Aspecte Aleopatice In Ecosisteme

Medicina

Aspecte Aleopatice In Ecosisteme

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Lista figurilor, a tabelelor și a graficelor

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

Introducere

CAPITOLUL I: STADIUL ACTUAL AL CUNOAȘTERII

1.1. Alelopatia în ecosistemele naturale

1.2. Alelopatia în agroecosisteme

1.3. Efecte alelopatice ale florii soarelui

CAPITOLUL II DESCRIEREA CADRULUI DE DESFĂȘURARE A CERCETĂRILOR

PARTEA a II-a – CONTRIBUȚII PROPRII

CAPITOLUL III. OBIECTIVELE STUDIULUI, CONDIȚIILE DE EXPERIMENTARE, MATERIALUL ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Obiectivele studiului

3.2. Condițiile de experimentare

3.3. Materialul biologic utilizat

3.4. Metodele de lucru

CAPITOLUL 4 REZULTATELE CERCETĂRII

4.1. Efectul extractului apos de floarea soarelui asupra germinației și creșterii plantulelor

-energia germinativă ;

-capacitatea germinativă ;

-dinamica de creștere a coleoptilelor ;

-activitatea fotosintetică (CCI ) ;

-conținutul de substanță uscată.

Concluzii și recomandări

Bibliografie

Capitolul I

STADIUL ACTUAL AL CUNOAȘTERII

1.1 Alelopatia în ecosistemele naturale

Termenul de “alelopatie” , introdus prima oară de către Molisch (1937), se referă atât la efectele dăunătoare, dar și la cele benefice asupra interacțiunilor biochimice între toate clasele de plante, incluzând cele mediate de microorganisme.

Efectele alelopatice sunt datorate substanțelor inhibitoare care sunt realizate direct de plantele din mediul înconjurător prin exudarea rădăcinilor, ieșirea și volatilizarea și prin descompunerea resturilor vegetale (Rice, 1984).

Ideea influenței exercitate de către unele substanțe chimice eliberate în mediu de către anumite organisme vecine a fost emisă în anul 1832 de către De Condolle citat de Habourne, (1977). De Condolle a ajuns la concluzia că toate plantele secretă prin rădăcini anumite substanțe care pot să stimuleze și să inhibe creșterea altor plante.

În opinia lui Molisch, alelopatia poate fi definită prin “capacitatea plantelor superioare sau inferioare de a produce substanțe care, eliberate în mediu pot influența favorabil sau nefavorabil dezvoltarea altor plante, dar care pot exercita și o acțiune intraspecifică de autotoxicitate “ (Wegmann, 2007 ).

Termenul de “allelopathie” derivă de la cuvintele grecești “allelon” = reciproc și “pathos” = suferință. El definește astfel suferința provocată unei plante de către o altă plantă. Ulterior, acest termen, în literatura de specialitate s-a consacrat pentru definirea relațiilor ce se stabilesc între plantele care alcătuiesc un ecosistem sau între acestea și alte viețuitoare prezente în asociația respectivă. Actualmente, alelopatia s-a constituit în unul dintre domeniile moderne ale ecofiziologiei vegetale.

Crăciun si Crăciun (1989), în “ Dicționar de Biologie” , a dat următoarea definiție alelopatiei: “influența sau efectul unei plante vii asupra alteia, de netoleranță. Fenomenul de alelopatie se traduce prin sinteza și secreția de către organele anumitor specii (flori, frunze, rădăcini) a unor substanțe, adevărate arme chimice, îndreptate împotriva altor specii vegetale. S-a constatat astfel că, narcisele nu suportă vecinătatea lăcrămioarelor, lalelele nu se împacă cu nu-mă-uita, liliacul cu violetele, nucul cu legumele, socul cu salcâmul, pinul cu mesteacănul, varza cu vița de vie, laurul cu ridichea neagră, floarea-soarelui cu unele buruieni, etc “.

În literatura de specialitate (Einhelling, 1995), plantele care sintetizează și eliberează în preajma lor compuși alelopatici se numesc plante donatoare , în timp ce organismele vegetale “bombardate” cu astfel de substanțe – sau microorganismele ori animalele care au în jurul lor variați produși cu efecte alelopatice –se numesc receptoare, respectiv plante are reacționează la “semnalele biochimice” emise de exemplarele speciilor vegetale care dețin astfel de capacități, ce devin dominante în ecosistem. Dar, în cadrul natural, există și ființe care luptă, prin mijloace proprii, împotriva atacului chimic suferit de ele, lansat asupra lor de către viețuitoarele din preajmă, în special de plante, reușind sau nu să anihileze acțiunile exercitate împotriva acestora.

Efecte alelopatice sunt întâlnite ca existând nu numai între diferitele specii vegetale, ci și între variații indivizi ai aceleiași specii, mai cu seamă atunci când în mediul înconjurător scade disponibilitatea resurselor hidrice și se micșorează rezervele de săruri minerale, factor care influențează nu numai creșterea și dezvoltarea plantelor, ci chiar și viața acestora.

Interacțiunile alelopatice stabilite între indivizii aceleiași specii, aflați în același perimetru natural, poartă denumirea de autotoxicitate. Fenomenul de autotoxicitate a fost pus în evidență la Parthenium argentatum (compusul aromatic incriminat, în acest caz, fiind acidul transcinamic, (după Zeigler, 1998 și Wegmann, 2007), la stejarul de mătase (Grevillea robusta), un arbore din pădurile subtropicale din Australia și la alte specii vegetale.

Efectele alelopatice toxice și reacțiile antitoxice sunt greu de estimat, ca de altfel și importanța ecologică a acestora asupra diferitelor specii de viețuitoare, în primul rând a plantelor care se află în interconcurență, într-un același teritoriu. Unele dintre substanțele eliberate în mediul înconjurător sunt descompuse relativ rapid de către microorganisme, diminuând sau anihilând astfel efectele lor potențial toxice, asupra altor viețuitoare, în timp ce alți compuși alelopatici sunt degradați mai încet, în această ultimă categorie incluzându-se un grup de compuși fenolici, cu precădere taninurile.

Substanțele cu efecte alelopatice sunt elaborate de plante în cadrul metabolismului secundar, latură a metabolismului general, care este caracteristic numai organismelor vegetale.

Produșii secundari de metabolism sunt prezenți în diferite organe ale multor specii vegetale, cum sunt în: rădăcini, tulpini, frunze, flori, fructe și în semințe. Compușii chimici cu efecte alelopatice nu au rol în procesele metabolice primare, esențiale pentru supraviețuirea plantelor. Între compușii cu efecte alelopatice predomină alcaloizii, fenolii, terpenele si glicozidele. Majoritatea substanțelor alelopatice, în corpul plantelor se găsesc, inițial, sub o formă inactivă, ele servind ca substanțe de apărare a acestora împotriva unor dăunători sau a unor specii concurente. În urma unor transformări suferite de acestea, ulterior (hidroliză, oxidoreducere, metilare sau demetilare etc.), din astfel de compuși pot fi generați produși noi de metabolism, ale căror proprietăți pot fi deosebite (Whittaker si Feny, 1971).

