocmai de aceea are o importanță deosebită în legătură cu puterea militară. Aceasta se regăsește în cultură, procese, relații sociale și mai ales în instituții. Ca subsistem al puterii sociale, „puterea politică reprezintă capacitatea unor grupuri umane de a-și impune voința în organizarea și conducerea de ansamblu a societății”.
Forța militară este tot mai dificilă și costisitoare de utilizat de state. Cu toate acestea, dacă puterea militară nu este suficientă întotdeauna de utilizat nu relevă faptul că nu posedă capacitatea de a contura orizonturi noi în prefigurarea calculelor la nivel politic. Puterea statului modern este definit de capacitatea exercitării monopolului asupra forței, fiind un factor care permite de asemenea, funcționarea piețelor. Puterea economică se sprijină pe structurile politice. Piețele scad numai dacă instabilitatea politică crește. De altfel, structurile politice se bazează pe norme și instituții. Puterea militară nu poate exista fără o economie puternică.
Supremația informațională relevă o putere credibilă și totodată, net superioară puterii clasice („informația înseamnă putere”) . Alvin Toffler afirma în lucrarea “Război și antirăzboi” că temerea unei mari puteri informaționale nu o reprezintă statele cu care se găsește în echilibru de putere, ci țările care au oameni pregătiți în domeniul informatics.
În prezent, puterea militară a cunoscut cel puțin două schimbări majore. Ca prim argument, dezvoltarea componentei informaționale a dus la creșterea serviciilor specifice. Al doilea argument constă în apariția conflictului neconvențional și anume terorismul. Cu toate acestea, niciuna dintre schimbări nu pare inovatoare în istorie. Începând cu Egiptul Antic și până în prezent, activitățile informaționale au avut rol important în acțiunile militare, pornind de la cercetarea terenului până la infiltrarea de spioni în rândul inamicului.
O grupare care recurge la mijloace combative neconvenționale și asimetrice, dorind să-și demonstreze puterea simbolică este o grupare teroristă. Fiind un fenomen marginal, dispune de mijloace financiare și logistice prin care să lovească oriunde și oricând. Amploarea evenimentelor de acest gen denotă caracteristica contemporană a puterii militare. În prezent, “conceptul de putere militară nu se referă numai lupta directă, ci și la atacurile cibernetice, crima organizată” și amenințările asimetrice. Războiul asimetric a înlocuit războiul clasic unde trupele se ciocneau în mod direct, folosindu-se acum agresiuni cibernetice sau atacuri teroriste, răpiri de persoane și acțiuni sinucigașe, ceea ce afectează pe plan psihologic populația țărilor, provocând spaimă și neîncrederea în organizațiile abilitate de combatere a acestora. Utilizarea forței militare este destul de costisitoare pentru un stat de aceea posibilitatea apariției unui conflict îi determină mai întâi pe actorii raționali la prevenirea acestora prin soluții diplomatice. În prezent, un factor care stă la baza puterii militare este componenta nucleară având la bază principiul descurajării și intimidării. Strategia amenințării prin folosirea puterii nucleare nu mai este atât de des folosită în dialogul marilor puteri, deoarece o astfel de amenințare nu stabilește supremația în lume. Un stat deținător de armament nuclear a ajuns în opinia multora, la maximul de potențial militar deoarece a fost luată în calcul atât etapa prevenirii izbucnirii unui război nuclear, cât și declanșarea acestuia. Armele nucleare reprezintă un subiect sensibil în discuția marilor puteri. În prezent, se observă o puternică proliferare a armelor de distrugere în masă și totodată la gândul că această cursă a înarmării ar putea duce la o catastrofă.
În epoca contemporană, utilizarea forței are noi semnificații. Analiștii militari descriu războaiele de generația a patra și a cincea cu câmpuri de luptă care nu sunt clar definite, ceea ce duce la o diminuare a distincției civil-militar. Prima generație de război modern evidenția modelul revoluției franceze, fiind utilizată tactica liniilor și a coloanelor. A doua generație a culminat în timpul Primului Război Mondial, având la baza puterea de foc. Cea de a treia generație l-a reprezentat tactica germanilor a ieșirii dintr-un război în tranșee, Germania perfecționându-le cu ocazia Blitzkrieg-ului. A patra generație are în vedere schimbările provocate de idei și tehnologie, care vizează societatea și voința politică de luptă a inamicului. Actualele conflicte presupun operațiuni violente, neregulate desfășurate pe o perioadă extinsă de timp. Războiul informațional, distrugerile materiale provocate de combatanți și civili se întrepătrund în războaiele hibride. Rusia și Statele Unite ale Americii au ca priorități extinderea prezenței militare în spațiu, ceea ce evidențiază modul cum componenta informațională relaționează cu alte puteri ale statului. Alte țări care dezvoltă astfel de programe sunt China și Franța. Totuși, sporirea numărului de actori în spațiul cosmic relevă faptul că în timp, cele mai noi tehnologii și echipamente militare vor sta la baza menținerii unei puteri militare credibile care să fie capabilă să răspundă la noi amenințări. Cu toate acestea, diferențele între puterile militare ale lumii măsurate prin forțe armate și numărul de locuitori, cheltuieli militare și produsul intern brut atestă evoluția unor armate moderne. Progresele tehnologice din ultimii ani, usurința accesului la informații și schimbul de tehnologii între țări duc la sporirea evoluției sistemelor de armament și diferențelor între potențialul militar al statelor.
1.3.3 Puterea economică a unui stat
Economia mondială a intrat într-o nouă etapă, mult mai complexă și mai creativă. A trecut de la economia bazată pe agricultură, la economia industrială, apoi la economia bazată pe servicii și nu demult la cea bazată pe cunoaștere. Economia noului deceniu va fi o economie creativă. Alături de finanțe, informații și factorul tehnologic, economia generează absolut putere militară. Ea este influențată de componentele puterii, deoarece este parte integratoare a procesului de educație, cercetare științifică, politică și diplomație și “dacă economia intră în colaps, atunci și societatea intră în colaps”.
Centrul de greutate se mută astfel de pe sfera militară pe domeniul economic, iar bogăția resurselor prime produce schimbări în mediul de securitate local, regional, international. În principiu, relațiile dintre state sunt date de economie. Puterea armată nu depinde exclusiv de puterea economică, ci și de resurse, respectiv cerințe și modalitatea de a genera putere militară. Factorul economic reprezintă deci suportul pe termen lung al puterii armate. Dezvoltarea redusă a economiei duce deseori la izbucnirea conflictelor, datorate în mare parte nemulțumirii populației statelor de condițiile de trai, deci de sistemul economic al țării și totodată de relațiile economice cu alte state. Decalajele între economiile lumii s-au diminuat odată cu apariția procesului de globalizare, care are ca scop ridicarea nivelului de viață în țările mai puțin dezvoltate. Bineînțeles, ca aspecte negative se pot aminti modificarea echilibrului de putere între state, migrația ilegală, degradarea mediului înconjurător, mărirea discrepanței dintre statele slab dezvoltate și cele dezvoltate sau dispariția frontierelor.
Pe de altă parte, globalizarea înglobează și domeniul diplomatic, cultural, informațional și de mediu. Garantarea securității în perioada actuală depinde de gradul de dezvoltare economică. O țară cu o putere militară credibilă are nevoie de fonduri financiare, industrie dezvoltatoare și resursa umană. Securitatea de pe mapamond este reflectată și de creșterea ritmului de diversificare a armamentului, de dezvoltarea acestuia, internaționalizarea schimburilor de armament și dezvoltarea tehnicii și tehnologiei din domeniul militar. Accesul la tehnologia modernă fac dintr-o grupare redusă o putere distructivă, deoarece o nouă dimensiune a războiului o reprezintă atacurile cibernetice, prin care o entitate, fără a fi implicată fizic într-un conflict direct poate provoca daune majore. Cu alte cuvinte, dezvoltarea din punct de vedere tehnologic și militar a unui actor este percepută de ceilalți ca o amenințare, ceea ce duce imediat la ideea sporirii puterii militare pentru a ajunge din nou la echilibru. Bineînțeles, acest proces poate fi văzut ca o spirală continuă. Pe mapamond, actorii mari de pe scena internațională își exercită puterea în plan zonal, regional sau mondial, în timp ce unele țări mici și mijlocii încearcă ieșirea de sub influența unor state pentru a-și promova interesele naționale proprii. Amenințările noi, precum terorismul, conflictele nesoluționate sau armele de distrugere în masă combinate cu fizionomia noilor conflicte, de exemplu disputele etnice duc la schimbări majore ale organizării și modului de acțiune al trupelor, tehnicii și sistemelor de luptă.
De aceea, puterea militară este mereu adaptată, modernizată, profesionalizată, accentul punându-se pe tehnologie.
1.3.4 Tehnologia- factor multiplicator de putere militară
Tehnologia este reprezentată de un volum de cunoștințe, cu o cultură care aplică știința în realizarea obiectivelor de natură industrială, comercială și militară. Tehnologia relevă abilitatea unui „actor” de a direcționa cercetarea și dezvoltarea în posibilități civile și militare și abilitatea de a menține eforturi coerente în cercetare.
De asemenea, dezvoltarea și achiziționarea unui volum mare de echipamente militare și sisteme de armament evidențiază ideea de a fi în siguranță, implicând resurse financiare și materiale combinate cu resursele de cercetare și tehnologice. Un eventual rezultat ar fi pentru actori anularea reciprocă a puterii militare, pierderea de ambele părți a unor resurse mari de bani deoarece se găsesc ca în situația inițială începerii competiției de înarmare.
Cei vechi și înțelepți considerau că la putere se ajunge prin cultură. Majoritatea țărilor posedă o singură organizație care înglobează forțele armate din subordine. Diferențele culturale dintre ramurile forțelor armate pot fi substanțiale. Se spune că aviația și marina mânuiesc echipamentul, în timp ce forțele terestre lucrează mai mult cu oamenii. Globalizarea, liant al relațiilor dintre actorii naționali, regionali și internaționali la care se adaugă marile schimbări demografice și migrația international creează cadrul propice fricțiunilor culturale. Sursele de putere ale spectrului de putere pornesc de la valorile economice, politice și deopotrivă, culturale. Globalizarea este un proces ireversibil, în care lumea se găsește în interdependență, generând noi riscuri și amenințări.
Petre Duțu definea cultura ca fiind “ansamblul de credințe, obiceiuri, valori și practice comune unui anumit grup de indivizi, în strânsă legătură cu perceperea naționalității, fiind definită în termeni de religie, etnie, geografie, limbă”. Privind ultimele evoluții din domeniul acțiunii militare pe viitor rezidă o dezvoltare a sferelor militari-civili, atât structural cât și cultural. După Războiul Rece, cultura a fost un factor generator de conflicte, dar mai ales de coaliții între state și nu ideologiile conducătorilor. Așadar, lumea se poate defini ca o civilizație din care fac parte mai multe state. Într-o coaliție având o acțiune eficientă la gestionarea conflictelor iau parte toți participanții, pornind de la planificare, până la relațiile interțări. Pe lângă aceste aspecte, problemele culturale constituie rareori pe timpul predesfășurării comandamentelor considerente majore.
1.3.5 Puterea culturii. Cultura puterii
Organizația militară este specializată în utilizarea violenței și folosirea amenințării sau altfel spus, pe puterea „hard”. Cultura este ceea ce reprezintă un popor în fața întregii lumi. Valorile culturale sunt veșnice, bogăția culturală fiind bunul cel mai de preț. Invazia americană a adus în Iraq o varietate de influențe culturale care au avut efect profund asupra culturii irakiene.
Odată cu dispariția bipolarismului de putere s-a diminuat probabilitatea de declanșare a unor conflicte militare între state, ca urmare a deosebirilor de fond de natură ideologică care vizau forma predominantă de proprietate asupra bunurilor materiale și spirituale ale unui popor.
