Aspecte ale Predarii Si Receptarii Basmelor In Invatamantul Primar

Pedagogie

Aspecte ale Predarii Si Receptarii Basmelor In Invatamantul Primar

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE METODICO – ȘTIINȚIFICĂ

PENTRU OBȚINEREA

GRADULUI I

ASPECTE ALE PREDĂRII ȘI RECEPTĂRII BASMELOR

ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

CUPRINS

Cuprins

Argument

Capitolul I Literatura pentru copii – parte integrantă a literaturii

naționale și universale

1.1. Conceptul de literatură pentru copii. Prezentare generală

1.2. Genuri și specii literare specifice literaturii pentru copii

1.3. Rolul literaturii pentru copii în formarea școlarului

1.4. Basmul – prima specie a literaturii pentru copii

1.5. Locul basmului în programa instructiv – educativă

a învățământului primar

Capitolul al II – lea Basmul – specie reprezentativă a literaturii

pentru copii

2.1. Definiția basmului. Clasificare

2.2. Tematică. Trăsături caracteristice

2.3. Coordonatele basmului. Personaje

2.4. Relația basm – miraculos – supranatural

2.5. Valențele educative ale basmului

Capitolul al III – lea Aspecte teoretice și metodice ale predării basmelor

la ciclul primar

3.1. Predarea – comunicare pedagogică

3.2. Predarea basmului la ciclul primar

3.3. Metode și procedee folosite

Capitolul al IV – lea Aspecte ale receptării basmului în

învățămâtul primar

4.1. Scopul receptării literaturii române în școală

4.2. Strategii didactice de receptare a basmelor

4.3. Contribuția basmului la stimularea imaginației și

creativității școlarilor

4.4. Modalități de activizare și îmbogățire a vocabularului

prin intermediul basmelor

4.5. Rolul și contribuția basmelor la formarea trăsăturilor

moral – pozitive ale elevilor din ciclul primar

Capitolul al V – lea Proiectarea și experimentarea efectului educativ

al basmelor în cadrul procesului instructiv – educativ

5.1. Ipoteza cercetării

5.2. Obiectivele cercetării

5.3. Metode de cercetare

5.4. Prezentarea, analiza și interpretarea rezultatelor

Concluzii

Bibliografie

Anexe

ARGUMENT

„(…) basmul – vechea secolelor strajă

Îmi deschide cu chei de-aur și cu-a vorbelor lui vrajă

Poarta neagră de la templul unde secolii se torc”.

(Mihai Eminescu)

Studiul limbii române literare prin lectura textelor literare are o importanță covârșitoare pentru formarea multilaterală a școlarilor, asigurându-le acestora evoluția intelectuală, exprimarea cu mijloace adecvate în activitatea de mai târziu.

Textele literare, în general, și basmele, în special, folosite în activitatea cu copiii, prin conținutul lor și prin frumusețea stilului literar oferă cadrului didactic posibilitatea de a forma și cultiva virtuți morale fundamentale: dragostea pentru adevăr, bine și frumos, cinstea, demnitatea, curajul, dorința de împlinire etc.

Basmul este, atât prin formă, cât și prin conținut, specia literară cea mai îndrăgită de copii și cea mai adecvată particularităților lor de vârstă.

Aproape cu toții ne aducem aminte de vremea copilăriei când basmele ne înfrumusețau universul și voiam să fim printre prințesele sau prinții din poveste. Basmele reprezintă un rezervor de înțelepciune la îndemâna oricui, iar prin limbajul simplu folosit, pot fi accesate cu ușurință de copii. Astfel, prin intermediul lor se pot întâlni cu diferite situații emoționale, familiale și sociale. Prin faptul că tratează teme din realitate, acestea îi ajută să experimenteze diferite ipostaze, ajutându-i să se dezvolte psihic și emoțional.

Imaginarea acestei lumi animate de personaje fantastice lasă creativitatea copiilor să se dezvolte. Totodată, le oferă modele la care să se raporteze și noțiuni despre ce este bine și ce este rău, care pot fi folosite în viața de zi cu zi.

Modul fantastic al poveștii sau basmului este modul în care copilul descoperă lumea, modul accesibil mentalității lui. Copilul începe să privească lumea cu ochii omului primitiv, pentru care explicația fantastică a fenomenelor naturii, vieții și societății e cea mai accesibilă. Copilul moștenește setea de fantastic a primilor oameni, iar povestea îi oferă, încorporate, primele elemente cu ajutorul cărora își va face o imagine a ceea ce se cheamă lumea oamenilor. Cultivarea gustului pentru frumos, pentru estetic, are loc la această vârstă printr-un amplu proces de inserție în lumea fabulosului.

Chiar dacă în curând copilul va depăși faza în care credea că povestea îi înfățișa adevărul, ea va rămâne mereu ca parte integrată a copilăriei. Copilul rămâne fidel poveștilor îndrăgite, iar când credința în miraculosul lor se destramă, se desparte de ele cu nostalgie.

Metodologia predării-învățării basmului în ciclul primar are specificitatea ei și se constituie ca una dintre cele mai eficiente forme ale relației copilului cu literatura.

Găsirea unor metode adecvate pentru a transmite mesajul operelor literare, pentru a descoperi modul cum ajung la elevi sentimentele transmise de autor, modul cum este perceput conținutul lecțiilor de către elevii din ciclul primar reprezintă o temă de un real interes pentru cadrele didactice.

Basmele, poveștile, povestirile trebuie prezentate și valorificate printr-o paletă multiplă de metode și procedee didactice. Un loc central îl ocupă tactul și măiestria dascălului formator, felul cum știe să-i facă pe elevi să vibreze la frumosul din viață și din artă.

Învățătorului, care este un bun cunoscător al copiilor, al formelor și metodelor de educație, un om ce își iubește profesia, dar îi iubește și pe copii, îi revine nobila misiune să pună bazele formării și dezvoltării mobilității și flexibilității intelectuale cum ar fi:

● imaginația creatoare cu variantele ei;

● gândire creatoare (flexibilitate, fluiditate);

● să conducă la învățarea prin cercetare, descoperire, prin efortul intelectual și de tip creativ.

Îndrumarea lecturii și stabilirea principiilor muncii cu textul literar devin elemente principale în organizarea procesului de predare a literaturii române în învățământul primar. De aceea, a le insula elevilor dragostea pentru lectură „înseamnă a le deschide calea dezvoltării intelectuale”.

Pe această bază, ca obiective ale lucrării, doresc să amintesc locul și rolul basmului ca specie a literaturii pentru copii prevăzută în programa de limba și literatura română din ciclul primar, să evidențiez trăsăturile specifice ale basmului, care îl fac să fie specia literară cea mai îndrăgită de copii și cea mai adecvată particularităților lor de vârstă, să pun în evidență valorile educative ale basmului și aspectele predării și receptării basmului la ciclul primar.

Ascultând basmele, aceste șiraguri de mărgăritare scrise într-o limbă aleasă și limpede ca izvorul, copiii își însușesc comoara neprețuită a înțelepciunii populare, producând o puternică impresie asupra imaginației și sensibilității copiilor, prin morala lor pozitivă și ușor de recepționat, constituind un prim, abecedar” pentru micii ascultători, ele au o deosebită însemnătate educativă.

CAPITOLUL I

Literatura pentru copii – parte integrantă a literaturii naționale și universale

Conceptul de literatură pentru copii. Prezentare generală

,,Cuvântul literatură vine din latinescul littera, care însemna ceea ce înțelegem noi astăzi prin literă, dar mai însemna și totalitatea scrierilor. Acest al doilea sens l-am preluat noi astăzi, înțelegând prin literatură, în sens larg, orice operă scrisă, indiferent de cunoștințele pe care le cuprinde. Fiecare ramură a științei își are literatura ei, existând o literatură medicală, istorică, juridică, pedagogică etc. Pe parcurs, cuvântul literatură a dobândit și un alt sens – acela de lucrări artistice realizate cu ajutorul cuvintelor. Pentru a le deosebi de alte lucrări din domeniul științei, aceste producții sunt denumite literatură artistică, beletristică, sau literatură, pur și simplu”.

Totalitatea operelor literare dintr-o limbă formează literatura acelei limbi. Există astfel o literatură națională, reprezentând literatura fiecărui popor, și o literatură universală, alcătuită din cele mai reprezentative opere literare ale tuturor popoarelor lumii, traduse sau scrise în limbi de circulație internațională.

Prin literatura pentru copii subînțelegem un compartiment aparte al literaturii artistice care se subordonează acelorași legi ale artei cuvîntului, are același obiect de reflectare și aceleași obiective instructiv-educative. Scriitorul e obligat să țină seama de vârsta cititorului și să se manifeste ca psiholog, pedagog și artist al cuvîntului. El trebuie să plăsmuiască niște subiecte care ar putea fi înțelese de copil, să-și aleagă niște forme de zugrăvire accesibile și atrăgătoare.

Literatura pentru copii este parte integrantă a literaturii naționale și universale. În anul 1964, scriind despre Jules Vernes și literatura pentru copii, George Călinescu făcea o precizare, prin care sublinia un adevăr psihologic fundamental – copilăria ca stare sufletească este o permanență a vieții noastre: ,,Ca să fie opere de artă, scrierile pentru copii și tineri, trebuie să intereseze și pe oamenii maturi și instruiți. Copilăria nu dispare niciodată din noi, ea constituie izvorul permanent din care decurg toate meandrele vieții noastre.”

Definiții. ,,Literatura pentru copii cuprinde totalitatea operelor accesibile micilor cititori, fie că au fost, sau nu, scrise anume pentru ei. Ea constituie un domeniu al creației literare și se supune normelor estetice ale acesteia. Trăsăturile ei specifice: simplitate, claritate și plasticitate, determină o anumită construcție a operei, mărindu-i astfel accesibilitatea și puterea de influență asupra micilor cititori.”

,,Literatura pentru copii include totalitatea creațiilor care, prin profunzimea mesajului, gradul de accesibilitate și nivelul realizării artistice, se dovedesc capabile să intre într-o relație afectivă cu cititorii lor”.

„Literatura pentru copii investighează universul propriu de cunoaștere al copilului, năzuințele, aspirațiile lui cele mai înalte, relevă eroismul oamenilor din zilele noastre, printr-o ingenioasă transfigurare artistică.”

Nicolae Manolescu susține că sintagma literatură pentru copii se adresează cu precădere celor mici, nu adolescenților („de altfel, viitorii învățători nu au de-a face decât cu copii sub zece ani”), cărora le vorbește pe înțelesul lor atât sub raportul temelor, cât și al limbajului. Însă literatura pentru copii nu se adresează, cu precădere, numai celor mici ci și adolescenții au nevoie de acest gen, având o valoare etică, prezentând aspectele vieții în complexitatea ei, oferind modele de viață sau, dimpotrivă, exemple negative pe care cititorii trebuie să le ocolească. Literatură pentru copii începe cu literatura populară, cu basmul și cu poveștile – cele mai îndrăgite specii literare din literatura pentru copii – și continuă cu legenda, snoava, apoi cu creațiile lirice, populare și culte, cu povestiri și romane cu tematici dintre cele mai variate.

Părerile diferă în ceea ce privește sfera acestei noțiuni, notele ei comune cu restul literaturii și diferențele specifice. Literatura pentru copii reprezintă un gen literar cu limite neclare ce tinde a fi definit mai degrabă în conexiune cu receptorul său juvenil, decât privit din perspectiva intențiilor auctoriale sau a caracteristicilor textuale – tematică, stil. De asemenea, este singura formă de literatură care creează un gen datorită unui public cititor. Controversele privind acest gen literar pornesc de la afirmarea existenței până la negarea acesteia, operele fiind considerate ca aparținând literaturii, nu unui segment al acesteia, în speță literatura pentru copii.

Profesorul și cercetătorul Vistian Goia trasează clar liniile definitorii ale literaturii pentru copii: „Literatura pentru copii există ca literatură ori nu există deloc. Discuțiile pro sau contra se dovedesc până la urmă superflue. Există literatură pentru copii, precum și pentru adulți, de la ivirea miturilor și ea se diversifică necontenit. Cât privește aceea preferată de copii și tineret, ea există precum laptele înaintea conservelor, după afirmația metaforică a lui Mircea Sântimbreanu. Nu există, după același scriitor, o rețetă dupăci și adolescenții au nevoie de acest gen, având o valoare etică, prezentând aspectele vieții în complexitatea ei, oferind modele de viață sau, dimpotrivă, exemple negative pe care cititorii trebuie să le ocolească. Literatură pentru copii începe cu literatura populară, cu basmul și cu poveștile – cele mai îndrăgite specii literare din literatura pentru copii – și continuă cu legenda, snoava, apoi cu creațiile lirice, populare și culte, cu povestiri și romane cu tematici dintre cele mai variate.

Părerile diferă în ceea ce privește sfera acestei noțiuni, notele ei comune cu restul literaturii și diferențele specifice. Literatura pentru copii reprezintă un gen literar cu limite neclare ce tinde a fi definit mai degrabă în conexiune cu receptorul său juvenil, decât privit din perspectiva intențiilor auctoriale sau a caracteristicilor textuale – tematică, stil. De asemenea, este singura formă de literatură care creează un gen datorită unui public cititor. Controversele privind acest gen literar pornesc de la afirmarea existenței până la negarea acesteia, operele fiind considerate ca aparținând literaturii, nu unui segment al acesteia, în speță literatura pentru copii.

Profesorul și cercetătorul Vistian Goia trasează clar liniile definitorii ale literaturii pentru copii: „Literatura pentru copii există ca literatură ori nu există deloc. Discuțiile pro sau contra se dovedesc până la urmă superflue. Există literatură pentru copii, precum și pentru adulți, de la ivirea miturilor și ea se diversifică necontenit. Cât privește aceea preferată de copii și tineret, ea există precum laptele înaintea conservelor, după afirmația metaforică a lui Mircea Sântimbreanu. Nu există, după același scriitor, o rețetă după care poate fi scrisă o carte pentru cei mici, adică „punem atâta la sută fantastic, adăugăm atâta la sută aventură și umor, coacem la focul moale al sentimentalismului…”etc. Operele valoroase din acest sector au ceva în comun: conțin o anumită generozitate părintească, emană prietenie dacă nu camaraderie, apeleză la procedee artistice precum: fascinantul, umorul, grațiosul, patetismul, tandrețea, parabola, paradoxul, vitalismul, epica densă, ș.a.”

Teoriile contemporane ce privesc literatura pentru copii îi atribuie acesteia o poziție complexă, plasată între scriitorii adulți, cititori, critici și cititorii copii, făcându-se diferența între cărțile destinate lectorilor copii și lectorilor adulți. Noțiunea de literatură pentru copii capătă valențe contradictorii, existând teorii negatorii ce nu recunosc existența acestui tip de literatură, încadrând-o în marea diversitate literară. În cercul teoreticienilor contemporani ai literaturii pentru copii se disting două voci: Peter Hunt și Maria Nikolajeva ce încearcă să delimiteze acest domeniu, să-i circumscrie granițele, observând-o ca fenomen distinct și esențial al culturii, deși anumiți critici îi atribuie o poziție inferioară.

Deși relativ puțin numeroase, concepțiile autohtone sunt eterogene. Iuliu Rațiu, autor de literatură pentru copii, în lucrarea O istorie a literaturii pentru copii și adolescenți o consideră un gen autonom, chiar dacă hotarele acesteia au rămas flotante și din punct de vedere al genezei, consideră că literatura pentru copii există încă de la apariția miturilor, având o structură proteică: „Fenomen profund, literatura pentru copii există încă de la ivirea mitului, își născocește și diversifică necontenit formele, încărcătura, instrumentalitatea”.

Marian Popa încadrează literatura pentru copii în literatura de consum, alături de cărțile criminalistice și de aventuri, romane de moravuri, sentimentale, umoristice, cu tematică din prezent și din istoria locală și străină, dar face diferența între literatura de consum din est și cea din vest, iar Adela Rogojinaru observă că literatura pentru copii poate fi definită atât diacronic, cât și sincronic. Concepția conform căreia literatura mitică și populară, dar și literatura pentru copii ar reprezenta forme echivalente ale „copilăriei” culturale a umanității și moduri pre-formative ale convențiilor literaturii scrise o plasează în cadrul structurilor arhaice. În sincronie, poate fi definită „ca metaliteratură cu funcție prioritar educativă, în forme evolutive, flexibile, integrate în sistemul literar, dar diferențiate prin adaptabilitatea lor progresivă la strategiile individuale (sau comunitare) de învățare: pe vârste / pe niveluri de școlaritate / pe capacități psihice / pe comportamente culturale / pe idealuri de educație etc.”

Rogojinaru expune teoria conform căreia literatura pentru copii a apărut în umbra literaturii populare sau orale sau vulgare și „a fost generată de ideile emancipării sociale…și de diversificarea și stratificarea publicului cititor”, considerând-o ca fiind singura formă de literatură, cu excepția literaturii populare, care creează un gen datorită unui public.

În concepția lui Lucian Blaga, literatura pentru copii nu este un gen didactic minor și arid, ci literatură propriu-zisă, care ține seama de virtualitățile sufletești ale copilului și de starea de grație a acestei vârste. Literatura pentru copii nu trebuie să fie didacticistă, seacă. Blaga vorbește despre creativitatea copiilor. Nu despre creativitatea școlară, concept pedagogic modern, ci despre creativitatea artistică, considerând că prin sărăcia limbii copilul se află într-o stare de har, într-o paradoxală stare de grație. Copilul poate fi un poet așa cum și artistul se poate „copilări”. ,,Estetica copilului nu cere numaidecât o înscenarea realistă a fantasticului în care se complace. Dimpotrivă se poate afirma cu destulă siguranță pornind de la arta ce o fac cei mici, că sufletul copilului înclină mai curând spre o extremă simplificare a realității, decât spre redarea ei complexă”.

Literatura pentru copii se poate împărți convențional în patru categorii pentru: vârsta preșcolară, vârsta școlară mică, vârsta școlară medie, vârsta școlară superioară.

Vârsta preșcolară include copiii de la doi pînă la șapte ani. Copilul poate fi captivat de cîntecul de leagăn, cimilitură, numărătoare, poezioare și povestioare scurte, povești, fabule, scenete. La această vârstă copiii trăiesc în universul jocului. În principiu ei ascultă, fiindcă nu știu a citi, admiră culorile, de aceea cărțile trebuie să fie bogat ilustrate.

Copii de vârsta școlară mică (8-10 ani) au nevoie de o literatură care să le lărgească cunoștințele despre lume, să le ofere tipuri umane și relații sociale, să le cultive sensibilitatea și imaginația față de categoriile frumosului. Copilul înțelege deja manifestările omului prin acțiuni mai complicate, de aceea și modalitățile de relatare sînt mai variate.

Literatura pentru clasele a V-VII-a (vârsta școlară medie) corespunde perioadei de frământări sufletești, setei de a deveni matur, independent.

Literatura pentru elevii cu vârsta școlară superioară îi obișnuiește pe adolescenți cu gândul că nu mai sunt copii. Aceasta necesită să fie emotivă, să evite didacticismul și sentințele plicticoase; să trezească curiozitatea, să conțină elemente ale descoperirilor. Chiar și când vorbește despre lucruri grave scriitorul trebuie să aibă un pronunțat simț al umorului.

„Apoi forma în care te adresezi celor mici nu trebuie să fie cea dictată, rigidă și impusă de formulele oficiale. Copilul să învețe râzând, să râdă învățând, ușor, pe nesimțite, fără să-și dea seama că i se îngreuiază mintea cu cunoștințele de care va avea nevoie mai târziu în lupta cu viața.”.

„Trăsăturile literaturii pentru copii sunt:

– viziunea asupra vieții – «Totuși fondul etern va fi înfățișat copiilor într-o viziune specială, cum e, de pildă, aceea a basmului. Dar basmul interesează și pe omul matur » (G. Călinescu);

– umorul – « un defect major al manualelor: n-au haz, nu amuză, uitând că instrucția la cei mici trebuie să aibă sare și piper » (N. Manolescu);

– caracterul instructiv – educativ – « Copilul se naște curios de lume și .nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura care îi satisface această pornire îl încântă » (G. Călinescu);

– cultul pentru om – « A ieși din lectură cu stimă sporită pentru om, acesta cred că e secretul marilor literaturi pentru tineret » (G. Călinescu)”.

Pentru a fi incluse în literatura pentru copii, operele literare trebuie să îndeplinească anumite criterii: să aibă valoare artistică și estetică, să fie accesibile pentru diferite categorii de vârstă, să aibă valoare educativă, caracter moralizator și sa exploreze universul infantil.

Literatura copilăriei trebuie făcută cu artă, chiar dacă acest concept s-a încetățenit relativ târziu, evidențiind ideea că ea nu trebuie să-l vizeze doar pe copil, pentru a nu conduce la alterarea gustului său estetic. Cartea pentru copii trebuie să aibă un rol formativ și o mare ținută artistică.

Primul care a pus în evidență notele caracteristice ale literaturii pentru copii în cultura română a fost George Coșbuc. În Prefața la Povestiri din copilărie scrisă de Sergiu Cujbă în anul 1896, Coșbuc evidențiază unele caracteristici ale literaturii pentru copii: valoarea artistică, valoarea morală, la care se adaugă inventivitatea și spontaneitatea, inspirația din realitatea lumii celor mici și accesibilitatea.

„George Coșbuc nu considera creația pentru copii drept o operă facilă. Lui i se datorește aforismul: « A scrie pentru copii e foarte greu, tocmai fiindcă e ușor »”.

Referitor la ceea ce se poate scrie pentru copii și la subiectele care îi interesează Ilie Stanciu afirmă: „Nu există un aspect al realității care să nu-i intereseze, vor să știe toate despre tot, curiozitatea lor este imensă. Opera literară, cu mijloacele ei specifice, răspunde acestei sete de cunoaștere. Cu toate acestea au existat teoreticieni care propuneau o limitare a tematicii prin excluderea aspectelor tragiceale vieții. Urmând această recomandare, s-au scris povestiri dulcege, nesincere, anoste, care plictisesc până și pe cei mai docili copii. Crearea unei lumi artificiale în povestirile pentru copii și izolarea cititorului într-o astfel de lume înseamnă de fapt dezarmarea lui în fața vieții, plină de conflicte puternice, de drame și tragedii. « Nu trebuie să mințim, ci trebuie să arătăm copilului viața, așa cum e…», susținea pe drept cuvânt George Coșbuc”.

A scrie literatură pentru copii presupune să-i iubești, să le pricepi firea și lumea aparte în care trăiesc, să te cobori la nivelul personalității lor, nefiind „necesară în literatura pentru copii o limitare a tematicii, ci un fel anume de a o prezenta, astfel încât umanul să domine. Seninătatea și optimismul nu vor reieși atunci dintr-o limitare sau denaturare a realității, ci din atitudinea hotărâtă și pozitivă a autorului în fața problemelor pe care viața le ridică.

Trăsăturile generale și esențiale ale operei literare pentru copii și tineri constau în: caracterul cognitiv (informativ); expresivitatea, respectiv virtuțile estetice ale limbajului; caracterul formativ, mesajul educativ. Acestor trei trăsături le corespund trei exigențe (norme) esențiale pentru realizarea funcției estetice a operei literare, și anume: adecvarea conținutului la particularitățile de vârstă, înveșmântarea ideii artistice într-o formă (imagine) concret-sensibilă, mesajul educativ.

Fiecare dintre aceste exigențe implică valențe estetice corespunzătoare și împreună asigură calitatea artistică a operei literare. Opera literară valoroasă pentru copii și tineri are aceleași valențe estetice ca și operele literare pentru adulți. O primă valență estetică este dată de varietatea și interferența modurilor de expunere folosite: epic, dramatic și liric. Acestea au o funcție formativă pentru sensibilitatea și gândirea copilului.

Adecvarea conținutului operei la particularitățile de vârstă ale copiilor, respectă principiul didactic privind adecvarea nivelului cunoștințelor științifice la particularitățile de vârstă ale copiilor, fără a știrbi din valoarea literară.

Copiii au o predilecție constantă pentru subiectele cu conflicte și acțiuni antrenante, cu o compoziție graduală, cu o desfășurare bogată (primejdie, suspans, senzațional, fantastic) și cu un deznodământ fericit în ceea ce-l privește pe eroul pozitiv. „Indiferent de etapa pe care o parcurge, copilul vrea să întâlnească personaje demne de imitat, care să-i impună respect, admirație. Copilul își caută modele și din cărțile pe care le citește. Cu atât mai bine, dacă personajele întâlnite vor fi exemple de energie sufletească, de vitejie, de umanitate”. Empatizând cu eroii îndrăgiți, copilul preia aventura și riscul, își dezvoltă calități morale de învingător, capătă o înaltă motivație existențială.

O trăsătură tematico-stilistică importantă este realizarea conflictului bine-rău, real-imaginar, care contribuie la formarea unei atitudini pozitive combative în viață și a unui comportament etic ferm de nivel înalt.

Luând în vedere criteriul estetic literatura pentru copii se supune acelorași legi generale ale artei ca și literatura în general.

Primul criteriu diferențial față de literatură, în sens general, este accesibilitatea. În virtutea acestui criteriu, în domeniul literaturii pentru copii intră cărți din literatura română și universală care sunt înțelese și îndrăgite de către copii, indiferent dacă ele au fost scrise sau nu pentru copii.

Un alt criteriu diferențial este tematica acestei literaturi. Se admite astfel că literatura pentru copii vorbește despre copii, este inspirată din universul acestei lumi, ori este străbătută de acel climat juvenil, fără a face însă derogări de la calitatea estetică. Există însăși excepții, cum sunt romanele: Coliba unchiului Tom de Harriet Beecher Stowe, Robinson Crusoe de Daniel Defoe.

Aproape toți cercetătorii domeniului sunt de acord că propensiunea etică este structurală literaturii pentru copii, aceasta fiind o literatură formativă care trebuie să răspundă cerințelor educației estetice și moral-patriotice a tinerelor generații. Sub acest aspect includem în literatura pentru copii opere scrise special pentru aceștia (fie de autori care scriu pentru adulți, fie de scriitori „specializați” în scrieri pentru copii), precum și unele texte adaptate necesităților didactice, multe dintre acestea fiind incluse în cărțile de citire pentru clasele primare.

„Creațile literare pentru copii trebuie să corespundă cerințelor impuse de educația estetică, intelectuală, morală și patriotică, pentru formarea și înfrumusețarea caracterelor, a deprinderilor de comportare civilizată, a dragostei față de patrie, a curajului perseverenței, respectului pentru muncă etc.”

Componentă a literaturii naționale, literatura pentru copii include totalitatea creațiilor care, prin profunzimea mesajului transmis, gradul de accesibilitate și nivelul realizării artistice, se dovedesc capabile să intre într-o relație afectivă cu cititorii lor. Literatura pentru copii se adresează tuturor vârstelor, cu un mod specific de viziune și expresie.