Compușii desorbiți în mediul exterior, de către rădăcinile plantelor sau eliberați prin volatilizare, la nivelul epidermelor plantelor care ocupă anumite zone, ori substanțele care rezultă din descompunerea reziduurilor vegetale (frunze, rădăcini moarte, fructe putrezite etc.), sunt vehiculați în ecosistem odată cu apa de ploaie, cu ceața sau cu roua, sau prin intermediul lucrărilor agricole, ori a altor procese cum sunt prin transportul animalelor, ei acționând la distanțe mai mici sau mai mari de locul lor de origine. (Inderjit și colab., 2003)

Compușii alelopatici afectează diviziunea celulară a plantelor concurente, activitatea fitohormonilor, eficiența funcțională a cloroplastelor și a mitocondriilor, dinamica enzimatică, funcțiile biomembranelor, relația plantă – apă (Calera și colab., 1995; Einhelling, 1995, 1999; Blum și colab., 1999; Reigosa și colab., 1999; Macias și colab., 1999).

Fenomenul alelopatiei a existat de mii de ani, dar cercetarea științifică și înțelegerea alelopatiei se face doar de câteva decenii. Aria de răspândire a fenomenelor alelopatice este impresionantă, ea mergând până la considerarea alelopatiei drept “un fenomen general, prezent în toate biocenozele” (Neamțu, 1983) sau chiar “o însușire caracteristică a vieții” (Andrei, 1965). Efectele acesteia s-au pus în evidență în toate regiunile geografice, dar predomină în cele cu deficit de precipitații și în condiții favorabile manifestării factorilor de stres ( de exemplu seceta).

Progresele făcute în chimie, în anatomia și fiziologia plantelor, în biotehnologie și în tehnologia digitală, au contribuit la dezvoltarea cercetării alelopatice.

Datele acumulate de-a lungul timpului au demonstrate că substanțele alelopatice au atât un caracter inhibitor, cât și un caracter stimulator. Substanțele alelopatice cu caracter inhibitor au o largă răspândire în natură. Au fost puse în evidență la plantele din deșert, la cele din regiuni umede și la plantele din ecosistemele forestiere.

Substanțele alelopatice cu rol stimulator sunt vitaminele.

Interacțiunile biochimice dintre plante pot avea numeroase aplicații practice în agricultură. Anumiți compuși alelochimici s-au dovedit a fi eficace ca erbicide și insecticide naturale. Astfel, piretrinele extrase din speciile de Chrysanthemum, precum și cineolul, derivat din cinmetilin, extras din plantele de deșert utilizate pentru elaborarea de noi pesticide. Prin modificarea acestor substanțe alelochimice, produsul final poate fi mult mai active, mai selectiv sau mai persistent decât în plantele care le conțin. În urma analizării alelocompușilor utilizați ca erbicide, Putnam (1988) a delimitat 6 clase de alelocompuși izolați de la 30 de familii de plante acvatice și terestre. Aceste clase cuprind alcaloizi, derivați ai acidului cinamic, compuși cianogenici, flavonoizi și etilenă.

Alelocompușii sunt utilizați pentru obținerea erbicidelor sintetice. Există mii de fitotoxine naturale, dar puține sunt comercializate ca erbicide pentru că sunt extrem de costisitoare pentru a fi sintetizate la scară industrială (Duke și Lyndon, 1987). Multe fitotoxine naturale au structuri chimice complexe care sunt dificil de sintetizat.

Alte aspecte importante ale alelopatiei, în afară de producerea și eliberarea în mediu a unor substanțe fitotoxice pentru unele specii vegetale, vizează absorbția pasivă a lor de către particulele din sol, dar și absorbția și translocarea acestora în interiorul organismelor receptoare (Ferreira și Aquila, 2000) și vehicularea lor în componentele vii ale ecosistemului.

Atunci când plantele sunt supuse acțiunii alelocompușilor, procesele de creștere și de dezvoltare ale unora dintre organismele vegetale pot fi grav afectate. Efectele vizibile, immediate ale acestora includ: inhibarea germinației semințelor (uneori având loc o imbibare a țesuturilor, fără ca acestea să mai poată încolți) , diminuarea sistemului radicular, umflarea și chiar necrozarea vârfurilor rădăcinilor, curbarea axei radiculare, scăderea densității perișorilor absorbanți, reducerea numărului de rădăcinițe în cadrul sistemului radicular al plantulelor, micșorarea greutății uscate a plantelor afectate de efectele compușilor alelochimici, diminuarea producției de fructe și de semințe, ceea ce conduce la scăderea capacității lor de reproducere, respectiv de diseminare a acestora.

Simptome ale “ efectelor alelopatice “ pot fi și veștejirea și îngălbenirea frunzelor sau moartea unei părți din masa vegetală, în unele cazuri chiar a întregii plante. Astfel de reacții, vizibile pe plan morfologic, sunt rezultatul producerii unor modificări ale metabolismului primar al plantelor afectate de receptarea mesajelor alelochimice, fapt ce declanșează – la nivelul organismului stresat alelopatic – a o serie de efecte negative, specifice sau nespecifice, care sunt manifestate în astfel de situații la nivelul viețuitoarelor sensibile, compușii acționând pe plan tisular, celular sau molecular ( Rice, 1979).

1.2. Alelopatia în agroecosisteme

Un număr de culturi prezintă interacțiuni alelopatice care joacă un rol important în mediul complex al agroecosistemelor. Mai multe studii au arătat că, culturile alelopatice reduc creșterea, dezvoltarea și randamentul altor culturi. Un alt aspect de interes in ceea ce privește cultura alelopatică este că alelochimicalele pot prezenta efect inhibitor asupra unei culturi.

Deși orice parte a plantei poate conține substanțe cuar a întregii plante. Astfel de reacții, vizibile pe plan morfologic, sunt rezultatul producerii unor modificări ale metabolismului primar al plantelor afectate de receptarea mesajelor alelochimice, fapt ce declanșează – la nivelul organismului stresat alelopatic – a o serie de efecte negative, specifice sau nespecifice, care sunt manifestate în astfel de situații la nivelul viețuitoarelor sensibile, compușii acționând pe plan tisular, celular sau molecular ( Rice, 1979).

1.2. Alelopatia în agroecosisteme

Un număr de culturi prezintă interacțiuni alelopatice care joacă un rol important în mediul complex al agroecosistemelor. Mai multe studii au arătat că, culturile alelopatice reduc creșterea, dezvoltarea și randamentul altor culturi. Un alt aspect de interes in ceea ce privește cultura alelopatică este că alelochimicalele pot prezenta efect inhibitor asupra unei culturi.

Deși orice parte a plantei poate conține substanțe cu caracter alelopatic, incluzând chiar și polenul, descompunerea resturilor de recoltă prezintă mai multă influență asupra altor plante. În plus, extinderea alelopatiei într-o cultură de plante variază în funcție de vârstă, parte și tipul de cultivar utilizat. În zilele noastre, culturile alelopatice sunt utilizate ca un important instrument în gestionarea buruienilor și dăunătorilor sub sustenabilitatea programelor de gestionare a dăunătorilor.

De asemenea, descompunerea reziduurilor unor astfel de culturi poate fi utilizată pentru gestionarea buruienilor dăunătoare și pentru dăunători vizavi de menținerea sustenabilității sistemului.

