Aspecte ale Pregatirii Sportive In Schi Biatlon la Nivelul Lotului National de Fete In Perioada Competitionaladocx

=== Aspecte ale pregatirii sportive in schi biatlon la nivelul lotului national de fete in perioada competitionala ===

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORTURI

MONTANE

SPECIALIZARE SPORT ȘI PERFORMANȚĂ

MOTRICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

ÎNDRUMĂTOR STUDENT

Prof. Univ. Dr.GROSZ Wilhelm Robert SALMAN Diana-Maria

-2016-

TEMA LICENȚEI:

Aspecte ale pregătirii sportive în schi biatlon la nivelul lotului național de fete in perioada

competițională

CUPRINS

INTRODUCERE .4

Motivarea temei………………………………………………………………………6

Actualitatea temei …………………………………………………………………..7

Scopul și sarcinile cercetării ……………………………………………………..7

Ipoteza cercetarii

CAP. I FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI 6

INTRODUCERE

Cercetătrile savantului suedez K.B. Viklund au dus la concluzia că schiul apare în urmă cu aproximativ 5000 ani, având două locuri diferite: unul răsăritean în Siberia și Rusia de Nord, iar altul apusean în Peninsula Scandinavă [MATEI , 1992 , p23].El reprezenta la acea vreme un mijloc de câștigare mai ușoară a hranei pentru popoarele Nordului, un mijloc de deplasare mai rapidă și în condiții mult ușurate de zăpadă.

Cu timpul, el s-a răspândit trecând strâmtoarea Bering în America de Nord, iar din Scandinavia a coborât în Europa Centrală ,reusind treptat să treacă uriașa barieră a munților Alpi.

Schiul își câștigă o mare popularitate și în țările unde apare mai târziu ca mijloc de deplasare și ca sport, practicat de tineret din plăcerea de a petrece câteva ore în aer liber și pentru a se întrece în măiestria folosirii lui.

Biatlonul este un sport de iarnă , practicat de ambele sexe. Acesta îmbină deplasarea pe schiuri ( schiul fond ) și tirul ,de precizie , cu arma de calibru mic , la o distanță de 50m. Acest sport , are o serie de reguli bine puse la punct de catre IBU (Uniunea Internațională de Biatlon) , pentru desfășurarea în condiții de siguranță a competițiilor [DRAGNEA I. ,2002,p.743].

Biatlonul (latină bi "doi" și greacă athlon "concurs") este un termen care desemnează un eveniment sportiv format din două probe. De obicei, termenul se referă la un sport de iarnă în care se combină stilul liber al schiului fond cu tirul. În zilele noastre, biatlonul este reglementat de Uniunea internațională de biatlon care organizează principalele competiții.

Sportivii parcurg circuite de lungimi diferite între care se intercalează câte o sesiune de tragere amenajată într-un spațiu special, fiecare sesiune având cinci ținte de atins.

Prima competiție de biatlon a avut loc in 1776 în Oslo, Noevegia, fiind o competiție pe echipe , care a combinat tragerea și deplasarea pe schiuri. Acest tip de competiție s-a reorganizat în intervale regulate ,între 1792 si 1818.

De la această primă întrecere, localizată precis în timp și spațiu, au trecut însă aproape 100 de ani până ce concursurile pe schiuri, cu caracter sportiv, să devină un fapt obișnuit.

Norvegienilor le revine meritul de a fi conceput aceste întreceri și apoi de a le fi răspândit în toată lumea.

În anul 1861 a fost înființată „Asociația centrală pentru dezvoltarea exercițiilor fizice și antrenamentul pentru mânuirea armelor de foc”, care a avut ca preocupare principală să încurajeze cât mai mult participarea schiului și să organizeze concursuri.

Integrarea sporturilor de iarnă în marea familie olimpică a fost, pentru partizanii acestei idei un adevărat "drum al Golgotei". Lipsa tradiției, costurile uriașe necesare pentru echiparea stațiunilor sportive de iarnă, dar, mai ales, conservatorismul celor care vedeau în existenta unei competiții de amploare – Jocurile Olimpice – pentru sporturile de iarna, o violare a Chartei Olimpice, au constituit obstacole greu de trecut.

Cu atât mai mult pentru biatlon, care presupunea folosirea „armelor” pe timpul Jocurilor Olimpice – prevalându-se de "armistițiul olimpic" – drumul a fost lung și anevoios.

Impulsul de care schiul avea nevoie pentru a păși mai rapid pe calea dezvoltării sale este dat la începutul secolului XIX de norvegianul Sondre Norheim, care aduce o importantă modificare în construcția schiurilor, aspectul lor păstrându-se până astăzi.

Acest tip de schiuri facilita mult luarea virajelor și datorită noului model de legături construite de același Sondre Norheim. De aceea el este considerat părintele schiului modern.

Sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX marchează apariția în unele țări din Europa Occidentală și Centrală a numeroase cluburi și asociații sportive cu secții de schi.

Cea mai importantă competiție internațională, purta numele de „Jocurile Nordice”, a fost organizată pentru prima oară în anul 1901 și reprezenta o reeditare a Jocurilor Olimpice moderne inaugurate la Atena în 1896. „Jocurile nordice” s-au disputat din 4 în 4 ani până în 1926, dată la care au fost abandonate deoarece începuse disputarea Jocurilor Olimpice de iarnă la care schiul era sportul de bază.

Satisfacțiile pe care le oferă, plăcuta senzație a mișcării în aerul curat al muntelui precum și spectaculozitatea întrecerilor, au făcut ca schiul să se răspândească cu o repeziciune uimitoare pe toate continentele globului și în același timp să crească considerabil numărul celor care îl practică atât ca mijloc de recreere cât și ca sport de performanță.

Timid la început, încercând să-și găsească drumul, cu reguli uneori greoaie și dificil de organizat, mai ales când trebuiau folosite poligoane cu diferite distanțe de tragere într-o singură probă, biatlonul a reușit în ultimii ani să înregistreze un salt considerabil pe plan intern dar mai ales internațional.

Biatlonul a fost acceptat ca sport olimpic la cea de-a 50-a reuniune a C.I.O. de la Paris, în 1955 și a figurat pentru prima dată în programul ediției a VIII-a a J.O. de la Squaw Valley (U.S.A. – 1960), cu proba individuală de 20 km. masculin. Mult ai târziu în 1992 ,la Albertville , s-au desfășurat probele feminine pentru prima dată la o competiție.

Anterior acestei date, în 1958, avusese loc primul Campionat Mondial la Saalfelden în Austria. Numai 25 de sportive din 7 țări au luat startul în proba de 20 km., trăgând în ținte de hârtie, la distanțe diferite pentru fiecare tragere: 250 m., 200 m., 150 m. în poziția culcat și 100 m. în poziția picioare, câte 5 cartușe/fiecare rundă. Fiecare ratare era penalizată cu un timp de 2 minute, adăugat la timpul final al sportivului. Klas Lastander din Suedia a tras perfect, a câștigat medalia de aur și primul titlul de Campion Mondial din istoria biatlonului.

Din 1966 I.B.U. (Federația Internațională de Biatlon) impune simplificarea regulilor, cea mai importantă fiind stabilirea unui singur poligon, cu ținte fixate la 150 m., dar și așa ședințele de tragere erau, cel puțin amuzante, tragerile efectuându-se în sticle sau baloane.

În 1978 se renunță la armele de calibru mare – 7,62 mm., acestea fiind înlocuite de arme cu calibru redus – 5,6 mm., ceea ce duce la scăderea greutății armei la 3,5-4,5 kg. Se reduce și distanța în poligon, la 50 m. și se introduc ținte mecanice de metal pentru a indica vizibilitatea ochirii și efectul tragerii, cu diametrul de 4,5 cm. pentru culcat și 11,5 cm. pentru picioare.

În acest context F.I.S. introduce în calendarul internațional pe lângă Campionatele Mondiale și Jocurile Olimpice, două competiții: Cupa Europei și Cupa Mondială, competiții gigant, ce cuprind un număr mare de concursuri desfășurate atât pe bătrânul continent cât și pe alte continente unde schiul s-a dezvoltat de-a lungul anilor.

Dezvoltarea schiului în țara noastră este semnalată prima dată în anul 1578 în „ Cronica Europei Sarmatice” întocmită de Alexandru Gwanin, care precizează în capitolul în care descrie pământurile Carpaților, repeziciunea cu care schiorii acestei regiuni se deplasează pe zăpadă, dovadă că ei folosesc de mult timp și în mod obișnuit tălpicile lungi de lemn, care-i ajuta iarna la vânătoare.

Schiul ca sport, ajunge pe meleagurile românești la începutul ultimului deceniu din secolul trecut, respectiv în anul 1893, Brașovul și Clujul sunt cele două orașe transilvănene care și-au disputat cinstea de a fi gazdele primilor schiori.

În plin război, respectiv în anul 1917 se produce un eveniment care va influența foarte mult dezvoltarea schiului: se creează prima unitate de vânători de munte, în preocupările căreia schiul ocupă un loc important. Cu acest prilej apare și prima lucrare românească de tehnică „Manualul schiorului”, care va sta la baza cursurilor de schi ale vânătorilor de munte.

Se înfințează în 1924 și Federația Română de Schi-Biatlon. Sub egida FRSB se organizează competiții naționale la discipinele :

schi alpin

biatlon

schi fond

sărituri cu schiurile

snowboard

Spectaculozitatea probelor și dinamica lor a făcut ca lupta la vârf pentru supremație să înregistreze un salt considerabil, atât din punctul de vedere al alergării pe schiuri, cât și din cel al tragerii cu arma, prin prisma timpilor obținuți la alergare, dar și prin eficiența tragerii. La obținerea acestor rezultate au contribuit o serie de factori și anume: industria implicată în fabricarea materialelor de concurs (schiuri, bețe, ghete, arme, cartușe), amenajarea optimă a traseelor, dar în primul rând perfecționarea continuă a metodicii de antrenament.

