Aspecte ALE Relatiei Comunicare – Relationare LA Copiii CU Deficiente DE Auz

CUPRINS

CAPITOLUL I – INTRODUCTIV – DEFICIENȚA DE AUZ

I.1. Deficiența de auz. Cadru conceptual…………………………

I 1.1. Istoria deficienților de auz……………………………………

I.2.Caracterizarea generală a handicapului de auz………………….

I.2.1.Cum funcționează urechea?……………………………………………….

I.3.Clasificarea si etiologia handicapurilor de auz …………………..

I.3.1.Semnele pierderii de auz………………………………………

I.4.Consecințele surdității asupra dezvoltării psiho-fizice a deficientului de auz………………………………………………..

I.5.Precizări terminologice……………………………………………………..

CAPITOLUL II – « COMUNICAREA ȘI LIMBAJUL » LA COPIII CU DEFICIENȚE DE AUZ

II.1. Implicațiile limbajului…………………………………………………….

II.1.1. Limbajul copilului cu deficiențe de auz……………………..

II.2. Rolul comunicării…………………………………………….

II.3. Comunicarea deficienților de auz……………………………

II.4. Limbajul deficientului de auz – modalitǎți compensatorii………………………………………………………………………..

II.4.1. Mimico-gesticulația……………………………………………………….

II.4.2. Labiolectura………………………………………………………………….

II.5. Procesul integrǎrii și adaptǎrii……………………………………….

CAPITOLUL III – RELAȚIONAREA DINTRE COPIII CU DEFICIENȚE DE AUZ ȘI COPIII AUZITORI

III.1. Relaționarea copilului surd cu cea a copilului auzitor prin intermediul educației………………………………………….

III.1.2. Dezvoltarea capacității de relaționare a copiilor surzi și a copiilor auzitori prin intermediul jocului………………………

PARTEA I

PARTEA TEORETICĂ

CAPITOLUL I – INTRODUCTIV – DEFICIENȚA DE AUZ

I.1. Deficiența de auz. Cadru conceptual.

Dupǎ cum știm mulți dintre noi nu acordǎ destulǎ atenție unor mici lacune de sǎnătate, astfel stresul, viața într-un oraș agitat, zgomotele sau pur și simplu o "moștenire genetică" ne pot slăbi sau afecta auzul.

De claritatea sunetelor pe care le percepem depinde într-o mai mare masură de calitatea vieții, posibilitatea de a înțelege și comunica așa cum ne dorim.

Un fenomen care capătă o amploare din ce în ce mai mare în întreaga lume, în special datorită creșterii nivelului de zgomot la care suntem expuși în mediul înconjurător, este pierderea auzului.
     În prezent, în lume sunt mai mult de 500 de milioane de oameni cu un anumit grad de hipoacuzie, iar pentru anul 2015 se estimează că cifra va ajunge în jurul valorii de 700 de milioane conform studiilor efectuate. Pierderea de auz nu este legată numai de înaintarea în vârstă pentru că afectează toate categoriile de vârstă, mai ales persoanele tinere astfel pierderea de auz fiziologică este totuși cel mai întâlnit tip de pierdere de auz.

Efectul tulburărilor de auz este diferit în funcție de : vârsta la care a apărut tulburarea, particularitățile psihice ale subiectului, mediul în care trăiește persoana, atitudinea celor din jur etc.

Auzul reprezintă unul dintre simțurile fundamentale ale omului. Alterarea funcției auditive produce tulburări în orientarea persoanei în mediul înconjurător, dar mai ales dificultăți de comunicare cu semenii.

Scăderea auzului, denumită și surditate sau hipoacuzie, nu este de fapt o boala ci un simptom ce poate avea cauze multiple.

I.1.1. Istoria deficienților de auz

Deficiența de auz face parte din categoria deficiențelor senzoriale. Astfel informatii cu privire la deficienții de auz au existat încă de pe vremea lui Aristotel, care iși exprimă părerea în lucrarea sa intitulată „Despre simțurile celor care simt”cu privire la persoanele cu deficiențe și care afirma : "cine s-a născut surd, acela va deveni mut", iar Socrate afirma că "dacă n-am avea nici voce, nici limbă și totuși am dori să comunicăm între noi, n-ar trebui, ca în cazul celor care sunt muți, să încercăm să reprezentăm ceea ce vrem să spunem folosindu-ne mâinile, capul și alte părți ale corpului?". Acești autori aveau dreptate deoarece trebuie să ne gândim că fiecare dintre noi poate trece prin astfel de situații cu sau fără voia noastră, și pentru acest lucru trebuie să ne apropiem mai mult ei, deoarece avem aceleași drepturi, nevoi si bineînțeles trebuie să fim respectati cu toții.

În Codicele lui Iustinian există diverse referiri cu privire la persoanele cu deficiențe de auz și la alte categorii de deficienți din care rezultă felul în care erau priviți și drepturile de care aceștia beneficiau. Perdo Ponce de Leon (1550) a folosit cel dintâi în Spania limbajul oral, vorbirea articulată ca formă a demutizării care a reușit să-i facă pe surzi să vorbească și astfel aceștia au putut moșteni averea părinților lor, iar Juan Martin Pablo Bonet(1570-1626) este primul care a folosit în scopul demutizării mai multe mijloace metodice cum ar fi : limbajul scris, oral, alfabetul dactil și limbajul mimico – gesticular .

În secolul al XVI-lea, filosoful Girolamo Cardano vorbește despre educația surdomuților, cum pot fi ei instruți, bazate pe demutizare și comunicare verbală. În țara noastră au existat preocupări față de deficienții de auz de peste 100 de ani. În 1863 se înființează o școală pe lângă locuința Dr. Carol Davila, care devine apoi o secție a azilului „Elena Doamna”, ulterior, o secție a Institutului pentru surdomuți de la Focșani (1865).

Încă din 1924 se stipulează în Legea Învățământului că în unele școli vor funcționa clase speciale pentru persoanele cu handicapat. La noi în țară funcționează în prezent grădinițe, școli generale, profesionale și tehnice pentru deficienții de auz.

Datele statistice estimează că la vârsta copilăriei există 1 la mia de locuitori, iar odată cu înaintarea în vârstă incidența cazurilor crește, astfel că la maturitate, procentul este de peste 10 % iar la adulții de vârsta a treia, de peste 50%.

După cum vedem încă de pe vremea marilor filosofi se știa de prezența acestor persoane care aveau deficiențe de auz astfel încercându-se instruirea lor și comunicarea cu aceștia. Pierderea auzului se caracterizează prin scăderea bruscă sau progresivă a percepției sunetelor. În funcție de cauză, pierderea auzului poate varia ca severitate de la forma ușoara până la cea severă si poate fi reversibilă, temporară sau permanentă.

De asemenea pierderea auzului este cunoscută și ca o deteriorare a auzului, incluzând și cazurile în care pierderea auzului este prezentă încă de la naștere (congenitală). Pierderea progresivă a auzului afectează toate grupele de varstă și este ca frecvența pe locul trei dintre cele mai frecvente afecțiuni pe termen lung (cronice) la vârstnici. Această afecțiune se întâlnește pâna la 40% la persoanele peste vârsta de 65 de ani și până la 80% la persoanele peste 85 de ani.

În cazul în care se pierde auzul, persoana în cauza poate să nu fie conștienta de acest fapt, în special atunci când auzul se diminuă treptat, astfel membrii familiei sau prietenii pot fi primii care observa acest lucru. Astfel se observă că persoana care are auzul diminuat, va avea dificultăți în a înțelege ceea ce discută cei din jurul lor, în special atunci când vorbesc mai multe persoane în același timp sau dacă există un zgomot suplimentar în fundal, spre exemplu atunci când este deschis un radio. Surditatea implică orice pierdere de auz, ea este o disfuncție auditivă și nu are efecte defavorabile asupra dezvoltării psiho-fizice a copilului.

Pierderea auzului afectează de asemenea activitatea zilnică a persoanei atât cea de la serviciu cât si de acasa, precum și siguranța persoanei în cauză, a retragerii persoanei respective,chiar apariția depresiei și pierderea independenței deoarece scade interacțiunea socială cu alte persoane. Însă cei care stabilesc aceste limite suntem noi astfel cu cât știm mai multe despre surditate cu atât ne este mai ușor să ne alungăm temerile si îngrijorarea, învațând în schimb să ne asumăm responsabilitățile.

I.3. Caracterizarea generală a handicapului de auz.

Handicapul de auz aparține unei categorii mai ample de handicapuri, cele senzoriale din care face parte și deficiența de vedere și reprezintă diminuarea sau pierderea totală sau parțială a auzului. Cu toții știm că noi oamenii avem simțuri cu ajutorul cărora explorăm lumea, acestea ne ajută să învațăm și să comunicam.Astfel copilul când se naște este pregătit pentru a recepționa cât mai multe informații pentru a înțelege ce se întâmplă și pentru a se integra în comunitatea din care el face parte.

Astfel în urma cercetărilor efectuate pierderea auzului înaintea vârstei de 2-3 ani are drept consecință mutitatea, copilul devenind surdomut, iar dispariția simțului auditiv la câțiva ani după ce copii si-au însușit vorbirea, apar dificultăți în menținerea nivelului atins, chiar regresii în plan verbal (din punct de vedere al vocabularului, al intensității vocii sau al exprimării gramaticale). La vârste mai mari copii sunt puși in situația de a face eforturi suplimentare pentru menținerea atenției, astfel compensându-se lipsa intensității sunetului perceput sau a mișcărilor de la nivelul buzelor si feței interlocutorului. Fiecare om se dezvoltă în felul lui, în ritmul lui, astfel educarea si formarea este diferită de la om la om.

Observațiile efectuate asupra modalitățiilor de interacțiune timpurie între mamă și copilul surd autorii Gregory și Mogford, în 1981 au scos în evidență existența unor deficiențe, în comparație cu interrelația dintre mamă și copilul auzitor.

În jurul vârstei de optsprezece luni, când copilul auzitor este prins în ,,dialog,, cu părinții, aceștia interpretează producția verbală a copilului clarificând-o și dându-i sens, folosind repetiții, cuvinte cheie sau extinzând și parafrazând ceea ce copilul intenționa să comunice, oferindu-i astfel un model verbal.