Literatura citează numeroase exemple de manifestare a fenomenelor alelopatice din care vom prezenta doar câteva, dintre care cele mai cunoscute și cu aplicabilitate practică (tabelul 1).

Tabelul 1

Combaterea alelopatică a unor specii de buruieni

(după Toncea I. și Stoianov R., 2002)

Tradiționala practică de rotație a culturilor care a scăzut cu odată cu descoperirea erbicidelor sintetice poate fi, de asemenea reînviată, dacă potențialul alelopatic al culturilor rotative este bine înțeles. Selecția de soiuri cu potențial alelopatic înalt sau cu înaltă competitivitate este o altă cale posibilă prin care culturile alelopatice pot fi utilizate mai bine pentru controlul buruienilor și sporirea randamentului. Culturile cu potențial alelopatic mai mic pot fi îmbunătățite genetic prin încorporarea genelor dorite codificate de sinteza alelochimicalelor. Alelochimicalele pure extrase și identificate de la unele plante de cultură pot fi, de asemenea, utilizate ca bioerbicide.

Etimologic, cultura este cea care furnizează mâncare, furaje, fibre și câteva alte produse. La nivel mondial 25 de culturi, din care culturile de cereale, cum ar fi grâul, porumbul, orezul sunt principalele utilizate (Wittwer,1998).

Alelopatia este un fenomen care a fost observat în terenuri cultivate de secole. Theophrastus (300 B. C.) a raportat suprimarea buruienilor prin năut (Cicer arietinum). Mai târziu, Plinius Secundus ( 1 A. D. ) a raportat mai multe culturi, cum ar fi năutul, orzul (Hordeum vulgare), schinduful ( Trigonella foenum-graecum) și măzărichea amară ( Vicia ervillia). Candolle (1832), un botanist elvețian și binecunoscut taxonomist, a observat că substanțele chimice eliberate din culturile de plante provoacă boala solului și această problemă poate fi controlată numai în cazul în care rotația culturilor este practicată. Mai devreme, munca cu alelopatia a fost de asemenea demonstrată de Schreiner și Sullivan (1909) și Pickering ( 1912, 1917). În timp ce studia efectul etilenului, Molish (1937) a inventat termenul „alelopatie” , alegând două cuvinte grecești. Munca în domeniul alelopatiei, în special în agroecosisteme, a continuat într-un ritm foarte lent, chiar și după perioada lui Molish. Cu toate acestea, ea a luat amploare doar în ultimele trei decenii. Astfel de interes reînnoit în acest domeniu se datorează mai multor obiective, incluzând manipularea alelopatiei pentru îmbunătățirea culturii, conservarea diverselor specii, gestionarea buruienilor, protecția mediului prin intermediul ecoprietenilor utilizați în alelopatie sau alelochimicalele pentru controlul buruienilor, dăunătorilor și bolile plantelor (Rizvi și Rizvi, 1992; Rice, 1995; Kohli, Batish și Singh, 1998; Anaya, 1999; Chou, 1999; Rizvi și colab., 1999). Orizonturile unde alelopatia poate fi utilizată sunt nelimintate și, prin urmare, succesul fenomenal poate fi de așteptat. Documentarea bibliografică efectuată de către Batish et al., 2010) a scos în evidență faptul, că la foarte multe specii de plante cultivate prezintă efecte alelopatice asupra altora (tab. 2).

Tabelul nr. 2

Lista culturilor alelopatice care afectează alte culturi

(după Batish și colab., 2010)

1.3. Efecte alelopatice ale florii-soarelui

Efectul alelopatic, inhibitor al florii soarelui, Helianthus annuus asupra unor buruieni, dar și asupra unor plante de cultură, a fost evidențiat de numeroase cercetări. S-a demonstrat că efectele nocive ale florii soarelui în rotația culturilor sunt cauzate de eliberarea și acumularea de exudate radiculare în timpul creșterii plantelor, de incorporarea materialului vegetal în sol sub formă de îngrășământ verde, dar și a biomasei uscate ramase după recoltare.

Cercetările efectuate de către Macias et al., (1996, 1998, 2002) au evidențiat faptul că plantele de Helianthus annuus prezintă o concentrație ridicată de terpenoide, în special sesquiterpenoide. Aceste substanțe posedă o gamă largă de activități biologice, inclusiv potențial alelopatic (Harborne, 1993; Macias și colab., 2002).

Anjum și Bajwa (2005) au constatat că extractul apos preparat din frunze de floarea-soarelui a inhibat semnificativ creșterea plantelor din vecinătatea acestei specii, comparativ cu lotul control (nesupus tratamentelor cu un astfel de extract), înregistrându-se o reducere cu până la 75 % în ceea ce privește cantitatea de substanță uscată acumulată în materialul vegetal supus testărilor, rezultat la finele experimentelor. Concluzia autorilor a fost aceea că, floarea-soarelui poate influența negativ creșterea plantelor din mediul înconjurător, datorită potențialului său alelopatic foarte dezvoltat.

Azania și colab. (2003), Anjum și colab. (2005), au evidențiat potențialul alelopatic al florii soarelui ca și erbicid natural atestând efectele inhibitoare asupra germinației semințelor și creșterii plantulelor de Agropyron repens, Ambrosia artemsiifolia, Avena fatua , Celosia crestata, Chenopodium album , Cynodon dactylon , Digitalis sanguinalis , Echinochloa crus – galli, Portulaca oleracea, Trianthema portulacastrum, Veronica persica,. Acest potențial inhibitor poate fi folosit pentru managementul buruienilor cu mai puține erbicide, în contextul unei agriculturi durabile.

Referitor la plantele de cultură, s-a constatat că randamentul unora dintre ele a fost mai redus atunci când au fost cultivate după floarea soarelui.(Bogatek et al., 2006). De asemenea, studiile au demonstrat faptul că floarea soarelui este mai puțin dăunătoare culturilor de familia Graminae, comparativ cu alte familii ( Batish colab. , 2002; Bogatek colab. 2005),

2.2. Cadru organizatoric de desfășurare a experiențelor

Cercetarea științifică s-a desfășurat în cadrul USAMV Iași, în condiții de laborator și de seră. Laboratorul de Eco Fiziologie din cadrul USAMV Iași dispune de următoarele tipuri de aparatură, necesare desfășurării cât mai bune a experiențelor: etuvă, balanță analitică, spectofotometru, analizator de fotosinteză LCpro+, aparat pentru determinarea în câmp a concentrației de clorofilă.

CAPITOLUL 3. OBIECTIVELE STUDIULUI, CONDIȚIILE DE EXPERIMENTARE, MATERIALUL ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Obiectivele studiului

Agroecosistemele intensive, prezintă, de multe ori, o scădere a productivității în pofida faptului că aportul energetic extern sub forma de îngrășăminte, pesticide, lucrări culturale este substanțial, în concordanță cu cerințele tehnologice ale speciilor, iar condițiile climatice sunt propice cultivării acestora.

Unele cercetări recente explică acest declin ca urmare fenomenelor alelopatice generate de plantele premergătoare . În literatura de specialitate, la plante sunt cunoscuți deja peste 10.000 de metaboliți secundari, de exemplu fenoli, terpenoide, alcaloizi, acizi grași, steroizi, și poliacetilene, cu important rol alelopatic.