Cultura este elementul definitoriu al unei comunități umane. Ideea unității în diversitate este foarte greu de pus în aplicare deoarece multe concepții promovează confruntarea, dar mai ales excluderea. Acest curent al respingerii reciproce între oamenii aparținând unor generații, religii și etnii diferite este în creștere. Creștinismul este religia cea mai răspândită religie de pe Glob, a inițiat multe cruciade pentru eliberarea Ierusalimului de sub ocupație musulmană. Religia musulmană are la rândul ei numeroase mesaje de convertire a celor de altă religie. Iudaismul este considerată de către evrei cea mai veche religie de pe Terra. Ea promovează excluderea adepților celorlalte confesiuni religioase din comunitatea lor “prin interzicerea căsătoriei evreilor cu adepții altor confesiuni”.
Asocierea politicii cu religia extremistă dă naștere la cel mai periculos fenomen– terorismul, care face prozeliți pe toate meridianele și paralele lumii, dar în special printre descendenții emigranților din Asia și Africa în Occident, care nu au reușit să se integreze în societățile în care trăiesc sau în care au fost educați. Din această cauză, cei mai mulți jihadiști provin nu din statele musulmane ci din tinerii musulmani născuți și educați în Europa Occidentală.
În acest secol asistăm la dezvoltarea accentuată a fundamentalismului religios, având ca factor amplificator chiar afirmațiile unor conducători de state, iar caricaturile la adresa profetului Mahomed împreună cu primele afirmații duc la adâncirea diferendelor dintre religia iudaică, creștină și islamică, la dezvoltarea fundamentalismului islamic și chiar apariția unui fundamentalism creștin care alimentează cu adepți grupările teroriste existente la nivel mondial. În timpul războaielor, religia era cel puțin la fel de puternică pe cât era în timp de pace. Armata aflată în campanie militară era însăși imaginea cetății, iar religia o urma pretutindeni.
În concluzie, noile amenințări alături de fizionomia noilor conflicte determină schimbări în organizarea și structura forțelor luptătoare, modului de acțiune, tehnicii și mijloacelor de luptă. Puterea militară este astfel adaptată și modernizată continuu. Raportul putere militară- modalități de realizare și de manifestare trebuie să fie cât mai realist, în concordanță cu legislația în vigoare, cu obiectivele realizabile.
Cu toate că se dorește consolidarea păcii între organizațiile de securitate, numărul conflictelor crește, arătând încă o dată nevoia de existență a unei puteri militare credibile, având o capacitate de a face față riscurilor și amenințărilor la adresa securității. Deaorece cheltuielile de apărare se găsesc pe un trend ascendent, puterea militară este utilizată deseori doar pentru promovarea și protejarea intereselor naționale, ale coalițiilor sau alianțelor. Conform dreptului internațional și legilor și principiilor războiului, folosirea puterii militare este ultima soluție când toate celelalte mijloace au eșuat. În viitor, accentul se va pune pe supremația informațională, element rezultat din războiul bazat pe rețea, iar problemele de natură geoeconomică ale lumii contemporane (gestionarea resurselor, a căilor de acces și piețelor de desfacere a acestora) vor avea rol preponderent în configurarea puterii militare.
CAPITOLUL 2
ANALIZA PUTERII MILITARE CA SURSĂ DE PUTERE A
STATELOR
Apărarea națională reprezintă o componentă majoră a strategiei de asigurare a siguranței naționale și exprimă totodată conținutul funcției externe a statului respectiv. Pentru apărarea națională se alocă resurse financiare importante. Acestea sunt disponibile pentru întreținerea și funcționarea armatelor, participarea la diferite coaliții militare, sustenabilitatea operațiilor militare, ajutoare militare sau menținere de baze militare pe teritoriul altor state. O caracteristică a cheltuielilor militare o reprezintă finanțarea din bugetele statelor, la care se pot adăuga resurse de la alianța din care face parte statul repesctiv sau credite externe. Cheltuielile de apărare sunt de drept neproductive, care se alocă din bugetul de stat și de aceea astăzi există o preocupare majoră a statelor pentru micșorarea resurselor în domeniul militar. Cheltuielile militare reprezintă un indicator de analiză important în stabilirea puterii militare a unui stat. În ultimii doi ani, la nivel mondial cheltuielile militare au depășit suma de 1.500 miliarde dolari pe un singur an, ceea ce indică o valoare egală cu perioada cheltuielilor din timpul Războiului Rece.
Cheltuielile militare înregistrate până în prezent arată creșteri în buget pentru prima oară în ultimii cinci ani, mai ales în Asia și Orientul Mijlociu. “Bugetele militare la nivel mondial se situează la suma de 1.600 biliarde de dolari, având prima creștere după anul 2009, în valoare de 0.6%”. Rusia intenționează o creștere a cheltuielilor militare cu 44% pentru următorii trei ani. Cel mai mare buget adoptat pentru Apărare este de 68 de miliarde de dolari, fiind mult mai mare decât cel al Marii Britanii și Japoniei. De asemenea, “China a avut un buget alocat în 2013 de 139 de miliarde de dolari, fiind al doilea buget din lume după Statele Unite ale Americii”. Un alt indicator de analiză îl reprezintă producția de armament care nu a fost influențată de criza economică, cererea de produse finite și tehnică militară fiind în creștere. În perioada 2009-2013 furnizorii de armament au fost reprezentați de țări precum SUA (30% din exporturile mondiale), Rusia (25%), Germania (7%), China (6%) și Franța (5%). Cele cinci state dețin trei sferturi din totalul vânzărilor de armament în lume. Exporturile de armament rusesc se ridică la 28%, în timp ce SUA înregistrează creștere de 11% în ultimii ani. Cu toate acestea, ponderea armamentului rusesc a crescut cu trei procente. În ceea ce privește importatorii, la nivel mondial pe primul loc se află India, urmată de China și Pakistan.
Statele Unite ale Americii exportă tehnică militară către nu mai puțin de 90% de state. Cele mai importante destinații au fost Asia și Oceania, urmate de Europa și Orientul Mijlociu. Cea mai mare pondere o reprezintă avioanele de luptă, exportul fiind impulsionat de livrările de avioane F35, cel mai nou model la ora actuală.Rusia a exportat tehnică militară către 52 de state, dar jumătate din exporturi s-au îndreptat către țări precum China și India. Ponderea cea mai mare s-a îndreptat către navele de luptă, în valoare de 27% din total. În această perioadă Rusia a vândut un submarin nuclear și portavion. Una din trăsăturile principale ale armatei este dată de numărul de militari. Personalul militar este un termen folosit pentru a desemna membri ai forțelor armate. De obicei, personalul este împărțit în ramuri militare definite de anumite circumstanțe: activi și în rezervă așa cum se poate observa și în figura nr. 2 în care sunt prezentate top zece state, la care se adaugă România și Cehia. Sunt considerati în serviciu ca militari profesioniști ofițerii, maiștrii militari și subofițerii în activitate.
Liderii desemnați ai personalului militar sunt ofițerii. Resursele pe timp de război dictează necesitatea pentru o forță de rezervă activă, deși nu toate națiunile au capacitatea de a transporta formațiuni de rezervă activă. Ca și în cazul personalului activ, aceste numere tind să favorizeze acele națiuni compuse dintr-o populație de bază mare, buget mare, de apărare și de multe ori, țările care desfășoară operații militare. “Capacitatea unui stat de a-și folosi puterea militară, în conformitate cu politica de apărareși promovarea intereselor naționale, dă dimensiunea reală a puterii militare. Ca indicatori de referință pot fi utilizați nivelul de instruire a personalului, timpul de reacție la solicitări, sistemele de armamente din înzestrare, capacitatea de proiecție a forței, nivelul de descurajare generat de forțele proiectate”.
Figura 2. Personal militar activ și în rezervă
2.1 Rolul noilor tehnologii și elementele de ordin cantitativ a puterii militare
Tehnologia militară reprezintă numărul de echipamente, vehicule, structuri și sisteme de comunicații care sunt concepute pentru a fi utilizate în război. Tipurile de tehnologie militară sunt distincte, ele au aplicabilitate pe parte militară, dar nu și pe parte civilă deoarece nu au nicio utilizare civilă legală sau sunt periculoase fără antrenament militar.
În ceea ce privește acest aspect, tehnologia militară a fost supusă cercetării și dezvoltării echipamentelor de către oameni de știință și ingineri pentru utilizarea în luptă de către forțele armate. Multe tehnologii noi au apărut ca o urmare a finanțării militare. Ingineria armamentului reprezintă proiectarea, dezvoltarea, testarea și managementul ciclului de viață a armelor și sistemelor militare. Aceasta se bazează pe cunoașterea mai multor discipline inginerești tradiționale, inclusiv ingineria mecanică, inginerie electrică, mecatronica, electro-optica, inginerie aerospațială, ingineria materialelor și inginerie chimică. Există un număr semnificativ de invenții militare, ale căror tehnologii au fost inițial dezvoltate și concepute pentru scopuri militare și care sunt acum folosite de către civili, uneori cu modificări minore.
Violența și conflictele armate au reprezentat o caracteristică normală a vieții umane de-a lungul istoriei. Începând cu armele simple, oamenii au dezvoltat metode tot mai avansate de a se ucide unul pe altul. Tehnologia a dominat lupta de la începutul anilor 1900 și un număr uluitor de 190 de milioane de oameni ar fi fost uciși în timpul celor mai mari 25 de conflicte ale secolului. Astăzi, armele ghidate, precum ar fi bombele "inteligente" aruncate din bombardiere stealth, împreună cu senzori spațiali și de navigație prin satelit de precizie, oferă avantajele decisive în războiul convențional. Pe această scenă mondială a cheltuielilor, adversarii mai puțin capabili adoptă tactici de gherilă astfel încât costul uman al războiului rămâne ridicat.
SUA a implementat principiul dominanței în spectrul complet, credința că tehnologia superioară în toate domeniile garantează victoria, chiar dacă criticii nu sunt de acord. Acest lucru a dus la avioane ce în ce mai sofisticate, scumpe și o proliferare a sistemelor fără pilot, inclusiv avioane-robot (drone) pentru a ataca ținte, iar planurile de viitor pot include formații de roboți pe calea aerului. Unul dintre proiectele de cele mai ambițioase de actualitate este implementarea unui scut pentru a apăra SUA de rachete balistice.
Poate că cele mai grave efecte lăsate de omenire sunt lăsate de armele nucleare. Bomba atomică a fost folosită pentru prima dată la Hiroshima, Japonia, în 1945, unde efectele radiațiilor încă persistă.