În cazul copilului cu deficiență de auz prezența comunicării în relațiile interpersonale cu adultul apare deformată sau absentă în funcție de gravitatea handicapului. Astfel diagnosticarea timpurie a surdității ajută copilul la preîntâmpinarea acestor probeme, astfel descifrarea sensurilor va fi mult mai ușoara.

În timpul lovirii între ele obiectele produc unde sonore, acestea sunt vibrații ale aerului care sunt percepute de ureche pe care le transformă în senzație auditivă. În ureche ajung numeroase sunete de la zumzetul insectelor până la zgomotul infernal provocat de avioanele cu reacție.

Atunci când auzim ceva, de fapt urechea noastra este atinsă de vibrațiile presiunii atmosferice, astfel urechea transformă undele sonore în impulsuri electrice pe care le transmite mai departe la creier, care la rândul său decodifică semnalele. Urechea se obisnuiește treptat cu sunetele, iar cu timpul învățăm și sensul acestora.

I.2.1. Cum funcționează urechea?

Urechea este împărțită în trei părți :

– ureche externa – >Pavilion – localizează spațial semnalul

focalizează

contribuie la stabilirea direcției

are o frecvență de rezonanță proprie la aprox. 3000 Hz

transformă undele sonore sferice în unde plane

– ureche medie – > cavitate de 15x5x2 mm, cu aer;

Timpan-oscilează sub acțiunea undei sonore

Ciocan

Scariță

Nicovală

Oscioarele transmit vibrațiile de la timpan la fereastra ovală, funcționând ca o pârghie ce micșorează amplitudinea mișcării, dar mărește forța.

– ureche internă – > Melcul (cohleea)

Are o structură spirală cu 2 ture si ¾

Rampă vestibulară

Canalul cohlear

Rampă timpanică

Membrane: Reissner, bazilară,tectoria

De urechea externă aparține pavilionul, singura componentă vizibilă precum și conductorul auditiv. Partea vizibilă a urechii numită pavilionul urechii captează undele sonore din aer asemenea unei antene parabolice și le transmite prin canalul auditiv spre urechea interioară. Undelele ssurilor va fi mult mai ușoara.

În timpul lovirii între ele obiectele produc unde sonore, acestea sunt vibrații ale aerului care sunt percepute de ureche pe care le transformă în senzație auditivă. În ureche ajung numeroase sunete de la zumzetul insectelor până la zgomotul infernal provocat de avioanele cu reacție.

Atunci când auzim ceva, de fapt urechea noastra este atinsă de vibrațiile presiunii atmosferice, astfel urechea transformă undele sonore în impulsuri electrice pe care le transmite mai departe la creier, care la rândul său decodifică semnalele. Urechea se obisnuiește treptat cu sunetele, iar cu timpul învățăm și sensul acestora.

I.2.1. Cum funcționează urechea?

Urechea este împărțită în trei părți :

– ureche externa – >Pavilion – localizează spațial semnalul

focalizează

contribuie la stabilirea direcției

are o frecvență de rezonanță proprie la aprox. 3000 Hz

transformă undele sonore sferice în unde plane

– ureche medie – > cavitate de 15x5x2 mm, cu aer;

Timpan-oscilează sub acțiunea undei sonore

Ciocan

Scariță

Nicovală

Oscioarele transmit vibrațiile de la timpan la fereastra ovală, funcționând ca o pârghie ce micșorează amplitudinea mișcării, dar mărește forța.

– ureche internă – > Melcul (cohleea)

Are o structură spirală cu 2 ture si ¾

Rampă vestibulară

Canalul cohlear

Rampă timpanică

Membrane: Reissner, bazilară,tectoria

De urechea externă aparține pavilionul, singura componentă vizibilă precum și conductorul auditiv. Partea vizibilă a urechii numită pavilionul urechii captează undele sonore din aer asemenea unei antene parabolice și le transmite prin canalul auditiv spre urechea interioară. Undelele sonore captate de urechea exterioară trecând prin canalul auditiv exterior pun în mișcare membrana timpanică aflată pe intrarea urechii medii.

Urechea medie reprezintă cam o parte din urechea externă fiind de fapt o mică cavitate „săpată” în oasele craniului. Este delimitată spre exterior de membrana timpanică dar printr-un conduct subțire numit trompa lui Eustachie care comunică cu cavitatea nazală. Din acest motiv presiunea externă corespunde cu presiunea din urechea medie. Dacă presiunea atmosferică se modifică brusc urechea se adaptează în scurt timp la schimbarea de până atunci e posibil sa aiba loc modificări.

În cavitatea urechii medii se găsesc trei oscioare numite oscioare auditive. Fiecare dintre ele are o forma caracteristică :unul este ciocănașul ( malleus), cel de-al doilea este nicovala (incus), iar cel de-al treilea este scarița (stapes). Vibrațiile membranei timpanice se transmit mai intâi la ciocănaș, apoi la nicovala și scărița, iar de acolo la fereastra ovala, situată la intrarea din urechea medie și cea internă. În urechea internă cohleea sau melcul transformă vibrațiile în impulsuri electrice care sunt transmise la creier, având totodata un rol important în menținerea echilibrului. Legătura dintre urechea internă și creier este realizată prin intermediul nervului auditiv care la nivelul melcului trimite mai multe prelungiri. Cele trei conducte semicirculare umplute cu un lichid, respectiv cavitatea numită vestibulum care este compartimentată în saculă si utriculă, care sunt organele echilibrului.

Melcul este străbătut de trei canale umplute cu lichid, astfel în canalul cohlear se găsesc niște cili situați în mai multe rânduri, totalitatea acestor celule senzoriale împreună cu membrana tectorială alcătuiesc organul lui Corti, acesta este centrul organului auditiv. Vibrațiile care trec prin canalul cohlear pun în mișcare membrana bazală și membrana tectorială care vor acționa asupra cililor. Din aceste celule vor porni semnale către creier, unde se transformă în senzație auditivă.

I.2.2. Cum se măsoară zgomotul ?

Zgomotul este o senzație auditivă de tip și intensitate variabilă ce determină modificări la nivelul aparatului auditiv.

Caracteristicile zgomotului :

– intensitate

– durată – zgomote impulsive

– zgomote continue

– zgomote mixte- care determină apariția surdității profesionale

– frecvanța

Efectele expunerii îndelungate la zgomot puternic :

NESPECIFIC – sindrom general cu răsunet biologic neuroendocrin, cardiovascular și psihologic;

SPECIFIC – afectarea aparatului auditiv;

Intensitatea sonoră este energia purtată de sunet și se măsoara în decibeli (dB).

Astfel intensitatea sonoră a unei șoapte este de 15dB, murmurul produs de o clasă de elevi este de aproximativ 50Db, zgomotul unei străzi aglomerate este de aproximativ este de 90Db, astfel sunetele de peste 100dB sunt deja insuportabile. Un zgomot cu o intensitate de 140dB produs de exemplu de un avion cu reacție în timpul decolării este aproape dureros și poate afecta timpanul. Odată cu înaintarea în vârstă auzul slăbește treptat, mai ales reducerii mobilității oscioarelor auditive, care nu mai pot transmite vibrații la urechea internă. Infecțiile urechii pot afecta membrana timpanică sau pot influiența activitatea oscioarelor auditive. Orice problemă legată de ureche necesită control medical și diferitele forme ale slăbirii auzului pot fi cauzate de afectarea nervului auditiv.

I.4. Clasificarea și etiologia tulburărilor de auz.

O persoana este surdă atunci când nu este capabilă să perceapă sunetele unei conversații, chiar dacă realizează percepții fragmentare, nici chiar ajutorul unei proteze auditive nu îi permite percepția sunetelor. Astfel o persoana care prezintă un handicap de auz profund este dependentă de vedere pentru a comunica, chiar și dacă folosește un sistem care să-i ofere sprijin în a comunica. Surditatea are efecte defavorabile prin mutitate, prin neînsușirea și imposibilitatea utilizării limbajului ca mijoc de comunicare si gândire așa cum îl folosesc persoanele care nu suferǎ de pierderea auzului.

Surditatea condiționează dezvoltarea psihică, influențează atât calitativ cât calitativ. Diminuarea sau încetarea funcției auditive atrage după sine o necesitate, o anumită reorganizare perceptivă spre a putea utiliza cât mai bine simțurile care se află în stare de funcționare. Surditatea copilului constituie o preocupare aparte a medicinii deoarece, spre deosebire de adult, pierderea de auz suferita la o varsta frageda influenteaza profund si grav formarea intelectuala si psihologica a copilului. Scaderea auzului, denumita si surditate sau hipoacuzie, nu este de fapt o boala ci un simptom ce poate avea cauze multiple.

Handicapul de auz de cele mai multe ori reprezintă consecința unor malformații sau dereglări anatomo-fiziologice ale structurilor analizatorului auditiv, din această perspectivă se pot clasifica după mai multe criterii :

– Deficiențe de transmisie sau surditate de conducere este rezultatul dificultăților care se ivesc în calea sunetului, în trecerea lui de la exterior spre urechea internă. Sunetul este împiedicat să ajungă la urechea internă din cauza unor malformații ale urechii, defecțiuni ale timpanului, obturări sau blocări ale canalului auditiv extern și care poate fi cauzată de blocarea căii de transmitere a unor factori cum ar fi : dopurile de ceară, otitele, mastoidite, infecții de secreții purulente, presiunea din urechea medie poate fi prea mare sau prea mică, ceea ce face ca timpanul să nu se miște liber, blocarea sau dislocarea articulațiilor oscioarelor din urechea medie care duce la inflexibilitatea acestora, astfel toate acestea au un efect distructiv.

Marea majoritate a hipoacuziilor de transmisie pot fi tratate medicamentos sau chirurgical,dar nu întotdeauna aceste proceduri pot restabili un auz normal. De aceea, persoanele cu hipoacuzii de transmisie pot beneficia de un aparat auditiv care să le ofere încredere și comunicarea de care au nevoie.