1.2. Genuri și specii literare specifice literaturii pentru copii

Literatura pentru copii oferă micilor ei cititorii un univers propriu de cunoaștere, în care copilului i se relevă propriile năzuințe și aspirații, îi satisface nevoia de investigație și curiozitatea specifică vârstei, conducându-l cu pași mici, dar siguri, spre o cunoaștere profundă a omului și a lumii ce-l înconjoara. Prin lectură, copiii cunosc nu numai creațiile literare dedicate lor, ci și creații care prin valoarea lor artistică și prin mesajul lor profund uman interesează și pe adulți.

Literatura pentru copii include genuri și specii literare identice celor din literatura națională în general, dar prin conținutul tematic investighează universul propriu de cunoștințe al copilului, năzuințele și aspirațiile lui legate de familie, copilărie. Aceasta largă cuprindere a sferei literaturii se datorează interesului, curiozității firești la această vârstă. ,,Copilul se naște curios de lume și nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura care îi satisface această pornire îl încântă (….); ca să fie opere de artă, scrierile pentru copii și tineret trebuie să intereseze și pe oamenii maturi și instruiți. A ieși din lecturi cu stimă sporită pentru om, acesta e secretul marilor literaturi pentru tineret’’.

Genuri și specii predilecte în literatura pentru copii, ca și în literatura națională, au un conținutul tematic ce se conturează în jurul marilor teme: universul copilăriei (familie, școală); natura și viețuitoarele; trecutul istoric; personalități, modele, exemple.

Creațiile populare, în versuri sau proză, au constituit din totdeauna un izvor nesecat de cunoaștere, formând fondul ancestral al oricărei literaturi. Literatura populară românească oferă un bogat izvor de inspirație literaturii culte, datinile, obiceiurile și aspirațiile oamenilor din popor fiind cunoscute prin intermediul cântecului, jocului și al lecturii.

Un rol deosebit în dezvoltarea sensibilității copiilor și în formarea viitoarei personalități îl joacă operele lirice. Printre creațiile lirice studiate în clasele mici putem aminti cântecul de leagăn, doina, colinda, pastelul, poeziile despre copilărie, viețuitoare, natura, poeziile despre patrie și eroi. Aceste creații dezvăluie prezența directă a eului liric, transmițând emoția artistică printr-un limbaj afectiv, ce implică o mare densitate de sugestii. Treptat, copiii vor ajunge să identifice „imaginile frumoase”, devenind sensibili la expresivitatea limbajului poetic. Cultivarea acestei sensibilități este o sarcină permanentă a educatoarei și a învățătorului care trebuie să-i îndrume pe copii spre cunoașterea și evidențierea ideilor poetice, spre relevarea imaginilor artistice ale textului, reușind astfel să identifice mesajul operei lirice.

Genul epic pune în prim plan povestirea, copilul fiind atras de desfășurarea epică, deseori identificându-se cu personajele basmelor citite. Prin intermediul literaturii copilul „poate realiza o binevenită dedublare a sa atunci când se recunoaște în altul. Înainte de a putea înțelege că eul său se află necesarmente în contact cu alte euri, el își află un alter ego multiplicat în fiecare personaj cu care simpatizează: copil, zână, prinț, iepure, gândăcel etc.”, subliniază Bianca Bratu în studiul său Preșcolarul și literatura.

Dintre speciile genului epic în versuri, sunt recomandabile copiilor fabula și legenda, iar dintre cele în proză – povestirea, legenda, basmul, povestea, snoava, romanul de aventuri sau cel științifico-fantastic, literatura de informare științifică. Operele în care predomină dialogul și monologul sunt foarte îndrăgite de copii, genul dramatic demonstrându-și accesibilitatea la această vârsta prin specii ca feeria și poemul fantastic.

Dramaticul este oglindit prin poveștile și basmele dramatizate, copiii asumându-și cu plăcere jocul de rol. Teatrul pentru copii construiește un univers miniatural, personajele fiind copiii sau reprezentările alegorice, conflictul este simplu, pentru a putea fi urmărit cu ușurință, iar deznodământul pune în evidență victoria binelui, a adevărului, a cinstei, contribuind la dezvoltarea gustului estetic și la educarea intelectuală și morală a copiilor.

În general atunci când ne referim la literatura pentru copii putem cuprinde ficțiune, poezie, biografie, istorie. De asemenea include ghicitori, fabule, mituri, basme, povești folclorice. Lucrările literaturii antice, cum sunt povestirile lui Homer, sunt adesea adaptate literaturii pentru copii datorită formelor lor narative simple.

Un loc aparte în cadrul domeniului îl ocupă „literatura de consum” pentru uzul copiilor (benzi desenate, cărți de colorat, cărți cu desene sau ilustrații însoțite de versuri sau explicații etc.), considerate de către unii cercetători ai domeniului, „un fel de prelungire a jucăriilor în plan spiritual”.

Includem apoi în domeniul literaturii pentru copii și folclorul copiilor și unele creații ale copiilor publicate în reviste pentru copii, în măsura în care au valoare estetică. Rubrica de folclor propune aproape întotdeauna ca text, cu intenția de a atrage micul cititor, legenda, deoarece este un text încărcat de sensibilitate, de o inegalabilă frumusețe artistică și foarte apropiată basmului, astfel încât puterea de receptare a copilului e mereu vie. Basmele și poveștile sunt și ele bine reprezentate în publicațiile de gen, căci firul narativ este simplu atrăgându-l pe copil, pătrunzându-i în suflet cu acea îmbinare de real și fabulos. Un fapt important de subliniat este prezența povestioarelor cu caracter moralizator, care sunt aproape nelipsite. Snoava prin substratul său anecdotic este binevenită. Nu lipsesc repovestirile din mitologie, obiceiuri ale diverselor popoare sau paremiologia, mai des întâlnită sub denumirea vorbe de duh. Alți scriitori, inspirându-se din folclor creează feerii, basme dramatizante întâlnite în paginile revistelor interbelice pentru copii și cu mențiunea feerie națională. Astfel cele mai cunoste devin: Legenda funigeilor de Șt.O. Iosif și Dimitrie Anghel, Înșir’te mărgărite de Victor Eftimiu, Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan etc.

Traducerile urmăresc cu precădere operele unor autori celebri ai acestui gen de literatură, acele opere care oferă modele formative micilor cititori (Perrault, Grimm, Andersen Selma Lagerlöf, etc.) sau diverse povestiri atrăgătoare. Trebuie remarcat că limbajul e necesar să fie accesibil și plăcut, într-un stil agreabil fără prea multe înflorituri cât mai apropiat de puterea de înțelegere a celor mici, care altfel au tendința de a respinge aceste scrieri.

Operele literare pentru copii provin pe două căi: unele au fost scrise special pentru copii, cum ar fi: Dumbrava minunată de Mihail Sadoveanu, Iedul cu trei capre de Octav Pancu-Iași sau povestirile lui Sîntimbreanu, cele mai multe însă nu au fost scrise în mod special pentru copii: Somnoroase păsărele de Mihai Eminescu, Boul și vițelul de Gr. Alexandrescu, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Vestitorii primăverii de G. Coșbuc etc. Ele au intrat în sfera literaturii pentru copii prin conținutul lor atractiv, prin accesibilitatea lor, prin înalta lor valoare educativă și pentru frumusețea artistică.

„Literatura pentru copii cuprinde totalitatea operelor accesibile micilor cititori, fie că ele au fost sau nu scrise pentru ei. Ea constituie un domeniu al creației literare și se supune normelor estetice ale acesteia. Trăsăturile ei specifice, simplitate, claritate, și plasticitate determină o anumită construcție a operei, mărindu-i astfel accesibilitatea și puterea de influență asupra micilor cititori”

Literatura pentru copii cunoaște adevărata ei înflorire în secolul al XIX-lea aducând în prim plan copilul, care devine eroul principal. Cele mai elocvente exemple, în acest sens, fiind: Charles Dickens, înfățișându-ne o lume a copiilor fără copilărie, Edmondo de Amicis, cu al său Cuore sau romanul lui Hector Mallot, Singur pe lume, Micul prinț de Antoine de Saint Exupery etc.

În literatura română copilăria a apărut ca temă a operelor scriitorilor de la 1848: Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo și Ion Ghica. Ea a continuat strălucit să apară în epoca marilor clasici prin operele lui Mihai Eminescu, Ion Slavici, Ion Creangă sau George Coșbuc.

Copiii citesc cu pasiune nu numai creațiile dedicate lor, ci și altele care prin problematică, frumusețea limbii și mesaj, interesează deopotrivă și pe adulți Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift, Revedere, Ce te legeni de Mihai Eminescu etc.

Evoluția literaturii în general a avut o traiectorie sinuoasă, iar unul dintre lucrurile greu de recuperat este exact acea parte care se referă la copii. În perioada interbelică, vom constata că, preocuparea trece dincolo de nivelul semnalelor, discuțiilor, la fapte concrete, realizându-se practic, care este adevărata finalitate: „…aceea de a crea cititorul de literatură bună, de a stimula gustul, de a pasiona.”

Urmărind evoluția literaturii pentru copii, în general, putem constata că acest fenomen este în continuă prefacere. Literatura pentru copii este simbolul libertății imaginative, a unui adevărat spirit de emulație în acest spațiu al creativității fără granițe și mai ales fără reguli stricte.

1.3. Rolul literaturii pentru copii în formarea școlarului

Scopul fundamental al predării limbii și literaturii române în școala românească îl constituie formarea a deprinderilor de exprimare corectă, clară și nuanțată, orală și scrisă. Prin conținutul lor variat, lecțiile de citire lărgesc considerabil orizontul, cercul de cunoștințe al copiilor, le formează un număr mare și o mare varietate de reprezentări și noțiuni. Textele din care și prin care dobândesc aceste cunoștințe constituie pentru ei modele de limbă frumoasă, nuanțată, plastică, o prețioasă sursă de îmbogățire a vocabularului propriu de cuvinte și expresii noi, frumoase.

Literatura pentru copii nu este o disciplină (un domeniu) de studiu în învățământul primar (sau preșcolar). Ea se constituie ca disciplină de studiu doar în clasele liceale cu profil pedagogic și în colegiile pedagogice universitare de institutori / educatoare. În învățământul preprimar și primar ea este însă un element indispensabil pentru educarea moral-estetică și literară a copiilor.

Literatura este instrumentul forte al învǎțǎtorului în a-l ajuta pe copil sǎ se formeze. Încǎ de la cea mai fragedǎ vârstǎ, gustul pentru literaturǎ al copilului trebuie stimulat cât se poate de mult. Gustul pentru citit nu vine de la sine, ci se formează printr-o muncă ce înglobează răbdare, perseverență, continuitate, voință.

Temelia întregii munci de învățare se pune în clasele I-IV și în bună măsură chiar la clasa I prin însușirea de către elevi a elementelor de bază ale deprinderilor de citire și scriere. De optimizarea startului pe care-l iau elevii din clasa I depinde succesul și efortul pe care-l fac pentru acumularea valorilor culturii materiale și spirituale ale omenirii, pentru formarea lor. Astfel se explică de ce limba și literatura română ocupă o pondere cu totul deosebită în Planul-cadru de învățământ al claselor I-IV, ceea ce înseamnă că, în linii generale, funcțiile și obiectivele ciclului primar se confundă cu cele ale limbii și literaturii române, ca obiect de învățământ.

La vârsta școlară mică, contactul cu opera literară duce la formarea și consolidarea deprinderilor de citire corectă, conștientă și expresivă, îmbogățirea, activizarea și nuanțarea vocabularului copilului, însușirea structurii gramaticale corecte a limbii, prin perfecționarea lucrului cu manualul ca principal instrument de muncă individuală. Îmbogățirea vocabularului presupune lărgirea progresivă a sferei de cunoaștere a elevilor, a experienței lor de viață, înseamnă dobândirea de noi achiziții care să contribuie la construirea și dezvoltarea conduitei lor verbale.

În programa de limba și literatura română se menționează, că la sfârșitul clasei a IV – a, elevii vor fi capabili: să stăpânească mecanismele citirii corecte a cuvintelor și a propozițiilor, de citire curentă, în ritm propriu corespunzător vorbirii fluente, de citire expresivă, prin respectarea semnelor de punctuație, a pauzelor logice și folosirea accentelor, de citire conștientă; să precizeze sensul propriu și pe cel figurat al cuvintelor din textele studiate, utilizându-le în contexte noi; să povestească oral texte narative pe baza ideilor principale și să stăpânească tehnica redactării rezumatului și a povestirii.

La sfârșitul anilor de școală, pe baza studiului literaturii, elevii vor ajunge la dobândirea capacității de a emite judecăți de valoare estetică, în general, asupra operelor de artă cu care vin în contact și în special asupra celor literare.

Parcurgând, prin lectură, cărțile dedicate vârstei lui, cititorul copil își îmbogățește cunoștințele despre natura umană și despre societate, devine mai înțelept, se compară pe sine cu eroii ale căror fapte îi rețin atenția, trăiește empatic stările sufletești ale acestora, se descoperă în ei, se perfecționează sub raport moral, are iluzia, cel puțin pentru moment, că a ieșit din cotidian, intrând totuși într-un univers familiar.

Conținutul variat (patria, trecutul istoric, natura și frumusețile ei, viețuitoarele, școala, viața cotidiană, muncă și profesiuni, copilărie, credință în divinitate etc.) ca și prototipurile umane surprinse în ipostaze dintre cele mai felurite se constituie într-o sursă de înzestrare spirituală pentru cititorul copil, cu condiția ca opera literară, în ansamblul ei, să răspundă cerințelor multiple pe care le ridică educația estetică, intelectuală și moral-patriotică.

Prin valorificarea creatoare a mesajului artistic și etic al fiecărei creații în parte se stimulează interesul și pasiunea copilului pentru literatură, setea de cunoaștere în general. Modelarea caracterelor, deprinderea copiilor cu normele de comportare civilizată, cultivarea unor sentimente morale (umanismul, dragostea de patrie, curajul, perseverența, respectul pentru muncă etc.) sunt cerințe la realizarea cărora literatura pentru copii poate să contribuie. Ea oferă copilului preșcolar și școlar mic un întreg univers de gândiri și sentimente, de aspirații și avânturi, de idealuri înalte.

Prin intermediul literaturii, copiii și tinerii pot face cunoștință cu țări și culturi străine (funcția interculturală). Cărțile aparținând altor culturi pot să le stimuleze dorința de informare; cărțile beletristice pentru copii și tineret (traduse sau originale) pot deveni mijlocitori în cadrul schimburilor culturale. Funcția informativă a literaturii pentru copii nu trebuie însă confundată cu unele intenții moralizatoare, aride, stereotipe, fără acoperire artistică.

Punctul de pornire în contactul cu literatura pentru copii și obiectivul final, totodată, este cultivarea pasiunii pentru lectură. Pentru aceasta, cel ce se ocupă de îndrumarea lecturii copiilor și tinerilor trebuie să fie el însuși un om cult, un bun cunoscător al literaturii române și universale; să cunoască treptele de dezvoltare ale copilului, psihologia vârstelor; să țină seama de principiul accesibilității, alegând pentru fiecare vârstă (și chiar pentru fiecare individ) lecturile adecvate; să recomande individual cărți pentru lectură elevilor și să poarte discuții cu copii asupra cărților citite de aceștia pentru a cunoaște calitatea lecturii și a o influența.

Operele literare din manualele de citire au o mare influență educativă asupra elevilor. În studierea operelor literare, adică a textelor cu conținut literar, elevii iau cunoștință despre creațiile literare ale scriitorilor noștri clasici și actuali, dar și despre scriitorii din literatura universală: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, George Coșbuc, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Hans Christian Andersen, Mark Twain, Carlo Collodi, Lewis Carroll, Rudyard Kipling, Jules Verne, etc. Studierea operelor literare educă gustul artistic al copiilor, le stimulează dorința de creație literară.

Cartea de citire nu cuprinde însă numai texte literare. Ea se constituie ca o minienciclopedie (cuprinzând și texte științifice, cu conținut istoric, geografic etc.) dar obiectivele care vizează educarea comunicării, educația moral-estetică se realizează, cu precădere prin intermediul textelor care aparțin literaturii pentru copii – texte din literatura română și universală.

Tot literaturii pentru copii îi aparțin și majoritatea textelor recomandate pentru lectura suplimentară sau pentru lectura în afara clasei și a școlii. De aici, necesitatea cunoașterii de către institutori / educatoare a acestei literaturi precum și a metodologiei de studiu (în cadrul orelor de citire, de lectură suplimentară precum și în activitatea complexă de îndrumare, control și evaluare a lecturii elevilor).

Pasiunea pentru citit va trimite micul cititor de la o carte la altă carte și toate împreună vor forma baza trainică a culturii acestuia. Cartea este învățătorul care te conduce la bine, te face să te bucuri, să râzi și să plângi. Toate celelalte mijloace de răspândire a cunoștințelor rămân subordonate cărții.

Literatura pentru copii este o componentă importantă a literaturii naționale, incluzând totalitatea creațiilor care, prin profunzimea mesajului, gradul de accesibilitate și nivelul realizării artistice, sunt capabile să intre într-o relație afectivă cu cititorii lor, copiii. Se poate observa faptul că se pune un accent deosebit, pe lângă gradul de accesibilitate, pe profunzimea mesajului și pe nivelul realizării artistice, dovedindu-se astfel rolul hotărâtor pe care îl are funcția artistică în existența unei opere literare, așa cum observă Ion Pascadi: „Prima funcție a operei (literare) este aceea de a fi operă, de a exista ca un organism autonom cu o finalitate proprie.”

Literatura pentru copii constituie o sursa inepuizabilă de exemple frumoase de comportare oglindite în mici antiteze între personaje, ne oferă consecințele neascultării sau ascultării, vredniciei sau lenei, cinstei sau necinstei, adevărului sau minciunii, ne prezintă trasături pozitive ale unor eroi: vitejia, curajul, înțelepciunea, stăpânirea de sine, devotamentul, prietenia sinceră, dar și trăsături nedemne, condamnabile ale unor personaje: viclenia, zgârcenia, lăcomia, șiretenia, îngâmfarea.

Operele literaturii pentru copii sunt un excelent mijloc de educare moral-estetică, dar și de legarea trecutului cu prezentul și cu viitorul, o cale de dialog intercultural, de educare în spiritul interculturalității.

Astfel, literatura pentru copii, ca artă a cuvântului, transfigurează realitatea în toată complexitatea ei, oferind copilului un bogat univers de gândire și sentimente, stimulând interesul și pasiunea acestuia pentru cunoaștere.

Rolul hotărâtor în dezvoltarea sensibilității artistice a copiilor îl joacă, pe lângă părinți, educatoarea și apoi învățătorul, care trebuie să aleagă opere accesibile vârstei preșcolare si școlare mici, prin care să cultive gustul estetic al copiilor, discernământul critic, să realizeze educația intelectuală, estetică și morală.

Studiul literaturii pentru copii contribuie la formarea unei personalități autonome a elevilor, capabile de discernământ și de spirit critic, apte să-și argumenteze propriile opțiuni, dotate cu sensibilitate estetică, având conștiința propriei identități culturale și manifestând interes pentru varietatea formelor de expresie artistică.

1. 4 . Basmul – prima specie a literaturii pentru copii

Literatura pentru copii este un gen literar care se adresează unui anumit segment de vârstă, respectiv celor aflați la anii copilăriei sau ai adolescenței (de la 1 an până la 18 ani). Este un gen literar care s-a născut în secolul al XIX-lea și a cunoscut o extindere abia în secolul al XX-lea.

Prima specie a acestui gen o constituie basmul, acesta reprezentând și cea mai îndrăgită specie literară din literatura pentru copii.

Basmele au circulat, inițial, pe cale orală, fiind apoi culese, și, după modelul celor populare, au fost scrise basmele culte. Primele scrieri pentru tineret, cum erau cele ale lui Charles Perrault, se adresau, în același timp, adolescenților și adulților.

Basmul este, de asemenea, alături de povestire, snoavă și legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspîndită într-un număr enorm de variante la toate popoarele.

La temelia unei literaturi pentru copii trebuie să punem legea fundamentală a existenței: biruința binelui asupra răului (prin conducerea intuitivă pe drumul cel drept), de aceea cea mai potrivită lectură pentru copii și tineret este basmul. În conștiința universală a omenirii victoria binelui asupra răului stă la baza întemeierii progresului umanității. Copilul, adolescentul, tânărul în postura omului de mâine este atras de magia noilor descoperiri, eroilor exemplari, zborului printre astre. În acest sens se pronunță și Ion Agârbiceanu: „Optimismul ce se desprinde din basme dovedește că însuși sufletul mulțimilor, al maselor simte și e convins de devizul că binele biruie răul în lupta vieții. În consecință socotesc cea mai potrivită lectură pentru copii și tineret basmul, creația poporală, cu optimismul său.”

Secolul al XIX-lea aduce cu sine interesul pentru folclor, element al mișcării romantice, fapt care a dus la îmbogățirea literaturii pentru copii, în special prin basm. Mărturie stau basmele fraților Grimm, publicate între 1812-1815 și care au circulat în lumea întreagă. Mult mai stilizate sunt basmele danezului Hans Christian Andersen a cărui colecție apare între 1835-1872, prima traducere în limba engleză a fost publicată în 1846. Alți autori adaptează mituri grecești, dând naștere unor cunoscute colecții de basme europene, cum este Cartea albastră de basme (1889) aparținând lui Andrew Lang.

Printre operele clasice ale literaturii pentru copii, alături de basmele lui Perrault sau cele ale fraților Grimm, basmele lui Andersen, nu pot fi uitate nici Heidi (1880) aparținând scriitoarei elvețiene Johanna Spyri, Aventurile lui Pinocchio (1882) a scriitorului italian Carlo Collodi, Minunatele aventuri ale lui Nils Hölgerson aparținând scriitoarei suedeze Selma Lagerlöf.

Basmele și poveștile au un puternic substrat real, deoarece au izvorât din năzuința poporului pentru o viață mai bună, din dorința de a învinge răul și greutățile provocate fie de forțele naturii, fie de clasele asupritoare. Basmele creează o atmosferă plină de optimism, de încredere în viitor, oricât de greu este prezentul, de aceea în basm ies invingătoare forțele binelui, care doboară pe cele rele, malefice. Basmele pun în lumina o multitudine de însușiri pozitive, care sunt aprobate și adoptate prin stări afective de simpatie, de iubire, de compasiune și în același timp combat manifestările negative care sunt amendate, dezaprobate de cei care le ascultă sau le citesc.

În literatura pentru copii concepția despre viață este simplificată, astfel eroii se împart în pozitivi și negativi, simpatici sau antipatici. Eroul inteligent este cel admirat, la fel și în viață. Iată, fondul etern uman este înfățișat copilului sub forma basmului sau a poveștii. Practic de mici sunt puși față în față cu viața, sondându-se înțelegerea adevăratei dimensiuni a lumii, așa cum o vor percepe de acum înainte.

Basmele și poveștile au rămas de-a lungul timpului, operele cele mai îndrăgite de copii. Prin basme si povești, copiii își îmbogățesc sufletul și mintea găsind comoara înțelepciunii populare.

1. 5. Locul basmului în programa instructiv – educativă

a învățământului primar

În procesul instructiv – educativ, basmul poate fi valorificat cu succes pentru că el constituie o bogăție de sensuri și valori educative perene. Prin intermediul lui, interesul elevilor este stimulat astfelv încât aceștia să se angajeze într-un efort de învățare și gândire creatoare, devenind subiecți activi ai propriei formări.

În conformitate cu cerințele programei de limbă și literatură română, basmul se studiază direct sau indirect, atât în școala generală cât și în liceu.

În clasele I – IV, necesitatea studierii basmului se impune în scopul formării deprinderilor de exprimare corectă, de citire cursivă, logică, coerentă și nuanțată. La nivelul acestor clase se urmărește dezvoltarea capacităților mentale ale elevilor în perspectiva asimilării faptelor artistice ca elemente de viață transfigurată.

La clasele I – IV basmul este una dintre speciile ce se pot recepta cu ușurință de către elevi. Este necasar ca învățătorul să aibă în vedere faptul că basmul contribuie la dezvoltarea fanteziei, la întărirea încrederii în triumful binelui și al dreptății pe pământ. Învățătorul îi va face pe copii să se emoționeze în fața întâmplărilor din basme, să-i îndrăgească, pe eroii care reprezintă forțele binelui, să povestească faptele lor.

Programa școlară nu mai prevede lecturi suplimentare pe care elevii să le caute și să le citească independent. S-au tipărit însă culegeri de texte literare în care sunt introduse lecturi ce completează armonios textele care se studiază amănunțit la clasă.

Astfel, pe lângă basmele: Făt – Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu, Fata babei și fata moșneagului de Ion Creangă, copiii vor citi și alte basme românești, precum Capra cu trei iezi de Ion Creangă, Neghiniță de Barbu Ștefănescu Delavrancea, ca și basme din literatura universală: Albă ca Zăpada de Frații Grimm, Scufița Roșie de Chales Perrault, Micul prinț de Antoine Saint – Exupery.

Studierea basmului la clasele I – IV are o importanță hotărâtoare datorită valențelor sale educative. Basmul îi educă pe elevi în spiritul cinstei, adevărului, curajului, al dragostei față de valorile realizate de înaintași. În cadrul citirii, elevii sunt puși față în față cu fapte insolite de viață, în funcție de care ei înșiși sunt solicitați să ia atitudine, să se descopere și să se modeleze, indirect și treptat, încă de la vârsta școlară. În călătoriile imaginare copilul se simte fericit, participând afectiv și însoțind protagoniștii basmelor în tărâmuri fictive. Este necesar să oferim copiilor unele exemple de viață în mod indirect, prin intermediul basmului, decât un învăț, o povață fără suport intuitiv.

Copiii iubesc și ascultă cu plăcere basmele pentru că răspund necesității lor de a ști, de a cunoaște, de a înțelege, cum se împlinesc năzuințele spre mai bine, spre mai frumos. Pornind de la această idee, educația morală prin basm a copiilor școlari este posibilă și necesară. Este posibilă la această vârstă, deoarece copilul dovedește mare maleabilitate psihică, fapt ce ne dă posibilitatea să intervenim educativ sub aspect formativ și informativ. Este necesară întrucât, la această vârstă, se înregistrează cele mai multe acumulări, cu rezultate deosebite în plan intelectual, afectiv și moral.

Forța de atracție a basmului este foarte mare pentru elevii din clasele I – IV. El recurge, în primul rând, la virtuțile imaginarului pentru a-l face pe copil să se identifice cu altul, să se vadă în lumina unui model, având universalitatea eroului de pretutindeni.

Pornind de la studierea basmului ca operă epică „cu geneză specială” și valorificând creator conținutul de idei, datorită căruia se realizează un tablou al vieții, unde „sunt studiate problemele cele mai acute ale vieții individuale, familiei și societății”, avem posibilitatea să intervenim eficient în procesul de instruire și formare a elevilor. Aprobând sau dezaprobând printr-o atitudine participativă, sinceră și nepărtinitoare, prin argumente corespunzătoare vârstei lor, faptele pozitive și acțiunile negative ale personajelor, vom reuși, în mod indirect, să asigurăm conjugarea celor două aspecte ale procesului de învățământ: instruirea și educarea elevilor, formarea lor pentru muncă și viață.