Datorită dezvoltării explozive a biatlonului numărul sportivilor participanți la competițiile internaționale de amploare a crescut, mai ales datorită politicii IBU de a extinde aria de cuprindere a țărilor în care se practică acest sport.

Acest demers a avut drept consecință faptul că accederea în elita mondială este tot mai dificilă. De aceea există, atât pe plan intern dar și pe plan internațional, preocupări susținute din partea specialiștilor ce lucrează în domeniu, privind perfecționarea procesului de pregătire, dirijarea științifică a acestuia, folosirea unor metode și mijloace care să-l eficientizeze și să cuantifice efectele pregătirii prin prisma rezultatelor obținute în competiții.

Există, încă, polemici privind primordialitatea de bun fondist sau de bun trăgător a biatlonistului. Cert este faptul că, fără a avea o bază solidă privind pregătirea în ambele componente ale celor două probe, ce formează biatlonul, nu se pot obține rezultate de valoare, între cele două existând o relație de dependență și intercondiționare.

Conducătorul activității de instruire trebuie să cunoască faptul că salturile calitative presupun variație de stimuli, iar ignorarea aportului conținutului specific celor două probe ale biatlonului face imposibilă exprimarea sportivă la cote superioare.

Trebuie subliniat de asemenea că atingerea unor limite performanțiale este determinată nu numai de considerente de ordin fizic, motric, temperamental sau motivațional, dar și de evoluția în sine a probelor, din ce în ce mai pretențioase și mai complexe, încadrate într-un sistem competițional tot mai solicitant, de calitatea materialelor și echipamentului de pregătire și concurs și de bazele sportive pe care se desfășoară pregătirea și care trebuie să fie cât mai diversificate.

În acest context, multidimensional și deosebit de complex, performanțele de vârf devin din ce în ce mai greu acesibile pentru marea masă de sportivi. Performanțele de vârf presupun o pregătire integrală, la toți factorii antrenamentului deopotrivă, în care pregătirea individualizată are o pondere semnificativă , mai ales în condițiile în care concurența, la vârf, este acerbă, când victoria într-o cursă poate depinde de zecimi de secundă s-au de un glonț care a lovit ținta

Motivul alegerii temei

Doresc ca prin aceasta lucrare să identific problemele cu care se confruntă , atât antrenorii cât și sportivii, în programele de antrenamente din perioada competitonală și implicit să îmi pot aduce aportul în cresterea performanței sportive. Baza acestor motivări sunt noile cunostințe identificate în învațământul superior și experiența anilor de practicare a schiului biatlon

.

ACTUALITATEA TEMEI

Principalul motor al dezvoltării pe care biatlonului o cunoaște astăzi este competiția. Diversificarea probelor, a sistemului competițional, pune din ce în ce mai multe probleme legate de pregătire, mai ales că biatlonul este un sport complex, în special datorită caracterului contradictoriu a celor două genuri de efort întâlnite în probe: alergare pe schiuri de fond și tragere rapidă și precisă cu arma în poligon, care se intercondiționează și se reflectă în rezultatul final. Obținerea măiestriei sportive și accederea la vârf în elita mondială nu se poate realiza decât îmbinând armonios pregătirea pentru a putea face față celor două conținuturi. Timpul alocat acestora în cadrul pregătirii a fost și este o problemă mult discutată la nivelul specialiștilor și nu pe deplin elucidată. Privind spre campionii, comparându-te cu ei, poți învăța lecții utile despre pregătire și competiție.

Scopul si sarcinile cercetarii

În contextul celor arătate se înscrie și respectiva cercetare, care își propune să realizeze un studiu privind ponderea tratării diferențiate a sportivelor din lotul national de biatlon in perioada competițională și reflectarea rezultatelor lor pe plan competițional.

În concluzie, sarcinile cercetării noastre au constat în:

caracterizarea probelor de concurs;

analiza caracteristicilor traseelor în probele feminine ale biatlonului;

caracterizarea efortului în biatlon;

evidențierea conținutul pregătirii;

studierea documentelor de planificare,

recoltarea unor date și interpretarea lor

Ipoteza cercetării

Pentru stabilirea ipotezei cercetării am pornite de la următoarele premisele:

rezultatele superioare în biatlon sunt determinate în cea mai mare parte de performanțele în alergare, dar și de tragerea rapidă și precisă în poligon;

revigorarea biatlonului competițional în România se poate realiza prin prisma unor reconsiderări a elementelor organizatorico – metodice prezente în procesului complex de instruire sportivă specific.

Având in vedere premisele prezentate ,am formulat următoarea ipoteză : Prin tratarea diferențiată a sportivilor ,în perioada competițională, ponderea celor două conținuturi tehnice ale biatlonului , ca și modul de abordare a lor in planurile de pregătire , sunt reflectate prin prisma rezultatelor obținute de sportivii de performanță.

CAPITOLUL I

Fundamentarea teoretică a lucrării

I.1. Modelul de concurs si pregătire a schioarelor biatloniste de valoare internațională

,,Modelarea presupune studiul unor sisteme complexe cu ajutorul altor sisteme – simplificate – numite MODELE. Acestea trebuie să aibă trăsăturile esențiale ale originalului și pentru a fi eficiente trebuie să îndeplinească unele condiții. Modelarea în antrenamentul sportiv acoperă o paletă largă de activități, regăsindu-se practic în toate secvențele acestuia: selecție, pregătire, refacere, competiție.” [Prescorniță A. 2001].

Modelul competițional determină modelul de pregătire. Sunt posibile modele competiționale diferite de la o ramură de sport la alta , chiar în cadrul aceleiași ramuri sportive datorate : numărului de participanți , valoarea acestora , nivelul de deplasare , condiții organizatorice.

Activitatea sportivă condusă de o federație de specialitate urmărește două obiecte de referință, și anume :

dezvoltarea activității pe plan intern ;

raportarea acestei activități pe plan internațional ;

Valoarea sportivilor se demonstrează în cadrul competiților interne și internaționale. Federația de specialitatea ramurii sportive întocmește anual un calendar competițional , pentru toate categoriile de performanță , ținând cont în același timp de calendarul international și de competițiile din acest calendar la care urmează să participe și sportivii încadrați la federația respectivă.

Rezultatul acestui demers este „modelul competițional al federației respective, materializat în calendarul competițional al anului respectiv, conținutul acestuia specificând tipul competițiilor (interne și internaționale), vârstele participanților, durata competițiilor, locurile de desfășurare, fazele acesteia și modul lor de derulare, condițiile de participare, etc.

Calendarul competițional este determinat de numărul de participanți (individuali sau pe echipe) care determină numărul etapelor sau a reuniunilor și programarea acestora în timp.

În concluzie modelul competițional precizează numărul de concursuri și de starturi și datele de desfășurare, în funcție de acestea stabilindu-se și dinamica formei sportive și tactica de concurs. Modelele, nu sunt imuabile, ele au un caracter evolutiv, se adaptează cerințelor momentului, dar mai ales viitorului, chiar dacă într-o clasificare fără criterii ele pot fi: ideale, concrete, intermediare sau finale.

Schema 2

Succesiunea în dezvoltarea unui model de pregătire (Bompa T.O. – 2002 p,37)

I.1.2Model de selecție în biatlon

,,Selectia” reprezintă ,, activitatea sitematică a specialiștilor , desfășurată pe baza unor criterii biologice și psihologice în vederea depistării copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea diferitelor ramuri de sport”[A. DRAGNEA ,S.MATE TEODORESCU ,2002].

Ulbrich ,1973 , aprecia ca doar 5%, A.DRAGNEA , E.FIREA ,1988 , situa această valoare la 4,86 % , alte date statistice indică faptul ca din totalul populației școlare doar 3%vor putea ajunge sportive de înaltă performanță , în condițiile unei selecții desfășurate în mod obiectiv.

De obicei selecția biatloniștilor se face din rândul schiorilor fondiști , care poseda și calitațile unui trăgător [DRĂGAN I. ,2002,P.744].

,,Pentru realizarea marii performanțe , biatlonistul trebuie să însumeze calitațile necesare fondistului cu cele ale unui trăgător de elită. Astfel pe lângă însușirile fondistului, mai sunt necesare o acuitate vizuală foarte bună , viteză de reacție și de execuție bune , o bună capacitate de concentrare a atenției , precizie în mișcarile de finite , o capacitate de revenire cardio-respiratorie foarte bună , o apnee voluntară de peste 2 minute și o bradicardie cât mai accentuată în timpul efortului maximal”[DRĂGĂN I. , 2002,P.744].

Modelul de selecție este o structură care înglobează parametrii și informații de natură diferită și se compară asemănător cu activitatea modelată . Un model de selecție , odată elaborate , devine un standard pentru profesori și antrenori.