– Deficiențe de percepție care sunt provocate de leziuni ale urechii interne, ale nervului auditiv urmate de pierderea totală sau parțiala a nervului auditiv. Deficienții de surditate de percepție nu aud frecvențele ascuțite, amplificarea produce un zgomot care le maschează pe acestea, tonurile grave fiind auzite înainte, astfel persoanele refuză aparatele amplificatoare.

– Deficiențe mixte care includ atât elemente ale deficienței de transmisie cât și ale celor de percepție.

A). După gradul (gravitatea) deficitului de auz identificăm : hipoacuzie care reprezintă diminuarea sau degradarea auzului între 0-90 dB și surditatea sau cofoza care este pierderea totală a auzului – peste 90 dB. Hipoacuzia la rândul ei poate avea grade diferite de gravitate și anume: hipoacuzie ușoară cu o pierdere de auz de 20-40 dB), hipoacuzie medie cu o pierdere de auz de 40-70 dB, hipoacuzie severă cu o pierdere de auz de 70-90 dB și anacuzie sau cofoza cu o pierdere de auz de peste 90 dB.

Hipoacuzia afectează aproximativ 1% din populație, fiind un serios handicap în viața de zi cu zi a individului, atât în planul școlarizării, al exercitării profesiei, cât și al relaționării cu ceilalți. Persoanele care au un deficit de auz profund nu sunt capabile de a a auzi sunetele unei conversații, așa cum o pot face hipoacuzicii care pot folosi un aparat auditiv.

Semnele hipoacuziei

Copiii cu o pierdere de auz adesea învață să compenseze acest neajuns fiind mult mai atenți la informațiile pe care le primesc pe alte căi, cum ar fi schimbarea intensității luminii la închiderea sau deschiderea unei uși, vibrațiile podelei și mișcările aerului. De aceea, răspunsurile lor pot părea normale făcând ca pierderea de auz să fie dificilă de depistat.

Testarea auzului la copiii nou născuți, prin programul de screening al auzului, este cea mai bună cale de a detecta pierderea de auz încă de la naștere. Atunci când nu există program de screening, adesea părinții sunt cei care încep să suspecteze o pierdere de auz.

Există o serie de manifestări care apar în comportamentul copilului care ar putea să indice dacă există aceste probleme de auz. Fiecare copil se dezvoltă într-un anume ritm de aceea nici unul dintre aceste semne nu poate indica sigur dacă există o problemă, dar fiecare indică pierderea unei importante informații auditive de către copil.

B). După lateralitate putem întâlni: deficiențe de auz unilaterale localizate doar la nivelul uneia dintre urechi, cealaltă fiind sănătoasă astfel putând fi folosit un aparat auditiv, și deficiențe de auz bilaterale care afectează ambele urechi.

C). După momentul apariției deficienței de auz există: deficiențe ereditare (moștenite) și deficiențe dobândite care la rândul lor sunt împărțite în deficiențe prenatale, perinatale și postnatale.

Etiologia tulburărilor de auz dobândite pornește de la apariția lor și anume :

– în perioada prenatală, în care intervin anumite cauze pe perioada sarcinii cum ar fi traumatisme fizice în timpul sarcinii, incompatibilitatea Rh între mamă și făt, iradieri ale mamei în timpul sarcinii, ingerarea unor substanțe toxice cum ar fi alcool sau medicamente care nu sunt indicate a fi luate în timpul sarcinii, tulburări ale metabolismului, afecțiuni endocrine, hemoragii;

– în perioada perinatală sau neonatala în care pot avea loc: anoxia care se referă la scăderea, sub valorile normale a oxigenului din țesuturile organismului, de diminuarea circulației sangvine, hemoragii, icterul nuclear etc.

– în perioada postnatală în care pot avea loc infecții – otită, rujeolă, oreion, febră, stări distrofice, accidente, lovituri la nivelul urechii, intoxicații afecțiuni vasculare, abuz de antibiotice, expuneri îndelungate la stimuli auditivi foarte puternici cum ar fi ascultarea unei melodii la volum tare.

Cu toții asociem pierderea auzului cu îmbătrânirea, astfel spunem că majoritatea pierderilor de auz au legătura cu îmbătrânirea, dar pe lângă toate acestea mai există și alte cauze pe care noi nu le știm, sau nu ne dăm seama de ele. Aceste cauze pot fi ereditare, patologice ca rezultat al unor boli, și idiopatice care au origini necunoscute , nu știm în urma căruia a apărut .

Există și anumite cauze ale surdității și anume se acceptă existența a patru cauze majore ale surdității și deficiențelor auditive profunde :

– Rubeola maternă în timpul sarcinii, care poate provoca fătului surditate dar și tulburări ale vederii, afecțiuni ale inimii în special în primul trimestru al sarcinii.

– Ereditatea care constituie principala cauză a deficiențelor de auz; Chiar dacă 90% dintre copiii surzi se nasc din părinți auzitori, aproximativ 30% din populația școlară cu astfel de deficiențe are o rudă cu handicap de auz.

– Nașterea prematură și complicații ale sarcinii sau nașterii, sunt factori care măresc riscul apariției tulburărilor de auz, prematuritatea și greutatea redusă la naștere sunt cele mai adesea identificate în rândul celor cu deficiențe de auz.

– Meningita care constituie cauza principală de natură infecțioasă a surzeniei, având o cauză bacterială sau virală, astfel distrugând aparatul senzorial acustic din urechea internă.

O altă cauză o constituie otita, o infecție sau inflamație a urechii medii, care netratată afectează calea de transmisie aeriană, precum și alte cauze cum ar fi : incompatibilitatea Rh sangvin dintre mamă și copil, oreionul, pojarul, expunerea repetă la sunete puternice, dopul de cerumen, medicamentele etc.

I.3.1. Semnele pierderii de auz.

• Copilul nu tresare la sunete puternice.

• Nu poate localiza sursa sonoră, atunci când aude un zgomot întoarce capul în direcția opusă, în schimb copiii care au un auz normal încearcă să întoarcă capul pentru a localiza de unde vine sunetul.

• Este nevoie de o amplificare a sunetelor atunci când micuțul stă prea aproape de televizor, si dă volumul foarte tare, atunci când este întrebat ce face și el răspunde: „ce?", atunci când i se vorbește și nu răspunde înseamnă că are probleme de auz.

• Dacă își atinge frecvent urechile sau trage de ele, ne putem da seama ca micuțul le are înfundate, fie există o infecție la nivelul acestora;

• Încetarea sau modificarea gânguritului în jurul vârstei de 6-8 luni poate fi depistată de către mamă;

• Lipsa răspunsului normal la sunete atunci când este pus în situația de a răspunde la propriul nume;

• Dacă gânguritul nu evoluează către sunete ale vorbirii care pot fi recunoscute sau cuvinte atunci când copilul se apropie de vârsta de 2 ani.

• Lipsa răspunsului la comenzi simple cum ar fi ,, vino la mama" atunci când are vârsta de aproape un an;

• Fuge de contactul cu alți copii sau devine agresiv, indicând o frustrarea cauzată de lipsa de înțelegere, apoi ca o urmare a pierderii de auz.

• Frecvent nu înțelege o adresare directă;

I.4.Consecințele surdității asupra dezvoltării psiho-fizice a deficientului de auz.

Indiferent de tipul de surditate, apariția surdității la copii înaintea achiziționării limbajului poate avea consecințe în planul dezvoltării psihice.

La copiii cu deficiență de auz, afecțiunea primară stă la baza analizatorului auditiv, fapt care crează dificultăți de adaptare întrucât auzul stă la baza formării vorbirii orale și contribuie la orientarea în spațiul înconjurător, la controlul activităților motrice astfel surditatea va antrena o serie de tulburări în dezvoltare persoanei.

Surditatea copilului se manifestă în principal prin semne generale care trebuie cunoscute atât de familie, cât și de alte persoane, care se ocupă de îngrijirea și educarea acestora.

Acestea sunt reprezentate prin tulburări de limbaj, tulburări de dezvoltare intelectuală și tulburări psihoafective.Copilul care este surd nu poate acumula bagajul de cuvinte necesar vorbirii și nu-și formează automatismele nervoase necesare limbajului. Defecțiunea de vorbire este cu atât mai severă cu cât surditatea copilului se instalează mai devreme. Surditățile congenitale și cele apărute dupa naștere, până la vârsta de 2-3 ani, care este vârsta de însușire a limbajului , produc surdomutitate.
În lipsa auzului, care este suportul unei anumite forme de gândire, copiii surzi nu-și pot forma și dezvoltă gândirea conceptuală, lipsindu-le reprezentarea acustică a cuvintelor vorbite. Copilul surd are un sentiment de izolare, evenimentele la care asista i se par incoerente, de neînțeles pentru el, anturajul i se pare străin și ostil, cei cu hipoacuzie ușoară pot fi descoperiți la școală prin greșelile pe care le fac la scrisul după dictare.

Comparativ cu gândirea auzitorului cea a deficientului de auz are un conținut concret neevoluat, abstractizarea este mai puțin accesibilă. Unele forme ale deficienței de auz pot determina o întârziere intelectuală, ca o consecință a destructurării raportului dintre gândire și limbaj. Memoria are aproximativ aceleași caracteristici ca la normalul auzitor, cea cognitiv-verbală se dezvoltă mai lent, în procesul demutizării, în timp ce memoria vizual-motrică și afectivă este mai bine dezvoltată. Imaginația constă în capacitatea de a crea reprezentări noi, pe baza ideilor, senzațiilor, percepțiilor acumulate anterior.

Folosirea exagerată a limbajului gesturilor poate deveni un obstacol în învățarea limbajului oral., dar și folosirea metodei orale pure, chiar în educația timpurie, înseamnă a lipsi copilul de o comunicare reală, atâta timp cât limbajul nu este bine instalat. Cei care au din naștere handicapul auditiv sau provin din familiile de surzi sau hipoacuzi sunt mai expresivi în gesturi și mimica, surzii sunt mai rigizi și se tem să nu fie respinși.

Surditatea nu restrânge numai registrul auditiv al copilului, ci mai ales inter-relaționarea socială timpurie care stă la baza procesului de comunicare.

