Aspecte ale Securitatii Moderne

ASPECTE ALE SECURITĂȚII MODERNE

Ultimii ani au adus în prim-planul interesului general problematica de securitate, care a obținut nuanțe din ce în ce mai rafinate și valențe diversificate. Securitatea ca orice domeniu relevant a evoluat, s-a modernizat, s-a reinventat și astăzi se poate spune că a devenit un brand la modă.

Plecată de la un moment originar legat de primitivismul speciei umane, în timp, securitatea s-a dezvoltat pe coordonatele teoretice și practic-aplicative, astfel încât astăzi a devenit un domeniu complex, cu tendințe interdisciplinare, care condiționează într-o mare măsură buna funcționare a proceselor naționale și internaționale.

Securitatea se exprimă și se menține prin intermediul mai multor componente, se aplică gradual pe nivele sau paliere conexe, condiționează funcționarea unor instituții naționale și internaționale și invită ca și contributori la asigurarea ei pe toți membrii comunităților naționale și internaționale.

1. 1. Contribuții la definirea conceptului

1.1.1. Atributul de modern al securității

Analiza și evaluarea atributului modern juxtapus conceptului de securitate poate facilita extrapolări generoase la nivel teoretic, dar poate descrie noile valențe evolutive în care se situează societatea contemporană.

În toate domeniile au existat, de-a lungul timpului, școli sau curente care au impus modernismul. A fi modern reprezintă un deziderat prețios, exclusivist și uneori greu de acceptat pentru cei plasați în afara tendințelor. Despre securitate se poate spune că a depășit epoca tradițională, a evoluat, accentele moderne ale acesteia fiind evidente, însă cu toate acestea nu și-a abandonat în totalitate vechile standarde aliniate la exigențe maxime.

Necesitățile sociale și mecanismele internaționale complexe au generat condiții propice de dezvoltare și redimensionare a securității. Atributul de modern al securității nu a plasat-o într-o zonă a peiorativului, din contră, a valorizat-o și i-a conferit noi dimensiuni.

Plasând securitatea într-un contre-jour absolut, se conturează, pe de o parte, străluciri fulminante, dar și tușe de umbre discrete, care uneori par a nu conveni tuturor actorilor implicați în acest algoritm complicat.

Așezat între teoriile clasice și cele moderne, conceptul de securitate a evoluat în ritmul impus de contextul internațional. Trebuie admis faptul că securitatea, în abordarea sa doctrinară pe de o parte, iar pe de altă parte ca deziderat de politică națională sau al politicii internaționale, a fost influențată major de mutațiile survenite în plan geostrategic.

Operarea cu conceptul complex al securității aparține epocii moderne, care a adus în prim plan noi timpuri de amenințări. Amenințarea singulară, cea a războiului clasic, s-a demodat, ea lăsând locul unor noi tipuri de pericole și agresiuni la adresa statelor și a comunității internaționale.

Un moment crucial în redefinirea și reabordarea problematicii securității a reprezentat-o, în mod cert, finalizarea celui de al doilea Război Mondial. În timpul acestui război s-au realizat și distrus alianțe militare, s-au creat noi tipuri de armament, s-au proliferat ideologii extremiste, rasiste, etc.. Europa, care timp de secolele a fost o putere mondială și colonială cu tendințe autocrate, s-a aflat în situația marelui perdant, fiind nevoită să cedeze locul Statelor Unite. Lumea s-a împărțit între vest și est, datorită contextului european, iar bipolaritatea ei a durat 40 de ani, timp în care problematica securității a avut repere destul de clare, generate de rivalitatea dintre SUA și URSS.

După acest război, SUA și-au asumat un rol convenabil, acela de monitorizare și implementare a securității în Europa. Preocuparea pentru Europa a rămas constantă în timp, însă pe harta intereselor americane s-au configurat ulterior noi zone care meritau atenție.

Problematica securității a ridicat în istoria recentă o serie de aspecte care trebuiau soluționate atât din punct de vedere teoretic, cât și practic. Astfel, securitatea se află pe un justificat trend ascendent, suscitând permanente preocupări din partea mediului academic, a mediului politic, a mediului militar, a intelligence-ului precum și a societății civile.

În cadrul noțiunii utilizată în această teză și pe care am exprimat-o în mod generic securitatea modernă am inclus organizațiile internaționale de securitate înființate în ultimii douăzeci de ani și contribuția acestora la asigurarea mediului internațional de securitate, tendințele evolutive ale securității și noile reconfigurări ale amenințărilor. În conceptul securitatea modernă a României am inclus evoluția sa în acest domeniu, având ca punct referențial anul 1990, am realizat o proiecție extinsă a instituțiilor, organismelor și organizațiilor din România cu expertiză directă sau potențial de expertiză în domeniul securității, precum și raporturile instituționale, funcționale sau informale existente între acestea. Am evidențiat noile tendințe evolutive ale expertizei de securitate precum și modalitățile în care aceasta este utilizată sau ar putea fi utilizată în România, în cadrul relației furnizori-beneficiari ai expertizei.

1.1.2. Incursiune retrospectivă în aparatul teoretic al conceptului de securitate

Una dintre marile dileme ale securității moderne este lipsa unei definiții unanim acceptate, care să se impună și să convingă atât pe exponenții zonei teoretice, cât și pe cei ai clasei politice. Istoria a demonstrat că această sarcină este apanajul teoreticienilor și al analiștilor, care operând cu un aparat doctrinar exhaustiv ar putea identifica o soluție cel puțin convenabilă și agreată de toate părțile.

1.1.2.1. Contribuții ale teoreticienilor străini la definirea securității

O inventariere a definițiilor securității ar putea fi un demers generos și relativ facil, în contextul în care este asumată de domenii diferite de activitate: politic, militar, relații internaționale. O retrospectivă a definițiilor securității a realizat Barry Buzan, care a și concluzionat că formularea perfectă a unui astfel de enunț este complicat de realizat.

Charles Schultze: „Conceptul de securitate națională nu duce în sine la o formulare clară și precisă. El se referă la o largă varietate de riscuri, despre a căror probabilitate avem prea puține cunoștințe a căror natură de abia putem să o percepem”.

Joysef Balazs: „Securitatea internațională este determinată, în fond, de securitatea internă și externă a diferitelor sisteme sociale, de măsura în care, în general, identitatea sistemului depinde de circumstanțele externe. Experții definesc în general securitatea socială ca pe securitatea internă. Funcția ei esențială este aceea de a asigura puterea politică și economică a clasei conducătoare date sau supraviețuirea sistemului social și un grad adecvat de securitate publică”.