Caracteristicile modelului de selecție în biatlon sunt următoarele :

I.1.1 Antropometric

talie : 165 – 175 cm;

greutatea aproximativă : 55 – 70 kg , monosomatic , cu torace si centura scapulară bine dezvoltată ;

elasticitate toracică : 11 – 14 cm

indice de proporționalitate :statură/2- bust= 0 ;

raport tale /greutate : T+100/G=1 – 0,91 ; 0,93

brațe puternice ; anvergură brațe – statură = valori pozitive

vârsta optimă pentru marea performanță : 24- 28 ani

I.1.2 Funcțional

rezistență cardio-respiratorie bună , concretizată printr-un consum maxim de oxigen , de cel puțin 75 O2/Kg.corp și o capacitate anaerobă peste 45 Kgm/corp;

mobilitate lombară : +12 cm ;

forță scapulară: 70-.;

forță lombară: 190-.;

capacitate aerobă în limitele următorilor indici, după vârsta de 20 de ani:

consum oxigen din VO2 max.: peste 95%:

la . greutatea corporală: 75-80 ml/kg. corp;

la . greutatea corporală: 70-73 ml/kg. corp;

la . greutatea corporală: 68-71 ml/kg. corp.

capacitate anaerobă lactacidă în următoarele limite:

la greutate corporală: TTR = 50-52 kgm/kg corp;

la greutate corporală: TTR = 47-50 kgm/kg corp;

la greutate corporală: TTR = 45-47 kgm/kg corp:

volumul cardiac: 1200-1400 ml.;

cantitatea de hemoglobină: 15-16 mg%;

timp de reacție 180-200, cu o bună capacitate de echilibrare a parametrilor în caz de perturbare;

R.E.D. (reflex electrodermal) – normoreactiv;

R.M. (reacție motrică) – excitație-inhibiție mobilă și echilibrată;

Coordonare motrică vizuală (Dextro) – bună;

S.L.I. (frecvență critică de fuziune a stimulilor luminoși) – bună

I.1.3 Motric

Rezistența musculară a membrelor inferioare și a centurii scapulare foarte bună;

Îndemânare generală foarte bună, în care rolul principal îl joacă simțul echilibrului și coordonarea;

Viteza de reacție și de execuție bună;

Bună detentă;

Aprecierea bună a distanțelor și o bună orientare în spațiu.

Dexteritate dreapta – 1, stânga -3;

Acuitate vizuală foarte bună, cu capacitate de diferențiere foarte bună și o bună rezistență la oboseală a analizatorului vizual;

Vedere centrală bună;

Analizator chinestezic foarte sensibil pentru a sesiza în orice moment poziția în spațiu a corpului, în special a segmentelor;

I.1.4 Psihologic

Din punct de vedere psihic biatlonistul trebuie să dea dovadă de:

Sistem nervos puternic, echilibrat, mobil;

Capacitatea concentrării atenției foarte bună, cu reechilibrare rapidă a acesteia și păstrarea stabilității;

Voință, tenacitate, echilibru emoțional, rezistență la agenți stresanți, putere de mobilizare deosebită;

Combativitate și încredere în forțele proprii;

Echilibru emoțional.

Toți acești indici trebuie să reprezinte repere importante în selecția la acest nivel, deoarece mulți dintre ei au o pondere genetică foarte mare.

Model de pregătire în biatlon

Modelul de antrenament este un ansamblu de indicatori cuantificabili, ale căror date și raporturi simple (care nu exclud pe cele complexe) permit o caracterizare, o esențializare a întregului proces de antrenament, direcționat în programarea lui către obținerea unei performanțe prestabilite, la o dată anticipată (Alexe N. 1999:61).

Prin antrenamentul bazat pe model antrenorul dirijează și organizează lecțiile de antrenament în așa fel încât obiectivele, metodele și conținutul să fie similare unei competiții. În aceste condiții competiția este o componentă importantă în antrenament și nu doar un punct de referință (Bompa T.O. 2002:36).

Periodizarea pregătirii (PELIN F. și colab. 2008,p5):

Etape de primăvară-vară:

15 aprilie – 30 august (18 săptămâni);

Etape de toamnă:

1 septembrie – 30 noiembrie (12 săptămâni) – pe uscat și zăpadă;

Etape de sezon:

1 decembrie – 14 aprilie (18 săptămâni).

Se acumulează un total de 48 de microcicluri

În decursul unui macrociclu , biatloniștii de nivel mondial îndeplinesc următorii indicatori :

Număr de antrenamente:

14 – 18 antrenamente săptămânal însumând 26 – 30 de ore/săptămână (minim 8 antrenamente/săptămână în perioada lucrului pe uscat).

Număr de ore:

1200-1300 de ore anual, din care:

70-75% – dezvoltarea rezistenței;

25-30% – dezvoltarea vitezei, forței, îndemânării.

Număr de kilometrii:

7.000 – . în total, din care:

alergare pe uscat: 1.750-. (în medie 16-./antrenament) ;

alergare pe schi role: 2.000-. (în medie 18-./antrenament);

alergare pe schi: 3.000-. (în medie 24-./antrenament).

Număr de cartușe:

7.000 – 8.000 în total, din care:

4.500-5.000 în efort;

3.000-3.500 static.

Model de competiție

Calendarul competițional internațional cuprinde un număr mare de competiții , care se desfășoară atât în sezonul de iarnă , cât și în cel de vară . Ambele sezoane competiționale includ câte un Campionat Mondial.

Lotul feminin de fete participă , de regulă , la etapele de Cupă Mondială , unde ulterior se ierarhizează valoarea sportivelor din elita mondială , atât pe fiecare probă în parte , cât și la total.

Aceste etape se desfășoara anual , în mod tradițional , în aceleași stațiuni și aceeași perioadă.Campionatele Mondiale , ca și Jocurile Olimpice se desfășoară de fiecare dată in locații diferite. Numărul etapelor este anual de 10-12 , iar numărul de probe de 32-38. În raport cu numărul mare de competiții , planificările au în vedere atingerea formei sportive și menținerea acesteia la un nivel de formă ridicat , cu o creștere semnificativă în perioada Campionatelor Mondiale , sau a Jocurilor Olimpice.

Mijloace de pregătire:

În pregătirea biatloniștilor se folosesc mijloace variate, care înlătură monotonia din antrenament și asigură o înzestrare fizică și motrică multilaterală. Luând în consecință corelația de structură și solicitarea din probele de biatlon, se pot sistematiza mijloacele de antrenament în trei grupe:

Mijloace specifice – grad de utilitate I – care include exercițiile ce se folosesc în condițiile lucrului specific:

schi – în condițiile concursului de biatlon;

schi – în condiții de perfecționare tehnică și antrenament;

tir cu glonț și aer comprimat – în condițiile concursului de biatlon și cu efort în diferite trepte de intensitate în antrenament;

tir cu glonț și aer comprimat – în condiții de perfecționare tehnică de biatlon.

Mijloace cu caracter special – grad de utilitate II – în care se include exerciții care se aseamănă, prin structura lor, cu cele specifice și care contribuie la dezvoltarea grupelor musculare angrenate în efortul specific:

schi-role pe teren variat;

deplasare în pantă prin imitarea deplasării pe schiuri, cu sau fără bețe de schi;

alergare pe teren variat;

tir simulat cu tub.

Mijloace cu caracter general – grad de utilitate III – în care se include exercițiile sau disciplinele sportive care concură la pregătirea multilaterală a sportivilor:

a) de pregătire multilaterală:

exerciții pentru forță :

folosind greutatea propriului corp;

folosind diferite îngreuieri sau aparate;

exerciții din gimnastică pentru coordonare și mobilitate;

ciclism.

b) compensatorii și pentru odihnă:

jocuri sportive;

înot.

Aceste mijloace selecționate, raționalizate ca intensitate și volum și grupate în sistemul de acționare standardizat, pot asigura o mai precisă dirijare a efectelor care se urmăresc a fi obținute în lecțiile de antrenament, microcicluri, mezocicluri, macrocicluri și planuri de perspectivă.

Ponderea cea mai mare în pregătirea biatloniștilor pentru deplasarea pe traseul de concurs o au mijloacele ciclice, respectiv alergarea pe schiuri, alergarea în teren variat, alergarea pe schi-role și alergare în pantă cu pas imitativ.

Acceptând noțiunea de alergare ca element comun pentru aceste mijloace și luând ca reper caracterul și intensitatea efortului, putem obține următoarea sistematizare:

Alergare cu efort continuu – de durată – care poate fi realizată:

cu tempo uniform;

cu tempo alternativ, stabilit în prealabil;

cu tempo alternativ ales de sportiv în funcție de intensitatea reacțiilor la solicitări (Fartlek).

Alergare cu efort fracționat:

segmente parcurse cu efort limitat la pragul anaerob (Fc. 180 bătăi/min.) – submaximal – și pauze limitate pentru revenire incompletă – 60% (Fc. 120-130 bătăi/min. = antrenament cu intervale);

segmente parcurse cu efort inclusiv maximal (Fc. 195-200 bătăi/min.) și pauze până la revenirea completă – sub 50% (Fc. 90-105 bătăi/min. = antrenament cu repetări),

Alergare de concurs sau control:

desfășurată în condiții specifice de concurs pentru probele de biatlon sau pe fragmente de distanță, dar cu intensitate maximă posibilă la momentul respectiv.

Încărcătura de antrenament

Prin încărcătura de antrenament se înțelege suma muncii realizate într-un timp bine definit (oră, zi, săptămână, lună, an).

Privind gradul de încărcătură, trebuie menționat că mărimea lui este definită de volum și de intensitate, iar caracterul de complexitate.

Volumul depinde de durata activității, numărul exercițiilor și caracterul pauzelor.

Intensitatea este determinată de viteza execuțiilor, mărimea solicitării și de durata intervalelor de odihnă.

Complexitatea se definește de către dinamica reacției neuromusculare și de structura exterioară a mișcării.

Corelația optimă între mărimea și caracterul mișcării, exprimate în volum, intensitate și complexitate, duce la efectul maxim.

La antrenamentul de biatlon, rezistența specială precum și cea de viteză se obțin în timpul aplicării unor grade diferite de încărcătură, calculată în raport cu caracteristicile fizice de bază ale concurentului.

Gradul de încărcătură la alergare este strâns legat de intensitate. Acesta a impus stabilirea unei scări a intensității, reprezentată în procente, prin care se obține o serie de influențe morfologice și funcționale asupra activității inimii și asupra consumului maximal de oxigen.

INTENSITATEA ȘI GRADUL DE ÎNCĂRCARE

Încărcătura la antrenamentele de tragere-(După DEMETER A. 1981 , p12)

Încărcătura și ritmul în antrenamentele anuale sunt în interdependență cu vârsta și calitățile individuale ale sportivului. Pregătirea de tragere și încărcătura se obțin prin acționarea în două direcții principale:

tragerea de bază – tragere fără efort;

tragerea specifică – tragerea în efort.