În cele mai timpurii contacte pe care copilul le are cu persoanele din jur și cu mediul ambiant, se includ pipăitul, mirosul, gustul, văzul, auzul, folosind o varietate de modalități de a cunoaște lumea. În mod normal, copilul este implicat de la început în tot felul de activități, în care schimbul de informație este reciproc, stabilindu-se un gen de ‘’conversație’’ chiar înainte de apariția primelor cuvinte. Adultul și copilul manifestă un interes reciproc unul față de altul, manifestat într-un gen de dialog intim și afectiv între cei doi în care atenția este împărtășită. O treaptă importantă în dezvoltarea este momentul în care în relația directă adult-copil este interpus un element din lumea exterioară.

Webster și Wood descriu acest fenomen ca pe un triunghi de referință, în care o experiență vizuală,fie un subiect sau un eveniment, împărtășită vizual de copil și adult este îmbinată permanent de limbajul corespunzător.

Observațiile efectuate asupra modalitățiilor de interacțiune timpurie între mamă și copiii surzi efectuate de Gregory și Mogford, în 1981 au scos în evidență existența unor deficiențe, în comparație cu interrelația dintre mamă și copilul auzitor.

În jurul vârstei de optsprezece luni, când copilul auzitor este prins în ‘’dialog’’ cu părinții, aceștia interpretează producția verbală a copilului clarificând-o și dându-i sens, folosind repetiții, cuvinte cheie sau extinzând și parafrazând ceea ce copilul intenționa sâ comunice, oferindu-i astfel un model verbal pe care copilul să-l interogheze.

La copiii surzi din naștere, însușirea comunicării verbale este blocată, la fel și achiziția de experiențe sociale, fapt ce limitează dezvoltarea capacităților intelectuale, a gândirii și a personalității copilului. Pe fondul surdității dobândite, după achiziționarea limbajului, apare diminuarea capacităților intelectuale ale copilului, dacă nu se intervine compensator în mod sistematic și organizat în direcția stimulării proceselor psihice.

Din punct de vedere al dezvoltării psihofizice putem identifica anumite trăsături ale deficienților de auz și anume:

– dezvoltarea fizică este normală dar cea a componentelor motrice cum este mersul, mișcările, scrisul, prezintă o ușoare întârziere din cauza necomunicării, a absenței vorbirii etc.

– orientarea este diminuată din cauza absenței auzului,

– gradul deficienței auditive diferă în funcție de cauză,tip,locul și profunzimea leziunii afectate;

– însușirea comunicării în mod constant a gesturilor și mimicii, bineînțeles cu un limbaj caracteristic persoanelor cu deficiențe de auz;

– memoria cognitiv – verbală se dezvoltă mai lent, în timp ce memoria vizual-motrică și afectivă se dezvoltă mai repede;

– întârzierea învățării vorbirii afectează relațiile sociale, adaptarea la cerințele școlii, integrarea într-un grup profesional, afectează stima de sine a persoanei, sentimente de inferioritate, stări depresive, descurajare, eșecuri atât în plan școlar cât și profesional;

– în asimilarea informațiilor imaginația și creativitatea se dovedesc a fi folositoare persoanei cu deficienței de auz, bazându-se pe vizualitate;

I.6. Precizări terminologice.

• Deficiența de auz – deficiența senzorială reprezentând diminuarea sau pierderea totală sau parțială a auzului, din diferite cauze.

• Surditatea – infirmitate congenitală sau dobândită, care constă în imposibilitatea totală sau parțială de a percepe sunetele, afectând una sau ambele urechi ale unei persoanei.

• Hipoacuzia -slăbire a acuității urechii, este un handicap de auz parțial care presupune diminuarea sau degradarea auzului,

• Muțenie sau mutitate – reprezintă lipsa capacității de a vorbi, stare defectuoasă, caracterizată prin imposibilitatea vorbirii.

CAPITOLUL II – « COMUNICAREA ȘI LIMBAJUL » LA COPIII CU DEFICIENȚE DE AUZ

II.1. Implicațiile limbajului

Limbajul este activitatea individuală de comunicare prin intermediul limbii,ori comunicarea, transmiterea de informații care presupune vehicularea unor semnificații într-un "emițător" și un "receptor ", ceea ce nu se poate realiza decât prin utilizarea unor "coduri" care sa permită materializarea acestor " mesaje" ,codurile putând fi semnele, cuvintele diferitelor limbi naturale sau limbajul mimico – gesticular etc.

Este necesar a aminti de asemenea, că gândirea, ca proces logic realizează legăturile între diferite noțiuni întrucât acestea nu pot exista separat ci în sisteme de noțiuni de formă piramidală în care noțiunile aflate pe o treaptă mai înaltă cu un grad mai mare de generalizare și abstractizare. De aceea gândirea lucrează cu acele construcții mai complexe,cum sunt judecățile și raționamentele, acestea trebuie să se materializeze în construcții lingvistice mai complexe decât cuvântul , cum sunt propozițiile, frazele. Si așa cum în cadrul limbajului utilizarea vocabularului unei limbi nu se poate face în absența unor reguli gramaticale, tot așa ,în cadrul gândirii, utilizarea noțiunilor nu se poate face în afara legilor logice care vizează corectitudinea gândirii, adecvarea ei la realitate.

Legătura dintre gândire și limbaj se evidențiază însă și în situațiile în care diferite perturbării ce se pot produce în cadrul unuia influențează negativ și pe celelalte, altfel spus afectarea accidentală a mecanismului complex al gândiri se manifestă și prin dificultăți ale comunicării.
Așadar, gândirea se formează și se dezvoltă prin intermediul limbajului în absența căruia rămâne la un stadiu primitiv în cazurile copiilor surzi din naștere.

De aceea funcțiile esențiale ale limbajului sunt inseparabile : funcția de comunicare se realizează cu cea cognitivă și ambele sunt dependente de cea reglatorie; funcția persuasivă,de convingere ar fi imposibilă în absența raționamentelor; funcția dialectică a limbajului este implicată chiar în soluționarea conflictelor problematice, aparținând gândirii.
La nivelul personalității, limbajul, un indicator al capacității intelectuale, bogăția vocabularului, corectitudinea gramaticală, cursivitatea logică a influenței gândirii. În același timp, dovada înțelegerii, a funcționalității gândirii se poate face prin intermediul verbalizării, exteriorizării prin limbaj a ideilor.

II.1.1. Limbajul copilului cu deficiențe de auz

Autorul C. Păunescu în lucrarea ’’Copilul deficient, cunoașterea și educarea lui’’ vorbește despre copilul surd că nu poate să-și organizeze limbajul din cauza lipsei de auz. Cu ajutorul limbajului individual își exprimă gândirea, atitudinea, și influențează întreg complex socio-cultural. De limbaj se folosește gândirea ca să se exteriorizeze pentru concepte, judecăți, raționamente, astfel limbajul constituie un rezultat al procesului de dezvoltare a gândirii.

Ceea ce noi avem cu toții în comun este limbajul care ne permite să ne exprimăm gândurile, să ne dezvoltăm ideile, să împărtășim sentimentele etc. Nu este important modul în care comunicăm sau limbajul pe care îl folosim, ci este important capacitatea de a comunica eficient. Bineînțeles că limbajul vorbit este cel mai utilă formă de comunicare, deoarece este cel mai ușor de înțeles de către toți, dar asta nu înseamnă că limbajul semnelor este dificil sau nu trebuie utilizat.

Limbajul deficienților de auz este puternic influențat de deficiența senzorială existentă, fiind afectate în planul vorbirii modul de exprimare și calitatea discursului, neexistând feedback-ul sonor de corecție sau fiind diminuat. Limbajul oral al deficientului de auz este, deficitar pe linia exprimării, a intonației, a ritmului, a calității articulării, fapt ce perturbă inteligibilitatea vorbirii. Vocabularul hipoacuzicilor se dezvoltă mai rapid decât cel al surzilor, deoarece au posibilitatea de a percepe unele sunete și cuvinte astfel ei ajungând să folosească corect exprimarea prin cuvinte și propoziții, să înțeleagă mesajele verbale recepționate și să se facă înțeleși de interlocutori.

Astfel, copiii deficienți de auz sunt timizi, neîncrezători, dependenți de anturaj, anxioși, negativiști, cu teamă crescută de eșec, lipsiți de inițiativă, fără interese, cu frică de respingere, dar bineînțeles că există și deficienți de auz sociabili, degajați, optimiști care nu se simt dezavantajați, ei știu ca au o anumită deficiența dar nu îi afectează acest lucru. Dificultăți întâlnite la persoanele cu handicap pot fi clasificate astfel :

1. Dificultăți de ordin general cum sunt dificultățile de exprimare și comunicare, pentru cei cu deficiențe senzoriale;

2. Dificultăți de ordin profesional și anume dificultăți legate de instruirea și pregătirea profesională a persoanei cu deficiențe de auz;

3. Dificultăți de ordin psihologic și social cu privire la barierele psihologice care apar între persoanele cu și fără handicap ca urmare a dificultăților întâmpinate în activități cotidiene, profesionale sau sociale precum și datorită unor prejudecăți deformate cu privire la activitatea persoanei cu deficiențe.

Percepția limbajului scris la copilul cu surditate se realizează mult mai ușor deoarece este forma primară pe care se bazează persoana deficientă. Important este ca acești copii să înțeleagă care sunt consecințele situației de a fi surd adică neintegrarea în grupuri, reducerea șanselor în viață de a face lucruri pe care ei și le doresc

Lafon (1985) susține că această capacitate de imaginare lipsește copilului surd, care rămâne astfel atașat concretului, iar mecanismele de abstractizare, legate de experimentarea prin acțiune și vorbire, rămân la un nivel rudimentar limitând accesul la achizițiile școlare și culturale.

Halliday (1975) face o clasificare a funcțiilor limbajului iar Webster și Mc Connell (1987) le rezumă la trei și anume: funcția cognitivă, socială și abstractă. Limbajul intervine eficient în categorizarea experiențelor, în realizarea schimburilor de elemente informaționale și în generarea de experiență lingvistică. In accepțiune comună principalul handicap indus de deficiența auditivă este limitarea comunicării, înțeleasă mai ales ca și comunicare interpersonală, de aici rezultă importanța deosebită acordată antrenamentelor lingvistice și dezvoltării abilităților de comunicare.