Jan Bellany: „Securitatea în sine este o relativă absență a războiului, combinată cu o solidă convingere că nici un război care ar putea avea loc nu s-ar termina cu o înfrângere”.

Penelope Hartland Thunberg: „Securitatea națională este capacitatea unei națiuni de a-și urmări cu succes interesele naționale, așa cum le concepe ea, oriunde în lume”.

Walter Lippmann: „O națiune este în siguranță în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să sacrifice valori esențiale, dacă dorește să evite războiul, și poate, atunci când este provocată, să și le mențină obținând victoria într-un război”.

Michael H.H. Louw: „Securitatea națională include politica tradițională de apărare și, de asemenea, acțiunile nonmilitare ale unui stat, pentru a-i asigura totala capacitate de a supraviețui ca entitate politică, în scopul de a-și exercita influența și de a-și îndeplini obiectivele interne și internaționale”.

Giacomo Luciani: „Securitatea națională poate fi definită drept capacitatea de a se opune agresiunii din exterior”.

Laurence Martin: „Securitatea este asigurarea bunăstării viitoare”.

John E. Nroz: „Securitatea este absența relativă a amenințărilor cu distrugerea”.

Frank N. Trager și F.N. Simonie: Securitatea națională este acea parte a politicii guvernamentale care are drept obiectiv crearea condițiilor politice, naționale și internaționale, favorabile pentru protejarea sau extinderea valorilor naționale vitale împotriva adversarilor existenți sau potențiali.

Richard Ullman: „O amenințare la adresa securității naționale este o acțiune sau secvența de evenimente care amenință sever sau un timp relativ scurt să ducă la degradarea calității vieții locuitorilor statului sau amenință semnificativ să restrângă evantaiul opțiunilor politice disponibile guvernului unui stat sau ale unor entități private, neguvernamentale (persoane, grupuri, corporații) din interiorul statului”.

Ole Waever: „Securitatea poate fi concepută drept ceea ce se numește în teoria limbajului un act de vorbire… afirmarea însăși constituie actul… pronunțând securitate, un reprezentant al statului deplasează cazul dinspre particular spre o zonă specifică, pretinzând un drept special de a folosi toate mijloacele necesare pentru a bloca această evoluție”.

Arnold Wolfers: „Securitatea, în orice sens obiectiv, se referă la absența amenințărilor la adresa valorilor dobândite, iar în sens subiectiv la absența temerii că asemenea valori vor fi atacate”.

1.1.2.2. Contribuția teoreticienilor români la definirea conceptului securității

Teoreticienii români au identificat la rândul lor câteva soluții teoretice după cum urmează:

Cristian Troncotă: „În accepția comună, securitatea este înțeleasă drept capacitatea unui actor tradusă în vectori de putere, de a-și proteja valorile fundamentale și de a le sprijini în proiecția lor în arena internațională. Securitatea este echivalentă cu existența acelei forțe capabile să facă față acestor cerințe, de tăria acesteia depinzând, în ultimă instanță, puterea actorului în cauză” .

„Starea individuală ori colectivă a persoanei, comunității, națiunii și a diferitelor organizări sociale locale, internaționale ori supranaționale, în absența riscurilor, amenințărilor, pericolelor, sfidărilor și agresiunilor nonmilitare la adresa valorilor și intereselor naționale, comune ori colective, și garantarea că acestea nu vor fi în nicio situație periclitate”.

Analiza definițiilor prezentate anterior relevă faptul că se operează cu două concepte, cel de securitate și, respectiv, securitate națională. Studiind comparativ cele două concepte se evidențiază elementele comune, dar și cele care le particularizează (Tabel 1 – Securitatea națională, Tabel 2 – Securitatea).

Tabel 1 – Securitatea națională

Tabel 2 – Securitatea

1.1.2.3. Noi abordări și interpretări ale problematicii de securitate

Școlile și curentele care au abordat și reformulat conceptual securitatea au apelat la o retorică subtilă, ignorând în acest mod unele diatribe, care au avut ca geneză interese politice nejustificabile. Este aproape un truism afirmația conform căreia exponenții acestor școli provin din lumea occidentală, cunoscut fiind faptul că teoreticienii americani au furnizat decidentului politic clarificări conceptuale, sugestii pentru strategii și idei pentru fundamentarea deciziilor aplicate în plan intern și internațional. Acceptând excentricitatea specific americană, trebuie gratulat aportul mediului academic la dezvoltarea politicii de securitate, subiect sensibil și de foarte mare însemnătate pentru această națiune.

În ceea ce privește problematica securității și evoluția ei, profesorul american Stephen Walt îi conferă două etape și anume o primă etapă, care a durat din 1945 până în anii '60 și cea de a doua etapă, care a durat din perioada anilor '70 până în 1989. După finalizarea celui de al doilea Război Mondial, o amenințarea permanentă a suscitat neliniștile și preocupările celor două mari puteri, și anume armele nucleare. Așa numita „valiză nucleară” i-a ținut în șah pe politicieni, dar și pe militari. Cele două superputeri au acționat preferențial în teatrele de război și timp de aproape trei decenii au dominat lumea așa cum au dorit. Detensionarea relațiilor ruso-americane a plasat arma nucleară într-un con de umbră discretă, aceasta urmând să-și recâștige redutabilitatea, după două decenii când actori statali și nestatali și-au asumat deținerea ei, unii afirmând, iar alții doar sugerând, că folosirea ei este o chestiune de opțiune, determinată de interese contextuale.

Căderea în desuetudine a armei nucleare a determinat reevaluarea priorităților de securitate, accentul fiind așezat pe noile domenii de interes, funcție de factorii interni și internaționali.

Securitatea a încetat să fie concepută în termeni universali și nu mai era legată exclusiv de stat și de capacitățile sale militare, ci și de economie, politică internă, resurse strategice (petrol, gaze, apă) și de populație (…) odată cu dispariția amenințării atacului nuclear, supraviețuirea statului nu mai este văzută în aceeași termeni, pentru că alți factori, în general interiori lui, încep să fie relevanți în dezbaterea noțiunii.