Procesul de antrenament la biatlon solicită un schimb continuu între mijloacele tragerii de bază și cele ale tragerii speciale. Corelația între acestea se definește de către sarcinile etapei respective și a perioadei de pregătire.

Încărcătura în tragerea de bază se stabilește în funcție de:

continuitatea și durata antrenamentului;

complexitatea coordonării mișcărilor;

numărul repetărilor;

numărul de cartușe;

durata pauzelor.

Încărcătura la tragerea specifică se stabilește în funcție de durata activității astfel:

complexitatea coordonării mișcării;

numărul cartușelor (tuburilor);

numărul seriilor;

viteza și lungimea segmentelor de alergare;

durata pauzelor;

frecvența cardiacă.

Pentru tragerea de bază volumul poate fi:

În poziția de bază pentru tragere (într-un antrenament):

volum mic – 20-40 focuri;

volum mediu – 60-80 focuri;

volum mare – 100-120 focuri.

Tragere la tub:

volum mic – 15 min.;

volum mediu – 30 min.;

volum mare – 1 oră.

Tragerea specifică

Gradul de încărcare se definește , înainte de toate, de către încărcătura din timpul alergării, care este în strânsă legătură cu volumul și viteza alergării, precum și cu intervalele de refacere și numărul de cartușe. Încărcătura la această tragere specială se stabilește și tragerile seriilor de concurs, cu încărcătură de alergare și ritm stabilit al pulsului:

încărcătură mică – tragere specială de biatlon în pauza dintre intervale sau repetări, cu ritm de concurs între focuri: 8 – 12 serii (40-60 cartușe) – puls 130-150 bătăi/min.;

încărcătură medie – tragere specială de biatlon, cu încărcătură de alergare medie, cu ritm de concurs între focuri: 8 – 12 serii (40-60 cartușe) – puls 150-164 bătăi/min.;

încărcătură mare – tragere specială de biatlon, cu încărcătură de concurs, Fc. de concurs: 10 – 16 serii (50-100 cartușe) – puls 165-180 bătăi/min.

Fiecare încărcătură de antrenament produce o reacție bine definită (indiferent dacă este interioară sau exterioară) în organismul concurentului. Reacțiile exterioare sunt cele exprimate sub formă de rezultate în teste și concursuri. Reacțiile interne se caracterizează prin schimbări la nivel fiziologic și biochimic și este reprezentat prin:

frecvența pulsului;

consumul de oxigen;

volumul cardiac/min.;

volumul sistolic;

acumularea de acid lactic;

datoria de oxigen, etc.

DINAMICA PREGĂTIRII PENTRU CONCURS

Organizarea pregătirii pentru concursul de obiectiv este o problemă legată de obținerea unor trepte înalte ale supercompensației și depinde de caracterul mijloacelor de descărcare, de gradul de încărcare al organismului , de durata individuală necesară perioadei de descărcare și este legată de alternarea solicitării cu odihna.

În general se recomandă:

în cazul unui mare concurs al anului, este necesară o descărcare într-un ciclu de antrenamente de 10-14 zile;

pentru alte concursuri de obiectiv – ciclul de descărcare de o săptămână;

la concursuri fără importanță deosebită, se pot schimba numai mijloacele de antrenament; înainte cu o zi de data concursului se face o alergare ușoară și prelungită;

cea mai favorabilă situație se obține prin reducerea intensității, ceea ce face ca organismul să fie pregătit (alergare de acumulare = odihnă activă);

în toate cazurile se adaugă o dietă a alimentației care să corespundă scopului propus.

De o importanță deosebită este reducerea antrenamentului cu câteva zile înainte de concurs și asigurarea unui regim alimentar bogat în hidrați de carbon, care duce la o încărcare cu rezerve de glicogen ce devine hotărâtoare când solicitările sunt mai prelungite sau sunt concentrate pe o perioada determinată așa cum este practica în programarea concursurilor de Cupa Mondială.

PROBELE FEMININE – SENIOARE

– proba individuală

5 bucle a câte ., cu intrare în poligon după primele patru bucle;

startul se dă individual, la interval de 1’;

4 ședințe de tragere a câte 5 cartușe alternativ;

poziții de tragere: culcat-picioare-culcat-picioare;

fiecare foc în afara țintei se penalizează cu ;

clasamentul se face în funcție de timpii realizați la sosire;

mass – start

5 bucle a câte ., cu intrare în poligon după primele patru bucle;

startul se dă în bloc tuturor concurentelor cu drept de participare (primele 25 clasate în liste de puncte la momentul respectiv, sau, după caz, în clasamentul Cupei Mondiale);

4 ședințe de tragere a câte 5 cartușe;

poziții de tragere: culcat-picioare-culcat-picioare;

fiecare foc în afara țintei se penalizează cu parcurgerea unei ture de ., după încheierea fiecărei runde de tragere;

clasamentul este dat de ordinea sosirii la încheierea probei.

sprint

3 bucle a câte ., cu intrare în poligon după primele două bucle;

startul este individual, la interval de ;

2 ședințe de tragere a câte 5 cartușe: culcat-picioare;

fiecare foc în afara țintei se penalizează cu parcurgerea unei ture de ., după încheierea fiecărei runde de tragere.

urmărire

5 bucle a câte ., cu intrare în poligon după primele patru bucle;

plecarea de la start se face în ordinea clasării la proba de . sprint, respectându-se atât ordinea clasării, cât și intervalul de timp între concurente;

patru ședințe de tragere a câte 5 cartușe;

poziții de tragere: culcat-picioare-culcat-picioare;

fiecare foc în afara țintei se penalizează cu parcurgerea unei ture de ., după încheierea fiecărei runde de tragere;

4 x 6 km ștafetă

3 bucle a câte 2 Km. pentru fiecare componentă a ștafetei, cu intrare în poligon după primele două bucle;

startul se dă în bloc la toate schimburile I ale fiecărei echipe; plecarea următoarelor membre ale ștafetei se dau prin atingere, în zona de schimb, de către concurenta care sosește;

două ședințe de tragere a câte 5 focuri și trei de rezervă; primele 5 sunt obligatorii și se execută la foc semiautomat, celelalte 3 sunt folosite în funcție de țintele lovite din primele 5 focuri și se încarcă foc cu foc;

fiecare foc în afara țintei, după cele 8 cartușe, se penalizează cu parcurgerea unei ture de .;

poziții de tragere: culcat-picioare;

în proba de ștafetă fiecare echipa are propriul panou la schimbul I,la prima tragere;

NOTĂ: Actualmente în competițiile internaționale , fetele ,alături de băieti, iau startul și la probe mixte precum :

ștafeta mixtă 2 x 6 km + 2 x 7,5 km (compusă din 2 fete și 2 băieți), care se desfășoară după regulamentul ștafetei normale;

super-sprintul 1 x 3km + 1 x 4,5 (ștafetă compusă dintr-o fată și un băiat), schimburile desfășurându-se alternativ după parcurgerea 1/1,5 km +ședința de tragere

II. INFLUENȚA PRACTICĂRII BIATLONULUI ASUPRA DIFERITELOR ORGANE, APARATE ȘI SISTEME ALE ORGANISMULUI

Lucrul mecanic intens prestat în vederea înaintării cât mai rapide, timp îndelungat, reclamă din partea biatloniștilor calități motrice deosebite și o capacitate aerobă de efort remarcabilă. Probele mai scurte solicită în special sistemul neuromuscular, iar cele pe distanțe mai lungi se adresează cu precădere marilor funcțiuni vegetative (respirația, circulația, metabolismul. Termoreglarea, secreția hormonală).

Sistemul nervos și analizatorii sunt mai puțin solicitați în timpul alergării, dar solicitarea este maximă în timpul petrecut în poligon, cu precădere analizatorul vizual.

Energia nervoasă cheltuită în vederea formării și perfecționării deprinderilor motrice specifice este mai mică, datorită faptului că tehnica nu este foarte pretențioasă, dar coordonarea și sincronizarea mișcărilor diferitelor segmente și mai ales corelarea actelor motrice cu respirația reprezintă dificultăți în procesul instruirii. După elaborarea și fixarea stereotipurilor dinamice specifice, automatizarea acestora este o problemă de timp. Scoarța cerebrală se eliberează treptat, revenindu-i rolul de supraveghere de realizare și dirijare a acțiunilor tactice, deosebit de importante în obținerea performanțelor.

Dintre analizatorii cei mai solicitați sunt: vizual, vestibular ți cel mioartrokinetic. Prin colaborarea lor, prin conducerea și colaborarea directă a sistemului nervos central, se elaborează simțul specific, “simțul zăpezii”.

Aparatul locomotor (mușchi, tendoane, ligamente, oase) este deosebit de solicitat: în multe privințe, alergarea pe schiuri se apropie de probele de fond din atletism, remarcându-se însă două aspecte particulare:

înaintarea este facilitată de alunecarea pe schiuri, ceea ce creează impresia falsă de ușurință. În realitate, avantajul alunecării este anihilat în faza de “aterizare” și “împingere” cu schiurile, care datorită tipurilor de legături (mobile) și alunecării înapoi determină pierdere de timp și necesită energie suplimentară. Doar porțiunile scurte de alunecare în coborâre pe pante puțin înclinate permit relaxarea musculară, efortul comutându-se spre unul static, realizat de un număr mai redus de grupe musculare.

Repartizarea mai uniformă a efortului între grupele musculare ale picioarelor, trunchiului, centurii scapulare și brațelor creează acea senzație subiectivă de ușurință în efort, ajutându-i pe sportivi să învingă greutățile cursei, care în realitate este foarte dură. Datorită senzației de ușurință în mișcare, abandonul nu survine din cauza cedării mușchilor atât de solicitați, ci a deficiențelor respiratorii sau circulatorii.