Valoarea instructiv-educativă a basmelor este deosebită. Ele aduc o prețioasă contribuție la dezvoltarea proceselor de cunoaștere, a proceselor afective, la formarea trăsăturilor de voință și caracter, în general, la formarea personalității copiilor.

CAPITOLUL AL II – LEA

Basmul – specie reprezentativă a literaturii pentru copii

2. 1. Definiție. Clasificare

2. 1.1. Definiție

Basmul (sl. basnŭ: născocire, scornire) este o specie a genului epic în proză (uneori în versuri), populară sau cultă, care, apelînd la fantastic, ilustrează lupta dintre forțele binelui și ale răului cu raportare la realitate.

Genul epic (gr. epikos < epos – „cuvânt”, „zicere”, „ceea ce se exprimă prin cuvânt”, „discurs”) întrunește operele care povestesc, prin intermediul unei instanțe narative, faptele, întîmplările, evenimentele și sentimentele unor personaje. Paul Valéry definește textul epic drept „un text care poate fi povestit”.

Elementele definitorii ale genului epic sînt narațiunea, personajul, subiectul și acțiunea. În epic, prezența indirectă a autorului poate alterna cu prezența directă (în proza modernă, care este mai subiectivă, autorul poate dispare în spatele unui personaj narator), narațiunea, ca mod de expunere, poate alterna cu descrierea și dialogul.

Epicul, ca și dramaticul, este dinamic, fiind condiționat de fapte, întîmplări care se derulează în timp. Se raportează obligatoriu la temporalitate și spațialitate. Este mai obiectiv decît liricul și mai subiectiv decît dramaticul. Personajul, acțiunea, subiectul, ca trăsături esențiale ale epicului, sînt definitorii și pentru genul dramatic. Lirismul, comicul, umorul, procedeele de expresivitate artistică constituie elementele de interferență ale epicului cu genul dramatic și cu cel liric.

Basmul este alături de povestire, snoavă și legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-un număr enorm de variante la toate popoarele. Basmul este considerat unul dintre cele mai vechi produse ale literaturii universale și astfel problema originii sale a fost amplu dezbătută, analizată și controversată. S-a admis ideea că rădăcinile basmului se pierd într-un trecut foarte îndepărtat. Originile lui se identifică, în unele cazuri, cu riturile străvechi, cu practicile omului primitiv. Sunt cunoscute diferite teorii privitoare la originea basmului, teorii care creează în timp adevărate „școli” de folcloristică care cercetează și dezbat problema originii basmului.

Literatura de specialitate consideră că basmul pornește de la miturile esențiale ale popoarelor asemenea unui agent ordonator care dă sens relației dintre om și lume. Relația dintre basm și mit a fost stabilită de frații Grimm, de Wesselski și de Propp: basmul are ca sursă certă de inspirație mitul, iar cele două specii au existat de la început la popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanța pe care o avea prin „degradarea sacrului” și transformarea lui în profan, zeii și eroii mitici fiind înlocuiți cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăiețte; foarte băutor, devine Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriașul care pășește de pe un munte pe altul, devine Munte Vânăt, avînd capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe lună și cu capul sub un stejar, calități pe care le întalnim la Păsări-Lăți-Lungilă.

„S-a afirmat astfel de-a lungul timpului că vechile culturi au creat basmul ca pe o universală valorică, rezervându-i sarcina de a construi reprezentări originale despre lume cu ajutorul imaginilor, trecând dincolo de limbajul obișnuit. Prin urmare, basmul și-a dezvoltat capacitatea de a da o explicație faptelor atât în ordinea naturalului, a firescului, a realului, cât și în cea a supranaturalului și a nefirescului, reușind în acest fel să împletească elementul mitic cu structura narativă”.

Plăsmuiri ale minții și fanteziei populare, basmele transpun într-un univers fantastic, fabulos, probleme majore ale vieții oamenilor, comori de înțelepciune și experiență seculară, năzuințe și aspirații, credința în bine și frumos.

Multitudinea definițiilor oferite cu dărnicie basmului, precum și elementele definitorii, trăsăturile și caracteristicile sale ilustrează complexitatea valorică a acestuia, dar și larga lui răspândire și receptare. O definiție a basmului ar trebui să includă și ideea de creație artistică și aceea de năzuință a sufletului popular. Deci o năzuință colectivă care a găsit o formă de exprimare prin ceea ce numim basm – o formă a literaturii orale (basmul popular) și scrise (basmul cult).

Definițiile basmului au oscilat, după cum s-a pus accentul pe factorul miraculos sau pe protagoniștii acțiunii. Delimitându-l față de celelalte narațiuni populare, basmul poate fi definit ca: narațiune pluriepisodică, al cărei protagonist este, în general, omul (de obicei tânărul) care, ajutat de animale (păsări, insecte) sau obiecte cu însușiri miraculoase, reușește să depășească obstacole și să învingă forțele ostile, iar în final este răsplătit în chip maxim, acțiunea fiind verosimilă pentru o mentalitate de tip arhaic dar și pentru mentalitatea copilului.

„Basmul este creația epică orală, de mare întindere, în versuri sau în proză, în care se povestesc întâmplări fantastice, săvârșite de personaje cu puteri supranaturale culminând cu triumful forțelor binelui asupra celor care reprezintă răul”.

Ilie Stanciu în lucrarea sa Literatura pentru copii subliniază: ,,După definiția clasică, basmul (cuvântul este de origine slavă; în paloeslavă, basna înseamnă minciună, scornire; cu același sens, sau apropiat de el, îl întâlnim și la cronicarii noștri) este o creație epică, de origine populară, în care elementele realului se îmbină cu fantasticul (elemente supranaturale)”.

George Călinescu considera basmul „o operă de creație literară cu o geneză specială, o oglindire în orice caz a vieții în moduri fabuloase”. „Datorită acestor trăsături basmul a corespuns gustului și aspirațiilor omului din popor și a constituit, de-a lungul veacurilor, un nesecat izvor de învățăminte ce s-au transmis, pe cale orală, din generație în generație”.

Impregnate de miraculos, magic, mitic, fantastic, basmele conțin profunde sensuri etice, estetice, filosofice. Ideea de complexitate a basmului este genial redată de George Călinescu în Estetica basmului: „Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală etc”. Asemănarea cu romanul este făcută și de Gheorghe Vrabie în lucrările De Civitate Rustica și Proza populară românească subliniind astfel complexitatea basmului: „Are un mod și el specific de oglindire a realităților, basmul – ca și romanul din literatura scrisă – conferind acestora semnificații noi de viață”; „O analiză a elementelor fundamentale – temă, subiect, personaje etc.- și a regulilor ce le dirigue va avea drept rezultat să scoată basmul dintr-un compartiment cu totul specios și să-l așeze în rândul operelor literare, ca romanul, de exemplu, cu care mereu a fost asemuit”.

„În același timp, basmul constituie, « în concepția Fraților Grimm, poezia însăși care este vie, influențează și place dacă ea poate plăcea, precum și că ea slujește și drept carte de învățătură ». Pornind de la acest adevăr semnificativ se poate susține că basmul are calitatea intrinsecă de operă care vizează, pe de o parte, cunoașterea vieții, iar pe de alta, să devină îndreptar și călăuză pentru viață”.

Basmul aparține prin origine, literaturii populare, fiind „cea mai complexă categorie a prozei populare” având caracter oral, anonim și colectiv. Însă pe la începutul secolului al XIX-lea, apare un interes al scriitorilor pentru basm, o predilecție pentru mituri, pentru trecut, pentru specificul național și pentru creația populară autohtonă. Astfel a luat naștere, la nivelul literaturii, un dublet al basmului popular numit, spre a marca distincția, basm cult. Deoarece apare într-o perioada a romantismului, basmul cult se deosebește cu precădere de basmul popular prin specificul fiecărui scriitor de a prelucra original un material.

Termenul de basm este considerat de unii autori ca fiind sinonim cu cel de poveste, deși folcloriștii caută să-l diferențieze, prin supranaturalul din basme care lipsește din povești.

Sinonimul său poveste este tot de origine slavă (poveaste), însemnând narațiune în genere, chiar o narațiune istorică, uneori roman, niciodată, în schimb, basm. Poveste este un termen cu mai mare circulație în limbă decât basmul, fiindcă basmul se povestește de un povestitor, pe când cu greu se poate vorbi de un băsmuitor care să băsmească un basm, lipsindu-i flexibilitatea respectivă.

Între basme și povești nu există deosebiri esențiale, doar că în primele predomină fantasticul. George Călinescu afirmă despre basm: „Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci și anume ființe himerice, animale. Și fabulele vorbesc de animale dar acestea sunt simple măști pentru felurite tipuri de indivizi. Ființele neomenești din basm au psihologia și sociologia lor misterioasă. Ele comunică cu omul, dar nu sunt oameni. Când dintr-o narațiune lipsesc acești eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm”.

În basme deși caracterul dominant este fantasticul, inițial motivele de inspirație au fost aspectele vieții, de aceea basmele au izvorât din năzuința omului spre mai bine, din dorința de a învinge răul și greutățile provocate fie de forțele naturii, fie de cele sociale. În general basmele sunt expresia dorinței de dreptate și de libertate, de bine și de frumos.

„Basmul vechi, mitologic, basmul născut în evul mediu, sau basmul nou, contemporan, sunt creații nemuritoare, deoarece elogiază lupta și victoria vieții asupra morții, a luminii asupra întunericului, a bucurie și fericirii asupra tristeții și deznădejdii”.

2.1.2. Clasificarea basmului

Narațiune populară de mare întindere, pluriepisodică, basmul este unul dintre primii educatori ai unui popor, dar ceea ce circulă, generic, sub acest nume este subîmpărțit în alte mari categorii în funcție de anumite criterii.

După autor, basmele pot fi: populare – creație a colectivității anonime și culte – creație a unui autor cunoscut.

După caracteristicile personajelor, specificul și tematica acțiunii, predominanța elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viață, basmele se clasifică în:

– fantastice (sau „basmele propriu-zise (cu zmei, zâne și împărați)”, cele mai semnificative și mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu o pregnanță a fenomenelor miraculoase;

– animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice;

– nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în narațiune semnalându-se o puternică inserție a aspectelor reale, concrete de viață.

Basmul popular reprezintă o specie a prozei fantastice, cu autori anonimi, în care forțele binelui se confruntă cu cele ale răului, pentru afirmarea adevărului și a dreptății.

Basmul popular este numit basm fantastic, care aparține imaginarului și a fost de-a lungul istoriei sale legat de conștiința religioasă prin legende, de credințe prin fantastic și mit, de memoria istorică prin legende istorice, iar de memoria socială prin snoave și anecdote. De asemenea a existat o strânsă legătură între basm și transmiterea știrilor sau între basm și experiențe personale prin narațiuni autobiografice. Povestitul basmelor a jucat un rol important în comunicarea dintre generații și contemporani.

Personajele basmului popular au următoarele caracteristici: sunt atât oameni cât și ființe imaginare; sunt grupate în două serii opuse: personaje negative și pozitive; sunt universale: feciorul de împărat sau de om sărac, fratele cel mic, zmei, împărați; sunt secundate de donatori, personaje care-l sprijin pe erou în acțiunea sa; se compun dintr-o mărime constantă, funcția, și una variabilă, atributele exterioare; mărimea variabilă nu dă varietate de substanță personajelor, acestea diferențiându-se doar prin vârsta, sex, condiție socială, etc.

Principala caracteristică a basmului popular o constituie stereotipia. Astfel, personajele (eroi, donatori, și ajutoare), aparent diferite, prezintă anumite caracteristici fundamentale, constante, conturate cu precizie de către acțiune, a cărei desfășurare, de asemenea, se încadrează într-un tipar: eroul pleacă la drum pentru a-și îndeplini scopul, se confruntă cu răufăcătorii și reușește în cele din urmă să își îndeplinească misiunea, având alături ajutoarele și donatorii. Contribuția este reprezentată de modalitatea prin care povestitorul popular reușește să asambleze anumite secvențe prestabilite și să le combine pentru a da coerență povestirii. În basmul popular perspectiva narativă aparține rapsodului care comunică direct cu auditoriul său prin intermediul unor formule de adresare, specifice vorbirii directe.

Aparținând folclorului, basmul popular are caracteristici specifice: caracter oral (informația cuprinsă în el putând fi transmisă prin viu grai, de unde și oralitatea ca trăsătură definitorie a acestei specii), caracter anonim (întrucât nu deținem informații cu privire la autorul său), caracter colectiv (variante, comportare, improvizație – suferă anumite modificări în transmiterea sa pe cale orală), caracter sincretic (exista o asociere a produsului folcloric cu alte sisteme de limbaj: coregrafie, gesturi), caracter tradițional (ca urmare a izvoarelor de inspirație aparținând folclorului). Acțiunea este liniară, structurată pe momentele subiectului, conform unui șablon, împletind elementele reale cu cele fantastice, timpul nu este precizat (folosindu-se adverbe de timp precum: „odată”, „demult”, „cândva”), iar spațiul este vast și se desfășoară pe două tărâmuri: unul real și altul fantastic, fabulos.

Basme populare: Prâslea cel voinic și merele de aur, Greuceanu, Aleodor Împărat, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Ileana Sâmziana, Broasca țestoasă cea fermecată, Porcul cel fermecat, Făt-Frumos cu părul de aur, Sarea în bucate etc.

Din literatura populară, specia a trecut și în literatura cultă, basmul cult exprimând viziunea artistică a unui singur creator.

Basmul cult reprezintă o specie a prozei fantastice în care întâlnim lupta dintre bine și rău, iar autorul cunoscut preia elemente ale basmului popular, pe care, însă, le îmbogățește, adăugând o viziune artistică originală, exprimând viziunea artistă a unei individualități.

Basmul cult se definește prin prelucrarea structurilor populare ale speciei în cadrul unor opere originale, în care elementele folclorice caracteristice speciei se asociază celor proprii operei unui scriitor, devenind astfel o creație hibridizată în urma influenței folclorice.

Deoarece la baza basmului cult stă basmul popular, acestea prezintă puncte comune, dar și caracteristici particulare care sunt specifice fiecărui autor. Așadar, prima deosebire este că basmul cult are un autor cunoscut. În ceea ce privește structura basmului cult aceasta este identică basmului popular, cuprinzând situația inițială de echilibru, partea pregătitoare, punctul de încordare al intrigii, apariția donatorilor și a ajutoarelor, desfășurarea acțiunii propriu-zise și, bineînțeles, epilogul (deznodământul). În plus, în basmul cult se pune mai mult accentul pe atmosfera sau pe dimensiunea interioară a personajelor.

În basmul cult, povestitorul nu se limitează doar la reproducerea stereotipiilor, ci se implică în acțiune și îi conferă o viziune descriptiv-lirică ori una dramaturgică. Autorul-povestitor participă afectiv la evenimente, le comentează din punctul de vedere moral și acordă atenție sporită detaliilor. Basmul cult imită relația de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce conferă oralitate stilului.

Basmul cult aduce însă inovații structurii basmului popular prin multiplicarea numărului probelor la care este supus eroul și prin complicarea lor progresivă până la deznodământul tipic. Personajul principal nu mai este învestit cu calități excepționale, ca în basmul popular, nu mai are puteri neobișnuite, capacitatea de a se metamorfoza și are un caracter complex, reunind calități și defecte. Este înfățișat drumul maturizarii de către erou, prin intermediul ajutoarelor și al donatorilor care, înzestrați cu puteri fabuloase, îl sprijină în îndeplinirea scopului propus. De aici, autenticitatea umană pe care o dobândește eroul și care îi conferă un caracter aparte.

În literatura română, autorii de basme culte – nu numai în proză, ci și în versuri sau dramatizate – sunt numeroși. Trecerea basmului din zona creației poetice orale în zona literaturii i-a complicat, sub aspect tipologic, modelul. Putem distinge, astăzi, basmul – feerie, impus de V. Alecsandri prin Sânziana și Pepelea, de basmul-nuvelă, creat de I. Creangă prin Soacra cu trei nurori, de basmul – poem, construit de M. Eminescu prin Făt Frumos din lacrimă, de basmul – parodie, propus de I.L. Caragiale prin Dă dămult, mai dă dămult, de basmul-idilă, ilustrat prin Crăiasa zânelor, de G. Coșbuc, sau de basmul științifico – fantastic, Ber Căciulă, pe care l-a realizat I.C. Vissarion.

Alte basme culte: Călin-Nebunul, Frumoasa lumii de Mihai Eminescu; Punguța cu doi bani, Povestea lui Harap-alb, Dănilă Prepeleac, Povestea porcului, Povestea lui Stan Pățitul, Povestea lui Harap-Alb, Fata babei și fata moșneagului, Ivan Turbincă de Ion Creangă; Doi feți cu stea în frunte, Spaima zmeilor, Rodul tainic, Zâna Zorilor, Ileana cea șireată, Florița din codru de Ioan Slavici; Cenușăreasa, Hansel și Gretel de Frații Grimm; Pielea de măgar de Charles Perrault; Soldatul de plumb de Hans Christian Andersen etc.

Basmul despre animale are o vechime considerabilă. Specialiștii în domeniu consideră că este mai vechi decât basmul propriu-zis, dar posterior legendei. Ei situează geneza despre animale la începuturile culturii omenești. Basmele animaliere sunt dezvoltate din vechile legende totemice, teorie susținută și de către cercetătorul folclorist Arnold van Gennep în lucrarea sa Formarea legendelor. Acesta, prin teoria originii totemice, afirmă că basmele sunt rezultatul transformării succesive a credințelor în sacralitatea unui animal protector al comunității, teorie puternic argumentată prin rolul pe care unele animale din basme îl au în evoluția narațiunii. El a arătat prin cercetări că ar exista o mare asemănare între basmul despre animale și legendă: uneori o narațiune poate fi considerată legendă totemică, alteori basm despre animale. Diferită pare a fi aici numai poziția povestitorului și a naratorului față de conținutul acestora sau gradul de verosimilitate a celor narate.

Cercetătorul rus V. P. Anikin aduce prin studiile sale o nouă rezolvare a problemei genezei basmelor despre animale. Anikin arată că a existat o perioadă în care animalul totem era venerat (omului fiindu-i frică să-l omoare sau să-i pricinuiască vreun rău). Apoi, după evoluția omenirii, când teama oamenilor începe să scadă (scăzând astfel și credința în proveniența sacră a animalului) ei au început să pună în circulație povestiri despre animalele (totemuri venerate altădată) care erau acum ridiculizate, satirizate, văzute ca inferioare omului. Anikin situează istoric această trecere de la legenda totemică la basmul despre animale: comuna primitivă, perioada de trecere de la matriarhat la patriarhat.

Basmul animalier e narațiunea ai cărei actanți principali sunt animalele, sălbatice sau domestice. Omul lipșeste în cele mai multe, dar chiar atunci când participă și el la acțiune rolul său e cu totul secundar fiind pe deplin subordonat animalelor, în orice caz, el nu înregistrează niciun fel de răsplătire care să fie mai mare decăt cea a animalelor copărtașe. Denumirea speciei se vădește întrucâtva convențională deoarece personajele pot fi și plante, uneori chiar obiecte, naturale sau confecționate de mâna omului.

Basmul despre animale presupune credința că animalele au nu numai un suflet, similar celui uman, dar și un limbaj propriu prin care ele se înțeleg și pe care-l poate descifra și omul, mai ales cel dotat cu însușiri speciale. Actanții sunt aduși în scenă atât cât e necesar pentru ilustrarea formei specifice de manifestare, într-o caracterologie redusă la limitele definitorii. În consecință, numărul actanților rămâne mic, cel mai adesea doi protagoniști întruchipând fiecare cele două adversități indispensabile pentru a propulsa acțiunea în chip verosimil.

Temele basmului despre animale sunt puține. Cea mai frecventă este cautarea hranei, preocuparea de capetenie în lumea animală. Destul de frecventă este întrecerea: unele animale se provoacă, semețindu-se sau vădindu-și totalul dispreț pentru lipsa de îndemânare a adversarului. Celelalte teme se întâlnesc sporadic: animalele pleacă în lume disperate de situația critică inițială, se duc la târg să-și cumpere cele necesare etc.

Principalul procedeu artistic întâlnit în basmele despre animale este alegoria, generată de amplificarea trăsăturilor umane atribuite animalului, pâna la un transfer deplin: animalul ajunge să reprezinte un tip moral sau social. Acest lucru este susținut și de Gheorghe Vrabie în Proza populară românească: „Imaginea animalului e alegorică, vizând direct pe omul viclean ori rapace, pe lacom etc. Căci viclenia vulpii, cruzimea lupului, prostia ursului sunt vicii proprii omului, iar încorporarea lor în animale coreopunzătoare caracterului uman arată că poporul își bate joc, râde, se întristează ori pedepsește pe semenii lor”.

În ciuda apropierii basmului despre animale de fabula propriu-zisă, cel dintâi conservă particularitățile tradiției orale, neadoptând forma fixă a fabulei culte și neimplicând, în mod obligatoriu, o morală finală explicită. Funcția principală a basmelor despre animale în comunitatea de tip tradițional este aceea distractivă, deși un sens instructiv este și el prezent.

Din punct de vedere structural, aceste basme sunt monoepisodice, fapt care atestă încă o dată vechimea speciei. Desfășurarea acțiunii se bazează, în mare parte, pe dialog, iar bunii povestitori dramatizează acest dialog, de aceea receptarea basmelor despre animale depinde foarte mult de umorul, spontaneitatea și vioiciunea povestitorului.

„Cele mai multe dintre ele au caracter umoristic și didactic ori moralizator. Atrag atenția ascultătorului prin ingeniozitatea povestitorului anonim, care știe situații în genul bestiariilor medievale”.

Basmele animaliere sunt foarte răspândite în Oceania, Australia, Africa, la popoarele din nordul Siberiei, la eschimoși sau la unele triburi de indieni din America. Acestea sunt mai puțin răspândite în folclorul european, unde suferă adesea contaminări ale literaturii culte (sunt uneori asimilate fabulei) sau evoluează spre snoavă (cu care au în comun aspectul satiric și funcția distractivă), spre legendă sau alegorie. În țara noastră, cercetări efectuate la nivelul basmul despre animale sunt puține, deoarece repertoriu este destul de sărac, puține culegeri au ca subiect acest tip de basm.

Dintre basmele animaliere amintim: Povestea lui Furga-Murga, Capra cu trei iezi, Ursul păcălit de vulpe, Cercelul și Păducelul, Povestea oului, Șoarecele la însurătoare, sunt povesti, Povestea porcului, Punguța cu doi bani etc.

Basmul fantastic poate fi definit ca o naratiune pluriepisodică, al cărei protagonist este omul (de obicei adolescent ), ajutat de animale sau obiecte cu însușiri miraculoase, care reușește în cele din urmă să fie răsplătit în chip maxim, acțiunea fiind verosimilă pentru o mentalitate de tip arhaic. Basmul fantastic este basmul în care dominant este elementul miraculos și care prezintă viziunea oamenilor simpli despre viață. Morala lor este sănătoasă și etern valabilă: binele trebuie să învingă răul.

În basmul fantastic miturile, riturile, practicile magice s-au păstrat (cele din urmă doar consemnate) la un nivel superior celorlalte creații populare în proză. Având drept punct de plecare, asemeni legendei sau basmului despre animale, mitul, o „poveste sacră”, reactualizată ritualic, în comunitățile arhaice, basmul fantastic a încadrat și revalorificat elemente ale „poveștii” originale, conferindu-le o funcție diferită de aceea inițială. Desprins de contextul său ritualic, unde forma sa era cu strictețe respectată, mitul devine un material narativ permeabil, aglutinant, desacralizat. Supraviețuind în comunitatea de tip tradițional și sub forma basmului fantastic, el primește o funcție de tip estetic și educativ (deși mărturii târzii atesta încă unele credințe în puterea magică a basmelor: Prâslea cel voinic și merele de aur, Făt-Frumos din tei, etc.

În basmul fantastic realul se împletește cu fantasticul, completarea lor este reciprocă. Continuarea realului prin fantastic se face în modul cel mai firesc, familiar, și nu este neașteptat sau nefiresc (ca în legendă când poate naște încordare și chiar teamă).

De fantastic ține și metamorfozarea eroilor, ei dându-se peste cap cel mai adesea, prefăcându-se în specii de animale, plante și chiar minerale. Această comuniune strânsă dintre om, animal și plantă poate să derive din concepțiile totemice ale omului sau chiar unele curente spirituale potrivit cărora omul se metamorfozează după moarte în minerale, plante sau animale potrivit modului în care și-a trăit viața pe pământ (metempsihoza, reîncarnarea la indieni, chinezi sau japonezi).

Ființele supanaturale apar cu precădere în basmele fantastice. Aceste ființe supranaturale sunt personaje pozitive (calul năzdrăvan, insecte sau animale supranaturale salvate de obicei de la moarte de către erou; ființe omenești superbolizate: Gerilă, Flămânzilă, Ochilă, Setilă ș.a. care ajută pe erou în încercările acestuia). Dar ele pot fi și personaje negative (Babele, Muma Pădurii, Arăpușca, mama zmeului, Gheonoaia, Scorpia, balaurii cu trei, nouă sau douăsprezece capete, zmeii, canibali și răpitori de fete pământene, locuitori ai pustietăților sau ai tărâmului „celălalt”). Marea varietate a personajelor caracterizează basmul fantastic ca având „o arhitectonică bogată și diversă în schematismul ei”. Se diferențiază în basmele fantastice personajele negative de cele pozitive. Mai precis, personajele negative sunt văzute exclusiv negativ și în consecință aproape întotdeauna plătind cu viața răutățile pe care le fac, pe când personajele pozitive (exclusiv pozitive) sunt întotdeauna răsplătite în final.

În lucrarea Stereotipia basmului, Nicolae Roșianu afirmă că: „Basmul fantastic cunoaște numai personaje pozitive și personaje negative; personajele intermediare în folclor nu există, după cum în concepția populară nu mai există nimic între bine și rău. Binele și răul sunt forțele care se înfruntă în basm, victoria va fi întotdeauna de partea binelui. Avem de-a face cu o etică populară elementară. Happy-end-ul este obligatoriu pentru orice basm autentic (basmul fără happy-end nu mai este basm autentic)”.

Una dintre principalele trăsături caracteristice ale basmului fantastic este universalitatea unui mare număr dintre temele și motivele sale, universalitate datorată originii străvechi a acestor teme și motive. La rândul lor, temele și motivele se organizează pe o structură de bază, invariabilă și repetabilă. Pe scurt, modelul structural-narativ al basmului fantastic poate fi rezumat astfel: o situație initială, de echilibru, un eveniment care dereglează echilibrul inițial, acțiunea reparatorie, realizată, în mod normal, printr-o acțiune eroică, refacerea echilibrului și răsplătirea eroului. Aceasta structură poate polariza un mare număr de teme și motive, iar inventivitatea povestitorului explorează posibilitățile combinatorii ale registrului tematic. Astfel, ia naștere structura de mozaic a basmului fantastic european unde, în cadrul unei singure variante povestite, se pot regăsi numeroase episoade, teme, motive întâlnite și în alte basme (Făt-Frumos și fata lui Verde-Împarat, Făt-Frumos și fata lui Roșu-

Împarat). Lumea basmului fantastic aparține miraculosului, însă pe acest spațiu, al aparițiilor și întâmplărilor supranaturale, se grefează aspecte de factură realistă: zmeii, împarații, eroii basmelor vorbesc și se comportă asemeni membrilor comunității în care este povestit basmul.