Peste 20 de state posedă tehnologie nucleară, iar în condițiile lansării unui atac nuclear cu zeci de rachete este insuficientă posibilitatea de interceptare a tuturor capetelor. Conflictele moderne includ o combinație de lupte fizice, mentale și elemente tactice. În astfel de situații sistemele C2 sau C4ISR sunt considerate de cele mai multe națiuni a fi cele mai importante instrumente pentru victorie. În ciuda deficitelor fiscale mari din țările Americii de Nord, această regiune este de așteptat să dea cea mai mare cota de piață C2/C4ISR. În Asia, creșterea economică puternică, disputele teritoriale, tulburările interne și programele de modernizare vor crea o cerere semnificativă pentru sistemele C2/C4ISR și ar putea cuprinde o cotă de 20.3% din piață. Europa a suportat greul crizei financiare globale, cu multe dintre țări care se confruntă în prezent cu deficite fiscale profunde și cheltuieli militare pe sisteme, cum ar fi sistemele de apărare anti-rachetă. Regiunea, cu toate acestea, este de așteptat să înregistreze o creștere a cheltuielilor C2/C4ISR cu 17,8% din totalul pieței. Reducerea costurilor de apărare la nivel mondial, combinate cu o creștere substanțială a costurilor de dezvoltare de platforme de arme superioare tehnologic au încurajat colaborarea între guverne, servicii și industrie. Acest lucru a dus la consolidarea transfrontalieră și o creștere în programele de dezvoltare și de achiziții comune, care sunt de așteptat să continue în următorii zece ani. Programele actuale ale unor puteri de pe Glob prevăd schimbări în sistemele de comunicații și informatică, la nivelul înzestrării trupelor cu noi uniforme de luptă sau cu armament individual. Astfel, Brazilia a plătit 14 milioane de dolari pentru achiziționarea stațiilor radio FALCON III model RF-7800V . Austria modifică puștile de asalt Steyr AUG-Stg 77 și introduce noi uniforme de luptă prin programul „Soldat 2015”, în timp ce Croația dezvoltă prin programul “Soldatul Viitorului” comunicațiile militare prin modernizarea stațiilor radio Motorola GP300, vestelor antiglonț și prin livrarea a 1000 de puști de asalt VHS de calibru standard NATO. Republica Cehă a introdus în dotarea Armatei noua pușcă de asalt Zbrojovka, iar Franța a dezvoltat în cadrul Forțelor Navale sistemul optronic pe baza principiului termoviziunii, transportorul blindat FELLIN și vehiculul terestru fără pilot. Germania a plătit 84 milioane de euro pentru 60 de sisteme GLADIUS prin care soldații au acces la fluxul de informații de pe câmpul de luptă în timp real. Rusia optează pentru pușca de asalt Steyr SSG și a testat în 2012 elementele sistemului C4I.
Armata reprezintă „una din cele mai importante instituții din stat deoarece are rolul de a păstra și apăra valori naționale fundamentale precum independența, suveranitatea și integritatea din puct de vedere teritorial”. Tinerii care se încorporează au o atitudine față de serviciul militar. Un factor important este dat de imaginea armatelor prin disciplină, ordine, responsabilitate și loialitate. Populația privește instituția militară ca având rolul de a forma tinerii prin maturizare socială, un proces care se desfășoară pe etape și care aduce un aport însemnat la formarea și dezvoltarea celui selecționat, a spiritului de corp, a ordinii și disciplinei. Atitudinea față de a face parte din armată este produsul mai multor modele culturale de natură tradițională, privind educația primită în școală, dar și în familie. Motivele pe care le invocă tinerii care nu vor să facă parte din instituția militară sunt de natură familială, că nu prezintă aspirații pentru această instituție, pierderea locului de muncă actual, îngrădirea de drepturi și libertăți sau disciplina militară. Modul în care populația civilă percepe profesia militară este posibilă din punct de vedere al imaginii favorabile pe care o are aceasta în rândul populației, imagine dată de prestigiul social. Un alt motiv invocat este siguranța locului de muncă, profesia derulându-se într-o instituție publică având un salariu sigur, deci și perspectiva unei cariere de durată. Cu toate acestea, „instituția militară nu ocupă unul din primele trei locuri ale unei liste cu 10 profesii (cele mai apreciate sub aspect finaciar și ca prestigiu social)”.
Populația totală a unei țări reprezintă punctul de plecare de la care decurg toate celelalte aspecte ale puterii la nivel global (Fig.3).
Figura.3 Ponderea a câtorva țări din NATO privind populația aptă de luptă
Cheltuielile de apărare indică fondurile alocate pentru întreținerea și consolidarea armatei. Nu toate națiunile au un buget de cheltuieli destul de mare și prin urmare, trebuie să se bazeze pe afilieri și asociații regionale pentru a menține o forță de luptă capabilă.
Contextul economic și politic în ultimii ani au influențat modul de organizare și funcționare a armatelor; nu există o influență asupra volumului cheltuielilor, ci influența vine din partea orientării către o armată mai puțin numeroasă și mai mult profesionistă (în unele țării s-a desființat servicul militar obligatoriu). Un buget militar (cunoscut ca un buget de apărare), este cantitatea de resurse financiare dedicate de o entitate (cele mai multe ori o națiune sau un stat), la creșterea și menținerea unei forțe armate. Bugetele militare reflectă de multe ori cât de puternic o entitate percepe probabilitatea de amenințări împotriva sa, sau cantitatea de agresiune pe care dorește să angajeze.
Acesta oferă o idee de cât de multă finanțare ar trebui să fie prevăzută pentru anul următor.
De mărimea unui buget depinde, de asemenea, capacitatea entității de a finanța activitățile militare. Factorii includ dezvoltarea economică, alte cerințe financiare ale actorului, precum și dorința guvernului de a finanța astfel de activități militare. Un alt factor calitativ al puterii militare îl reprezintă produsul intern brut. PIB-ul este un indicator din macroeconomie care reflectă totalul valorii de piață a mărfurilor și serviciilor consumului final, produse în toate ramurile de economie al unei țări timp de un an. PIB-ul este suma de cheltuieli a organizațiilor private, gospodăriilor private, a investițiilor și cheltuielilor statului precum și câștigurile din exporturi din care se scad cheltuielile pentru importuri.
SUA, Marea Britanie, Franța și Germania reprezintă principalele țări la realizarea securității internaționale atât prin inițiative naționale care fac referire la concepte precum “smart power” sau „soft power”, cât și prin participarea lor la organizațiile care asigură securitatea internațională. Suma produsului intern brut constuituie peste o pătrime din cel al lumii. În același timp, România a avut în 2013 un PIB de 189,74 miliarde de dolari, în timp ce Republica Cehă a avut un PIB de 198 miliarde de dolari (figura 4). Produsul intern brut pe cap de locuitor se definește ca PIB împărțit la numărul de locuitori. Deoarece nivelurile dintre prețurile țărilor sunt diferite, adesea el se dă ajustat (figura 5).
Figura 4. Comparație între produsul intern brut al unor țări
Figura 5. Comparație între produsul intern brut/ locuitor al unor țări de pe mapamond
2.2 Elemente de ordin calitativ a puterii militare
Unul din factorii care ajută la stabilirea puterii militare a unui stat este accesul la tehnologii și arme moderne. De exemplu, tehnologia cu laser s-a dezvoltat semnificativ în ultimele decenii, oferind posibilități de sinergie cu laserele de pe platformele din spațiu pentru a îmbunătăți capabilitățile militare ale SUA. Lumina laser oferă o serie de avantaje unice, la fel ca și cosmosul, care permite comunicațiile optice,iluminarea, desemnarea țintelor, teledetecție activă și arme de mare energie. Multe dintre aceste concepte au fost discutate în studii strategice recente, dar va fi nevoie de leadership inovator și o cooperare strânsă între cercetători și operatori pentru a aduce conceptele de la stadiul de laborator pe câmpul de luptă.
Gradul de conștientizare al amenințărilor la nivel mondial este unul dintre obiectivele armatei americane prin care se urmărește avantajul competitiv în conflictele viitoare.
Realizarea gradului de conștientizare necesită o cantitate imensă de informații să fie achiziționate și transferate pe distanțe mari. Sateliții de comunicații cu laser oferă potențialul crescut de date, care este doar un exemplu cum laserele în spațiu ar putea îmbunătăți în mod semnificativ capacitățile militare ale SUA. Studii recente de planificare strategică au identificat diferite concepte pentru lasere în spațiu, incluzând atât arme cu laser cât și aplicații de comunicații și de teledetecție. Patru clase funcționale ale sistemelor servesc pentru a organiza diverse concepte și se relaționează pe noile competențe ale soldaților, precum și pe rolurile tradiționale ale Forțelor Aeriene. Conceptele cele mai promițătoare includ lasere bazate pe ținta propriu-zisă, câmpul de luptă fiind spațiul interplanetar, comunicațiile cu laser și sistemele de teledetecție active pentru evaluarea pagubelor în luptă și starea vremii. Mai multe strategii pot accelera dezvoltarea de sisteme bazate pe lasere în spațiu, cum ar fi utilizarea noilor simulatoare de luptă și demonstrații tehnologice fără precedent. China este deosebit de puternică în software-ul civil și sectoarele tehnologiei informației. Cu toate acestea, accesul la tehnologie importată este redusă, numai tehnologie militară rusească și israeliană a fost disponibilă de la incidentul din Piața Tiananmen. Capacitatea sa de a absorbi tehnologie este, de asemenea, limitată. Cea mai mare parte a tehnologiei pe care China o posedă acum, ca urmare a succesului economic se referă tehnologia bunurilor civile și de consum. Metoda preferată a Chinei de a achiziționa tehnologie, de copiere (sau `inginerie inversă") nu este potrivită pentru componentele de înaltă tehnologie și subsistemele militare. Există încă probleme birocratice grave, practici de management de tip sovietic persistă în ciuda îmbunătățirilor. Există semne de o divergență în opinii între forțele armate și cele responsabile de cercetarea în domeniul militar, de producție și chiar de achiziții publice.
China nu va fi în măsură să profite din plin de ceea ce a realizat, cu excepția cazului în care controlul exercitat de Partidului Comunist este mai permisiv și chiar și acest lucru nu va fi o condiție suficientă pentru o mai bună exploatare a tehnologiei. Cel mai probabil, China va dezvolta în cele din urmă o tehnologie militară mai avansată și care să îi permită accesul la mai multe importuri militare, dar numai în condițiile în care sunt în concordanță cu politica de securitate.
Un alt factor calitativ îl reprezintă doctrina militară. Doctrina militară este definită ca modul în care forțele militare contribuie la campanii, operații majore și lupte. Doctrina oferă un cadru comun de referință în armată. Aceasta ajută la standardizarea operațiunilor și facilitarea pregătirii militare prin stabilirea metodelor comune de îndeplinire a obiectivelor militare. Doctrina se găsește în relație cu istoria și practica. Obiectivul este de a promova inițiativa și gândirea creativă. Doctrina oferă o viziune cu privire la modul în care forțele militare își desfășoară operațiile și totodată un lexicon comun pentru a fi utilizat de către liderii militari. Forțele armate ale unui stat sunt identificate ca suveranitate a acelui stat. Ele sunt garante ale indepedenței statului. În ultimii ani, misiunile armatelor s-au schimbat datorită dispariției intereselor strategice de odinioară. După Războiul Rece, “pe lângă clasicele misiuni, au apărut altele noi precum operațiunile de menținere a păcii, de restabilire și consolidare a păcii în diferite regiuni ale lumii.” Doctrina militară chineză este influențată de o serie de surse, inclusiv de o tradiție militară clasic autohtonă, cum ar fi strategiile clasice a lui Sun Tzu și strategii moderne, cum ar fi cele a lui Mao Zedong, împreună cu influențe occidentale și sovietice. O caracteristică distinctivă a științei militare chineze este faptul că pune accentul pe relația dintre armată și societate. Doctrina militară germană include conceptul de tactici tip misiune, care poate fi văzută ca o doctrină în care regulile formale poate dispărea. Carl von Clausewitz declara că "totul în război este foarte simplu, dar cel mai simplu lucru este dificil". Probleme vor apărea mereu în comunicații când trupele se deplasează, forțele pot ajunge într-un loc greșit, întârzierile pot apărea și pot fi cauzate de vreme și este de datoria comandantului de a face tot posibilul pentru a le depăși. Doctrina germană încurajează comandanții de a da dovadă de inițiativă, flexibilitate și improvizație. Doctrina rusă subliniază războiul armelor întrunite. Această doctrină subliniază deschiderea ostilităților militare la un moment dat, pregătirea câmpului de luptă, data și locul fiind stabilite anterior.