Musculatura picioarelor, brațelor și a centurii scapulare, solicitate în timpul antrenamentelor și competițiilor duce la dezvoltarea armonioasă a acestora, iar musculatura gambei și coapselor prezintă un tonus muscular de repaus și de contracție foarte bun.

Influența biatlonului asupra sângelui și circulației

Deoarece efortul fizic este mare și de durată, sângele și mai ales circulația sunt intens solicitate în vederea transportului de oxigen și de substanțe nutritive necesare mușchilor și celorlalte organe și țesuturi aflate în plin efort.

În sânge, după alergare de 10 Km., s-a observat o creștere medie a numărului de hematii cu 750.000/mmc; mărimea corpului hematiilor a crescut în medie de la 93 la 101 cubmicroni, iar hemoglobina totală de la ajuns la 17,3g%, diametrul mediu crescând de la 7 la 8 microni (Cireza M. și colab. 1966).

Concentrația acidului lactic în sânge crește în special în probele mai scurte și în timpul petrecut în poligon, unde utilizarea capacității anaerobe este mai însemnată. Astfel la proba de concentrația sanguină a acidului lactic a atins valori de peste 150 mg.%, la . și . – 115 mg.%, la . – 100 mg.% și la – 90 mg.% (Schröcksnadel H. și colab., 1966).

Dintre enzimele serice, în special activitatea enzimatică a molicdehidrogenozei (MDH) arată creșteri importante, mai ales la proba de ., unde procentajul a fost de 90-93% (Pastner D., Gabl F. și Angerer M., 1966).

Comportarea proteinelor plasmatice denotă, după efort, o creștere a concentrației proteinelor totale – la . – cu .% (de la 7,27 la .%). În probele mai lungi creșterea proteinelor este de .%, de la 7,42 la .% (Wachter H. și colab., 1966). Aceste creșteri nu sunt însă reale, ci se datorează în mare parte deshidratării organismului în urma pierderilor masive de apă. S-a observat o importantă proteinurie ce a variat între 49-72 mg.% la . (Gabl F., 1966).

Aparatul cardiovascular prezintă următoarele modificări mai importante:

frecvența cardiacă crește, după efort, la 170-180 bătăi/min. în probele mai scurte și la 150-160 bătăi/min. în cea mai lungă;

tensiunea arterială sistolică se mărește foarte mult, ajungând la 180-. Hg la probele mai scurte, unde circulația este mai intens solicitată și la 160-. HG la probele mai lungi;

pe electrocardiograma biatloniștilor se observă R1 și T3 înalt, o subdenivelare importantă a segmentului S-T datorită hipoxiei miocardice relativ marcate, precum și scurtarea sistolei electrice (distanța Q-T) (Demeter A., 1966).

Influența biatlonului asupra respirației

Aparatul respirator este amplu solicitat datorită:

altitudinii;

efortului fizic depus, mare și de durată lungă, aerob, în care aparatul respirator funcționează la un regim înalt de lucru, timp de zeci de minute;

efortului fizic în regim anaerob, în regim de apnee prelungită în timpul executării ședințelor de tragere.

Un aspect particular este corelarea respirației cu mișcările brațelor și trunchiului. Inspirația este favorizată în momentul pendulării brațelor (când se împinge cu ambele în același timp), sau în cursul împingerii alternative în momentul pendulării unuia dintre ele. mișcările fiind ciclice, fazele se succed în aceeași ordine și succesiune, respirația fiind ritmică, iar expirația realizându-se în momentul înfigerii bețelor și la începerea împingerii. În acest fel frecvența pașilor va determina și frecvența respirației, în sensul că, de obicei, la fiecare ciclu sau după două-trei cicluri se efectuează și un ciclu respirator complet.

Frecvența respirației nu depășește de obicei 25-35 respirații/min., o frecvență prea mare nefiind economicoasă, deoarece se cheltuiește prea mult oxigen pentru aprovizionarea proprie a mușchilor respiratori, ceea ce multiplică prea mult efectul spațiului mort al aparatului respirator. În schimb amplitudinea mișcărilor respiratorii crește, pe seama acesteia realizându-se cea mai mare parte a măririi debitului respirator, ce ajunge la 70-90 l/min.

Consumul de oxigen este mare deoarece efortul aerob repetat zilnic, în condiții de altitudine, în cadrul antrenamentelor și concursurilor, mărește foarte mult capacitatea organismului de a prelua, transporta și utiliza oxigenul. Cu alte cuvinte, biatlon este un excelent mijloc de sporire a capacității aerobe.

Dat fiind faptul că se utilizează, în primul rând, ca sursă energetică glicogenul, epuizarea rezervelor existente în organism (450 gr.) se produce în 1½ oră, după parcurgerea distanței de . Este bine ca în zilele premergătoare competiției schiorul să consume cantități mari de glucide, pentru a completa depozitele de hidrocarburi. Este de reamintit observațiile lui Christensen și Hansen (1999) care au arătat că ingestia unor mari cantități de glucide cu câteva ore înainte de concurs, reduce considerabil capacitatea de efort. Merită atenție și observația recentă a unor autorilor suedezi că un efort epuizant depus cu câteva zile sau săptămâni înainte de marile confruntări internaționale, urmat de o dietă bogată în glucide, duce la o mărire a capacității de efort prin accentuarea capacității organismului de a stoca glicogenul. Observația pare cu atât mai adevărată cu cât sportivii din elita mondială, fac față cu succes competițiilor programate la ora actuală în Cupa Mondială. Trebuie menționat că, aceste competiții de-a lungul unui sezon, au o densitate foarte mare și o varietate deosebită a probelor de concurs de la o etapă la alta.

Cheltuielile energetice sunt în strânsă legătură cu gradul de pregătire tehnică. În timp ce un începător utilizează toată capacitatea sa de efort (100%) realizând o viteză de înaintare de 90-./min. un sportiv consacrat, cu 38% din capacitatea de efort realizează o înaintare de ./min.

CONȚINUTUL ANTRENAMENTULUI SPORTIV LA BIATLON

Schema 1

Piramida factorilor pregătirii sportive

După Bompa ,2002,p 48

Prin conținutul antrenamentului se desemnează acele elemente de structură care, pe baza unor legi și reguli funcționale și metodologice, determină realizarea performanței sportive.

Termenul „antrenament sportiv”, când este folosit în sens larg, coincide în mare măsură, prin conținutul său, cu termenul „pregătirea sportivului” (Matveev L.P., Novikov A.D. 1980, p.335).

,,Antrenamentul sportiv este un proces complex de intervenții , al cărui scop este învățarea și perfecționarea tehnicii de către individ , grup , sau echipă și care urmărește să dezvolte calitățile motrice și psihice ce condiționează și permit atingerea de performanțe sportive maxime , în funcție de capacitătile fizice , psihice și intelectuale ale subiectului , a grupului sau a echipei”[MANNO R. 1984].

Componentele antrenamentului sportiv indică principalele laturi ale pregătirii sportive, pe baza cărora se structurează obiectivele instructiv-educative (Mitra Gh., Mogoș A. 1980 p.468).

Într-o proporție mai mare sau mai mică, mijloacele antrenamentului se diferențiază în fizice, tehnice și tactice, care în teoria tradițională se identifică cu cei trei factori de esență motrică, pe lângă cei doi de esență intelectuală, factorul pregătirii teoretice și psihologice (Alexe N. 1999 , p.90).

Prin conținutul antrenamentului se desemnează acele elemente de structură care, pe baza unor legi și reguli funcționale și metodologice, determină realizarea performanței sportive (Dragnea A. 1996, p.133).

Toate programele sportive trebuie să includă factorii fundamentali ai pregătirii și anume: fizic, tehnic, tactic, fiziologic și teoretic. Aceștia sunt o parte esențială a oricărui program de pregătire, indiferent de vârsta sportivului, de potențialul individual, de nivelul sau faza pregătirii. Accentul relativ pus pe fiecare factor variază totuși în funcție de aceste trăsături și de caracteristicile sportului sau probei (Bompa T.O. 2002 p.47).

Pregătirea fizică

Prin pregătire fizică se înțelege perfecționarea calităților motrice, stăpânirea unei mari varietăți de priceperi și deprinderi de mișcare de bază, precum și dezvoltarea indicilor morfologici și funcționali ai organismului corespunzător cerințelor ramurilor de sport (Șiclovan I., 1972: 15).

Pregătirea fizică este un proces de educare a aptitudinilor fizice necesare în activitatea sportivă (atât a celor ce se manifestă nemijlocit în ramura de sport aleasă, ca și a celor ce contribuie la perfecționarea în această ramură). În același timp, pregătirea fizică a sportivului este indisolubil legată de creșterea nivelului general al posibilităților funcționale ale organismului, de dezvoltarea fizică multilaterală, de întărirea sănătății (Matveev L. P., Novikov A. D., 1980:352).

Pregătirea fizică înglobează un întreg sistem (ansamblu) de măsuri care asigură o capacitate funcțională ridicată a organismului, prin nivelul înalt de dezvoltare a calităților motrice de bază și specifice, valori optime ale indicilor morfofuncționali, stăpânire deplină a exercițiilor utilizate și o stare perfectă de sănătate. Pregătirea fizică are un rol deosebit de important în procesul de pregătire, determinând în ultimă instanță randamentul în concursuri (Dragnea A. 1996:163).

Pregătirea fizică reprezintă ansamblul organizat și ierarhizat al procedurilor de antrenament care vizează dezvoltarea și utilizarea calităților fizice ale sportivului (Pradet M. 2000:23).

Pregătirea fizică este unul dintre cei mai importanți factori și, în unele cazuri, cel mai important ingredient al antrenamentului sportiv în atingerea marii performanțe. Principalele obiective ale pregătirii fizice sunt de a crește potențialul fiziologic al sportivului și de a dezvolta calitățile biomotrice la cel mai înalt nivel (Bompa T.O. 2002:48).