Unidimensionalitatea, uniformitatea acțiunii basmului fantastic îi conferă stereotipie. Deși acțiunea este inițial realistă, treptat, se alunecă în supranatural. Alteori, încă de la început basmul este supranatural (zmeii fură constelațiile de pe cer, copilul plânge dinainte de a se naște cerând „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, balaurii pot stăpâni izvoarele sau fântânile unei așezări – cerând în schimbul apei viață de om etc.).

Adesea, acțiunea se petrece și în „lumea neagră”, „pe tărâmul celălalt”, care de obicei este un loc subteran. Aici eroii ajung lăsându-se pe frânghii în diverse găuri și ajung pe un tărâm nu cu mult diferit de cel pământean cu castele, grădini sau jivine. Tărâmul este locuit de zmei (care fură fetele pământenilor), mame, surori, neveste ale acestora, diavoli, zâne cu intenții crude (fură ochii celor ce le calcă moșia) și chiar oameni obișnuiți, mai cu seamă bătrâni care trăiesc retrași. Totodată acțiunea poate avea loc în mediul aerian, pe crăcile copacului care ajunge în înaltul cerului unde se află împărății întinse.

Convenționalismul acțiunii, este considerat un indiciu de arhaism. Acțiunea este dominată de folosirea aproape constantă a cifrei trei: trei eroi pornesc inițial la drum; lupta voinicului este cu trei balauri, zmei, gheonoaie; zmeul mănâncă trei cuptoare de pâine, bea trei buți de vin (alteori șase sau doisprezece); eroii călătoresc trei zile și trei nopți; încercările la care este supus eroul sunt trei, obiectele supranaturale aruncate în urma calului sunt de obicei trei; eroii se pot metamorfoza și ei de trei ori pentru a scăpa de vrăjmași.

Unii folcloriști au văzut un rol cultic în folosirea acestei cifre (sau multiplilor: șase, nouă, doisprezece). Potrivit credinței străvechi, al treilea fiu, mezinul, ar fi dotat întotdeauna cu însușiri de natură magică.

În aceeași măsură, finalul basmelor fantastice are o puternică notă de stereotipie. Întâi de toate, în final, se pedepsesc personajele negative. Pedepsele sunt cel mai adesea capitale, unele dintre ele fiind groaznice, de obicei adversarul e făcut bucăți, fiind atârnat de un armăsar nărăvaș. Mamelor sau surorilor trădătoare li se scot ochii pentru a-și ispăși îndelung pedeapsa. Frații trădători sunt pedepsiți prin aplicarea legii ordaliilor: săbiile, săgețile, pietrele sunt aruncate în sus și ele cad întotdeauna numai în creștetul celor vinovați, pe când mezinul rămâne neatins.

Finalul basmului fantastic tratează cu stereotipie episodul nunții eroului, al aruncării pe tron al acestuia sau moștenirea primită de erou (o avere fabuloasă). Chiar dacă în unele basme eroul a mai făcut o nuntă în cuprinsul basmului, el o mai face odată la final, de data aceasta fericirea lui rămânând definitivă și anume „până la adânci bătrâneți”.

În ultimă instanță, formulele de încheiere, care întocmai ca și cele inițiale și mediane se păstrează în anumite tipare ale povestitorilor, atestă nota de arhaitate pe care o au basmele fantastice, purtându-ne spre o vreme îndepărtată, spre un timp mitic.

Basmul fantastic a avut o viață lungă, menținându-și vitalitatea până în epoca noastră, deși cu evidente tendințe de diminuare a circulației și degradare a schemelor și a formelor de concretizare, datorită faptului că povestitorii nu mai au astăzi o cultură solidă a genului.

Basmul nuvelistic este o narațiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din copilărie până la o vârstă a împlinirii în viață. Din om simplu, el ajunge împărat sau dobândește alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligența cu viclenia, reușind, în cele din urmă, să depășească orice întâmplare potrivnică.

Din punct de vedere al vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând și o anume demitizare a personajului, care este ales din lumea comună. Geneza acestuia nu mai trebuie căutată în timpurile străvechi ale omenirii, ale căror urme le puteam întâlni în basmul fantastic.

Temele pe care le tratează sunt cele cu caracter istoric-social, tipice secolului trecut. În ceeea ce privește mediul în care are loc acțiunea „cu toate trăsăturile suprafirești, mediul are trăsături reale, social-istorice, și nicidecum fabuloase” ca în basmul fantastic.

Nicolae Roșianu afirmă: „Observația privind geneza basmului nuvelistic nu exclude însă prezența unor elemente comune cu basmul fantastic: datorită circulației orale, multe fapte se întrepătrund; formule, replici, episoade și multe alte asemenea elemente «migrează» de la un basm la altul, unele subiecte fiind foarte dificil de încadrat într-o categorie”.

Se poate spune despre basmul nuvelistic că aceasta nu este atât de pitoresc precum basmul fantastic. Relatarea este verosimilă, întâmplările chiar dacă sunt complicate sau cu întorsături neașteptate nu apelează la supranatural. În basmul nuvelistic atmosfera este mai aproape de realitățile concrete ale vieții rurale.

„În însuși conținutul tematic al al celor mai multe basme nuvelistice sunt dezvoltate tablouri de viață, la baza cărora stă ideea antagonică: bogat – sărac. De o parte apare cel oropsit, umil, cu o mentalitate a clasei exploatate, de altă parte cel avut, îngâmfat, dar prost, cu un profil moral opus celui dintâi. Cizmarul sau ciobanul care se luptă cu viața doresc alta mai bună.”

Personajele acționează ajutate numai de puterile omenești. Eroii depășesc situațiile limită în care sunt puși, depășesc încercările, prin propriile lor capacități fizice sau intelectuale. Însă basmele nuvelistice „au și ele unele elemente fabuloase proprii basmului cu zmei și zâne care fac loc metamorfozei obiectelor miraculoase, apar ființe ajutătoare etc.; eroii nu mai sunt însă feciori sau fete de împărat, sau chiar dacă sunt au un alt regim, procedeu tipic fabulosului, nu mai sunt născuți din piatră sau vegetale. Ei sunt țărani săraci, un „paore” (der Bauer), muncitori, meseriași, cizmari cu deosebire ș.a.” Ei sunt cu mult mai inteligenți decât restul oamenilor și în felul acesta reușesc să scape cu bine din chinga unor întrebări meșteșugit puse pentru a încurca, dar pe care ei le tălmăcesc cu dezinvoltură. Uneori înving chiar prin viclenie, prin șiretenie (basmele în care eroul învinge dracul prin viclenie sunt foarte apreciate) șiretenia nefiind considerată aici drept o însușire negativă.

Tehnica narării este deosebită oarecum de cea a basmului fantastic, formulele inițiale reducându-se la „a fost odată”.

Cercetările din ultimele decenii au arătat că basmul nuvelistic este o specie încă vie, datorită realismului pe care îl propune, el corespunzând persoanelor care iau în seamă acțiunile verosimile.

Dintre basmele nuvelistice amintim / reprezentative sunt: Povestea unui papucar, Liman Voinicul, Basmul cu minciunile, Pe un fir de bob, Pe un vrej de fasole etc. În literatura română, basme nuvelistice populare sunt cele cu Păcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult este Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă.

2. 2. Tematică. Trăsături caracteristice

Tema generală a basmului este lupta dintre bine și rău care se termină totdeauna cu victoria binelui. Aceasta este însă concretizată diferit, ca lupta dintre dreptate si nedreptate, adevăr și minciună, curaj și lașitate, bunătate și răutate, hărnicie, și lene, generozitate și egoism. Temele au circulație largă contopindu-se în cadrul aceluiași basm, fenomenul numindu-se contaminație. Așadar, tema este reflectarea unui aspect general al realității, surprins artistic în opera literară. De exemplu: dragostea, natura, destinul, etc.

În basmele diferitelor popoare se găsesc teme și personaje asemănătoare sau identice, fapt care dovedește apropierea spirituală a popoarelor, identitatea lor de aspirații de-a lungul veacurilor și circulația liberă a motivelor folclorice. De exemplu: aceleași motive și aceleași personaje care apar în povestea Motanul încălțat, prelucrată de Ch. Perrault după un basm popular francez, se găsesc și în povestea populară rusească „Kuzma cel peste noapte îmbogățit”. Personajul „Cenușăreasa” îl aflăm la francezul Perrault, la Frații Grimm, la povestitorii ruși. Deci asemănarea subiectelor și prezența acelorași personaje, chiar dacă au alte nume, dovedesc universalitatea basmelor.

„Prin teme și idei, basmele sunt universale. Sunt universale și printr-o tehnică a povestirii, o artă și o anumită factură a metaforei și a simbolului. Dar ele devin naționale prin modul de trai al oamenilor din diferite spații, printr-un anumit fel de a concepe viața, prin talentul povestitorului, prin floră și faună specifică etc., reflectate în cuprinsul lor”.

Subordonat temei este motivul. Motivele mai obișnuite care constituie subiectul basmelor sunt: executarea unui legământ; întrecerea prin forță, dibăcie sau iscusință cu elementele răului; eliberarea prizonierilor ori lupta cu asupritorii cu chip de om sau monstru; existența umana limitată în timp, călătoria, probele inițiatice, catastrofa naturală, metamorfoza; eliberarea astrelor, iubirea, nimicirea farmecelor unei vrăjitoare. Aceste motive pot fi dinamice (schimbă situația eroilor) și motive statice care nu influențează povestirea.

Tematica basmului nu e neapărat în concordanță cu desfășurarea acțiunii, ci mai degrabă dezvăluie orizontul creatorilor. Astfel, ea poate fi mult mai ușor modificată și chiar modernizată în funcție de așteptările auditorului. Tema basmului e înfățișată de obicei în episodul inițial, în incipit, drept o sarcină ce se cere rezolvată pentru a fi restabilit echilibrul societății sau măcar al familiei afectate.

Unele teme ale basmului aparțin categoriei supranaturalului, implicând prezența unor forțe miraculoase sau numenale care răpesc constelații sau fete de împărat. Cele mai frecvente sunt răpirile de către niște ființe fantastice. Adesea, soarele, luna si celelalte constelații sunt răpite de către niște zmei sau de o baba cu puteri miraculoase. Alteori, răpirile se restrâng la fetele unui împarat. Unele răpiri se arată ca niște încălcări agresive ce se repetă până se ivește protagonistul menit să le puna capăt: cineva fură merele din mărul de aur sau paște holda dată în pârg, etc.

Alte teme prezintă anumite practici care par a aparține riturilor străvechi, cum ar fi „expunerea fetei să fie devorată de balaurul din fântână; obligația funebră de a păzi mormântul tatălui (sau de a face foc), maltratarea mortului rămas dator”.

De asemenea, apar anumite interdicții care presupun atingerea de forțele numenale, cum ar fi „interdicția de a încălca un anumit teritoriu, de a vâna un anumit munte sau cea contrară de vâna un asemenea loc (muntele „Sânăului”) pentru a înfrunta pe Muma Pădurii. De asemenea, escaladarea copacului cu vârful în cer etc.”

Apar și teme care reflectă credințele poporului despre destin, în general tematica basmului bazându-se pe această temă, la cere se adaugă prezentarea legăturii dintre cele două lumi, pământeană și numenală și înfruntarea forțelor superioare de către om.

Cele mai multe teme expun realitatea cotidiană, cum ar fi criza generată de lipsa moștenitorilor în familie, deoarece aceștia erau cei care trebuiau să îndeplinească obligațiile funebre impuse de cultul strămoșilor, sărăcia cronică, milostenia omului față de animalele suferinde, rătăcirea copilului prin pădure etc., toate acestea contrastând cu restul narațiunii deoarece trecerea în domeniul fantastic se face pe nesimțite, și pun în legătură nemijlocită cele două lumi, pământească și numenală. Isprăvile miraculoase și detalii realiste, conferă basmului acea fizionomie proprie de amestec familiar dintre fantastic și real în care rezidă inefabilul său. Abia deznodământul prin căsătorie și succesiune la tron (sau îmbogățire excesivă) readuce acțiunea în registrul terestru, aureola protagonistului confirmându-i dimensiunile umaniste, reliefate tocmai prin contrastul puternic față de stadiul său inițial.

Modelul structural al basmului cuprinde o situație inițială de echilibru, un eveniment sau o secvență de evenimente care dereglează acest echilibru, acțiunea reparatorie marcată printr-o aventură eroică urmată de refacerea echilibrului și răsplătirea eroului.

Conflictul basmului este exterior, fiind generat de opoziții morale. Acțiunea basmului este proiectată într-un timp ireal, fabulos, iar spațiul derulării faptelor este dincolo de orizontul vieții omenești. Timpul în care se petrec evenimentele este un timp imaginar.

În basmele nuvelistice elementele realiste se împletesc cu cele miraculoase și abia în deznodământ acțiunea este readusă în registrul terestru prin căsătoria și succesiunea la tron a protagonistului.

Ca în orice creație literară și în basmele populare, tematica, cu șirul ei de evenimente, implică existența personajelor sau a eroilor. Acestea pot fi personaje pozitive sau personaje negative. Nu ne-am putea imagina conținutul unei astfel de opere artistice, care în timpul lecturării să nu expună evenimentelor un tânăr ales, pe nume: Făt-Frumos, Țugulea, Greuceanu, Prâslea, Siminoc sau a unei fete istețe și frumoase fără măsură: Ileana Cosânzeana, având același comportament și gingășie ca a fetelor satului, pe care naratorul le-a cunoscut în viață. De obicei acțiunea basmului are o desfășurare biografică, prezentând eroul de la naștere până la punctul culminant al existenței: căsătoria și învestirea ca împărat. Personajul ales dovedește istețime, curaj, voinicie, calități ce desemnează însăși existența tânărului ca exponent al binelui. Prin toate aceste calități alese eroul se detașează de toate celelalte personaje ale basmului, devenind unic, devine un simbol, automatism acceptat în dorința de a face bine și de a liniști sufletul cititorului doritor de pedepsire a răufăcătorului.

Celelalte personajele ale basmului sunt tipice (părinții – împăratul, împărăteasa, baba, moșul, copiii – mezinul, copilul sărac, viteazul, fata cea cuminte și harnică) sau cu roluri bine definite (răufăcătorul, adjuvantul, persoana căutată, eroul). Ajutoarele desemnează personaje năzdrăvane care se află la dispoziția eroului pozitiv, iar donatorii sunt personaje întâlnite întâmplător, ce oferă obiecte cu însușiri magice protagonistului pentru a-și înfrânge dușmanii.

Personajele basmului pot aparține spațiului omenesc sau lumii fantastice. Personajele spațiului uman au însușiri obișnuite omului atât defecte cât și calități (vitejie, înțelepciune, modestie, credință, lașitate, ipocrizie, trufie, răutate, invidie); personajele imaginare sunt înzestrate cu puteri supraomenești care depășesc forțele obișnuite ale oamenilor – vorbesc graiul oamenilor, au capacitatea de a transforma obiectele. Frumusețea fizică se armonizează cu marile valori etice, iar infirmitatea fizică, urâțenia, cu defectele morale.

Spațiul este alcătuit fie din elemente reale reorganizate într-o modalitate nouă, specifică basmului, fie din elemente fantastice ca tărâmul celălalt, codrul de aramă etc. De regula, orice basm urmărește parcurgerea unui traseu inițiatic departe de cetate în spații labirintice, de obicei silvestre (în studiul lui Propp, Morfologia basmului, pădurea este un obstacol, ea încurca mințile și aventura personajului, iar eliberarea din acest spațiu este condiționată de istețimea și perspicacitatea căutătorului). Când spațiul nu este silvestru acesta obligă la o aglomerare, la o învălmășeală în genul târgului, horei, petrecerii, balului unde individualizările se pierd iar eroul urmează a-și demonstra măiestria fiind supus mai multor teste.

Testul este condiția esențială a accederii la statutul de inițiat. În mod ritual eroul este uneori obligat să-și încerce forțele luptându-se cu animalele simbolice pe care le biruiește, nu ca urmare a potențelor, ci ca efect al istețimii. În lupta pentru stabilirea dreptății și a adevărului, eroul principal va încerca să răspundă idealurile omenirii (dreptatea, libertatea, iubirea, credința, adevărul). Finalul basmului este întotdeauna fericit, celebrând înfrângerea forțelor răului și împlinirea sufletească și materială a personajelor, reprezentante ale binelui.

Compoziția basmelor se distinge, în primul rând, prin acele formule tradiționale pe care nu le întâlnim în alte opere literare și care stau la baza structurii sale, acestea fiind: formulele inițiale, formulele mediane și formulele finale Aceste formule diferă într-o anumită măsură, de la povestitor la povestitor. Totuși, ele urmează un anumit șablon care este respectat mai mult sau mai puțin de către narator.

Astfel, formulele inițiale sunt inerente oricărui tip de basm chiar dacă acestea pot să fie foarte succinte de genul „era” sau „erau” și marchează introducerea ascultătorului și a cititorului într-o anumită atmosferă de poveste mai mult și mai puțin reală, în lumea irealului și îi captivează. Timpul vag și locul unde se petrec faptele din poveste („A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”), ca și tenta ironică îi sugerează cititorului că lumea ficțiunii e de scurtă durată și nu este obligat să-l creadă cu totul pe povestitor („când se potcovea puricele”, „când porcii vorbeau în versuri”, „când găinile aveau dinți”, „unde se bat munții în capete”, etc).

În ceea ce privește situația basmelor aflate în colecții particulare, se poate observa că foarte mulți scriitori de basme au folosit această universală și totodată atemporală formulă: „A fost odată”, fiind modalitatea cea mai sigură a oricărui început de basm sau poveste.

Formula este continuată și de alte cuvinte gen „a fost odată, ca niciodată”, sau „a fost odată ca-n povești” etc., sau poate să apară singură. Cuvintele care urmează introduc cititorul în particularitatea basmului: „A fost odată un împărat” etc și continuă cu: „că dacă n-ar fi nu s-ar povesti”. Acest gen de formulă inițială, completă apare în majoritatea basmelor românești. Ea lămurește atitudinea povestitorului îndepărtat, care cu siguranță a crezut în veridicitatea poveștii sale.

În cuprinsul basmului, dialogul apare întregit de formulele mediene, mai totdeauna ritmate. Din perspectiva stilistică, ele marchează pauzele necesare povestitorului în a-și regla respirația epică. Formulele mediane sau de mijloc fac legătura formulelor inițiale cu cele finale și au funcția de liant între diferite episoade ale narațiunii sau între narator și cititor: „un tăciune și un cărbune, spune poveste, spune…”, „hai înainte cu poveste, că înainte mult mai este…”. Scheletul unui basm nu ar fi complet dacă nu ar fi exista formulele mediane, clișeele verbale sau stereotipiile care însoțesc alcătuirea oricărui basm. Prin ele se ajunge ca basmul să devină o povestire trăită.

Așa cum formula inițială introduce ascultătorul în miezul basmului, formulele finale au rolul de a-l reduce pe cititor din planul ficțiunii în cel real, din lumea fantasticului în aceea în care viețuiește: „și-am încalecat pe o șa și v-am spus povestea așa”, „am încălecat pe o căpșună și v-am spus o gogonată minciună”, „și trăiesc și astăzi, dacă nu au murit încă”.

Formula finală este cea care încheie orice basm. Uneori povestitorul amintește în finalul basmului că el însuși a fost martor la evenimentele narate pentru a da astfel valoare de adevăr basmului. Mesajul basmului reiese întotdeauna la sfârșitul evenimentelor.

Aceste două formule: inițiale și finale dau o anumită rotunjire basmului făcându-l să apară ca o specie literară aparte. Formulele de început, cele de final și cele mediane alcătuiesc fundalul, soclul pe care se poate construi basmul. Ele permit totodată existența în timp a basmului și îl delimitează de oricare alte specii literare. Folosirea acestor formule determină existența și crearea de noi basme.

Cercetând aceste formule, folcloriștii au observat o diferență între formulele tradiționale, introductive și finale, care se disting prin ton glumeț și parodic, umor și ironie, și narațiunea propriu-zisă, unde povestitorul părăsește gluma și ironia, povestind cu un ton serios toate peripețiile eroilor din basm. Aceasta pentru că basmul fantastic este o ficțiune, dar exprimă, într-o formă metaforică, anumite idealuri de viață, creează o lume ideală în care totul e posibil. Apoi, fiind o comunicare orală, basmul presupune în mod obligatoriu existența unui auditoriu, iar povestitorului nu-i este indiferent cum este receptată comunicarea orală. Pe de altă parte, formulele tradiționale au, mai ales pentru cititorul tânăr, și funcții educative și terapeutice.

Pe lângă aceste formule basmul are ca specific stilistic repetiția. Eroii și acțiunea sunt grupate pe principiul trinității: ei luptă cu trei zmei, eliberează pe cele trei fete, există trei palate, trei probe, dar și șapte inimi nouă mări și nouă țări. În fiecare basm, sunt prezente numere magice: trei – „trei fete ale împăratului”, „trei feciori de împarat”; șase– „balaurul cu șase capetete”; douăzeci și patru și alți multiplii de trei, reprezintând semne ale totalității. Aceste repetiții contribuie fie la încetinirea ritmului activității pentru a accentua momentele exențiale din filonul epic al basmului, fie pentru condesarea timpului, transformat din unul specific naturii umane în altul specific lumii fantastice din basm.

Pe lângă repetiție naratorul folosește alte două figuri de stil: antiteza, pentru a sublinia lupta cu opozanții și hiperbola, pentru a scoate în evidență trăsăturile excepționale ale eroilor.

Narațiunea, împletind miracolul, fantasticul cu realul, se structurează într-un anumit tipar compozițional. Timpul desfășurării are fie valori arhaice, fie fabuloase, toate aduse într-un etern prezent. Curgerea lui are alte ritmuri decât cele firești, sunt posibile întoarceri în trecut, opriri ale prezentului, trăiri în viitor.

Basmul este o pledoarie pentru valorile etern umane, pentru bine și frumos, de aceea se adresează tuturor vârstelor, mai ales copilăriei. Prin repetarea unor elemente de structură compozițională, prin liniaritatea personajelor, devine un excepțional material literar accesibil celor mai mici vârste.

2. 3. Coordonatele basmului. Personaje

2. 3. 1. Coordonatele basmului

Coordonatele fundamentale ale basmului sunt: atemporalitatea, spațiul, visul, metamorfozarea.

Timpul și spațiul constituie pentru genul epic, în general, și pentru basme, în special, două coordonate fundamentale. „Evenimentele povestirii se petrec cândva, acum, atunci, ori undeva, acolo”. Timpul desfășurări acțiunii are fie valori arhaice, fie fabuloase, toate aduse într-un prezent etern.

Atemporalitatea se exprimă prin formula introductivă, ideea de timp fiind anulată de la început: „A fost odată ca niciodată”. Primul termen sugerat prin adverbul „odată”, este întărit de al doilea, ca niciodată, printr-o reluare a ideii la modul absurd. Alte formule inițiale: ,,A fost odată ca niciodată…pe când erau muștele cât găluștele / Și le prindeau vânătorii cu puștile; … pe cand purecele zbura în slava cerului și se lăsa pe foaia teiului…”.(Dumitru Stăncescu, Fratele Bucățică).

Atemporalitatea, ca mecanism ficțional în basm merge împreună cu ideea de spațiu.

Spațiul din basm nu poate fi conceput toponimic ori ca simplă noțiune geografică: la răsărit, peste munți și văi, pe tărâmul celălalt celălalt, tărâmul de dincolo, țara ,,șerpilor”, a șoarecilor etc. Spațiul corespunde timpului nedeterminat. Eroii parcurg spații terestre, acvatice, sau aeriene, potrivit dimensiunii fantastice a planului epic.

„Spațiul constituie o ambianță simbolică, propice eroului și acțiunilor desfășurate”. El poate fi un spațiu extern lumii eroului, compus din tărâmul celălalt, moșia Scorpiei, a Gheonoaiei, adică țările și moșiile diferitelor ființe hidoase și rele din munți, pustiuri, păduri etc. Se remarcă faptul că povestitorul nu face o deosebire fizică a acestor moșii în mod diferențiat. El arată prin prim termeni ca moșie sau pustietate, niște spații în care locuiesc ființe stranii, fabuloase care-l sperie pe erou, ca și pe cititor.

Un alt spațiu este cel format din interioare: palatele zmeilor, peșteri, case, etc. Palate situat, în locuri izolate, strălucesc, și au camere cu totul și cu totul aurite, au băi pardosite cu tot felul de marmură lustruită și adusă din meșteșug așa, încât închipuia fel de fel de flori, de păsări etc.

Visul „constituie altă latură, și ea fundamentală a prozei fantastice. Căci, poezie a dorințelor, basmul este o poezie a visului și dragostei. Eroii, fie bătrâni ori tineri, fete, feciori de împărat sau oameni de rând, năpăstuiți de soartă etc., toți sunt obsedați de vis și dragoste. De aceea, unii cercetători, ca B.P. Hașdeu, au socotit basmul ca avându-și originea în somn și starea de vis”.

Visul constituie unul din mijloacele de realizare a dorințelor eroului, alături de elementul fantastic a planului epic. În vis, eroii sunt anunțați că a doua zi sau într-un viitor apropiat trebuie să facă ceva sau să meargă într-un loc anume. Visul accentuează și mai mult elementul de neverosimil și fantastic al basmului.

În vis, ca și în basm, se observă că spațiul și timpul nu au limite, devin infinite, totul capătă forme hiperbolice, au loc metamorfozări fanteziste.

Metamorfozarea este una dintre multiplele posibilități de întruchipări succesive; mâncând jar, calul slab și răpciugos devine frumos și gata să-și slujească stăpânul; o fată de împărat se transformă în broască râioasă, iar peste noapte se metamorfozează într-o zână încântătoare. Metamorfozarea presupune transformare. Eroul din basme se transformă după nevoi și necesități: în muscă, în pasăre, în buzdugan etc. „Numai o lectură a respectivului basm convinge pe cititor de importanța și necesitatea transformărilor, care devin un principiu fundamental de expunere în proza fantastică orală”.

Aceste metamorfozări pot fi simple sau duble. Metamorfozări simple: calul răpciugos, mâncând jar se transformă într-un armăsar năzdrăvan; o pană de pasăre, un solz de pește se transformă în ființa respectivă care îl ajută pe erou într-o situație grea. Metamorfozări duble: o fată de împărat, fermecată, ziua este broască și noaptea devine zână; un fiu de împărat, ziua este porc și noaptea, prinț etc.

„Unele din basme sunt fundate numai pe principiul metamorfozelor, cum ar fi Înșir’te mărgăritari sau Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos”.