O contribuție remarcabilă în analiza, fundamentarea și plasarea pe noi coordonate a securității o au profesorul Barry Buzan și colaboratorul său Ole Waever. Cunoscuți în lumea relațiilor internaționale drept reprezentanții școlii de la Copenhaga, aceștia au impus noi repere pentru studiul și abordarea securității. Prin intermediul doctrinei sale, Barry Buzan nu dorește să identifice o definiție riguroasă a securității, ci construiește determinări conceptuale referitoare la noțiuni concrete cum ar fi securitatea națională, securitatea zonală și cea internațională. De asemenea, face corelația între amenințare și vulnerabilitate, ca elemente prioritare pentru evaluarea unei stări de securitate particularizată la un anumit context. Este adevărat că experiența istorică în problema securității a demonstrat, în repetate rânduri, faptul că între amenințare și vulnerabilitate există o relație sistemică. Amenințările interne și internaționale pot avea aplicabilitate pentru o multitudine de state, însă vulnerabilitățile pot fi particularizate pentru fiecare situație. Fără a exacerba rolul comensurabil al amenințării, trebuie admis faptul că unele dintre acestea pot avea aplicabilitate doar în cazul unor state slabe, statele puternice fiind exceptate de orice intenție de materializare (spre exemplu agresiunea armată, ocupația armată).

O altă coordonată esențială este ilustrată de efectuarea unei taxonomii a statelor, precum și nuanțarea relației dintre stat și societate. În accepțiunea lui Barry Buzan, statele se împart în puternice și slabe. Un stat puternic este acel stat în care elementul politic are sustenabilitate socială, ca urmare a derulării unor politici publice în consonanță cu nevoile membrilor societății. Un stat slab este acela care nu-și controlează în mod eficient propriile instituții de putere și care nu dispune de o legitimitate internă corespunzătoare. În zona statelor puternice și în cea a statelor slabe există o ierarhie valorică determinată de rolurile asumate în plan internațional, de poziția geostrategică pe care o dețin și de capabilitățile militare și economice de care dispun. India este, conform taxonomiei, un stat slab, însă dispune de armament nuclear, fapt care o situează pe un loc bun în topul statelor slabe. Pakistanul are o poziție geostrategică interesantă, în proximitatea sa fiind plasate atât India, cât și Afganistanul. Autorul vorbește și de Rusia ca despre un stat slab. Trebuie menționat faptul că lucrarea a apărut în anul 1991, când Rusia supraviețuia cu dificultate, căutând să mențină unele reminiscențe ale defunctului imperiu sovietic. În ultimii ani raporturile de forță s-au modificat, Rusia impunându-se în forță ca actor principal și de succes pe scena internațională.

Cele două state europene puternice, Austria și Elveția, rămân prezențe oarecum discrete în ceea ce privește securitatea internațională, fără contribuții și decizii majore, posibil determinate de evoluția din ultimii ani a unor ideologii de extremă dreapta în primul caz și de conservatorismul permanentei neutralități în cea de a doua situație.

În acord cu Buzan, colaboratorul său Ole Weaver, în lucrarea European Security Identities, plasează problematica identității naționale în consonanță cu suveranitatea statală. Acest reper de formă societală trebuie introdus pe agenda problematicii de securitate, aspect confirmat de istoria recentă a Europei și dorit a fi identificat prin delimitarea statelor în colaps ca amenințare la adresa securității internaționale.

Analiștii englezii dovedesc, și în acest domeniu, un pragmatism elegant și propun gestionarea problemelor de securitate prin aplicarea la nivel național a unor norme și reguli instituționale, care provin de la organisme internaționale. Practic, externalizarea securității naționale în zona internațională se poate realiza doar ca urmare a internalizării legilor asumate de societatea internațională.

Finalizarea Războiului rece, ridicarea Cortinei de fier și înlocuirea acesteia cu una elegantă, de mătase, a dus într-o zonă de umbră componenta militară a securității. Cele două superputeri, SUA și URSS-ul, s-au văzut puse în situația relativ neconvenabilă de a nu mai avea adversari redutabili. Vestul și Estul nu se mai confruntau, blocul socialist, prin alianțele sale militare și economice, dispărea într-o implozie zgomotoasă, lăsând NATO fără o parte din potențialii adversari tradiționali. Situația comportă și unele aprecieri de natură economică, raportate la o întreagă industrie producătoare de armament, parte din ea amenințată de iminenta dispariție a unor teatre de operații

În fapt, dezintegrarea fostei armate a URSS a transformat-o într-o amenințare la adresa securității internaționale, ca urmare a accesului unor actori statali sau nestatali la capabilități militare inaccesibile acestora până în acea perioadă. Armele sovieticilor au intrat în posesia unor grupări teroriste, a unor grupări insurgente sau au devenit simple obiecte comercializate pe piețele negre ale lumii.

Componenta militară a securității a fost modelată în conformitate cu contextul geopolitic, aceasta asumându-și executarea unor acțiuni militare altele decât războiul. Operațiunile umanitare și de restabilire a păcii au devenit apanajul forțelor militare internaționale, care au intervenit în scopul reducerii efectelor războaielor fratricide sau a celor purtate între state mici. Relațiile de putere și ordinea mondială au suferit pentru o perioadă de timp o redimensionare inedită determinată de dispariția sistemului bipolar. Rusia nu mai era o superputere în perioada anilor '90, fiind considerată de analiștii domeniului un stat slab, cu o legitimitate internă precară, fiind așezată pe harta zonelor care inventariau conflictele fierbinții.

SUA, ca actor statal au rămas, și în prezent, singura superputere care gestionează într-o foarte mare măsură securitatea internațională.

Într-o lume care se configurează a fi unipolară, urmează o etapă unimultipolară, în care Statele Unite sunt singura putere, dar lumea nu mai este unipolară, deși SUA se comportă ca și cum așa ar fi și, în final, lumea va fi din nou multipolară.

1. 2. Componentele și tipologia securității moderne

Depolarizarea securității din domeniul exclusiv militar i-a conferit acesteia noi repere valorice, multidimensionale prin ele însele, generând abordări complexe cu interferențe pluridisciplinare.

Actorii militari internaționali care dispun de forțe, capabilități și resurse au constituit un club restrâns, exclusivist și aproape ermetic, în condițiile în care nu se întrezăresc perspective pentru crearea de noi alianțe. Pe scena militară internațională este recunoscută autoritatea SUA ca putere militară statală și a NATO și UE ca organizații de securitate. Soluționarea, medierea și recuperarea post conflictuală s-a realizat în ultimele două decenii aproape în totalitate de către actori nestatali și mai puțin de către entității statale individuale.

Trebuie recunoscut faptul că epoca războaielor clasice a apus, a celor moderne a ajuns într-o zonă gri, iar agresiunea armată prin ea însăși nu mai reprezintă principala amenințare la adresa securității.

Asigurarea securității moderne se bazează pe noi dimensiuni delimitate strict de caracterul militar al acesteia, inserându-se astfel coordonata dihotomică.