Pregătirea fizică constituie principala componentă a antrenamentului biatlonistului. De nivelul ei depinde în cea mai mare măsură performanțele sportive. În biatlon pregătirea fizică constituie un factor limitator al performanței sportive (Pelin F. și colab. 2008:9).

Principalele obiective ale pregătirii fizice în antrenamentul biatloniștilor sunt (Pelin G. și colab. 2003:9):

educarea calităților motrice de bază și specifice pentru tehnica liberă;

educarea capacității generale de lucru a organismului;

creșterea capacității de efort a organismului în vederea realizării unui consum de oxigen ridicat;

creșterea nivelului de pregătire fizică multilaterală;

angrenarea în efort a grupelor musculare care sunt solicitate în alergarea cu arma în spate și în menținerea pozițiilor de tragere cu arma în poligon.

În funcție de perioada în care se desfășoară cele două tipuri de pregătire fizică, generală și specifică, acestea sunt diferit implicate în antrenament.

Pregătirea fizică generală are un rol foarte important la inceputul perioadei de pregătire. Aceasta contribuie la creșterea capacității de lucru a organismului și stimulează dezvoltarea calităților motrice cele mai solicitate în biatlon: forța, viteza rezistența și coordonarea. Pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul perioadei de pregătire impornanța pregătirii fizice generale se diminuează în favoarea pregătirii fizice specifice.

Cele două tipuri de pregătire fizică, generală și specifică, sunt diferit implicate în antrenament, în funcție de perioada în care se desfășoară acesta.

În prima parte a perioadei pregătitoare, pregătirea fizică generală are un rol foarte important, care se diminuează pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul acesteia în favoarea pregătirii fizice specifice, astfel încât în etapa precompetițională ponderea cea mai mare o are pregătirea fizică specifică.

Pregătirea fizică generală contribuie la creșterea capacității de lucru a organismului și stimulează dezvoltarea calităților motrice cele mai solicitate în biatlon: forța, viteza rezistența și coordonarea.

Rezistența

Biatlonul face parte dintre discipline sportive în care rezistența determină sau limitează progresul performanței. În biatlon rezistența are un caracter preponderent aerob, în care capacitatea aerobă participă în proporție de 70-75%, iar cea anaerobă de 25-30%.

Dezvoltarea rezistenței

Antrenamentul de rezistență cuprinde, în general, încărcături de durată lungă, respectiv de volum mare, cu intensitate mijlocie și submaximală. O frecvență de 4-5 antrenamente pe săptămână este cea mai potrivită pentru ameliorarea capacității aerobe a biatlonistului.

Cea de-a doua formă de dezvoltare a rezistenței o reprezintă antrenamentul mixt aerob-lactacid care reprezintă un mijloc important în pregătirea sistematică efectuată în vederea participării la concursuri și cuprinde eforturile caracterizate printr-un volum mare și o intensitate apropiată de cea folosită în concurs. Această formă a antrenamentului de rezistență, contribuie la dezvoltarea excitațiilor ce duc la creșterea rezistenței și influențează:

dezvoltarea vitezei individuale, cît și a voinței la nivelul celor mai înalte trepte, până aproape de tempoul de alergare necesar pe distanțele de concurs;

îmbunătățirea activității de acționare economică a sistemelor biologice, corespunzător treptelor înalte de viteză;

creșterea consumului maxim de oxigen.

Creșterea efortului în cadrul antrenamentului de rezistență se realizează prin:

mărirea duratei unităților de antrenament (parțială până la mărimi extreme);

creșterea numărului antrenamentelor zilnice;

folosirea unor încărcături de rezistență cu ritmuri intensive;

modificarea în continuare a antrenamentului de rezistență aerob, prin schimbarea vitezei și profilului terenului.

Pe plan internațional evoluția antrenamentului de rezistență tinde, din ce în ce mai mult, spre aplicarea combinată a ambelor componente, în decursul anului de pregătire.

Antrenamentul de rezistență aerob cuprinde toate încărcăturile de durată lungă cu un volum mare pe unitatea de antrenamente, zile și ani, caracterizate printr-o intensitate mijlocie (sunt în primul rând eforturile de durată) și este eficient numai în cazul în care încărcătura este abordată cu o astfel de intensitate încât:

antrenamentul să poată fi repetat, în permanență, într-un timp relativ scurt, fără să fie necesar un antrenament de compensare;

să nu se renunțe la procesele metabolice aerobe;

reacțiile cardio-vasculare sunt îndepărtate de capacitatea individuală maximă (frecvențe cardiace cu 30-40 bătăi sub maxim).

Există două forme de antrenare a capacității aerobe: lucrul continuu și lucrul intermitent, în care efortul alternează cu repausul.

Potrivit părerilor celor mai mulți specialiști, forma continuă pare stimulentul cel mai apropiat pentru a îmbunătăți capacitatea aerobă, în special la copii și juniori.

În ceea ce privește intensitatea, se remarcă faptul că o intensitate de 80% dă, în ansamblu, rezultatele cele mai bune.

Nivelul inițial al sportivului este criteriul pe care trebuie să se sprijine antrenorul pentru a fixa pragul de intensitate care poate da cele mai bune rezultate.

În dezvoltarea rezistenței se va avea în vedere că un înalt nivel al acesteia are eficiență asupra creșterii performanței numai în situația în care se dezvoltă odată cu forța și viteza.

Particularitățile folosirii metodelor de dezvoltare a rezistenței în biatlon:

Alergarea de durată – poate îndeplini, în cadrul antrenamentului următoarele sarcini:

alergarea de durată cu scop de regenerare:

se folosește de regulă după concursuri sau la sfârșitul antrenamentelor;

durează între 30-60 de min.;

viteza de alergare se situează în jurul a 50% din posibilitățile sportivilor;

valorile pulsului nu depășesc 120-140 bătăi/minut.

alergarea de durată cu scop de educare a voinței:

se folosește la biatloniști cu măiestrie sportivă redusă;

durează între 1½ – 2½ ore;

viteza de alergare nu coboară sub 60% din posibilități;

pulsul se situează între 130-140 bătăi/minut.

alergarea de durată pentru îmbunătățirea capacității aerobe:

se utilizează în toate etapele pregătirii;

folosirea ei impune indicații clare privind lungimea distanței și intensitatea;

intensitatea se situează în jurul a 65-84% din posibilități;

valoarea pulsului la 140-170 bătăi/minut.

Antrenamentul alternativ – se caracterizează prin schimbarea permanentă a tempoului de alergare. Volumul distanțelor parcurse cu intensitate crescută asigură dezvoltarea rezistenței specifice, iar porțiunile intercalate între acestea capătă caracter de odihnă activă. Ele se parcurg cu intensitate mică sau medie.

Totalul distanțelor realizat în antrenamente se împarte în două: distanțe parcurse cu intensitate mare și cele cu intensitate scăzută. Proporția dintre ele poate fi de 50% pentru fiecare – exemplu: 6(.+.); 5(.+.) – până la 80% și mai mult pentru cele cu intensitate mare – exemplu 5(.+.); 2(.+.). Creșterea intensității de antrenament se face fie îmbunătățirea timpului de parcurgere a primei distanțe, fie prin scurtarea porțiunii de odihnă activă.

Antrenamentul cu intervale – se organizează pe distanțe scurte, medii și lungi.

Metoda cu intervale pe porțiuni scurte:

efort – volum până la 60 sec.;

intensitate – Fc. sub maxim de 95-100%;

pauza – durează până la coborârea pulsului la 60% (cel mult );

numărul de repetări – în funcție de capacitatea de a menține regimul de efort planificat;

se folosește pentru dezvoltarea capacității de efort în regim anaerob.

Metoda cu intervale pe porțiuni medii:

efort – volum 2-8 min.;

intensitate – Fc. maxim 75-90%;

timpii pe parcursuri sunt cu 10% mai scăzuți decât posibilitățile maxime;

numărul de repetări – în funcție de capacitatea de a menține regimul de efort și de refacere planificat;

se folosește la dezvoltarea capacității de consum a O2;

când efortul se situează în jur de 4 min., se dezvoltă capacitatea anaerobă.

Metoda cu intervale pe porțiuni lungi:

efort – volum 8 min. și peste;

intensitate – Fc. maximum 75-80/;

timpii pe parcursuri sunt cu 10-20% mai lenți decât posibilitățile maxime;

pauza – 5-8 min.;

Fc. la sfârșitul pauzei maxim 60%;

numărul repetărilor – depinde de capacitatea de a menține regimul de efort planificat și de desfășurarea proceselor de refacere;

se folosește pentru creșterea capacității maxime de consum de O2;

contribuie, de asemenea, la dezvoltarea rezistenței generale, în regim de forță și specifică, precum și la formarea simțului tempoului.

Particularitățile folosirii metodelor de dezvoltare a forței în biatlon:

Îmbunătățirea rezultatelor sportive la concursurile de biatlon depinde în mod substanțial de nivelul de dezvoltare a anumitor calități de forță ale sportivilor.

În timpul cursei, schiorul repetă de nenumărate ori mișcări de același tip, executându-le cu o forță optimală, ceea ce face ca rezultatul să depindă nu atât de gradul forței absolute, cât de durata menținerii nivelului ei optim.

Tehnica liberă folosită în cursele de biatlon solicită o forță mai crescută comparativ cu cea clasică , lucru care impune ca de-a lungul întregului an de pregătire să se lucreze pentru dezvoltarea și menținerea forței, în special la nivelul membrelor inferioare, a brațelor și trunchiului.

Principalele criterii în vederea realizării unui antrenament eficient de forță sunt:

învingerea rezistențelor înalte specifice concursurilor;

apropierea mijloacelor de antrenament de structura exercițiilor folosite în competiție;

dezvoltarea grupelor musculare solicitate în cursă;

dezvoltarea calităților psihice (voință, dârzenie, capacitate de mobilizare, etc.);

combinarea antrenamentului de forță cu un antrenament care să asigure dezvoltarea mobilității, a supleței și a capacității de relaxare.