Floarea soarelui este menționată ca o plantă cu proprietăți alelopatice, mai pregnante asupra dicotiledonatelor decât asupra gramineelor. Cu toate acestea și la graminee se pot înregistra reacții diferite la efectul alelopatic, în funcție de soiul cultivat.

Se impune menționat faptul că, studiul efectului alelopatic al unei plante trebuie abordat diferențiat în funcție de fenofaza în care se găsește la un moment dat specia potențial afectată.

Saffari și Torabi-Sirchi (2011) sunt de părere că pentru a înțelege comportamentul in situ a culturilor agricole și interacțiunea lor cu mediul înconjurător, în viitor de cercetarea agricolă va trebui să includă neapărat metode ecologice, fiziologice și moleculare. Din aceste considerente, experimentele de laborator reprezintă un prim pas în evaluarea influenței reziduurilor de plante care ar putea rămâne în sol după recoltare, asupra germinației și creșterii plantelor ce le succed în asolament (Ebrahimi și colab., 2011).

Obiectivul principal al cercetărilor experimentale a fost acela de a urmări efectul alelopatic al florii soarelui asupra proceselor fiziologice de germinație și creștere a plantulelor de Triticum aestivum cv. Arieșan, Boema și Dropia, pentru a stabili dependența de soi a acestei interacțiuni biochimice în agroecosistem.

Pe lângă acestea, s-a urmărit studiul efectul alelopatic al florii soarelui asupra plantelor de Avena sativa cv Mureș.

S-au stabilit următoarele obiective specifice:

1. Evaluarea capacității germinative a semințelor și a creșterii coleoptilelor.

2. Evaluarea stării fiziologice a plantulelor, prin determinarea concentrației de pigmenți asimilatori, colorofilieni, ca premiză a desfășurării normale a fotosintezei, precum și a celor floavonoizi, ca indicatori ai stresului.

3. Determinarea conținutului de substanță uscată a plantulelor.

3.2. Condițiile de experimentare

Experiențele au foste efectuate în cadrul laboratorului de Eco fiziologie vegetală al Universității de Științe Agricole și Medicină veterinară “Ion Ionescu de la Brad”Iași.

Figura……. Imagini din laborator

3.3. Materialul biologic utilizat

Pentru cercetare s-au utilizat tulpini de floarea soarelui, colectate la maturitatea tehnologică a plantei (în momentul recoltării). S-a urmărit comportamentul a trei soiuri românești de grâu de toamnă: Arieșan,Boema și Dropia.

În continuare sunt prezentate câteva caracteristici ale plantelor luate în studiu:

Floarea soarelui

Floarea-soarelui se caracterizează printr-o plasticitate ecologică ridicată, dar necesită, în general, o climă caldă și moderat umedă. Deși are cerințe ridicate față de căldură, lumină și fertilitatea solului, arealul de cultură a acestei plante este mare datorită rezistenței la secetă, la oscilațiile mari de temperatură și la temperaturile scăzute din prima parte a vegetației.

Temperatura. Germinația semințelor începe la 4-5°C, dar se desfășoară normal la temperaturi de peste 6-7°C. Plantele tinere, în faza de 4-5 frunze, pot rezista la înghețuri târzii de până la -6…-8°C, dacă sunt de scurtă durată, dar acestea provoacă anomalii de creștere (ramificarea tulpinii, deformarea inflorescenței, etc.), ca urmare a distrugerii vârfului de creștere.

Umiditatea. Deși se numără printre plantele mari consumatoare de apă (având coeficientul de transpirație de 470-570 și chiar mai mare), floarea-soarelui rezistă destul de bine la secetă, chiar mai bine decât porumbul, datorită sistemului radicular profund, a perișorilor de pe plantă, care reduc transpirația, a posibilităților de a-și micșora suprafața de evaporare prin lepădarea frunyelor bazale și sistemului medular care înmagazinează o mare cantitate de apă. Pentru încolțire, semințele absorb apă în proporție de 70-100% din masa lor.

Lumina. Având o mare capacitate fotosintetică, floarea-soarelui este o mare iubitoare de lumină, fiind cunoscut fenomenul de heliotropism, planta rotindu-și inflorescența după soare. Este mai pretențioasă față de lumină, îndeosebi după formarea inflorescenței. Lumina slabă și umbrirea determină alungirea tulpinii, reducerea suprafeței foliare și scăderea producției de semințe.

Cât privește reacția la fotoperioadă, floarea-soarelui prezintă o mare variabilitate, iar datele din literatură sunt contradictorii. Au fost puse in evidență atât forme neutre, cât și forme de zi scurtă și de zi lungă.

Solul. Deși poate fi cultivată pe soluri diferite, floarea-soarelui este destul de pretențioasă față de sol. Cele mai potrivite sunt solurile mijlocii, lutoase, luto-nisipoase, profunde, fără hardpan, fertile, cu capacitate ridicată de reținere a apei, dar bine drenate,însorite, cu reacție neutră, slab acidă sau slab alcalină ( pH= 6,4-7,2). Sunt recomandate a fi cultivate cu floarea-soarelui cernoziomurile, solurile aluviale cu o bună permeabilitate, brun-roșcate și solurile brune. Trebuie evitate solurile argiloase, grele, compacte, reci, prea umede, acide sau prea alcaline, nisipoase, pietroase, solurile erodate.

Floarea-soarelui este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară (cereale păioase, porumb, leguminoase), dar și pentru cele de toamnă și chiar pentru grâu (până pe 15 septembrie), iar prin lucrările solului se încorporează adânc resturile vegetale rămase.

„Helianthus annus L.” a fost raportată ca și cultură alelopatică care poate afecta alte culturi (Batish și colab., 2001).

Grâul comun ( Triticum aestivum L. ssp. vulgare )

este specia cea mai răspândită pe glob, ocupând 90% din suprafața mondială semănată cu grâu. Boabele se utilizează în primul rând pentru fabricarea pâinii, datorită acestui fapt, grâul se mai numește și ,,grâul de pâine”. Are forme de primăvară și toamnă și cuprinde un număr foarte mare de soiuri. Cuprinde numeroase varietăți, diferențiate între ele după particularitățile morfologice ale spicului matur: prezența sau absența aristelor, culoarea aristelor, culoarea glumelor, pubescența glumelor, culoarea boabelor (Körnicke, 1885 ). Soiurile de grâu cultivate în prezent în țara noastră aparțin varietăților: erythrospermum (spic alb, aristat, glume glabre, bob roșu ); lutescens ( spic alb, nearistat, glume glabre, bob roșu ), ferruginum (spic roșu, aristat, glume glabre, bob roșu ); milturum ( spic roșu, nearistat, glume glabre, bob roșu).

Cerințe ecologice. Zone ecologice

Cele mai mari suprafețe cultivate cu grâu în țara noastră se găsesc în zonele foarte favorabile și favorabile.

Zone ecologice

În România, pe circa 20% din suprafața arabilă a țării se întrunesc condiții foarte favorabile pentru grâu, iar pe circa 70% condiții favorabile. Doar pe circa 7% din suprafața arabilă se poate afirma că se întrunesc condiții puțin favorabile pentru cultura grâului .

Ca urmare, cele 2,1 – 2,4 milioane hectare semănate cu grâu în România pot fi amplasate numai în condiții foarte favorabile și favorabile.

