. Aspecte ale Schimbarii Sociale la Nivelul Organizatiei Care Asigura Servicii Publice

INTRODUCERE

Modurile de viață și instituțiile caracteristice lumii moderne sunt radical diferite, chiar și de cele din trecutul apropiat. În decursul unei perioade de numai două secole viața socială a suferit transformări radicale, care s-au succedat cu un ritm extrem de alert, în comparație cu perioada scursă de la începutul umanității. Schimbarea este un element constant în viața socială, iar studiul acesteia ocupă un loc central în sociologia clasică și contemporană. Problematica schimbării sociale este dezbătută pe larg în literatura sociologică, în scopul de a explica diferitele fațete ale acesteia, a determinării cauzelor sau a anticipării fenomenelor sale caracteristice, de aceea se impune o clarificare conceptuală, de ordin terminologic. Aceasta trebuie să permită precizarea conținutului atribuit noțiunii de schimbare socială și a elementelor corelate acesteia .În general, prin schimbare socială înțelegem trecerea unui sistem sau subsistem social dintr-o stare în alta, diferită cantitativ și calitativ. Acest proces permite producerea unor modificări structurale și funcționale ale sistemului social respectiv.

Perioada actuală ne demonstreazã, mai mult decât oricând, că societatea nu este niciodatã statică și că schimbările sociale, politice și culturale apar în mod constant. De aceea, sociologia contemporană este interesată de o gamă foarte largă de fenomene specifice schimbărilor pe termen lung, dar și pe termen scurt, a celor la nivel global sau a celor care se produc la o scară mai restrânsă. Schimbările drastice, de natură structurală și funcțională, apărute în Europa de Est sau în fosta Uniune Sovietică, precum și transformările tot mai evidente din lumea islamică, reprezintă doar laturi ale schimbării sociale. Cea mai importantă întrebare prezentă în studiile actuale vizează finalitatea procesului de schimbare și anume, încotro se îndreaptă omenirea?

Teoreticienii sociologiei nu au formulat un punct de vedere comun, dar din scrierile unor autori ca: Alain Touraine, Daniel Bell, Alvin Toffler, Francis Fukuyama, se pot desprinde două posibile răspunsuri, încărcate în mod evident cu o doză de speculație.

Primul răspuns se referă la faptul cã trăim într-o societate postindustrială sau informațională, în care producerea si controlul informațiilor devin principalele preocupări, atât ale indivizilor, cât și ale organizațiilor.

Cel de-al doilea răspuns vizează teoria conform căreia ne aflăm la „capătul istoriei“.

Sfârșitul istoriei, în opinia lui Fukuyama, înseamnă sfârșitul conflictelor, iar instaurarea democrațiilor liberale, pe o scară tot mai largă, vine ca un argument în sprijinul acestei teorii.

Lucrarea de față își propune să răspundă acestor întrebări, analizând procesul de schimbare socială la nivelul organizațiilor care asigură servicii publice, și anume la nivelul armatei României, din perspectiva statutului de membru cu drepturi depline al celei mai puternice și complexe organizații politico-militare a contemporanității: N.A.T.O.

Am ales această temă având în vedere, în primul rând, un motiv subiectiv: sunt student militar și am interesul să știu cum este perceput procesul de schimbare socială la nivelul armatei țării noastre, după integrarea în N.A.T.O. și bineînțeles cum va fi privit și acceptat militarul român de acum înainte. În al doilea rând am considerat că este o provocare deosebită deoarece, despre acest subiect, nu s-a scris foarte mult. Totodată, această temă mi-a oferit posibilitatea de a analiza modul în care acest fenomen este perceput în societatea românească.

Această lucrare se bazează pe câteva idei principale, care capătă contur în capitolele care vor fi prezentate și anume:

Primul capitol abordează aspecte teoretice legate de procesul de schimbare socială privind definiția schimbării sociale, tipurile de schimbare socială, teoriile care abordează acest proces și sursele care l-au generat, precum și ratele schimbării sociale. Cunoașterea acestora permite o înțelegere și o analiza mai bună a problematicii de bază.

Al doilea capitol studiază factorii declanșatori ai schimbării sociale, realizând o analiză a principalilor factori care au stat la baza acestui proces. Am realizat acest studiu având în vedere și anumite particularități privind factorii care au stat la baza schimbării sociale la nivelul organizației militare.

În capitolul trei, suportul teoretic pentru partea practică, am încercat să realizez o analiză a ceea ce presupune schimbarea socială la nivelul armatei României. Până în prezent, armata țării noastre a fost supusă unui proces foarte amplu de transformări. Altfel spus, până la momentul integrării în N.A.T.O. și după aceea, sistemul militar a trecut prin mai multe etape de schimbare începând cu procesul de restructurare și modernizare și continuând cu cel de profesionalizare a armatei României. Toate aceste etape am încercat să le evidențiez cât mai bine în capitolul sus menționat.

Și, în final, capitolul patru, capitolul de bază al lucrării, cuprinde un studiu privind efectele schimbării sociale a instituției militare după integrarea României în structura Organizației Tratatului Nord -Atlantic. Un rol activ în formarea acestei imagini l-a avut presa scrisă, care a relatat atât aspectele negative din armată, cât și pe cele pozitive. După cum bine se cunoaște, jurnalismul este mecanismul care joacă un rol vital în informarea publicului.”Dreptul publicului de a fi informat este cel mai des invocat argument al jurnaliștilor în disputa lor cu cenzura oficială și cu mentalitatea cazonă”.”Jurnalismul este o meserie la fel de respectabilă și onorabilă ca și cea a armelor, fie și pentru simplul fapt că scopul său principal este acela de a transmite oamenilor informațiile, comentariile, opiniile, imaginile absolute necesare sănătății unei societăți democratice”. Percepția socială asupra armatei, concretizată cu deosebire în gradul de încredere al populației, după cum este relevant în sondajele de opinie realizate, s-a menținut în permanență la cote înalte.

Realizarea acestei lucrări de licență a presupus utilizarea unei biblioteci bazată pe lucrări de specialitate, cursuri, sondaje de opinie publice, cotidiane și reviste monitorizate pe o perioada lungă de timp. În același timp ea se vrea a fi o analiză a unui fenomen foarte amplu și complex, fenomenul de schimbare socială ce a avut loc la nivelul organizației militare.

Demersul personal în realizarea acestei lucrări nu ar fi fost posibil fără ajutorul domnului maior lect. univ. drd. Florin Petruț, căruia îi adresez mulțumiri.

CAPITOLUL 1

FUNDAMENTE TEORETICE PRIVIND SCHIMBAREA SOCIALĂ

1.1. Scurt istoric privind schimbarea socială

Schimbarea socialã a cunoscut ritmuri diferite de-a lungul istoriei. Ritmul lent îi fãcea pe gânditori sã considere cã stabilitatea este starea normalã a lumii, cã schimbarea este un fenomen de suprafatã. „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, cãci nu este nimic nou sub soare” este scris în „ Ecclesiastul”. În timpul revoluției industriale, ritmul schimbării sociale s-a accelerat. Unii teoreticieni consideră că ,,sociologia este fiica revoluției industriale și că ea s-a constituit în strânsă legătură cu schimbarea socială”. Mulți sociologi și-au propus să descopere tendințele generale și să enunțe legi ale dezvoltării.

O imagine plastică a ritmului schimbării este prezentată de Giddens: „Ființele umane există pe Pãmânt de aproximativ o jumătate de milion de ani. Agricultura, baza necesară pentru așezările stabile, există doar de 12.000 de ani. Civilizațiile datează aproximativ de 6000 de ani. Dacã ne-am imagina întreaga întindere a existenței umane de până acum ca o singură zi, agricultura ar fi apărut la ora 23:45, iar civilizațiile la ora 23:57. Dezvoltarea societăților moderne ar fi început abia la ora 23:59:30. Dar probabil cã atât de multe schimbări au avut loc în ultimele 30′ ale acelei zile a umanității cât în tot timpul scurs de până atunci”.

Dupã părerea lui G. Rocher, schimbarea socială este “orice transformare observabilă în timp, care afectează, într-o manieră ce nu este provizorie sau efemeră, structura sau funcționarea organizării sociale a unei colectivități date și modifică, într-un fel, cursul istoriei sale”.

Conceptul de schimbare socială se corelează cu cele de modernizare, dezvoltare, evoluție socialã.

Fiecare schimbare poate fi considerată ca o ruptură a echilibrului, ca o dezorganizare, parțială sau generalã, urmatã de o reorganizare, care, la rândul sãu, va fi afectatã de o nouã schimbare.

Schimbarea socialã se referã la transformãri observabile într-o anumitã arie geograficã și într-un anumit context cultural.

T. Parsons face distincție între schimbarea de structurã și schimbarea de echilibru. Schimbarea de structurã presupune modificarea organizãrii sociale în întregul sistem sau în anumite componente ale sale. Schimbãrile de echilibru nu afecteazã structura organizãrii sociale. Ele contribuie la restabilirea echilibrului sistemului. O înlocuire de personal nu este o schimbare de structurã, ci o schimbare de echilibru. Schimbarea de echilibru poate fi un rezultat sau un indiciu al unei schimbãri, dar nu o însoțește întotdeauna. Astfel, un nou consiliu de administrație este ales pentru a-l înlocui pe cel vechi sau un partid din opoziție câștigã alegerile și ajunge la putere. Acestea sunt schimbãri de echilibru. O grevã poate avea ca rezultat o creștere a salariilor în funcție de creșterea prețurilor. Aceasta este o schimbare de echilibru. Dacã se poate constata cã greva a antrenat transformãri în organizarea întreprinderii, în distribuirea autoritãții, în rețelele de comunicații și dacã toate aceste modificãri vor avea un impact asupra altor întreprinderi, atunci schimbarea este structuralã.

Schimbarea socială trebuie sã afecteze modul de viață, de gândire, opiniile, comportamentul, atitudinile unei colectivități. O schimbare care afecteazã doar o persoanã nu este o schimbare socialã. Procesul de socializare poate genera o schimbare socialã numai dacã are ca rezultat schimbarea atitudinilor și comportamentului unui numãr mare de oameni.

„Schimbarea de structurã trebuie să se raporteze la un punct de referință din trecut, față de care se va face constatarea cã s-a produs într-adevãr. Schimbarea de structură trebuie sã facã dovada permanenței, în sensul cã transformările trebuie sã aibă durabilitate”.

„Schimbarea socială nu este sinonimă cu evenimentul. Un eveniment poate provoca sau însoți o schimbare, dar acest lucru nu se întâmplă totdeauna. Schimbarea socială se produce în anumite condiții care favorizează sau defavorizează, activează sau încetinesc acțiunile unor factori. Condițiile pot influența ritmul schimbărilor, astfel încât acțiunea factorilor este fie mai rapidă, fie mai lentă. Condițiile influențeazã și direcția schimbării. Condițiile afectează și aria în care se poate instala o schimbare. Dacă nu întâlnește condiții favorabile, într-un anumit domeniu al societății sau într-o anumită regiune, o schimbare nu pătrunde sau ajunge târziu în acele locuri”.

1.2. Definiția schimbării sociale

Toate societățile cunosc schimbarea socială – o modificare semnificativă în modelele culturii și în structura socială, care se reflectă în comportamentul social. Unele societăți, cum sunt triburile mici din părțile îndepărtate ale Americii de Sud, se schimbă încet; altele, cum sunt Statele Unite, se schimbă mai rapid. Societățile se schimbă în direcții diferite, așa că în timp ce într-o țară (cum este Polonia), de exemplu poate avea loc o liberalizare politică, în alta (cum este China) poate avea loc o represiune politică. Unele schimbări sociale sunt planificate, ca atunci când guvernele reglementează sau dereglementează industriile; altele nu sunt planificate, ca atunci când pierderea războiului de către o țară duce la schimbări în structura conducerii sale. Unele schimbări sunt de scurtă durată, ca în cazul teribilismelor și modelor, altele durează mribilismelor și modelor, altele durează mai mult timp, cum sunt efectele inventării automobilului. Unele schimbări sunt acceptate imediat de societate, cum sunt programele de îmbunătățire a asistenței medicale. Totuși, cele mai multe sunt cele puțin ușor controversate (cum este cazul încercărilor feministe de a aduce la același nivel puterea între bărbați și femei), fiindcă schimbarea răstoarnă modele confortabile și familiare.

Ca o concluzie la cele spuse mai sus, putem afirma că „schimbarea socială nu are limitele clare și ea în mod frecvent afectează toate aspectele unei societăți”, ea fiind o parte a vieții sociale. Acest lucru face studiul schimbării sociale fascinant și dificil.

Într-o primă abordare, schimbarea socială poate fi reperată după patru manifestări distinctive :

→ implică noi organizări

→ poate fi identificată în timp : prin raportarea la o situație inițială, dar și pe termen scurt sau mediu

→ este durabilă

→ este colectivă

Prin urmărirea conexiunilor dintre diferite aspecte ale schimbării sociale , sociologii sintetizează (reasamblează) aspectele variate ale societății care au fost analizate separat. Aceasta poate include schimbări în valorile culturale, în norme și roluri, la fel ca și în instituțiile sociale ca familia, educația sau religia. În toată lucrarea am discutat multe aspecte ale schimbării sociale. Ajunși aici, avem nevoie să dobândim o mai mare ințelegere a procesului schimbării sociale.

″Schimbarea socială – afirmă Mircea Agabrian – desemnează modificările relativ permanente a pattern-urile comportamentale, a relațiilor sociale, ale componentelor culturii și structurii sociale″.

De aceea, studiul schimbării sociale reprezintă o cercetare a pattern-urilor și a cauzelor sociale care au generat schimbarea. Desigur ca și alte discipline studiază schimbarea socială dar fiecare utilizează instrumente și teorii proprii, astfel ea poate fi definită ca o trecere a unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la o altă stare diferită calitativ și/sau cantitativ. Specific schimbării este faptul că ea însăși este o stare, chiar tranzitorie, ce trebuie considerată ca atare, și în același timp vizează diferențele dintre două stări succesive ale sistemului.

O altă definiție propusă este aceasta: prin „schimbare socială – afirmă domnul profesor Mihăilescu – se desemnează procesele care produc modificări ale structurii si funcționalității unui sistem sau subsistem social”.

dacă schimbările sociale duc la îmbogățirea structurală și funcțională, sistemul suportă un proces de dezvoltare;

dacă generează o diminuare a complexității structurale și o sărăcire a funcționalității, sistemul suportă un proces de regresie.

1.3. Schimbarea socială – schimbare a structurii sociale

Procesul revoluționar început în decembrie 1989 în societatea românească a determinat și determină schimbări sociale importante în toate subsistemele sistemului social global. Construcția și reconstrucția noii societăți, raționalizarea ei (în sensul lui Max Weber), implică o analiză profundă a structurilor sociale aflate într-un proces de tranziție. Procesul deosebit de complex al destructurării și restructurării în consens cu noile cerințe funcționale ca și dinamica extraordinară a socialului îngreunează analiza științifică, dar nu o face imposibilă.

Procesul schimbării sociale are în vedere impunerea și inculcarea unui nou set de valori compatibil cu noile realități sociale care să răspundă în mod adecvat cerinței funcționale finale, cât și cerințelor funcționale laterale. În funcție de acest set de valori vom asista la elaborarea unor noi modele culturale, la structurarea unor noi atitudini și comportamente, a unui nou sistem normativ, la elaborarea unor noi ideologii de grup. Introducerea mecanismelor de piață va implica nu doar o nouă ordine economică ci și o nouă ordine socială și simbolică.

Ca urmare a unei puternice transparențe s-au reliefat multiple motivații, interese și aspirații. Toate acestea ca și multe altele au modificat sensibil relațiile sociale și au contribuit la identificarea direcțiilor de constituire a noilor structuri sociale.

” Prin schimbare socială – afirmă Morris Ginsberg – eu înțeleg o schimbare în structura societății.” Și tot Ginsberg afirmă în continuare că termenul de schimbare socială include de asemenea schimbările în atitudini sau credințe, care joacă un rol important în susținerea instituțiilor și care se schimbă odată cu acestea.

Trecerea la economia de piață duce la schimbări importante în pozițiile sociale ale indivizilor. Cu alte cuvinte asistăm la o modificare a statusurilor concomitent cu o stratificare puternică a societății. Dacă în teoria marxistă ordinea economică prima, în teoria weberiană importantă este ordinea socială, care cere o analiză a modului în care prestigiul este distribuit între diferitele grupuri ale societății. Iar prestigiul se leagă tocmai de sistemul de valori pe care societatea îl promovează și în legătură cu care prestigiul este acordat.

Schimbarea socială modifică identitatea grupurilor sociale, acestea definindu-și identitatea în raport de sistemul axiologic. Asistăm totodată la redefinirea pozițiilor grupurilor sociale. Dacă în teoria marxistă nu existau decât două clase, intelectualii fiind considerați doar o patură socială, realitatea acestei schimbări sociale arată rolul fundamental pe care îl ocupă intelectualii în acest proces. De altfel o serie de studii relevă poziția dominantă a ”intelectualilor în democratizarea societăților. Poate că niciodată în istoria lumii – afirmă Shils – intelectualii nu au avut asemenea responsabilități și ocazii pentru exercitarea autorității și creativității în cadrul instituțiilor centrale a propriilor societăți.”

Prin modul de aplicare a socialismului și comunismului în țara noastră s-a încercat o nivelare (omogenizare) a grupurilor sociale, sistemul de valori fiind puternic mistificat și antrenând după el disfuncții importante atât la nivelul sistemului social global cât și la nivelul subsistemelor sistemului social global.

S-a încercat o modelare a individului și grupurilor sociale dincolo de realitatea concretă și neținând cont în nici un fel de necesitatea motivării acestora într-un sistem raționalizat. În acest context intelectualul a fost marginalizat și utilizat în scopul reproducerii sistemului și nu al inovării acestuia.

Schimbările sociale care au loc în societatea românească au afectat și afectează în continuare structura clasială, cu alte cuvinte, au loc modificări în potențialul de putere a unor grupuri sociale față de alte grupuri sociale. Schimbările latente sau manifeste în legătură cu structura socială au dus și duc la creionarea unui nou sistem de valori în funcție de care se va defini poziția socială a individului. Modificarea statusurilor poate fi nu numai efectivă dar și pasivă ca urmare a modificării sistemului de valori și nu a poziției ca atare. Astfel modificările în sistemul de prestigiu afectează sistemul de statusuri având ca efect restructurarea acestuia. Alocarea prestigiului va avea în vedere noul sistem de competențe inculcat ca urmare a creării economiei de piață.

Pitirim Sorokin consideră că în toate societățile funcționează instanțe de orientare și selectare a indivizilor pentru diferite poziții sociale. În societățile tradiționale rolul primordial ca instanță de selectare îl deține familia, pentru ca în societățile moderne familia să-și păstreze rolul de instanță de orientare, revenindu-i însă școlii rolul de instanță de selectare. Dar școala, spune Sorokin, nu furnizează numai competențe ci și selecționează indivizii pentru diferite instituții sociale.

Pe măsura dezvoltării societății și a cerințelor acesteia pentru creșterea funcționalității are loc un proces de selecție a indivizilor din toate straturile sociale care să corespundă unui sistem de abilități solicitat de sistem.

1.4. Tipurile schimbării sociale

În general, sociologia abordează schimbarea la două niveluri distincte:

(macrosocială) a societății globale, făcîndu-se referiri la creștere, evoluție, dezvoltare, progres, regres;

(microsocială) a anumitor subsisteme sau componente ale societății.

Cele două niveluri nu sînt în mod necesar și consecvent puse în relație, unele teorii sociologice concentrîndu-se asupra schimbării macrosociale iar altele asupra celei microsociale.

„Micro si macro-schimbările se produc în același timp fiecare formând-o pe cealaltă. De multe ori micro-schimbările cum ar fi popularitatea schimbătoare a unui grup rock au consecințe mici pentru schimbările lente. Alteori micro-schimbările construiesc macro-schimbarea, așa cum este cazul cu creșterea graduală a numărului și implicit a procentului femeilor căsătorite lucrând în afara casei. Prin aceasta, multe familii individuale au contribuit la schimbarea majoră în pattern-urile căsătoriei și mai ales la modificarea rolurilor partenerilor în familie. În general macro-schimbările sunt așa de lente că ele sunt un context mai mult sau mai putin stabil pentru micro-schimbări. Dar ce era cu o 150 de ani în urmă? Desigur că nu erau formații rock și superstaruri care cântau în fața a zeci de mii de tineri. Nici nu puteau fi pentru că nu era posibilă realizarea unei audiențe de masă. Formațiile rock nu puteau exista fără instrumente electronice si piețe de vânzare în masă. O întrebare firească se impune : De unde au venit atâtea schimbări?”

Deoarece în mod virtual întreaga istorie a existentei umane implică grade variate ale schimbării sociale este util să descriem diferite perspective de abordare a acesteia, teorii ale schimbării sociale, sursele care generează schimbarea precum si alte probleme asociate cu acest subiect.

1.5. Teorii ale schimbării sociale

După cum știm, schimbarea socială este abordată din perspectiva mai multor teorii, dintre care cele mai relevante le vom prezenta în continuare, teorii care au fost dezvoltate de sociologi renumiți pentru a putea explica acest proces.