Relația gândire-limbaj capătă o semnificație aparte în situația copilului cu deficit auditiv, în acest caz chiar dacă sunt întrunite toate condițiile favorabile, limbajul verbal se instalară cu întârziere și după anumiți autori, traseul pe care îl va urma în dezvoltarea sa va fi diferit de cel ai copiilor auzitori.

II.2. Rolul comunicării

Ce este comunicarea?

Comunicarea este atuncicând doi sau mai mulți oameni schimbă informații: stabilesc contactul, încep relații, își exprimă nevoi, împărtășesc sentimente și opinii, astfel că fără comunicare oamenii sunt izolați.

În fiecare zi, în fiecare moment, ființele comunică între ele, adică fac schimb de informații, pentru aceasta oamenii folosesc diferite mijloace. Comunicarea face posibilă coexistența oamenilor, salutul sau un gest prietenesc sunt forme simple de a stabili un contact cu ceilalți. comunicarea directă între oameni este realizată prin intermediul cuvintelor sau a gesturilor.

Comunicarea este esența vieții, ea ne ajută să ne formăm limbajul și cu ajutorul limbajului putem comunica cu ceilalți, fiecare în stilul, modul lui de exprimare. Ea este procesul prin care mesajele sunt emise, receptate și urmează a fi decodificate în scopul de a produce o schimbare comportamentală, atitudinală sau informațională. Dorința de comunicare este prezentă la noi toți, fiecare vrea să-și spună punctul de vedere, să fie inclus în anumite grupuri din care el crede că poate face parte se identifică, astfel putând comunica în felul lui.

Miles B. și Riggio M. în lucrarea ’’Remarkable Conversation’’ (1999) afirmau : ’’comunicarea reprezintă modalitatea prin care oamenii intră în legătură cu mediul și cu ceilalți, comunicarea înseamnă inter-relaționare’’. Bineînțeles că fără comunicare noi nu am putea înțelege ce spun ceilalți dacă nu ar exista semnele, nu am gesticula, dacă nu am comunica verbal sau non-verbal. În comunicare se schimbă mesaje, informații, simboluri, semnificații, idei, sentimente, intenții, interese, cu scopul de a influența calitativ comportamentul celuilalt.

A comunica eficient înseamnă a convinge, a putea dezvolta gândirea, afectivitatea, personalitatea, a informa inteligibil, a înțelege corect semnificația mesajului, a sesiza, a conștientiza reacțiile, atitudinile și modificările comportamentale ale receptorului. Sursa emițătoare trebuie să fie credibilă, atractivă, competentă, demnă de încredere, obiectivă, sintetică, generoasă, logică. De claritatea sunetelor pe care le percepem depinde în mare măsură de calitatea vieții, posibilitatea de a înțelege și comunica așa cum ne dorim. Strămoșii noștri îndepărtați se exprimau prin gesturi, și astăzi omul își folosește brațele, mâinile și capul ca să facă gesturi. Gesturile sale preced, ilustrează sau precizează ceea ce spun cuvintele spre exemplu degetul dus spre obraz indica rușine, iar spre tâmplă semnifica nebunia.

Oamenii preistorici comunicau probabil între ei prin strigăte și diferite alte sunete, apoi treptat, oamenii au avut nevoie să transmită informații din ce în ce mai complexe. Astfel, au început sa folosească combinații de sunete diferite pentru fiecare obiect, fiecare acțiune și fiecare idee, ei au inventat cuvinte pentru a desemna animalele, plantele, întreaga natura înconjurătoare și propriile lor activități: fuga, vânătoarea, hrana, somnul.

Unii cercetători cred că primii oameni care au folosit un limbaj, au trăit acum mai mult de o sută de mii de ani. P. Ogden și S. Lipsett (1982) în lucrarea ’’Grădina tăcută: să înțelegem copilul surd ’’ spuneau că trebuie să privim copilul ca pe o ființă umană și să-l facem să găsească o modalitate prin care să se poată exprima. În lucrarea ’’Copilul cu surdocecitate/deficiențe senzoriale multiple: Intervenție și educație’’ din Manualul utilizat în cadrul cursului de formare, specializare a profesorului sunt enumerate mai multe tipuri și forme de comunicare, modul de realizare a acestora și anume :

– comunicare verbală

– comunicare non-verbală

– comunicare paraverbală realizate prin :

semnal – mișcare specifică pentru stop/ start, sau prin repetare

gesturi – atenție – gamă filtrată, selecționată și oral

indicații specifice prin repetare

semne mari – acuitate vizuală redusă,

dactileme,

vorbirea

Braille tipărit se va avea în vedere : reziduurile de vedere, stabilitatea gradului de

de deficit vizual, complexitatea deficienței, capacitatea de receptare și integrare a informației tactile etc.

– mijloace mecanice auxiliare: optice, dactilografie și scriere etc.

Ascultarea e importantă încă de la naștere, atunci când copilul învață să facă diferențe între tare și încet, ridicat și scăzut, să determine distanța și înțelesul sunetelor, el analizează vocea umană și diferențiază sunetele sale de ale celorlalți. După Peter Guberina componentele esențiale ale comunicării sunt : limba, care stă la originea transmisiei și recepției informației, constituite din sisteme fonologice, morfologice și sintactice; valorile limbii : intonația, ritmul, pauzele, timpul, mișcările care dau limbajului valențe afective; contextul, în care comunicarea se derulează într-un context determinat.

Autoarea Maria Anca în lucrarea ’’ Intervenții psihopedagogice în antrenarea funcției auditive’’ prezintă structura limbajului și anume afirma : comunicarea este eficientă daca sunt reunite în mod optim inteligibilitatea vorbirii, bogăția informației și rapiditatea transmisiei, limbajul realizează acest efect prin două procedee complementare : acumularea care este transmisia unei informații cât mai bogate plecând de la elemente limitate ca număr; eliminarea permite să nu dea atenției tuturor elementelor pentru a înțelege un mesaj.

II.2.3. Comunicarea deficienților de auz.

Când se naște, copilul nu știe să vorbească, el se face înțeles de cei din jur prin strigăte, prin plâns și mimică. Crescând, el învață treptat să își folosească glasul, să producă și să controleze sunetele, apoi să stăpânească limbajul părinților săi, dar omul nu se mulțumește doar cu articularea cuvintelor pentru a vorbi.

Vorbirea este o formă de comunicare importantă și foarte folositoare societății auzitoare, astfel copilul are nevoie de cel puțin un limbaj complet pentru a fi capabil să învețe unul de la altul, bineînțeles dezvoltarea comunicării trebuie să fie total asimilată. Dezvoltarea limbajului vorbit este posibilă pentru copiii surzi, dar aceasta trebuie asimilată mai întâi prin metode vizuale, uneori pe plan secundar prin auzire, astfel este inutilă încercarea de a ajuta un copil surd să vorbească dacă acesta nu este capabil să comunice.

Nici o formă a comunicării nu trebuie exclusă datorită importanței comunicării timpurii dintre copii și cei în a căror grijă se află aceștia, de aceea trebuie să ne adaptăm comunicarea în funcție de fiecare copil în parte. Pentru a avea contact și comunicare cu un copil, trebuie să folosim toate formele posibile de a ne exprima față de acesta pentru a înțelege ceea ce vrem sa spunem. Auzul este o funcție extrem de importantă, având un rol principal în comunicare, dificultatea exprimării depinde de nivelul de vorbire, gradul de pierdere al auzului și vârsta.

Copilul poate să nu aibă probleme în înțelegerea conceptului dar poate întâmpina dificultăți de învățare a limbii folosite pentru descrierea conceptelor, dar poate întâmpina mai puține dificultăți în matematică, științe etc. Întreruperile frecvente nu încurajează copilul să comunice ci rup fluxul comunicării astfel descurajându-l.

Fie că ne place sau nu să recunoaștem, limbajul semnelor rămâne prima noastră limbă, deoarece noi percepem lucrurile cu ajutorul vederii și încercăm să le înțelegem.

Forme posibile de comunicare : Non-simbolice: limbajul corpului, mimică, sunete / vocal, percepție senzorială, gesturi, contact vizual

Simbolice : fotografii, pictograme, desene,obiecte, limba vorbită, semne, limbajul mimico-gestual, dactileme, scrisul și cititul.

II.4. Limbajul deficientului de auz – modalități compensatorii.

Limbajul semnelor este un subiect care stârnește anumite reacții atât din partea specialiștilor cât și din partea persoanelor care au o deficiență de auz, mulți dintre cei auzitori cred că aceste persoane nu pot vorbi, nu se pot integra în societate deoarece nu își pot crea condițiile necesare unei integrări etc.

Acesta este un limbaj sugestiv cu ajutorul căruia se pot exprima emoții, sentimente, implică participarea persoanei, posibilitatea de a folosi propriul corp, contactul vizual, diverse expresii ale feței, forme ale mâinilor și gesturi în scopul de a comunica bineînțeles prin semne. Persoanele cu deficiențe de auz urmăresc în permanență indicațiile pe care le primesc vizual, interpretând limbajul corporal. Structura limbajului semnelor este diferită de cea a limbajului vorbit, deficienții de auz au o minte vizuală, ei văd ceea ce vor să spună ceilalți. Dar cum aproximativ 90% din copii surzi se nasc din părinți auzitori, ei nu au în familie pe cineva care să fi folosit limbajul semnelor de la naștere. Un număr mare de cercetători afirmau că limbajul semnelor reprezintă este limba naturală a copilului surd, mai ales dacă surditatea acestuia este profundă.

Copiii surzi gândesc în imagini și au abilitatea de a comunica vizual, limbajul semnelor având un avantaj în etapele inițiale ale dezvoltării limbajului, copiii reușesc să un bun control asupra mișcărilor mâinilor, cu mult înainte de a exercita controlul asupra vocii. În plus limbajul semnelor oferă copilului surd posibilitatea de a comunica imediat și direct spre deosebire de vorbirea distorsionată și incompletă pe care o aud copiii.

Dezvoltarea limbajului constituie bază pentru dezvoltarea cognitivă și socială cât și pentru citit și scris. Pentru examinarea inițială a copilului surd se urmărește stabilirea stadiului dezvoltării vorbirii, nivelul lui mintal, starea afectivității etc.