Cel mai modernă doctrină a SUA se bazează pe conceptul de operații în spectru complet, care combină ofensiva, defensiva și operațiile de stabilitate sau de sprijin civil în același timp, ca parte a unei forțe comune sau independente. Transformările survenite (trecerea de la conscripție la o armată de profesioniști) au dus la o profundă analiză a rolului și statutului armatei în cadrul statelor occidentale. Prin statutul și funcțiile sale îndeplinite este de drept o instituție viabilă. Contribuția ei se regăsește mai ales în definirea conținutului identității ca națiune, armata având dreptul legitim de a folosi violența fizică. Aparent, fenomenul profesionalizării armatei în rândul statelor conduce la ideea unei “privatizări” a acesteia. Armatele unor țări precum Italia, Franța, Spania și chiar SUA relevă dobândirea unei noi dimensiuni între societate și instituția militară. Acest lucru este posibil și datorită controlului civil democratic care se exercită constant, astfel încât instituția în cauză își îndeplinește misiunile încredințate. Statele lumii, indiferent de numărul de locuitori, suprafață, putere militară și economică doresc afirmarea pe scena internațională, iar armata e o componentă importantă. Mai mult, statele pe lângă armata regulată au și organizații paramilitare (China, India). Pericolele și amenințările contemporane sunt aceleași pentru toate statele lumii, indiferent de mărimea statelor, puterea economică sau chiar număr de locuitori. Cele mai aduse în discuție sunt conflictele de natură asimetrică (terorism, crima organizată, traficul de armament, armele de distrugere în masă).
2.3 Analiza influenței puterii de luptă
Doctrina pentru operații în spectru complet a SUA depinde de anumite fundamente. Aceste fundamente oferă bazele conceptuale pentru execuție în domeniu, precum și dezvoltarea liderilor. În cele din urmă, cunoașterea și aplicarea a fundamentelor permite forțelor a fi decisive în întreaga gamă de operații militare. Fundamentele oferă baza pentru operațiile în spectru complet. Elementele acestea sunt pilonii care stau la baza generării de puterii de luptă. Pe câmpul de luptă, comandanții combină și aplică elementele puterii de luptă producând efecte copleșitoare. Capacitatea forțelor armate de a lupta și de a câștiga stă la baza succesului în toate operațiile, indiferent dacă este utilizată sau nu forța letală. Puterea de luptă este capacitatea de a lupta. Comandanții combină elementele puterii de luptă, manevra, puterea de foc, conducerea trupelor, protecția, precum și informațiile pentru a satisface cerințele în continuă schimbare și a învinge inamicul. Înfrângerea un inamic necesită creșterea raportului de forțe dintre forțele proprii și inamice prin reducerea puterii de luptă a inamicului. Comandanții fac acest lucru prin sincronizarea elementelor puterii de luptă pentru a crea efecte copleșitoare la momentul decisiv și locul potrivit. Puterea de luptă asigură succesul și neagă unui inamic orice șansă de a menține rezistența pe timpul luptei. Efectele create de sincronizarea elementelor puterii de luptă sunt cele mai sigure mijloace de limitare a pierderilor de vieți omenenești din cadrul forțelor proprii și încheie rapid o campanie sau operație militară.
2.3.1 Manevra
Manevra este “angajarea de forțe, prin mișcare combinată cu foc pentru a obține o poziție avantajoasă față de inamic pentru îndeplinirea misiunii”. Manevră este mijlocul prin care comandanții concentrează puterea de luptă pentru a realiza surpriza, șocul, impulsul și dominarea adversarului. Pentru a obține rezultatele dorite, comandanții caută avantajele poziției pe care o ocupă înainte de a începe lupta. Manevra permite comandanților de a crea condițiile care le doresc pentru luptă și să profite pe deplin de acțiunile tactice. În timpul Operațiunii „Desert Storm”, de exemplu, Comandamentul Central al SUA (USCENTCOM) a mutat Corpurile de Armată VII și XVIII în partea de vest a Kuweitului pentru a învălui cea mai puternică apărare irakienă. Această mișcare nedetectată a dus la surprinderea inamicului atât la nivel operațional, cât și tactic. Această surpriză, combinată cu mișcarea rapidă și puterea de foc copleșitoare a dus la înfrângerea decisivă a armatei irakiene. Manevra tactică câștigă bătălii și angajamente, ridicând continuu noi probleme pentru inamic. Acesta face ca reacțiile sale să fie ineficiente și în cele din urmă survine înfrângerea acestuia. În operațiile de stabilitate, manevra tactică eficientă limitează opțiunile adversarului, iar în operațiile de menținere a păcii manevra ajută la aplicarea capabilităților proprii.
2.3.2 Puterea de foc
Puterea de foc și manevra se completează reciproc. Puterea de foc mărește efectele manevrei prin distrugerea forțelor inamice și restricționarea capacității de a contracara acțiunile forțelor proprii. Deși un element s-ar putea să domine într-o fază a unei acțiuni, efectele sincronizate a celor două elemente sunt prezente în toate operațiile. Combinate, ele neutralizează forțele inamice sporind protecția trupelor proprii. La 27 februarie 1991, Operațiunea “Furtună în deșert” a demonstrat cum puterea de foc și manevra pot genera o luptă unilaterală, decisivă. Planul de campanie a identificat armata irakienă, o forță a cărei eliminare ar fi încheiat în mod decisiv războiul, ca centru operațional de greutate. Corpul XVII a lansat două brigăzi de aviație în zona de la nord de Basrah. Acolo, brigăzile au distrus peste 80 de vehicule irakiene. La sud, corpul a împins spre est. Acolo se mișcau cu viteza de 40 mile pe oră, pe măsură ce au invadat și distrus forțele irakiene. După distrugerea diviziilor de blindate, Corpul VII Armată a lansat un atac care a distrus mai mult de 100 de tancuri și de transportoare blindate lângă granița kuweitiană. Forțele britanice sub controlul operațional al corpurilor au atacat dincolo de autostrada Basrah. Forțele irakiene rămase au fugit de forțele de coaliție peste râul Eufrat.
2.3.3 Leadership- “arta” conducerii trupelor
Un alt element al puterii de luptă este leadership-ul sau arta conducerii forței. Pentru că tratează în mod direct soldații, leadership-ul este elementul cel mai dinamic al puterii de luptă. Conducerea încrezătoare, îndrăzneala și competența, alături de celelalte elemente ale puterii de luptă servesc ca un catalizator care creează condiții pentru obținerea succesului. Acțiunile liderilor fac de multe ori diferența dintre succes și eșec, în special în unități mici. Datoria fiecărui lider este de a fi competent în profesia de arme. Competența presupune patru categorii de calități: interpersonale, conceptuale, tehnice și tactice. Toți liderii armatelor trebuie să demonstreze un caracter puternic și standarde etice înalte. Liderii sunt soldați în primul rând: ei știu și să înțeleagă subordonații lor și să acționeze având curaj. În timpul operațiilor, ei știu unde să fie și timpul când să ia o decizie. Încrederea este un atribut cheie în dimensiunea conducerii. Soldații trebuie să aibă încredere în liderii lor, iar liderii trebuie sa câștige încrederea soldaților lor. Odată ce încrederea este pierdută, un lider devine ineficient. Operațiile în spectru complet creează o relație tensionată în mod inerent între realizarea misiunii și apariția victimelor. Reușita misiunii primează în fața evitării victimelor. Cu toate acestea, soldații sunt cea mai importantă resursă și pierderea de vieți a trupelor proprii duc la o creștere a probabilității de neîndeplinire a misiunii. Comandanții sunt responsabili pentru îndeplinirea misiunii, având cele mai puține victime în rândul trupelor proprii.
2.3.4 Protecția forței
Protecția are patru componente: protecția trupelor, disciplina pe câmpul de luptă, siguranța și evitarea fratricidului. Protecția trupelor, componenta primară, minimizează efectele focului inamic (incluzând și armele de distrugere în masă). Disciplina soldaților reduce riscul inerent de decese și leziuni în medii ostile, iar evitarea fratricidului minimizează uciderea accidentală sau mutilarea soldaților din trupele proprii.
2.3.5 Informațiile
Informațiile îmbunătățesc conducerea și amplifică efectele manevrei, puterii de foc și protecția. În trecut, când forțele intrau în contact cu inamicul, comandanții aveau probleme în obținerea de informații despre trupele inamice.
Astăzi, liderii folosesc informațiile colectate prin sisteme fără pilot pentru a spori înțelegerea situației. Imaginile, bazate supraveghere și recunoaștere (SR) și diseminate de către sistemele informatice moderne oferă comandanților perspectiva cunoașterii situației forțelor inamice. De exemplu, înțelegerea superioară a situației permite comandanților să evite zonele de angajare cu foc a inamicului, în timp ce concentrează puterea de foc și manevra la timpul și locul potrivit. Sistemele moderne de informare ajută liderii de la toate nivelurile să ia decizii mai bune, mult mai rapid.
CAPITOLUL 3
STUDIU DE CAZ – ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE PUTEREA MILITARĂ A ROMÂNIEI ȘI PUTEREA MILITARĂ A REPUBLICII CEHE
3.1 Prezentarea generală a celor două țări
Republica Cehă este o țară fără ieșire la mare din Europa Centrală. Țara este mărginită de către Germania la vest și nord-vest, Austria la sud, Slovacia la est și Polonia la nord-est. Praga este capitala și cel mai mare oraș, cu 1,3 milioane de locuitori. Republica Cehă cuprinde teritoriile istorice ale Boemiei, Moraviei și Sileziei. Statul ceh, cunoscut anterior ca Boemia a fost format în secolul al 9-lea ca Ducat de Boemia, la acea vreme sub dominația puternic Marele Imperiu al Moraviei. După căderea Imperiului în 907, centrul de putere a fost transferat de la Moravia la Boemia. În 1004, ducatul a fost recunoscut oficial ca o parte a Imperiu Roman, ridicându-se la statutul de regat al Boemiei in 1212. Pe timpul războaielor husite din secolul al 15-lea, regatul s-a confruntat cu embargouri economice și cinci cruciade ale Bisericii Romano-Catolice.
În urma bătăliei de la Mohács din anul 1526, Regatul Boemiei a fost integrat treptat în monarhia habsburgică ca unul din cele trei părți principale ale sale, alături de arhiducatul de Austria și Regatul Ungariei. Revolta Boemiei (1618-1620) împotriva Habsburgilor catolici a dus la Războiul de Treizeci de Ani, după care monarhia a adoptat o politică de germanizare. Cu dizolvarea Sfântului Imperiu Roman în 1806, regatul Boemia a devenit parte a Imperiului Austriac. În secolul al 19-lea a Cehia a devenit centrul de putere industrială a monarhiei și miezul Republicii Cehoslovacia, care a fost formată în 1918 după prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, după Primul Război Mondial. După 1933, Cehoslovacia a rămas singura democrație în Europa Centrală și de Est.
În urma Acordului de la München, Cehoslovacia a căzut sub ocupație germană în timpul celui al Doilea Război Mondial. În 1945, o mare parte a țării a fost eliberată de Armata Roșie și recunoștința ulterioară față de sovietici, combinate cu dezamăgirea pentru Occident că nu a intervenit, a condus Partidul Comunist din Cehoslovacia la victoria alegerilor din 1946. În 1968, crescând nemulțumirea față de regim a avut loc o mișcare de reformă, cunoscută sub numele de Primăvara de la Praga, care s-a încheiat cu o invazie de către armatele țărilor Pactului de la Varșovia (cu excepția României). Cehoslovacia a rămas ocupată până la Revoluția de Catifea (1989), când regimul comunist s-a prăbușit și o republică parlamentară a fost formată. La 1 ianuarie 1993, Cehoslovacia s-a dizolvat pașnic în statele sale constitutive: Republica Cehă și Republica Slovacă. Republica Cehă, de asemenea, pe locul nouă ca fiind țara cea mai pașnică în Europa, realizând în același timp cea mai bună performanță în guvernarea democratică și a mortalității infantile în regiune. Este o democrație reprezentativă parlamentară pluralistă cu aderarea la Uniunea Europeană, NATO, OSCE, Consiliul Europei și Grupului de la Visegrad.