Prin implicațiile religioase – credința populară în transmigrațiunea sufletelor, în reîncarnarea și renașterea spirituală și prin valabilitatea largă a conținutului emoțional, veșnicia sentimentului de dragoste – motivul metamorfozei nu exprimă o latură specifică, proprie unui singur neam, ci esențe psihologice și sociale comune multor popoare, un act universal permanențe reale ale vieții oamenilor în desfășurarea istoriei.

2. 3.2. Personajele

Personajele basmelor sunt în majoritate, învestite cu puteri supranaturale. Ele sunt grupate în două categorii: unele reprezintă forțele binelui și altele forțele răului. Specificul lor constă în faptul că nu au decât o singură trăsătură de caracter care este îngroșată la maximum. Fiind dotate cu însușiri excepționale, unele sunt personificări ale bunătății, dreptății, frumuseții, curajului, vitejiei, cinstei, iar altele sunt simboluri ale fățărniciei, ale urățeniei, ale răutății sau lașității.

Caracterul eroilor și acțiunile lor sunt delimitate cu strictețe: nu existe luptă între sentimente diferite în sufletul aceluiași personaj. Personaje intermediare nu există, ele fiind ori pozitive, ori negative, iar victoria va fi întotdeauna de partea binelui.

Basmele înfățișează o lume exotică, de tipuri umane de o frumusețe ideală, de un rar simț cavaleresc, dar creează și tipuri stranii, monstruoase, situate la polul opus eroilor pozitivi.

„Construcția basmului, bazată pe o schemă tradițională, împarte personajele în două grupe distincte și totdeauna în luptă. De partea voinicului luptă toate personajele bune, cinstite și viteze asemenea lui; de partea balaurului sau a zmeului luptă toate personajele meschine, lacome și rele. Este o arhitectură oarecum rigidă a basmului, dar aceasta scoate și mai mult în evidență principiul său etic, victoria inevitabilă a binelui asupra răului. Acest principiu etic i-a hărăzit basmului o viață eternă”.

Referitor la clasificarea personajelor studiile moderne au trecut de la clasificarea simplistă (în pozitive și negative) la una bazată pe esența ființei umane și a caracterului, nu după rang social, ci după starea biologică. După acest criteriu, personajele din basm se clasifică în: grupa seniorilor, grupa eroilor activi, grupa opozanților , grupa actanților.

Grupa seniorilor cuprinde personajele bătrâne caracterizate prin pasivitate. Acestea sunt: împărați, împărătese, moșneag, babă sau frați mai mari ai eroului. Împărații bătrâni suferă pentru că nu au copii; funcționând după regula pasivă, ipostaza împăratului este ștearsă, el nehotărând nimic, nici chiar când este vorba despre familia sa. Rolul împăratului este decorativ, formal, el limitându-se la declanșarea acțiunii basmului. Chiar când declară război, împăratul nu se remarcă prin fapte de vitejie, cursul evenimentelor fiind schimbat de feciorul cel mic. În unele narațiuni împărații se prefac în urși sau balauri pentru a testa curajul feciorului sau fetei hotărâți să plece în lume.

În basmele românești de multe ori ei sunt denumiți prin culori: Roșu-Împărat, Verde-Împărat, etc. Numele nu are corespondențe cu anumite valori morale, poate avea însă valori simbolice. Nici împărătesele și nici frații mai mari ai eroului nu au roluri active în desfășurarea acțiunii.

Grupa eroilor activi îi cuprinde pe cei cu inițiativă, caracterizați prin spirit de aventură și curaj.

Personajul sau eroul central al basmului este fiul cel mic (prâslea) caracterizat prin antiteză cu frații săi mai mari. De obicei el este numit Făt-Frumos (bărbat tânăr). Opus fraților mai mari și adversarilor, Făt-Frumos se distinge prin bunătate, înțelepciune, curaj, calități pe care le dovedește treptat, trecând anumite probe. În incipitul narațiunii, viitorul erou apare total lipsit de trăsături eroice menit să-i justifice ascensiunea. El este fiul cel mic, slab, neajutorat, chiar „prostănac” de care râd frații și părinții. În societate patriarhală, la moartea tatălui, fiul cel mare devine capul familiei, cu drepturi nelimitate asupra celorlalți frați. Datorită acestui obicei, fiul cel mic este o victimă, deci simpatiile se îndreaptă spre el și basmul îl transformă în erou. În basmul fantastic există și alte personaje pozitive, dar unul singur devine erou. Reușita lui depinde de o serie de condiții ca o naștere neobișnuită, calitățile lui pozitive, ajutorul actanților sau forța adversarului.

„Caracterologic ei sunt tipuri ideale, animate de dragoste, și de alte sentimente comune oricărui om, proiectate într-o lume a basmului. Știu să lupte (datorită adjuvanților), să moară, ca apoi să reînvie. Atrag mare interes și simpatie din partea ascultătorilor sau lectorilor, devenind nume foarte populare”.

Nașterea lui Făt-Frumos este ilogică din punct de vedere rațional, însă tocmai prin neobișnuitul ei, faptele lui Făt-Frumos sunt justificate. După naștere, le fel de miraculoasă este și dezvoltarea viitorului erou, care crește într-un an cât alții în zece. Toți eroii basmelor pleacă într-o călătorie, fie pentru a-și căuta norocul, viitoarea soție, pentru a elibera fete răpite de zmei, pentru a ajuta un împărat etc.

Drumul devine un parcurs ai inițierii. Eroul trebuie să treacă de niște probe sau trepte până a dovedi că este un personaj care și-a desăvârșit personalitatea. Singur, Făt-Frumos nu poate înfăptui nimic, în ascensiunea sa; până în momentul când devine împărat el este ajutat de confidenți care îi dau sfaturi bune, de animale care îl ajută pentru că și el a fost generos și de obiecte miraculoase (paloș, suliță, bici, etc.). El e conceput la dimensiunile reale ale pământenilor, adică nu este dotat cu o forță fizică supraomenească, ci își învinge adversarii fie prin istețime, fie cu ajutorul actanților.

Eroina în basmul românesc este fata de împărat, care cel mai des se numește „Ileana Cosânzeana”. Calitatea dominantă a eronei este frumusețea strălucitoare, comparată cu astrul zilei: „la soare te puteai uita, iar la dânsa ba”. Ea locuiește într-un loc inaccesibil pentru un om obișnuit: „în lumea de dincolo”, „în căsuța din vârful copacului cu crengile în cer”, sau „în stâna de piatră”. De cele mai multe ori este prizoniera unui zmeu sau a unei vrăji, care o ține captivă. Când nu are origine împărătească, eroina se aseamănă cu fata din popor, săracă dar harnică și modestă, îndurând suferințe multe din partea mamei vitrege sau a unei stăpâne bogate și rele. Prin modestie, perseverență și istețime, învinge toate greutățile și este fericită alături de soțul ales. În principal eroina basmului fantastic este simbolul ideii de „frumusețe râvnită”. Personajele de acest gen sunt de obicei „pasive” și există pentru a fii răpite de zmei, iar apoi să fie salvate de erou.

În basmele fantastice apar ca antiteză a zmeilor, zânele. Acestea sunt: ființe cu farmec, cu calități morale ideale. Cuvântul „zână” în limba română derivă probabil din Diana, zeița, care în mitologia romană era considerată simbol al luminii și ocrotitoare a vânătorii. În basmele fantastice zânele pot apărea metamorfozate în broaște sau păsări, care au puterea miraculoasă de a se da de trei peste cap, devenind frumoase și putând deveni soții ale fiilor de împărat. În alte basme zânele se însoțesc cu muritorii, pierzându-și calitatea de nemuritoare.

Grupa opozanților sau adversarilor este formată din cei care se împotrivesc eroilor activi: zmei, balauri, diavoli, scorpii, Muma-Pădurii. Fiind operă epică, basmul se axează pe ideea de intrigă și conflict. Eroilor le stau în cale opozanții.

Zmeii cunosc diferite ipostaze, el este de cele mai multe ori un monstru, făptură pluricefală (trei, șase, nouă capete). Apoi, zmeul este o făptură zburătoare care poate sufla flăcări pe nări și pe gură. Ca trup, este de dimensiunea uriașilor: „o falcă îi ajunge la răsărit, una la opus”. În basm cititorul întâlnește pe zmeul „răpitor” – care răpește fete de împărat – pe zmeul „amenințător” și „asediator” – care asediează un oraș pentru a i se dă o fată ca să o ia de nevastă sau să o mănânce – pe zmeul „păzitor” al hotarelor de pe tărâmul celălalt, sau pe zmeul „devorator”, dornic mereu să-l înghită pe erou. De felul său zmeul e nemuritor și invincibil, fiind înzestrat cu putere herculeana cu simț olfactiv foarte dezvoltat, violent și crud, având porniri canibalice; urmărindu-l pe erou el se poate metamorfoza în balaur, pom, floare, fântână, ca mijloc de apărare. Cu toată forța lui fizică supranaturală zmeul este fricos, lipsit de facultatea de a raționa, nătâng, fapt pentru care poate fi păcălit și omorât de un pământean isteț.

Mai rele decât zmeii sunt zmeoaicele. Zmeoaica bătrână își iubește cu patimă feciorii, răzbunându-i cu cruzime când sunt omorâți. Ea are puteri uriașe: zboară, se cațără pe munți, îi împietrește pe dușmani, mănâncă pomii, găurește piatra, etc.

Muma-Pădurii este la fel de fioroasă, rea dar poate fi învinsă de Făt-Frumos.

Balaurul este un dușman des întâlnit în basme. Este monstruos prin dimesiuni, putere și vitalitate, crescându-i la loc capetele tăiate. În basmul românesc balaurii sunt de mai multe feluri: unii cu aripi, aruncă pe gură foc și smoală, au până la douăsprezece capete. El este distrugător și rău, reprezentând piedică în drumul spre restabilirea dreptății, pe care merge Făt-Frumos.

În basmul fantastic românesc diavolul este un personaj complex. El poate întruchipa chipul Satanei, ca dușman al omului care fură fete sau le chinuie, dar adesea poate fii ușor păcălit. Două personaje cu apucături malefice sunt Gheonoaia și Scorpia. Ele sunt de obicei surori și personifică femeia rea, urâcioasă și cicălitoare. Ele stăpânesc moșii întinse și pedepsesc pe oricine care le calcă.

Grupa actanților. Actanții sunt agenți narativi, adică procedee declanșatoare de episoade, de ivire a noi evenimente. Aceștia sunt obiecte miraculoase (numite auxilia), personaje cărora li se destăinuie (confidenți) și ființe fără de care nu poate reuși (adjuvanți).

Obiectele care sunt în categoria auxiliilor îl ajută pe erou în luptele sale cu opozanții. Acestea pot fi: paloș, suliță, arc și săgeți, buzdugan, cuțit, perie, etc. Aceste obiecte se fac simțite în relația basm – element miraculos. Obiectele acestea sunt fermecate, acționează la porunca omului și contribuie la reușita eroului. Trăsătura lor caracteristică constă în faptul că ei nu aduc efectul dorit dacă au căzut în mâinile unui personaj nepriceput, leneș, lacom sau necinstit. Ele slujesc unui om drept, harnic și cinstit, cu ajutorul lor eroul basmului învinge piedicile puse înaintea sa. Când posesorul lor e deposedat de acele obiecte, eroul își pierde puterile și rămâne la discreția opozantului. În concluzie obiectele miraculoase încifrează idei morale și sociale, deci valori simbolice.

Confidenții dau sfaturi eroului și îi arată drumul cel bun. Acestea pot fi: un moș sau o babă, un câine, calul năzdrăvan, Sfânta Lună, Sfântul Soare, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică. Calul năzdrăvan e sfetnicul și prietenul cel mai apropiat al lui Făt-Frumos. El trece de multe ori din sfera confidenților în cea a adjuvanților. La începutul narațiunii în general calul e slab și bolnav, însă mănâncă jar și devine năzdrăvan, putând să zboare „ca vântul și ca gândul”. El fuge cu eroul din fața zmeoaicei și are în ureche tot feluri de obiecte trebuincioase: gresie care se preface și munte de piatră, perie care se transformă în pădure deasă, inel, săgeți, arc, etc. Calul vorbește, dă sfaturi, uneori se substituie lui Făt-Frumos. El are roluri multiple, în special cel de a străbate fulgerător spațiul și de a-l purta pe erou unde dorește.

Adjuvanții eroului formează o clasă bogată și diversă, pentru că săvârșesc acte generoase pentru tovarășii de drum. Pentru binele făcut ființelor umile, ele îi fac drept recompensă daruri și la nevoie îl ajută. Din rândul adjuvanților fac parte animale și păsări (furnică, albină, corb) sau personaje cu însușiri supranaturale (Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Gerilă sau Păsări-Lăți-Lungilă). Mai pot să fie uriași sau forțe personificate ale naturii (crivățul, vântul, etc.). O reminiscență din mitologia romanilor sunt ursitoarele care apar la naștere și sunt prevestitoare bune sau rele ale vieții omului. Toți aceștia au rolul de a înlătura piedicile din calea eroului, simbolizând ideea de prietenie și atașament.

2.4. Relația fantastic – miraculos – supranatural în basm

Etimologic, adjectivul ,,fantastic” provine din latinescul ,,phantasticus” (în franceză ,,fantastique”) și înseamnă ,,ceea ce nu există în realitate; creat, plăsmuit de imaginație; ireal, himeric, incredibil, fictiv”. Fantasticul este o categorie estetică deosebit de elastică și tolerantă. Într-un sens foarte general, țin de spațiul fantasticului și miraculosul, fabulosul, feericul, supranaturalul, neobișnuitul etc.

Tema lumilor fantastice este însă o temă cu o adâncă și bogată tradiție. Ea apare în mituri, basme, povești, legende, balade, epopei, poeme eroice, povestiri, nuvele, romane. Este fantastic tot ceea ce nu are legatură directă cu realitatea, ci cu visul, halucinația, reveria, iluzia, utopia, misterul, straniul. Fantasticul sfidează cauzalitatea, cronologia, contingentele vieții, judecata rațională și pretențiile științelor. El se învecinează cu magia, sacrul și miticul. Repudiază verosimilul și veridictul, cultivă ruptura planurilor existenței, tolerează ceea ce este inexplicabil și refuză explicația. Lumea fantastică este o lume cu propria ei organizare, cu propriile ei condiții de existentă, cu propria ei logică. Odată acceptat, fantasticul poate deveni un spațiu al unui alt tip de normalitate. El este antilogic, nu și alogic, pentru ca alogicul aparține deja absurdului. Ar fi totuși prea mult să situăm fantasticul în pur imaginar. Situația fantastică se naște în real, ea reprezintă un mod de a contrazice realul. Presupune irealitatea unor întâmplări, dar oferă și destule argumente pentru a le lua în serios cu toată convingerea.

În basm există o interferență continuă între elementele reale și cele fantastice, plăsmuite de imaginația creatorului popular sau cult.

Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că prezintă evenimente și personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând, astfel, numele de fabulos și reprezentând, de fapt, un fantastic convențional, previzibil, ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfășurarea epică și fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite și se manifestă în realitatea cotidiană, drept o continuare a ei. „Ceea ce caracterizează basmul, ca operă de artă, este o lume cu totul aparte […], opusă deci cotidianului, o lume în care voința omului nu cunoaște limite, în care nu există contrarii care să nu poată fi rezolvate. Basmul pornește de la realitate, dar se desprinde de ea, trecând în suprareal. […] Este o lume opusă realității cotidiene nu prin personaje și întâmplări (care pot fi verosimile), ci prin atmosfera ei interioară, prin esența ei”.

Tzvetan Todorov definește conceptul de fantastic în raport direct cu cel de real și imaginar. ,,Într-o lume care este evident a noastră, cea pe care o cunoaștem, fără diavoli și silfide și fără vampiri, are loc un eveniment care nu poate fi explicat prin legile acestei lumi familiare. Cel care percepe evenimentul trebuie să opteze pentru una din dintre cele două soluții posibile: ori este vorba de o înșelăciune a simțurilor, de un produs al imaginației și atunci legile lumii rămân ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut într-adevăr, face parte integrantă din realitate, dar atunci realitatea este condusă de legi care ne sunt necunoscute […]. Fantasticul ocupă intervalul acestei incertitudini [….] Fantasticul este ezitarea cuiva care nu cunoaște decât legile naturale pus față în față cu un eveniment în aparență supranatural”.

În basm există o interferență continuă între elementele reale cu cele fantastice, plăsmuite de imaginația creatorului popular sau cult.

Izvoarele fantasticului în literatura română se află în creația populară și au fost valorificate artistic de numeroși autori de basme. În basmul lui Mihai Eminescu Făt-Frumos-din-Lacrimă fabulosul folcloric este de sorginte romantică, iar originalitatea și arta povestirii constau în: individualizarea peisajului nocturn, prezența elementelor macabre și onirice, comuniunea contingent – transcendent, muzica sferelor etc.

Dacă marii creatori de basm ca Frații Grimm, Charles Perrault, H.Ch. Anderson, M. Eminescu, I. Creangă, adoptă în relatare o viziune originală inconfundabilă, povestitorul popular dezvoltă în așa fel discursul fantastic, încât lasă câmp liber spontaneității, care devine o trăsătură proprie basmului folcloric. Astfel se explică mulțimea variantelor.

Termenii „fantastic” și „miraculos” sunt doar parțial sinonimi, în sensul că exprimă imaginarul, irealul, incredibilul, fictivul.

Miraculosul este propriu unor situații, întâmplări sau eroi care aparțin unei lumi supranaturale. În acest sens sunt semnificative personajele lui Ion Creangă din Povestea lui Harap-Alb: Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă sau Păsări-Lăți-Lungilă, care apar înzestrați cu însușiri ieșite din comun. Basmul depășește, astfel, concretul, ridicându-se, prin abstractizare, la „figurări și simboluri”.

În cadrul relației basm – element miraculos, acesta din urmă devine un auxiliar prețios, în subordinea eroului principal: lac, pădure, stancă, munte, năframă, cutie (cute) ș.a. ,,Când un erou nu poate ieși din impas pe căi naturale sau prin puteri magice inerente ființei lui, recurge la obiecte năzdrăvane miraculoase”. Făt-Frumos din basmul lui Mihai Eminescu, pentru a ieși din impas, aruncă înaintea babei care-l urmărește o perie, o cutie și o năframă, care devin, pe rând, pădure, stâncă și lac.

Dezideratul de a fi invulnerabil prin hainele de tinerețe ale împăratului se soluționează printr-o năframă vrăjită. În Zâna Zorilor, Petru capătă de la Sfânta Joi o astfel de năframă „năsădită” și „vrăjită”: „Iacă-ți dau o năframă; nu e din aur, nu-i de argint, nici de mătasă, nici de mărgele; e din pânză năsădită, să o porți, ea e vrăjită…Cine-o poartă, pe acela fulgerul nu-l ajunge, sulița nu-l pătrunde, sabia nu-l taie și gloanțele sar de pe trupul lui”.

Miraculosul include și personaje sau întâmplări care aparțin unei lumi supranaturale. Confidenții eroului pot fi: Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, calul sau personajele cosmogorice: Zorilă, Murgilă, Miez de Noapte, Decuseară. Adversarii sunt zmeii, balaurii, diferiți monștrii, frații ipocriți, mamele vitrege, Jumătate-de-Om-pe Jumătate-de-Iepure-Șchiop, Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, Muma-Pădurii, Spânul. „Sunt cunoscute imaginile celor nouă cuptoare de pâine și nouăzeci și nouă de butoaie ori ale cuptorului încins cu lemne, consumate de eroi ca Setilă, Flămânzilă, Gerilă, care strigă că le este sete și că mor de frig”.

„Alegoria din basmul fantastic merge mână în mână cu miraculosul. [….] Și hiperbola miraculoasă, ca și alegoria, există în însăși structura operei, o reprezintă neputând fi izolată și analizată ca atare; ipso facto, atât una cât și cealaltă modalitate de comunicare fantastică formează parabola, fabula extravagantă, care exprimă semnificații profund umane. Atât alegoria cât și miraculosul sunt un rezultat al ficțiunii poetice”.

Situarea personajelor la antipod, caracterizarea lor prin intermediul antitezei potențează înțelegerea mesajului etic și estetic. Chiar dacă sfârșitul este previzibil, prezența fabulosului, miraculosului și a supranaturalului, care include, de fapt, primii doi termeni, menține treaz interesul ascultătorului pe tot parcursul desfășurării firului epic.

În basm există acea convenție a supranaturalului care, în urma transpunerii într-o lume diferită de cea cunoscută, ne oferă un sentiment de confort, de univers securizant. Timpul acțiunii este adus în prezent prin formulele mediane („și merge el cât merge”) și finale („la nunta crailor au fost poftiți încă crai, crăiese și împărați și un păcat de povestariu fără bani în buzunariu”) pentru a reduce distanța dintre real și imaginar, în cea din urmă precizând chiar că naratorul a fost martor.

În basm, într-o ambianță în care magia e lege se petrec evenimente supranaturale (fabuloase), fără a îngrozi pe cineva. Aici supranaturalul face parte din ordinea lucrurilor. Personajele din basm nu neliniștesc deoarece își duc viața într-un tărâm necunoscut, fără nici o comunicare cu lumea noastră obișnuită. În timp ce eroul din poveste își anunță sosirea (prin aruncarea buzduganului), protagonistul din povestirea fantastică este imprevizibil, apare în chip misterios în manifestări senzaționale. Este ceea ce numim insolitul fantastic.

Întregul discurs fantastic, propriu basmului, se distinge printr-un stil oral, în cadrul căruia adresarea directă, monologul, dialogul, vorbele de duh, proverbele, zicătorile, pasajele exclamative și cele interogative au rolul de a proteja oralitatea și, implicit, de a stârni interesul cititorului sau al ascultătorului pentru basm.

Chiar dacă sfârșitul este previzibil, prezența fabulosului, a miraculosului și a supranaturalului, care include, de fapt, primii doi termeni, menține treaz interesul ascultătorului pe tot parcursul desfășurării firului epic.

Astfel, putem deduce că basmul este „o oglindire a vieții în dimensiuni fabuloase”, așa cum punea George Călinescu, o oglindă – magică care ne trimite la noi înșine, la legăturile care ne atașează de ceilalți, la forțele pe care le bănuim în ființe și în natură și nu poate exista o mai frumoasă lecție de umanitate și de înțelepciune decât aceea că prin basm vocea umană se adresează inimii și te ajută să privești mai departe la ce e mai bun în tine însuți.

2.5. Valențele educative ale basmelor

Conținutul învățământului primar, cuprins în programele și manualele școlare, precum și în numeroase lecturi, pe care elevii le parcurg fie în orele speciale de lectură, fie ca o activitate particulară, în afara clasei și a școlii, oferă un bogat material informativ, cu mari resurse educative.

Metodologia predării-învățării basmului la ciclul primar are specificitatea ei și se constituie ca una dintre cele mai eficiente forme ale relației copilului cu literatura.

„Nimeni nu se mai îndoiește astăzi că basmul a devenit o operă care-l conduce pe om spre cunoaștere vieții în multitudinea ei de aspecte, dar și un ghid și-o călăuză necondiționată spre înțelegerea normelor și valorilor etice care patronează existența”.

Prin conținutul lucrării de față este adusă în discuție contribuția basmului la îmbogățirea tezaurului cunoașterii umane, la formarea profilului moral al omului, precum și la conturarea idealului în viață a numeroaselor generații.

Basmele au rămas de-a lungul veacurilor operele cele mai îndrăgite de copii, începând din primii ani ai copilăriei și până aproape de adolescență. Mai întâi ascultându-le și mai târziu prin lectura lor, copiii își însușesc din basme comoara nesfârșită a înțelepciunii populare. Producând o impresie puternică asupra imaginației și sensibilității copiilor, prin morala lor pozitivă și ușor de recepționat, basmele au o deosebită însemnătate educativă.

Valoarea instructiv-educativă a basmelor este recunoscută. Ele aduc o prețioasă contribuție la dezvoltarea proceselor de cunoaștere, a proceselor afective, la formarea trăsăturilor de voință și caracter, în general la dezvoltarea personalității copiilor. S-a evidențiat astfel faptul că basmul are o influență modelatoare asupra copilului, îi disciplinează atenția, îi stimulează interesul pentru neobișnuit și neprevăzut, îi îmbogățește reprezentările, îi dezvoltă memoria și imaginația, îi cultivă judecata, îl învață să distingă binele de rău. Copilul cititor sau ascultător al basmului se implică în conflict, se identifică empatic cu eroul narațiunii, participă fictiv alături de acesta la desfășurarea acțiunii epice, culege din elementele componente ale narațiunii cât mai mult din masa sedimentărilor colective depozitate în discurs și în fabulă.

Exprimând înțelepciunea și năzuințele poporului, necazurile și bucuriile sale, lupta cu forțele naturii, relațiile dintre oameni, basmele îi ajută pe copii să înțeleagă complexitatea aspectelor vieții. „Citind un basm, atât adultul cât și copilul își selectează exemple de fapte și comportamente, percepând ființa umană ca pe-o entitate superioară, capabilă să înfrunte și să stăpânească natura, înfruntând destinul și adunând experiența”.

Înțelegând conflictul dintre cele două forțe care apar în basm, micii cititori își formează reprezentări și noțiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, hotărâre, perseverență, hărnicie. Ascultând sau citind basme, copiii sunt de partea dreptății, adevărului și a binelui și detestă nedreptatea, lăcomia, îngâmfarea, răutatea și minciuna. El este modelat succesiv de basmele sau poveștile citite sau ascultate, identificându-se astfel cu idealurile general-umane și cu cele ale neamului său, încorporate în ele.

Forța de atracție și convingere a basmului asupra copilului provine tocmai din ceea ce îl caracterizează întotdeauna: să se identifice cu altul (astfel, imprimând copiilor împlinirea imitativă) și să se vadă pe sine însuși în lumina unui model. „De aici și eficiența lor formativă în educarea copiilor, favorizată de scheme tipologic, de popularitatea eroilor sau a personajelor reprezentând calitățile și viciile, ca și numărul mic de acțiuni mereu reluate sub alte înfățișări”.

Basmul e prețios și pentru că pune într-o lumină vie ce e bine și ce e rău, ajutându-l pe copil să-și însușească aceste reprezentări morale. Lectura basmelor prezintă o deosebită importanță educativă și prin reliefarea calităților eroilor, care constituie pentru copii modele demne de urmat.

Din faptele eroului pozitiv ei învață să fie curajoși și dârji, perseverenți și hotărâți, modești și harnici, cinstiți și drepți, prieteni adevărați, exprimând compasiune față de cei mai slabi, admirație față de cei optimiști și încrezători în forțele lor. Ele contribuie de asemenea la dezvoltarea imaginației creatoare a copiilor și la înțelegerea frumosului.

Lumea basmelor le dezvoltă școlarilor capacitatea de a-și organiza și verbaliza trăirile, dezvoltându-le curajul de a se lupta pentru dreptate. De exemplu, prezentându-le basmul „Prâslea cel Voinic și merele de aur” cules de Petre Ispirescu, copiii se transpun în personajul principal, caută soluții, imaginându-și poziția pe care trebuie să o adopte.