In cazul tulburărilor de auz intervine compensarea care constă într-un proces de reechilibrare a funcționării organismului, în scopul adaptării la solicitările mediului, pe baza legii unității și interacțiunii părților componente ale unui sistem. Compensarea este acțiunea de contrabalansare a unei deficiențe. Termenul de ,,compensare,, vine din latină și înseamnă a echilibra un efect prin altul. Compensarea este un proces adaptativ ce se realizează conștient sau inconștient și care tinde să restabilească un echilibru dereglat.

Fenomenul compensării poate fi întâlnit în următoarele forme :

– compensarea organică, întâlnită la hipoacuzici prin creșterea eficienței percepției auditive, se referă la exersarea și creșterea sensibilității acuității auditive pe baza resturilor funcționale existente, care nu urmărește refacerea părții afectate din organul auditiv;

– compensarea funcțională, care se realizează în cazul pierderii totale a auzului și presupune restructurarea schemei funcționale prin preluarea analizatorilor care nu funcționează; În acest caz auzul deficitar este compensat de văz, prin labiolectură, de simțul vibrotactil, adică perceperea vibrațiilor articulatorii în procesul demutizării;

– compensarea de tip mixt, care este întâlnită în anumite cazuri de hipoacuzie cu implicarea structurilor organice și funcționale.

Formele de comunicare folosite în procesul educațional al copiilor cu deficiențe de auz sunt :

Comunicarea verbală :

– orală

– scrisă , care are la bază un vocabular dirijat de anumite reguli gramaticale;

Comunicare mimico-gestuală, care este cea mai la îndemâna formă de comunicare, de multe ori este folosită într-o manieră stereotipică și de auzitori;

Comunicare cu ajutorul dactilemelor, care are la bază un sistem de semne manuale care înlocuiesc literele din limbajul verbal și respectă anumite ’’ reguli gramaticale’’ în ceea ce privește topica formulării mesajului.

Comunicare bilingvă :

comunicarea verbală și comunicarea mimico – gestuală, folosite împreună,

comunicarea verbală și comunicarea cu dactileme;

5. Comunicarea totală în care sunt folosite toate tipurile de comunicare, în ideea de a se completa reciproc și de a ajuta la corectarea înțelegerii mesajului.

Autorul C. Pufan (1965, 1982) studiază gândirea copiilor și adolescenților surzi aflați în curs de demutizare. El surprinde în acești subiecți următoarele etape în evoluția gândirii și a limbajului.

> Etapa în care gândirea și limbajul se realizează pe bază de imagini (concrete, multiple, generalizate).

> Etapa în care aceste procese psihice se realizează în ansamblu pe bază de imagine, iar parțial pe bază de cuvinte.

> Etapa în care gândirea se realizează pe bază de cuvinte și parțial pe bază de imagini.

> Etapa în care gândirea și limbajul dispun de aceleași caracteristici de realizare ca și operațiile de gândire ale auzi torului.

Subiecții investigați au fost elevi ai școlii de surzi, clasele I-IV care corespund primelor două etape menționate. Pentru ei limbajul gestual este mijlocul de comunicare și principalul instrument al gândirii, limbajul verbal fiind în curs de constituire.

Concluziile la care conduce studiul sunt următoarele:

> gândirea în imagini a surdului nedemutizat este inferioară celei noțional-verbale a auzitorului;

> sunt prezente principalele judecăți și forme de raționament;

> investigațiile sunt simple și deseori incomplete;

> în exprimarea judecăților în limbaj gestual intervin procedee de aglutinare a semnelor, corespunzătoare limbajului interior;

> gândirea este impregnată de elementul situativ, concret;

> se constată o evoluție inegală a diferitelor tipuri de judecăți; sunt stabilite "judecăți de bază" care asigură dezvoltarea celorlalte judecăți.

Au existat de-a lungul timpului diferite poziții față de metoda folosită pentru învățarea limbii de către deficienții de auz. Dintre acestea, au fost structurate trei metode principale:

metode care folosesc preponderent limbajul oral (orale);

metode care folosesc în principal limbajul scris (metode scrise);

– metode combinate, care utilizează și mijloace auxiliare: dactilemele, labiolectura și mimico-gesticulația.

Copiii cu deficiențe de auz implicați într-o metodă care combină vizualul cu auditivul, la fel cum fac persoanele valide în situații de comunicare, devin mult mai receptivi decât cei care se bazează doar pe informația vizuală.

Auzul este de o importanță majoră în viața de zi cu zi, ne oferă informații despre lumea înconjurătoare și totodată cu ajutorul lui se dezvoltă și se mențin abilitățile de a comunica cu cei din jur, din acest motiv este foarte importantă vârsta la care a survenit pierderea de auz.

II.4.1. Mimico-gesticulația

În ultima vreme s-a acordat o atenție mai mare gesturilor în procesul de invățămant special, întrucât folosirea numai a limbajului oral s-a dovedit a fi insuficientă, mai ales în primii ani de instruire a copilului surd.

Mimico-gesticulația este un mijloc de comunicare specific uman, un limbaj ce oferă posibilități de a opera nu numai cu experiența personală dar și cea istorico-socială însușită; el implică o anumită convenționalitate și permite dezvoltarea unei gândiri de tip uman, desigur la un nivel mai scăzut decât cel pe baza cuvântului și a gândirii noțional verbale. Limbajul mimico-gestual este limba maternă pentru oamenii surzi, dezvoltarea limbajului constituie bază pentru dezvoltarea cognitivă și socială cât și pentru citit și scris.

Mimico-gesticulația persoanei cu deficiențe de auz are o structura complexă, ea evoluează, se îmbogățește, se rectifică prin învățare, nu se limitează la un număr mic de semnale, îndeplinind condițiile unui mod coerent de comunicare, care operează cu semnale la nivelul dezvoltării fiziologice și psihice specific umane, și deținând rolul de integrator al experienței senzorial-logice.

Din unele cercetări rezultă că stadiile de achiziție ale limbajului gestual sunt aproximativ aceleași ca și stadiile achiziției limbajului oral. Prin urmare, copilul surd își dezvoltă limbajul gestual în același mod și în aceeași perioadă optimă de timp în care copilul auzitor își dezvoltă limbajul verbal. Deoarece până în jurul vârstei de patru ani este ineficientă folosirea limbajului verbal cu copilul surd, acesta poate să nu se integreze în mediul din care face parte, dacă cei din jurul său, părinți, rude apropiate nu folosesc un mijloc de comunicare cu el, iar mijlocul cel mai util este limbajul gestual. Se recomandă, ca părinții auzitori să adopte modalitatea de comunicare gestuală cu copiii lor surzi, cel puțin în primii ani de viață, pentru a-i scoate din izolarea comunicativă în care trăiesc.

Dacă părinții refuză să ajute copilul, nu doresc să comunice cu el, din dorința de a nu scoate în evidență că au un copil surd, acești părinți pot să antreneze la copilul lor carențe mult mai grave decât însăși surditatea. Limbajul mimico-gestual folosit în mod rațional, permite copilului să cunoască mediul înconjurător și, în același timp, să-și exprime dorințe, gânduri, opinii, mai târziu, aceste achiziții gestuale vor contribui la învățarea limbajului oral.

Mai mult, fiind familiarizați cu deficiența lor, aceste persoane cu astfel de deficiențe vor accepta de timpuriu și vor pune mai puține probleme de adaptare psihologică și socială, vor avea deprinderi superioare de scriere și de citire și o labiolectură mai bună. S-a constatat, în practica școlară, că acei copii surzi proveniți din familii de surzi au un bagaj mai bogat de cunoștințe și un limbaj mai dezvoltat în comparație cu copiii surzi din familii de auzitori.

Limbajul mimico-gestual poate fi definit, după W. Welther, ca o formă specifică de comunicare interumană, prin intermediul unui sistem de gesturi asociate cu reacții mimice și pantomimice, folosite între parteneri și recepționate cu ajutorul văzului.

Într-adevăr, între limbajul verbal și cel gestual există unele asemănări, dar și diferențe fundamentale, acestea datorându-se, în special, direcțiilor auditive și, respectiv, vizuale în care au evoluat cele două forme de limbaj. Limbajul mimico-gestual trebuie privit ca un limbaj adevărat, având majoritatea trăsăturilor lui esențiale, astfel el îndeplinește funcția generală de comunicare între indivizii unei colectivități, având un caracter social, operează cu noțiuni, fiind un instrument al gândirii.

Ca orice limbaj, și mimico-gesticulația manifestă o evoluție a gesturilor în cursul timpului, în funcție de mediu, regiune, de gradul instruirii celor ce utilizează gesturile.

Autorul C. Pufan afirmă că la baza schimbării conținutului și abandonării gesturilor stau de obicei motive sociale, astfel schimbarea tradițiilor, a obiceiurilor, creșterea nivelului de instruire a surzilor, urbanizarea, progresele științei și tehnicii, etc. determină modificări în aspectul și semnificația gesturilor, acestea devin mai puțin evidente în comunicarea dintre surzi.

Întrucât gesturile nu pot fi folosite decât între surzi sau între persoane care au același cod de comunicare, considerăm că este util ca tot mai multe persoane să cunoască acest cod.

II.4.2. Labiolectura

Labiolectura este un proces de descifrare a limbajului vorbit, folosit de persoanele cu deficiențe de auz, bazat pe analiza mișcării buzelor interlocutorului. Labiolectura este abilitatea care se învață, astfel cu cât auzul este mai deficitar cu atât este mai importantă, astfel toți copiii deficienți de auz trebuie să dezvolte această abilitate de a citi de pe buze pentru a comunica și a înțelege ceea ce se spune. În cartea autoarei Popa Mariana în lucrarea intitulată ,,Deficiența de auz : repere psihologice și metodologice,, afirma că labiolectura reprezintă perceperea vizuală a limbajului verbal sub forma sa orală după mișcările vizibile ale organelor fonatore, dar și după fizionomia interlocutorului.În acest sens unii specialiști au denumit-o citire facială sau citire labio-facială.