1.5.1. Teoriile evoluționiste

Gândirea sociologică de început s-a concentrat asupra progresului social și asupra problemei existenței unor legi fundamentale ale schimbării sociale. Spencer, de pildă, considera că schimbarea progresează totdeauna de la forme mai simple la unele mai complexe. Adoptând teoriile evoluționiste ale lui Charles Darwin ca model, Spencer a susținut intervenția guvernamentală limitată în funcționarea societății, așa incât să permită acestor legi evoluționiste, naturale ale progresului social să se desfășoare.„În concordanță cu conceptul lui Darwin despre „supraviețuirea celui mai bun”, activitățile și instituțiile care pot rezista în acest tip de mediu concurențial vor continua și chiar vor prospera, altele vor dispărea, pur și simplu. Legile naturale, nu interventia umană, vor fi factorul determinant”.

Această teorie evoluționistă, oarecum simplistă despre progresul social și-a pierdut bunul renume. Gerhard si Jean Lenski au dezvoltat o versiune mai sofisticată a teoriei evoluționiste socioculturale, care nu presupune inevitabilitatea „progresului”. Ei cred că forța motrice în schimbarea socială este schimbarea tehnologiei, care duce la schimbări în producția economică, în organizarea socială și în comportamentul social. Aceste schimbări nu sunt rezultatul unor legi fundamentale ale schimbării sociale, dar ele pot fi găsite în acțiunile concrete din contextul sociocultural al societăților. De asemenea acești sociologi au considerat schimbarea „multiliniară”, producându-se în sfere sociale diferite, în ritmuri și în direcții diferite.

1.5.2. Teoriile ciclice

Unii teoreticieni ai schimbării sociale pe scară largă au considerat-o ciclică.„Spengler(1926), de pildă, susținea că, asemenea organismului uman, societățile se nasc, se dezvoltă si apoi decad. Ciclul este inevitabil. Vigoarea dezvoltării inițiale scade în perioada de mijloc. Atunci, societatea devine mai materialistă și, în cele din urmă, începe să decadă. Toynbee (1946), pe de altă parte, afirma că societățile pot invăța din experiența istoriei. Decăderea nu este inevitabilă, dar societățile trebuie să ia măsuri concrete ca să o oprească”. Civilizațiile se dezvoltă ca reacție la provocările care apar din mediul ambiant (condițiile geografice și climatice) sau din acțiunea umană (amenințarea cu războiul de către o societate vecină). Societățile prosperă dacă provocările sunt relative blânde sau dacă societățile iau măsuri adecvate și înființează instituții eficiente pentru a le face față.

Recent, acest punct de vedere a fost susținut în mod viguros de Kennedy (1987). El observase că marile puteri tind să se extindă cât mai mult în scopuri militare și, astfel, iși slăbesc baza economică. Structura lor economică sărăcită duce la un declin general al societății. Kennedy considera că Statele Unite contemporane se găsesc tocmai într-o astfel de situație.

1.5.3. Teoria funcționalistă

Multe din teoriile funcționaliste ale schimbării examinează modul în care o societate restabilește echilibrul după o tulburare a acestuia. Potrivit acestor teorii, un astfel de echilibru este necesar din cauza interdependenței dintre părțile variate ale societății.

Echilibrul este o stare a balansului într-un sistem de două sau mai multe părți. La nivel societal nu este nicio temperatură constantă de menținut ci este vorba de o condiție în care societatea funcționează în mod liniștit. Astfel, în sociologie echilibrul se referă la o condiție prin care componentele societății – instituții, clase, partide politice, familii – funcționează împreună.

„Parsons (1973) considera societatea un sistem social de părți unite una de alta și interdependente. Schimbarea se produce când această stabilitate esențială este tulburată: atunci, sistemul este forțat să reacționeze pentru a-și restabili echilibrul. Societățile sunt conservatoare, rezistând schimbării sociale. Transformarea este un iritant, ceva care rastoarnă funcționarea relativ liniștită a societății”.

Acest lucru ilustrează un punct important al teoriilor funcționaliste, ele văd schimbarea ca ceva care în mod obișnuit vine din afară.

De aceea,schimbarea socială poate fi:

introdusă prin forțe externe (cum este războiul)

sau poate apărea din tensiuni interne (cum este o recesiune).

Societatea se acomodează la schimbări și stabilește un nou echilibru. În această concepție, schimbarea duce totuși la stabilitate, deoarece apare un nou echilibru din ajustările făcute.

Diferențierea și integrarea

Când schimbarea este recunoscută, aceasta este dintr-o perspectivă evoluționistă.„Societățile se dezvoltă printr-un proces de diferențiere, creator de diferite instituții sociale care să se ocupe de problemele frecvente ale societății, și printr-un proces de integrare sau de relativă coordonare a activităților acestor instituții. Stabilitatea și schimbarea se produc impreună, dar tradiționaliștii tind să pună accentul pe prima. Totuși, unii funcționaliști iși dirijează atenția spre problema schimbării sociale (Cancian,1960) și spre modul în care aceasta este stimulată de tensiunile interne ale societății (Merton,1968)”.

1.5.4. Teoria conflictului

Teoriile conflictualiste studiază rolul conflictului între indivizi, clase, grupuri, instituții ori între toate acestea, în producerea schimbării sociale. Tensiunile între grupurile inegale din societate forțează schimbări în structura societății. „Schimbarea este o consecință a nevoii de reconciliere a contradicțiilor în structură și acțiuni. Rezultatul rezolvării acestor contradicții nu este un compromis, ci crearea a ceva cu totul nou – transformarea socială”.

K.Marx, teoreticianul conflictului clasic a subliniat următorul fapt: “competiția dintre clase este sursa majoră a schimbării”. Multe teorii conflictualiste folosesc unele părți din teoria lui Marx în corpusul lor teoretic. Teoriile conflictualiste văd schimbarea socială ca o manifestare normală, deoarece orice tip de conflict ori competiție poate declanșa schimbarea. Teoreticienii conflictului sunt în dezacord cu privire la numărul, felul și combinația factorilor care cred că contribuie la competiția și conflictul social.Deoarece conflictul și competiția sunt surse majore ale schimbării, teoriile conflictualiste sunt mai comune decât teoriile funcționaliste.

Alți teoreticieni ai conflictului au încercat să lărgească această perspectivă. Dahrendorf (1958), de plidă, considera drept cauze ale schimbării sociale diverse tipuri de conflict social. Conflictul între grupurile etnice, rasiale și religioase poate constitui baza unor schimbări importante în societate (legile și practicile referitoare la acțiunea afirmativă). Bătălia intre activiștii „pro–choice” si cei „pro–life”are efecte dramatice asupra politicii sociale din Statele Unite si din alte părți.

1.6. Analiza teoriilor privind schimbarea socială

Nici una dintre teoriile prezentate mai sus nu explică, pe deplin, fenomenul de schimbare socială și ce presupune acesta. Fiecare dintre teorii exprimă un anumit punct de vedere și îl susțin ca fiind cel mai bun și anume:

Teoria evoluționistă oferă o explicație insuficientă pentru multe schimbări sociale interne cum sunt modelele de migrație și realinierile politice.

Teoriile ciclice par înrădăcinate în explicații potrivite pentru schimbarea din societățile occidentale,dar mai puțin relevante pentru societăți din alte părți ale lumii.

Teoreticienii funcționaliști pun un prea mare accent pe stabilitate si echilibru; deseori,schimbarea este studiată ca un proces provocat artificial.

Teoreticienii conflictului se concentrează aproape exclusiv pe tensiunea socială, mai ales pe cea economică și, în general, ignoră alte surse ale schimbării sociale, cum sunt progresul tehnologiei și presiunile externe.

Oricare ar fi limitările lor ca explicații comprehensive ale schimbării sociale, diferitele teorii discutate mai sus oferă analize utile ale tipurilor concrete și ale circumstanțelor producerii schimbării. Cele mai multe teorii folosesc o anumită formă de evoluție socială ca punct de plecare, fie explicit, fie implicit. De asemenea, modelul de schimbare socială a lui Merton combină elemente ale teoriei funcționale și ale teoriei conflictului. Introducerea de către el a elementelor de tensiune în sistemul social și examinarea de catre Coserl (1956) a „funcțiilor conflictului social” demonstrează că teoria funcționalistă și cea a conflictului, referitoare la schimbarea socială, pot fi unite într-o anumită măsură”.

Pe scurt, teoriile evoluționiste și ciclice oferă cadrul general pentru înțelegerea dinamicii de bază a schimbării sociale. Ele îl avertizează pe analist de importanța atât a presiunilor externe, cât și a tensiunilor interne în producerea schimbării sociale. Teoreticienii conflictului scot în evidență formele concrete ale stresului intern care sunt, deseori, implicate. Teoriile funcționaliste subliniază ideea că, drept reacție la schimbare, societățile se acomodează la modalități care încearcă să le păstreze echilibrul, așa că, în mod paradoxal, schimbarea și stabilitatea nu sunt, totdeauna, reciproc exclusive. Aceste teorii despre schimbarea socială sunt complementare, deși o teorie cu desăvârșire comprehensivă despre schimbarea socială încă nu există.

1.7. Surse ale schimbării sociale

Schimbarea socială poate veni din mai multe surse. Unele dintre aceste surse se găsesc în afara societății; altele sunt produse ale proceselor sociale din interiorul societății:

● acelea care vin din afara societății sunt numite surse exogene;

● acelea care își au originea în societate sunt numite endogene.

„Teoriile funcționaliste se concentrează asupra surselor exogene și modalităților în care societățile se adaptează la rezultatele schimbării. Teoriile conflictualiste tind să evidențieze sursele endogene ale schimbării, concentrându-se asupra felului în care societatea însăși creează schimbarea”. Există multe surse ale schimbării sociale. Printre ele sunt mediul fizic și contactul cu alte societăți care sunt în mod obișnuit schimbări exogene. Alta este invenția și descoperirea tehnologică care poate fi endogenă sau exogenă. În sfârșit, unele sunt obișnuit endogene incluzând conflictul intern și schimbarea planificată. Le vom examina pe fiecare mai în detaliu.

1.7.1. Mediul fizic

O sursă majoră a schimbării sociale poate fi mediul fizic(natural).„Când climatul se schimbă, fenomen care are loc din timp în timp, ori grupul se mută într-un climat nou ori viața socială se adaptează corespunzător acestor schimbări. Uneori activitățile umane pot schimba climatul, așa cum s-a întâmplat în diverse țări ale lumii cu despăduririle care au condus la expansiunea deșertului. În general mediul natural limitează tipurile de sisteme de producție care se pot dezvolta”. Nu este posibil, spre exemplu, practicarea agriculturii în regiunile arctice.

1.7.2. Populația

Există probabilitatea ca schimbările în cadrul populației să producă schimbare socială.„Populațiile care cresc rapid solicită resursele societății și necesită unele adoptări la practicile existente.Ele de asemenea impun schimbări în modelele vieții sociale”. Creșterea populației urbane a schimbat ritmul lent al interacțiunii sociale din orașele mici în ritmul palpitant al vieții urbane moderne.

Explozia demografică ce a inceput în anii ’40 a dus la extinderea facilităților educaționale. Creșterea prea lentă a populației, pe de altă parte, poate amenința viabilitatea pe termen lung a unei societăți, pot fi prea puțini muncitori care să producă resursele necesare.

Schimbările dramatice în cadrul populației de asemenea duc la schimbarea socială.„Migrația din nordul friguros în sudul cu soare a dus la schimbări în reprezentarea în Congres (prin urmare, în puterea politică) și în repartizarea fondurilor federale (prin urmare, în puterea economică). În mod similar, migrația americanilor africani din Sudul rural în centrele urbane din Nord, la începutul acestui secol a avut o influență semnificativă asupra relațiilor rasiale și economice din Statele Unite”.

Schimbarea compoziției de vârstă a Statelor Unite, îndeosebi încărunțirea populației, are un efect semnificativ. S-a schimbat economia asistenței sociale, așa cum s-a schimbat impactul politic a unei populații care îmbătrânește cu o mai mare putere de vot decât înainte.

1.7.3. Contactul și difuziunea

După părerea mea, contactul și difuziunea reprezintă cea mai importantă sursă a schimbării sociale. Această sursă este benefică din toate punctele de vedere, idei noi, obiecte noi, arme noi pot fi schimbate între societăți și acest lucru duce la o îmbunătățire a procesului de schimbare socială. Contactul între societăți fie că sunt prietene fie că sunt ostile, intense sau slabe, pot aduce schimbări. Răspândirea ideilor și obiectelor de la o cultură la alta este cunoscută ca difuziune culturală” și acest lucru este foarte important deoarece, datorită continuei îmbunătățiri a comunicațiilor și mijloacelor de transport, interschimbarea elementelor culturale a crescut foarte mult.

Însă difuziunea constituie numai o explicație intermediară a schimbării sociale. Ea nu dă răspuns la unele întrebări de bază cum ar fi:

٭De ce un obiect sau o anumită idee se răspândește? Cum au fost acestea receptate? De ce au fost acceptate?

1.7.4. Tehnologia

„O sursă a schimbării sociale poate fi tehnologia. Aceasta se referă la aplicarea cunoștințelor științifice la o problemă practică. Tehnologiile noi creează ocupații noi sau fac accesibile resurse care mai înainte erau imposibil de utilizat. Dezvoltarea sistemelor de irigații au extins capacitățile umane pentru practicarea agriculturii. Să ne gândim ce s-a întâmplat când automobilul a înlocuit transportul cu cai. Rezultatul a fost că au dispărut anumite ocupații legate de această activitate și au apărut numeroase industrii sau diverse activități economice legate de folosirea mașinilor – uzinele de automobile, stațiile de benzină, motelurile, hotelurile .Alt rezultat a constat în creșterea activității guvernamentale în domenii ca, construcția de șosele și autostrăzi, acordarea permiselor de conducere, transportul combustibilului, formele variate de înregistrare a vehiculelor. Dar acest proces social a condus la afectarea mediului și implicit la apariția unor probleme de sănătate”. Trebuie să remarcăm că alături de fenomenul difuziunii, tehnologiile noi iși găsesc originea în invenții și descoperiri. Însă o societate poate beneficia de ele în măsura în care este pregătită să folosească acea tehnologie.

1.7.5. Mass-media

S-a scris extrem de mult despre mass- media: televiziune, film, radio, ziare și reviste. Ele sunt atât lăudate cât și criticate ca agenți ai schimbării sociale. Unele din pozițiile exprimate merg prea departe exagerând ideea că mass-media mai mult răspunde la schimbări decât le cauzează. Ideea nu se validează deoarece există o trăsătură a mass-mediei care contribuie semnificativ la schimbarea socială: „viteza cu care se răspândesc informațiile”. Informațiile circulă așa de repede astăzi că lumea a devenit un „sat global” în care oricine poate cunoaște instantaneu ce s-a întâmplat în orice loc de pe glob. Creșterea vitezei comunicațiilor a micșorat lumea. O consecință a vitezei curgerii informației este că mass-media a devenit un instrument folosit de mișcările sociale. Să ne amintim de rolul jucat de televiziune în evenimentele care au avut loc în țara noastră în decembrie 1989.

1.7.6. Conflictul intern

Conflictele interne, lipsurile de tot felul și eșecurile în politicile sociale sunt surse majore ale schimbării sociale.„Perspectiva funcționalistă tinde să arate că lipsurile și procesele disfuncționale sunt surse ale schimbării în timp ce perspectiva conflictualistă insistă asupra conflictelor”. Conflictele servesc frecvent ca punct de focalizare pentru mișcările sociale. Mișcările sociale (greve, demonstrații, proteste) și conflictele în care ele se originează sunt surse majore ale schimbării. Unele mișcări sociale au condus la revoluții, cea mai dramatică, dar și cea mai rară formă de schimbare socială.

1.7.7. Revoluțiile

Ca fenomen social excepțional revoluțiile sunt încercări de schimbare a naturii unui regim și de restructurare a întregii societăți: sistemul economic, ideologia și distribuția bogăției (sistemul de stratificare). În contrast, rebeliunile sunt încercări de schimbare a deținătorilor puterii ori a anumitor politici. Deși uneori ele sunt expresiile unei largi insatisfacții, rebeliunile nu caută să schimbe structura regimului.„Revoluțiile din Rusia (1917), China (1949), Cuba (1959) si Iran (1979) sunt toate exemple de revoluții sociale. În aceste cazuri conducătorii revoluționari au căutat să transforme întreaga societate, în primele trei cazuri la o formă de socialism, în ultimul întro republică islamică. Aceste exemple ilustrează o trăsătură comună printre cele mai multe revoluții din secolul 20:

٭ regimul rezultat este în mod frecvent mai centralizat și adesea mult mai autoritar decât cel care a fost înlocuit”.

1.7.8. Războiul

Din cauza prezenței armelor și violenței, războiul este adesea asociat cu revoluția dar cele două sunt diferite. Revoluțiile sunt conflicte interne, spre deosebire de război care este un conflict organizat între două sau mai multe societăți care durează un anumit timp semnificativ. O excepție majoră este războiul civil, un conflict armat între facțiuni diferite din aceeași țară. La fel ca revoluția, războiul civil este un conflict intern major care poate conduce la o schimbare socială importantă. Războiul civil din Statele Unite a condus la abolirea sclaviei și expansiunea unei economii industriale, iar foarte aproape de zilele noastre, războiul civil din fosta Iugoslavie a dus la apariția unor state noi în Europa.

„Schimbările care rezultă din război sunt dramatice:

٭ războaiele redefinesc granițele;

٭ ele aduc multe descoperiri tehnologice și invenții;

٭ determină apariția unor forme noi de guvernare;

٭ contribuie la redistribuirea bogăției și forțează milioane de oameni să își părăsească locurile unde locuiesc”.

Printre consecințele celui de-al doilea război mondial, de exemplu, a fost moartea a zeci de milioane de oameni, divizare politică a Germaniei, dominația sovietică asupra centrului și estului Europei, cursa armamentelor nucleare, reconstrucția economică a Japoniei și Germaniei, războiul rece între cele două tabere: capitalistă și comunistă și apariția revoluțiilor și naționalismului în lumea a treia.

1.7.9. Schimbarea planificată

Schimbarea socială planificată a fost intotdeauna dificilă. Uneori schimbările intenționate aduc schimbări neprevăzute și neașteptate. Spre exemplu guvernul chinez a căutat să controleze creșterea practică a populației prin obligarea fiecărui cuplu să aibă un singur copil. Cât de bine lucrează această politică nu este cu totul clar. Ea a avut deja unele consecințe neprevăzute și neașteptate. În cele mai multe cazuri un singur copil în familie este crescut cu mai multă atenție dar și alintat, lucru ce nu se întâmplă în familiile numeroase. În consecință, activitatea la școală poate avea de suferit, de fapt, profesorii s-au plâns de copii că sunt răsfățati.„O altă consecință este posibilitatea reapariției infanticidului feminin. Deoarece societatea chineză este patriarhală puternic, băieții sunt mult mai doriți decât fetele. Dacă primul copil este o fată există o presiune considerabilă ca, cuplul să aibă un al doilea copil, fie să ucidă fata și să încerce să aibă un băiat. Fenomenul este acum în desfășurare și numai în timp se va vedea în ce măsură pot apărea probleme serioase”.

1.8. Ratele schimbării sociale

Schimbarea se produce în rate (proporții diferite). Schimbările modei, schimbările pattern-urilor căsătoriei și divorțului, schimbările în organizarea economică și politică sunt toate exemple ale schimbării sociale. Oricum, schimbarea modei sau a unor capricii de comportament sunt săptămânale, uneori chiar zilnice; pattern-urile familiei se schimbă peste generații; schimbarea în organizarea economică și politică poate dura sute ori mii de ani.

„Schimbările mai rapide numite micro-schimbări, implică tipic modificări mici sau individuale și sunt ușor observabile”. Oricine a remarcat ascensiunea și căderea rapidă în popularitate a unor formații rock. Schimbările mai lente nu sunt așa de simplu de văzut,de exemplu,mulți tineri nu au observat personal schimbări în structura familiei.„Schimbările cele mai lente și la cele mai mari dimensiuni sunt numite macro-schimbări și ele sunt cel mai dificil de observat”. În realitate ele sunt observabile numai în momente rare când schimbarea este spectaculoasă, așa cum se întâmplă întro revoluție. Dar chiar și atunci, ele adesea nu sunt evidente până nu sunt terminate. Putem considera că suntem părtaș la o asemenea schimbare care se petrece în țara noastră după evenimentele din decembrie 89.

CAPITOLUL 2

MECANISMELE ȘI FACTORII DECLANȘATORI

AI SCHIMBĂRII SOCIALE

2.1. Factorii declanșatori ai schimbării sociale. Clasificare

Schimbarea socială nu se produce pur și simplu, ci este determinată de o serie de factori, dintre care cei mai importanți vom încerca să-i prezentăm, întro manieră cât mai concisă.

Schimbarea și dezvoltarea socială sunt procese sociale complexe care cuprind numeroase subprocese de natură materială, spațială, demografică, psihosocială, socio-structurală.

În literatura sociologică, schimbarea și dezvoltarea socială au fost explicate prin acțiunea mai multor factori.„Sociologul englez Morris Ginsberg, care a întreprins o analiză sistematică a teoriilor schimbării și dezvoltării sociale, clasează factorii invocați de aceste teorii în opt categorii:

• aspirațiile conștiente și deciziile indivizilor

• actele individuale influențate de schimbarea condițiilor

• schimbările structurale și relațiile structurale

• influențele externe

• indivizii remarcabili și grupurile remarcabile de indivizi

• convergența unor elemente ce provin din surse diferite

• evenimentele întâmplătoare

• apariția unor scopuri comune(Ginsberg,1968)”

Din această clasificare se poate constata că unele teorii ale schimbării sociale oferă explicații unifactoriale, altele sunt mai complexe și includ mai mulți factori explicativi.