Ca urmare, basmul influențează comportarea morală a copiilor pentru că ei ascultă povestea, retrăiesc întâmplările din realitate și proiectează altele proprii, posibile, prin adoptarea punctului de plecare. Astfel, copilul își imaginează fără să confunde planurile și le trăiește paralel. Basmul îi dă copilului posibilitatea să călătorească imaginar, iar el este fericit, participând afectiv și însoțind eroii pe tărâmuri fictive sau în țări reale pentru el. Deși fantastice, toate sunt posibile pe baza premiselor acceptate.

Prin ecourile sale afective, basmul îl ancorează pe copil în real, pentru că el nu rămâne în „țara zânelor” decât spre a privi lumea din jurul său, dintr-o perspectivă mai largă și mai accesibilă lui.

După părerea lui Charles Perrault, copiii nu pot gusta în abstract virtutea, ea trebuie să le fie administrată în doze mici, abil învăluite în ficțiune, aspect pe care educatoarele îl pot realiza dacă și ele depun suflet în ceea ce fac. Ieșirea eroilor din impas echivalează cu o ieșire la lumină, latura morală și educativă a basmului fiind astfel evidentă. Pe tot parcursul desfășurării basmului, câte o reflecție judicioasă vine să întrerupă mirajul povestirii, deznodământul fericit cheamă, negreșit, morala. Detaliile realiste cuprinse în basm întăresc miracolul, dându-i un fundament veridic. Acțiunea basmului se corelează treptat și cu alți factori intelectuali și etici.

Basmul cu partea lui de previzibil și imprevizibil, trezește interesul copilului. Imaginar, el participă la rezolvarea unor conflicte, este încântat să fie martorul peripețiilor, al întâmplărilor prin care trec eroii. Imaginarul basmului devine domeniul tuturor reprezentărilor, în opoziție cu domeniul percepțiilor imediate. Copilul își reconstruiește astfel un univers imaginar pe baza unui „posibil real”, tărâmul basmelor dezvoltându-i capacitatea de a-și construi și verbaliza trăirile și proiecțiile fară să-i primejduiască viața, nici existențial și nici simțul etic. „Imaginarul capătă astfel ponderea unui univers al ctitoriilor morale, inteligibile pentru copilul care care se regășește într-o lume în care virtuțile sunt răplătite, iar ticăloșiile pedepsite, el trăiește imaginar acte asemenea eroilor săi preferați și simțindu-se viteaz, deși se știe mic și fricos, încearcă să devină mai curajos”.

Basmul este valoros atât pentru educarea artistică a copiilor cât și pentru dezvoltarea limbajului. Copiii sesizează odată cu conținutul de idei și expresiile poetice și însușindu-și-le își îmbogățesc vocabularul cu expresii din limba vie a poporului, ajutându-i să-și însușească mai bine limba maternă, cu expresivitatea și bogăția ei, cu frământările de limbă, cu figurile poetice, cu zicătorile pline de înțelepciune, care aduc o însemnată contribuție la dezvoltarea personalității copilului. Citind basmul copiii întâlnesc mereu expresiile care le sunt cunoscute și se bucură atunci când le știu. Ei memorează cuvintele cu care încep și se încheie basmele, precum și acelea care se repetă, astfel expresiile proprii limbii poporului intră în limbajul lor.

Valențele educative ale basmului constau în reliefarea unor calități morale. Greuceanu din basmul cu același nume, a lui Petre Ispirescu este înzestrat cu vitejie, curaj, hotărâre și perseverență în îndeplinirea țelului de a veni în ajutorul oamenilor, spirit de sacrificiu, prietenie și umanism.

Citind basmul ,,Fata babei și fata moșneagului” de Ion Creangă, copiii înțeleg că oamenii sunt răsplătiți după priceperea și dragostea cu care își îndeplinesc munca, după bunătatea, hărnicia și modestia fiecăruia și ajung să prețuiească munca, să aprecieze rezultatele ei și să urască lenea, lăcomia, viclenia, invidia și răutatea.

În Capra cu trei iezi Creangă își alege personajele din lumea animală, dar referințele la oameni sunt vizibile. Capra reprezintă o mamă cu grijă pentru copiii ei, iezii cei mari sunt copiii care nu iau în seamă sfaturile materne, lupul e omul viclean și hain.

În Punguța cu doi bani, boierul, care se bucură la bunul oricât de neînsemnat al altuia, suferă o pedeapsă severă, luându-i-se și lui averea dobândită prin silă.

Povestea porcului arată urmările unui act necugetat în căsătorie, dar și triumful devotamentului în iubire. Aici, în special, moșneagul și baba care-și cresc copilul adoptiv (un prinț metamorfozat în porc) sunt personaje de un realism izbitor. La fel de realiste sunt figura babei și a moșneagului și a celor două surori vitrege din Fata babei și fata moșneagului. Basmul evidențiază pe de o parte urmările hărniciei și ale faptelor bune, pe de altă parte, consecințele lenei și ale lăcomiei.

Mesajul basmului ,,Cenușăreasa” din colecția Fraților Grimm este de o mare înălțime etică: în ciuda vieții grele și a suferințelor cumplite ale Cenușăresei nedreptatea nu poate dăinui la infinit, adevărul iese la lumină, răutatea și minciuna surorilor și ale mamei vitrege sunt înlăturate, pedepsite. Acest mesaj coincide cu năzuința de totdeauna a celor mulți și asupriți, cu optimismul riguros al omului din popor care a știut în cele mai grele împrejurări să-și păstreze nealterată încrederea în dreptate.

Deznodământul basmului provoacă celor mici și satisfacții morale. Basmul contribuie la educarea copiilor în spiritul dreptății, al cinstei, al perseverenței în muncă, în spiritul disprețului față de minciună, viclenie, față de oamenii care îi asupresc pe alții.

Basmele create de Mihai Eminescu contribuie la dezvoltarea imaginației copiilor, la educația estetică, la dezvoltarea posibilităților lor de înțelegere a frumosului, la însușirea unei limbi bogate în expresii artistice, ca cele folosite în basmul ,,Făt-Frumos din lacrimă”. Din peria aruncată de Făt-Frumos în calea babei ,,se ridică din pământ un colț sur, drept și neclintit, un uriaș împietrit ca spaima, cu capul atingând de nori” iar năframa aruncată se transformă într-un lac cu ,,un luciu întins, limpede, adânc, în a cărui oglindă bălaie se scaldă în fund luna de argint și stele de foc”. Împărăteasa, mama lui Făt-Frumos ,, era tânără și zâmbitoare ca miezul luminos al zilei” iar tatăl său, împăratul ,,întunecat și gânditor ca miazănoaptea.”

Admirând întreaga comoară de înțelepciune pe care o cuprind basmele – creații specifice ale poporului cu o complexă și multiplă valoare – copiii învață să prețuiească poporul pentru înaltele și deosebitele calități.

Charles Perrault, vorbind despre rolul educativ al basmului pe care le-a creat cu atâta măiestrie arată că haina plină de vrajă, de mistere și farmec a basmului ajută pe cei mici să-și însușească treptat noțiunea de bine și de rău: ,,Oricât de simple și de ușoare ar părea aceste povești, ele nasc fără îndoială, printre copii dorința de a fi asemănători cu cei buni care ajung fericiți și în același timp se naște în sufletul lor teama față de nenonorocirile ce li s-ar putea întâmpla dacă i-ar urma pe cei răi… Este de necrezut cu câtă sete primesc aceste inimi pure și încă necoapte morala ascunsă în haina basmului… Îi vezi triști și disperați atâta vreme cât eroul sau eroina povestirii sunt în impas și îndură suferințe, apoi strigă de bucurie când vine întorsătura fericită și personajele iubite sunt salvate; la fel, după ce suportă cu nerăbdare tot timpul cât le merge bine personajelor hâde se simt fericiți când le văd pedepsite după cum merită.”

CAPITOLUL AL III – LEA

Aspecte teoretice și metodice ale predării basmelor la ciclul primar

3.1. Predarea – comunicare pedagogică

Procesul de predare se bazează pe comunicarea didactică. Predarea este acțiunea de comunicare pedagogică (didactică) proiectată, promovată și valorificată de cadrul didactic în diferite contexte specifice instruirii școlare, într-un cadru organizat, în mod special la nivel formal, dar și nonformal. Prin comunicarea didactică se realizează interacțiunea cadru didactic – elev, precum și anumite tipuri de relații care influențează procesul de predare: relații de schimb de informații, relații de influențare reciprocă, relații de cooperare, relații de preferință sau respingere a emițătorului de mesaj didactic.

Conținuturile predării corespund dimensiunilor generale ale educației, prelucrate în raport de specificul fiecărei vârste, trepte și discipline școlare, cu accente predominant intelectuale necesare pentru declanșarea imediată a acțiunii de învățare, realizată de elev în clasă și în afara clasei.

Definirea conceptului de predare poate fi realizată în sens larg și în sens restrâns. În sens larg, acțiunea de predare este extrapolată la nivelul întregii activități de instruire. În sens restrâns, specific pedagogiei (post)moderne, predarea este definită drept o parte componentă a instruirii, care constă în dirijarea învățării elevului în vederea realizării anumitor obiective educative.

La nivelul structurii generale de funcționare a educației / instruirii, predarea reprezintă acțiunea de comunicare pedagogică proiectată și realizată de profesor conform obiectivelor învățării, fiind dezvoltată în raport de rezultatele obținute, evaluate pe diferite circuite de conexiune inversă (externă și internă).

Ca acțiune de comunicare pedagogică, predarea este concepută de profesor în cadrul unui proces creativ complex, care include urmatoarele secvențe:

1. elaborarea inițială a mesajului pedagogic la nivelul unui proiect de tip curricular;

2. definitivarea mesajului pedagogic la nivelul interacțiunilor necesare între latura informativă selectată și latura formativă anticipată în perspectiva dezvoltării elevilor în contextul concret al clasei de elevi;

3. realizarea mesajului pedagogic la nivelul repertoriului comun dintre profesor și elev, construit în plan cognitiv, afectiv, motivațional;

4. confirmarea mesajului pedagogic în momentul receptării și conștientizării acestuia la nivelul clasei de elevi;

5. perfecționarea mesajului pedagogic în raport de rezultatele obținute în învățare, evaluate continuu pe diferite circuite de conexiune inversă.

Elaborarea inițială a mesajului pedagogic la nivelul unui proiect de tip curricular este realizată de profesor prin operaționalizarea obiectivelor generale și specifice incluse în programele școlare. Realizarea mesajului pedagogic solicită profesorului construirea unui repertoriu comun între el și clasa de elevi.

Predarea eficientă implică perfecționarea capacității profesorului de operaționalizare a obiectivelor, de corelare a laturii informativ-formative a mesajului, de reconstruire a mesajului comun în condiții didactice aflate în permanentă schimbare și transformare.

În școala contemporană, centrată pe elev, predarea este în strânsă interacțiune cu învățarea și evaluarea, constituind un proces unitar.

Scopul predării este obținerea de rezultate, de schimbări comportamentale, care se realizează prin învățare, rezultatele depinzând și de modul cum s-a desfășurat evaluarea. Prin diferitele tipuri de feed-back are loc reglarea și autoreglarea procesului de predare.

În ceea ce privește predarea limbii și literaturii române în învățământul preuniversitar, aceasta urmărește „înțelegerea de către elevi a bogăției limbii materne și folosirea ei corectă în relațiile cu oamenii. Cu cât cunosc mai bine limba romănă, cu atât elevii își vor însuși mai ușor cunoștințele din domeniul umanist și științific”.

3.2. Predarea basmului la ciclul primar

Disciplinele incluse în planul de învățământ al ciclului primar au un rol fundamental în formarea personalității umane, întrucât contribuie la asimilarea de cunoștințe și formarea de deprinderi cu o puternică valoare instrumentală pentru facilitatea accesului la produsele cunoașterii și culturii pentru însușirea acestora. În planul de învățământ al ciclului primar figurează acele obiecte sau discipline școlare care concură la însușirea acelor elemente de bază ale culturii generale fără de care nu este posibilă trecerea progresivă a elevului în noi trepte de școlarizare. În acest sens, limba română are ponderea cantitativă și calitativă cea mai mare.

Necesitatea studierii basmului la ciclul primar se impune în scopul formării deprinderilor de exprimare corectă, de citire cursivă, logică, coerentă și nuanțată. La nivelul acestor clase se urmărește dezvoltarea capacităților mentale ale elevilor în perspectiva asimilării faptelor artistice ca elemente de viață transfigurată.

Programa școlară stabilește numărul, tema și conținuturile povestirilor / basmelor pe clase, respectând particularitățile de vârstă ale școlarilor.

În predarea basmului la ciclul primar învățătorul va avea în vedere aspectele specifice basmului, și anume: contribuția acestuia la dezvoltarea fanteziei, a gustului artistic, la formarea și întărirea încrederii în triumful binelui și al dreptății. Basmul le insuflă elevilor dorința de a acționa în spiritul cinstei, curajului, al adevărului al dragostei față de ceea ce au realizat înaintașii. Învățătorul îi va face pe copii să se emoționeze în fața întâmplărilor din basme, să-i îndrăgească, pe eroii care reprezintă forțele binelui, să povestească faptele lor.

Tematica basmelor, fie ele realiste sau fantastice, se diferențiază de la o clasă la alta corespunzător sarcinilor instructiv-educative.

În mod deosebit, elevii din ciclul primar îndrăgesc basmele (poveștile) cu animale și basmele nuvelistice, în special cei din clasele mici, clasele I și a II-a, iar începând cu clasele a III-a și a IV-a școlarilor fiindu-le accesibile și basmele fantastice. Această preferință a lor trebuie să fie pe deplin înțeleasă de adulți și satisfăcută, cu atât mai mult cu cât sub această haină simbolică copiii descoperă personaje tipice, conflicte și sentimente omenești, lupta și năzuința poporului către o viață mai bună.

Învățătorul trebuie să țină seama de de necesitățile în ansamblu ale disciplinei și nu trebuie să se abată de la cerințele programei sau să contribuie la supraîncărcarea elevilor cu un volum excesiv de cunoștințe.

Astfel, la clasele I și a II-a basmele ce vor fi prezentate copiilor vor fi scurte, cu conținut și intrigă mai simple care să înfățișeze o lume cunoscută, să trezească sentimente și stări afective plăcute, care să le influențeze sentimentele și comportamentul. Dintre basmele cele mai frumoase, selectate pentru nivelul acestor clase, menționăm: Cenușăreasa, Doi feți cu stea în frunte, Scufița Roșie, Prichindel și Păunașul codrilor etc.

La clasele a III-a și a IV-a, prin basme se realizează familiarizarea copiilor cu aspecte complexe din natura și viața înconjurătoare, cu expresii poetice, epitete, formule specifice stilului povestitorilor, precum și educarea unor trăiri de valoare etică și estetică care să influențeze în măsură și mai mare sentimentele și comportarea școlarilor.

Dintre basmele culte cele mai accesibile pentru elevii din clasele a III-a și a IV-a enumerăm: Făt – Frumos din lacrimă, Povestea lui Harap-Alb.

Un text mult îndrăgit de elevii din clasele primare, în care lumea fabuloasă coboară într-un plan al existenței este Povestea lui Harap-Alb, scris de Ion Creangă. Aceasta reprezintă o narațiune obiectivă, dominant epică, deși nu lipsesc unele atitudini lirice și note de umor, dar accentul cade, firesc, pe aventura eroului, pus în fața a nenumărate primejdii, pe care le depășește de regulă, cu sprijinul ajutoarelor dobândite ca răsplată a bunătății și omeniei sale. Metodologia predării-învățării basmului în ciclul primar are specificitatea ei. Elevii sunt familiarizați cu acest basm la orele de lectură, în clasa a IV-a. Fără a recurge la vreo definiție, fără a face apel la noțiuni de teorie literară copilul poate înțelege textul, dacă e condus să intuiască acțiunea, desfășurarea mai mult sau mai puțin dramatică a acesteia. El urmărește ,,cu sufletul la gură" conflictul dintre bine și rău, în basm, unde aceste două elemente contradictorii sunt mai bine conturate și se bucură sincer de succesul binelui, fiind, tot timpul alături de eroul preferat.

Este cunoscut faptul că, în prezent, se pune, din ce în ce mai mult accentul pe folosirea metodelor active, moderne în scopul accentuării caracterului formativ al procesului de învățământ. De altfel, predarea basmului se poate face prin oricare metodă cu același succes, dacă îi determină pe elevi să participe efectiv la lecție, să le stimuleze gândirea și interesul pentru cunoaștere, pentru autoperfecționare.

În acest scop, în organizarea și desfășurarea lecțiilor în învățămâtul primar, învățătorul trebuie să favorizeze o largă deschidere a elevilor spre studiul literaturii, să aplice în mod creativ tehnici noi, într-o continuă simbioză cu metodologia tradițională, pentru a facilita dezvoltarea gândirii și personalității elevilor. „Desigur, reușita într-o asemenea acțiune, de o mare complexitate didactică, presupune din partea învățătorului o analiză aprofundată a potențialului colectiv și individual al elevilor pentru adoptarea în fiecare caz a celei mai eficiente metodei de predare”.

Principalele norme și reguli morale care dețin un rol esențial în formarea convingerilor și în orientarea și constituirea conduitelor morale ale elevilor se pot însuși prin studiul basmului. În scopul acesta, în predarea basmului la ciclul primar vor fi evidențiate următoarele idei: eroii basmelor sunt oameni cinstiți, eroii basmelor fantastice se dovedesc a fi întotdeauna la înălțimea speranțelor colectivității și după numeroase solicitări, în cadrul cărora se verifică, atât forța fizică, cât și inteligența, aceștia reușesc să nimicească forțele ostil, asigurând, astfel, triumful dreptății.

Basmul, prin conținutul său instructiv-educativ bogat, se pretează la multe teme și modalități instructiv-educative, de aceea este folosit de către mai multe discipline pentru potențialul său prevăzut în activități didactice în doi timpi: lecții și activități extradidactice.

Evidențierea interferențelor dintre basm și alte opere ale literaturii culte se face în scopul cunoașterii geniului creator al poporului, a contribuției generațiilor precedente la îmbogățirea tezaurului culturii materiale și spirituale a poporului, știut fiind faptul că prin basme, povestitorii au purtat și transmis, din generație în generație, cele mai nobile aspirații ale omenirii, au păstrat și cultivat limba vie și înțeleaptă a poporului, așa după cum au afirmat și demonstrat numeroși cercetători ai geniului.

„Basmul a fost și este principalul mijloc de educație, de formare morală, culturală și socială de care vom avea nevoie tot timpul”.

3. 3. Metode și procedee folosite

Realizarea obiectivelor formative și informative ale învățământului impun folosirea unor metode și procedee de lucru care să faciliteze creșterea eficienței învățământului. Activitatea de instruire, de învățare tinde să ia o formă optimă de organizare a acțiunii instructiv-educative prin îmbinarea eforturilor cadrului didactic, dar și al copilului. Acest lucru se înfăptuiește grație și a ceea ce reprezintă metoda de învățământ.

Metodele sunt, în același timp, planuri de acțiune, suite de operații ce se derulează conștient în vederea atingerii unui scop și modalități de acțiune, strategii acționale grație cărora copilul dezvăluie sau i se dezvăluie esența evenimentelor, proceselor sau fenomenelor.

„Privită sub raport funcțional și structural, metoda poate fi considerată drept un model sau un ansamblu organizat al procedeelor sau modurilor de realizare practică a operațiilor care stau la baza acțiunilor parcurse în comun de profesori și elevi și care conduc în mod planificat (programat) și eficace la realizarea scopurilor propuse”.

Procesul de educație, fiind foarte divers, necesită în ansamblul său metode diferite, fiecare utilă în anumite situații, singură sau în asociații cu altele și nepotrivită în alte situații. Pentru obiective restrânse este, de obicei, utilă o anumită metodă. Pentru obiective complexe se apelează la strategii didactice, adică la asamblări în care metode diferite își completează reciproc efectele și constituie un demers coerent de educare.

Menirea oricărei metode de învățământ este de a oferi modalități concrete de realizare efectivă a operațiilor de detaliu pe care învățătorul le înfăptuiește în actul predării și elevii în actul învățării. Acest rol îl au procedeele didactice, care intră în componența metodei. Metoda ar putea fi definită și ca un ansamblu organizat de procedee. A descrie o metodă înseamnă a prezenta această serie de procedee integrate într-un flux unic de acțiune.

Metodele și procedeele de învățământ care se folosesc la toate disciplinele, inclusiv la limba română, nu sunt nici vechi, nici noi. Metodele active, pot să se înnoiască pentru a răspunde cerințelor unui învățământ modern dar și metodele moderne pot deveni cu timpul tradiționale. Nici o metodă de învățământ nu poate fi declarată pasivă sau activă, înainte de a fi experimentată. Orice metodă incumbă un oarecare grad de activizare. Nicio metodă nu are caracter universal. Important este, însă, de a avea în vedere în ce măsură corespunde nivelului de dezvoltare ontogenetică și mai semnificativ, în ce măsură este adecvată conținutului pe care-l transmite și scopului pe care-l urmărește. În acest sens se folosesc metode și procedee diferite, unele noi, altele prin prelucrarea și perfecționarea celor tradiționale, ținând cont de condițiile prevăzute și de perspectiva imediata de modernizare a activității instructiv- educative.

Metodele moderne sunt metode care îl învață pe elev să lucreze independent și în grup. Ele ajută elevul să caute, să cerceteze, să găsească singur sau în grup cunoștințele pe care urmează să și le însușească, să afle soluții la probleme, să prelucreze cunoștințele, să ajungă la reconstituiri și re-sistematizări de cunoștințe.

În ultimii ani au fost criticate metodele verbale, arătându-se că l-ar fi transformat pe elev într-un element pasiv. Peste 90% din activitățile de învățare în școală se realizează pe cale verbală: învățătorul povestea, explica, demonstra, iar elevul era obligat să asculte.

Cu toate aceste limite, metodele verbale nu pot fi excluse întru totul. Ele pot fi adaptate și îmbinate cu metode moderne, completându-se reciproc.

Literatura pentru copii dispune de bogate valențe formative, iar ceea ce trebuie să dăm copilului pentru a pătrunde în esența basmelor, poveștilor necesită un efort susținut și bine gradat al intelectului, care nu se reduce la simpla asimilare de cunoștințe, ci trebuie să vizeze formarea unui anumit mod de a gândi.

În predarea basmului, pentru familiarizarea copiilor cu acțiunile și personajele din basme se folosesc metode variate, atât tradiționale, cât și moderne. Din experiența la clasă am constatat că metodele moderne nu pot fi eficiente fără să se bazeze pe metodele tradiționale, ignorate în ultima vreme. Mulți pedagogi și învățători, în activitatea lor didactică pun accentul pe metodele moderne, active și refuză să recunoască importanța celor vechi, clasice, fără de care cele active nu ar fi eficiente.

În continuare, voi prezenta câteva dintre metodele tradiționale (lectura explicativă, conversația, povestirea, repovestirea) și moderne (jocul de rol, metoda RAFT, metoda greșind poveștile, metoda cubului, pălăriile gânditoare ) arătând rolul și importanța lor în predarea basmului și în procesul de formare și dezvoltare al elevului cititor.

Lectura explicativă

Formarea capacităților elevilor de a se orienta în textul citit, în funcție de specificul lui, se poate asigura prin intermediul lecturii explicative. Lectura explicativă este o îmbinare a lecturii (a cititului) cu explicațiile necesare care împreună duc la înțelegerea mesajului textului. Ea e mai degrabă un complex de metode, făcând apel la conversație, explicație, povestire, chiar și la demonstrație.

Orice lecție de citire a unui text nou începe printr-o activitate de pregătire a elevilor în vederea lecturii, care are menirea de a introduce elevii în atmosfera generală a textului. Această pregătire urmărește și trezirea interesului elevilor pentru text, crearea unui fond afectiv adecvat, pe care să se desfășoare lecția de citire. Pregătirea pentru citire se realizează printr-o conversație adecvată, fie prin povestirea învățătorului (atunci când elevii nu cunosc faptele necesare înțelegerii textului), fie pe baza observațiilor și impresiilor elevilor, fie chiar pe baza unor expuneri libere ale elevilor.

Etapele sau componentele lecturii explicative prin care se face receptarea mesajului sunt următoarele: citirea integrală a textului, citirea pe fragmente și analiza acestora, activitatea în legătură cu planul textului, conversația generalizatoare cu privire la conținutul textului pe baza planului, printr-o exprimare pe cât posibilă originală, citirea de încheiere (selectivă pe roluri), activitatea creatoare în legătură cu textul citit (joc didactic, joc de mișcare cu cântec etc.). Elevul trebuie să-și pună întrebări și să răspundă la ele în timp ce citește: Care este cadrul acțiunii basmului? Care și cum sunt personajele principale? Care este scopul eroului?

Componentele lecturii explicative oferă resurse multiple de valorificare deplină a conținutului unui text citit, indiferent de genul sau specia din care face parte.

Aceste componente constituie în foarte multe cazuri etapele, momentele pe care le parcurge lecția respectivă de citire. Este nevoie însă de o precizare. Textele de citire sunt foarte diverse din punctul de vedere al conținutului și al formei, după cum extrem de diversă e și realitatea pe care ele o oglindesc. De aceea și componentele lecturii explicative trebuie folosite în mod diferit, în funcție de specificul fiecărui text.

Lucrările de didactică mai vechi sau mai noi prezintă această metodă ca o metodă de bază de învățare, în clasele mici.

Conversația

Este o metodă complexă constând în valorificarea didactică a întrebărilor și răspunsurilor bazată pe cunoștințele acumulate în activitățile anterioare. Este o metodă verbală ca și expunerea, dar mai activă decât aceasta, reprezentând o activitate de fixare, sistematizare, și verificare a cunoștințelor.

Exista două forme principale ale conversației: cea euristica și cea de verificare -examinatoare. Conversația euristică este astfel concepută încât să conducă la descoperirea a ceva nou pentru elev. Unii autori contemporani o sugerează chiar ca formă de învățare prin descoperire dirijată. Se prezintă sub forma unor serii de întrebări și răspunsuri la finele cărora să rezulte, ca o concluzie, adevărul sau noutatea pentru elevul antrenat în procesul învățării. Conversația examinatoare (catehetică) urmărește să evidențieze gradul de însușire a anumitor cunoștințe legate de conținutul povestirii, de personaje, de întâmplările episodice etc. Se deosebește de cea euristică în sensul că nu mai este obligatorie constituirea în sisteme sau serii ale întrebărilor și răspunsurilor.

Ca metodă, conversația implică ideea de comunicare, iar învățătorul trebuie să țină seama de mai multe cerințe: limbajul să fie clar formulat să fie sesizabil la nivelul de înțelegere al elevilor, să conțină un plus de informație care să-i asigure receptarea, răspunsurile să nu fie întrerupte prin corectări, adăugiri, până nu se epuizează mesajul etc.

Exemple: Care sunt personajele din basmul „Făt-Frumos din Lacrimă” de Mihai Eminescu? Prin ce peripeții, întâmplări, încercări a trecut eroul? Care sunt însușirile de care a dat dovadă?