Marea majoritate a teoreticienilor domeniului au subscris la teoria lui Barry Buzan, care face o departajare a securității pe componente, altele decât cele militare, identificându-le astfel: componenta politică, componenta economică, componenta societală și componenta de mediu. Aceste componente particularizate reprezintă tendința evolutivă a securității moderne, pentru a cărei menținere este necesară abordarea concomitentă a mai multor domenii relevante social.

1.2.1. Componentele securității moderne

1.2.1.1. Componenta politică a securității

Dominația asupra popoarelor vecine sau asupra unor regiuni extinse a reprezentat visul de cuceritori al unora dintre conducătorii politici sau al unora dintre liderii militari. De-a lungul timpului omenirea a investit resurse extraordinare pentru purtarea războaielor și menținerii politicii de ocupație. Încă din primele momente ale organizărilor de tip social, comunitățile umane s-au confruntat cu un mediu de securitate ostil. Unele popoare au invadat alte spații de existență socială și geografică, producând schimbări majore în evoluția acestora. Astfel, s-au născut mari dinastii care au dăinuit sute de ani, s-au remarcat conducători militari iluștri care au condus armate celebre și care au reputat victorii memorabile. Toate acestea însă, s-au putut realizat cu prețul perturbării climatului de securitate a învinșilor. Fără a minimaliza importanța acestui fenomen pentru evoluția omenirii, accentul se dorește a fi așezat pe faptul că starea de insecuritate este poate cea mai complexă dintre problemele care au afectat de timpuriu comunitățile umane.

Pe măsură ce societatea a evoluat din punct de vedere politic, prin apariția și dezvoltarea statelor, securitatea a obținut noi valențe. Statele puternice au căutat să-și impună autoritatea, acest demers reușind uneori fără desfășurarea unor campanii militare, prin relații care țineau de o diplomație timpurie. Țările mici și lipsite de oștire erau puse în situația de a accepta relația de vasalitate sau servitute în schimbul obținerii unor alianțe de pace sau de protectorat condiționat. În aceste cazuri, o mare parte a populației era înrobită economic, în schimb se asigura securitatea fizică a persoanelor, independența și recunoașterea hotarelor. Aceste tipuri de alianțe politice sau militare au constituit fundamentele care au stat la baza politicilor naționale și internaționale de securitate, dezvoltate în epoca modernă și post-modernă. Realitatea istorică a dovedit faptul că mediul de securitate era și atunci controlat de statele puternice, în multe situații cu conduceri autocrate, care și-au dovedit eficiența actului de autoritate absolută asupra unor regiuni extinse, ce excedau cu mult propriile hotare.

În epoca modernă statele au simțit o nevoie acută de asigurare a securității, în contextul în care războaiele constituiau principala amenințare la adresa suveranității. Miza era deja foarte mare, pierderea unui război putea crea premise favorabile pentru: cedarea unor teritorii, iar pe cale de consecință, mutarea granițelor; identitatea națională putea fi compromisă; dominația politică externă ca urmare a pierderii suveranității determina scăderea legitimității instituțiilor statului, fapt ce genera anarhie socială.

Pentru asigurarea securității, țările au început să investească în capacitatea de apărare, prin crearea unor forțe armate regulate, în armamentul necesar dotării acestora, în dezvoltarea industriei care producea armament și în potențialul uman care putea contribui cu informații secrete. Această perioadă a fost marcată și de formarea unei elite militare care era pregătită și instruită în școlile de război. Elita militară din Europa și Asia a jucat un rol important în controlarea spațiului de securitate, fiind pusă în slujba conducătorului politic și a ambițiilor acestuia.

Secolul XX reprezintă un vârf de lance pentru problematica securității cu tot evantaiul ei de coordonate: dinamică, mutații, funcții, amenințări, curente, școli, confruntări ideatice și tendințe de modernizare a acesteia.

Dimensiunea politică a securității s-a redefinit prin apariția organizațiilor internaționale care au avut la origine necesitatea fundamentală de cooperare. Cooperarea politică internațională este un element reprezentativ pentru securitatea modernă, în condițiile în care chiar și superputerile acceptă umbrela largă a unui protectorat colectiv. Apartenența superputerilor la organizațiile internaționale le conferă acestora un spațiu sigur în care își pot manifesta capacitatea economică și militară, pe fondul unei autorități mai mult sau mai puțin voalate. De asemenea, aceste tipuri de organizații sunt structuri clare de susținere obiectivată pe scopul inițial, în contextul în care se intervine pe teritoriul unor terțe state.

La nivel politic, organizațiile internaționale pot determina prioritățile de securitate a statelor membre care trebuie să-și alinieze interesele naționale la cele internaționale.

Securitatea modernă este condiționată de mediul internațional și respectiv de mediul intern de securitate, acestea două aflându-se într-o relație sistemică. Mediul internațional este susținut de modalitățile în care statele își materializează politica externă, iar mediul intern este concordant cu relația pe care statul o dezvoltă cu cetățenii săi.

Organizațiile internaționale au integrat doar statele care dispun de legitimitate internă și care își pot asigura la nivel individual securitatea națională. Organismele internaționale au un anume grad de absolutism în relația cu statele membre, deoarece există o nuanță de presiune în ceea ce privește manifestarea suveranității acestora. Statele trebuie să-și alinieze politica externă, politica de securitate în mod special precum și toate tipurile de politici sociale la scopurile și direcțiile de acțiune ale organizației internaționale. Dacă organizația este una de tip militar, atunci efortul trebuie direcționat în sensul dezvoltării unor structuri militare proprii care pot fi integrate în contingente multinaționale, achiziționării de armament de la statele partenere, creării unor elemente logistice și de sustenabilitate capabile să permită intervenții care nu au fost trecute pe calendarul de misiuni planificate.

Organizațiile care au scopuri complexe, atât militare, cât și economice, au un grad de pretențiozitate mai ridicat în relația cu statele membre, acestea având obligații pe toate palierele de dezvoltare economică, militară și socială. Statele care sunt membre în mai multe organizații internaționale trebuie să-și canalizeze demersurile în toate sensurile impuse și acceptate.

Nevoia de coordonare și de suprapunere a unor interese, atribuții și orientări ale organismelor supranaționale este un element de particularitate al securității moderne. Uneori structurile înființate mai recent se văd nevoite să cedeze în favoarea celor care au apărut mai devreme pe scena internațională sau să-și coreleze politicile și strategiile cu ale acestora pentru asigurarea unei eficiențe internaționale, care trebuie particularizată pe elementul național.