Factorii care determină schimbarea socială pot fi clasați după mai multe criterii:

după natura lor: factori naturali, biologici, demografici, tehnici, economici, psihosociali, sociali.

după sursa de proveniență: factori externi și factori interni sistemelor care se schimbă

după forma lor de existență: factori obiectivi și subiectivi

în raport cu organizarea sistemelor care se schimbă : factori structurali și funcționali.

Factorii schimbării sociale sunt determinați de natura socială și cea culturală și mai puțin de natura biologică, geografică, psihosocială. „Reliefarea caracterului determinant al factorilor sociali nu înseamnă negarea influențelor exercitate de factorii extrasociali”. În anumite condiții, schimbările naturale, modificările demografice, localizarea colectivităților și societăților, sistemelor de valori și atitudini din cadrul societăților și colectivităților pot influența, favoriza sau frâna schimbările sociale.

● Schimbările în mediul fizic (secete prelungite, scăderea fertilității solului, rarefierea mijloacelor de subzistență, eroziunile, cutremurele de pământ, schimbările de climă) pot provoca transformări sociale importante (dezorganizare socială, migrații masive, conflicte sociale, reorganizare socială). Ele au afectat mai mult viața socială din societățile arhaice.„Societățile moderne sunt mai puțin expuse și, în plus, ele dispun de mijloace pentru a interveni în aceste schimbări, pentru a le atenua efectele sau pentru a le preveni, dacă este posibil. Influența mediului fizic asupra vieții sociale este puternică în cazul migrațiilor,când grupuri mari de oameni se stabilesc în locuri în care condițiile naturale sunt diferite de cele de unde au plecat”.

● Schimbările în mișcarea naturală și migratorie a populației, deși sunt ele însele fenomene demo-sociale, pot determina la rândul lor modificări în viața socială și în cultura unei societăți.

● „Schimbările sociale sunt determinate și de localizarea unei colectivități sau societăți”. Societățile și colectivitățile aflate la răscrucea unor căi de comunicație, cele care întrețin schimburi intense cu alte societăți sau colectivități cunosc un ritm de schimbare mai rapid. În societățile și colectivitățile izolate modificările sunt mai lente, unele dintre acestea nedispunând de mijloace necesare pentru a realiza schimbări.

● Schimbarea socială este influențată și de sistemul de atitudini și valori din cadrul fiecărei societăți: societățile puternic atașate de tradiții, cultul strămoșilor, al bătrânilor sunt mai puțin receptive la schimbare. În unele societăți insulare din Pacific s-a constatat chiar absența din limbaj a cuvintelor care desemnează schimbarea socială. În societățile în care există atitudini critice față de trecut și de prezent, există o mare deschidere spre schimbare. Desigur, în fiecare societate există atitudini favorabile schimbării și atitudini favorabile conservării structurilor și relațiilor sociale. În cadrul aceleeași societăți, atitudinile față de schimbare pot fi diferite, în funcție de domeniul supus transformării.„Poziția claselor sociale este hotărâtoare în dinamica schimbărilor sociale”.

2.2. Analiza factorilor declanșatori ai schimbării sociale

● Cercetarea sociologică se orientează către diferite aspecte sau probleme. O primă problemă se referă la detectarea factorilor care generează schimbarea. Aceștia sînt considerați ca endogeni sau exogeni în raport cu domeniul analizat. În acest sens au fost invocați factori macrostructurali, de genul condițiilor naturale, a celor socioeconomici sau culturali, precum și factori microstructurali, organizați contextual, care au un pronunțat caracter probabilist.

Mediul natural are implicații asupra evoluției organizării sociale. Acest lucru este cel mai evident acolo unde oamenii trebuie să-și organizeze mediul de viață în funcție de condițiile naturale. Orice modificare a condițiilor climaterice sau a habitatului natural se reflectă în stilul de viață al populațiilor care ocupã un anumit teritoriu. Facem referire aici la tot ceea ce înseamnă agresiune asupra mediului înconjurător.

Factorii culturali au o influență semnificativă în declanșarea schimbării sociale. În această arie putem circumscrie efectele produse de inovațiile tehnologice, descoperirile științifice, difuziunea culturală, religia.

Influențele politice joacă un rol extrem de important în producerea schimbărilor sociale. Amintim aici luptele dintre diferite națiuni pentru a controla teritorii sau resurse, lupte ce au marcat în mod evident evoluția omenirii în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Cel mai elocvent exemplu însă îl reprezintã „momentul 11 septembrie 2001” despre care se afirmă că a produs o schimbare majoră în politica mondială.

Pentru o mai bună înțelegere a celor prezentate mai sus, am considerat că trebuie să formulăm câteva exemple. Schimbările sociale pot fi inițiate de:

→ guverne, prin acțiune legislativă sau executivă (legi de organizare a diferitelor instituții publice sau implementarea unor programe sociale pentru tineri, șomeri sau pensionari);

→ cetățeni organizați în diverse mișcări sociale (sindicale feministe, ecologiste );

→ difuziunea culturală (ocupație militară, colonialism, migrație)

→ sau de consecințele intenționate sau neintenționate ale inovațiilor tehnologice.

Procesul globalizării se numără printre cele mai importante schimbări sociale cu care ne confruntăm în prezent. Analiza sociologică restrânsă la studiul unor societăți independente devine tot mai anacronică. Problemele fundamentale cu care se confruntă viața socială, cum ar fi împiedicarea distrugerii unor ecosisteme, limitarea spațio-temporală a conflictelor armate, nu își pot găsi o rezolvare, decât printr-o abordare globală.

Chiar dacă sociologia actuală tinde să renunțe la ideea existenței unei cauze unice și universale a schimbării sociale, ea nu a încetat să se preocupe de identificarea factorilor generatori de schimbare endogenă sau exogenă și să caracterizeze tipurile și formele principale, precum și procesele pe care schimbarea le implică. În schimbarea exogenă se identifică un factor sau mai mulți care sunt exteriori sistemului considerat și care produc stări specifice de dezvoltare în interiorul lui. De exemplu, pentru a explica dezvoltarea capitalismului occidental, Max Weber a considerat că reforma protestantă a creat o etică a spiritului întreprinzător, eliberat de constrângerile tradiționale, ceea ce ar fi stimulat investițiile și acumulările capitaliste, în sociologia rurală, H. Mendras în opera: „La fin des paysans”, explică modul în care introducerea unei inovații în sistemul de viață și producție rurală atrage după sine o veritabilă transformare în lanț a respectivului sistem. Schimbările endogene pot fi evolutive, constând în modificări ale regulilor de funcționare ca urmare a unor combinații specifice ale elementelor componente ale sistemului, sau reproductive, atunci când se menține cadrul structural al sistemului dar se introduc variații în funcționarea sa efectivă (K. Marx distinge între reproducția simplă și cea lărgită și include procesele reproductive nu în aria stagnării ci în cea a schimbării).

În general, rareori și numai cu riscul unor simplificări se poate distinge schimbarea endogenă de cea exogenă, cele mai multe schimbări fiind concomitent endogene și exogene. Numai întro variantă structuralistă strictă schimbarea apare ca produs exclusiv al mecanismelor structurale interne, viitorul fiind deja prefigurat de starea prezentă a structurii.

2.3. Particularități privind factorii care au generat schimbarea socială la nivelul organizației militare

2.3.1.Factorul demografic:

● În continuare voi analiza pe scurt principalii factori care au contribuit la schimbarea socială, printre care factorul demografic, factorul tehnic, factorul economic, valorile religioase și ideologiile politice.

Voi încerca în rândurile care urmează o abordare a acestor factori pentru a surprinde măsura în care fiecare dintre aceștia au un impact decisiv în procesul de profesionalizare a armatei României.Voi pune accent în mod special pe factorul demografic care are un rol foarte important în ceea ce privește schimbarea socială la nivelul organizației militare,despre care voi vorbi pe larg în capitolul al treilea.

„Emil Durkheim susține că factorul structural determinant al schimbării este de natură demografică. El a stabilit o dublă relație cauzală pe care a numit-o„legea gravitației lumii sociale”. Creșterea densității demografice generează progresul diviziunii muncii și al densității morale. Diviziunea muncii și densitatea morală sunt, la rândul lor, factorii principali ai progresului civilizației, ai dezvoltării economice, sociale și culturale. Datorită diviziunii muncii s-a trecut de la societatea tradițională, bazată pe solidaritate mecanică, la societatea industrială, întemeiată pe solidaritatea organică. Densitatea morală rezultă din faptul că oamenii, fiind foarte apropiați, își multiplică, diversifică și intensifică raporturile dintre ei. În felul acesta, rezultă o stimulare generală, o mare creativitate și, deci, o creștere a gradului civilizației acestei societăți”.

Nu se poate absolutiza rolul factorului demografic. Sunt zone ale globului cu o mare densitate demografică și care nu sunt dezvoltate economic.

Densitatea demografică și densitatea morală generează dezvoltarea societății doar dacă se corelează cu factori economici, culturali și politici.

„D. Riesman stabilește o legătură cauzală între anumite aspecte ale evoluției sociale și anumite mișcări ale populației care s-au produs în societățile occidentale, începând cu Evul Mediu”. Riesman a acordat un rol privilegiat factorului demografic. Consider că tipurile de societate pe care le-a identificat în dezvoltarea istorică nu rezultă în mod automat din evoluția demografică a zonelor respective. Mai degrabă, sunt niște constatări ale existenței concomitente a unei anumite situații demografice și a unei anumite fizionomii a societății.

În ceea ce privește organizația militară, organizarea, caracterul și evoluția acesteia sunt determinate de un complex de factori. Printre aceștia se află și următorii: factorul demografic, regimul politic, progresele științei și tehnicii, nivelul dezvoltării economice a țării, posibilitățile economice, tehnico-științifice ale fiecărui stat, apartenența țării la o alianță politico-militară și poziția geografică. Populația României a scăzut cu aproximativ un milion de persoane față de 1992, când s-a efectuat penultimul recensământ, arată recenzia populației efectuată la 18 martie 2002. Tendința demografică s-a modificat radical revenindu-se practic la valorile existente în 1977, în condițiile în care în perioada 1977-1992 s-a înregistrat o creștere a numărului de locuitori ai României cu aproximativ un milion de persoane. Datele recensământului relevă că România se confruntă în continuare cu o accentuare a procesului de îmbătrânire demografică, tendință cu profunde implicații la nivel social, economic. Drept urmare, pe fondul scăderii natalității, se constată o creștere a ponderii populației adulte și a celei vârstnice și cu precădere a celor peste 60 de ani. De asemenea, comparativ cu anul 1992, populația în vârstă de 0-14 ani a înregistrat în 2002 o scădere cu 1361 de persoane, iar ponderea ei în totalul populației a scăzut de la 22,7% la 17,6% .

Tabelul nr.1

Populația României din grupa de vârstă – 20-24 de ani.

Toate aceste elemente demografice influențează direct și semnificativ organizarea, mărimea, viața și activitatea armatei, precum și resursele umane, materiale și financiare pe care societatea și le poate permite alocării instituției militare. În plan uman, este posibil să se asiste la o selecție negativă atât a militarilor de carieră, cât și a celor de rând (militari angajați pe bază de contract). Datorită resurselor materiale și financiare, relativ modeste, pe care economia națională le poate pune la dispoziția armatei, aceasta trebuie să-și calculeze cu foarte multă atenție și rigurozitate necesarul de oameni, materiale, bani etc., în așa fel încât să fie în măsură să-și îndeplinească misiunile încredințate, în țară și în afara ei.

2.3.2. Factorul tehnic

„Unii cercetători au folosit stadiul de dezvoltare a tehnologiei ca un criteriu de departajare a unor etape ale istoriei umane și de stabilire a unei tipologii a societății. Astfel, H. Janne și L. Mumford consideră că există cinci faze ale dezvoltării tehnice: litotehnică, antropotehnică, eotehnică, paleotehnică și neotehnică”.

În fiecare fază, existau un anumit nivel al tehnicii, anumite inovații care influențau economia, structura socială, administrația, organizarea politică, mentalitățile, cunoașterea comună și cunoașterea științifică.

Și alți gânditori stabileau o corelație între nivelul tehnologiei și fizionomia societății. Marx spunea că râșnița a dat societatea feudală, iar moara cu aburi a dat societatea cu capitaliști industriali. Al Fouille se întreba: dar pe acestea cine le-a dat. Și răspundea: inteligența care a creat: ideea de râșniță, ideea de moară cu aburi. După părerea sa, inteligența aplicată la producție, „ideile realizate” au un rol important în producție.

El arată că aspectele economice influențează, mai întâi, conștiința oamenilor, provocând idei, sentimente, impulsuri și apoi influențează instituțiile societății. Dar nu numai nevoile materiale influențează ideile și sentimentele oamenilor și, deci, prefacerile omenirii. Oamenii sunt călăuziți și de valori culturale, spirituale, nu doar de valori economice.

„În opera lui Aristotel „ Politica”, întâlnim un exemplu în care se invocă factorul tehnic pentru a se susține imposibilitatea schimbării. Aristotel considera că sclavajul va trebui să dureze etern, deoarece suveica războiului de țesut nu merge singură”.

Așa cum știm, sclavajul a dispărut cu mult înaintea mașinismului sau a mașinilor automate de țesut. La dispariția sclavajului și-a adus contribuția spiritul creștin care a condamnat această ordine socială și juridică.

În ceea ce privește armata României aceasta este, în prezent, puternic preocupată de înzestrarea subunităților și unităților sale cu echipamente, sisteme de arme și tehnologie care să-i asigure superioritatea în toate tipurile de conflicte în care este posibil să fie angajată, precum și modernizarea tehnicii existente. Aparatura, armamentul și tehnica de luptă moderne, adică suportul tehnic al combatanților solicită ca aceștia să fie pregătiți teoretic și practic încât să fie în măsură să le exploateze cât mai eficient și eficace. Tehnica de luptă, echipamentele și armamentul cu care armata este dotată sau urmează să fie înzestrată, potrivit programelor de achiziție și de modernizare a tehnicii militare aflate în desfășurare, impun prezența unor profesioniști care să asigure o utilizare, o întreținere și o întrebuințare în luptă a acestora la nivelul parametrilor tactico-tehnici proiectați.

2.3.3. Factorul economic

„Determinismul economic concepe schimbarea socială pornind de la transformările care au loc în subsistemul economic.

Marx insistă asupra rolului factorului economic în determinarea celorlalte subsisteme ale societății și a schimbărilor sociale. Dobândind noi forțe productive, spune el, oamenii își schimbă modul lor de producție și, odată cu el, felul lor de a-și câștiga existența, își schimbă toate relațiile lor sociale. Aparatul tehnic și organizarea economică sunt cauze care generează schimbările sociale” și anume după 1989, România a intrat într-un complex și amplu proces de tranziție de la economia supercentralizată și statul dictatorial, la economia de piață și statul de drept. Parcurgerea acestei perioade va conduce la democratizarea societății românești, ceea ce va trebui să se reflecte adecvat și în modul de executare a serviciului militar. Conscripția nu este consubstanțială democrației. Practic, ea nu a statuat o egalitate reală a cetățenilor țării în ceea ce privește efectuarea serviciului militar. Ea a permis ca armata să dispună de oameni mulți cu costuri reduse. (Așa se explică, în mare parte, faptul că au existat înainte de 1989 unități și mari unități care lucrau în economia națională, în mod permanent, precum și participarea unor detașamente militare la muncile agricole. De fapt, conscripții reprezentau, în economia socialistă, o forță de muncă ieftină, disciplinată și obedientă). Dimpotrivă, prin modul concret de recrutare conscripția a permis apariția și dezvoltarea inegalității tinerilor în executarea serviciului militar. Prin lege, erau și sunt încă exceptați o serie de tineri de la conscripție. În plus, o societate democratică oferă șanse egale tuturor membrilor săi în toate domeniile de activitate. Libertatea individului (sub toate aspectele) este o caracteristică definitorie a unei astfel de societăți. De aceea, renunțarea la conscripție și trecerea la voluntariat în recrutarea întregului personal al armatei este o dimensiune specifică noii etape de dezvoltare socială a țării noastre. În plus, acum se cere să se țină seama de atitudinea opiniei publice privind reducerea cheltuielilor pentru apărare, în condițiile creșterii densității tehnologice în armată și a intrării țării noastre în N.A.T.O.

2.3.4. Valorile religioase

Aceste valori devin factor de schimbare dacă generează o motivație puternică a acțiunii grupurilor sociale. „Comportamentele indivizilor și grupurilor, inclusiv comportamentul lor economic, sunt inteligibile numai dacă sunt raportate la concepția generală pe care oamenii o au despre existență. M. Weber consideră că dogmele religioase și interpretările lor fac parte din această concepție despre viață.

Preocupat de căutarea factorilor care determină transformările și formele economicului, M. Weber a găsit în concepțiile religioase una din cauzele prefacerilor economice ale societăților”.

Putem considera că principala transformare pe care o aduce sfârșitul lui 1989 statutului în societate al Bisericii Ortodoxe Române constă în (re)instalarea ei în mai toate sferele vieții publice. Aceasta își redobândește (ca și în cazul celorlalte culte recunoscute, dar mai vizibil) accesul la principalele instituții publice (în școală, prin educația religioasă și reintegrarea învățământului religios în cel public; în spitale, orfelinate, penitenciare, armată etc., prin asistența socială și religioasă pe care o asigură în televiziune și radio, prin spațiul de antenă care se acordă emisiunilor religioase), mai puțin în cele explicit politice (din care tinde să se retragă); își restabilește o sumă de drepturi simbolice (reinstaurarea jurământului legal pe Cruce și pe Evanghelie, instalarea de icoane în școlile publice și în alte instituții de stat, restabilirea denumirilor religioase pentru străzi, orașe și unele instituții de asistență socială, asocierea la aproape toate celebrările publice cu semnificație oficială (prezența la deschiderea lucrărilor Parlamentului, la învestitura Guvernului și a Președintelui, la sărbătorile naționale).

Controlul statal instituționalizat asupra Bisericii dispare de facto (deși nu și de iure, prin menținerea Legii cultelor din 1948), după cum dispare și adversitatea funciară a regimului politic față de instituția religioasă, prin evacuarea ideologiei atee.

Biserica este, dimpotrivă, reinvestită de către actorii publici statali cu legimitatea morală a unui partener de dialog, în timp ce (în ciuda contestărilor unora dintre acțiunile bisericești de către unii din membrii societății civile) încrederea socială în biserică la modul general (cu toate precauțiile metodologice de rigoare) rămâne foarte ridicată. Totuși, schimbarea atitudinii față de Biserică a actorilor politici nu este lipsită de ambiguitate.

Dacă în regimul comunist imaginea bisericii era instrumentalizată în folosul regimului partidului-stat, după 1989, deținătorii puterii politice perpetuează, la nivel informal, instrumentalizarea religiei (sau cel puțin a legitimității instituției ecleziastice) în beneficiu personal: într-ucât credința în Dumnezeu a devenit, după 1989, noua normă socială (într-o societate în care ateii declarați sunt, la recensământul din 1992 ca și la cel din 2002, mai puțin de 1% din populație), toți liderii politici s-au grăbit să își exprime atașamentul față de biserică și mai ales față de cea ortodoxă, atitudine abia recent sancționată de autoritățile ecleziastice. Iar acest lucru s-a petrecut de-a lungul întregii perioade postcomuniste, în timp ce instituția Bisericii însăși încerca să se retragă în sfera proprie, prin separarea progresivă unilaterală a clerului ortodox de viața politică. Abia acest gest marchează o ruptură în raport cu tradiția istorică bisericească (și nu doar cu situația sa din perioada comunistă, dar și cu tradiția interbelică a Bisericii Ortodoxe). Viitorul statutului Bisericii în societatea românească este deschis, datorită absenței legii cultelor.

„Noul proiect de Lege a cultelor nu aduce o mutație majoră în regimul cultelor, iar adeziunea la U.E. nu presupune o astfel de transformare”. Cel mai probabil, formula găsită va fi (pe termen mediu) cea a susținerii cultelor recunoscute de către Stat. Cu atât mai mult cu cât ea nu este incompatibilă cu situația din alte țări ale Uniunii.

Însă, ca în întreaga societate românească, lipsește în biserică asumarea integrală a responsabilității pentru aspectele negative ale propriei moșteniri istorice. Lipsește un vizibil proces al comunismului. Încep să iasă la iveală martirii, dar nu și vinovații. Conform tipologiei stabilite de Daniel Barbu și care se aplică întregii societăți românești postcomuniste, dar și membrilor bisericii în particular (10), culpa politică a pasivității, culpa morală a supunerii “active”, sunt aspecte aproape invizibile în discursul oficial (ultima, cu mici excepții), ocultate prin refuzul publicizării dosarelor clerului.

În concluzie, putem spune că, în ciuda transformărilor semnificative ale statutului și ale rolului public al Bisericii Ortodoxe Române, moștenirea instituțională și discursivă din perioada regimului comunist face încă parte integrantă din situația postcomunistă a acesteia (și a religiei în general). Cum s-a întâmplat în întreaga societate românească, despărțirea de comunism s-a făcut prin declarații solemne mai degrabă decât printr-o autoexaminare critică. A fost preferată recuperarea idealizată, la nivel discursiv, a memoriei și a tradițiilor instituționale interbelice. Astfel, această dinamică între elementele de continuitate și cele de ruptură (în raport cu perioada regimului comunist) face din evoluția postcomunistă a bisericii mai degrabă o oglindă decât un model al transformării societății românești postcomuniste.