Conversația pe verticală, învățător – elevi se poate completa cu cea pe orizontală, elev – elev, într-o activitate continuă de intercomunicare.

Povestirea

Povestirea realizează apropierea copiilor de cele mai variate aspecte de viață și îi informează despre evenimente și fapte ce nu pot fi cunoscute prin experiența lor proprie.

Povestirea este o metodă expozitivă, în fapt o expunere orală sub forma de narațiune sau descriere prin intermediul căreia sunt înfățișate fapte, evenimente și întâmplări îndepărtate în timp și spațiu, fenomene ale naturii, peisaje geografice etc. Scopul urmărit este de a asigura un cuantum de imagini intuitive și reprezentări pe baza cărora să poată apoi fi elaborate anumite generalizări. Cadrul didactic trebuie să fie un excelent povestitor prin folosirea unui limbaj expresiv, cu intonație și gestică adecvată, care să evidențieze aprobarea și admirația pentru un eveniment.

Basmele sunt povestite cu mare plăcere de către cei mici, atât la orele de citire, cât și la orele de lectură. În clasa I, elevii povestesc după imagini sau după citirea textului de către învățător. În clasele II-IV, ei sunt antrenați în povestire, folosind planul de idei, precum și întrebările de la sfârșitul fragmentelor. Povestirea poate fi însoțită de imagini, planșe didactice, power point, făcând ca elevii să urmărească cu interes derularea evenimentelor.

Repovestirea

Repovestirea este o metodă colaterală povestirii. Ea presupune o centrare a activității pe copil care urmează să elaboreze un subiect prezentat anterior de către profesor. Metoda repovestirii îl pune pe elev în situația de reproduce conținutul unor povești sau basme în funcție de vocabularul pe care îl stăpânește și în funcție de capacitatea sa de a formula corect. Introdus într-o astfel de situație, școlarul este stimulat să-și dezvolte capacitățile de exprimare – în special claritatea, corectitudinea și coerența vorbirii – fiind vegheat îndeaproape de către profesor.

Jocul de rol

Jocul de rol este des întâlnit în predarea basmelor și poveștilor. În orele de limba română, această metodă activează elevii din punct de vedere cognitiv și afectiv punându-i în diferite situații. Elevii doresc să fie transpuși în personajele din povești interpretând anumite roluri, imitând personaje.

Jocul de rol pune în evidență modul corect sau incorect de comportare în anumite situații. Se verifică corectitudinea comportamentelor formate și destrămarea celor greșite. Are eficiență deosebită la clasa I și a II-a. Astfel, li se poate cere să interpreteze diverse roluri: „ursul și vulpea”, „capra și lupul”, „zmeul și Făt-Frumos” etc.

Jocul de rol este considerat o metodă activă de predare-învățare, bazată pe simularea unor funcții, relații, activități, feomene, sisteme. Poate fi introdus în lecție în toate momentele lecției, atunci când învățătorul consideră că este necesar: în partea introductivă a lecției – dacă se urmărește familiarizarea elevilor cu anumite acțiuni; pe parcursul lecției – pentru restabilirea sau captarea atenției elevilor; la sfârșitul lecției – dacă prin joc se urmărește verificarea sau sistematizarea unui complex de cunoștințe, priceperi și deprinderi.

Metoda RAFT

Metoda RAFT (rol, auditoriu, formă, temă) presupune asumarea de către un elev a unui rol din postura căruia solicită unui auditoriu – clasei de elevi, complet de judecată sau masă de oameni, printr-o anumită formă: scrisoare, prelegere, declarație, un lucru – o temă. Se solicită astfel antrenarea elevilor într-o activitate bazată pe scriere dirijată.

Exemplu: Metoda RAFT folosită pentru basmul Prâslea cel voinic și merele de aur.

La evocare am pus următoarele întrebări elevilor: Care sunt personajele basmului? Din ce lumi provin? Cine este personajul principal? Le-am dat elevilor tema ,,Furtul merelor” și le-am cerut să-mi spună cine ar putea să scrie despre acest lucru. Răspunsurile au fost: împăratul, feciorul, grădinarul și împărăteasa. Am lansat întrebarea cui pot aceștia să scrie despre furtul merelor? Elevii au răspuns: vecinilor, zmeilor, voinicilor, Sfintei Vineri. Ultima cerință era sub ce formă ar putea să scrie aceștia. Răspunsurile au fost: scrisoarea, biletul, poezia, plângerea. Am rugat elevii să-și aleagă un rol, un auditoriu și o formă și să efectueze o scriere pe tema furtului merelor.

Greșind poveștile

Copiilor le place sǎ asculte aceeași poveste de mai multe ori. Ei au nevoie de ordine și siguranțǎ, de aceea, la început, nu acceptǎ nici o modificare a poveștii, comportându-se ca niște conservatori.

Jocul „Greșind poveștile” s-ar putea sǎ-i irite pe copii, pentru cǎ povestea se va modifica, se va înnoi. De exemplu, ascultând de mai multe ori povestea Scufița Roșie, copiii sunt pregǎtiți pentru apariția lupului, dar apariția unor evenimente noi îi neliniștește.

La un moment dat, poate când „Scufița Roșie” nu le mai spune nimic, un nou punct de vedere introdus textual în poveste le va trezi din nou interesul pentru povestire însǎși, o va face sǎ trǎiascǎ pe un alt plan. Copiii cu adevǎrat inventivi vor crea evenimente în care personajele sǎ înfrunte fǎrǎ fricǎ libertatea, sǎ-și asume responsabilitǎți riscante, vor nǎscoci întâmplǎri care vor modifica caracterele personajelor.

Învǎțǎtorul ,,greșește” poveștile, încurcându-le sau așezând eroii în alte spații sau alte timpuri, sau modificând, rǎsturnând situația. Le cere copiilor sǎ continue povestea în situația nou creată: Scufița Roșie nimerește printre extratereștrii sau Cenușăreasa nimerește în povestea Capra cu trei iezi.

Acest mod de a crea povești elibereazǎ copilul de fixații. El va încerca sǎ dramatizeze lupul, sǎ îmblânzeascǎ balaurul, sǎ ridicularizeze vrǎjitoarea. Operațiile de descompunere și recompunere în acest joc sunt simultane. Sunt, mai exact, intervenții operative, nu abstract logice, o hoinǎrealǎ fără țintǎ printre temele din basm.

Reprezentările grafice ale unui asemenea exercițiu pot să fie diverse. Se poate face astfel o constelație, se poate folosi și o matrice, completată individual și urmată de o discuție în grup. Dacă se lucrează frontal, matricea este rezolvată de toți elevii.

Acest exercițiu poate stimula comunicarea în lecție, antrenând elevii în lectură și obligându-i să citească termenii solicitați.

Metoda cubului

Acestă metodă favorizează lucrul în echipe. Elevii vor fi împărtiți în șase grupe. Un elev din fiecare grupă va arunca un cub care va avea pe cele șase fețe câte un cuvânt: descrie, compară, asociază, analizează, aplică, argumentează. Fiecare grupă va primi fișe de lucru cu cerințe corespunzătoare. Elevii vor avea un timp de lucru, vor lucra în echipă, iar învățătorul îi va îndruma. La sfârșitul timpului acordat, un elev din fiecare echipă va citi răspunsurile cerințelor date, iar profesorul va nota răspunsurile aducând completări acolo unde este cazul. Elevii vor nota răpunsurile pe caiete.

Exemplu: Făt – Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu

Pălăriile gânditoare

Acest nou tip de metodă de predare – învațare este un joc în sine. Copiii se împart în șase grupe – pentru șase pălării. Ei pot juca și câte șase într-o singură grupă. Împățirea elevilor depinde de materialul studiat. Pentru succesul acestei metode este important însă ca materialul didactic să fie bogat, iar cele șase pălării să fie frumos colorate, să-i atragă pe elevi.

Ca material vor fi folosite șase pălării gânditoare, fiecare având câte o culoare: alb, roșu, galben, verde, albastru și negru. Bineînțeles, că rolurile se pot inversa, participanții fiind liberi să spună ce gândesc, dar să fie în acord cu rolul pe care îl joacă. Fiecare culoare reprezintă un rol.

Semnificația culorilor: Pălăria albastră este liderul, conduce activitatea. Este pălăria responsabilă cu controlul discuțiilor, extrage concluzii – clarifică.

Pălăria albă este povestitorul, cel ce redă pe scurt conținutul textului, exact cum s-a întâmplat acțiunea, este neutru – informează.

Pălăria roșie își exprimă emoțiile, sentimentele, supărarea față de pesonajele întâlnite, nu se justifică – nu spune ce simte.

Pălăria neagră este criticul, prezintă aspectele negative a întâmplărilor, exprimă doar judecăți negative – identifică greșelile.

Pălăria verde este gânditorul, care oferă soluții alternative, idei noi, dă frâu imaginației (Ce trebuie făcut?) – generează idei noi.

Pălăria galbenă – este creatorul, simbolul gândirii pozitive și constructive, explorează optimist posibilitățile, creează finalul – efortul aduce beneficii.

Un exemplu de folosire cu succes a acestei metode poate fi evidențiat la basmul Scufița Roșie. Se formează cele șase grupuri și se împart pălăriile. Sub fiecare pălărie mai mulți copii vor găsi soluții, răspunsuri, se vor consulta și vor interpreta același rol fie completându-se, fie interpretând pe rând.

Pălăria albă – redă pe scurt textul basmului. Copilul care interpretează acest rol va oferi cât mai multe informații despre ce se întâmplă în basmul Scufița Roșie.

Pălăria albastră – o caracterizează pe Scufița Roșie în comparație cu lupul. Arată ce se întâmplă când un copil nu ascultă de sfaturile părinților.

Pălăria roșie – arată cum Scufița Roșie își iubea mama și bunica, de care asculta întotdeauna, iubea florile. De asemenea, exprimă compasiunea față de bunică, bucuria pentru fapta vânătorului, supărarea față de lup.

Pălăria neagră – critică atitudinea de ură. Este supărată pe vicleșugul lupului.

Pălăria verde – acordă Scufiței Roșii variante: dacă dorea să ofere flori bunicii trebuia să ceară ajutorul mamei, chiar lupul putea să o ajute să culeagă flori.

Pălăria galbenă – găsește alt final basmului: Scufița Roșie putea să refuze să meargă la bunica, știind ce se petrece în pădure, să nu asculte îndemnul lupului, animalele din pădure puteau să o ajute pe fetiță și multe alte variante. Elevii învață astfel de mici să ia în considerație și părerile altora, să accepte că și alții au dreptate, să-și schimbe modul de a gândi experimentând împreună.

Metoda „Pălăriile gânditoare” răspunde diversității și unicității copiilor, asigură participarea tuturor la îndeplinirea sarcinilor.

Orientarea fundamentală în domeniul perfecționării metodelelor de învățământ constă în înțelegerea faptului că metodele trebuie să fie și un instrument de învățare a copilului nu numai de predare, deoarece cerința actuală este aceea de a-i înzestra pe copii nu numai cu cunoștințe, ci și cu metode de cunoaștere a realității, cu strategii eficiente de învățare, cu tehnici de activitate specifice dobândirii de cunoștințe.

Utilitatea metodelor de învățământ, componenta esențială a perfecționării procesului de învățământ este legată în modul cel mai strâns cu personalitatea cadrului didactic, de măiestria lui pedagogică, de spiritul său creator, de inițiativa și angajarea lui.

CAPITOLUL AL IV – LEA

Aspecte ale receptării basmului în învățămâtul primar

4. 1. Scopul receptării literaturii române în școală

Procesul receptării literaturii în școală se identifică cu procesul de formare și dezvoltare în rândul elevilor a interesului artistic, cu cele trei trepte ale sale: curiozitate, plăcere, nevoie spirituală.

Scopul receptării literaturii române în școala de cultură generală este de a forma gustul estetic, ca parte integrantă a educației generale a elevilor. În scopul menționat, urmărit de lectura literară, se includ și alte obiective formative, cum ar fi: „dezvoltarea gândirii, formarea orizontului intelectual-cultural, a concepției despre lume și viață, cultivarea dragostei față de patrie, de cultura națională ș.a.”

În accepție didactică, receptarea presupune cunoașterea condițiilor subiective și a impedimentelor de ordin tehnic, inerente atât lecturii, cât și interpretării (incapacitatea elevului de a surprinde mesajul global al operei, dificultățile în interpretarea anumitor imagini artistice, sensibilitatea lui, blocajele de diferite tipuri, gustul estetic primitiv, neevoluat etc.), acceptarea elevului nu ca un element de referință pasiv, ca un simplu beneficiar al mesajului estetic, ci ca partener de dialog, care își va aduce contribuția la înțelegerea și interpretarea unei opere literare. Acesta e motivul pentru care comentarea textelor trebuie să devină mijloace pentru formarea elevului ca cititor de literatură, pentru dezvoltarea înclinației și interesului spre lectură, pentru cultivarea gustului estetic, a discernământului critic. De aceea profesorul trebuie să fie preocupat de gradul în care procesul receptării contribuie la sensibilizarea elevilor.

Atât studiile în domeniu, cât și practica școlară scot în evidență câteva niveluri de receptare a operelor artistice. „Sunt indivizi, subliniază Tudor Vianu, pentru care opera de artă trăiește mai mult prin conținutul ei, alții, pentru care ea există mai degrabă prin organizarea ei formală. Unii care se abandonează sentimentelor lor și, în fine, alții care formulează judecăți cu privire la structura operei sau emit aprecieri în legătură cu valoarea ei”.

Practica receptării operelor literare demonstrează că un text bine citit este pe jumătate explicat. Elevii trebuie ajutați să exprime prin lectură reacția lor afectivă față de textul receptat. Deci lectura trebuie să fie un indiciu al receptării, o dovadă că elevul a sesizat valorile specifice ale textului. „Punându-l pe elev în situația de a surprinde, de a intui și de a exprima, prin lectură, intenția stilistică a autorului, profesorul îl deprinde – de fapt – să „citească printre rânduri”, cum se spune, și în același timp să se exprime realmente estetic –adică expresiv-, deci cu emoție, cu sensibilitate, cu o mare maleabilitate.”

Un rol deosebit de important în realizarea sarcinilor formative ale obiectului îi revine profesorului. Prin participarea activă, emoțională în procesul de receptare, profesorul creează o atmosferă specifică, climatul necesar ajustării sensibilității elevilor la înalta tensiune de sentimente și idei ale operelor.

Curriculumul școlar la disciplina Limba și literatura română oferă o mare libertate profesorului în alegerea operelor de referință, de aceea el trebuie să selecteze cu grijă textele literare, ținând cont de vârsta elevilor și de interesele lor de lectură, pentru că numai în acest fel strategiile didactice își vor atinge scopul: formarea personalității elevului.

Astfel, manualul de limba și literatura română, privit și din punctul de vedere al educației estetice, trebuie să înlesnească contactul direct cu frumusețea operelor (prin reproduceri integrale sau în mod fragmentar), să ghideze receptarea estetică prin suite de întrebări problematizante, să cultive creativitatea prin propunerea de sarcini creatoare, plecând de la specificul fiecărei opere.

În concluzie, procesul didactic trebuie să fie cât mai variat din perspectiva utilizării strategiilor și tehnicilor de predare, mizându-se atât pe creativitatea profesorului, cât și a elevului. Totodată, metodele utilizate trebuie să-l determine pe elev să conștientizeze necesitatea de a cere informații textului și de a decide importanța acestor informații, relevând impactul cărții ca sursă de cunoaștere.

Concentrându-și atenția asupra caracteristicilor procesului de receptare a operelor literare și având drept scop formarea judecații de valoare, studiul literaturii se înscrie în acțiunea generală de optimizare a învățământului și în mod special, pledează pentru întregirea caracterului formativ al învățării, ajutându-l astfel pe școlar să-și lărgească orizontul cunoașterii, să-și îmbogățească viața sufletească si experiența de viață prin angajarea în procesul cunoașterii afectivității, a sentimentului luminat de rațiune.

Constantin Parfene, în cartea sa de metodică subliniază: „finalitatea principală a procesului de receptare a literaturii în școală rămîne aceea de a forma din elevi cititori de literatură, în devenire oameni cu deprinderea de a citi zilnic ceva interesant, capabili de a adopta o poziție personală față de lecturile lor”.

4. 2. Strategii didactice de receptare a basmelor

Procesul de învățământ este un sistem complex, rezultat al independenței dintre predare și învățare, cu o finalitate bine stabilită – aceea de transpunere în practică a idealului educațional și de a dezvolta integral-vocațional personalitatea elevului. Din această cauză procesul de învățământ se supune legii generale de apreciere a oricărei activități umane –aceea de a obține rezultate cât mai bune. Creșterea productivității este un deziderat ce se extinde și asupra școlii. Aceasta nu poate fi realizată fără folosirea unor strategii și tehnologii adecvate și eficiente.

Prin strategia didactică se înțelege modul prin care învățătorul reușește să aleagă, să combine și să organizeze, într-o ordine cronologică, ansamblul de metode, materiale și mijloace în vederea atingerii anumitor obiective.

O strategie eficientă trebuie să fie simplă și dinamică, reglabilă în funcție de situațiile concrete ce pot apărea, să lase loc intervenției creatoare a învățătorului. Activitatea desfășurată cu școlarii mici necesită tact și măiestrie pedagogică din partea dascălului, respectarea particularităților de vârstă și individuale în vederea împletirii celor trei dimensiuni ale învățământului: instrucția, formarea și educarea.

Receptarea literară este un proces psihic, intelectual și cultural- spiritual complex și include percepția, imaginația și gândirea artistică, asociate cu limbajul și comunicarea.

Formarea unui cititor avizat de literatură presupune, în primul rând, formarea în rândul elevilor a deprinderilor de a recepta mesajele transmise de operele citite. Adică, elevul-cititor trebuie format ca receptor, pornind de la componenta atitudinală: să fie învățat să aprecieze, să evalueze valoarea axiologică și calitatea estetică a poveștilor lecturate. De aici, nevoia de angajare a elevului într-un proces de sondare-comentare-evaluare a lecturii, ca, sub influența ei, personalitatea lui să poată să se transforme, să se schimbe, pe primul loc plasându-se exigența formării de atitudini și capacități spirituale, după care urmează formarea de priceperi și deprinderi și transmiterea de cunoștințe.

Basmul este una dintre speciile ce se pot recepta cu ușurință de către elevii ciclului primar. Lectura basmului trezește și menține la cotă înaltă atenția elevului receptor, producând contactul viu cu opera și motivându-l pe elev pentru un ulterior act de re-lecturare a aceluiași text sau pentru lecturarea altor texte necunoscute.

Receptivitatea basmelor o garantează eroii lui, care, mereu alții, își urmează drumul spre fericire, întâlnind zmei, uriași și alte ființe cu dimensiuni de însușiri ieșite din comun. Acceptarea convenției fabulosului explică receptarea elementelor neverosimile din basm. Această receptivitate se datorează și întâmplărilor basmului, întâmplări care respectă un tipic folosit mereu cu ,,împărați de peste nouă mări nouă țări” cu păduri misterioase.

Metodologia didactică a procesului receptării literaturii impune utilizarea celor mai variate strategii, care să înlesnească implicarea afectiv-intelectuală a elevilor în actul receptării.

Pentru receptarea basmului trebuie selectate acele tehnici prin care se produc cu mai multă eficiență primele conexiuni personale între cititor și autor: implicarea tuturor elevilor în actul de învățare și receptare, achiziționarea și utilizarea în situații concrete a unui limbaj teoretico-literar adecvat, formarea deprinderilor de muncă intelectuală, sistematizarea anumitor concepte prin textul epic analizat, redactarea textelor proprii de interpretare a fenomenelor literare specifice genului epic, formarea deprinderilor de comunicare.

Tehnicile propuse pentru receptarea basmului urmăresc transmiterea și asimilarea cunoștințelor, a priceperilor și a deprinderilor în vederea formării culturii generale, a concepției despre lume și viață și eficientizarea demersului didactic.

La ciclul primar se pot aplica cu succes atât metode și tehnici moderne cât și tradiționale de receptare a basmului, strategii care asigură participarea tuturor copiilor la îndeplinirea sarcinilor și contribuie la schimbarea modului de a gândi, experimentând împreună. Dintre tehnicile și strategiile moderne pentru receptarea eficientă a textelor literare în rândul școlarilor mici amintim: lectura predictivă, reflecția, rețeaua de discuții, extensia, controversa academică, pălăriile gânditoare, explozia stelară, metoda cubului, harta cu figuri, turul galeriei.

Lectura predictivă trezește interesul elevilor pentru lectura textelor epice, determinându-i să participe activ la decodarea textului. Se poate folosi această metodă pentru alegerea textelor literare care oferă mai multe chei de lectură, texte care se pretează la interpretări multiple. Activitatea se poate desfășura în grupuri de câte patru-cinci copii, sub directa coordonare a cadrului didactic, cu raportare frontală după realizarea fiecărei etape. Se poate aplica încă de la clasa I, în perioada postabecedară. Învățătorul alege un basm. Citește o parte din text, după care le cere copiilor să găsească o continuare. Este bine să se facă cât mai multe predicții. În felul acesta elevii capătă și coștiința interpretării diferite a unui basm. După ce s-au terminat propunerile de continuare a povestirii, se citește fragmentul următor. Se fac predicții, acestea se notează și nu se fac aprecieri, chiar dacă unele se apropie foarte mult de textul ce urmează a fi citit. Parcurgând etapele lecturii predictive, copiii au impresia că pot interveni în text, pot deveni ei înșiși creatori. O modalitate de stimulare a interesului pentru lectură, este înmânarea unei fișe în care se află continuarea povestirii începute în clasă elevilor. Aceștia vor citi acasă restul textului, despre care se poate discuta ora următoare.

Rețeaua de discuții, o metodă care se pretează la discuții amănunțite asupra unor probleme controversate, accentuând implicațiile sociale ale situațiilor descrise sau imaginate.

Controversa academică este metoda care permite fiecăruia să-și apere poziția, creându-se astfel condiții optime de exprimare a propriei personalități.

Folosirea metodelor active complică intrucâtva demersul didactic, cel puțin în faza pregătirii lecțiilor, când trebuie să se decidă căile de urmat, să fie definite sarcinile pentru activitatea elevilor, în sfârșit, să fie găsite mijloace tehnice potrivite pentru desfășurarea cu succes a activității.

Receptarea operei literare și, implicit, a basmului presupune cel puțin două tipuri de lectură. Prima lectură a textului este aceea în care cititorul va deveni prizonierul acesteia, pentru a păși cu gândul în universul sensibil al operei. Lectura nu urmărește parcurgerea într-un ritm alert a conținutului, ci lent, cu reveniri asupra unor pasaje greu de înțeles.
După prima lectură se poate realiza o conversație de orientare prin care cadrul didactic este informat de modul în care elevii au urmărit lectura, au deprins firul narativ al basmului adresând câteva întrebări: Unde se desfășoară întâmplările?, Care sunt evenimentele textului?, Pe care dintre personaje le apreciați?, Ce impresie v-a creat textul după prima lectură?

Urmează o a doua fază a receptării operei literare: lectura-studiu. În această etapă rolul dascălului este esențial: el trebuie să ajute elevul în parcurgerea conștientă, responsabilă prin perceperea unui demers problematizant. În această etapă se explică cuvintele și expresiile necunoscute. Explicarea cuvintelor nu se va desfășura ca o activitate independentă, în afara textului, ci va constitui o secvență din comentariul elementelor de conținut și al mijloacelor de expresie. Tot acum se pot rezolva diferite exerciții lexicale cum ar fi: scrierea formelor literare alea numitor cuvintelor; așezarea anumitor cuvinte în perechi sinonimice. În vederea desfășurării lecției viitoare, profesorul poate realiza ,,asaltul de idei”, iar prin răspunsurile oferite, elevii vor parcurge secvențele narative pas cu pas.

De regulă, basmul nu este prezentat integral în manual. Astfel, ca temă, după prima oră, se poate da o compunere în care să prezinte întâmplările la care a continuat să ia parte eroul. Astfel, elevii vor fi curioși și vor citi, în întregime și cu mai mare atenție, opera.

Lectura basmului trezește și menține la cotă înaltă atenția elevului receptor, producând acum contactul viu cu opera și motivându-l pe elev pentru un ulterior act de re-lecturare a aceluiași text sau pentru lecturarea altor texte necunoscute.

Receptarea textelor de către elevii de vârstă școlară mică provoacă și solicită imaginația artistică, îi oferă experiențe afective și estetice bogate, care sunt conforme tipului dominant de cunoaștere la vârsta respectivă. Prin receptarea textului basmului vom acoperi într-o măsură considerabilă și realizarea obiectivului ce ține de cultivarea imaginației creative, de educarea creativității la orele de literatură.

Activitatea la clasă ne-a demonstrat de fiecare dată că formarea de competențe lectorale și de interpretare a basmului se produce efectiv prin valorificarea potențialului intelectual propriu al elevilor în interacțiune cu situația de învățare, în care rolul determinant îl are tehnicile aplicate.

Basmul, într-un act de educație literar-artistică, oferă o mare diversitate de posibilități și căi de investigare necesare într-un proces de formare-dezvoltare a elevului cititor.

4.3. Contribuția basmului la stimularea imaginației și

creativității școlarilor

Creativitatea este un fenomen foarte complex, cu multiple aspecte, laturi și dimensiuni, distinctă de inteligență și de funcționarea cognitivă, și existentă în funcție de fluiditatea ideilor, de raționamentul inductiv, de anumite calități perceptive și de personalitate, ca și în funcție de inteligența (gândirea) divergentă, în măsura în care ea favorizează diversitatea soluțiilor și rezultatelor.

„Fenomen general uman, forma cea mai înaltă a activității omenești, creativitatea relaționează profund cu toate celelalte laturi ale personalității, fiind influențată de acestea, dar oferindu-le și posibilitatea, tărâmul prielnic de dezvoltare și evoluție”.

Creativitatea există și poate devini educabilă încă de la vârsta preșcolară, continuând la ciclul primar, în condițiile în care cadrele didactice sunt preocupate de crearea unui climat corespunzător, propunându-și să realizeze corelații interdisciplinare, să promoveze manifestarea liberă a copiilor în învățare, dar în primul rând să stimuleze potențialul creativ al fiecărui copil. Doar cu cât această acțiune începe la o vârstă mai mică prin modalități concrete, adaptate particularităților de vârstă și individuale ale subiecților, și continuă de-a lungul anilor, cu atât va fi mai productivă, conducând la obținerea unor realizări creative mai valoroase.

Literatura creează o atmosferă permisivă de manifestare a abilităților creative ale copiilor, literatura pentru copii fiind cea mai apropiată formă de comunicare cu universul colorat al copilăriei, fiind astfel asigurat aspectul motivațional și afectiv în următoarele demersuri ale procesului instructiv-educativ.

Basmele au o mare forță de atracție în special asupra vârstelor mici. Ele au fermecat copilăria tuturor generațiilor, i-au alimentat elanurile, imaginația.

Basmele și poveștile au importantul rol de a dezvolta creativitatea și imaginația elevului, prin valorificarea basmului ajungându-se la stimularea interesului elevilor în efortul de învățare și gândire creatoare.