Relația NATO cu UE pe componenta militară este una privilegiată, bazată pe dorința UE de a atinge nivelul de performanță al alianței. În viitor este posibil – pe măsură ce capacitatea militară a UE se va dezvolta și va dispune de resorturi proprii complexe – ca interesul statelor europene pentru NATO să scadă. În prezent, Europa are o ușoară dependență față de NATO prin tradiție, dar și pentru capacitatea militară actuală a alianței. Relația cu statele nord-americane nu poate fi dezavuată, nici măcar ignorată, în contextul în care au apărut și se manifestă noile de tipuri de amenințări. NATO și UE sunt solidare la aceste categorii de pierderi generate în urma materializării unor astfel de amenințări pentru că au un dușman comun – terorismul – care atacă în mod neconvențional, ca tip de ripostă politică.

Relația transatlantică trebuie menținută la parametri de bună funcționare și în scopul realizării unui climat de securitate într-o Europă în care există o țară pretențioasă, care nu poate fi ignorată – Rusia. Rusia nu a agreat niciodată dorința celor două organisme de a se extinde spre est până la granițele sale. Ea nu poate „abdica necondiționat” de la statutul de superputere de care a dispus până de curând. Din punct de vedere politic, Rusia mai are unele probleme, însă a făcut progrese în ceea ce privește legitimitatea instituțiilor statului, precum și în realizarea controlului de legalitate al acestora în unele zone ale economiei. Rusia, ca actor statal, este unul talentat, iar în ceea ce privește securitatea Europei va avea întotdeauna un cuvânt greu de spus. Chiar dacă din punct de vedere militar nu mai poate concura în mod egal cu unele state europene integrate, are independență economică în domeniul unora dintre resursele naturale, subiect atât de sensibil pentru unele dintre statele europene. Demonstrația de forță a Rusiei, care a sistat furnizarea de gaz, deranjată fiind de Ucraina, a arătat lumii o Europă ușor zgribulită, care nu a ezitat să trimită observatori pentru a identifica originea conflictului.

Dimensiunea politică a securității este poate cea mai delicată și greu de asigurat dintre toate componentele sale de tip modern. Tendința de globalizare va defini traiectoria unor state, care nu vor ezita să se înregimenteze în structuri de securitate sau economice internaționale sau regionale.

Prioritățile naționale de securitate se vor rescrie în direcția convergenței acestora cu cele ale organizațiilor internaționale.

Asigurarea securității internaționale în context politic este un proces în expansiune, care va beneficia de alocarea a tot mai multor resurse materiale, umane și instituționale. Instituțiile cu atribuții în domeniul securității, atât cele naționale, cât și cele internaționale, vor trebui să se perfecționeze și să se adapteze permanent.

Tot tendința de globalizare ar putea genera în timp un fenomen de absorbție a organizațiilor regionale mici de către cele puternice, pentru a fi eliminate neconcordanțele și pentru a se realiza suprapunerea priorităților politice internaționale.

1.2.1.2. Componenta economică

Funcționarea economiei la parametri de performanță reprezintă, fără a cădea în reflexii utopice, idealul de guvernare al fiecărui organism executiv. Economiile naționale solide pot contribui în mod remarcabil la progresul economic internațional, acest deziderat putând aduce satisfacție atât statelor superdezvoltate, cât și celor cu o economie mai fragilă.

În cursa dezvoltării economice startul nu a fost sincron pentru statele lumii, fiecare variabilă având rolul ei bine definit funcție de: tipul economiei, poziția geo-economică, resursele și bogățiile naturale ca acceleratoare ale progresului, politicile economice naționale coerente, aliniate politicilor de dezvoltare economică regională.

Ca și alte domenii, economia a fost pusă într-o situație inedită după anul 1989, când din Europa a dispărut o parte, cea centralizată, bazată pe planificare și discordantă față de regulile economiei de piață. Pentru această situație sistemul economic mondial nu avea un model anterior, bazat pe o conjunctură similară.

Prima care a simțit povara preluării economiei de tip planificat a fost Germania, care s-a confruntat cu probleme legate de creșterea ratei șomajului, de integrarea economică și a forței de muncă, de conversia monetară. Economia germană, recunoscută prin rigoarea și eficiența sa, începuse să dea primele semne de slăbiciune. Ulterior, toate țările foste comuniste din Europa au făcut eforturi economice susținute pentru a putea depăși colapsul inițial și pentru a adera ulterior la UE. Economia statelor comuniste a reprezentat, în primii ani, un anume disconfort pentru economia europeană, care în timp a trebuit să o asimileze și să o ducă pe o traiectorie convenabilă de dezvoltare.

O economie națională sau regională consolidată poate susține în mod eficient și starea de securitate. Securitatea modernă are nevoie de suport economic viabil și funcțional. Statele, iar în extenso regiunile economice care dispun de economii performante, au premise favorabile de realizare a securității în acest domeniu. Aspectul poate avea interacțiuni multivalente cu trimiteri clare spre celelalte domenii de realizare a securității, suportul sustenabil provenit din zona economică putând menține stabilitatea socială, securitatea individuală și colectivă sau politicile sociale populiste.

Declinul economic care s-a făcut simțit începând cu anul 2008 a transmis semnale negative pentru climatul internațional de securitate. O primă reacție a fost determinată de migrarea în sens invers a populației lucrative, care s-a îndreptat spre țările de origine, care pe cale de consecință au dificultăți în a le soluționa problemele de integrare profesională și readaptare socială. O situație care a creat nemulțumirea unora dintre statele europene a fost cea determinată de criza generată și alimentată de relația tensionată dintre Rusia și Ucraina, în ceea ce privește transportul hidrocarburilor spre Occident.

SUA au fost prima națiune care a recunoscut că are dificultăți generate de criza economică și financiară, în condițiile în care băncile comerciale, exponente ale unei economii solide, au fost cele care au cedat printre primele.

În acest context, previziunile economice pe termen scurt și mediu au o mare încărcătură de pesimism, transmisă de analiștii economici. Această situație poate avea impact negativ și în planul securității, de aceea se impune abordarea cu atenție a politicilor economice de redresare și ieșire din criză.

1.2.1.3. Componenta societală

Termenul societal a devenit monden o dată cu introducerea sa de către Barry Buzan în uzul jagonului specific domeniul securității. Termenul a fost cu ușurință adoptat, iar în scurt timp a suscitat analize și determinări conceptuale prin intermediul cărora s-a realizat o deplasare a sa față de termenul social. Prin societal se vizează o abordare exhaustivă și complexă a fenomenelor manifestate la nivel social, fiind efectuate incursiuni adânci în mutațiile survenite la nivelul societății moderne. În evoluția sa istorică, societatea umană s-a dezvoltat prin atașarea succesivă a unor seturi de valori, iar filosofii romantici au imaginat utopic modelul social ideal în care toate aspirațiile umane puteau fi atinse.