„Sociologii se întreabă dacă influența factorului religios asupra dezvoltării societății este la fel de importantă și în zilele noastre. Unii cercetători consideră că țările cu majoritate protestantă sunt mai dezvoltate din punct de vedere economic și tehnic decât cele cu majoritate catolică. Alții arată că, în trecut, atitudinile economice ale catolicilor și ale protestanților au fost diferite. Astăzi, însă, și unii și ceilalți participă la cultura și ethosul societății industriale și informaționale. Majoritatea sociologilor consideră că, în societatea actuală,influența factorului religios asupra motivației și comportamentului economic este mai puțin directă și mai puțin imediată decât în trecut”. Etica economică este influențată nu numai de valorile religioase, ci și de condițiile și imperativele economice, sociale, politice, culturale.

2.3.5. Ideologia politică

Ideologia politică reprezintă un ansamblu relativ structurat de idei politice specifice unui grup social. Grupurile sociale își creează ideologii care le conștientizează și exprimă interesele și scopurile. Ideologia este elaborată de către teoreticienii grupului social respectiv sau ai partidelor politice.

Prin doctrine politice, programe și multitudinea mijloacelor de informare și influențare, partidele urmăresc formarea și modificarea conștiinței politice, asimilarea de către membrii și simpatizanții lor a valorilor propagate, crearea unor atitudini conforme sistemelor proprii de norme și idei. Constituind o forță politică partizană, militând, vehiculând un proiect social, ideologia politică este mijlocul prin care fiecare actor social sau politic caută să-i convingă pe ceilalți că ar trebui să împărtășească valorile, credințele sale. Deși valorile, credințele politice sunt specifice numai unui anumit grup, ele sunt prezentate ca fiind universale.

Ideologiile politice joacă un rol social deosebit, stabilizând sau activând așteptările sociale, menținând sau ruinând normele sociale, revigorând sau slăbind consensul social, aplanând sau exacerbând tensiunile sociale. Ideologiile pot deveni factor de schimbare, doar dacă sunt folosite de agenții schimbării, care caută, prin intermediul lor să influențeze cursul istoriei societății.

CAPITOLUL 3

PARTICULARITĂȚI PRIVIND SCHIMBAREA SOCIALĂ LA NIVELUL ORGANIZAȚIEI MILITARE

3.1. Tipurile de instituții sociale care asigură servicii publice

Prin serviciu public se ințelege activitatea organizată sau autorizată de o autoritate a administrației publice pentru a satisface nevoi sociale de interes public.

Nevoile sociale din oricare societate cunosc o întindere nelimitată și diferă în funcție de cele mai variate criterii:culturale, geografice, economice, vârstă, sex. Prestarea servicilor publice de interes local cunoaște o largă răspândire, cu precădere în cultură (biblioteci, teatre, muzee) învățământ, protecție socială.

Datorită necesității de a satisface nevoile sociale ale unei anumite colectivități sociale s-au înființat aceste instituții sociale.

„Termenul instituție are mai multe înțelesuri,în limbajul științific și în limbajul comun.Prin instituție se înțelege:

un grup de persoane angajat în vederea rezolvării unor probleme importante pentru comunitate;

formele organizatorice folosite pentru soluționarea unor probleme;

un ansamblu de mijloace și procedee folosite de membrii unui grup în vederea satisfacerii unor nevoi;

rolurile importante pe care le dețin anumiți membri ai unui grup și care le permit să acționeze pentru rezolvarea unor probleme”.

De exemplu, un minister poate fi considerat instituție din mai multe puncte de vedere :

ca un grup de persoane cu o anumită ierarhie, care se ocupă de rezolvarea unor probleme;

ca reprezentând formele organizatorice prin care lucrează

respectivul minister;

prin prisma mijloacelor folosite (buget, funcționari, hotărâri)

și a rolurilor principale deținute în cadrul grupului (ministru, secretar de stat, director,etc.)

În mod frecvent, în literatura sociologică, prin „instituție socială se ințelege un sistem de relații sociale organizat pe baza unor valori comune și în care se utilizează anumite procedee în vederea satisfacerii anumitor nevoi fundamentale ale unei colectivități sociale”. În fiecare societate există numeroase tipuri de instituții sociale, care pot fi clasificate după mai multe criterii.

Și anume,după natura activității lor distingem instituții economice, politice și juridice, culturale educative și religioase.

3.1.1. Instituții economice

În această categorie sunt cuprinse toate instituțiile care „se ocupă de producerea, circulația și desfacerea bunurilor, prestarea de servicii și organizarea muncii (întreprinderi industriale și agricole, servicii publice, bănci, cooperative )”.

Instituțiile economice sunt dependente de diviziunea muncii și de tipul de proprietate. Relația dintre diviziunea muncii, proprietate și instituțiile sociale a fost analizată în unele lucrări clasice de economie, științe politice și juridice.

În concepția lui Durkheim, diviziunea muncii „este principala sursă a coeziunii și solidarității sociale”. El distinge două tipuri de solidaritate – mecanică și organică – asociate cu două tipuri de drept – represiv și restitutiv. Analizând societățile moderne, Durkheim pune în evidență și formele anormale ale diviziunii muncii: anomia (rezultată dintr-o specializare extremă a muncii) și diviziunea forțată a muncii.

Diviziunea muncii și tipul de proprietate, împreună cu alte criterii (nivelul forțelor productive, relațiile dintre clase), permit stabilirea tipurilor de societate. Pe baza acestor criterii, Marx a deosebit cinci tipuri principale de societate: societatea primitivă, societatea antică, societatea asiatică, societatea feudală și societatea capitalistă. Cercetările tipologice ulterioare au completat clasificarea lui Marx prin distingerea unor subtipuri și prin analiza trecerii de la un tip de societate la altul.

O contribuție importantă la analiza tipurilor de societate au adus și sociologii români, prin formularea teoriei orânduirii tributale (în special profesorul Henri H. Stahl). În lucrarea Teorii și ipoteze privind sociologia orânduirii tributale, profesorul H.H. Stahl realizează o analiză istorico-sociologică a orânduirii tributale de pe teritoriile românești și elaborează o nouă teorie asupra succesiunii formațiunilor sociale pe aceste teritorii.

3.1.2. Instituții politice și juridice

Sunt instituții care se ocupă de cucerirea, menținerea și exercitarea puterii. În această categorie intră parlamentele, guvernele, partidele politice, armata, tribunalele, procuratura, poliția, închisorile. În societățile contemporane, instituțiile politice și juridice se întrepătrund atât de mult în exercitarea funcțiilor lor, încât este greu de făcut o demarcație netă între ele. Deseori, ele sunt considerate împreună ca instituții politico-juridice.

„Elementul principal al instituțiilor politice este puterea. Aceasta este folosită pentru menținerea și consolidarea orânduirii respective, pentru asigurarea funcționării tuturor instituțiilor sociale, pentru menținerea coeziunii sociale, pentru controlul comportamentului cetățenilor și prevenirea comportamentelor nedorit”. Sistemul instituțiilor politice este determinat de natura societății, de clasele sociale existente în societate și de relațiile dintre clase. Fiecare societate dispune de mecanisme specifice de formare a instituțiilor politice. În general, pe baza intereselor grupale, se formează partidele politice. Scopul partidelor este cucerirea puterii și exercitarea funcțiilor guvernamentale. Deși, în mod obișnuit, un partid reprezintă o anumită clasă socială, nu există o concordanță deplină între aderența la un partid și apartenența la un grup sau la o clasă socială.

„În unele societăți, anumite clase sociale dispun de mai multe partide, iar un partid poate fi susținut de mai multe grupuri sociale sau de indivizi ce aparțin mai multor clase sociale. Partidele care câștigă alegerile formează guvernul. În afară de partidele politice, în societate se constituie și grupuri de interese și de presiune care influențează funcționarea instituțiilor politice.

Exercitarea puterii politice este un sistem complex de relații, acțiuni și influențe între cetățeni, partide, grupuri de interese, grupuri de presiune, instituții politice și alte instituții sociale (economice, culturale, religioase).

Puterea politică poate fi exercitată în moduri diferite. Astfel, există o exercitare unipersonală (dictatură, monarhie absolută) și una democratică. În funcție de modul de obținere a puterii politice și de exercitare a ei, distingem puterea tradiționalistă (accesul la putere se face pe baza unei succesiuni stabilite), charismatică (decurge din calitățile excepționale deținute de o persoană sau atribuite acesteia de un grup de interese) și birocratică (funcționează pe baza unui aparat administrativ organizat rațional). De regulă, aceste forme de conducere nu există în realitate în formă pură, ci combinate în diverse grade”.

În exercitarea puterii, instituțiile politice folosesc diverse tehnici:

♦ autoritatea magică sau religioasă a suveranului;

♦ convingerea cetățenilor că puterea este exercitată în numele lor;

♦ autoritatea rezultată din rezolvarea competentă a

problemelor societății;

♦ socializarea indivizilor conform principiilor ideologice care stau la baza raportului de forțe existent;

♦ recompensarea loialității față de puterea politică;

♦ reprimarea comportamentelor opuse puterii politice.

„Instituțiile juridice asigură elaborarea legislației și aplicarea legilor. Ele dețin un rol important în realizarea controlului social în cadrul societății. În acest scop, folosesc un sistem de sancțiuni (pedepse și recompense) stabilit prin prevederile legii. Eficiența controlului social exercitat de instituțiile juridice depinde de gradul de armonizare a normelor și sancțiunilor lor cu normele și sancțiunile impuse de celelalte instituții sociale. Eficiența este scăzută dacă normele juridice intră în contradicție cu normele politice, morale sau culturale”.

3.1.3. Instituții culturale educative

„Aceste instituții au ca scop menținerea tradiției culturale și dezvoltarea creației culturale, socializarea indivizilor conform normelor și valorilor sociale existente în societate” . În această categorie intră grădinițele de copii, școlile, institutele de învățământ superior, așezămintele culturale, mijloacele de comunicare de masă.

Principalele funcții ale instituțiilor culturale și educative sunt:

pregătirea indivizilor pentru o anumită ocupație; datorită schimbărilor rapide în tehnicile de producție, este necesar ca această pregătire să se efectueze pe toată durata vieții și, la nevoie, să se poată produce o recalificare ocupațională;

menținerea valorilor culturale prin transmiterea de la o generație la alta;

dezvoltarea la indivizi a capacității de a gândi și acționa în mod rațional și independent;

îmbogățirea existenței indivizilor în vederea integrării în viața socială;

intervenția în formarea personalității indivizilor ;

dezvoltarea atitudinilor cetățenești și patriotice.

În afară de aceste funcții declarate, instituțiile culturale și educative realizează și o serie de funcții latente :

încurajarea și facilitarea mobilității sociale ;

2. contracararea acțiunii socializatoare indezirabile a altor instituții sociale;

3. transmiterea simbolurilor și valorilor promovate de raporturile de forță existente.

În cadrul unor societăți, aceste funcții latente pot provoca anumite dificultăți, încurajarea mobilității sociale prin intermediul educației superioare poate antrena dificultăți la nivelul unor sectoare de activitate sau ocupații de a dispune de forța de muncă necesară. Astfel, în situația existenței unor disparități între agricultură și alte sectoare, instituțiile culturale și educative pot încuraja mobilitatea socio-profesională dinspre agricultură spre industrie și servicii într-o asemenea măsură încât agricultura și colectivitățile rurale ajung să întâmpine mari dificultăți în asigurarea funcționării și menținerii lor.

3.1.4. Instituții religioase

Aceste instituții organizează activitatea cultelor și relațiile credincioșilor cu clerul.

„Importanța acestor instituții este foarte diferită de la o societate la alta. În societățile cu un nivel ridicat de religiozitate, instituțiile religioase ocupă un rol central în sistemul instituțiilor sociale. În societățile contemporane dezvoltate, ele au pierdut mult din influență.

Principalele elemente ale instituțiilor religioase sunt:

doctrinele care se ocupă de relațiile oamenilor cu lumea divină,

ritualurile care simbolizează doctrinele,

normele de comportament ale clerului și credincioșilor deduse din doctrine.

Pe lângă funcțiile manifeste, instituțiile religioase au și unele funcții latente, neintenționate.

Astfel, de pildă:

activitatea de creștinare desfășurată de misionari în colonii a avut mai multe efecte, dintre care unele au contribuit la întărirea, iar altele la subminarea sistemului colonialist.

Multe mișcări anticolonialiste din Africa și alte mișcări sociale au apelat la argumente și justificări preluate din doctrina creștină.

O funcție latentă care a generat numeroase discuții a fost relația dintre instituțiile religioase și dezvoltarea capitalismului”. Studiile de sociologie istorică au pus în evidență faptul că dezvoltarea capitalismului a fost mai timpurie și mai rapidă în zonele locuite de protestanți decât în cele locuite de catolici. Etica protestantă nu a încurajat direct dezvoltarea capitalismului, denunțând chiar unele caracteristici ale acestui tip de evoluție. Totuși, unele trăsături ale eticii protestante (individualism, viață sobră, valorizarea muncii) par să fi favorizat dezvoltarea capitalismului. Posibilitatea acestei relații a stat la baza elaborării de către Max Weber a lucrării Etica protestantă și spiritul capitalist.

„În analiza sa, Weber pornește de la trăsăturile eticii protestante. Protestantul crede că mântuirea sa începe în lumea pământească. Un semn al acestei mântuiri este prosperitatea economică. Dar el nu-și permite să folosească averea pentru consumul de lux, ci pentru a-și extinde întreprinderea. Aceasta pretinde folosirea unei munci regulate și raționale. Dominarea pasiunilor,raționalitatea și calculul au permis,conform tezei lui Weber, dezvoltarea capitalismului.

Prin formularea acestor idei, Weber propunea un alt tip de explicație decât cel marxist. El nu respingea explicația marxistă ci o considera chiar necesară. În interpretarea dată marxismului, Weber credea însă că aceasta procedează la un reducționism economic care nu putea fi acceptat ca explicație generală. În replică la acest reducționism economic, el isi propunea să analizeze rolul elementelor spirituale în dezvoltarea istorică. Prin aceasta nu trebuie să ințelegem că Weber credea că ideile conduc lumea. El arată cum, în anumite situații, ideile pot exercita o influență puternică”.

„În concepția sa, etica protestantă nu este cauza capitalismului, ci una dintre cauzele anumitor aspecte ale capitalismului. Weber evită generalizările, așa încât nu se poate considera că teoria sa ar substitui alte explicații ale genezei capitalismului. Concepția lui Weber este privită de mulți sociologi ca o ipoteză plauzibilă. În același timp, ea a format obiectul a numeroase critici, mai ales din perspectiva teoriei marxiste. O critică amănunțită a concepției lui Weber a fost făcută de Amintore Fanfani în lucrarea Catholicism. Protestantism and Capitalism (Sheed and Ward Inc., New York, 1955) ”.

Cercetările actuale nu au putut stabili, pentru momentul prezent, corelații certe între protestantism-catolicism și comportamentele economice.

Cele mai obișnuite patru forme de organizare religioasă sunt descrise mai jos: biserica, cultele, sectele și denominările.

„Biserica este o organizație religioasă stabilă care este integrată bine în societate și care pretinde că este singura cale spre adevărul religios. Deseori, ea are o ierarhie bine definită și o oarecare formă de organizare birocratică. Acești funcționari se ocupă de ritualurile religioase relevante. Printre religiile lumii, romano-catolicismul, de pildă, are una dintre cele mai ierarhice și birocratice structuri. Bisericile tind să fie conservatoare. Deseori, ele acceptă obiectivele majore ale societății și se opun schimbării. Acest sept este evident, de pildă, în opoziția Vaticanului, sediul autorității Bisericii Catolice, față de eliberarea teologiei, care își are originea în ideologia marxistă. Preoții latino-americani care subscriu la această ideologie se dedică promovării salvării spirituale, dar și ameliorării condițiilor materiale ale săracilor, prin schimbări economice și sociale”.

Organizarea ecleziastică se întâlnește în societățile în care majoritatea populației aparține aceleiași Biserici.

Cultele și sectele sunt opuse organizării ecleziastice.

Cultele sunt organizații religioase relativ mici, care se ocupă în principal de practica religioasă a credincioșilor și se interesează puțin de tipurile de moralitate personală. În general, ele nu iau poziție față de activitatea celorlalte instituții sociale și pretind doar să fie lăsate să activeze liber.

Sectele sunt de asemenea organizații religioase mici, dar care se ocupă insistent de moralitatea aderenților și de respectarea doctrinelor. Normele de comportament practicate de secte pot fi diferite de normele sociale generale. În multe cazuri, sectele intră în conflict cu activitatea instituțiilor economice și politice. Cercetările asupra sectelor au arătat că, dintre toate tipurile de organizații religioase, ele influențează cel mai mult comportamentul indivizilor.

Denominările sunt forme intermediare între organizarea ecleziastică și culte. Ele reunesc grupuri mari de aderenți, dar nu totalitatea membrilor unei societăți (catolici și protestanți în Germania ; metodiști și catolici în SUA ; ortodocși și musulmani în Iugoslavia; ortodocși, catolici, lufherani în România). Denominările sunt în acord cu normele sociale. În plus, ele se diferențiază prin doctrine, prin atitudinea față de divorț, față de avort, față de consumul băuturilor alcoolice etc. Activitatea denominărilor este acceptată de către celelalte instituții sociale. În unele țări din Europa de Vest, denominările exercită o influență puternică asupra unor partide politice, ale căror platforme politice sunt, sub unele aspecte, orientate de doctrinele organizațiilor religioase.

♦ Instituțiile prezentate până acum sunt principalele instituții existente în toate societățile contemporane (desigur, într-o mare diversitate de forme). În afara acestora există și alte tipuri de instituții și relații sociale instituționalizate. Există instituții filantropice, asociații locale temporare, asociații pentru orfani, pentru protecția mediului, pentru protecția animalelor, instituții pentru petrecerea timpului liber și pentru distracții, asociații temporane pentru sprijinirea unei persoane. Acestea se ocupă de rezolvarea unor probleme care nu intră în activitățile instituțiilor sociale principale.

De asemenea, în cadrul fiecarei societăți există și o serie de interacțiuni sociale, de modele comportamentale instituționalizate: ceremonialul prilejuit de diverse evenimente din viața indivizilor (naștere, aniversare, zile onomastice, căsătorie, deces); modalitățile de organizare a unor întruniri politice. Aceste interacțiuni și modele comportamentale nu sunt reglementate în mod formal, ci prin obisnuință și tradiție. În mod curent ele sunt numite convenții sociale.

Deși posedă un anumit grad de instituționalizare, nu sunt totuși instituții social propriu-zise; nu întrunesc decît puține dintre caracteristicile definitorii ale instituțiilor.

3.2. Armata ca organizație militară și asigurarea serviciului de apărare a intereselor naționale ale țării

3.2.1. Dubla ipostază a armatei: armata ca instituție socială și armata ca organizație

Punctele de vedere sau analizele sistematice dedicate caracterizării armatei și activității sale implică în mod strâns perspectiva sistemică. În general, armata apare în două ipostaze majore:

– armata ca subsistem al sistemului social, ca element funcțional al societății, având de îndeplinit anumite funcții în cadrul acesteia și aflându-se întro structură de interdependențe cu alte subsisteme componente. Din această perspectivă, este dominantă imaginea armatei ca ″instituție", una dintre instituțiile statului aflată în relații funcționale cu alte instituții similare dar și cu societatea civilă, cu organizațiile economice, cu sistemul populației etc..

În această calitate, armata are de îndeplinit o funcție principală, în general, aceea de apărare a țării și anumite funcții secundare, derivate din capacitatea sa de mobilizare și acțiune unitară precum și din rolul său socializator;

– armata ca un mijloc construit deliberat pentru îndeplinirea misiunilor sale specifice. Din această perspectivă, este dominantă imaginea armatei ca ″organizație" proiectată și gestionată în baza unor criterii prestabilite de eficiență a activității militare.

Să remarcăm că armata îndeplinește funcții instituționale în raport cu societatea, dar și cu proprii membri. Nivelele superioare dintr-o organizație (în cazul nostru, conducerea superioară a armatei) îndeplinesc un rol instituțional în raport cu cele de execuție (cu unitățile militare), iar normele interne (regulamentele și dispozițiile șefilor militari) au o funcție instituțională pentru practicile organizaționale.

3.2.2. Armata privită ca instituție socială. Funcțiile armatei ca instituție socială

Armata reprezintă o instituție socială al cărei rol în societate este deosebit de important.

Din punct de vedere sociologic, armata reprezintă o formă de organizare socială ai cărei membrii acționează pe baza corelației dintre normele instituționalizate și execuția rolurilor2. Deși armata este o componentă a societății de care este legată funcțional, este un subsistem deschis al sistemului social global, totuși ea diferă structural de societate:

În sensul cel mai general, funcția principală a instituției militare întro societate o reprezintă gestionarea în mod controlat a violenței armate, în conformitate cu interesele statului respectiv. În acest sens, ea planifică și utilizează resursele globale (materiale și umane) și specifice (sistemele de arme) ale societății în scopul aplicării sau opoziției la violența organizată.

În mod tradițional, funcția principală a armatei române, ca instituție aparat a statului, a constituit-o asigurarea apărării naționale. Din capacitatea ei de acțiune rapidă și organizată a fost derivată și responsabilitatea armatei de a participa la îndepărtarea efectelor unor evenimente cu caracter excepțional pentru societate: cutremure, inundații, dezastre. Pe lângă acestea, în timp, armatei i-au fost asociate și unele funcții secundare:

armatei i-a fost încredințată funcția de formare la tineri a conștiinței apartenenței naționale și de educare a lor în spiritul solidarității sociale, aceasta conținând eforturile socializatoare ale altor instituții sociale: familia, școala, biserica, comunitatea locală. Ținând cont de faptul că serviciul militar obligatoriu se efectua, în general, în jurul vârstei de 20 de ani, armata avea și rolul de a contribui la maturizarea socială a tinerilor, mediul militar creând condiții favorabile pentru desăvârșirea independenței lor afective, „desacralizarea" intimității, formarea autonomiei gospodărești .