Citirea de pe buze datează de foarte mult timp pentru că deficienții de auz au încercat întotdeauna să descifreze vorbirea uitându-se la buzele și la fața interlocutorului. Astfel prin labiolectura sunt evidențiate trei tipuri :

1).ideo-vizuală

2).vizual-fonetică

3).ideo-vizual-fonetică;

1. Labiolectura ideo-vizuală are loc înaintea începerii demutizării, se încearcă constituirea unei legăturii între mișcări ale buzelor și a feței și anumite idei verbalizate.

2. Labiolectura vizual-fonetică are loc concomitent cu demutizarea, astfel se stabilesc asocieri între imaginile labiovizuale, articulatorii și semnificația lor verbală.

3. Labiolectura ideo-vizual-fonetică este specifică persoanelor cu deficiență auditivă care vorbesc, astfel are loc identificarea tuturor sunetelor din cuvânt, inclusiv a celor slab perceptibile, ei având șansa de a reproduce exact în cadrul vorbirii.

Persoanele cu deficiențe de auz prin intermediul labiolecturii nu percep optim vorbirea de aceea pierderea auzului determină încetarea contactului cu mediul ambiant sonor și determină suprimarea formării percepțiilor auditive, care au rol în formarea și dezvoltarea intelectual-afectivă și voința copilului.

Învățarea limbii nu se mai poate face în mod normal, astfel stabilirea relațiilor de comunicare directă este aproape nerealizabilă, de aceea exercițiile de citire labială sunt benefice și trebuie începute cât mai curând posibil chiar de la vârsta de un an.

Cunoașterea deficienței și a particularităților psihice individuale ale copiilor determină o mai bună organizare a programului recuperator și la folosirea unui material intuitiv care să faciliteze înțelegerea exercițiilor de labiolectură. Labiolectura se realizează prin conversații uzuale, prin dictări, jocuri, povestiri, exerciții gramaticale, exerciții de recunoaștere și diferențiere a sunetelor vizibile și nevizibile, a creșterii sau scăderii vizibilității fenomenelor.

II.5. Procesul integrǎrii și adaptǎrii

Când se pune problema integrării unui copil surd ori hipoacuzic în mediul copiilor auzitori trebuie să se ia în calcul un șir de indicatori pe care îi vom numi, convențional, "interni" și "externi". Din indicatorii externi fac parte condițiile optime în care trebuie să aibă loc instruirea și dezvoltarea copiilului, iar din cei interni – nivelul său de dezvoltare psihofizică si verboacustică.

Condițiile obiective care contribuie la integrarea eficientă a copiilor cu tulburări de auz sunt :

– depistarea precoce a tulburîrilor de auz (în primul an de viata) și munca de corectie din primele luni de viată, întrucât doar astfel se pot obține rezultate apreciabile, care să-i permită copilului să invețe intr-o instituție de masă;

– dorința părinților de a instrui copilul cu auz scăzut împreună cu semenii săi auzitori si tendința lor de a participa la instruirea copilului;

– posibilitățile reale de a-i oferi copilului ajutor corecțional eficient;

– existenta unor modele flexibile de instruire integrată în funcție de vârsta copiilor, de nivelul lor de dezvoltare psihofizică și verboacustică, de locul de trai.

Integrarea în contextul actual se referă la o integrare totală a copilului neauzitor în școli generale publice, aceasta este posibilă în cazul în care deficientul de auz și-a însușit mijloacele de comunicare, astfel este o integrare parțială și neeficientă. Aceasta poate fi discutată la nivel individual sau pe grupe, în clase de auzitori, caz în care avem o integrare funcțională iar integrarea în clase speciale de copii cu deficiențe ce funcționează în școli obișnuite și se referă la o integrare spațială.

Considerând școala ca principala instanță de socializare a copilului (familia fiind considerată prima instanță de socializare), integrarea școlară reprezintă o particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are o importanță fundamentală în facilitarea integrării ulterioare în viața comunitară prin formarea unor conduite și atitudini, a unor aptitudini și capacități favorabile acestui proces. Integrarea se bazează pe convingerea că adulții lucrează în comunități incluzive, alcătuite din persoane de diferite rase, religii, aspirații, cu sau fară dizabilități. Tot așa, indiferent de vârstă, copiii au nevoie să crească și să învețe în medii asemănătoare celor în care vor lucra ca adulți, iar școala este principala instituție care trebuie să raspundă acestei nevoi.

Copiii hipoacuzici ar avea atunci posibilitatea de a primi o pregătire egală cu a tuturor având deci posibilitatea efectivă și formală de a parcurge toate treptele învățământului (primar, gimnazial, liceal sau profesional și superior) alături de cei de o vârstă cu ei.
Principiul de bază este acela că toți elevii dintr-o comunitate trebuie să învețe împreună și în măsura în care este posibil, să se țină cont de diversitatea nevoilor speciale care nu trebuie doar recunoscute ci și să li se asigure o educație de calitate. Integrarea este cel mai bun mijloc de a stabili solidaritatea între colegi, indiferent de gradul lor de normalitate, din această cauză școala de masă trebuie să primească toți copiii, indiferent de particularitățile psihice, intelectuale, afective, sociale, lingvistice sau de orice alta natură. Plasarea unui copil cu handicap auditiv într-un mediu școlar obișnuit fără a lua unele măsuri speciale, poate avea consecințe dezastruoase. Pentru ca integrarea să dea „roade” trebuie să ne asigurăm că ea este profitabilă elevului, că acesta are un minim de capacitate auditivă, care a fost depistată timpuriu și protezată imediat astfel încât sa poată beneficia de resturile auditive, să fi fost plasat de la vârste foarte mici în colective normale care să-l accepte la început numai afectiv pentru ca mai târziu să o facă și rațional, deoarece dacă sunt educați de la o vârstă mică, înzestrați cu aparatura specială și supuși exercițiilor de educare a auzului și a vorbirii, se poate realiza recuperarea lor școlară.

Scopul educației este integrarea, cu toate obiectivele și măsurile ei, previne și înlătură segregarea în plan școlar, profesional, social sau societal a copiilor cu cerințe educative speciale. Concluzia care se impune este că trebuie creat un sistem eficient pentru integrarea copilului cu nevoi speciale în colectivități de copii în concordanță cu vârsta si nevoile lui. Prin urmare trebuie organizat un sistem de instruire și informare pentru specialistii care intră în contact cu copiii cu nevoi speciale. De asemenea, trebuie dezvoltată capacitatea de a integra copii cu nevoi speciale în gradiniță și școală prin instruirea și calificarea specialiștilor în medicină, învățamânt și asistență socială. Trebuie avut în vedere și organizarea unei campanii de sensibilizarea a opiniei publice în ceea ce privește integrarea acestor copiilor in societate. Va trebui să acționăm astfel încât să existe o schimbare de atitudine, de mentalitate față de acești copii.

Beneficiind de programe naționale de intervenție precoce de aparatură de amplificare auditivă colectivă și individuală la cele mai înalte standarde și de alte facilități educaționale în unele țări cum ar fi SUA, Anglia, Suedia, practica de a educa copii cu deficiențe de auz împreună cu copii auzitori a capătat tradiție. Astfel în Anglia mai mult de 52% din copii cu pierderi de auz mai mari de 50 dB sunt școlarizați în școli obișnuite, în Danemarca 43% , în Italia 50%, în Irlanda 34,5%.

Pentru ca integrarea să aibă succes este nevoie să fie indeplinite anumite condiții precum ( Lynas, 1986) :

– să nu existe o diferență între copilul cu deficiențe de auz și colegii auzitori privind dezvoltarea limbajului;

– copilul să aibă o personalitate în formare;

– deprinderile receptiv-auditive și de labiolectură să fie dezvoltate ;

– copilul să beneficieze de sprijin didactic în funcție de nevoile sale speciale;

– copilul să posede o experiență audiologă foarte bună și să aibă proteze auditive individuale incluzând radio-sistem;

– cu cât copilul este mai surd cu atât el depinde mai mult de micul său potențial auditiv și de deprinderea de labiolectură și va suferi în condiții de zgomot mai ales dacă sistemul de amplificare nu este special;

– profesorii trebuie să manifeste căldură și să accepte copilul, să fie dispuși să primească sfaturi despre modul în care pot să-l ajute și să-iacorde atenție suplimentară;

– familia trebuie să fie deosebit de angajată în sprijinirea educației copilului în folosirea corespunzătoare și conștientă a protezelor și în a-i oferi un mediu lingvistic stimulator și corect;

CAPITOLUL III – RELAȚIONAREA DINTRE COPIII CU DEFICIENȚE DE AUZ ȘI COPIII AUZITORI

III.1.Relaționarea copilului surd cu cea a copilului auzitor prin intermediul educației.

Orice individ trebuie să acorde o deosebită atenție grupului social din care face parte, așadar nu poate exista în afara unei experiențe de grup. Nașterea, creșterea, educația, asigurarea traiului zilnic, locul de muncă etc. sunt doar câteva etape prin care trece omul

în decursul vieții sale.
Însă, pentru ca individul ( copil, adult, vârstnic ) să poată trăi într-un mediu social, trebuie să respecte unele norme și reguli importante pentru societate, după care să se ghideaze în viața socială.

Copilul cu dizabilități trebuie considerat ca făcând parte din societate, nu putem să-l ascundem, el nu are nevoie de mila noastră, ci de sprijinul nostru, permițându-i să trăiască alături de ceilalți copii, ca parte integrantă a comunității. Pentru a socializa o persoană cu dizabilități este important să beneficieze de intervenție individuală, să participe la activitățile de grup.
Educația trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilități, atât în familie cât și în grădiniță, în școală, în grupuri sociale, în comunitatea locală. Teoretic, fiecare copil tebuie să aibă șanse egale la educație, însă practic, rămâne în afara școlilor, a grădinițelor un număr semnificativ de copii care cu timpul vor fi marginalizați de către societate. Educatia ca ansamblu al masurilor aplicate constient si sistematic are ca scop formarea omului, dezvoltarea insusirilor sale intelectuale, morale si fizice. Aceasta se înfăptuiește în primul rând în cadrul procesului instructiv-educativ organizat, care se desfășoară în școală, dar în stransă relație cu factorii sociali : familie, mediul inconjurător, instituții culturale, situație financiară,etc. Pentru societate, individul are nevoie în primul rând de educație morală.