Zona foarte favorabilă se situează, în primul rând, în Câmpia de Vest (Câmpia Crișurilor și Câmpia Banatului) și se caracterizează prin prezența solurilor de tip cernoziom și a solului brun-roșacat Condițiile climatice sunt foarte favorabile, iar secetele la semănat și în faza de formare a boabelor sunt puțin frecvente; precipitațiile de toamnă și de primăvară sunt suficiente pentru a acoperi nevoile plantelor de grâu.

În Câmpia Dunării, zona foarte favorabilă ocupă sudul Olteniei, terasele Dunării din stânga Oltului, jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului și o suprafață între București-Giurgiu-Călărasi-Armășești (Urziceni), vestul Bărăganului. În aceste areale, secetele sunt mai frecvente, atât toamna, la semănat, cât și primăvara și la începutul verii (îndeosebi în Bărăgan).

În Câmpia Transilvaniei, zona foarte favorabilă grâului este mai restrânsă; precipitațiile de toamnă și de primăvară sunt suficiente pentru a asigura vegetația normală a plantelor.
În nord-estul Moldovei, precipitațiile sunt mai reduse, atât toamna cât și iarna; pe timpul sezonului rece, plantele de grâu sunt expuse la temperaturi scăzute, în anii normali, nu se produc, totuși, pălirea plantelor și șiștăvirea boabelor.

Zona favorabilă

Se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile, în vestul țării, această zonă este asemănătoare din punct de vedere climatic, cu zona foarte favorabilă; solurile sunt însă foarte diferite și mai puțin fertile (aluviuni podzolite, soluri brun-roșcate podzolite, brune-podzolite, lăcoviști, soluri gleice).

În sud, clima este relativ favorabilă, dar spre estul zonei se manifestă, mai frecvent, insuficiența apei, atât în sezonul de toamnă, dar și primăvara și la începutul verii, în Dobrogea, condițiile de umiditate atmosferică sunt mai favorabile în vecinătatea litoralului. Gama de solurile din zonă cuprinde cernoziomuri, soluri brun-roșcate, brun-roșcat luvice, brune-luvice, podzoluri argilo-iluviale, brancioguri, soluri erodate (spre nordul zonei).

În Transilvania, condițiile climatice sunt favorabile. Un dezavantaj îl constituie terenurile destul de denivelate. Zona se extinde în bazinele Târnavelor, Mureșului, Oltului, în depresiunile Bîrsei, Făgăraș, Ciuc.

În Moldova (județele Iași, Botoșani, Galați, porțiunea din dreapta Șiretului) toamnele secetoase sunt foarte frecvente și pălirea grâului este mai accentuată; de asemenea, condițiile de iernare sunt mai grele. Solurile prezente sunt cernoziomuri, soluri de luncă, soluri argilo-iluviale. În aceste areale, aplicarea unor măsuri ameliorative, cum ar fi irigațiile, amendarea, afânările adânci, pot crea condiții foarte favorabile pentru culturile de grâu.

Deoarece soiurile de grâu se deosebesc prin anumite caractere morfologice, însușiri fiziologice, biochimice, tehnologice și agronomice pentru cercetare au fost utlizate trei soiuri românești de grâu, unul creat la Turda (Arieșan) și două create la I.C.C.P.T. Fundulea, utilizate foarte frecvent în culturile agricole din țara noastră: Boema 1 și Dropia.

Arieșan

Soiul cel mai răspândit în producție în Transilvania și Moldova, din portofoliul SCDA Turda; Talia plantelor este de 95 – 105 cm, cu rezistență mijlocie la cădere. Este un soi timpuriu, rezistent la rugina galbenă, rugina brună și mijlociu rezistent la făinare, septorioză și iernare. Are capacitate bună de înfrățire și realizează producții bune la densități de 500 – 550 boabe germinabile/m2. Coleoptilul este lung, ceea ce permite semănatul la 5-6 cm adâncime. Soi precoce și productiv (6.000 – 9.000 kg/ha), cu bob mare (MMB 42 – 46 g); foarte bună stabilitate a producției; tolerant la condiții nefavorabile de climă și de sol; calități bune de morărit și panificație; randament în făină de 78%; proteină – 15,54%; gluten umed – 28,96; gluten uscat – 8,84%.

Boema 1

Este soiul cu cea mai mare răspândire, de 25% din suprafața cultivata cu grâu. Este precoce, cu spicul aristat, rezistent la stres termo-hidric, iernare și cădere. Rezistență echilibrată la bolile foliare, cu deosebire la rasele actuale de rugină galbenă. Are rezistență mai buna la încolțirea în spic decât alte soiuri, ceea ce face, ca în anii ploioși, pierderile cantitative și calitative de recoltă la maturitate sa fie mai reduse. Are caracteristici bune de morărit și panificație. Recomandat în cultură intensivă și extensivă, în zonele de câmpie și colinare din sudul și vestul țării (Ittu, 2011).

Dropia

În prezent, are o pondere de 16,1% in suprafața de cultura a grâului din Romania. Are o foarte buna adaptabilitate la condițiile din tara noastră. Este un soi precoce, cu talia scurta, ceea ce il recomanda sa fie cultivat atât la irigat cat si la neirigat. Se deosebește prin următoarele caractere morfologice: Cariopsa este mare, ovoidală, de culoare roșie. Greutatea a 1000 boabe are valori cuprinse intre 44-48 g, iar masa hectolitrica intre 73-74,5 kg. Plantele au înălțimea medie de 87,5 cm. Frunzele sunt de mărime mijlocie. Spicul este mare, fusiform, aristat, de culoare alba la maturitate. Însușiri fiziologice. Vegetația durează între 239-267 zile. Are o rezistență bună la iernare și cădere. Este rezistent la făinare, mijlociu de rezistent la rugina galbena și septorioză și este mijlociu de sensibil la rugina bruna. Însușiri de calitate. Se încadrează in grupa de calitate Bl -A2, cu un conținut de 13-14,8 %, proteină, 23,3 – 38,8 % gluten umed și 9,2 – 15,4 %. gluten uscat. Capacitatea de producție. Este un soi de tip intensiv, cu o capacitate de producție ridicată, realizând în condiții normale producții de peste 6300 kg/ha.

Ovăzul (Avena sativa L.)

A fost luat în cultură mult mai târziu, primele însemnări datând din secolul IV î.Hr. Geții și germanii îl foloseau sub formă de grișuri și pâine, iar în evul mediu era considerat printre principalele cereale de primăvară folosit în hrana animalelor și alimentația oamenilor.

Boabele de ovăz sunt bogate în proteine (13%), grăsimi (5-7%), vitamine. Datorită valorii nutritive foarte ridicate și digestibilității mari, ovăzul este indicat în alimentația copiilor, a bolnavilor și a adulților cu regim dietetic.

Ovăzul are importanță și ca plantă producătoare de fân sau nutreț verde, fiind cultivat singur sau în amestec cu o leguminoasă, rezultând borceagul de primăvară, care este un furaj de foarte bună calitate.

Ovăzul valorifică foarte bine solurile cu fertilitate redusă din zonele umede și reci, solurile erodate și reacționează foarte bine la îngrășămintele organice și minerale.