Durata unui antrenament este, în general, de 90-120 min.

Dezvoltarea forței:

Antrenarea forței trebuie efectuată în fiecare etapă și perioadă de antrenament. Întotdeauna exercițiile de forță trebuie alternate cu exerciții de mobilitate și relaxare.

În perioada de lucru pe uscat se folosesc:

exerciții cu caracter dinamic;

exerciții cu greutăți – haltere, mingii medicinale, saci cu nisip, etc.;

alergare pe teren variat;

jocuri sportive și de mișcare;

diverse sărituri;

patinajul și schiul pe rotile;

exerciții cu scripeți și amortizorul de cauciuc;

antrenamentul în circuit.

Se recomandă folosirea exercițiilor de forță în ritmuri diferite până la refuz, cu un număr mare de repetări. Intensitatea poate fi slabă, medie, mare sau până la limită.

În perioada de lucru pe zăpadă continuă preocuparea pentru dezvoltarea și menținerea forței specifice biatloniștilor. Se folosesc:

urcări pe pante cu înclinații diferite în trepte, foarfece, semifoarfece, pas bătut, cu accent pe activitatea brațelor sau picioarelor;

deplasări pe schiuri prin zăpadă afânată, numai cu împingerea picioarelor sau brațelor (împingere simultană);

deplasări în stilul liber, pe pante cu înclinații diferite utilizându-se doar împingerea cu brațele sau picioarele.

În educarea forței specifice, trebuie acordată atenție deosebită intervalelor de odihnă.

După încheierea fiecărei etape de pregătire, antrenorul trebuie să cunoască progresele care s-au realizat în pregătirea fizică a fiecărui sportiv, la ce valoare a ajuns nivelul forței specifice.

Rezistența în regim de forță

Solicitările la care este supus biatlonistul are, în majoritatea cazurilor, caracter de rezistență în regim de forță. Ele permit sportivului să realizeze acțiuni de forță în fiecare ciclu de mișcare, în strânsă legătură cu o bună capacitate de rezistență pe tot parcursul probei de concurs.

Nivelul rezistenței în regim de forță depinde în mare măsură de :

adaptarea musculaturii la efortul respectiv;

creșterea forței maxime;

stadiul de dezvoltare a rezistenței generale.

Particularitățile folosirii metodelor de dezvoltare a vitezei în biatlon:

Lucrul pentru dezvoltarea și menținerea acestei calități are în vedere, în primul rând, crearea rezervei de viteză, fără de care nu se pot obține rezultate bune pe distanțele de concurs.

Viteza, în cazul biatloniștilor, se dezvoltă în corelație cu forța și rezistența.

Dezvoltarea vitezei se realizează în principal prin:

parcurgerea repetată, cu intensitate crescută a distanțelor scurte;

distanțele foarte scurte, până la . (având în vedere particularitățile probelor din biatlon) se folosesc de regulă în lecțiile de pregătire fizică generală efectuate pe uscat sau zăpadă, în alergările la urcuș;

pentru dezvoltarea vitezei se va apela la metoda cu repetări și la cea alternativă.

4.2. PREGĂTIREA TEHNICĂ ȘI TACTICĂ

Tehnica reprezintă un sistem specializat de structuri motrice constituite potrivit regulamentelor fiecărui sport în vederea obținerii randamentului superior în activitatea competițională (Șiclovan I. 1984:24).

Tehnica este reprezentată de totalitatea mijloacelor care, prin forma și conținutul lor specific, permit practicarea unei ramuri de sport în conformitate cu regulamentul concursului (Alexe N. 1999:93).

Tehnica reprezintă un sistem de structuri motrice specifice fiecărei ramuri de sport, efectuate rațional și economic, în vederea obținerii unui randament maxim în competiții (Dragnea A., Mate-Teodorescu S., 2002: 281).

Tehnica cuprinde toate structurile și elementele tehnice dintr-o anumită mișcare precisă și eficientă, prin care sportivul execută o sarcină sportivă. Ea este ansamblul de procedee care, prin forma și conținutul lor, asigură și facilitează mișcarea (Bompa T. O. 2002: 51).

Tehnica este foarte importantă prin economismul mișcării și eficacitatea acesteia. Aceasta nu trebuie tratată izolat, fiind în mare măsură dependentă de celelalte componente ale antrenamentului și în special de pregătirea fizică. În pregătirea schiorilor biatloniști este o regulă de bază, și anume asigurarea în primul rând a disponibilității fizice necesare însușirii tehnicii, care la rândul ei presupune un număr mare de repetări. Dezvoltarea la nivel corespunzător a capacității de efort determină o tehnică bună. De obicei pregătirea tehnică este foarte importantă în sporturile de rezistență, aceasta condiționând economicitatea și eficacitatea mișcărilor. Nivelul inițial și experiența motrică a sportivului determină nivelul de pregătire tehnică al acestuia, fapt care determină măsuri metodice adecvate, de exemplu la începători procesul de antrenament va căuta să realizeze la subiecți o bază motrică largă, care să cuprindă mijloacele din școala alergării, săriturii, aruncării etc.,spre deosebire de sportivii avansați la care specializarea este strictă. Acumularea de priceperi și deprinderi de mișcare realizează o solicitare superioară a sistemului senzorial (compararea informațiilor interne cu cele externe și raportarea la cele verbale), fapt care favorizează învățarea.

În biatlon procedeele tehnice sunt puține. Acestea sunt reprezentate de mișcări ciclice, deci odată însușite nu constituie un factor limitator extrem în obținerea performanței.

În pregătirea tehnică din biatlon se urmărește atât perfecționarea procedeelor de deplasare în stilul liber, cât și tragerea cu glonț atat din poziția culcat cât și din picioare.

Sportivii folosesc în competiții abilitățile dobândite și perfecționate în cadrul antrenamentelor celor doua componentelor (deplasare în stilul liber și tragerea cu glonț din ambele poziții).

Alunecarea pe schiuri, mevra armei în poligon și echilibrul, fiind cele mai importante elemente ale pregătirii tehnice, trebuiesc perfecționate până la cel mai înalt nivel.

Perfecționarea tehnicii specifice se realizează numai respectând următoarele cerințe:

tehnica trebuie adaptată la particularitățile individuale;

tehnica trebuie perfecționată în condiții apropiate celor din competiții.

În paralel cu perfecționarea tehnicii are loc și pregătirea tactică care vizează:

tratarea procedeelor tactice a efectuării tragerilor în poligon în funcție de pregătirea pe care sportivul o are la tir și de lungimea probei;

tratarea procedeelor de deplasare pe schiuri în funcție de configurația terenului și starea zăpezii;

dozarea corectă a efortului pe tot parcursul distanțelor din antrenament pregătind viitoarele competiții.

Procedeele tehnice din biatlon sunt puține și reprezentate de mișcări ciclice, deci odată însușite nu constituie un factor limitator extrem în obținerea performanței.

În cadrul lucrului pentru tehnică se urmărește, deopotrivă, atât perfecționarea procedeelor de deplasare în stilul liber, cât și tragerea cu glonț în ambele poziții (C+P).

Pregătirea tehnică a sportivilor din grupele de performanță cuprinde 15% din numărul total de kilometrii parcurși pe zăpadă și pe schiurile cu role.

În cadrul acestor două componente ale antrenamentului se urmărește perfecționarea elementelor și procedeelor tehnice de care sportivii se folosesc în competiții.

Dintre elementele pregătirii tehnice – echilibrul, alunecarea pe schiuri, manevrarea armei în poligon – au un caracter general, iar altele trebuiesc perfecționate până la nivelul de măiestrie.

Perfecționarea tehnicii specifice nu se poate realiza dacă nu se respectă următoarele cerințe:

adaptarea tehnicii la particularitățile individuale;

perfecționarea tehnicii în condiții apropiate de cele de concurs.

Paralel cu perfecționarea tehnicii are loc și pregătirea tactică care vizează:

abordarea procedeelor de deplasare pe schiuri în funcție de configurația terenului și starea zăpezii;

dozarea corectă a efortului pe tot parcursul distanțelor din antrenament pregătind viitoarele competiții;

abordarea tactică a efectuării tragerilor în poligon în funcție de pregătirea pe care sportivul o are la tir și de lungimea probei.

4.3. PREGĂTIREA PSIHOLOGICĂ

Pregătirea psihică are ca principal conținut educarea capacității de a depăși dificultățile psihice specifice care apar în condițiile pregătirii și participării la concursuri, precum și de a regla în mod optim propria stare psihică în aceste condiții (Matveev L.P., Novikov A.D. 1980:349).

Pregătirea psihică determină, prin mijloacele antrenamentului și ale acțiunilor educaționale, creșterea capacității psihice pentru a-i permite sportivului desfășurarea unor acțiuni eficiente și obținerea unor rezultate superioare în concursuri (Epuran M.).

Conceptul de pregătire psihologică nu poate fi limitat doar la sfera factorilor morali și volitivi, întrucât îi angrenează în egală măsură și pe cei intelectuali și atitudinali, toți alcătuind manifestări ale psihicului uman (Alexe N. 1999:105).

Probele de biatlon ridică cerințe deosebite față de pregătirea psihologică a sportivilor. Ele solicită o mare voință și o foarte mare motivație din cauza intensității eforturilor din timpul antrenamentelor și a competițiilor.

Cele mai importante calități de voință solicitate sunt: efortul constant spre un scop, perseverența, hotărârea, curajul și disciplina liber asumată.