Analizând mesajele publice emise de diverse persoane sau autorități din cadrul instituțiilor statului, inclusiv din armată, în legătură cu problematica militară a societății românești, am distins mai multe funcții sociale conținute implicit în acestea.

Dintre acestea cele mai importante sunt:

Armata română are capacitatea de a asigura apărarea eficientă a țării, neexistând pericole sau amenințări care să nu poată fi controlate (rolul de a reduce incertitudinea și de a face viața predictibilă);

În societate, spiritul patriotic este bine conservat, iar cetățenii sunt dispuși să participe solidar și să coopereze dezinteresat la apărarea patriei (rolul de a susține încrederea reciprocă prin conservarea credinței în existența cooperării și a solidarității colective);

Modul de organizare internă al armatei (unul autoritar, în general, diferit de cel al altor actori sociali) este justificat de criteriile de eficiență ale luptei armate (prezervă un tip alternativ de ordine socială);

Existența armatei, ca modalitate de organizare a apărării colective, este necesară fiind justificată de trecut (direcționează memoria publică către faptele de arme care au contribuit la păstrarea unității naționale).

Prin îndeplinirea, mai mult sau mai puțin conștientizată, a funcțiilor enunțate, organizația militară intervine sau promovează (instituționalizează) în societate anumite pattern-uri reproductive, care vor sluji ulterior ca etalon de evaluare a activității sale, ca bază de susținere a unor posibile acțiuni militare și în ultimă instanță, ca surse de legitimare și de alocare, în beneficiul ei, a resurselor societale.

3.2.3. Armata ca organizație. Considerații privind organizația militară și rolul ei fundamental în apărarea intereselor naționale ale țării

Deseori, în limbajul cotidian utilizăm cuvântul organizație. Deci este firesc să ne întrebăm ce este organizația, cum o percepem și cum o definim.

S-au dat mai multe definiții organizațiilor. Gary Johns le considera „Invenții sociale destinate realizării unor scopuri comune prin efort de grup", iar Erhard Friedberg le definește ca „ansambluri umane formalizate și ierarhizate în vederea asigurării cooperării și coordonării membrilor lor pentru atingerea unor scopuri date".

În dicționarele românești definițiile date organizației sunt formulate în diferite moduri:

a) „asociație de oameni cu concepții sau preocupări comune, uniți conform unui regulament sau unui statut, în vederea depunerii unei activități organizate";

b) „asociație, instituție socială care reunește oameni cu preocupări și uneori cu concepții comune, constituită pe baza unui regulament, a unui statut în vederea depunerii unei activități organizate și realizarea unor scopuri comune";

c) „grupuri de oameni care își organizează și coordonează activitatea în vederea realizării unor finalități relativ clar formulate ca obiecte".

Clasificând organizațiile după tipurile de conformitate, întâlnim organizații coercitive; organizații utilitare, organizații normative (religioase, voluntare). Armata este o organizație utilitară.

Această scurtă privire asupra organizațiilor ne permite să abordăm organizația militară. În ultimii ani s-a vehiculat destul de mult teoria organizațiilor militare mici fără să se precizeze care sunt acestea. Probabil erau vizate subunitățile militare. Subunitățile militare nu pot fi organizații. În Constitutia României se stipulează că: ″Armata este subordonată exclusiv voinței poporului pentru garantarea suveranității, a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constitutionale". Tot în Constituție se arată că ″Structura sistemului național de apărare, organizarea armatei, pregătirea populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare, precum și statutul cadrelor militare, se stabilesc prin lege organică", iar organizarea și coordonarea unitară a activităților care privesc apărarea țării și siguranța națională este atributul Consiliului Suprem de Apărare a țării. În Legea apărării naționale a României (nr. 44 din 1994) se prevede faptul că: ″Armata este componenta de bază a forțelor armate, care asigură, pe timp de pace și la război, integrarea într-o concepție unitară a activităților tuturor forțelor participante la acțiunile de apărare a țării".

În raport cu cele prezentate se desprind câteva concluzii:

Nu există organizații militare mici, ci armata în complexitatea ei se constituie întro organizație structurată pe mai multe nivele de comandă.

● Deoarece organizația poate fi definită ca o „asociație, instituție socială care reunește oameni cu preocupări și uneori cu concepții comune, constituită pe baza unui regulament, a unui statut în vederea depunerii unei activități organizate și realizarea unor scopuri comune”, în continuare vom vorbi despre armată ca organizație militară și despre rolul ei fundamental în apărarea intereselor naționale ale țării.

Scopul existenței si funcționării armatei este stabilit de Constituție si legea organică, iar structura ei în același fel.

Constituția țării noastre consideră că misiunea esențială a Armatei – ca instituție a statului – este garantarea suveranității, a independenței și unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale, în acest scop fiind subordonată exclusiv voinței poporului . Armata trebuie să fie pregătită să prevină, să descurajeze și să contracareze o eventuală agresiune armată împotriva României și aliaților săi.

O dată cu devenirea României stat membru cu drepturi depline al N.A.T.O., potrivit „Forței Obiectiv 2007 revizuită fundamental”, misiunea esențială a armatei o reprezintă participarea la apărarea intereselor naționale în afara granițelor sale, incluzând participarea la operații militare de mare intensitate, cu forțe robuste, moderne, interoperabile, capabile să ducă operații de apărare colectivă, departe de teritoriul național și să se autosusțină în absența sprijinului națiunii-gazdă.

Deci, devenind stat membru N.A.T.O. cu drepturi depline, România capătă un statut care îi permite să afirme că apărarea colectivă reprezintă o realitate de netăgăduit pentru aceasta.

Desigur, această calitate nu diminuează cu nimic din responsabilitatea ce revine statului român pentru organizarea apărării sale naționale. De altfel, apărarea națională reprezintă unul din domeniile esențiale ale securității unui stat și un atribut

inalienabil al acestuia. Prin urmare, ea prezintă un interes major

pentru factorii de decizie politico-militară ai oricărui stat independent și suveran. Opțiunea unui stat privind politica sa de

apărare națională este prezentată într-un document intitulat :

„Carta albă a securității și apărării naționale”.

Aici sunt prezentate date și informații despre :

♦ politica de securitate;

♦ politica de apărare;

♦ componentele sistemului securității naționale;

♦ tendințele de evoluție ale sistemului de securitate națională.

În scopul de a evidenția cum apartenența sau nonapartenența unui stat la o organizație politico-militară, ce are menirea de a asigura apărarea colectivă a membrilor săi, influențează politica de apărare națională, se va prezenta succint conținutul a două documente similare românești referitoare la problema supusă analizei.

Este vorba de două documente ale Guvernului României, referitoare la politica sa de securitate și apărare :

●Carta albă a Guvernului. Armata României 2010: reformă și integrare euro-atlantică și Carta albă a securității și

apărării naționale.

Analiza conținutului acestor două documente conduce la următoarele constatări:

1)există diferențe semnificative între ele în ceea ce

privește maniera de abordare a problematicii securității și apărării naționale. În timp ce Carta albă din anul 2000 vine cu „oferta” României privind asigurarea apărării naționale și rolul său de generator de securitate în regiune, Carta albă din anul 2004 prezintă statul român ca actor regional și internațional, cu preocuparea de a-și consolida statutul de contributor la securitatea regională;

2)primul document (cel din 2000), tratează politica de

securitate și apărare în același capitol, iar cel de-al doilea document (cel din 2004) face analiza aceluiași subiect în două capitole distincte, pe mai multe pagini și cu un conținut diferit;

3)dacă în anul 2000 sunt prezentate argumentele pentru care România trebuie să fie primită ca membru al Alianței Nord-Atlantice și al Uniunii Europene, în 2004, se vorbește despre procesul de integrare al țării în N.A.T.O. și de cooperarea politico-militară cu structurile UE;

4)viziunea asupra armatei este diferită în cele două documente. În documentul din anul 2000 se insistă pe direcțiile de înfăptuire a reformei din instituția militară, pe participarea la Parteneriatul pentru Pace, în cel din anul 2004 este analizată reforma înfăptuită și hotărârea de a o continua, precum și participarea unor structuri militare românești la operațiuni de răspuns la crize.

3.3. Schimbarea socială la nivelul organizației militare. Reforma militară

După revoluția din decembrie 1989, Armata României a fost supusă unei reforme structurale profunde, care a constituit unul din obiectivele esențiale ale politicii de apărare și securitate națională, coordonatele pe care s-a desfășurat fiind circumscrise principalului obiectiv al acestei politici: integrarea în N.A.T.O. și Uniunea Europeană. Pornind de la aceste considerente, reforma armatei a urmărit ca obiectiv principal, încă de la semnarea de către țara noastră, în 1994, a ”Parteneriatului pentru Pace”, (PfP), și în special după 29.03.2004, moment al integrării României cu drepturi depline în N.A.T.O., asigurarea compatibilității și interoperabilității cu structurile militare ale N.A.T.O. si U.E.

O componentă importantă a procesului de democratizare și de modernizare a societății românești, determinată de evoluția contextului politic, economic și militar internațional este profesionalizarea, centrată pe crearea unei armate profesioniste.

Se pot distinge două etape care marchează procesul de profesionalizare a armatei române:

Prima etapă s-a desfășurat în contextul procesului de reformă al instituției militare, denumit și proces de restructurare și modernizare, în perioada delimitată de Revoluția din decembrie 1989 și momentul integrării României cu drepturi depline în Alianța Nord-atlantică. În această perioadă se poate vorbi despre o profesionalizare parțială, în care au dominat măsuri de ajustare a volumului global al armatei și renunțarea treptată la seviciul militar obligatoriu (latura cantitativă).

A doua perioadă, care se va desfășura în contextul procesului de transformare a armatei noastre în perioada 2005-2025, este aceea a profesionalizării complete, în care se va renunța la conscripție și ”vor fi aplicate măsuri de valorizare a activității profesionale a militarilor (latura calitativă) ”.

Deci, primul pas pentru o profesionalizare completă a armatei României îl constituie restructurarea – necesitate si modernitate pentru sistemul instruirii armatei noastre.

3.3.1. Procesul de restructurare și modernizare a Armatei României

Restructurarea armatei a urmărit continuarea procesului de creare a unei structuri moderne, modulare, performante, eficiente, compatibile cu cele din armatele statelor membre ale N.A.T.O.

Modernizarea Armatei României a vizat următoarele direcții de acțiune:

• revizuirea fundamentală a structurii de forțe pentru a răspunde cerințelor noului mediu de securitate, precum și statutului de membru al N.A.T.O.;

redimensionarea structurilor centrale ale Ministerului Apărării, pentru eficientizarea procesului decizional și a acțiunilor în direcția restructurării și modernizării Armatei României;

asigurarea susținerii financiare, prin Bugetul de stat și venituri extrabugetare, dimensionate și fundamentate prin intermediul sistemului de planificare, programare, bugetare și evaluare a forțelor, activităților și resurselor în MAp, pe baza programelor de constituire, modernizare și pregătire a Armatei României;

realizarea unor structuri echilibrate de personal, precum și eficientizarea modalităților de disponibilizare și de protecție socială a acestuia;

pe termen lung, reducerea ponderii cheltuielilor de personal va permite redirecționarea resurselor spre instruirea și modernizarea structurilor militare;

evaluarea proiectelor majore de achiziții și modernizare a tehnicii militare aflate în derulare, urmând ca, pe baza acestuia, să se decidă continuarea, adaptarea sau renunțarea la unele dintre proiectele respective, pentru ca reducerea structurii de forțe să aibă ca rezultat creșterea performanțelor acesteia. În funcție de evoluția procesului de restructurare, va fi avută în vedere angajarea altor proiecte majore de achiziții.

Pentru o înțelegere corectă a procesului de restructurare și modernizare a armatei și pentru perceperea reală a dimensiunii acestuia, consider necesară o scurtă trecere în revistă a principalelor etape parcurse, de-a lungul acestei perioade.

Între 1990 și 2004, procesul de restructurare a armatei s-a desfășurat în patru etape și a avut ca rezultat reducerea efectivelor Armatei României de la 320.000 de funcții militare, în anul 1990, la 180.000 de funcții militare, la începutul anului 2000.

Prima etapă, 1990-1993, etapa clarificărilor structurale și conceptuale și a apariției preceptelor filozofice ale transformării organismului militar a avut ca obiective prioritare ajustarea structurală rapidă a armatei. Crearea noului cadru legislativ pentru organizarea și funcționarea acesteia și declanșarea unor programe de modernizare și înzestrare.

Etapa a doua, 1994-1996, etapa declanșării concentrării efortului operațional pe realizarea interoperabilității structurale și procedurale cu armatele statelor membre ale N.A.T.O. declanșată prin semnarea Documentului-cadru al Parteneriatului pentru Pace și prin adoptarea primului ciclu de evaluare și analiză în cadrul acestui parteneriat – CICLUL I PART – s-a caracterizat prin nominalizarea capabilităților pentru participarea la misiuni NATO- PfP și prin declanșarea procesului de realizare a interoperabilității cu armatele statelor membre ale N.A.T.O., prin asumarea a 19 obiective de interoperabilitate.

Etapa a treia, 1997-2000, etapa afirmării neechivoce, doctrinar și acțional, a opțiunii privind aderarea la Alianța Nord-atlantică marcată de conceptul Parteneriatul Operațional Intensificat, lansat la reuniunea de la Șintra și la summitul de la Madrid, a corespuns CICLULUI II PART, în care procesul de realizare a interoperabilității a continuat în adoptarea a 84 de obiective de parteneriat și interoperabilitate.

Cu toate eforturile depuse și demersurile întreprinse, pe fondul unor disfuncționalități în procesul de decizie la nivelul conducerii politice și militare, la sfârșitul anului 2000 credibilitatea reformei militare a atins un punct critic, existând discrepanțe între angajamente, realități interne și resurse. Argumentele strategice și geopolitice de aderare la N.A.T.O. erau golite de substanță în condițiile în care, din punct de vedere material, ele nu puteau fi puse în aplicare printr-o angajare reală la nivel regional sau global. S-a ajuns practic în situația în care România își asuma tot mai multe angajamente pe plan extern, dar în plan intern reforma se afla în stare latentă.

Etapa a patra, 2001-2004, etapa de esențializare a procesului de restructurare și modernizare a forțelor armate, de operaționalizare credibilă a capacităților destinate unei posibile acțiuni de apărare colectivă și de accentuare elaborată a procesului de integrare specifică în structurile Alianței Nord-Atlantice, a constituit perioada de recuperare a rămânerilor în urmă și revigorarea procesului de reformă. Potrivit oficialilor N.A.T.O., precum și analizei analiștilor militari români, procesul de reformă a Armatei României acumulase o întârziere de 14 luni.

Dacă perioada 1997-2000 poate fi considerată una de început și de tatonări, se poate aprecia că perioada 2001-2004 reprezintă o etapă de revigorare și relansare a scopurilor pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.

În urma parcurgerii a cinci cicluri M. Ap., reforma militară a atins un nivel avansat, fiind așezată în parametri clar definiți, începând cu determinarea noilor misiuni ale forțelor armate și până la adaptarea structurii de forțe, pentru a răspunde noilor riscuri și amenințări la adresa securității, în corelare cu resursele la dispoziție.

România, ca țară furnizoare de securitate, a fost angajată în operații în sprijinul păcii în cele mai diverse teatre de operații din Balcani, Afganistan, Irak și altele. România a devenit deja furnizor de asistență de securitate pentru alte state din Balcani și Caucaz. Valorificarea avantajelor geostrategice se realizează prin politici regionale coerente.

România avea în 2004 aproximativ 1.800 militari dislocați în Balcani, Afganistan și Irak. În paralel cu eforturile de integrare în N.A.T.O., s-a înregistrat o participare sporită în cadrul inițiativelor de cooperare militară regională, activități cu un rol important în securitatea și stabilitatea continentală.

Summitul N.AT.O. de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004, a oficializat apartenența noastră la Alianță, ni s-au recunoscut astfel eforturile, precum și succesele obținute în demersul de democratizare și modernizare a societății românești în ansamblul său, cu deosebire în domeniul militar.

O prioritate a constituit-o participarea la angajamentele de la Praga privind capabilitățile și Forța de Răspuns a N.A.T.O., astfel încât s-a dezvoltat contribuția Armatei României la NATO, au fost definite responsabilitățile în participarea și transformarea Alianței.

Aderarea la Alianță a determinat o nouă gândire ce va permite o mai mare flexibilitate în proiectarea forței și o accelerare semnificativă a procesului viitor de dezvoltare. După parcurgerea unei perioade destul de lungi de schimbări și redimensionări, Forța Obiectiv 2007, revizuită fundamental, răspunde mai multor cerințe.

Opinez ca și pe viitor să se țină seama de faptul că trebuie să avem o armată națională, N.A.T.O. este constituit până la urmă din state și armate naționale.

Concluziile la problema abordată ar fi următoarele:

Pe parcursul acestui proces, s-a constatat că restructurarea nu înseamnă numai schimbări structurale, adaptări ale doctrinelor, regulamentelor, cât, mai ales, o schimbare de mentalitate;

Reforma și transformarea Armatei României reprezintă pentru apărarea și securitatea națională o necesitate. Obiectivul principal al forțelor armate ale României este acela de a deveni un element al stabilității și securității naționale și un aliat credibil, eficient. Participarea în cadrul misiunilor internaționale, în conformitate cu angajamentele politice și militare asumate, reprezintă o prioritate și o garanție pentru promovarea și protejarea intereselor naționale și a valorilor democratice. În acest context, consider că este necesar ca finanțarea altor participări decât cele planificate să se facă separat de bugetul alocat armatei.

3.3.2. Profesionalizarea armatei României

Al doilea pas îl constituie profesionalizarea completă a armatei noastre, perioadă în care se va renunța la conscripție și vor fi aplicate măsuri de valorizare a activității profesionale a militarilor.

Cu toții știm că profesionalizarea Armatei României reprezintă o necesitate obiectivă stringentă. Printre motivele unei asemenea importante opțiuni politico-militare se numără următoarele:

• realizarea cu succes a reformei din armată

• înfăptuirea cerințelor unor tratate și convenții

internaționale la care România este parte

• criteriile de admitere a României în N.A.T.O.;

• înzestrarea armatei cu echipamente militare și tehnică de luptă moderne

• eficiența și eficacitatea în acțiunea militară

• considerente demografice

• democratizarea societății românești

• caracteristicile și tendințele de evoluție ale mediului de securitate națională, zonală, regională și globală

• reforma din armatele statelor membre ale Alianței nord-atlantic

Principalele coordonate ale strategiei profesionalizării armatei țării noastre au fost:

→ adoptarea de măsuri concrete prin care instituția militară a devenit neutră din punct de vedere politic;

→ crearea cadrului legislativ adecvat unei armate de profesie;

→ elaborarea diferitelor strategii, doctrine și regulamente;

→ pregătirea unor structuri militare capabile să participe, cu succes, la misiuni atât în țară, cât și în afara ei;

→ elaborarea unei game diverse de programe, prin înfăptuirea cărora România să poată accede în N.A.T.O.

Întregul demers al profesionalizării armatei a urmat un curs firesc, atent elaborat și îndeplinit pas cu pas, în conformitate cu programele flexibile adoptate în acest scop, dar și cu obiectivele majore stabilite de către factorul politic-aderarea la Alianța Nord-Atlantică și integrarea în U.E.

Profesionalizarea armatei se desfășoară atât datorită unor determinări interne, cât și externe. Ca determinări interne se pot menționa:

– schimbarea regimului politic în România;

– trecerea economiei românești la organizarea și funcționarea pe temeiul principiilor economiei de piață;

– ieșirea dintr-o alianță politico-militară și aderarea la alta;

– deficitul demografic;

– democratizarea societății românești.

Schimbarea regimului politic:

Reprezintă, fără îndoială, principalul factor intern care a acționat și acționează în direcția profesionalizării armatei. Orice regim politic, printre primele măsuri pe care le adoptă, odată cu preluarea puterii în stat, sunt și cele privitoare la instituția militară. În acest context, se definesc misiunile armatei, modul de subordonare a acesteia față de organul legislativ și executiv, structura sa etc. Definindu-și, mai mult sau mai puțin exact, interesele și obiectivele urmărite, regimul politic își concepe și instrumentele prin care să le promoveze și să le apere în raporturile cu celelalte state ale lumii și cu alte forțe interne care ar dori să acceadă la putere în stat. Un asemenea instrument îl constituie armata. Iar, o instituție militară puternică și credibilă nu poate fi decât una în care dominanți ca număr sunt militarii de profesie. De aici, orientarea fermă a puterii politice din stat spre crearea unei armate de profesie, care să fie loială noului regim politic.

Trecerea economiei românești la economia de piață:

Principiile, normele și valorile caracteristice unui tip sau altul de economie își pun pecetea pe tipul de armată ce ființează într-un stat. Procesul de trecere a economiei naționale la economia de piață impune ca toate activitățile umane să fie apreciate și din perspectiva rezultatelor raportate la eforturile, respectiv, cheltuielile făcute. De acest mod de evaluare nu poate scăpa nici instituția militară care este una bugetară, adică funcționează pe banii contribuabililor, pe de o parte. Pe de altă parte, întro economie de piață dominantă este proprietatea privată. De aici, o serie de aspecte inedite privind pregătirea populației pentru apărare. Practic, întro economie de piață totul se apreciază prin prisma eficienței economice, a rentabilității. De aceea, se pare că o armată de profesie este, prin modul său de organizare și funcționare, mult mai adecvată acestui tip de economie decât una de masă.