România este o țară situată la intersecția de Sud-Est și Europa Centrală, pe cursul inferior al Dunării, la nord de Peninsula Balcanică și aflată pe malul vestic a Mării Negre. România are frontiera cu Ungaria și Serbia la vest, Ucraina și Republica Moldova la nord-est și est, precum și cu Bulgaria la sud. La 238.391 kilometri pătrați, România are populația a șaptea a Uniunii Europene, cu 20.121.641 de oameni. Capitala și cel mai mare oraș este București- al șaselea oraș ca mărime din UE. Principatele Unite au apărut când teritoriile din Moldova și Țara Românească s-au unit sub Principele Alexandru Ioan Cuza în 1859. În 1866 Prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen a fost chemat la tron ca prinț al Principatului românesc și în 1881 el a fost în cele din urmă încoronat ca Regele Carol I, primul monarh al Regatului România. Independența față de Imperiul Otoman a fost declarată la 09 mai 1877 și a fost recunoscută pe plan internațional în anul următor. La sfârșitul Primului Război Mondial, Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au unit cu Regatul România. După izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, Regatul România sub regele Carol al II-lea a adoptat în mod oficial o poziție de neutralitate. În vara anului 1940, o serie de dispute teritoriale au fost soluționate nefavorabil pentru România, ca rezultat fiind pierderea de teritoriu dobândit în urma Primului Război Mondial. Acest lucru a provocat popularitatea guvernului din România să scadă. Al doilea război mondial a dat motivul ridicării dictaturii militare în România sub mareșalul de extremă-dreapta Ion Antonescu, care a ales să lupte de partea puterilor Axei, cu scopul de a recâștiga provinciile. După îndepărtarea lui, România a întors armele în 1944 și s-a alăturat Aliaților. Până la sfârșitul Războiului, unele teritorii românești au fost ocupate de Uniunea Sovietică, cu unitățile Armatei Roșii staționate pe teritoriul românesc. În 1947, România a devenit Republică Populară (1947-1965) și un membru al Pactului de la Varșovia. În 1965, Nicolae Ceaușescu a devenit secretar general al Partidului Muncitoresc Român, schimbând numele partidului în Partidul Comunist Român și țara în sine a devenit Republica Socialistă România (1965-1989). În cele din urmă guvernul autoritar a fost răsturnat în decembrie 1989 în timpul Revoluției.
Odată cu căderea Cortinei de Fier, România a început tranziția spre democrație și economia de piață capitalistă. După un deceniu de probleme economice post-revoluție, reforme ample au favorizat redresarea economică.
3.2 Corelația puterilor militare din punct de vedere calitativ și cantitativ
3.2.1 Elemente de ordin cantitativ
Din 2010, România este o țară cu venituri medii-superioare, cu un mare indice de dezvoltare umană. România a aderat la NATO la 29 martie 2004, și Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Acesta este un membru al Uniunii Europene, Francofoniei, OSCE și al Organizației Națiunilor Unite. România este o republică semi-prezidențială unitară, în care ramura executivă este alcătuită din Președinte și Guvern. Populația Republicii Cehe a fost de 10.517.408 la 31 martie 2014. Populația României a fost de 19.517.953 la data de 1 mai 2014.
Aproximativ 89,4% populația României sunt etnici români, a căror limbă, româna, este o limbă latină cu unele împrumuturi de la bulgari, sârbi, germani, greci, maghiari și turci. Românii sunt, de departe, cel mai numeros grup de vorbitori de o limbă romanică în partea estică. Majoritatea celor 10,5 milioane de locuitori din Republica Cehă sunt de etnie cehă (95%). Grupurile etnice includ germani, români, polonezi și unguri. Minoritățile istorice, cum ar fi cele de germani și polonezi sunt în scădere ca urmare a asimilării. Comunitatea romă este în creștere, în timp ce există, de asemenea, o comunitate vietnameză în creștere. Alte comunități etnice, cum ar fi grecii, turcii, italienii și iugoslavii se găsesc în capitală. De la dizolvarea Cehoslovaciei, slovacii care locuiesc în Republica Cehă reprezintă aproximativ 3% din populație.
Figura 6. Populația României raportată la populația Republicii Cehe
Observând diferențele dintre numărul militarilor activi în România față din cei din Cehia se poate afirma că raportul este de aproximativ 3,5:1 în favoarea României. De asemenea, la o populație dublă a țării noastre față de Republica Cehă, raportul numărului de militari în rezervă este de 8:1.
Republica Cehă are o economie dezvoltată, cu o rată de PIB-ul pe cap de locuitor, care este de 81% din media Uniunii Europene.Una dintre cele mai stabile și prospere din statele post-comuniste, Republica Cehă a văzut o creștere de peste 6% pe an în ultimii trei ani. Creșterea a fost condusă de exporturile către Uniunea Europeană, în special către Germania și investițiile străine, iar cererea internă este revigorarea. Cea mai mare parte a economiei a fost privatizată, inclusiv băncile și telecomunicațiile. Un sondaj din 2009, în colaborare cu Asociația Economică ceh a constatat că marea majoritate a economiștilor cehi favorizează liberalizarea în cele mai multe sectoare ale economiei. Țara este parte din Spațiul Schengen de la 1 mai 2004, după ce au eliminat controalele la frontieră, deschiderea completă a frontierelor sale cu toți vecinii săi, Germania, Austria, Polonia și Slovacia, fiind posibilă la data de 21 decembrie 2007. Republica Cehă a devenit un membru a Organizației Mondiale a Comerțului la 1 ianuarie 1995. Deși țara este punct de vedere economic mai bine poziționată decât alte membre ale UE să adopte moneda euro, schimbarea nu este de așteptată înainte de 2020, din cauza lipsei de voință politică în această privință.
România este a 17-a economie din Uniunea Europeană după PIB-ul nominal total și al 13-lea cel mai mare în funcție de puterii de cumpărare. România, care a aderat la UE la 1 ianuarie 2007, a început tranziția de la comunism în 1989, cu o bază industrială în mare măsură învechită. Consumul intern și investițiile au alimentat creșterea PIB-ului puternic, dar a condus la mari dezechilibre de cont curent. Corupția și birocrația continuă să pătrundă în mediul de afaceri. Ca urmare a crizei financiare mondiale, România a semnat pe un pachet de asistență de urgență 26 miliarde dolari de la FMI, UE și alți creditori internaționali. În martie 2011, țara a semnat un acord de 24 de luni cu FMI și UE, în valoare de 6.6 miliarde dolari, pentru a promova disciplina fiscală, încurajând progresul în domeniul reformelor structurale, și să consolideze sectorul financiar. Creșterea economică s-a accelerat în 2013, determinată de exporturile industriale puternice și de o recoltă agricolă excelentă. În decembrie 2013, inflația a scăzut la o rată anuală cu un minim istoric de 1,6%. Cu toate acestea, progresele înregistrate în domeniul reformelor sunt reduse, iar economia este încă vulnerabilă la șocuri.
Dată fiind existența crizei financiară acum câțiva ani, aceasta nu a afectat semnificativ industriile de apărare ale statelor, astfel încât în 2010, cheltuielile militare ale Uniunii Europene într-o perioadă în care se dorea o politică de austeritate globală, atingeau suma de 194 miliarde de euro, valoarea reprezentând cifra deficitelor anuale ale Spaniei, Italiei și Greciei la un loc. Un rol important îl va avea retragerea trupelor NATO din Afghanistan.
Produsul intern brut al Republicii Cehe (figura 7) se situează în jurul sumei de 198,5 milioane de dolari și PIB pe cap de locuitor de 18.861 de dolari, în timp ce PIB-ul României ajunge cu aproximație la 189,6 milioane de dolari și 9.949 de dolari pe cap de locuitor (figura 8).
Figura 7. Produsul intern brut a celor două țări (2011-2013)
Figura 8. Produsul intern brut pe cap de locuitor 2011-2013
Se observă că în ultimii trei ani, produsul intern brut pe cap de locuitor al Republicii Cehe scade treptat, în timp ce PIB-ul României pe cap de locuitor e mult invariabil de la an la an.
Cheltuielile militare includ toate cheltuielile curente și de capital cu privire la forțele armate, forțele de menținere a păcii, inclusiv ministerele apărării. Aceste cheltuieli includ personalul civil, inclusiv pensiile pentru limită de vârstă ale personalului militar și a serviciilor sociale pentru personalul militar, funcționarea și întreținerea sistemelor, achiziții publice, cercetare și dezvoltare militară, ajutor militar (în cheltuielile militare ale țării donatoare).
Bugetul alocat Ministerului Apărării României pentru acest an se ridică la 9,37 miliarde adică puțin peste 1,3 % din PIB-ul total. Bugetul pentru cheltuielile militare a Ministerului Apărării Ceh este de 1,1% din PIB, deci în ceea ce privește raportul se poate spune că există o oarecare proporționalitate. Această proporționalitate nu trebuie însă raportată și la populația țărilor, deoarece Republica Cehă deține o cifră reprezentând jumătate din populația României. În ceea ce privește numărul de militari, România este net superioară atât prin efectivele luptătoare, cât și prin cele aflate în rezervă.
Un alt factor calitativ care denotă puterea militară a unui stat este reprezentat de armament și echipamentele de care dispun forțele armate. În ceea ce privește România, țara se afla pe locul 50, în anul 2013, în topul realizat de publicația Global Firepower, cea mai importantă publicație cu tematică militară la nivel global, cu personal activ de 73.350 de soldați, o forță de muncă de 9.252.000 de oameni, aparate aeriene în total de 129 și 48 de nave de luptă. Aceeași publicație internatională situează Cehia pe locul 31, cu o forță de muncă de 5.404.000 de oameni, 109 aparate aeriene, 123 de tancuri.
Forțele armate cehe constau în Forțe Terestre, Forțele Aeriene și unități de suport a trupelor. Președintele Republicii Cehe este comandantul suprem al forțelor armate. În 2004, Armata s-a transformat într-o organizație pe deplin profesională și serviciul militar obligatoriu a fost abolit. Țara este membră a NATO, începând cu 12 martie 1999. Cheltuielilor pentru apărare sunt în jur de 1,1% din PIB (2013). În prezent, în calitate de membru al NATO, armata cehă participă la operațiile Alianței și au soldați în Afganistan. Echipamentul principal include: avioane multirol JAS-39 Gripen, avioane de luptă Aero L-159 Alca, elicoptere de atac Mi-24, vehicule blindate Pandur II, OT-64, OT-90, BVP-2 și tancuri model T-72 (T-72M4CZ).
Forțele Armate Române cuprind următoarele categorii de arme: Forțele Terestre, Forțele Navale, Forțele Aeriene. Președintele României este comandatul suprem al Forțelor Armatei. Modernizarea armatei române necesită 13 miliarde euro pentru programe de înzestrare. Numărul total de efective participante la misiuni internaționale este de 1405. Momentan, cele mai multe trupe se găsesc dislocate în Afganistan. Serviciul militar obligatoriu a fost eliminat din 2007.