Fiecare tip de societate are particularitățile sale, care o individualizează calitativ sau negativ față de cele care îi vor succeda în evoluție. În fapt, societatea umană este cea care se află la baza tuturor construcțiilor și structurilor sociale, creația ei de succes fiind statul. În relația lui cu societatea, statul a devenit un instrument care o organizează și o conduce, fiind o formulă de existență juridică.

Deși au evoluat concomitent, statele s-au îndreptat în direcții diferite, determinate de poziția geografică, de liderii politici, de dezvoltarea economică, de interesele unor state influente.

Reprezentativ pentru societatea modernă este statul democratic, care oferă cele mai bune soluții pentru: dezvoltarea și evoluția individuală; conservarea și funcționarea instituțiilor sale; recunoașterea sa ca subiect de drept internațional; adoptarea unor politici sociale protective în consonanță cu idealurile cetățenilor și care, nu în ultimul rând, pot să asigure climatul de securitate național și să contribuie la menținerea celui internațional.

În dimensiunea sa societală, exprimarea securității moderne are conotații multiple care interferează permanent și care au ca punct de referință individul ca membru al societății și relația permanentă în care acesta se află cu statul și exponenții săi. În statele democratice, cetățeanul este recunoscut ca valoare socială, iar premisele de realizare a securității naționale pornesc de la rolul său în societate. Funcția securității este dirijată pentru asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale, în scopul instituirii unor politici sociale pozitive, care permit conservarea elementelor de identitate națională.

În țările cu regimuri totalitare, cetățeanul – neputându-se afla într-o relație normală cu statul – este vulnerabil, funcția securității fiind viciată și deturnată în scopuri care țin de supraviețuirea regimului politic și a liderilor.

Societatea modernă se raportează sub aspect societal la tendințe evolutive și valori aspiraționale, generate de necesități personale pe de o parte și asumate de factorul politic pe de altă parte. Factorul politic are obligația de a propune politici sociale pozitive prin intermediul cărora se asigură echilibrul existențial la nivel individual și de grup.

Societatea modernă în evoluția sa se confruntă cu provocări permanente și, deși unele dintre acestea sunt comensurabile, nu răspund perfect la mecanismele prin intermediul cărora se încearcă gestionarea lor. Conflictele sociale apar ca fenomene izolate și au la origine, de regulă, restricții economice impuse pentru anumite categorii sociale. Finalizarea acestora este condiționată de identificarea unor soluții agreate de ambii parteneri, grupul revendicator și statul, eventualele neconcordanțe determinând escaldarea situației care poate degenera într-un factor de risc pentru securitate.

Evoluția demografică imprimă reverberații la nivel societal. Ca într-un joc paradoxal, unele țări se confruntă cu pierderi la nivelul populației, iar alte state au un excedent care le poate genera probleme. Țările cu potențial economic se confruntă cu o involuție demografică, iar unele state din zona asiatică au o populație care depășește cu mult miliardul. Aceste conjuncturi total opuse prezintă gradul lor de risc pentru securitate exprimată la nivel național, regional sau global. Cele două situații au un punct referențial pe fondul migrației populației. Populația umană a migrat din totdeauna, inițial ca expresie a codului său genetic, apoi din rațiuni care țineau de satisfacerea unor trebuințe. Acest fenomen nu poate fi oprit, ci doar controlat sau direcționat. Legislația internațională permite migrarea populației dintr-un loc în altul, cu impunerea unor limite care se referă la respectarea legislației specifice. Transferul de populație își lasă amprenta pe structura societală a unui stat. Se produc mutații pozitive din punct de vedere economic, prin plusul de forță de muncă, prin absorbția de inteligență și se evită efectele patologice ale consangvinizării unor comunități.

Există și impacturi negative produse de manifestarea acestui fenomen, care țin de fondul său ilicit, acesta aducînd atingere drepturilor persoanelor, facilitează munca la negru, impulsionează manifestările rasiste și xenofobe.

Pentru a accelera procesul de creștere a numărului populației, majoritatea statelor europene au în vedere politici demografice prin intermediul cărora vor să protejeze existența viitoare a propriilor popoare și menținerea identității naționale. Educația este un drept consacrat constituțional, dar reprezentă și ambiția unor țări de a avea o populație pregătită, școlarizată, capabilă să contribuie la dezvoltarea națională și la înțelegerea corectă a mecanismelor care reglează funcțiile sociale.

1.2.1.4. Componenta ecologică

Evoluția societății a ajuns într-un impas ca urmare a dezechilibrelor care s-au produs în mediul ambient. Extensia acestor disfuncții a fost atât de înaltă încât s-a reușit chiar și poluarea stratosferei, planeta fiind înconjurată de numeroase deșeuri cosmice.

Dezvoltarea excesivă, în absența unor programe protective și exploatarea resurselor în mod irațional au generat pericole iminente pentru întreaga comunitate umană. Toate evenimentele extreme care s-au petrecut în ultimii ani ca urmare a dezechilibrului ecologic au creat probleme majore, în funcție de efectele dezastrelor, mediului de securitate regional sau național. Prejudiciile materiale imense au exercitat presiuni asupra: economiei statelor afectate; economiei altor state care au contribuit material la controlarea crizelor; elementului politic național care a gestionat situația de criză și care, în unele state, fiind depășit de context, a generat convulsii sociale.

Evaluând nivelul dezastrului ecologic pe care omenirea este pe cale să-l producă și în scopul reducerii potențialelor efecte distructive demne de scenarii de film, organismele internaționale, dar și guvernele, au creat strategii de protecție a mediului.

O temă nouă impusă în acest domeniu a fost dată prin provocarea care a lansat conceptul de dezvoltare durabilă. În prima fază, conceptul a fost legat de criza resurselor naturale, în mod special a celor energetice, care a început să se facă simțită în jurul anilor '70. Întâlnirile internaționale care au avut loc în ultimii 20 de ani și-au propus pe agenda de zi subiecte legate de protecția mediului în scopul asigurării unui viitor sigur al planetei.

Realizarea climatului ecologic este strâns legată de domeniul economic și social. Companiile mari consumatoare de resurse clasice trebuie să se orienteze spre formele de energie neconvențională și să investească în activitatea de cercetare în scopul găsirii unor soluții noi, mai puțin epuizante pentru mediu. Disponibilitatea pentru investigarea unor noi posibilități o manifestă unele organizații internaționale, comunitățile sociale, guvernele și chiar întreprinzătorii solitari. Statele au responsabilități sociale prin organismele specializate în protecția mediului, iar societățile comerciale și populația trebuie se manifeste un comportament protectiv permanent.