Ieșirea dintr-o alianță politico-militară și pregătirea în vederea aderării la alta:

Țara noastră, după 1989, a părăsit Tratatul de la Varșovia, alianță politico- militară în care a fost obligată să facă parte, ca urmare a statutului său de stat aliat al URSS. Treptat, regimul politic, instalat după decembrie 1989, a trecut la o altă orientare și în ceea ce privește alianțele politico-militare din care să facă parte.

Astfel, România decide, liber și voluntar, să adere la N.A.T.O., alianță politico-militară capabilă să contribuie la apărarea colectivă a membrilor săi. Aspirația legitimă a țării noastre de a dobândi statutul de membru al Alianței Nord-Atlantice se cerea materializată printr-un set de măsuri adecvate scopului propus. Una dintre aceste măsuri și, poate cea mai importantă, o reprezintă profesionalizarea forțelor sale armate. Într-o alianță de talia și prestigiul N.A.T.O. sunt primite doar statele care îndeplinesc toate criteriile de aderare impuse prin statutul respectivei organizații politico-militare.

Deficitul demografic:

Datele recensământului populației efectuat în 2002 arată că în cei 10 ani care s-au scurs de la cel din 1992, România are cu peste un milion de locuitori mai puțini. Scăderea populației se datorează, în principal, următoarelor cauze:

creșterea mortalității; scăderea natalității; emigrarea, în special, a tinerilor în căutarea unui loc de viață și de muncă mai bun decât pe meleagurile natale. Aceste cauze conduc, în timp, la diminuarea resursei umane compatibilă cu executarea serviciului militar.

Soluția cea mai bună este trecerea la profesionalizarea armatei. În acest mod, necesarul de efective active și de rezervă pentru armată se pot asigura, atât cantitativ (scade numărul celor care trebuie să efectueze serviciul militar), cât și calitativ (se aleg doar cei care doresc să devină militari și care îndeplinesc cumulativ criteriile de recrutare impuse de armată). În plus, voluntariatul asigură efectivele necesare pentru o perioadă mai mare de timp (câțiva ani) decât conscripția, care aduce în armată tinerii pentru o perioadă tot mai redusă de timp.

Democratizarea societății românești:

Reprezintă un alt factor determinant cu un rol semnificativ în profesionalizarea armatei. Specific societăților democratice este acordarea unor drepturi largi populației, inclusiv în ceea ce privește achitarea acesteia de unele obligații sociale.De aceea, executarea serviciului militar nu mai este obligatorie, ci benevolă. Cu alte cuvinte, cetățeanul care îndeplinește condițiile legate de efectuarea serviciului militar are libertatea să aleagă dacă va servi țara sub drapel sau nu.

Într-o societate democratică opțiunea liberă a cetățeanului în alegerea profesiei sau a modalității în care își va servi țara este susținută prin lege și încurajată prin modalități specifice. În acest context, profesionalizarea armatei corelează direct și optim cu democratizarea societății românești.

Printre determinările externe se evidențiază:

• asumarea conștientă și liberă de către România a unor obligații și responsabilități privind securitatea zonală, regională și globală;

• semnarea de către țara noastră a unor tratate și convenții internaționale de reducere a efectivelor militare și a unor mijloace de categorii de luptă; participarea activă a unor structuri militare românești la lupta împotriva terorismului internațional;

• satisfacerea deplină și completă a cerințelor de compatibilitate a armatei țării noastre cu armatele statelor membre ale N.A.T.O.

Practic, după 1994, țara noastră a început să-și orienteze, mult mai pregnant decât până atunci, opțiunile către Occident în ceea ce privește alianțele politico-militare. Treptat, prin acceptarea sa de a participa la executarea a diverse misiuni sub egida ONU, în afara granițelor naționale, dar și prin soluționarea unor probleme interne de natură socială, economică, politică, etnică etc.

România din consumator de securitate devine generator de securitate în zonă și regiune.

În prezent, ea este ferm angajată în executarea de misiuni militare și non-militare pe plan internațional, pe de o parte și își asumă liber și conștient o serie de responsabilități ca un membru de drept al Alianței Nord-Atlantice, pe de altă parte. Toate acestea nu ar fi fost posibile însă fără o accentuare a procesului de profesionalizare a armatei sale.

România, începând cu 1990, a semnat o serie de tratate și convenții internaționale privind reducerea efectivelor militare și a unor categorii de mijloace de luptă. Maniera concretă în care, în timp, țara noastră a răspuns afirmativ angajamentelor asumate a făcut să-i crească considerabil credibilitatea și fermitatea opțiunilor sale politico-militare.

De exemplu, dacă se are în vedere doar reducerea efectivelor militare se poate constata că s-a acționat consecvent în direcția respectării angajamentelor asumate. Într-o manieră asemănătoare s-a procedat și în ceea ce privește reducerea numărului unor categorii de mijloace de luptă.

Structuri militare românești se află, în prezent, în diferite teatre de operații și execută misiunile încredințate de ONU, îndeosebi cele privind lupta împotriva terorismului internațional. Participarea activă la asemenea misiuni este posibilă într-ucât armata României a trecut la profesionalizarea sa. Ducerea la bun sfârșit a tuturor misiunilor încredințate acestor detașamente militare românești, fie independent, fie sub comandă internațională a fost și este posibilă pentru că efectivele participante sunt formate din militari profesioniști. Cu alte cuvinte, militarii români:

– cunosc limba engleză, deci sunt în măsură să comunice cu militarii celorlalte state participante la astfel de misiuni;

– sunt capabili să înțeleagă ordinele și sarcinile încredințate; au o pregătire militară adecvată (este făcută potrivit principiilor, normelor, standardelor și procedurilor N.A.T.O.);

– au o pregătire de specialitate corespunzătoare standardelor Alianței Nord-Atlantice.

Armata României prin aderarea țării la N.A.T.O., în 2004, a devenit o componentă a acestei alianțe politico-militare. Dobândirea acestei calități a avut la bază îndeplinirea unor cerințe și asumarea unor obligații privind apărarea colectivă, caracteristică esențială a Alianței Nord-Atlantice. Prin atitudinea și comportamentul de până acum țara noastră a dovedit că și-a făcut în mod conștiincios temele privind integrarea în structurile nord-atlantice. De pildă, s-a implicat activ și fără nici o reținere în acțiunile Alianței în lupta împotriva terorismului internațional, a efectuat o reformă reală în armată, a trecut la profesionalizarea instituției militare și a îndeplinit toate angajamentele luate privind mediul de securitate național,zonal etc.

Dimensiuni ale profesionalizării armatei

Profesionalizarea armatei, ca proces, se caracterizează prin desfășurarea sa pe mai multe dimensiuni și anume: umană; structurală; materială; militară și normativă.

♦ Dimensiunea umană

Reflectă schimbările profunde care se produc în instituția militară în ceea ce privește:

• recrutarea resursei umane (elaborarea și stabilirea unui set de criterii riguros științifice de selecție);

formarea profesională, prin parcurgerea obligatorie a unor forme de învățământ militar;

perfecționarea pregătirii profesionale pe parcursul carierei militare;

promovarea în structurile militare potrivit unor norme și criterii cunoscute de cei în cauză încă de la intrarea în sistem;

reconversia celor care ies din sistem, la încheierea contractului de angajare; reintegrarea socială a celor trecuți în rezervă;

mărimea efectivelor active și de rezervă ale armatei;

structura personalului armatei (ofițeri, subofițeri, maiștri militari, militari angajați pe bază de contract);

• folosirea efectivelor militare numai în activități ce țin de atribuțiile postului (funcției) pe care sunt încadrați și caracterul misiunilor (ordinelor încredințate).

♦ Dimensiunea structurală

Aceasta descrie :

modul concret de organizare a instituției militare pe categorii de arme, iar în interiorul lor, felul în care sunt constituite subunitățile, unitățile și marile unități. Armata de profesie are o structură suplă care îi permite să îndeplinească misiunile încredințate, acolo unde interesele fundamentale naționale o impun. Fiind formată din subunități, unități și mari unități alcătuite din profesioniști, ea are efective mult reduse comparativ cu armata de masă. Aceasta din urmă este intens preocupată să dea de lucru" efectivelor relativ numeroase de militari în termen, care vor fi angajate în diverse activități ce nu țin de specificul militar.

organigrama subunităților, unităților și marilor unități dintr-o armată de profesie este adecvată specificului misiunilor de executat. Astfel, subunitățile și unitățile, de pildă, din structura forțelor terestre au o organigramă diferită de cea existentă în forțele navale, având în vedere atât natura misiunilor probabile, cât și mijloacele de luptă din dotare. În plus, militarii de profesie fiind plătiți mult mai bine decât cei rezultați din conscripție sunt puși să efectueze doar sarcini calificate și în consens cu atribuțiile postului (funcției) ocupat în armată. Aceștia nu se pot folosi ca mână de lucru ieftină în subunități și unități așa cum se apelează frecvent la cei ajunși în armată pe calea conscripției.

armata de profesie adoptă o structură în deplin consens cu principiile economiei de piață. Ea nu-și poate permite să angajeze efective decât în limita fondurilor alocate, în bugetul apărării, pentru resursa umană.

structura armatei de profesie din țara noastră trebuie să țină seama de nevoia compatibilității și interoperabilității sale cu armatele celorlalte state membre ale Alianței nord-atlantice.

♦ Dimensiunea materială

Aceasta reflectă:

• atât existentul, cât și necesarul de bunuri materiale din dotarea unităților și marilor unități, care permit derularea fără disfuncționalități majore a activității specifice. Prin bunuri materiale se înțeleg următoarele: clădiri (dormitoare, birouri, ateliere, săli de clasă etc); tehnica de luptă (blindate, tunuri, stații de radiolocație, avioane etc); armamentul de infanterie; mijloacele de transport; aparatura și echipamentele militare; baza de pregătire și instruire (poligoane, biblioteci, tehnică de calcul 44 etc.) Dotarea cu bunuri materiale a armatei de profesie trebuie să țină seama de următoarele restricții: fondurile alocate atât pentru modernizarea celor existente, cât și cumpărarea altora noi mai performante; caracterul și conținutul misiunilor de îndeplinit în țară și în afara ei; asigurarea compatibilității și interoperabilității cu celelalte armate membre ale aceleiași Alianțe politico- militare.

• de asemenea, dimensiunea materială a armatei de profesie trebuie să țină seama și de restricțiile impuse și asumate de statul respectiv prin diferite tratate și convenții internaționale în ceea ce privește cantitatea unor categorii de mijloace de luptă (tunuri, avioane, elicoptere, blindate etc).

♦ Dimensiunea militară

Redă totalitatea proceselor, fenomenelor și faptelor semnificative din viața și activitatea armatei de profesie, ca instituție cu misiuni specifice în statul de drept. Ca variabile principale ale acestei dimensiuni sunt procesele și fenomenele generate de materializarea prevederilor strategiei militare naționale, strategiei militare a fiecărei categorii de forțe armate, operațiilor militare și aspectelor tactice ale luptei. Toate acestea, în cazul armatei de profesie dobândesc sensuri noi, derivate din specificul organizării și activității acestei instituții constituită în vederea ducerii luptei armate, precum și din subordonarea sa, necondiționată, față de puterea politică, față de cei aflați la conducerea țării prin voința electoratului.

În plus, prin modul de constituire (voluntariat) armata de profesie se aseamănă cu celelalte instituții (întreprinderi, organizații etc), ea dobândind o anumită distanță de națiunea din care face parte. La accentuarea acestei trăsături o contribuție însemnată are participarea unor structuri ale armatei de profesie la o multitudine de misiuni în afara teritoriului național, de fapt acolo unde interesele țării o cer, în mod obiectiv.

♦ Dimensiunea normativă

Include totalitatea variabilelor referitoare la actele normative (legi, strategii, doctrine, regulamente, ordine, dispoziții, instrucțiuni) prin care se stabilesc coordonatele și parametrii de existență și funcționare ai armatei de profesie.

Organizarea, conducerea și desfășurarea activității și vieții din instituția militară sunt stabilite prin legi adoptate de către Parlament. Prevederile acestor acte normative prind viață prin activitatea concretă a efectivelor armatei.

Totodată, ca o continuare firească a legilor care reglementează activitatea și viața din unități și mari unități, organele competente elaborează și emit strategii (de exemplu, strategia de securitate națională, strategia militară etc), doctrine, regulamente, instrucțiuni etc. Toate aceste documente se impun a fi gândite și întocmite pentru a servi cât mai bine unei armate de profesie. De asemenea, ele se cer elaborate în deplin consens cu prevederile actelor normative similare din țările cu care România va colabora ca membră a N.A.T.O.

De aceea, este necesar ca atât în elaborarea, cât mai ales în adaptarea lor oportună la schimbările produse în mediul de securitate (intern, zonal, regional, global) să se instituie o manieră deschisă de lucru, caracterizată prin flexibilitate, creativitate și operativitate.

Este evident că între aceste dimensiuni există strânse legături, ele influențându-se și interacționând pe tot timpul existenței lor. Orice schimbare, într-un sens sau altul, într-una din aceste dimensiuni se răsfrânge asupra stării și manifestării celorlalte.

De pildă, dacă se modifică substanțial una din legile juridice care reglementează activitatea din armată, atunci se vor produce modificări și în celelalte dimensiuni, care într-un fel sau altul au tangență cu domeniul reglementat prin respectivul act normativ.

La fel, dacă se produc modificări semnificative, de exemplu, în strategia națională de securitate acestea se vor răsfrânge, într-o manieră specifică, și asupra celorlalte dimensiuni ale profesionalizării armatei.

În concluzie, forțele armate pofesioniste au patru caracteristici principale, care la rândul lor generează alte caracteristici.

Rol: forțele armate profesionale au rol clar definit și acceptat pe larg, atât în ceea ce privește funcțiile externe cât și în privința propriei societăți. Acestea includ:

o declarație clară a rolului, strategiei scopurilor și responsabilităților forțelor armate, care sunt în mod explicit înțelese;

constrângeri legale și constituționale ale rolului forțelor armate în politica internă;

forțele armate reprezintă o organizație cu un scop bine definit, care își atinge scopurile prin politici de personal și achiziții de armamente și echipamente;

• structura și organizarea forțelor armate reflectă obiectivele politicii în domeniul apărării.

Expertiză: forțele armate profesioniste au expertiza necesară îndeplinirii funcțiilor sale interne și externe în mod efectiv și eficient, iar acestea includ:

standarde precise și calificare recunoscută de accedere în cadrul acestor structuri prin educație, instruire, experiență, sănătate și vârstă;

antrenamente și educație militară, inclusiv prin Academii, (ale categoriilor de forțe armate) și în Universitatea Națională de Apărare pentru pregătirea forțelor armate în vederea îndeplinirii rolului și funcțiilor sale;

numirile în funcții se fac pe baza unor criterii riguroase ce au în vedere pregătirea tehnică de specialitate și nivelul cunoștințelor acumulate în carieră;

metode de păstrare a personalului.

Responsabilitate: forțele armate profesionale sunt caracterizate prin reguli clare ce definesc responsabilitățile militare ca instituție și ca indivizi:

operațiile militare sunt caracterizate de reguli impersonale care stabilesc în mod explicit sarcinile, responsabilitățile, procedurile standard și modul de lucru;

informațiile și ordinele se transmit cu ușurință;

mecanisme de stabilire a standardelor de prevenire a corupției în armată și implicarea în afaceri;

lege pentru asigurarea disciplinei militare și descurajarea insubordonrii militare;

folosirea eficientă a resurselor pentru asigurarea îndeplinirii obiectivelor stabilite forțelor armate.

Promovarea: forțele armate profesionale sunt caracterizate prin promovarea bazată pe realizări, care cuprinde:

proceduri de promovare transparente;

numirea în funcții se face pe baza calității profesionale și nu pe criterii politice.

Ca o concluzie la cele spuse profesionalizarea armatei țării noastre reprezintă o necesitate, iar argumentele unui astfel de demers au fost prezentate mai sus.

România, în constituirea unei armate de profesie a putut să opteze pentru varianta tradițională, adică pentru cea pe care au parcurs-o deja statele care au renunțat la armata mixtă sau de masă.

În acest caz, era absolut necesar să se definească cu claritate modul în care se vor selecționa, forma, instrui și perfecționa profesional militarii angajați pe bază de contract.

Aceasta într-ucât problema militarilor de carieră (ofițeri, maiștri militari și subofițeri) este corect soluționată (există: cadrul normativ legal; experiență suficientă; bază materială corespunzătoare; motivație pentru profesia de ofițer, maistru militar și subofițer; programe pentru reconversia celor care părăsesc sistemul din motive independente de voința lor).

Pentru militarii angajați pe bază de contract se cer încă definite cu claritate și statuate în acte normative (legi, hotărâri de guvern, ordine, regulamente etc):

→ statutul și rolul lor în armată;

→ drepturile și obligațiile lor ca profesioniști;

→ criteriile de selecție și recrutare;

→ formele de pregătire și perfecționare profesională;

→ durata primului contract și a celor ulterioare;

→ limita de vârstă la angajare și la părăsirea obligatorie a sistemului;

→ modalitățile de reconversie;

→ condițiile trecerii în rândul militarilor de carieră (aptitudini, vârstă, studii-felul și natura acestora, stare civilă etc);

→ funcțiile pe care le pot ocupa în structurile militare ale armatei.

În acest context, consider necesare următoarelor măsuri:

elaborarea Statutului militarilor angajați pe bază de contract;

elaborarea Metodologiei de recrutare și formare profesională a militarilor angajați pe bază de contract

• elaborarea Ghidului militarului angajat pe bază de contract.

Acest ghid ar trebui să prevadă:

• cum se recrutează acești militari (cine și pe ce

bază face acest lucru);

ce condiții se cer îndeplinite de cei care vor să devină militari angajați pe bază de contract (vârstă, domiciliu, studii, calificare profesională, aptitudini, starea de sănătate etc.) și unde se pot informa cei care sunt interesați de serviciul ca militar voluntar;

ce funcții pot ocupa acești militari și pentru cât timp; condițiile părăsirii sistemului militar; modalitățile de perfecționare a pregătirii profesionale pe timpul serviciului militar;

stabilirea condițiilor ce se cer îndeplinite de către acești militari pentru a fi cuprinși în programele de reconversie la trecerea în rezervă, fie la împlinirea vârstei maxime admise, fie în cazul disponibilizării, ca urmare a desființării unității militare respective;

• constituirea unor centre de instrucție în care să se formeze, din punct de vedere profesional, tinerii care doresc să devină militari angajați pe bază de contract.

Este cunoscut faptul că după 2007 s-a renunțat la serviciul militar obligatoriu. Prin urmare, nu mai există posibilitatea selecției militarilor angajați pe bază de contract din rândul tinerilor care au efectuat stagiul militar obligatoriu.

De aici necesitatea stabilirii unui alt sistem de recrutare a celor care doresc să se angajeze cu contract în diferite unități militare, dar ca personal militar nu civil.

3.4. Concluzii privind profesionalizarea armatei României

În vederea eliminării relativ rapide a cazurilor de incompatibilitate între calitățile tânărului care vrea să devină militar voluntar angajat cu contract și exigențele instituției ar trebui ca primul contract de angajare să dureze doar până la absolvirea cursului de formare profesională. Tinerii care obțin rezultate ce îi recomandă ca posibili buni militari vor putea fi angajați, mai întâi, pentru un an. Dacă prin rezultatele și conduita sa tânărul dovedește aptitudinile necesare unui militar de profesie și, în același timp, nevoile armatei o impun, atunci acesta poate fi angajat pe o funcție adecvată pe o durată mai mare (conform prevederilor legale, pe care va trebui să le cunoască și tânărul încă de la prima angajare definitivă);

Elaborarea și adoptarea unui act normativ care să reglementeze condițiile trecerii militarului angajat pe bază de contract într-o altă categorie de personal militar (vârstă, aptitudini, rezultate în muncă, conduita morală, studii, stare civilă, după cât timp de serviciu ca militar reangajat cu contract și în ce grup de militari de carieră poate accede-ofițer, maistru militar și subofițer sau numai în rândul subofițerilor etc); este necesar să existe un act normativ care să reglementeze modul în care militarul angajat pe bază de contract poate ocupa o funcție de: soldat (luptător profesionist); gradat sau subofițer.

Totodată, aceste centre de instrucție se pot folosi atât pentru pregătirea rezerviștilor (soldați și gradați), cât și pentru reconversia militarilor angajați pe bază de contract, atunci când părăsesc sistemul prin disponibilizare, prin organizarea unor cursuri de calificare într-o meserie solicitată pe piața muncii (de exemplu, operator calculator, conducător auto sau altele pe care centrul le poate organiza datorită bazei materiale existente și a personalului didactic calificat disponibil).

România își poate crea o armată de profesie suplă, dinamică și de o mărime corespunzătoare posibilităților economiei naționale, pe de o parte, și naturii misiunilor pe care le va îndeplini ca stat membru al N.A.T.O., pe de altă parte. Datorită limitelor obiective ale resurselor demografice, materiale și financiare de care dispune țara noastră consider că ar fi necesară orientarea spre o strictă specializare a efectivelor militare.