Educarea voinței se face în tot timpul procesului de pregătire. După Epuran M. cele mai folosite metode sunt:

introducerea, în antrenament, în mod sistematic a unor dificultăți de grad și cu conținut diferit, pentru a crea la sportiv deprinderea de a se depăși;

dozarea treptată a eforturilor din antrenamente;

stabilirea de cerințe precise față de modul de rezolvare a sarcinilor de către sportiv în antrenament sau concurs; se va cere sportivului execuții corecte și se va interzice abandonarea sau reducerea numărului de repetări;

stabilirea sarcinilor și îngreuierilor în funcție de particularitățile individuale, de vârstă și sex;

participarea la cât mai multe concursuri;

folosirea tuturor situațiilor și a condițiilor care contribuie direct sau indirect la educarea voinței:

respectarea regimului de muncă și odihnă;

respectarea regulilor de comportare;

punctualitate în îndeplinirea sarcinilor profesionale sau sportive;

stabilirea unor criterii consecvente de apreciere a activității sportive;

asigurarea participării conștiente a sportivului la munca de educare a propriei lui voințe prin:

cunoașterea sarcinilor pe care trebuie să le rezolve sportivul în viitorul apropiat sau îndepărtat;

dezvoltarea încrederii în forțele proprii, a capacității de a-și domina emoțiile negative;

dezvoltarea dorinței sportivului de a se autoperfecționa, de a-și desăvârși însușirile pozitive, de a le dezvolta pe cele slabe și de a le înlătura pe cele negative;

asigurarea sprijinului colectivului în stimularea activității sportivului, prin analize periodice ale activității, prin aprecierea programului realizat, cât și pentru stabilirea sarcinilor etapei următoare.

4.4. PREGĂTIREA TEORETICĂ

Prin pregătirea teoretică se înțelege ansamblul cunoștințelor de specialitate transmise de către antrenor în vederea aplicării în practică a unor noțiuni, principii, reguli, menite să optimizeze randamentul în antrenament și competiții (Dragnea A. 1996, p.232).

Pregătirea teoretică reprezintă ansamblul informațiilor însușite de sportiv în vederea cunoașterii și explicării principiilor, regulilor și metodelor care determină creșterea capacității sale de efort și de performanță, ca și anticiparea concursului următor pentru abordarea lui adecvată (Alexe N. 1999, p.103).

Dobândirea și aplicarea cunoștințelor teoretice curente sunt aspecte importante pentru accelerarea dezvoltării deprinderilor și calităților sportivilor, ca și pentru motivația pregătirii lor (Bompa T.O. 200 , p.63).

Pregătirea teoretică are ca sarcină principală pentru sportivi transmiterea cunoștințelor privind solicitările din probele de biatlon, cunoștințe în legătură cu fiziologia și biochimia antrenamentului, care pot favoriza conștientizarea anumitor exerciții și necesitatea respectării unui regim corect de muncă și odihnă. Cunoașterea și respectarea regulilor privind regimul folosirii armelor și cunoașterea regulamentului de concurs sunt obiectivele acestei pregătiri.

Are ca principală sarcină să transmită sportivilor cunoștințe privind solicitările din probele de biatlon, cunoștințe în legătură cu fiziologia și biochimia antrenamentului, care pot favoriza conștientizarea anumitor exerciții și necesitatea respectării unui regim corect de muncă și odihnă. Cunoașterea și respectarea regulilor privind regimul folosirii armelor și cunoașterea regulamentului de concurs sunt obiectivele acestei pregătirii.

STADIILE III SI IV ALE ANTRENAMENTULUI SPORTIV

1.STADIUL AL III-LEA : ANTRENAMENTUL DE SPECIALIZARE APROFUNDATĂ ȘI ORIENTARE SPRE ÎNALTA PERFORMANȚĂ (A.O.I.P)

,,Acest stadiu al antrenamentului sportiv asigură trecerea , după specializarea timpurie , la stadiul de antrenament de mare performanță și atingerea valorilor de consacrare pe plan mondial [DRAGNEA A. ,TEODORESCU S.M. ,2002, P.197].

În acest stadiu intensificarea activității competiționale cresc considerabil și în paralel cu volumele și intensitățile efortului de antrenament.

Ciclicitatea și periodizarea antrenamentului se vor realiza în primul rând , după profilul calendarului competițional și ulterior după principiile obținerii formei sportive la concursurile de obiectiv. Planificarea și programarea antrenamentelor capătă astfel un profil determinat de activitatea competiționala de performanță.

Sarcinile stadiului III de antrenament sunt :

creșterea ponderii pregătirii integrale datorita folosirii mijloacelor cu caracter competițional ;

volumele și intensitătile se asigură cu prioritate prin intermediul acestei grupe de mijloace;

aprofundarea tehnico-tactică a specializării și al efortului necesar performanței ;

asigurare pregătirii multilaterale și creării premiselor dezvoltării capacității de efort ulterioare ;

asigurarea cotelor de creștere a capacității de performanță ;

asigurarea refacerii capacității de efort după toate structurile de antrenament ( lecții ,microcicluri , mezocicluri , macrocicluri ).

dezvolatarea motivației ;

dezvoltarea unei capacități a spontanietății pentru rezolvarea situaților neprevăzute aparute în timpul cometițiilor ;

asigurarea unei bune întelegeri între sportiv și antrenor;

Acest stadiu are durate diferite , în functie de ramura de sport. La biatlon acest stadiu corespunde perioadei de juniorat ( I,II,III) și cuprinde acei sportivi cu potențial și perspectivă de a deveni profesioniști , sau de a se consacra pe plan mondial.

A se pune premisele obținerii unor performanțe de mare valoare intr-o perspectivă apropiată , constă în realizarea și consacrarea sportivului în loturile naționale de performanță.

STADIUL AL IV –LEA : ANTRENAMENTUL DE MARE PERFORMANȚĂ (A.M.P.)

,,Antrenamentul de mare performanță reprezintă ultima treaptă de fructificare a pregătirii pe termen lung. În cadrul acestuia conținutul și structura antrenamentului sunt orientate spre atingerea performanței sportive maxime. Planificarea antrenamentului este individualizată , mergându –se pe aceasta chiar si în sporturile de echipă un capătă forme speciale . La baza întregului proces de planificare sta calendarul competițional și realizarea formei sportive maxime la cea mai importanta competiție sau la seria de competiții la care se va participa” [DRAGNEA A. ,TEODORESCU S.M. ,2002, P.198].

Sarcinile stadiului IV sunt :

stabilirea obiectivelor de performanță și a condițiilor necesare realizării acestora;

creșterea capacității de performanță maximă în cadrul fiecărui microciclu ;

amplificarea la un nivel ridicat al complexității efortului , competiția făcând parte integrată în toate etapele de pregătire ;

dezvoltarea rezistenței la stresul cauzat de factorii acestui mediu ;

clarificarea și înțelegerea raporturilor contractuale ;

Antrenamentul de mare performanță este adresat sportivilor ,care în cele mai dese cazuri sunt profesioniști,avănd contracte încheiate cu cluburile cărora aparțin și în care se stipulează drepturile și obligațiile în cadrul relațiilor implicate în această formă de organizare.

,,Sportivul profesionist preia în mare măsură responsabilitățile propriei pregătiri având în vedere că practicarea sportului îi asigură sursele necesare existenței mondial” . [DRAGNEA A. ,TEODORESCU S.M. ,2002, P.199].

PRINCIPIILE ANTRENAMENTULUI SPORTIV

1.Principiile de instruire în educația fizică și antrenamentul sportiv

„Principiile de instruire (didactice , de învățământ ) sunt categorii metodologice , cerințe generale ale organizării și desfășurării procesului de învățământ. Ele trasează (orientativ) liniile normative necesare pentru acțiunea corelată a tuturor lanțurilor prezente în precesul de predare – învățare , asigurând – prin respectarea lor- eficiența acțiunii cumulative de modelare a personalitații elevului , în conformitate cu scopurile educative formulate de comanda socială” [BALINT L. P11].

1.Principiul participării conștiente și active („principiul conștientizării și activizării”)

2. Principiul intuiției („principiul unității dintre senzorial și rațional” în demersul didactic ).

3. Principiul accesibilității (,,al tratării diferențiate”)

4. Principiul sistematizării și continuității ;

5. Principiul legării instrurii de cerințele activității practice ( „principiul legării teoriei de practică ) ;

6. Principiul însușirii temeinice ( „al durabilității) ;

[BALINT L. P11]

2.Principiile antrenamentului sportive

„Principiile antrenamentului sportiv reprezintă teze sau norme cu caracter general ce dirijează întreaga activitate de antrenament sportiv . Pe parcursul dezvoltării procesului de pregătire a sportivilor , principiile s-au cristalizat tot mai bine, unele din ele și-au amplificat rolul , altele au scayut ca valoare și , de asemenea au apărut principii noi , astfel încât în etapa actuală pe langă cele caracteristice proceselor instructiv-educative sunt prezente principii specifice antrenamentului” [BALINT L. ,2008-2009 , P200].

.Principiul adaptării la solicitări progressive ;

Principiul compensării și supra compensării sau al restabilirii ;

Principiul ciclicității antrenamentului ;

Principiul individualizării ;

Principiul motivației ;

2.1. Principiul individualizării

,,Individualizarea antrenamentului se realizează în funcție de informațiile ce le deținem despre modul de reactivitate a sportului la efort. Aceasta se referă la condițiile din concurs , din antrenamente , însinte de effort (baza!) , revenirea la valorile anterioare etc. Aceste date trebuie cunoscute longitudinal pentru a lua decizii în conformitate cu starea reală biologică și psihologică în care se află sportivul. Individualizarea se bazeayă și pe informațiile subiective și reactivitatea psihică la stimuli speciali , la sugestii , efectul placebo etc. În final , principiul individualizării acționează în antrenamentul sportive , completat însă cu alte laturi , rezultate în primul rănd din complexitatea organismului uman” ” [BALINT L. ,2008-2009 , P210-211].

BIBLIOGRAFIE

http://www.biathlon.net/intro.html (accesat în 06.05.2015 ,ora 19:03)

http://www.frschibiatlon.ro/ (accesat în 06.05.2015 ,ora 19:41)