Asupra colectivităților umane se manifestă continuu diferite forme ale pericolului social. Pericolul social cu cele două mari componente ale sale, uman și natural, agresează comunitățile umane sau doar individul în mod solitar. Dacă pericolul uman, manifestat la nivel social, face obiectul preocupărilor și investigărilor dreptului penal, controlarea pericolului natural ține într-o foarte mare măsură de ansamblul de măsuri referitoare la protecția ecologică. Între cele două tipuri de pericole pot exista în anumite situații interferențe date de efectele unor acțiuni umane asupra mediului înconjurător.

Pe lângă dezastrele naturale cu impact major asupra mediului înconjurător, acțiunile umane pot sta la baza unor consecințe dezastruoase aspra mediului. În literatura de specialitate sunt prezentate cazuri de accidente la uzine chimice și nucleare, petrecute datorită unor erori umane sau a unor tehnologii depășite. Utilizarea de către unele state a reactoarelor nucleare reprezintă o permanentă amenințare ecologică, în condițiile în care acestea funcționează uneori la limita de pericol ca urmare a lipsei de specialiști sau a existenței unor disfuncții de natură tehnică.

Celebrele arme de distrugere în masă, scăpate de sub controlul autorităților statale și intrate în posesia unor actori nostatali, care au obiective revendicative sau teroriste, reprezintă – așa cum au fost prezentate în literatura de specialitate – o amenințare asimetrică de tip modern la adresa mediului de securitate regional și internațional, deci ceva mai mult decât o agresiune de mediu.

Cea mai acută amenințare teroristă la adresa unora dintre statele lumii poate fi materializată de acțiunile grupării Al Qaida, care a încercat să transmită adversarilor că dispune de potențial în domeniul armelor de distrugere în masă. Din evaluările specialistului Sammy Salama rezultă că această grupare teroristă poate dezvolta unii agenții chimici și biologici de bază, fără a avea însă, cel puțin în prezent, logistică și susținători prin intermediul cărora să poată produce arme nucleare.

Ca vectori agresivi ai amenințărilor asimetrice de tip terorist au fost identificate micile facțiuni desprinse din grupările teroriste cunoscute sau grupuri substitutive care acționează după modelul Al Qaida. În accepțiunea generalului american Russell Howard, acestea sunt pretabile mai degrabă la utilizarea explozibililor convenționali și mai puțin a celor de tip CBRN. Totuși nu trebuie neglijat nici un asemenea scenariu, oricât de sumbru ar părea, iar funcția de prevenire trebuie aplicată permanent la nivel internațional.

Controlul traficului ilicit al armelor de distrugere în masă se află în atenția autorităților naționale și a organismelor internaționale, care inițiază demersuri comune pentru a identifica și controla piața neagră a armamentului.

Deși este greu de admis, trebuie recunoscut faptul că în ultimele decenii, un rol negativ asupra mediului l-au avut intervențiile militare. Cu toate că forțele militare au folosit armament convențional, în mod accidental, s-au creat situații de distrugere a unor capacități economice producătoare sau utilizatoare de agenți chimici, fapt ce a determinat obținerea unor efecte nedorite și neprognozate inițial în tactica conflictului. Efectele negative asupra populației și a mediului din zonele afectate pot fi asumate ca eșecuri ale forțelor militare care au intervenit în acel areal. În mod practic s-a demonstrat faptul că instalațiile chimice se pot transforma în adevărate arme biologice, iar un vechi principiu de luptă „utilizarea logisticii adversarului” s-a aplicat neintenționat în defavoarea populației civile.

Ca urmare a contextului beligerant recent consumat, se conturează o responsabilitate a forțelor multinaționale, care intervin în zonele de conflict, față de mediul înconjurător, astfel încât să fie excluse asemenea situații.

Responsabilitatea pentru protecția mediului înconjurător devine o prioritate permanentă pentru statele lumii și pentru organizațiile internaționale. Epoca acțiunilor izolate ale unor organizații ecologiste sau a unor ecologiști solitari s-a îndepărtat cu mult de necesitățile securității moderne. Protejarea planetei devine un concept dezirabil, care trebuie să fie asumat de către toți locuitorii ei.

Circumstanțele prezentului au făcut posibil triumful mișcărilor pentru protecția mediului și interferarea acestora cu zona politică, în contextul în care partidele ecologiste câștigă popularitate și atrag un electorat din ce în ce mai serios și numeros.

1.2.2. Tipologia securității moderne

În definițiile apărute succesiv în teoria doctrinară apar de regulă trei constante, în jurul cărora s-a clădit o parte din filozofia securității: statul, societatea (comunitățile sociale) și persoana.

Efectul de glissando al securității moderne are un tempo alert și un spectru larg. În evoluția sa, securitatea a fost definită, redefinită, a câștigat prestigiu și reputație în cadrul piramidei necesităților umane, dar și la nivelul politicilor guvernamentale.

În sensul său cel mai generos, conceptul de securitate este asociat cu statul, funcționarea și existența acestuia. Într-o abordare graduală sunt identificate mai multe tipuri de realizare a securității structurate pe paliere ascendente, viabilitatea lor bazându-se pe o interconexiune permanentă: securitatea persoanei, securitatea societății, securitatea națională, securitatea regională și securitatea internațională. Aceste tipologii ale securității au fost evidențiate și nuanțate în ultimii 40 de ani de către teoriile și școlile moderne care au impus abordări exhaustive.

1.2.2.1. Securitatea persoanei

Elementele de origine ale conceptului privind securitatea persoanei își au rădăcinile în lucrările social – politice ale lui Jean Jaques Rousseau, „Tratatele” și „Despre contractul social” – de unde reiese faptul că fiecare dintre noi își dă personalitatea și toată puterea sa sub conducerea supremă a voinței comune și împreună îl privim pe fiecare membru ca pe o indispensabilă parte a întregului – în „Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului” din 1789 și în „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, prin punerea persoanei la adăpost față de pericole fizice sau psihice.

Autorul „Contractului social” stabilește următorul postulat: din moment ce cetățenii asociați știu să-și suspende preferințele și să renunțe la egoismele proprii, ei au o singură voință care se referă la conservarea publică și la binele general. Libertatea individuală nu înseamnă altceva decât supunerea de bunăvoie față de lege, care la rândul ei este cea mai înaltă expresie a voinței generale supusă în mod firesc binelui public. Filozoful francez a lansat, ca temă de reflexie, postura cetățeanului față de autoritate, care în mod firesc pe bază de reciprocitate ar fi protejat de către efectele ei. Scoasă din contextul “moștenirii” lui Rousseau, ideea poate fi interpretată ca o formă de protejare a cetățeanului în relația cu societatea din care face parte.