Cu alte cuvinte, s-ar impune ca România să aleagă anumite arme și specialități, în care, pe de o parte, are tradiții importante (trupe speciale, vânători de munte, geniu etc.) și posibilități de a le înzestra cu mijloace de luptă de ultimă generație, pe de altă parte. În același timp, această opțiune ar trebui să țină seama de nevoile reale ale N.A.T.O. privind mărimea unor efective ce aparțin unor arme și specialități, în consens cu natura misiunilor ce urmează a fi îndeplinite în diferite teatre de operații de către structurile militare românești.

De asemenea, este necesară efectuarea unor campanii sistematice de publicitate în scopul cunoașterii de către toți tinerii interesați a ofertei M.Ap privind serviciul militar pe bază de voluntariat.

În acest context, ar trebui avute în vedere următoarele aspecte:

ce specialități militare sunt necesare și, prin urmare, sunt căutate pe piața muncii;

condițiile și criteriile de dobândire a calității de militar angajat cu contract în armată;

avantajele angajării ca militar voluntar profesionist;

• obligațiile și drepturile militarului angajat pe bază de contract; posibilități de evoluție profesională în armată.

Rezerva de militari (soldați și gradați), pentru situații de criză, se poate asigura cu cei care au lucrat ca militari angajați cu contract în armată, pe de o parte.

Concepția referitoare la profesionalizarea voluntarilor, după anul 2006, ar putea să mai cuprindă și alte aspecte privitoare la :

• Elaborarea și punerea în practică a unor programe sportive adecvate pentru tinerii care nu vor să se angajeze ca voluntari în armată. Astfel de programe ar asigura: cuprinderea tuturor tinerilor și tinerelor apți, respectiv, apte, fizic și psihic, în organizații sportive; organizarea unor competiții sportive la diferite niveluri (orășenesc, municipal, județean și național); atragerea celor talentați spre sportul de performanță. Practicarea, în mod organizat a oricărui sport, deprinde pe cei în cauză cu disciplina, cu efortul fizic și psihic, cu activitatea de grup și în grup, ceea ce le va permite, ca la nevoie, să se adapteze, relativ , ușor la viața și activitatea militară.

• Trecerea Centrelor militare zonale din structura M.Ap. în compunerea Ministerului Administrației și Internelor din următoarele motive: din 2007 M.Ap nu a mai recrutat prin conscripție soldați și gradați, armata trecând la voluntariat pentru toate categoriile de personal militar; este posibil ca numai Jandarmeria Română să mai recruteze o parte din militarii săi (gradați și soldați) prin conscripție, de aceea este firesc ca de activitatea de recrutare să se ocupe Ministerul Administrației și Internelor; legea pregătirii populației pentru apărare prevede că anunțarea și aducerea la centrele de recrutare a persoanelor încorporate se face de către reprezentanții Ministerului Administrației și Internelor. Recrutarea candidaților pentru instituțiile militare de învățământ aparținând M.Ap. se va face ca și până acum prin Birourile de recrutare existente în localitățile reședință de județ. La fel se va proceda și pentru tinerii și tinerele care vor să devină militar angajat pe bază de contract în armată.

CAPITOLUL 4

STUDIU PRIVIND SCHIMBAREA SOCIALĂ LA NIVELUL ORGANIZAȚIEI MILITARE

România ultimei decade se înscrie într-un amplu proces de schimbare și anume procesul de reformă militară, care prezintă numeroase implicații la nivelul vieții sociale, în toate aspectele ei. Numeroșii factori care însoțesc această transformare, au condus nu de puține ori, la frământări sociale, la stări confuze, la conjucturi haotice.

Din acest motiv în capitolul patru, capitolul de bază al lucrării, vom realiza un studiu privind efectele schimbării sociale la nivelul instituției militare, după integrarea României în structura Organizației Tratatului Nord – Atlantic. Un rol activ în reflectarea schimbărilor la nivelul organizației militare l-a avut presa scrisă, care a relatat atât aspectele negative din armată, cât și pe cele pozitive.

4.1. Metodologia generală a cercetării

Metoda de cercetare utilizată este analiza de conținut.

Am ales această metodă deoarece am considerat mai relevant faptul să analizăm efectele transformării din ceea ce reiese din presa scrisă decât să ținem cont de percepția persoanelor implicate în acest proces. Posibilitatea de dezvăluire, prin utilizarea analizei conținutului, a propagandei camuflate a generat un considerabil interes pentru metoda aceasta. Se poate spune, așadar, că analiza conținutului reprezintă o modalitate cantitativ-calitativă de studiere a comunicării, dar nu numai a conținutului manifest al acesteia, ci și a celui latent. Tocmai conținutul latent, ceea ce nu e imediat sesizabil, ceea ce e ”ascuns” constituie obiectul de interes al tehnicii analizei conținutului.

4.2. Etapele demersului investigativ

4.2.1. Alegerea temei de cercetare

Am ales ca temă de cercetare :″Studiu privind schimbarea socială la nivelul organizației militare″. Alegând această temă am urmărit astfel imaginea și rolul pe care l-a avut armata pe tot parcursul procesului de transformare. Motivația alegerii acestei teme constă în faptul că instituția militară este cea care deschide drumul restructurării între instituțiile administrative de tip birocratic, iar mijlocul cel mai relevant prin care publicul a luat cunoștință despre aceste schimbări este presa scrisă.

4.2.2. Stabilirea materialului pentru analiză

Studiul de față include o analiză de conținut operată asupra unor ziare civile și militare. Reflectarea în presa scrisă a subiectelor legate de schimbare la nivelul armatei nu este una unitară, ci este divizată în pozitivă, negativă și neutră. Analiza presei scrise relevă aspecte semnificative despre procesul de schimbare, în special indică modul în care sunt percepute aceste schimbări la nivelul armatei țării noastre. Utilizarea tehnicii analizei de conținut a permis sesizarea unor aspecte relevante pentru problematica abordată, aspecte legate de restructurare, modernizare și transformare la nivelul organizației militare.

4.2.3. Eșantionarea

Un prim pas în selectarea materialului pentru analiză îl reprezintă, deci, selectarea surselor de comunicare. Din multitudinea surselor de informare am ales acea clasă de documente care este cea mai relevantă pentru tema de studiu. În luarea deciziei, când este vorba de analiza presei trebuie să se țină seama, în primul rând, de prestigiul ziarului, tematica propusă și frecvența materialelor. Odată luată decizia de a reține pentru analiză doar o anumită clasă de documente, se trece la eșantionarea documentelor. Prin eșantionarea materialelor ce urmează a fi analizate, se obține o reducere considerabilă a volumului de muncă impus de analiza conținutului.

Pentru analiza de conținut au fost selectate ca ziare civile: ″Adevărul″, ″Evenimentul zilei″, ″Ziua″, ″Curierul Național″, ″Realitatea Românească″, ″Gardianul″, ″Jurnalul Național″, ″Azi″, ″Dimineața″ și ″România Liberă″, iar din presa militară am ales ″Observatorul Militar″. În timpul selecției s-a ținut cont de tipologia ziarelor: cotidian, săptămânal, de tematica propusă pentru dezbatere, frecvența materialelor, volumul și caracterul materialului.

Am aplicat pasul de eșantionare din două în două numere ale ziarelor pentru a evita ceea ce Alexander Mintz numește fluctuații ale textelor. În grila de analiză am urmărit tema abordată în articole, numărul de articole, pe care apoi le-am clasificat în pozitive – atunci când atitudinea față de schimbare este pozitivă, negative – atitudinea este nefavorabilă și neutre – poziția articolului nu are o orientare vădit tendențioasă.

Perioada de monitorizare: am ales ca perioadă de monitorizare anul 2004 (anul în care România a devenit stat membru N.A.T.O.) și următorii 2 ani considerați ca ani determinanți ai desăvârșirii reformelor în plan instituțional.

Modul cum este reflectată armata în diverse mijloace scrise, ca instituție furnizoare de servicii publice, cu un caracter special, are implicații, în primul rând asupra cotei de încredere a populației în instituția militară, în al doilea rând asupra conținutului unor decizii luate în interiorul sistemului militar, precum și asupra opțiunii unor tineri de a urma cariera militară, de a îndeplini serviciul militar, sau asupra menținerii unei stări morale favorabile în rândul personalului armatei. Libertatea de opinie a ziariștilor, cât și capacitatea acestora de a reflecta esențial și corect activitățile armatei, evoluțiile și tendințele de transformare a sistemului militar în procesul reformei și modernizării lui, determină luarea în considerare, cu seriozitate și încredere, a oricărei evidențieri/redări în mass-media a realităților militare. Spre exemplificare, prezentăm în figura de mai jos rezultatul sondajului de opinie realizat de Direcția Relații Publice M.Ap. în anul 2004.

FIGURA NR. 1. ÎNCREDEREA ÎN PRINCIPALELE INSTITUȚII

Activitatea armatei nu mai este considerată un secret, o realitate greu accesibilă pentru opinia publică. Ziare cu impact mai mare sau mai mic la public vehiculează informații despre armată, ca instituție publică, despre personalul și activitățile militare. Peste 80 de ziariști sunt acreditați să informeze opinia publică despre diverse aspecte sau activități ale armatei.

În anul aderării la N.A.T.O.─2004, presa scrisă a constituit principalul vehicul de mediatizare a problemelor militare (67%), chiar dacă, din considerente privind limitarea tirajului și audiența, impactul acesteia a fost mai redus. Publicațiile care au inserat cele mai multe referiri la armată au fost cotidianele "Ziua" (5,7% din totalul referirilor), "Azi" (5,6%) și "Curierul Național" (5,4%). Referirile negative cu impactul cel mai puternic s-au înregistrat din partea cotidianului "Adevărul". Totodată, a fost evidențiată atitudinea constant critică a cotidianului "Cronica Română", chiar dacă impactul acestuia era redus. Articolele în cauză au urmărit imaginea instituției-ministru, șefului SMG, șefilor de departamente, categoriilor de forțe, generalilor si ofițerilor, soldatului.

În perioada ianuarie-februarie 2004, cel mai important canal de difuzare a informațiilor despre instituția militară, a fost tot presa scrisă, cu un procent de 67,07% din totalul de referiri, ceea ce a reprezentat 36,12% din impactul prognozat.

Publicațiile care au avut cele mai multe referiri la instituția militară au fost: „Evenimentul Zilei" (12,88% din totalul de referiri), „Adevărul" (9,29% din totalul de referiri), „Ziua" (7,99% din totalul de referiri), „Curierul Național" (7,99% din totalul de referiri), „Realitatea Românească" (7,17% din totalul de referiri), „România Liberă" (7,01% din totalul de referiri), „Jurnalul Național" (6,52% din totalul de referiri), „Azi" (6,52% din totalul de referiri), „Dimineața" (6,19% din totalul de referiri) și „Gardianul" (5,87% din totalul de referiri). Referirile inserate de celelalte publicații au reprezentat mai puțin de 5% din totalul de referiri.

Publicațiile care au avut cel mai puternic impact au fost „Adevărul" (12,49% din impactul prognozat), „Evenimentul zilei" (7,09% din impactul prognozat) și „Ziua" (5,14% din impactul prognozat). Celelalte publicații sunt creditate cu mai puțin de 5% din impactul prognozat. Referirile negative cu impactul cel mai puternic au fost difuzate în presa scrisă de către: "Evenimentul Zilei" 3,14% și "Adevărul" 2,06%.

În perioada martie-iulie, din totalul referirilor la armată în presa scrisă, s-au înregistrat următoarele valori:

FIGURA NR. 2. TOTALUL REFERIRILOR LA ARMATĂ ÎN PRESA SCRISĂ

În figura de mai jos, sunt prezentate agențiile de presă care au prezentat un interes deosebit față de activitatea instituției militare în anul 2004, precum și numărul de referiri: pozitive sau negative Acestea sunt: Mediafax, Rompres, Rador, Informația.ro.

FIGURA NR. 3. INTERESUL AGENȚIILOR DE PRESĂ FAȚĂ DE

INTITUȚIA MILITARĂ.

Principalele canale mediatice scrise interesate de problematica instituției militare în luna iulie au fost, în ordinea interesului manifestat, următoarele: „Jurnalul Național", „Curierul Național", „Adevărul", „Cronica Română", „România Liberă" și „ Evenimentul Zilei" .

În perioada septembrie-noiembrie, în presa scrisă, este de remarcat faptul că au apărut în cotidianul "Jurnalul Național" 14 ample articole privitoare la evenimentele din decembrie 1989, sub titlul "Decembrie 1989 -15 ani de la Revoluție". Aceste articole cuprind mărturii sau interviuri ale unor persoane implicate în defășurarea acelor evenimente. Dintre acestea, două articole subliniază faptul că sub comanda generalilor Vasile Milea și Ștefan Gușă, forțele ministerului apărării de la acea dată, nu au tras asupra demonstranților. În alte cinci articole se relatează despre implicarea unor persoane sau vehicule cu însemnele armatei, în reprimarea demonstranților din 1989. Tot pe această temă au apărut în cotidianele "Realitatea Românească" și "Curentul", două articole prin care se sublinia faptul că peste câteva zile faptele petrecute în 1989 se vor prescrie, iar vinovații pentru acestea nu au fost găsiți.

În figura de mai jos, este prezentat interesul manifestat de principalele cotidiane din presa centrală, în anul 2005, care au acordat o atenție deosebită activității instituției militare:

FIGURA NR. 5. COTIDIANE CU INTERESUL CEL MAI RIDICAT FAȚĂ DE INSTITUȚIA MILITARĂ

În anul 2005 presa civilă a relatat mai puține evenimente legate de acest subiect decât în anul anterior (anul în care țara noastră a devenit stat membru N.A.T.O).

Mass-media au relatat despre eforturile armatei de a asigura tuturor militarilor din țară și din străinătate accesul la vot și de asemenea au remarcat faptul că procesul electoral în unitățile militare s-a desfășurat corect și fără incidente. Au existat de asemenea foarte multe subiecte legate de relatarea unor aspecte izolate de indisciplină la nivelul armatei, a unor cazuri de corupție precum și a unor evenimente petrecute în viața personală a cadrelor militare.

FIGURA NR. 6. DINAMICA COTIDIANELOR CU ATITUDINE CRITICĂ FAȚĂ DE INSTITUȚIA MILITARĂ ÎN ANUL 2005 PREZENTATĂ COMPARATIV SEMESTRUL I/SEMESTRUL II

Cotidiane la care s-a constatat o diminuare a atitudinii critice la adresa M.Ap.: "România liberă", "Ziua", "Curentul", "Gardianul", "Jurnalul Național", "7plus", "Libertatea".

Agențiile de presă care au prezentat un interes deosebit față de activitatea instituției militare în anul 2006 au fost: Rompres- 1104 știri de presă, Mediafax- 932, Amos News- 579. Celelate agenții au prezentat informații cu privire la activitatea instituției militare în mod sporadic fără o ritmicitate constantă și fără reprezentativitate din punct de vedere statistic.

În anul 2006 concluziile desprinse au fost asemănătoare, cu mențiunea că au fost relatate foarte multe subiecte legate de aderarea României la Uniunea Europeană, subiecte care s-au bucurat de o atitudine pozitivă din partea presei civile.

În figura de mai jos sunt prezentate principalele agenții de presă interesate de activitatea instituției militare, în anul 2006.

FIGURA NR. 7. PONDEREA ȘTIRILOR DE PRESĂ PE PRINCIPALELE AGENȚII DE PRESĂ INTERESATE DE INSTITUȚIA MILITARĂ

În continuare voi realiza schema de categorii pentru toate publicațiile enunțate mai sus : ″Atac″, ″Academia Cațavencu″,

″România Mare″, ″Gândul″, ″Curierul Național″, ″Evenimentul Zilei″, ″Adevărul″, ″Ziua″, ″Realitatea″ și ″România Liberă″, evidențiind atitudinea pozitivă, negativă sau neutră pe care o manifestă aceste publicații în raport cu subiectele abordate.

Pentru a realiza schema de categorii, am grupat în cinci mari teme toate subiectele legate de schimbarea socială la nivelul instituției militare.

SCHEMA DE CATEGORII:

4.2.4. Alegerea procedeului de analiză

Dezvoltarea tehnicii analizei conținutului oferă în prezent un larg evantai de procedee, începând cu analiza de frecvență și terminând cu analiza conținutului computerizată. Alegerea unui procedeu sau a altuia impune moduri specifice de determinare a unităților analizei conținutului. Pe de altă parte, alegerea procedeului de analiză este în funcție de tema de cercetare și de materialul ce urmează a fi supus analizei. Pentru această temă am ales ca procedeu analiza de tendință.

Analiza de tendință pornește de la analiza de frecvență, urmărind să pună în evidență, în cadrul comunicării, atitudinea pozitivă, negativă sau neutră a emițătorului față de o persoană, o idee, un fapt social, un eveniment istoric. Ca și în cazul analizei de frecvență se începe prin identificarea temelor, fiecare temă fiind clasificată după poziția negativă, pozitivă sau neutră exprimată. Din conținutul total sunt reperate unitățile conținutului în legătură cu tema propagandei. Se calculează frecvența unităților în legătură cu tema și se raportează la numărul lor total. Cu cât numărul unităților în legătură cu respectiva temă va fi mai mare, cu atât eficiența propagandei va fi mai sporită.

Analiza tendințelor:

Pentru realizarea analizei de tendință vom folosi ziarele: Evenimentul Zilei, Adevărul și Ziua, deoarece acestea au fost ziarele cu cel mai mare impact asupra cititorilor, în ceea ce privește subiectele abordate.

Vom folosi următoarea formulă pentru a determina tendința celor patru ziare monitorizate pe parcursul celor trei ani.

AT =

AT = indicele de analiză a tendinței

F = articole tendențios pozitive/favorabile

D = articole negative/defavorabile

T = numărul total de articole (pozitive + negative +

neutre)

Se realizează analiza de tendință pentru publicațiile: Evenimentul Zilei, Ziua și Adevărul conform schemei de categorii prezentată mai sus. Calculând indicele de analiză a tendinței reiese că aceste trei publicații prezintă o atitudine pozitivă, negativă sau neutră în raport cu subiectele abordate.

4.2.5. Prelucrarea datelor

Pentru ziarul Adevărul avem : AT1 =

Deși tirajul Adevărului e redus, acesta e considerat a fi important de către elite-jurnaliști. În cele mai multe dintre articolele analizate, care fac referire la procesul de schimbare socială, ziarul prezintă atât atitudini pozitive cât și negative cu privire la acest subiect. Putem remarca faptul că totuși ziarul prezintă articole predominant negative ( AT = -0,164) referitoare la viața personală a persoanelor din conducerea M.Ap., la actele de corupție, la moralitatea, profesionalismul și competența cadrelor din structurile de conducere a M. Ap. Ca o trăsătură a publicației este de amintit faptul că de-a lungul perioadei analizate, jurnaliștii au o abordare variabilă, tendințele fiind predominant echilibrate. (articole negative 22%, articole pozitive 11%, articole neutre 67% ).Articolele negative sunt de două ori mai multe decât cele pozitive.

Pentru ziarul Evenimentul Zilei avem : AT2 =

Conform datelor, Evenimentul Zilei are o tendință ușor pozitivă referitoare la modul cum s-a realizat reforma în M.Ap., la neutralitatea politică a celor din conducerea instituției militare, la dotare si la diminuarea protecției sociale pentru cadrele active din țară (exceptând cadrele care activează în teatrele de operații) și pentru cadrele în rezervă (AT = 0,1212). Totuși au fost prezentate critici cu privire la gradul de profesionalizare al militarilor români. Jurnaliștii ″Evenimentului Zilei″ oferă foarte multe discursuri cât și interviuri ale Ministrului Apărării în legătură cu reforma militară. Investigația afirmațiilor oferite de acesta este limitată în paginile cotidianului, în condițiile publicării preponderente a relatărilor (articole pozitive 21%, articole negative 13% si articole neutre 66%).

Pentru ziarul Ziua avem : AT3 =

Dintre cele trei ziare analizate, Ziua are o atitudine vădit pozitivă (AT= 0,260). Articole favorabile la adresa procesului de schimbare socială apar constant. Pentru ″Ziua″, temele propuse de președintele țării, Traian Băsescu, cu privire la acest subiect sunt predilecte, acest aspect nu înseamnă că editorialiștii au ignorat eventualele critici (articole negative 16,6%, pozitive 30,4% si articole neutre 53%). Jurnaliștii intervievați au afirmat că Traian Băsescu reușește să folosească presa în interesul său politic, dar atunci când presa nu răspunde la subiectele lansate de președinte, acesta propune o nouă temă care să atragă atenția către un subiect, adesea derizoriu.

Conform analizei de tendință, a reieșit că aceste trei cotidiane reflectă tendențios pozitiv subiectele legate de reforma militară. Cumulând numărul de articole apărute pe parcursul perioadei de monitorizare a celor trei ziare precum și atitudinea exprimată am obținut o tendință generală pozitivă.(AT = 0,1196581).Acest lucru susține faptul că presa adoptă o atitudine ușor pozitivă prin referire la mesajele președintelui Traian Băsescu. Este de semnalat și faptul că cel mai citit ziar de calitate de pe piața mass-media românească Adevărul are o tendință negativă cu privire la subiectele propuse.

În urma analizei am mai remarcat discrepanțe între opinia generală a redactorilor, conform căreia ″Evenimentul Zilei″ este ușor tendențios pozitiv, și datele obținute, care relevă faptul că există și situații în care acest subiect este criticat.

♦ Procedând la fel ca înainte, am realizat analiza de conținut pentru presa militară. Pentru aceasta am selectat ziarul “Observatorul Militar” deoarece acesta este cel mai relevant din punct de vedere al prestigiului și al modului de abordare al subiectelor legate de schimbarea socială.