Copii trebuie formați în asa fel încât să-și cunoască drepturile, obligațiile și valorile morale. Fiecare elev este unic iar noi trebuie să ținem cont de diferențele și nevoile individuale, astfel încât orice copil normal sau cu dizabilități să aibă șanse egale. Integrarea cere introducerea de schimbări în construcții, organizare școlară, pedagogie, metode de evaluare, etică școlară, recrutare de personal și nu în ultimul rând în activitățile extrașcolare. Ea subliniază necesitatea colaborării și coordonării activității medicale, școlare, social-politice, economice, care să cunoască continuitate pe toate planurile.

Deontologia educației ca problematică morală complexă ne obligă însă să spunem că, pusă foarte simplu, întrebarea” de ce să integrăm” este rareori argumentată altfel decât prin a reduce distanța sau a evita segregarea, ceea ce este destul de puțin. Cei care susțin integrarea o fac din considerente mai mult umanitare: să nu se facă nici un fel de discriminare la nici un fel de nivel de vârstă între persoane. Astfel părerile asupra integrării sunt însă diferite, semnificativă este nevoia de a adapta școala astfel încât copilul să poată fi transferat de la specialistul defectolog la profesorul clasei. Numai când putem asigura accesibilitatea informației și interacțiunea interpersonală, ne putem aștepta ca scopurile umanitare să fie respectate în mod real.

Dezvoltarea limbajului verbal la copilul auzitor începe să dobândească în primul său an de viață. In general toți copii parcurg aceleași stadii, la început apare o comunicare nonverbală ce se desfășoară între mamă și copil, primul tip de comunicare constând în sunetele referitoare la disconfortul lui sau la problema de hrană. Gradul de surditate al unui copil, handicapurile adiționale, situația familială a fiecărui individ fac ca însușirea limbajului verbal oral să fie uneori o problemă dificilă și cu urmări devastatoare uneori asupra personalității copilului cu deficiențe de auz.

La deficienții de auz lipsește experiența vizuală și auditivă a comunicării verbale. Copilul auzitor, crescut în anturaj normal, de adulți auzitori, este solicitat verbal oral de la cea mai fragedă vârstă. Acestuia i se arată o jucărie și este solicitat verbal în același timp întrebat ce este, astfel îi este de sute de ori repetat un cuvânt în condițiile diferite putându-se realiza în mintea copilului legătura dintre cuvânt si obiect sau acțiunea respectivă. În același mod învață să comunice și copilul surd născut în familie de surzi, numai că limbajul folosit este cel al semnelor.

Copilul auzitor născut în familie de surzi poate învăța atât comunicarea mimico-gestuală cât și comunicarea verbală.Acești copii vor avea o dezvolare psihică normală și se vor încadra în societate cu ușurință, în societatea auzitorilor cât și a surzilor.

Copii surzi ce se nasc și trăiesc în familii de auzitori în care nici un membru nu cunoaște limbajul gestual și nu are experiența în munca cu surzii au probleme deosebit de serioase. Copilul va dezvolta o comunicare începând prin a arăta cu mâna obiectele dorite de membrii familiei îi vor da și vor denumi jucării sau obiecte pe baza limbajului oral dar inaccesibil deficientului de auz.

Mediul social : școala, biserica, instituțiile sociale contribuie la formarea propiilor concepte despre valorile sociale. Odată cu învățarea cognitivă și cea socială, deficientul își dezvoltă sentimente față de sine însuși în relație cu membrii societății. El devine conștient de imaginea sa prin felul în care este privit de ceilalți, din atitudinea celorlalți față de sine. Copilul trebuie să aibă o imagine pozitivă despre sine, unii având sentimente negative față de ei și de aceea se adaptează greu vieții de familie, de școală.

Cercetările recente cu privire la psihologia deficientului de auz, au arătat că importanța pshihologică a deficiențelor senzoriale variază de la individ la individ în funcție de situația educațională a fiecărui individ. Din cercetări a reieșit că deficienții de auz au o rigiditate în stabilirea relațiilor sociale, o tendință de iyolare datorată lipsei unei modalități comune de comunicare. Tendința spre agresiune s-ar putea datora complexului de inferioritate ale acestora, care la rândul lui se formează ca urmare a imposibilității intrării în relație cu auzitorii.

Particularitatea esențială care le deosebește pe persoanele deficiente de auz de auzitori, este bazarea raporturilor cu lumea înconjurătoare în special pe vedere. Deficientul de auz dispune de o gamă largă de procese afective precum : emoții, dispoziții, afecte, sentimente, pasiuni. Datorită absenței cuvintelor, lipsa ei de contacte susținute cu auzitori, viața afectivă este mai restrânsă, relațiile afective se limitează la familie, rude, vecini, colegi.

Dacă privim cu sinceritate în noi înșine, recunoaștem că privim diferit o persoană surdă de una auzitoare, că tratăm diferit o persoană surdă de una auzitoare, că tratăm diferit un copil surd de unul auzitor. Noi societatea, semenii lor stabilim din start anumite limite bariere față de aceștia, cauza fiind nerecunoașterea. Cu cât ne vom strădui să cunoaștem mai multe despre surditate cu atât îi vom înțelege mai ușor pe aceia care suferă de această deficiență și îi vom putea trata ca pe egalii noștrii, îi vom putea ajuta și a ne asuma responsabilităță față de aceștia.

Autoarea Rodica Popescu în lucrarea intitulată ,,Problematica deficiențelor de auz” ne explică importanța comunicării cu persoanele deficiente, ne vorbește de trei aspecte importante plecând de la motto-ul lui M. Buber și anume că “ fiecare individ este o ființă unică, cu o șansă unică, de a-și urma propiul drum unic, în viață’’ astfel explicând cele trei aspecte de unicitate: << ființă, șansă, drum >> au fost simbolic punctele forte care mi-au susținut munca,, : – ființă unică : copilul deficient de auz nu se deosebește de ceilalți copiii numai prin îngrădirile datorate deficienței, este unic, deosebit, special prin trebuințele sale încă nerezolvate datorită deficienței, de aceea datoria noastră e să-l acceptăm, fără rezerve; – șansă unică : copiilor, dar în special copiilor deficienți de auz, li se oferă, prin intermediul persoanei care îi îngrijește, o șansă unică de a-și făuri un drum propiu.

Persoanele care se ocupă de copil trebuie prin competențele lor speciale de părinți sau specialiști, să-l însoțească pe acesta ocrotitor, să-l ajute empatic și să depășească, împreună cu el, cu mult curaj, obstacolele; – drum unic: numai luând în considerare unicitatea fiecărui copil, putem noi împreună speciliștii și părinții, să schițăm și să dezvoltăm un plan unic de intervenție timpurie și consiliere care să-i deschidă acestuia un drum propriu pentru realizarea personală’’. Așadar cu toții trebuie să-i ajutăm prin relaționarea cu ei, deoarece și ei sunt oameni, cu aceleași drepturi ca și noi, aceleași visuri, speranțe pe care vor sa le realizeze, și de aceea trebuie să.i privim ca niște prieteni și să-i ajutăm așa cum și ei ne pot ajuta la rîndul lor.

III.1.2.Dezvoltarea capacității de relaționare a copiilor surzi și a copiilor auzitori prin intermediul jocului

Jocul este expresia activității efectuate spontan din plăcere, încărcată de satisfacții. In joc se încorporează treptat evenimentele vieții, decupaje situaționale, există de asemenea și o componentă cognitivă privind integrarea socială dar și componete afective foarte stabile. Majoritatea copiilor de doi, trei ani preferă să se joace singuri sau cu adulții, părinții fiind simplii tovarăși de joc. In activitatea de joc se înregistrează trecerea de la activitatea de joc-mânuire la jocurile de imaginație, în care intervin simboluri elementare și se încorporează scheme de conduită.

Copilul se preface că telefonează, scrie, citește, bea o ceașcă de cafea, adoarme ursulețul, el având în această perioadă preferințe pentru anumite povești care se cer a fi repetate, e sensibil la ritm, muzică, melodie, cântece pentru copii, jocuri însoțite de muzică.

Jocului de rol în activitatea de învățare a școlarilor mici este de natură să contribuie la realizarea unor importante obiective ale formării personalitătii copilului. Școlarul mic trebuie să simtă ca este acceptat așa cum este,că se dorește întâlnirea cu el, că vine la școală să desfășoare o activitate ce-i solicită efort în cooperarea cu ceilalti copii, cu educatorul, într-o atmosferă de securitate, de bucurie și nu numai să reproducă în competiții cu ceilalți, ceea ce a învățat.

Deoarece dezvoltarea limbajului copiilor ramâne în urma dezvoltării lor cognitive, ei comunică prin joacă, discernământul asupra a ceea ce se întîmplă în lumea lor. In terapia prin joc, jucariile sunt percepute ca și cuvinte ale copilului, iar jocul ca și limbaj al copilului, așadar terapia prin joc este pentru copil ceea ce consilierea sau psihoterapia este pentru adulți.

Folosirea jucăriilor permite copiilor să își transfere anxietățile, fricile, asupra obiectelor mai repede decât asupra altor persoane. In acest proces, copiii sunt în siguranță față de propriile lor sentimente și reactii, deoarece jocul permite copiilor să se distanțeze de evenimentele și experiențele traumatizante pe care le-au trăit. Astfel, copiii nu sunt copleșiți de propriile lor acțiuni, deoarece acestea au loc în imaginația lor. Manifestând simbolic prin joacă o experiență sau situație înspăimântătoare sau traumatizantă și, probabil, schimbând sau alternând în joacă rezultatul, copiii transformă evenimentele exterioare în decizii interioare astfel fiind mult mai apți în rezolvarea sau adaptarea la probleme.

Deficienții de auz au o creativitate de fond, bazată pe imaginație reproductivă, ei au aceleași posibilități de a-si dezvolta anumite forme de creativitate ca și auzitorul însă creativitatea deficientului de auz este tributară experienței vizuale bogate de care dispune acesta, și manualității.