Forțele Terestre au revizuit echipamentele lor în ultimii ani și sunt astăzi o armată modernă, cu funcții multiple NATO. Ele participă la misiuni de menținere a păcii în Afganistan, împreună cu celelalte țări membre NATO. Forțele Aeriene operează în prezent avioanele sovietice MIG-21 Lancer, care urmează să fie înlocuite de avioane multirol în 2015, în conformitate cu planurile actuale, însă din cauza fondurilor sărace și economiei, planul se poate schimba cu ușurință. De asemenea, șapte noi aeronave de transport aerian tactic C-27J Spartan au rolul de a înlocui tehnica aeriană veche. Două fregate au fost achiziționate de către Forțele Navale în 2004 și alte patru corvete moderne vor fi puse în funcțiune în următorii câțiva ani. Forțele Terestre reprezintă cea mai importantă componentă a Armatei României și ele sunt destinate pentru executarea de diferite acțiuni militare, cu caracter mobil sau aeroterestru, în orice zonă sau direcție. Forțele Terestre trebuie, în mod independent sau împreună cu alte ramuri militare românești, să conducă operații defensive sau ofensive, de capturare, sau distrugerea inamicului invadator, fiind parte a structurii militare multinaționale. O parte din unitățile ce compun structura operațională actuală a Forțelor Terestre, trebuie să fie capabil să desfășoare operațiuni militare în afara teritoriului național, împreună cu forțele militare internaționale.
În ceea ce privește numărul de sisteme de armament din Forțele Terestre, România se găsește la un nivel ridicat al înzestrării față de Republica Cehă (figura 9).
Figura 9. Înzestrarea Forțelor Terestre a celor două țări
Ceea ce se observă despre Forțele Navale, România se situează din punct de vedere militar peste Cehia, cu 3 fregate, 3 corvete și 48 nave de luptă în total, acest lucru datorându-se și faptului că Republica Cehă nu are ieșire la mare sau ocean. Chiar dacă numărul avioanelor de luptă al Republicii Cehe se apropie de cel al României, țara noastră domină la numărul de elicoptere (figura 10).
Figura 10. Înzestrare cu nave și aparate de zbor militare
Un alt factor important în stabilirea puterii militare îl reprezintă capacitatea de a purta operații militare în diferite teatre. De aceea, dotările Armatelor celor două țări pot fi puse în balanță, pentru a evidenția diferite aspecte de tehnică, de tehnologie militară sau diferențele între armamentul din dotare pe care îl folosesc.
De exemplu, tancul românesc TR-85 este un tanc principal de luptă conceput pentru forțele armate din România. Pe baza tancului sovietic T-55, TR-85 a fost conceput între 1978-1985 și a fost produs din 1986 până în 1990. Un program de modernizare a fost inițiat în martie 1994, în scopul de pentru a dezvolta TR-85 la standardele NATO. Rezultatul a fost tancul de luptă TR-85M1, în prezent tancul cel mai modern în serviciu al Forțelor Terestre Române (anexa nr. 1). Cu toate că este mai avansat ca T-55, TR-85M1 utilizează un ansamblu de putere similar cu cel folosit de Leopard 1, pe baza unui motor V8 german 830 CP diesel, cu o turelă îmbunătățită, telemetru cu laser și viziune de noapte), noi proiectile de 100 mm și o suspensie complet reproiectată cu 6 roți pe fiecare parte, protejate de praguri laterale metalice. Greutate tancului este de 50 de tone.
În ceea ce privește Republica Cehă, tancul lor de bază la ora actuală este T72. El a fost utilizat de Armata cehă din 1981, iar planurile su fost întocmite pentru un program de modernizare substanțială. Planul a inclus o mai bună protecție față de inamic, cât și de efectele radiațiilor și agenți chimici. În 1995, a apărut programul ceh de noi prototipuri T72M. S-au finalizat două prototipuri, singura diferență reală între aceste două vehicule (T72M3 și T72M4), fiind puterea. Au aceleași motoare British Perkins, care sunt utilizate pentru Challenger 2, numai că sunt evaluate la 1000 cai putere. Greutatea unui T72M4 este de 48 de tone.
Forțele Aeriene Cehe au un număr total de 109 aparate, în timp ce România are 129 de aparate de zbor.
În ciuda faptului că a fost membră a CAER și Pactului de la Varșovia, România s-a străduit pentru o independență față de influența URSS. În loc de a cumpăra modele populare sovietice, România a cumpărat o licență pentru fabricarea elicopterului 330 PUMA la 30 iulie 1974 din Franța. Primul elicopter a zburat la 22 octombrie 1975 sub denumirea de IAR-330L.
IAR-330M Puma NATO este o versiune de transport modernizată, „cu sistem SOCAT, dar fără arme și sisteme optronice (anexa 2). Printre altele, posedă un radar pentru vreme. Un număr de 12 elicoptere IAR-330L au fost modernizate la 330M în perioada 2005-2008”.
Republica Cehă posedă elicoptere de atac, dar și de transport trupe de capacitate mică, pentru opt pasageri. Cel mai utilizat în Republica Cehă este elicopterul Mi-24, produs de fabrica rusă Mil Moscova și operat din 1972 de către Forțelor Aeriene Ruse și alte 30 de națiuni. Fiind membră NATO, sunt cunoscute membrilor Alianței și versiunile de export Mi-25 și Mi-35. Războiul din Golf a fost „primul conflict în care s-au utilizat muniții inteligente, avioane stealth și tehnologia informației, ca factor multiplicator de forță”.
Dezbaterea dintre dezvoltatorii de arme și criticii lor este intensă în domeniul armelor non-letale destinate imobilizării. Armele care imobilizează atacatorul, oferind un șoc electric prin fire sunt utilizate pe scară largă de către poliție și armată. Noile versiuni fără fir sunt în curs de dezvoltare, care pot trage asupra mulțimilor, precum și proiectile-electroșocuri și alte dispozitive. Tehnologia informației este un element important în Joint Vision 2020, care va permite americanilor să lupte mai inteligent și să acționeze mai repede decât oricine. Ea stă la baza conceptului RBR, provenind din activitățile industriale. Dezvoltarea rapidă a tehnologiei implică și capacități majore de apărare, dar de asemenea și crearea de concurență neșteptată. Acest lucru se referă și la sistemele C4ISR. Este dificil pentru organizații să țină pasul cu tehnologiile inovatoare la fiecare nivel ca urmare a investițiilor semnificative. Deși există ingineri depun eforturi în domeniul tehnologic în ceea ce privește rezultatul loviturilor "chirurgicale" și obținerea victoriilor rapide, războiul lasă multe probleme nerezolvate pentru oameni, agricultură, mediul înconjurător și chiar pentru păstrarea istoriei popoarelor.
3.2.2 Elemente de ordin calitativ
În eforturile sale de a deveni o țară membră NATO, Republica Cehă a aderat în 1994, la programul Parteneriatului pentru Pace (PfP). Acesta a permis armatei cehe să cunoască procedurile NATO privind planificarea apărării și punerea în aplicare a forței, adaptate la standardele Alianței și obiectivelor generale. Republica Cehă a finalizat cu succes negocierile de aderare și a devenit o țară membră NATO, împreună cu Ungaria și Polonia, la 12 martie 1999.
După 140 de ani de stagiu obligatoriu în armată, țara a abandonat această practică. De la începutul anului 2005 a fost implementat un sistem militar de carieră. Acesta face parte dintr-o reformă fundamentală a armatei cehe, care a fost lansat în 2002, care a implicat reduceri masive de buget, schimbări organizaționale, modernizarea echipamentelor și relocarea bazelor militare din Republică. În 2006, armata a realizat capacitățile operaționale inițiale și stabilizarea forțelor conform programelor NATO. Capacitățile operaționale totale sunt setate pentru a fi atinse în decursul anului curent.
Cu toate acestea, intrarea Republicii Cehe în martie 1999 a pozat problema fiabilității de informații și de apărare, multe scandaluri defăimând liderii politicii principale. În ianuarie 1999, șeful Ceh de la Contra-Informații a fost demis pentru că punea în pericol securitatea statului- greșeli care nu au fost făcute publice din motive de securitațe națională.
Un diplomat britanic a fost numit în mod public în calitate de șef al
Secției MI6 din Praga, o lovitură serioasă pentru reputația BISS (Serviciul de Informații și Securitate Ceh). În Republica Cehă și în alte state, s-a dovedit a fi dificil de a lupta împotriva corupției și crimei organizate, deoarece
cadrele vechi, cu legături către Rusia, sunt încă în vigoare. Venirea la
putere a guvernelor de centru-dreapta nu a îmbunătățit situația.
Strategia Națională a Republicii Cehe promovează valori precum
individualismul și materialismul.
Printre obiective se urmăresc securitatea împotriva șomajului, migrația populației, proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul, crima organizată, fundamentalism religios,traficul de droguri, dezastre naturale, atacurile cibernetice.
Tactica abordată o reprezintă politica externă cu populația slovacă și germană; reforma Armatei Cehe. Stilul abordat este comprehensiv și divers.
Armata cehă este angajată în structura militară NATO, contribuind la planificările de apărare, operații militare și programe de gestionare a crizelor.
Conținutul doctrinei se bazează pe Strategia de Securitate a Republicii Cehe ca document fundamental al politicii de securitate a țării. De asemenea, se bazează pe Strategia Militară a Republicii Cehe de punere în aplicare a standardelor de bază ale NATO,precum și principiile și procedurile legate de asigurarea securității țării și Alianței Nord-Atlantice prin mijloace militare.
Doctrina comună este fundamentul pe care se susține orice alianță militară. Aceasta instaurează organizarea unui sistem de forțe și precizează condițiile utilizării forței militare. De fapt, doctrina privește motivul alianței, ea este în mod normal axată pe elementul militar: să se apere împotriva unui inamic comun, dar, de asemenea, este susținută și de elemente politice, economice. De exemplu, NATO are o doctrină cu numeroase dimensiuni: militară, cu privire la apărarea păcii și securității, dar și o dimensiune politică (sprijin mutual în respingerea oricărei agresiuni militare externe), una economică (dezvoltarea stabilității). În ceea ce privește funcțiile unei alianțe, acestea pot fi multiple: elaborarea politicilor comune, o diviziune a muncii ce favorizează o anume specializare a forțelor, standardizarea armamentelor, controlul armamentelor. Este clar că o alianță singură nu garantează membrilor săi nonagresiunea militară. Totuși, alianța instaurează relații între membrii săi ce garantează nonatacul militar și care favorizează pacea între ei.
Doctrina actuală reprezintă modul cum armata îndeplinește sarcina sa principală de apărare a țării, apărarea suveranității și integrității teritoriale, precum și îndeplinirea angajamentelor Republicii Cehe față de aliații ei. Doctrina detaliază principiile pentru planificarea și conducerea operațiunilor în care Armata Cehiei este în măsură să participe, fie ca parte a unei forțe multinaționale sau independentă. Este o doctrină comună pentru toate forțele. Se creează cadrul pentru întregul sistem doctrinar, regulamente, instrucțiuni și orientări. La nivel operațional de comandă și control, doctrina Republicii Cehia are rolul de a ușura luarea deciziei și executarea măsurilor de utilizare a mijloacelor militare pentru a atinge obiectivele strategice. În practică, aceasta se face prin specificarea obiectivele operaționale. Mijloacele pot fi utilizate la nivel operațional pentru a conduce operații militare în aria de responsabilitate dată. Aproape exclusiv, forțele și mijloacele formează o componentă a unui grup multinațional al forțelor sub comanda NATO. Nivelul operațional asigură conexiunea între obiectivele strategice militare și activitățile unităților de nivel tactic.
Cehia ia parte la aspectele procedurale și organizatorice ale consultărilor din domeniul nuclear, participă la exerciții comune și angajează activ trupele sale în misiunile NATO.Comandantul suprem al Forțelor Armate ale Republicii Cehe este președintele.
Forța militară cehă cuprinde Forțele Terestre și Forțele Aeriene, iar fostele comandamente întrunite de comandă și de sprijin au fost desființate la 30 iunie 2013.
Printre măsurile luate în scopul de a satisface cerințele de domeniu aderării la NATO, s-au numărat armonizarea legislației recrutării militarilor cu cele existente în celelalte state membre ale NATO; recrutarea persoanelor potrivite pentru această participare; pregătirea structurilor interne pentru calitatea de membru; adoptarea unui nou model de sisteme de securitate naționale bazate pe Consiliul Național de Securitate ca un organism consultativ pentru guvern; adoptarea unei noi strategii de securitate; restructurarea forțelor armate și dezvoltarez capacității națiunii-gazdă.