Piesa de rezistență care reglementează drepturile și libertățile omului în perioada postbelică rămâne Declarația Universală a Drepturilor Omului, care proclamă ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor.

Apariția acestui instrument juridic internațional a impus autorităților naționale și organizațiilor internaționale să acorde o foarte mare atenție protecției omului, drepturilor și libertăților sale fundamentale, care ulterior au fost inserate și în constituțiile naționale, în situațiile în care problematica nu era abordată în mod complex și democratic.

În ultimele două decenii, ca urmare a dispariției din Europa a sistemului politic comunist, conceptul privind securitatea persoanei a obținut o nouă anvergură. Este perfect valabilă axioma conform căreia securitatea persoanei nu poate fi asigurată decât de către statele democratice, cu legitimitate internă crescută, care sunt în măsură să poată gestiona amenințările cu origine externă sau internă. Un stat democratic poate conferi exercitarea tuturor drepturilor și libertăților ce se cuvin persoanelor, iar persoana devine, în acest mod, valoare socială fundamentală.

Drepturile individuale sunt la fel de importante ca și cele colective, deoarece ele exprimă fie conștiința individuală, fie conferă garanții cu expresie materială cum ar fi dreptul la proprietate. Un stat aflat în război sau care are dificultăți cu legitimitatea internă nu poate asigura aceste drepturi și libertăți aplicabile populației, iar pe cale de consecință pot fi suprimate alte categorii de drepturi colective, spre exemplu dreptul de asociere.

În contextul evoluției problematicii securității, abordarea securității persoanei trece dincolo de limita asigurării unor nevoi care țin de stricta integrare socială și asigurarea proprietății private. Oamenii la nivel individual trebuie protejați de către stat prin categorii complexe de măsuri, prin politici sociale coerente cu grad optim de aplicare, prin politica externă și de apărare care trebuie circumscrisă intereselor naționale.

O dificultate care ține de realizarea securității este reprezentată de încălcarea limitată și temporară a exercițiului unor drepturi și libertăți. Pentru asigurarea securității și în scopul înlăturării amenințărilor, instituțiile abilitate ale statelor monitorizează vectori țintă despre care există informații că săvârșesc fapte prin intermediul cărora aduc atingere securității naționale sau celei internaționale. După atentatele teroriste din SUA și din Europa, statele care s-au simțit vizate de aceste tip de amenințare au instituit reguli noi în ceea ce privește monitorizarea comunicațiilor. Aceste măsuri nu au fost agreate de populație, care prin exponenți ei a reacționat invocând încălcarea unor drepturi și impunerea unor reguli cu iz de stat polițienesc. În ciuda unor dezbateri care au avut loc pe această temă, societatea civilă pe de o parte și reprezentații statelor pe de altă parte nu împărtășesc aceleași puncte de vedere deoarece populația consideră că există premise favorabile de săvârșire a unor abuzuri, în timp ce instituțiile specializate doresc să-și ia măsuri pentru a putea gestiona într-o manieră cât mai eficientă una dintre amenințările cu conținut asimetric, terorismul. Legislația americană și cea europeană au devenit mai insistente în acest domeniu de reglementare, fără a avea totuși imixtiuni clare de abuz în viața persoanelor. Situația este complexă și comportă o analiză aprofundată la nivel teoretic prin realizarea unui raport între beneficiu – care înseamnă securitate națională sau internațională – și pierdere – care semnifică o mai adâncă incursiune instituționalizată în viața privată a unor persoane. Aspectele care țin exclusiv de viața intimă a persoanelor sunt protejate de legislația tuturor statelor democratice, prin măsuri legislative clare, prin sita analizelor specializate trecând doar acele informații cu relevanță pentru securitate.

Din evaluarea modului de manifestare a amenințărilor la adresa securității internaționale rezultă că sistemul legal de investigare și control trebuie să fie actualizat în permanență pentru a putea reacționa pe componenta preventivă, proporțional cu gradul de agresivitate pe care îl comportă acestea. Subiectul este sensibil și societatea civilă a reacționat întotdeauna ferm și insistent, dezavuând prudența exagerată manifestată de serviciile speciale.

1.2.2.2. Securitatea societății

Societatea umană reprezintă modul superior de organizare în sfera fenomenelor vieții. În decursul istoriei, la un moment dat, societatea a început să evolueze concomitent cu statul. Societatea umană, conform sensurilor identificate în dicționare, reprezintă o structură complexă de oameni, grupuri, clase, stări și mecanisme politice și economice. Statul, prin instrumentele de care dispune, are obligația să asigure securitatea la nivelul grupurilor sociale existente.

Extensia de la securitatea persoanei la securitatea grupului este foarte scurtă, existând o relație de condiționare între cele două paliere. Grupurile se formează deoarece oamenii urmăresc realizarea unor scopuri, care nu pot fi atinse într-o stare de izolare completă. Prin geneza sa, grupul este capabil să acționeze unit, deși este compus din indivizi sau subgrupuri formate la rândul lor din mai mulți indivizi. Dacă există formule de realizare a securității persoanei, sunt create condiții de asigurare a securității grupurilor sociale, pe același fond de legitimitate instituțională a statului. Grupul social are față de persoana individuală mai multă greutate în relația cu statul din care face parte.

Unele aspecte legate de identitatea națională, de apartenență religioasă, de criterii de rasă, sex sau orientare sexuală individuală sunt în disonanță cu interesele, valorile și morala altor grupuri. Fricțiunile care apar și sunt escaladate pot constitui factori de risc pentru securitatea națională și cea regională, sens în care statul are obligația să intervină și să reducă efectele periculoase. Într-un stat democratic problemele grupului social sunt abordate în consonanță cu prevederile constituționale, membrii grupului sau ai comunității sociale având obligația de a respecta și de a se alinia la legislație, neexistând opțiunea de a se situa în afara sau la limita acesteia. În Europa ultimilor 20 de ani au fost foarte multe exemple de nereușită socială, când acțiunile unor grupuri cu origine etnică comună au stat la baza unor conflicte locale sau naționale, transformându-se în surse de instabilitate regională.

Climatul de bună existență socială nu poate fi asigurat de nici un stat în lipsa înțelegerii cotelor de diversitate, identitate, apartenență, înregimentare, aliniere, etc..