Zonarea ecologică a ovăzului

Ținând seama cerințele și de particularitățile biologice ale plantei, precum și de condițiile pedoclimatice, în țara noastră s-au delimitat următoarele zone:

Zona foarte favorabilă cuprinde Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei, Bazinul Someșului, Valea Oltului și partea de est a podișului Sucevei.

Zona favorabilă I cuprinde dealurile din vestul țării, colinele Olteniei și Munteniei și nord-estul Moldovei.

Zona favorabilă II și III cuprinde restul zonelor agricole unde se cultivă ovăzul.

Soiul Mureș

Soiul de ovăz de primăvară Mureș a fost creat la SCDA Turda. Este rezistent la cădere, secetă și șiștăvire. De asemenea, este rezistent la helmintosporioză, la rugina brună și la făinare. Boabele au un conținut mediu de 16,2 % proteine și 52 % amidon.

3.4. Metodele de lucru

Germinarea semințelor în condiții de laborator

Pentru a determina efectul alelopatic al extractului apos de floarea soarelui supra germinației și creșterii plantulelor de Triticum esitivum s-a utilizat un experiment bifactorial, bazat pe un design complet randomizat, cu trei repetiții pe fiecare variantă.

Cariopsele de grâu au fost germinate, în condiții de laborator, după o metodă descrisă de (Ebrahimi și colab., 2011), puțin modificată, cu respectarea regulilor stabilite de ISTA, privind metodele unitare de apreciere a germinației.

Cariopsele au fost sterilizate timp de un minut cu o soluție de NaClO, clătite din abundență cu apă distilată, apoi introduse în vase Petri cu diametrul de 100 mm, pe hârtie de filtru tip Wattman. Pentru fiecare vas s-au folosit câte 25 de semințe. Pentru germinație s-a utilizat apă distilată, respectiv extract apos din material vegetal de floarea soarelui (tab. 3).

Tabelul 3

Variantele experimentale:

Prepararea extractului

Extractul apos din tulpinile de floarea soarelui a fost preparat după o metodă descrisă de Ebrahimi și colab. (2011): materialul vegetal mărunțit s-a amestecat cu apă distilată în porporție de 1g/10ml. Amestecul a fost menținut la temperatura camerei timp de 24 de ore sub agitare continuă, apoi filtrat și autoclavat timp de 45 minute. Din extractul inițial, considerat de concentrație 10% s-a obșinut prin diluare cu apă distilată cel de concentrație 5% .

Determinarea facultății germinative a cariopselor de grâu sub acțiunea alelopatică a a extractului apos de floarea soarelui

Facultatea germinativă este dată de numărul de semințe, exprimat procentual, care, în condiții optime de temperatură și umiditate, produc germeni normali, într-un anumit timp stabilit pentru fiecare specie în parte (Hodișan și Timar , 2011).

Fenologia germinației

Stadiile fenologice au fost apereciate conform scalei (codului) de dezvoltare fenologică BBCH pentru cereale. (BBCH reperezintă abrevierea oficială pentru "Biologische Bundesanstalt, Bundessortenamt und CHemische Industrie". )

Observațiile au vizat macrostadiul 0 (germinația semințelor), cu următoarele etape:

Creșterea plantulelor

Pentru a analiza creșterea plantulelor s-a determinat lungimea medie a coleoptilelor și lungimea medie a radicelei principale. Plantula este definită ca fiind planta mică abia ieșită din sămânță (embrion vegetal). Prin coleoptil se înțelege prima frunză, în forma de teacă care învelește mugurașul embrionului la graminee (fig……).

Fig.. Spectofotometru

Determinarea cantitativă a concentrației pigmenților clorofilieni s-a realizat după formula (Zörb și colab., 2000):

Clorofila a = 12,2 *E (663) -2,69 *E (645) [µg/ml]

Clorofila b = 22,9 *E (645) – 4,86 *E (663) [µg/ml]

Clorofila a + b = 20,2 *E (645) –7,52 *E (663) [µg/ml]

În care: E (663) reprezintă absorbanța la lungimea de undă de 663 mn, iar E (645) absorbanța la lungimea de undă de 645 nm.

Determinarea conținutului de substanță uscată a materialului vegetal

S-a realizat după o metodă VdLUFA (Bassler, 1997), descrisă și de Roose (2007) ca fiind utilizată în cercetările de agricultură ecologică. Metoda constă în cântărirea materialului vegetal în tăvițe de aluminiu, uscarea acestuia la 105 oC, timp de 24 ore și recântărirea după răcire în exicator.

Prelucrarea statistică a datelor

Pentru a certifica rezultatele înregistrate datele obținute au fost prelucrate statistic, calculându-se: media aritmetică, deviația standard pentru calcularea abaterea standard a mediei. În reprezentările grafice sunt figurate valorile abaterii standard.

Media aritmetică () reprezintă valoarea centrală a caracterului în jurul căruia fluctuează valorile variabilei studiate și se calculează cu ajutorul formulei:

=unde: – suma valorilor individuale, n- nr. de valori

Varianța (s2) denumită și pătratul mediei, oferă indicații asupra variabilității caracterului studiat și asupra gradului de împrăștiere a variabilei în jurul valorii centrale. Se calculează după relația de calcul:

Deviația standard (s) (abaterea standard a valorilor individuale) este prezentată în valori absolute specifice caracterului analizat. Variabilitatea unui caracter cercetat este direct proporțională cu mărimea deviației standard. Cu cât această mărime este mai ridicată, cu atât și variabilitatea caracterului analizat este mai mare și invers. Formula de calcul pentru deviația standard este:

s =±

Abaterea standard a mediei (±s), reflectă gradul de încărcare cu eroare a mediei aritmetice și indică limitele între care se află media adevărată. Formula utilizată pentru calcul este:

Bare de erori inferențiale (deductibile) (Oancea S., 2007).

Deoarece în studiile de biologie se face comparația dintre martor și varianta experimentală, se folosesc în special barele de erori inferențiale adică erorile standard și intervalele de încredere. În general intervalul de încredere este dat de eroarea standard ajustată cu un factor t care depinde de numărul n de măsurători independente. Când n este mai mare decât 10 atunci intervalul de încredere este de 95% este aproximativ dublul erorii standard. Când n este însă 3 atunci intervalul de încredere este de circa 4 ori valoarea erorii standard .În graficele în care se dau barele de erori trebuie să se specifice numărul n și să se specifice ce fel de bare de erori sau folosit: amplitudinea de variație, deviația standard, eroarea standard sau intervalul de încredere.

Observație:

În cazul în care numărul de măsurători n este 5 (cum se întamplă în numeroase cazuri din laborator) și se reprezintă mediile pentru varianta martor și cea obținută în urma unui tratament de exemplu și barele de erori cu eroarea standard se pot întâmpla următoarele situații;

Dacă barele de erori care reprezintă erorile standard nu se suprapun, nu putem fi siguri ca diferența dintre cele doua medii este statistic semnificativă.

Dacă barele de erori care reprezintă erorile standard se suprapun, putem fi siguri că diferența dintre medii este semnificativă.

Daca barele de erori ce reprezintă CI nu se suprapun, atunci diferența este statistic semnificativă dar dacă ele se suprapun nu se mai poate spune că diferențele sunt statistic semnificative.