Privind organizarea politică, Republica Cehă este o republică democratică, pluripartidistă, prim-ministrul fiind în calitate de șef al guvernului. Parlamentul este bicameral, cu Camera Deputaților (200 de membri) și Senat (81 de membri). Partidele politice domestice ar putea fi chiar clasificate ca pro-europene,anti-europene și euro-sceptice.
Președintele Republicii Cehe era selectat printr-o ședință comună a Parlamentului pentru un mandat de cinci ani, cu nu mai mult de două mandate consecutive. Acest sistem a fost practicat între anii 1993-2012. De la alegerile prezidențiale din 2013, președintelui este ales direct. El este șef oficial al statului cu competențe specifice limitate, retrimite legile către Parlament, numește o parte din judecătorii Curții Constituționale și de asemenea, poate dizolva Parlamentul în anumite circumstanțe. El numește primul-ministru, apoi și ceilalți membri ai cabinetului la propunerile prim-ministrului.
Din 2013, președintele este ales de către alegători, nu de Parlament. Prim-ministrul este șeful guvernului și deține puteri considerabile, inclusiv dreptul de a stabili ordinea de zi pentru politica externă și internă, să mobilizeze majoritatea parlamentară și aleagă miniștrii guvernului.
Membrii Camerei Deputaților sunt aleși pentru un mandat de patru ani, cu un prag electoral de 5%. Membrii Senatului sunt aleși în circumscripții cu un singur mandat în două tururi de scrutin pentru șase ani. Prima alegere a fost în 1996. Acest aranjament este modelat și în Senatul Statelor Unite. Senatul este nepopular printre public și suferă de prezența la vot scăzută. România este o republică semi-prezidențială parlamentară democratică, prin care primul-ministr este șeful Guvernului și președintele exercită funcțiile de șef al statului. România are un sistem pluripartid. Puterea executivă este exercitată de Guvern. Puterea legislativă este învestită în cele două Camere ale Parlamentului, Camera Deputaților și Senat. Sistemul judiciar este independent de executiv și legislativ. Constituția din 1993 a României și modificată în 2003, proclamă România o republică democratică și socială. De asemenea, se precizează că "demnitatea omului, drepturile și libertățile civice, dezvoltarea nestingherită a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și garantate". Constituția prevede un Președinte, un Parlament, o Curte Constituțională și un sistem separat de instanțe care include Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dreptul de a vota este acordat tuturor cetățenilor de peste 18 ani. Președintele este ales prin vot popular, un maxim de două mandate de cinci ani (termen de patru ani, până în 2004). El este șef de stat (însărcinat cu protejarea Constituției, afacerilor externe, precum și buna funcționare a autorităților publice), comandant suprem al forțelor armate cu rol ți în Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Conform Constituției, el acționează ca mediator printre centrele de putere în interiorul statului, precum și între stat și societate. Președintele numește prim-ministrul, în urma consultării cu partidul care deține majoritatea în Parlament. În cazul în care niciuna dintre părți nu deține o majoritate absolută, președintele alege primul ministru în urma consultărilor cu toate partidele reprezentate în Parlament. Prim-ministrul desemnat alege ceilalți membri ai guvernului și atunci guvernul și programele sale trebuie să fie confirmate printr-un vot de încredere din partea Parlamentului. Prim-ministrul este șeful guvernului, puterea executivă fiind exercitată de Guvern. Parlamentul este bicameral, format din Camera Deputaților și Senat. Membrii sunt aleși pentru un mandat de patru ani, prin vot universal. Numărul de senatori și deputați a variat în fiecare legislatură, reflectând variația populației.
Aderarea Republici Cehe la Uniunea Europeană s-a produs la 1 mai 2004. Guvernul ceh a subliniat importanța unor legături strânse cu alte
state, precum Germania, partener comercial de seamă. Limitările în comerțul cu produse industriale au scăzut în cursul procesului de aderare. Acest prooces a avut un impact pozitiv asupra reformei în Republica Cehă, iar noi directive ale UE au continuat să modeleze mediul de afaceri. Comerțul liber cu servicii și produse agricole, o reglementare mai puternică din partea UE și creșterea costurilor forței de muncă, a însemnat o concurență mai dură pentru producătorii cehi. Chiar înainte de aderare, politicile stabilite la Bruxelles, a avut o influență puternică asupra politicii interne și externe, în special în domeniul comerțului.
Transformarea economică a Republicii Cehe nu este încă completă. Guvernul încă se confruntă cu provocări serioase în finalizarea restructurării industriale, creșterea transparenței în tranzacțiile pe piața de capital, reforma sistemelor de pensii și de asistență medicală, precum și rezolvarea problemelor grave de mediu.
În ceea ce privește securitatea, Republica Cehă a contribuit semnificativ la războiul împotriva terorismului în raport cu dimensiunea sa. A trimis o unitate de apărare nucleară / biologică / chimică (NBC), în sprijinul operației Enduring Freedom (OEF) și a amenajat un spital de campanie în sprijinul Forței Internaționale de Asistență și Securitate (ISAF) din Afghanistan. Când SUA a intervenit în Irak, cehii au mutat spitalul lor de la Afganistan la Basra și au desfășurat o unitate de NBC în Kuweit. În aprilie 2004, guvernul ceh a trimis o unitate a forțelor speciale în Afganistan și un grup de specialiști militari pentru ISAF.
Parlamentul a aprobat în 2007 plecările în misiune a peste 1.000 de militari (Irak, Afganistan, Balcani și Liban), precum și trupe suplimentare la Forța de Răspuns a NATO.
Republica Cehă a devenit membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), la 12 martie 1999. O revizuire majoră a forțelor de apărare cehoslovace au început în 1990. Forțele cehe sunt reduse ca număr, s-au făcut progrese în reformarea structurii de personal militar, precum și un angajament pentru învățarea limbii engleze de către militari. Sprijinul public pentru aderarea la NATO a fost în jur de 50%-60%. Documentele Guvernului ceh arată că se cheltuiește, în prezent, mai putin de 2% din PIB pentru apărare. Aceste cheltuieli pun Cehia pe picior de egalitate cu media europeană NATO.
Republica Cehă este membru al ONU și OSCE și a contribuit la numeroase operațiuni de menținere a păcii, inclusiv IFOR/ SFOR în Bosnia și KFOR în Kosovo, precum și Desert Shield/ Desert Storm și Enduring Freedom.
Din 1948 până în 1989, politica externă a Cehoslovaciei a urmat-o pe cea a Uniunii Sovietice. De la declararea independenței, cehii au făcut integrarea în instituțiile occidentale obiectivul lor de politică externă. Statul este un membru al Organizației Națiunilor Unite și un membru al Organizației Mondiale a Comerțului. Ea întreține relații diplomatice cu mai mult de 85 de țări, dintre care 80 au reprezentanță permanentă în Praga. Privind spre relațiile cu Statele Unite, milioane de americani au rădăcini în Boemia și Moravia și o comunitate mare de cehi sunt stabiliți în Statele Unite. Președintele Woodrow Wilson și Statele Unite au jucat un rol important în crearea statului cehoslovac pe 28 octombrie 1918. Tomas Masaryk, om de marcă a statului și primul său președinte, a vizitat Statele Unite în timpul Primului Război Mondial și a lucrat cu oficialii americani pentru a dezvolta țara din punct de vedere economic. Masaryk a folosit Constituția SUA ca un model pentru prima constituție cehoslovacă.
După al Doilea Război Mondial comuniștii au preluat puterea. Relațiile s-au răcit rapid. Invazia sovietică a Cehoslovaciei în august 1968 a complicat și mai mult relațiile cu SUA. Statele Unite ale Americii a sesizat Consiliul de Securitate al ONU, ca o încălcare a Cartei ONU, dar nu s-a luat nici o măsură împotriva sovieticilor.
Având în vedere "Revoluția de catifea" din 1989, relațiile bilaterale s-au îmbunătățit foarte mult. Președintele Havel, în prima sa vizită oficială în calitate de șef al Cehoslovaciei, s-a adresat Congresului SUA și a fost întrerupt de 21 de ori de ovațiile în picioare a publicului. În 1990, la prima aniversare a Revoluției, președintele George Bush, in fața unui public entuziast în Piața Wenceslas din Praga, a promis sprijinul SUA în construirea unei Cehoslovacii democratice. În acest scop, Guvernul SUA a încurajat în mod activ de transformarea politică și economică.
Guvernul Statelor Unite s-a opus inițial ideii conform căreia Cehoslovacia devenea două state separate. Cu toate acestea, SUA a recunoscut independența atât Republicii Cehă, cât și a Slovaciei, la 1 ianuarie 1993. De atunci, relațiile dintre SUA și Cehia au rămas puternice din punct de vedere economic, politic și cultural.
Relațiile dintre SUA și Republica Cehă sunt excelente și reflectă abordarea comună la numeroasele provocări cu care se confruntă lumea în prezent. SUA găsește în Republica Cehă un partener militar de calitate în multe aspecte și caută oportunități de a continua să aprofundeze această relație.
România a aderat la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) la 29 martie 2004, ca urmare a deciziei luate la Summitul de la Praga din noiembrie 2002.
Pentru România, acest lucru a reprezentat o evoluție majoră, cu influență decisivă asupra politicii interne și externe a țării . Aderarea la NATO reprezintă garanția securității și stabilității externe, care este vitală pentru asigurarea dezvoltării prospere a țării. România joacă un rol activ în promovarea valorilor și obiectivelor Alianței, prin participarea la misiunile acesteia, în operațiuni de menținere a păcii în UNAVEM Angola, IFOR/ SFOR în Bosnia, în Albania, în Afganistan și a trimis trupe in Irak dupa invazia de către Statele Unite ale Americii.
În ciuda diviziunilor în cadrul Parlamentului și în rândul poporului, România a sprijinit NATO în campania din Kosovo și a dat aprobare pentru NATO să survoleze spațiul aerian românesc. A fost prima țară care s-a înscris în programu Parteneriat pentru Pace, aderarea la NATO survenind mai târziu, în 2004. De asemenea, România este un membru de seamă al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (NACC). Instruirea forțelor armate include două componente principale: educația și dezvoltarea profesională a serviciului în sistemul de învățământ militar și pregătirea de luptă a structurile militare.
Comandanții combină și utilizează capabilitățile armelor întrunite in mod complementar și asimetric. „Principiile caracterizează atât conținutul cât și forma operațiilor. Ele fac parte din doctrina armatei”. Combinat cu principiile luptei armatei, cadrul operațional le oferă comandanților o bază conceptuală pentru aplicarea puterii de luptă. Majoritatea armatelor au fost sau sunt în curs de proiectare a noilor structuri organizatorice, adecvate noilor misiuni, noii fizionomii a acțiunilorde luptă pe diferite teatre de acțiuni militare, precum și pentru îndeplinirea unor misiuni specifice menținerii păcii ori de ajutor umanitar.
Aceste proiecte demonstrează preocuparea pentru adaptarea acelor forme organizatorice menite să asigure folosirea eficientă a trupelor și chiar reducerea lor, concomitent cu creșterea capacității combative. Se continuă experimentarea unor tipuri de subunități, unități și mari unități cu mobilitate sporită, efective reduse, înzestrare omogenă, ușurință în organizarea conducerii și cooperării.