Pentru realizarea schemei de categorii am grupat în cinci mari teme, toate subiectele legate de procesul de schimbare socială la nivelul instituției militare, așa cum au fost ele dezbătute în presa militară.

SCHEMA DE CATEGORII:

4.3. Analiza calitativă a datelor

După prelucrarea datelor, conform analizei de conținut, concluziile care au rezultat au fost în conformitate cu așteptările noastre. Astfel, conform schemei de categorii, cele cinci mari teme care au fost abordate și anume : Modul de realizare a reformei militare, Transformarea – provocare a secolului XXI, Profesionalismul în exercitarea atibuțiunilor specifice, Probleme de ordin social a personalului din structura M.Ap.și Inzestrarea – element dinamic în modernizarea Forțelor Terestre, au fost percepute în mod diferit de presa civilă, respectiv presa militară.

Astfel, în ceea ce privește modul de realizare a reformei în instituția militară, și presa civilă și presa militară au abordat o atitudine pozitivă cu privire la această temă, dar fiecare dintre ele au perceput diferit efectele acestui proces. Și anume, în presa civilă au apărut foarte puține articole cu privire la această temă, pe când în Observatorul Militar s-a scris foarte mult despre sporirea motivației profesionale, competitivitate, schimbare în învățământul universitar, transformarea politică, despre o structură modernă de forțe și o nouă concepție privind formarea ofițerilor, într-un cuvânt despre ceea ce înseamnă alinierea de facto la standardele N.A.T.O.

În ceea ce privește problemele de ordin social a personalului din structura M.Ap., și presa civilă și cea militară au manifestat o atitudine negativă. Subiectele cu privire la actele de corupție, cazuri de suicid din armată, evenimente produse de indisciplină și alte evenimente negative din viața personală a cadrelor militare denotă în ambele cazuri o atitudine negativă.

Cu privire la înzestrarea cu echipament și tehnică, în presa civilă nu au fost prezentate foarte multe subiecte ceea ce exprimă faptul că ziarele civile au avut o atitudine neutră față de acest subiect. În Observatorul Militar apar foarte multe subiecte de acest gen ceea ce denotă că din acest punct de vedere România se află pe drumul cel bun.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

România ultimei decade se înscrie într-un amplu proces de schimbare, de tranziție spre economia de piață, proces cu ample implicații la nivelul vieții sociale, în toate aspectele ei. Numeroșii factori care însoțesc această transformare, defectuoasa lor gestionare, au condus nu de puține ori, la frământări sociale, la stări confuze, la conjucturi haotice.

Opțiunea politică de aderare la organismele europene și euro-atlantice de securitate a imprimat strategiei de reformă a instituției militare românești unitate și coerență, posibilitatea alinierii Armatei la standardele N.A.T.O. și realizarea compatibilității și interoperabilității cu armatele statelor membre ale Alianței. Semestrul 1 al anului 2004 a reprezentat pentru Ministerul Apărării și pentru țara noastră o perioadă cu o semnificație unică în istoria post – decembristă, marcată de dobândirea statutului de membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Ceremonile care au avut loc la Washington pe 29 martie, respectiv la Bruxelles pe 2 aprilie, vor rămâne pentru mult timp repere importante privind îndeplinirea unui obiectiv fundamental al politicii de securitate a României – integrarea în structurile de securitate euroatlantice.

Da, am devenit stat membru N.A.T.O. Punct ochit, Punct lovit!

Dar odată cu această realizare, România are de parcurs un drum lung materializat în procesul de reformă militară. Pentru aceasta, România trebuie să parcurgă două mari etape ale acestui proces și anume prima etapă o reprezintă restructurarea și modernizarea la nivelul armatei, iar cealaltă etapă – procesul de profesionalizare totală a militarilor români.

Cele trei modalități propuse pentru atingerea dezideratului profesionalizării – modernizarea managementului resurselor umane, remodelarea sistemului de formare și dezvoltare profesională și punerea în practică a noi concepții privind instruirea Forțelor Armate, fiecare dintre ele tratate distinct și în funcție de componentele fundamentale, nu sunt, desigur, soluții exhaustive la problematica propusă, însă ele pot constitui variante de rezolvare a acesteia, și cu siguranță pot fi identificate alte modalități care să ducă la realizarea unei profesionalizări complete, atât sub aspect cantitativ, dar îndeosebi sub aspect calitativ.

Un sistem modern de management al resurselor umane, bazat pe managementul carierei individuale, presupune existența unei structuri "de concepție", în măsură să furnizeze soluții, concepții, strategii și politici, să elaboreze proiecte de acte normative care să asigure funcționarea corespunzătoare a sistemului și a structurii "de execuție", care să realizeze gestionarea tuturor situațiilor cu care se confruntă atât managerul de resurse umane, cât și cel consiliat în carieră, cadrul militar.

Realizarea unor structuri suple, cu atribuții clare, cu eliminarea paralelismelor și a suprapunerilor, pe principiul descentralizării execuției, pe niveluri de competență, sprijinite de un sistem de gestiune informatizat, ar conduce la reducerea timpilor morți și, implicit, la o mai rapidă și mai eficientă procesare a informațiilor în domeniul resurselor umane.

Conștientizarea rolului și a locului fiecăruia în sistem, ca și durata angajamentului cu sistemul militar, alături de transparență și posibilitatea de informare și de autoevaluare vor diminua sau elimina problemele sociale ale cadrelor militare nevoite să părăsească sistemul la încheierea contractului. Structura militară de tip piramidal nu va permite tuturor celor care intră în sistem să iasă în același timp, după străbaterea unei cariere de 25-30 de ani. Este evident că, eșalonat, ca urmare a criteriilor stabilite prin Legea statutului cadrelor militare, a celor din Ghidul carierei militare și a celorlalte reglementări în domeniul perfecționării pregătirii și a selecției, cadrele militare vor ieși din sistem la anumite vârste și grade militare, permițând promovarea celor mai tineri și a celor performanți. La baza piramidei se va asigura permanent un flux de împrospătare cu personal tânăr, format pe filiera directă sau cea indirectă, conform reglementărilor actuale sau viitoare. Cariera scurtă va deveni o obișnuință, știind de la început că este o opțiune viabilă și că cel care va ieși din sistemul militar va fi ușor asimilat de societatea civilă. În sens invers, trebuie perfecționat cadrul legislativ în scopul asigurării statutului de "carieră atractivă" pentru cariera militară și realizării gradului de "retenție", adică de păstrare în sistem a unor specialiști de care este nevoie în diferite domenii. Pornind de la aceste premise, actele normative ce reglementează activitatea de management a resurselor umane din armată se cer adaptate dinamicii realității sociale și politico-militare din societatea românească, dar și armonizării continue cu cele similare din armatele moderne ale statelor membre N.A.T.O.

Îndeplinirea misiunilor complexe ce revin Armatei României, în calitatea țării noastre de stat membru cu drepturi și obligații depline a Alianței Nord-Atlantice, dar și ca țară generatoare de securitate în regiune și în lume, impune generarea și regenerarea unor structuri militare adecvate. În acest sens, este necesară conceperea și realizarea unei rezerve de voluntari instruiți adecvat, disponibili permanent și dispuși să îi înlocuiască pe militarii care, din diferite motive, nu mai pot acționa în cadrul misiunilor internaționale la care participă forțe române, atât sub egida N.A.T.O., cât și a O.N.U., U.E. și O.S.C.E.

Remodelarea învățământului militar românesc, este determinată de tripla ipostază în care se află:

♦ componentă esențială a sistemului de formare și dezvoltare profesională

♦ primă componentă (alături de instrucție și practicarea atribuțiilor funcției) a procesului de instruire a forțelor

♦ și, fără îndoială, parte integrantă a sistemului național de învățământ.

Învățământul militar își direcționează curricular strategia spre creșterea interoperabilității forțelor proprii cu structurile celorlalte state membre ale N.A.T.O. și spre formarea conducătorului militar. Obiectivele sale esențiale, astfel formulate, configurează, în fapt, un model al absolventului, model stabilit de către beneficiar, unitățile militare, care joacă un rol important în proiectarea "produsului" activității de învățământ, iar claritatea cu care sunt definite și exprimate cerințele cuprinse în "modelul absolventului" are un rol determinant asupra valorii învățământului și, implicit, asupra produselor sale finale – absolvenții.

Se poate considera că după integrarea României în N.A.T.O., profesionalizarea completă a armatei este o necesitate, iar realizarea ei în viitor poate reprezenta unul din factorii care vor contribui la îndeplinirea tuturor misiunilor pe care le vor avea structurile militare românești, inclusiv participarea performantă la toate operațiunile executate în afara teritoriului național.

Ținând cont de cele menționate mai sus, am încercat în partea practică a lucrării să relatez atât efectele schimbării sociale a instituției militare după integrarea României în structura Organizației Tratatului Nord – Atlantic, cât și modul cum au fost percepute acestea. Un rol activ în reflectarea acestor efecte l-a avut presa scrisă, care a relatat atât aspectele negative din armată cât și pe cele pozitive. Utilizând ca metodă analiza de conținut, am încercat să evidențiez atitudinea pozitivă, negativă sau neutră față de subiectele pe care le-am abordat, subiecte legate de procesul de schimbare socială, așa cum reiese ea din presa scrisă.

Am ales această metodă deoarece am considerat mai relevant faptul să analizăm efectele transformării din ceea ce reiese din presa scrisă decât să ținem cont de percepția persoanelor implicate în acest proces. Posibilitatea de dezvăluire, prin utilizarea analizei conținutului, a propagandei camuflate a generat un considerabil interes pentru metoda aceasta. Concluziile care s-au desprins după prelucrarea datelor au fost clare, expresive și la obiect și au reflectat atât o atitudine pozitivă față de schimbare, dar si unele atitudini negative în ceea ce privește subiectele legate de actele de corupție, cazurile de suicid din armată, evenimentele produse de indisciplină precum și de viața personală a unor cadre militare.

Conform datelor obținute reiese că imaginea armatei în 2004 deși a fost puternic pozitivă, trendul acesteia a fost sinuos, prezentând variații de până la 15-20% în anumite perioade ale anului, ceea ce indică faptul că mass-media și opinia publică sunt tributare în continuare evenimențialului. Instituția militară nu a reușit să contrabalanseze această tendință printr-o politică constantă, de comunicare pro-activă, care să prevină sau să limiteze suficient influența negativă a unor evenimente asupra percepției publice a armatei. Au existat componente mai puțin clare ale imaginii armatei, cele mai importante fiind reprezentarea improprie a "militarului în termen", atitudinea – percepută ca fiind oscilantă – a instituției militare față de serviciul militar obligatoriu și problema existenței actelor de corupție. Cu toate că armata se bucură, în mod tradițional, de încrederea populației, fluctuațiile gradului de încredere înregistrate în ultimii ani pot constitui un semnal că a sosit timpul ca problema câștigării încrederii și sprijinului populației în instituția militară să nu mai cadă în sarcina tradiției, a cărei influență este în scădere, ci în aceea a specialiștilor de relații publice.

Având în vedere reducerea continuă a efectivelor și a bazei de masă a sistemului militar (prin profesionalizare), cerințele pentru o comunicare modernă cu societatea cresc si fac necesară alocarea unor resurse umane, financiare si materiale suficiente pentru realizarea acestui scop. Această cale a fost urmată de toate armatele moderne. De exemplu, ca urmare a reducerii efectivelor cu 15-20% în ultimii 10 ani: Direcția de Comunicare Corporatistă a armatei britanice s-a transformat în Direcția Generală de Comunicare de Corporație; Serviciul de Informare al Apărării din armata belgiană (SID) a fost transformat în Direcția Generală de Imagine și Relații Publice, care a fost resubordonată ministrului apărării ; Direcția de Afaceri Publice a armatei canadiene a fost transformată în Direcția Generală de Afaceri Publice etc.

Impactul relativ redus al informațiilor despre armată, apărute în presa scrisă, s-a datorat, în cea mai mare parte, scăderii drastice a audienței și tirajelor cotidianelor centrale. Astfel, dintre puținele cotidiane centrale care au furnizat Biroului Român de Audit al Tirajelor (BRAȚ) datele necesare auditului de tiraj pentru perioada ianuarie-iunie 2004, doar "Libertatea" (tiraj mediu zilnic difuzat de 223.115 exemplare) și ″Adevărul" (141.331 exemplare) au depășii pragul de 100.000 de exemplare pe ediție.

Mediatizarea pozitivă obținută ca urmare a evenimentelor de presă create (conferințe de presă, ceremonii, rotirea detașamentelor din teatrele de operații, vizite/tururi de presă, aplicații, exerciții și trageri demonstrative etc.) a fost net superioară celei realizate prin produse de comunicare (exemplu, comunicatele de presă).

Au prezentat motive de îngrijorare următoarele:

în comparație cu 2003, publicațiile cu impact major și televiziunile au manifestat un interes mai redus față de problematica specifică Ministerului Apărării , în special în ceea ce privește aspectele pozitive;

armata nu a acordat suficientă atenție organizațiilor non-guvernamentale, ale căror voci sunt tot mai puternice în mediile sociale cărora se adresează și din ce în ce mai prezente în mass-media;

la unele activități, care puteau constitui bune oportunități de transmitere a mesajelor proprii, s-a preferat prezența numai a presei militare care, ca mijloc de informare internă a personalului armatei, are o audiență redusă în societate;

-la toate eșaloanele s-a acordat atenție, în general, aspectelor privind informarea publică, fiind neglijate problemele cu adevărat specifice relațiilor publice: crearea de evenimente, mesajele țintite spre audiențe clar definite în funcție de problema in discuție, comunicarea persuasivă, descoperirea și exploatarea unui număr cât mai mare de oportunități de imagine, dezvoltarea legăturilor cu comunitățile locale, promovarea de materiale proprii în presă etc.

În anul 2004, în urma analizei efectelor produse de schimbare la nivelul instituției militare, se structurează următoarele concluzii:

imaginea instituției militare a fost puternic pozitivă, trendul acesteia a fost ascendent, fiind sesizabilă o creștere a ponderii referirilor pozitive în luna februarie, față de luna ianuarie, deși a fost și scandalul declanșat de dosarele Parchetului Național Anticorupție (în acest context, este de evidențiat transparența M.Ap. și delimitarea instituției militare față de unele cadre implicate în dosarul PNA)

promovarea opțiunilor de securitate ale statului român au fost reliefate de aparițiile pozitive din mass-media civile, aceasta datorându-se mai ales vizitei conducerii armatei în teatrele de operații unde sunt prezenți militarii români, precum rezultatele unor activități de relații internaționale.

În anul 2005 presa civilă cât și cea militară a relatat mai puține evenimente legate de acest subiect decât în anul anterior (anul în care țara noastră a devenit stat membru N.A.T.O). După prelucrarea datelor au fost sesizate următoarele concluzii:

-în urma analizei comparate realizate pe mass-media civile, pe de o parte, și pe analiza mesajului propriu din presa militară și a celor 68 de comunicate de presă transmise de M.Ap. (preluate, în procent de 98%, în special de agențiile de presă) pe de altă parte, a rezultat un procent de 1% referiri cu posibil impact negativ, acestea provenind din mediatizarea unor aspecte izolate de indisciplină la nivelul armatei, a unor cazuri de corupție precum și a unor evenimente petrecute în viața personală a cadrelor militare.

-mass-media au relatat despre eforturile armatei de a asigura tuturor militarilor din țară și din străinătate accesul la vot și de asemenea au remarcat faptul că procesul electoral în unitățile militare s-a desfășurat corect și fără incidente.

În anul 2006 concluziile desprinse au fost asemănătoare, cu mențiunea că au fost relatate foarte multe subiecte legate de aderarea României la Uniunea Europeană, subiecte care s-au bucurat de o atitudine pozitivă din partea presei militare cât și cea civile.

Analiza profilului de imagine indus de mass-media, a atitudinii clasei politice față de armată și a rezultatelor analizei de conținut a condus la concluzia că, ″armata a fost descrisă și percepută ca fiind o instituție fundamentală a statului, vârf de lance al integrării în Alianța Nord-Atlantică, interoperabilă cu structurile N.A.T.O., având un corp de comandă competent, o concepție de restructurare modernă și o capacitate operațională corespunzătoare".

BIBLIOGRAFIE

● LUCRĂRI DE SPECIALITATE ȘI GENERALE

Agabrian, M., Sociologie, Seria Didactica, 1999

Alex MUCCHELLI (coord.), Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale, traducere de Veronica Suciu, Polirom, Iași, 2002

Aron, R., Les grandes doctrines de sociologie historique, Paris, CDU, 1962

Boerne, Bernard et Martin, Michel Luis, Conscription & armée de métier, Paris, FEDN, 1991

Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ioan, Cauc Ion, Cercetarea sociologică , Editura Destin, Deva, 1998

Chelcea, Septimiu, Tehnici de cercetare sociologică, Editura SNSPA, București

Culegere de termeni, concepte și noțiuni, București, Editura Militară, 2000

Dobrițoiu, Radu-Costin, Afganistan, un pământ uitat de timp- corespondențe de război, București, Editura Enciclopedică, 2002

Duțu, Petre, Armata și societatea în tranziție, București, Editura AISM, 2002

Duțu, Petre, Moștoflei, Constantin, Sarcinschi, Alexandra, Profesionalizarea Armatei României în contextul integrării în N.A.T.O., București ,2003

11. Ecclesiastul, Biblia, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982

12. Eugen, Bădălan, Sensul Transformării, Editura Militară, București, 2005

13. Eugen, Bădălan, Strategia de transformare a Armatei României va avea efecte pozitive, interviu în Observatorul militar nr.12(29 aprilie – 4 mai 2000)

14. Georgescu, Haralambie, Dicționar enciclopedic militar (A-B), București, Editura AISM, 1996

15. Giddens, A., Sociologia, Editura AII, 2001

16. Gl.dr.Mureșan, Mircea, Armata României după reuniunea la nivel înalt de la Praga, în volumul Integrarea euro-atlantică, priorități post-Praga, București, Editura A.I.S.M., 2002

17. Goodman, N., Introducere în sociologie, București, Editura Lider, 1996

18. Grigore, Laurențiu-Mihail, Profesionalizarea armatei-cerință a eficienței acțiunii militare, București, Editura AISM, 2001

19. Hentea, Călin, 150 de ani de război mediatic. Armata și presa în timp de război, București, Editura Nemira, 2000

20. Lexicon militar, București, Editura Saka, 1991

21. Mandeville, Lucien (coord), Le sisteme militaire des Etats-Unis, Paris, Editions Universitaires, 1976

22. Mihãilescu, I., Sociologie generalã. Concepte fundamentale și studii de caz, Iași, Editura Polirom, 2003

23. Moștoflei, Constantin (coord), Integrarea euro-atlantică, priorități post-Praga, București, Editura AISM, 2002

24. Moștoflei, Constantin (coord), România-NATO, 1990-2002, București, Editura Militară, 2002

25. Peter BURNHAM, Participant Observation, în: Research Methods in Politics, MacMillan, Londra, 2004

26. Rocher, G., Introduction à la sociologie générale, vol. III, Paris, Editura Seuil, 1968

27. Sava, Nicu-Ionel, Armată și societate (culegere de texte), București, Editura Info-Team, 1998

28. Speranția, E., Introducere în sociologie, vol. I, Casa Școalelor, 1944

29. Sumpf, Joseph et Hugues, Michel, Dictionnaire de sociologie, Paris, Librairie Larousse, 1973

30. Vlăsceanu, Lazăr (coord), Zamfir, Cătălin, Dictionar de sociologie, București, Editura Babel, 2000

31. Valade, B., Schimbarea socială în R. Boudon, Tratat de sociologie, București, Editura Humanitas, 1997

32. Weber, M., Etica protestantă si spiritul capitalismului, Editura Humanitas, 1993

● PRESĂ

AGENȚII DE PRESĂ (2004, 2005, 2006):

AFP

AMOS NEWS

ASSOCIATED PRESS

INFORMAȚIA.RO

MEDIAFAX

RADOR

REUTERS

ROMPRES

COLECȚIA COTIDIANELOR (2004, 2005, 2006):

″Academia Cațavencu″, ″Adevărul″, ″Atac″, ″Azi″, ″Cronica Română″, ″Curierul Național″, ″Dimineața″, ″Evenimentul zilei″, ″Gardianul″, ″Gândul″, ″Libertatea″, ″Realitatea Românească″, ″România Liberă″, ″România Mare″, ″Jurnalul Național″, Ziua″, ″7 PLUS″.

SĂPTĂMÂNALE: Observatorul militar (2004, 2005, 2006)

● DOCUMENTE

Anuarul statistic al României, București, INS, 2001

Baza de date a D.M.R.U. din M.Ap.

Baza de date a Secției evidență, completare cu militari, coordonare recrutări și încorporări din S.M.G.

Carta Albă a Guvernului. Armata României 2010: reformă și

integrare euro-atlantică, București, Editura Militară, 2000

Carta Albă a securității și apărării naționale, București, 2004

Constituția României, București, 1991

Documentar privind imaginea armatei înainte de aderare, ianuarie – februarie, 2004. Fond arhive: Direcția Relații Publice. M.Ap.

Material documentar. Fond arhive: Direcția Relații Publice. M.Ap.

● ● ● SITE – URI

www.actrus.ro.organizația militară. eugen merce

www.actrus.ro.sociologie. florin petruț

www.mapn.ro

www.mediafax.ro/românia/politică

www.personal.ro/OM/2002/01

www.presamil.ro/OM/2002/01

www.stratisc.org/pierre

www.stratisc.org/pub/Boene-reforma

www.unap.ro