REZULTATE

Germinația reprezintă procesul fiziologic de trecere a semințelor din starea de repaus, de viață latentă, în stare de viața activă ce reprezintă de fapt un șir de transformări morfologice, anatomice, biochimice și intense, în care embrionul seminței se transformă în plantulă, apoi în plantă (Toma Liana Doina, Jităreanu Carmen Doina, 2007). Acest proces nu presupune acumularea de substanțe organice din mediul extern, ci o nouă repartiție a celor de rezervă depozitate în sămânță în timpul formării ei. Din punct de vedere agronomic, germinația începe când sămânța este pusă în solul umed și se termină când plantula răsare la suprafața solului și devine autotrofă (Toma Liana Doina, Jităreanu Carmen Doina, 2007).

Facultatea germinativă

Facultatea germinativă potențială poate fi păstrată numai în condiții artificiale, experimentale, de temperatură și umiditate constantă. În condiții naturale, capacitatea germinativă a semințelor se păstrează pe o durată mult mai scurtă, datorită temperaturii și umidității variabile.

În timpul germinației au loc modificări morfologice, anatomice și citologice ale seminței. Are loc imbibiția tegumentului și endospermului ce produce umflarea tegumentului și creșterea în volum a endospermului. Celulele embrionului reiau creșterea prin diviziune și declanșează extensia, apoi diferențierea celulară, prin care primordiile de organe (radicula, tigela, gemula și cotiledoanele) iau naștere rădăcina, tulpina și frunzele plantei (Toma Liana Doina și Jităreanu Carmen Doina, 2007).

Creșterea plantulelor

Creșterea reprezintă procesul fiziologic de mărire stabilă și ireversibilă a volumului și greutății celulelor, țesuturilor și organelor plantei, datorită sporirii continue a cantității de substanță uscată, ca urmare a unor procese biosintetice, de transformare și depunere a substanțelor organice proprii.

Procesul de creștere începe de la o celulă ou, care prin diviziune, mărire în volum, în greutate și diferențiere în țesuturi și organe, formează caracterele speciei. În timpul creșterii are loc morfogeneza organelor vegetative: rădăcina, tulpina, frunzele.

Creșterea plantelor poate avea loc în tot cursul vieții, datorită prezenței unor puncte de creștere ce conțin țesuturi meristematice, care funcționează continuu, formând organe noi ( Toma Liana Doina și Jităreanu Carmen Doina, 2007).

Determinarea efectului alelopatic al florii soarelui asupra creșterii s-a realizat prin efectuarea a două măsurători: prima măsurătoare la 3 zile de la apariția coleoptilelor adică în etapa BBCH 09 (eleogația coleoptilelor – fig. ..a), iar a doua la 3 zile de la prima.

Aspectul semințelor după 72 de ore de la inițierea germinației

După 72 de ore de la inițierea germinației, la grâu s-a constatat apariția coleoptilelor și a rădăcinițelor la C1(V1, V2, V3), C2(V1, V2, V3) și C3(V1, V2, V3).

Fig. ….Aspectul semințelor de grâu după 3 zile de la inițierea germinației.

În urma măsurării coleoptilelor, s-au constatat diferențe semnificative, cea mai mare creștere fiind la soiul Dropia -V2 (extract 5%) cu valoarea de 1,8 cm.

Creșterea coleoptilelor în etapa 09 BBCH

În urma determinărilor s-a constatat că:

Fig… Înălțimea medie a coleoptilelor de grâu, la 3 zile de la inițierea germinației.

Lungimea rădăcinițelor:

Fig…Înălțimea medie a rădăcinițelor de grâu, după 3 zile de la inițierea germinației.

Aspectul plantelor după 9 zile de la inițierea germinației

La grâu s-a constatat că lungimea coleoptilelor este cuprinsă între 2,5 și 16 cm. În comparație cu proba martor (control), s-a observat efectul inhibitor al extractului de floarea-soarelui. Cea mai scăzută creștere la grâu s-a observat la soiul Arieșan, varianta V2 cu 2,5 cm, comparativ cu varianta martor care a înregistrat 8,5 cm.

Creșterea coleoptilelor după 9 zile de la inițierea germinației

Fig…Înălțimea medie a coleoptilelor de grâu, la 9 zile de la inițierea germinației.

Creșterea rădăcinițelor după 9 zile:

Fig…Înălțimea medie a rădăcinițelor de grâu, la 9 zile de la inițierea germinației.

Acumularea de substanță uscată

Efectul extractului apos de floarea soarelui asupra acumulării de substanță uscată

A fost determinată prin cântărirea materialului vegetal în stare proaspătă, separat pe rădăcini și coleoptile, uscarea acestuia la etuvă, la temperatura de 105oC, urmată de recântărire după uscare. Substanța uscată a fost raportată procentual la greutatea inițială a materialului în stare proaspătă.

Substanța uscată totală

A fost determinată prin însumarea substanței uscate a coleoptilelor cu cea a rădăcinițelor.

În urma determinărilor s-a putut constata faptul că plantulele germinate în apă distilată au acumulat un conținut de substanță uscată totală cuprins între 15,5 % la soiul Dropia și 9,6% la soiul Arieșan. Tratamentele cu extract apos de floarea soarelui au scos în evidență efectul diferit al acestora asupra acumulării de substanță uscată.

La soiul Arieșan, tratamentul produce o scădere progresivă a conținutului de substanță uscată de la 9,6% la varianta control la 6,2% în urma tratării cu extract de concentrație 5%, ca apoi să scadă la 3,7% sub influența extractului de concentrație 10%.

La soiul Boema extractul apos de floarea soarelui, în cele două concentrații influențează în egală măsură acumularea de substanță uscată, neexistând diferențe seminficative în funcție de concentrație, valorile fiind cuprinse 11,8% la extract 5% și 12,3% la extract 10%.

La soiul Dropia tratamentele nu produc diferențe statistic semnificative comparativ cu varianta control.

Fig………Efectul extractului apos de floarea soarelui asupra conținutului de substanță uscată din rădăcinițele de grâu

Substanța uscată în coleoptile

Fig…Lungimea medie a coleoptilelor de ovăz, după 5 zile de la inițierea germinației.

Fig…Lungimea medie a rădăcinițelor de ovăz, după 5 zile de la inițierea germinației.

Determinarea fotosintezei cu analizatorul LCpro+

LCpro+ este special creat pentru utilizarea pe teren și deține o baterie internă potrivită pentru alimentarea cu curent electric între 4 și 16 ore de operare continuă, depinzând mediul de funcțiile utilizate. Scopul acestui analizator este acela de a măsura și controla mediul unei frunze conținute în cameră, și pentru a calcula activitatea de fotosinteză a acesteia sau când este utilizat cu o hotă pentru sol, de a măsura schimbul de gaze asociat cu respirația de biomasă.

Instrumentul cuprinde o consolă principală cu condiționarea semnalului, alimentare cu aer, controlul microprocesorului, card de stocare a datelor PCMCIA (PC), o tastatură din 5 butoane și o cameră pentru frunze conectată cu un cordon ombilical. Când este aplicabil, camera este echipată cu un dispozitiv de control al temperaturii și o unitate de luminare demontabilă. Consola principală furnizează aer cu concentrații de CO2 și H2O în cameră la un coeficient măsurat. Aceste concentrații sunt măsurate și aerul este direcționat peste ambele suprafețe ale frunzei. Aerul care se descarcă și iese din cameră este analizat și îi este determinată concentrația de CO2 (în general scăzută) și cea de H2O (în general crescută).