În acest moment se poate afirma că Forțele Terestre sunt o categorie de forțe bine definite și individualizate, cu capacitatea de a îndeplini toate tipurile de misiuni specifice, pentru apărarea națională și colectivă. Așa cum se precizează în doctrină, Forțele Terestre reprezintă componenta de bază a Armatei României și sunt destinate să execute toată gama acțiunilor militare, cu caracter terestru și aeromobil, în orice zonă și pe orice direcție, independent sau împreună cu celelalte categorii de forțe ale armatei. Acest lucru este cu atât mai pregnant cu cât Revoluția în Afacerile Militare a devenit o realitate a transformărilor prin care trec armatele moderne. Rolul Forțelor Terestre este determinat de obiectivele și concepția de întrebuințare a forțelor și mijloacelor, fiind pus în evidență de următoarele elemente:
– au capacitatea de a proiecta rapid structuri de forțe, răspunzând în acest fel cerinței ca structurile militare destinate NATO să fie dislocabile pe orice teatru de operații;
– sunt în măsură să participe hotărâtor la prevenirea agresiunii, descurajarea și înfrângerea unui eventual agresor și au capacitatea de conducere, manevră, protecție și putere de lovire la toate nivelurile;
– constituie o forță flexibilă, capabilă să se adapteze permanent caracteristicilor câmpului de luptă modern;
– sunt în măsură ca prin acțiuni concrete să realizeze preponderant deciziile strategice, au capacitatea de a opri înaintarea forțelor agresoare, de a le produce pierderi și de a obține victoria.
Dobândirea de către o țară a statutului de stat membru al unei alianțe militare reprezintă un alt proces caracteristic evoluției armatelor naționale după încetarea Războiului Rece, întrucât alianța militară internațională este un acord ce unește statele în interesul comun de a descuraja și/sau opri amenințarea unui inamic pentru a salva pacea. Potrivit dreptului internațional, orice stat are dreptul de a face alianțe militare cu alte state sau să rămână neutru. O alianță militară internațională poate fi descrisă prin intermediul adouă elemente: doctrina și funcția îndeplinită.
În concluzie, existența și manifestarea puterii militare a stat la baza edificării primelor puteri cu vocație globală, respectiv a imperiilor, puterea militară constituind instrumentul prin care puterea politică a reușit să supună alte state. Complexitatea provocărilor mileniului al treilea, pentru marile puteri în primul rând, impune o definire nouă a interesului vital pentru mai mulți actori. Mai mult, datele ecuației se pot modifica substanțial prin apariția actorilor non-statali ale căror interese asimetrice nu sunt definite clar și nu există indicii clare în folosul cui acționează.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Conflictele și mai ales violența au reprezentat o trăsătură a vieții omului de-a lungul istoriei. Analiza puterii militare a unui stat urmărește stabilirea puterii actorului în relație cu alte state. Cu toate că se găsește în relație cu alte componente ale puterii în stat, puterea militară este practic o sursă de putere a statului respectiv și prin factorii ei cantitativi și calitativi se identifică o dimensiune a acesteia.
O altă dimensiune abordată a manifestării puterii militare în teatrele de operații este reprezentată de puterea de luptă. Puterea militară se regăsește la nivelul strategic, iar la nivel tactic ea se identifică prin elementele puterii de luptă. De asemenea, dezvoltarea anumitor factori, precum apariția de noi tehnologii sau accesul la noi sisteme de armament, corelate cu scăderea numărului de militari activi denotă importanța pe viitor a puterii militare, ca parte integrată a puterii în stat.
Prin analiza temei, am reușit să arăt impactul acesteia în cadrul statelor, cu accent pe membrii Alianței Nord-Atlantice, referindu-mă mai exact la România și Republica Cehă.
Prin analiza comparativă susținută de sursele primare, cât și secundare, am reușit să arăt complexitatea puterii militare în cazul acestor membri, privind mai multe trăsături ale acesteia: efective, nivelul de instruire, doctrina statelor menționate, economia țării care are la bază produsul intern brut, dezvoltarea sistemelor de armament, precum și capacitatea de reacție la eventuale amenințări. De asemenea, modul de organizare politico-militar a fost un factor important al analizei elaborate, întrucât acesta se găsește în relație strânsă cu capacitatea de proiecție și susținere a forțelor în diferite teatre de operații, inclusiv în afara frontierelor.
Puterea Alianței este dată de puterea membrilor ei. Astfel, influența puterii militare a Alianței are la bază influența puterii celorlalte state, deci și componenta puterii militare a celor două țări. Astfel, am subliniat importanța celor două state membre în cadrul Alianței.
Literatura de specialitate mi-a permis să dezvolt aspectele dimensiunii puterii militare în mod sistematic, trecând prin filtrul gândirii fiecare factor de natură calitativă sau cantitativă care putea influența balanța de putere în relația actorilor pe scena internațională.
Ca direcții viitoare de cercetare, pot indica o eventuală cercetare științifică asupra accesului celor două țări la tehnologie și armele moderne, ca factor multiplicator de putere militară pe scena internațională.
În concluzie, dimensiunea puterii militare se manifestă în mod strategic la nivelul statului prin raportarea la puterea militară a celorlate state, în mod operațional prin atingerea obiectivelor strategice plănuite cu ajutorul documentelor operaționale și la nivel tactic prin folosirea puterii de luptă în operațiile militare.
BIBLIOGRAFIE
Autori români
Băhnăreanu, I., Puterea militară în secolul XXI, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2005
Bărbulescu, I., Caracteristicile principale ale războiului viitor, Impact strategic, București, Editura Militară, nr. 3-4/2003
Duțu P., Bogzeanu, C., Provocările actuale pentru securitatea europeană, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010
Duțu P., Sarcinschi, A., Apărarea națională, între viziune și realitate, la început de mileniu , București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2013
Duțu, P., Fenomene și procese definitorii pentru evoluția armatei naționale, București, Editura Universității de Apărare “Carol I”, 2008
Duțu, P., Moștoflei, Profesionalizarea Armatei României, 2003, București
Frunzeti T., Bădălan, E., Forțe și tendințe în mediul de securitate european, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, 2003
Ghica-Radu, D., Tonea, A., Influența mediului operațional asupra modalităților de utilizare a puterii militare pentru gestionarea conflictelor în epoca globalizării, București, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2009
Hastings, M., Abordarea științei politice, Iași, Institutul European, 2000
Neag, M., Rațiu, A., Știință militară vol. I –Concepte și teorii , Sibiu , Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, 2008
Neguț, S., Geopolitica – Universul Puterii, București , Editura Meteor Press, 2009
Rousseau, J., Despre contractul social sau principiile dreptului politic, București, Editura Cultura Română, 1992
Trăsnea O., Știința politică. Studiu istorico-epistemologic,1970
Vâlsan C., Politologie, București, Editura Economică, 1997
Zamfir, C., Vlăsceanu, L., Dicționar de sociologie, București, Editura Babel, 1998
***Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, Oficiul de Presă, NATO, București, 1995.
Spinean Vasile,
Autori străini
Eisemberg, J., Iudaismul, București, Editura Humanitas, 1995,
H. Kissinger, Problems of National Strategy. A book of Readings, Editura V, 1971
Held, D., Transformări globale, Iași, Editura Polirom, 2004
Mlsna, P., Šlehofer, F., The Path of Czech Constitutionality- 1st edition, Úřad Vlády České Republiky, 2012,
S. Freeman, C. Solmirano, Trends in world military expenditure, Stockholm International Peace Research Institute, 2013
Sap, M., Brummer, C., Forțele Aeriene Române în: Lotnictwo Nr. 4/2010
W. S. Jones, The Logic of International Relations- Seventh Edition, Harper Collins Publishers, 1991
Dicționare
Department of Defense Dictionary of Military and Associated Terms, Joint Publication 1-02, 9 May 2005
Fundamentals of Full Spectrum Operations, FM 3-0, Chapter 4
Infografie
http://www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR_Translations/rum.pdf, accesat în data de 08.06.2013
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-12122013-BP/EN/2-12122013-BP-EN.PDF, accesat în data de 05.06.2014
http://www.roaf.ro/ro/dotare/c27j.php
http://www.rft.forter.ro/2009_1_t/02-tgl/04.htm, accesat în data de 01.06.2013
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/#, The World Factbook, April 2013, accesat în data de 02.06.2013
http://www.mapn.gov.ro/legislatie/buget/, accesat în data de 07.06.2014
www.oxfordscholarship.com, accesat în data de 04.06.2014
ANEXE
Anexa nr. 1
Tanc românesc TR-85M
Tancul ceh T72-M4CZ
Caracteristici tehnico-tactice
Anexa 2
Elicopter IAR-330 Puma SOCAT
Elicopter Mi-24
BIBLIOGRAFIE
Autori români
Băhnăreanu, I., Puterea militară în secolul XXI, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2005
Bărbulescu, I., Caracteristicile principale ale războiului viitor, Impact strategic, București, Editura Militară, nr. 3-4/2003
Duțu P., Bogzeanu, C., Provocările actuale pentru securitatea europeană, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2010
Duțu P., Sarcinschi, A., Apărarea națională, între viziune și realitate, la început de mileniu , București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2013
Duțu, P., Fenomene și procese definitorii pentru evoluția armatei naționale, București, Editura Universității de Apărare “Carol I”, 2008
Duțu, P., Moștoflei, Profesionalizarea Armatei României, 2003, București
Frunzeti T., Bădălan, E., Forțe și tendințe în mediul de securitate european, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, 2003
Ghica-Radu, D., Tonea, A., Influența mediului operațional asupra modalităților de utilizare a puterii militare pentru gestionarea conflictelor în epoca globalizării, București, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2009
Hastings, M., Abordarea științei politice, Iași, Institutul European, 2000
Neag, M., Rațiu, A., Știință militară vol. I –Concepte și teorii , Sibiu , Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, 2008
Neguț, S., Geopolitica – Universul Puterii, București , Editura Meteor Press, 2009
Rousseau, J., Despre contractul social sau principiile dreptului politic, București, Editura Cultura Română, 1992
Trăsnea O., Știința politică. Studiu istorico-epistemologic,1970
Vâlsan C., Politologie, București, Editura Economică, 1997
Zamfir, C., Vlăsceanu, L., Dicționar de sociologie, București, Editura Babel, 1998
***Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, Oficiul de Presă, NATO, București, 1995.
Spinean Vasile,
Autori străini
Eisemberg, J., Iudaismul, București, Editura Humanitas, 1995,
H. Kissinger, Problems of National Strategy. A book of Readings, Editura V, 1971
Held, D., Transformări globale, Iași, Editura Polirom, 2004
Mlsna, P., Šlehofer, F., The Path of Czech Constitutionality- 1st edition, Úřad Vlády České Republiky, 2012,
S. Freeman, C. Solmirano, Trends in world military expenditure, Stockholm International Peace Research Institute, 2013
Sap, M., Brummer, C., Forțele Aeriene Române în: Lotnictwo Nr. 4/2010
W. S. Jones, The Logic of International Relations- Seventh Edition, Harper Collins Publishers, 1991
Dicționare
Department of Defense Dictionary of Military and Associated Terms, Joint Publication 1-02, 9 May 2005
Fundamentals of Full Spectrum Operations, FM 3-0, Chapter 4
Infografie
http://www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR_Translations/rum.pdf, accesat în data de 08.06.2013
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-12122013-BP/EN/2-12122013-BP-EN.PDF, accesat în data de 05.06.2014
http://www.roaf.ro/ro/dotare/c27j.php
http://www.rft.forter.ro/2009_1_t/02-tgl/04.htm, accesat în data de 01.06.2013
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/#, The World Factbook, April 2013, accesat în data de 02.06.2013
http://www.mapn.gov.ro/legislatie/buget/, accesat în data de 07.06.2014
www.oxfordscholarship.com, accesat în data de 04.06.2014
ANEXE
Anexa nr. 1
Tanc românesc TR-85M
Tancul ceh T72-M4CZ
Caracteristici tehnico-tactice
Anexa 2
Elicopter IAR-330 Puma SOCAT
Elicopter Mi-24
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Analitice Asupra Dimensiunilor Puterii Militare (ID: 110308)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.