În cazul hotei pentru sol, concentrația de CO2 a aerului care intră este măsurată, iar aerul descărcat care a trecut peste sol este analizat. Un exces de aer este furnizat hotei pentru înlocuirea celui extras și un canal de aerisire asigură faptul ca hota să nu fie supusă vreunei presiuni și ca aceasta să interfereze cu schimbul de gaz la interfața solului sau aerului.

Informațiile măsurate și calculate sunt afișate pe LCD, la nivelul panoului frontal al consolei. Primele pagini cu informații pot fi logate la un card de memorie PCMCIA, tip I.

BIBLIOGRAFIE

Anjum, T., P. Stevenson, D. Hall and R. Bajwa, 2005 – Allelopathic potential of sunflower as natural herbicide. Proceedings of the 4th World Congress on Allelopathy: Establishing the Scientific Base, Wagga, New South Wales, Australia, p.: 577-580.

Azania, A.A.P.M., C.A.M. Azania, P.L.C.A. Alives, R. Palanraj, H.S. Kadian, S.C. Sati, L.S. Rawt, D.S. Dahiya and S.S. Narwal, 2003. Allelopathic plants. 7. Sunflower (Helianthus annuus L.). Allelopathy J., 11: 1-20.

Bîlteanu Gh., 2003, Fitotehnie, Vol I, 345 p. Editura Ceres. București

Corbu S. și Cachiță-Cosma D., 2010, Alelopatia. Editura Universității din Oradea, Oradea.

Crăciun T., Crăciun L-L., 1989, Dicționar de bilogie, Ed. Albatros, București.

Dilday R.H. și colab., 1998, Allelopathy in rice, Ed. Olofsdotter, International Rice Research Institute, Manila, Philippines.

Einhelling F.A., 1985. Effect of alleopathic chemicals on crop productivity in bio regulators for pest control, Ed. Hedin, ACS Symposium Washington D.C 276, pp. 109-132.

Einhelling F.A., 1986, Mechanisms and models of action of allelochemicals. The Science of Allelopathy. Ed. Putnam, New York, pp. 171-188.

Ferreira A.G., Aquila M.E.A., 2000. Alelopatia : uma area emergente da ecofisiologia, Revista Brasileira de Fisiologia Vegetal 12, pp. 175-204.

Friedman J., Waller G.R., 1983. Seeds allelopathic agents. J. Chem. Ecol.,9.

Friedman J., Waller G.R., 1985. Allelopathy and autotoxicity. Trend Biochem. Sci., 10.

Guenzi W.D., McCalla T.M., 1966. Inhibition of germination and seedling development bz crop residues. Soil Science Society of America Proceeding Madison, 26.

Harborne, J.B., 1993. Introduction to Ecological Biochemistry. Academic Press, London, pp: 318.

Hodișan N., Timar A., 2010, Materii prime vegetale, condiționarea, păstrarea li expertizarea calității. Ed. Universității Oradea, 633p

Inderjit, 1996. Plant phenolics in allelopathy. Bot. Rev., 62.

Inderjit, Duke S.O., 2003. Ecophysiological aspects of allelopathy. Planta, 217.

Ittu Gh., 2011, Soiuri de grâu create la INCDA Fundulea, recomandate pentru 2011-2012, Agrinet. http://www.agrinet.ro/content.jsp?page=494&language=1, accesat la data de 15.05.2011.

Jităreanu C.D. și Toma L.D., 2007. Fiziologie vegetală, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.

Macias, F.A., A. Torres, J.L.G. Galindo, R.M. Varela, J.A. Alvarez and J.M.G. Molimillo, 2002. Bioactive terpenoids from sunflower leaves cv. Peredovik. Phytochemistry, 61: 687-692.

Molish H., 1937. Der Einfluss einer Pflanze auf die andere Allelopathie. In: Introduction to ecological Biochemistry, London- New York- San Francisco, 1977.

Munteanu N. și Stoleru V., 2012. Bazele tehnologice ale horticulturii ecologice, Editura Performantica, Iași.

Narwall S.S., 1996. Potential and prospects of allelopathy mediated weed control for sustainable agriculture. Alleolpathy in Pest management for sustainable agriculture, Editura Narwall S.S., Tauro P., Scientific Publishers, India.

Navarez D., Olofsdotter M., 1996. Realy seeding procedure as screening method in allelopathy research. Proceeding of the 2 International Weed Control Conference, Vol. IV.

Neamțu G., 1983. Interacțiuni biochimice între plantele superioare. Biochimie ecologică. Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Oancea S., 2007. Ghid de prelucrare rapidă a datelor experimentale, Editura Performantica, Iași.

Osmond C.B. și colab., 1987. Stress physiology and the distribution of plants. Bioscience, 37.

Putnam A.R., Tang C.S., 1986. The science of Allelopathy. Ed. John Wiley, Sons, New York.

30.Rice E.L., 1974, Allelopathy. Academic Press, New York.

Toma Liana Doina, Carmen Doina Jităreanu, 2007, Fiziologie vegetală. Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași, 418p\

Toma Liana Doina, Carmen Doina Jităreanu, Alina Marta, 2002, Dry mass and pigment content dynamics in vine leaves during shoot development, under the climatic conditions of the year 2001, Lucr. Științifice Horticultură, 49 (1) Iași, pp.119-124

Toncea I. și Stoianov R, Metode ecologice de protecție a plantelor, Editura Științelor Agricole, București, 2002.

Tukey J.R., 1969. Implication of alleopathy in agricultural, Plant Science. J. The Botanical Review, 1, pp. 1-16.

Waller G.R., 1989. Alleolochemical action of some natural product. Phytochemical Ecology: Allelopchemicals, Mycotoxins and Insect Pheromones and Allomones. Ed. Chou c.h., Waller G.R., Ins. Bot., Academia Sinica Monograph Series No.9, Taipei, ROC, pp. 129-154.

Wang T.C.S. și colab., 1971. Behavior of soil phenolic acids. Biochemical interaction among plants, Washington: National Academy of Sciences, pp. 113-120.

Wegmann K., 2007. Ecological Biochemistry. Ed. „Vasile Goldiș”, University Press Arad, pp. 80-83.

Wink M. și colab., 1999. Biochemical effects of allelopathic alkaloids. Recent advances in allelopathy. Vol. I: A Science for the future. Ed. Macias F.A., Galindo J.C.G., Molinillo J.M.G., Cutler H.G., Servicio de Publicaciones, Universidad de Cadiaz, Spain, pp. 411-422.

Wink M., Twardowski T., 1992. Allelochemical proprieties of alkaloids. Effects on plants, bacteria and protein biosyinthesis. Allelopathy: Basic and applied aspects. Ed. Rizvi S.J.H., Rizvi V., Chapman and Hall, London, pp. 129-150.

http://scialert.net/fulltext/?doi=ja.2007.541.547

http://www.iraqi-datepalms.net/Uploaded/file/Alsaadawi%20on%20line.pdf