Lectura basmelor contribuie la dezvoltarea proceselor psihice ale copiilor. Imaginația este un proces psihic ce ocupă un loc important în contextul factorilor creativități. Fantasticul din basme contribuie la dezvoltarea imaginației elevilor. În special, basmele sunt foarte bogate în imagini, figuri de stil, care trezesc elevilor reprezentări multiple, bogate în detalii. Însușirile prin care imaginația se manifestă pot fi considerate drept principalele caracteristici ale creativității. Imaginația trebuie să fie cultivată prin actul educațional. Cultivarea imaginației nu trebuie să apară printre scopurile secundare ale cadrului didactic. Și activitatea în afara clasei și cea extrașcolară oferă numeroase prilejuri pentru cultivarea imaginației, creativității și trebuie valorificată.

Ascultând basme și povești școlarul de vârstă mică este capabil să-și elaboreze forme ale imaginației reproductive și creative. Copilul are tendința de a integra imaginarul, posibilul, în real, personajele malefice putând astfel fi reale și constituind pentru el o sursă de frică. Basmele, în special, dezvoltă imaginația reproductivă a copiilor, mai ales prin faptul că pe baza acțiunii bogate, pe baza unor eroi bine individualizați, copiii își imaginează ceea ce nu au văzut niciodată, depășind astfel cadrul îngust al experienței lor personale de viață.

Basmele oferă elevului posibilitate de a se recunoaște în personajele preferate, de a se identifica cu personajul favorit, de a experimenta roluri diverse: de zână, de zmeu, de vrăjitoare, prințesă sau orice alt personaj pe care îl îndrăgește sau în care se redescoperă. Copiii asociază experienței lor capacitatea de a transforma realitatea pe plan imaginar, iar elementele familiare se împletesc cu altele necunoscute. Se face trecerea într-o lume nouă, ce se cere cucerită și de aici farmecul deosebit al basmelor. Toate cele prezentate duc la dezvoltarea creativității elevului și îmbogățirea imaginației acestuia.

Pătrunzând într-o lume nouă, lumea basmului, pe care n-o cunoaște, copilul încearcă să și-o imagineze și să judece după propriile idei faptele prezentate. Copilul este creatorul propriilor imagini, povestitorul fiind cel ce le sugerează verbal. Efortul copilului de a-și imagina și înțelege nu poate fi conceput în afara unei gimnastici intense a atenției, a memoriei, a gândirii, a voinței, a limbajului, a percepției.

În vederea valorificării la un nivel cât mai înalt al potențialităților creative ale copiilor, este necesar să se realizeze două acțiuni complementare: evaluarea nivelului pe care îl ating diferiții factori ai creativității la fiecare școlar și găsirea celor mai eficiente modalități de activare, stimulare, educare, formare și dezvoltare a creativității.

Dacă se vor folosi în mod intensiv strategii moderne de predare-învățare a textului narativ (basmul și povestea) se vor îmbunătăți în mod real capacitățile creativ-artistice și imaginative ale elevilor.

În învățământul primar se pot utiliza atât metode activ-participative de instruire cât și tehnici specifice de cultivare și stimulare a creativității sau metode de stimulare a creativității în grup: conversația euristică, problematizarea și jocul de rol, brainstormingul, sinectica, lista interogativă, discuția panel, Philips 6-6 etc. Prin intermediul acestor metode de dezvoltare a creativității, elevii sunt determinați să caute, să exploreze, să gândească și să-și dezvolte motive intrinseci activității de învățare. Nu se va urmări doar stimularea creativității așa-numiților elevi talentați, ci vom avea în vizor toți elevii.

Imaginația creativă va fi stimulată prin realizarea unui complex de sarcini didactice prin care fiecare elev să-și dezvolte la maximum propriul potențial intelectual și creativ: scrierea de basme, efectuarea exercițiilor de redactare a unei povești cu începutul dat, cu redactarea / transformarea situației finale a textului narativ dat etc. Sunt activități creative nu doar elaborările de compuneri, imaginarea de povestiri, ci și încadrarea unor informații într-un desen, într-o imagine, într-o schemă.

Dezvoltarea unei gândiri creative la clasă solicită o atitudine pozitivă care se construiește pe încredere, încurajare, entuziasm, aspirație spre perfecțiune. De aceea, considerăm necesară utilizarea, inventarea chiar de tehnici care să dezvolte imaginația, acestea la rândul lor să-și exercite influența benefică într-un act de receptare a basmelor.

Pentru dezvoltarea și cultivarea imaginației creative, învățătorul e dator să-i ajute pe elevi să-și formeze o gândire independentă, să fie tolerant față de orice scânteie de nou din partea elevului, să-i dezvolte capacitatea de a descoperi probleme noi, dar și de a căuta modalități inedite de rezolvare a lor.

4.4. Modalități de activizare și îmbogățire a vocabularului

prin intermediul basmelor

În literatura pedagogică, rolul limbajului în evoluția personalității nu constituie o preocupare constantă. Se impune deci includerea limbajului ca latură a procesului educațional în general și elaborarea unei metodologii de dezvoltare a limbajului și comunicării, a educației prin intermediul acestui aspect pentru că un învățământ modern nu poate fi conceput fără o reconsiderare a rolului comunicării.

Limbajul este produsul și suportul dezvoltării gândirii, fundamentul dezvoltării intelectuale. Structurile gândirii devin din ce în ce mai rafinate odată cu dezvoltarea limbajului, între gândire și limbaj existând o interdependență condiționată genetic. Limbajul este catalizatorul experiențelor cognitive ale copilului. Realizarea comunicării verbale este posibilă prin intermediul limbajului datorită existenței unui vocabular pasiv, a unui vocabular de utilizare și a unui vacabular operațional.

La vârsta școlară mică, contactul cu opera literară duce la formarea și consolidarea deprinderilor de citire corectă, conștientă și expresivă, îmbogățirea, activizarea și nuanțarea vocabularului copilului, însușirea structurii gramaticale corecte a limbii, prin perfecționarea lucrului cu manualul ca principal instrument de muncă individuală. Îmbogățirea vocabularului presupune lărgirea progresivă a sferei de cunoaștere a elevilor, a experienței lor de viață, înseamnă dobândirea de noi achiziții care să contribuie la construirea și dezvoltarea conduitei lor verbale.

Dat fiind faptul că vocabularul reprezintă unul din principalele aspecte ale exprimării elevilor interesul pentru rezolvarea acestei probleme a crescut. Pe tot parcursul ciclului primar, limbajul elevului se dezvoltă de la o clasă la alta, astfel că, până la sfârșitul clasei a IV-a, el își dublează vocabularul de la intrarea în școală. Un rol însemnat în dezvoltarea vorbirii școlarului îl are modelul oferit de către cei din jur și mai ales de către învățător. În relațiile zilnice cu copiii, învățătorul trebuie să folosească o vorbire clară, expresivă și cursivă pentru a exercita o influență pozitivă asupra școlarului.

Încă de la vârsta preșcolară, copilul stăpânește, în linii mari, sistemul limbii române pe care o vorbește, însă achiziționarea de noi cuvinte și folosirea lor corectă rămân un deziderat permanent de-a lungul întregii vieți. La sfârșitul anilor de școală, pe baza studiului literaturii, elevii vor ajunge la dobândirea capacității de a emite judecăți de valoare estetică, în general, asupra operelor de artă cu care vin în contact și în special asupra celor literare.

În programa de limba și literatura română se menționează, că la sfârșitul clasei a IV – a, elevii vor fi capabili: să stăpânească mecanismele citirii corecte a cuvintelor și a propozițiilor, de citire curentă, în ritm propriu corespunzător vorbirii fluente, de citire expresivă, prin respectarea semnelor de punctuație, a pauzelor logice și folosirea accentelor, de citire conștientă; să precizeze sensul propriu și pe cel figurat al cuvintelor din textele studiate, utilizându-le în contexte noi; să povestească oral texte narative pe baza ideilor principale și să stăpânească tehnica redactării rezumatului și a povestirii.

Un rol deosebit de important în îmbogățirea vocabularului școlarului mic îl au basmele. Pe lângă faptul că oferă copilului posibilitatea de a învăța să înțeleagă gândurile și sentimentele oamenilor, basmele, prin folosirea cuvântului și a imaginației artistice, îl familiarizează cu structura limbii, cu bogăția formelor sale gramaticale, cu frumusețea și expresivitatea limbii și contribuie astfel la dezvoltarea și îmbogățirea limbajului și a gândirii lui. Ei memorează cuvintele cu care încep și se încheie basmele, ca și expresile care se repetă în basme și astfel limba cu expresiile ei proprii intră în limbajul curent al copiilor, devenind un bun al lor.

Prin basmele spuse de adult, pătrund în limbajul copilului forme de exprimare, atât ale limbii familiare sau populare, cât și ale celei literare. Școlarul poate însuși astfel expresii precise, poetice, epitete artistice, formule stereotipe specifice stilului povestitorilor și, odată cu acestea, diverse forme flexionare sau grupări sintactice, care, în măsura în care sunt corecte în limbajul adultului dezvoltă vorbirea corectă a copilului și îi transmite diverse mijloace stilistice din vorbirea adultului. Dar, ceva mai mult, folosind mijloace verbale sistematizate de adult, în narațiunile respective, cuvinte cu anumite forme gramaticale, expresii, sintagme ca atare chiar propoziții, copilul primește odată cu aceasta și un conținut de gândire gata organizat.

Modalitățile didactice de activizare, dezvoltare și nuanțare a vocabularului trebuie să pună accent pe însușirea conștientă a sensului cuvintelor, a semnificației lor. Calea principală de introducere a unor cuvinte noi în vocabularul elevului rămâne calea directă de la obiect, la cuvântul care denumește obiectul. Mai pot fi utilizate utilizate calea indirectă (de la imagine, la cuvânt), și calea medierii verbale (de la cuvânt, la cuvânt). Mai ales activitățile de tip verbal cum sunt povestirile cer ca această cale a medierii verbale sa fie folosită cu multă grijă. Cunoașterea semnificației, prin apelul la sinonime, definiții, perifraze, dar și apelul la antonime, omonime, permite trecerea cuvintelor din vocabularul de stocare în cel de utilizare.

Povestitul, ca artă verbală pare a avea o origine foarte veche, datând din epoca primitivă. Dintre povestirile orale, cea care a captat cel mai mult atenția cercetătorilor, începând din perioada curentului cultural romantic, a fost basmul. Prin activitățile de povestire se realizează nu numai îmbogățirea vocabularului prin stocare de cuvinte, ci și utilizarea cuvintelor noi în contexte diferite, operarea cu aceste cuvinte.

Lectura ori expunerea, în forma cea mai potrivită pentru clasele mici, respectiv povestirea, reprezintă suportul intuitiv lingvistic, modelul în raport cu care elevii mici își măsoară propria vorbire. Efortul pe care îl depune școlarul mic de a memora cele auzite, de a reproduce apoi, într-o formă cerută, conținutul de idei ce i-a fost comunicat este o importantă cale de acumulare verbal-logică. Fondul de reprezentări obținut prin intermediul lecturii efectuate de altă persoană, ca și limba auzită în structura ei specifică folosită în comunicările de dimensiuni mai mari oferă școlarilor ,,materialul de construcție” al propiului lor limbaj.

Dramatizările, teatrul de păpuși, diafilmul, proiecțiile video, audițiile de casete, participarea la spectacole cu basme dramatizate sunt câteva dintre mijloacele care pot fi folosite pentru activizarea și îmbogățirea vocabularului prin intermediul basmelor.

Pentru contribuția deosebită pe care o aduce în instruirea și educarea elevilor, jocul este inclus în sistemul de învățământ, cu rezultate importante, răspunzând în modul cel mai fericit particularităților de vârstă ale școlarilor mici și stimulând interesul și curiozitatea elevilor. Funcția de comunicare a limbajului este cultivată, în mod deosebit prin intermediul jocului, mai ales atunci când îmbracă forma colectivă. Trebuința de comunicare devine evidentă pentru copil, ca și pentru adulți, dealtfel, atunci când este înconjurat de semeni.

Utilizarea jocurilor orale sunt un real prilej de dezvoltare a capacităților de exprimare orală și în acelați timp de dezvoltare a capacităților creative. Pentru ca activitatea didactică să aibă o mai mare atractivitate pentru elevi pot fi utilizate în predarea basmului o serie de jocuri didactice: „Cine știe răspunde”, „unde sunt greșelile?”, „Jocul însușirilor”, „Spune cum e corect”, „Ordonați și transformați”, „Cele mai frumoase expresii”, „Cel mai bun povestitor”, „Unde e greșeala?”

În cadrul povestirilor, repovestirilor, memorizărilor, lecturilor după imagini, convorbirilor, stimulăm elevii să-și însușească o exprimare corectă, să utilizeze expresii frumoase (metafore, epitete), să-și exprime impresiile într-un limbaj cât mai corect și expresiv.

Întreaga muncă de îmbogățire a limbajului și dezvoltare a comunicării trebuie să vizeze, mai ales latura calitativă, pentru că numărul mare de cuvinte utilizat de un copil nu înseamnă neaparat și stăpânirea lor adecvată. Imprecizia, aproximația, ambiguitatea în exprimare a copiilor este la fel de nedorită ca și în cea a adulților.

Ion Berca în Metodica predării limbii române vorbind despre citirea textului literar pe fragmente și analiza acestora arată: „Una din sarcinile importante ale acestei etape a lecției de citire constă în aplicarea sau precizarea unor cuvinte și expresii neînțelese de elevi. În vederea memorării de către elevi a acestora, se recomandă scrierea lor pe tablă și de către elevi în caietele lor – vocabularul, ca și indicarea ca ele să fie folosite de către aceștia în povestirea fragmentului scris sau în reproducerea lor pe bază de întrebări”.

Nu toate cuvintele și expresiile întâlnite într-un basm sau poveste se cer explicate cu precizie. Plăcerea contactului cu limbajul fermecat al basmului ar putea diminua în cazul unei prea riguroase pregătiri. Sunt multe cuvinte și expresii pe care copiii le înțeleg cu ajutorul contextului verbal. Este necesar, de aceea, să le lăsăm și lor ocazia să „descopere” sensul unora dintre ele și tot atât de necesar este să ne asigurăm că această înțelegere a fost corectă.

În procesul ascultării unui basm este antrenată întreaga sa activitate psihică. Copilul iese din starea de pasivitate, urmărește cu atenție cele povestite, memorează, compară și analizează materialul, face legături de cauzalitate, stabilește relații între fapte și personaje, se familiarizează cu frumusețea și expresivitatea limbii: expresii poetice, epitete, formulări stereotipe, formule flexionale sau grupuri sintactice. Toate acestea dacă sunt înglobate corect în vocabularul copilului contribuie la îmbogățirea limbajului acestora.

Încurajându-i pe elevi în caracterizarea eroilor basmelor și poveștilor, în ilustrarea trăsăturilor lor cu faptele săvârșite, punem bazele conștiinței morale a copiilor. Cele mai frecvente greșeli în definirea noțiunilor noi se întâlnesc în această sferă a vocabularului. Caracterul abstract al acestor noțiuni generează adesea ambiguități, imprecizii. De aceea, o atenție deosebită trebuie acordată însușirii corecte a sensului unor termeni care definesc noțiuni morale, urmărindu-se formarea unor elemente de calitate ale conștiinței morale: bunătatea, sinceritatea, dragostea, prietenia, curajul, dreptatea, hărnicia, modestia, cinstea – noțiuni cu semnificație morală, de înțelegerea cărora depinde în mare măsură evoluția personalității viitorului adult.

Basmul și povestea conduc spre achiziții de ordin creativ, problematizant și, în cele din urmă, etic, contribuie în același timp la dezvoltarea vocabularului, dar și a sensibilității micilor cititori. În procesul dezvoltării psihice a școlarului mic, pe măsura acumulărilor cantitative și calitative ale gândirii și imaginației, este relevant rolul limbajului în formarea intelectuală și în dezvoltarea facultăților sale creatoare, deoarece, după cum spunea marele poet Tudor Arghezi, „o jucărie precum este cuvântul, mai pe măsura spiritului copilăriei, inventiv, dinamic și scormonitor nici că se poate”.

4.5. Rolul și contribuția basmelor la formarea trăsăturilor

moral – pozitive ale elevilor din ciclul primar

Basmele și poveștile au constituit principalul obiect de studiu nu doar pentru filologi și antropologi, ci și pentru alte domenii de cercetare. Astfel, în sfera psihologiei au existat numeroase preocupări pentru semnificația basmelor și poveștilor, pentru rolul și impactul acestora asupra dezvoltării ființei umane, pentru influențele lor psihologice asupra copiilor și, ulterior, a adulților, pentru formarea trăsăturilor moral – pozitive în rândul elevilor.

Prin studiul basmului elevii își însușesc principalele norme și reguli morale care dețin un rol esențial în formarea convingerilor și în orientarea și constituirea conduitelor morale.

Deși se știe că basmele sunt create de adulți, purtând în mod incontestabil amprenta lumii mature, rămâne un fapt absolut remarcabil modul direct în care ele reușesc „să le vorbească” copiilor. Lectura basmelor este o vrajă petru toate vârstele, deoarece seduce prin redarea vieții în ce are ea mai real, dar și prin înfățișarea luptei tensionate dintre bine și rău, în care triumfă în marea majoritate a cazurilor binele, atât de dorit de oricine și oriunde.

Basmul are un rol formativ preponderent datorită faptului că propune cititorului o multitudine de aspecte de viață din care se poate învăța, că propune variate modele de personaje purtătoare de mesaje moralizatoare, cu un bogat conținut de idei, că oferă nenumărate situații ilustrând comportamentul uman. Basmele sunt tablouri ale vieții, reflectând în ele problemele majore ale existenței: nașterea, căsătoria, calitatea fizică și morală a copiilor, valoarea conduitei morale, aspirația și posibilitatea omului de a birui boala și moartea, spațiul și timpul, de a supune forțele ostile ale naturii, de a-și face viața mai ușoară și mai frumoasă.

Prin lectura basmului cititorul își formează o personalitate integră, anumite sentimente, atitudini, gânduri. Cititorul basmului își dezvoltă sentimentul dragostei față de părinți, față de locul unde s-a născut, față de natură, de oameni, sentimentul responsabilității, al toleranței, al empatiei, sentimentul pentru adevăr, pentru frumos etc. Basmele promovează valori precum frumusețea sufletească, puritatea sentimentelor, respectul pentru lumea celor care nu cuvântă etc.

Lumea basmelor este construită pe o anumită stereotipie a pesonajelor și temelor față de care copilul își manifestă simpatia sau antipatia, de care își leagă modelele etice sau își exprimă respingerile. De aici decurge eficiența formativă a basmelor în educarea copiilor. Caracterul formativ constă în faptul că ascultătorii basmului, copiii, asimilează virtuțiile intelectuale și morale ale basmului, care le pot deveni organice pe drumul lor de oameni în devenire.

Elevul învața din basme să disprețuiasca lăcomia, zgârcenia, răutatea, lașitatea și alte trăsături urâte de caracter intâlnite la personajele negative. În același timp admiră bunătatea, cinstea, perseverența personajului principal, pe care-l îndrăgesc și de care se bucură sau se interesează, pentru a cărui soartă suferă sau sunt satisfăcuți.

Lectura basmelor prezintă o deosebită importanță educativă și prin reliefarea unor calități morale cu care sunt înzestrate personajele pozitive: curaj și vitejie, hotărâre în îndeplinirea țelului, spirit de sacrificiu, prietenie și umanism, respectarea cuvântului dat și îndeplinirea angajamentului luat, dârzenie și tărie în înfrângerea piedicilor și greutăților de orice fel.

Personajele basmelor sunt interesante, tipuri umane, unice în felul lor, fiecare reprezentând diferite modele de comportament, modele de viață. Lecturile au capacitatea de a-l face pe cititor să empatizeze, să treacă prin viețile personajelor ca să-și îmbogățească propria experiență cu experiența altora, care, apoi să devină un element al propriei biografii. Din faptele eroului pozitiv, ei învață să fie curajoși și dârji, perseverenți si hotărâți, modești și harnici, cinstiți și drepți, prieteni adevărați, exprimând compasiune fața de cei mai slabi, admirație față de cei optimiști și încrezători în forțele lor.

Lumea de ficțiune a basmului îl inițiază pe copil în legi ale relațiilor umane. Basmul stimulează „descentrarea” copilului, creându-i jocul de perspectivă, care îl fac să se poată pune în locul altuia și să găsească în altul ceva din el însuși. Copilul trăiește, într-un plan imposibil, o problematică fundamental reală, care confruntă existențe și valori. Basmul, prin ecourile sale afective, este menit să-l ancoreze pe copil în realul însuși pentru a privi spre lumea din jurul său, dintr-o perspectivă mai largă și mai acesibilă lui.

Basmul ne învață cum să evităm greșelile și capcanele și ne demonstrează că binele învinge întotdeauna răul. Prin basm se dorește perfecționarea morală a oamenilor prin ridicarea sufletului acestuia deasupra materialului, purificându-l. Dacă sufletul și-ar învinge patimile, atunci el s-ar înălța într-o lume pură, și-ar regăsi frumusețea primordială și ar putea accede la binele universal. În basm eticul are o pondere mai mare decât esteticul.

Atât, cele două categorii etice, binele și răul, cât și cele două, estetice, frumosul și urâtul, sunt subiective. Cu toate acestea nu putem considera că gustul, ca și categorie estetică, exista în perioadele în care au fost create basmele, deoarece arta nu se detașase de mitic și de ritual.

Eticul și esteticul reprezintă modalități ale cunoașterii, mijloace prin care omul învață, încă de mic, cum trebuie să se comporte, aflând, din basm, modul în care este structurată lumea. Prin basme, omul se pregătește să devină un membru adevărat al comunității din care face parte, care știe care sunt valorile acesteia, valori pe care și le-a însușit încă de mic.

Basmul este prețios și pentru că pune într-o lumină vie ce e bine și ce e rău, ajutându-l pe copil să-și insușescă aceste reprezentări morale.

Basmele ajută la educația estetică a școlarilor. Prin educație estetică se urmărește familiarizarea elevului cu frumosul din realitate (natură, viață socială) și din creațiile artistice, formarea percepțiilor și sentimentele estetice, a gustului pentru frumos și a deprinderilor artistice. Unul dintre cele mai importante aspecte ale educației estetice este educația artistică. Prin educația artistică se înțelege dezvoltarea sistematică a capacității de a percepe, de a înțelege și de a avea frumosul în artă.

Basmul este un minunat mijloc de educare a gustului pentru frumos, prilejuind copilului puternice emoții estetice. Frumosul, ca manifestare a esteticului, este prezent în basm spre a ilustra eroticul și economicul. Dacă cel dintâi este reprezentat prin eroi și rivali, economicul apare în basme sub forma descrierilor palatelor zmeilor sau ale eroilor înzestrați cu puteri miraculoase. Acestea reprezintă adevărate locuri ale bogăției și frumosului artistic.

În basm este nevoie de frumos pentru că, doar așa, putem să ne însușim învățăturile morale, prin prezența unor personaje frumoase estetic, altfel, eticul nu și-ar atinge scopul deoarece nu ar ajunge la sentimentele noastre cele mai adânci. Așadar putem spune că eticul reprezintă rațiunea, în timp ce esteticul reprezintă simțirea, iar protagoniștii și adversarii lor întruchipează exact această îmbinare raționalo-sensibilă.

Exprimând înțelepciunea și năzuințele poporului, necazurile și bucuriile sale, lupta cu forțele naturii, relațiile dintre oameni, basmele îi ajută pe copii să înteleagă complexitatea aspectelor vieții. Deținând avantajele de a prezenta viața, aspectele de viață dintr-o perspectivă mai amplă, mai largă, de a prezenta lumea ca fenomen universal integral, un fel de panoramă atotcuprinzătoare, îl motivează pe elevul – cititor în căutarea de răspunsuri la un șir de probleme diverse: personale, sociale.

Imaginile din basme, personajele și întâmplările sunt de fapt, parcursul vieții interioare a omului, de la vârsta copilăriei neștiutoare la autonomia adultului. „Nimeni nu se mai îndoiește astăzi că basmul a devenit o operă care-l conduce pe om spre cunoașterea vieții în multitudinea ei de aspecte, dar și un ghid și-o călăuză necondiționată spre înțelegerea normelor și valorilor etice care patronează existența”.

Transmisă din generație în generație, cunoașterea prin basme nu s-a depreciat odată cu modernizarea lumii, ci a dobândit o și mai mare importanță în încercările și servituțiile vieții de azi.

CAPITOLUL AL V – LEA

Proiectarea și experimentarea efectului educativ al basmelor

în cadrul procesului instructiv – educativ

5. 1. Ipoteza cercetării

Ipoteza de cercetare servește drept ghid în organizarea cercetării. Ea are semnificația unei idei directoare (provizorii), întrucât dirijează procesul de culegere, ordonare, sistematizare și integrare a datelor observabile și progresul a ceea ce se construiește teoretic în situația dată. Orice cadru didactic, în activitatea sa de cercetare, caută să formuleze ipoteza de cercetare, operația ce echivalează cu emiterea unei supoziții a problemei.

Un rol deosebit în păstrarea și cultivarea limbii române îi revine școlii. În toate etapele procesului de învățământ, cadrele didactice au datoria de a găsi cele mai adecvate metode și procedee spre a facilita însușirea limbii române literare de către generațiile tinere.

Acțiunea de dezvoltare a exprimării corecte a elevilor este o acțiune complexă, care se desfășoară în sfera întregului proces de învățământ, la toate disciplinele școlare, precum și în cadrul activității extradidactice. Așa cum este cunoscut, bogăția unei limbi constă în bogăția și în varietatea vocabularului. Este o datorie cetățenească de a dezvolta capacitatea elevilor de a se exprima cu ușurință, de a-i face apți să mânuiască în mod direct acest instrument care este limba, pentru ca să asimileze în cel mai mare grad nuanțele și posibilitățile exprimării.

Atât în activitatea la clasă, cât și în elaborarea proiectului, am pornit de la ipoteza că basmul oferă variate posibilități de dezvoltare a capacităților creativ-artistice ale elevilor claselor primare, de aceea aceste valențe instructiv-formative ale basmului trebuie valorificate.

Dacă în cadrul orelor de Limba și literatura română se vor utiliza în mod creator metode și procedee corespunzătoare nivelului clasei, se va dezvolta capacitatea de exprimare orală și scrisă, urmărindu-se cultivarea gustului pentru frumos și pentru estetic.

5. 2. Obiectivele cercetării

Obiectivele pe care mi le-am propus vizează:

1. Stimularea interesului pentru lectura basmelor și poveștilor.

2. Să generez în cadrul lecțiilor, acele fenomene dialectice-educative (sau, mai simplu, să creez situații) care să mobilizeze toate forțele psihice de cunoaștere și creație ale elevului. Acest lucru este posibil prin antrenarea, în mod special, a efortului propriu, rezultând un alt obiectiv și anume:

3. Formarea deprinderilor de muncă independentă, precum și dezvoltarea mobilității gândirii, prin varietatea situațiilor cărora trebuie să le facă față elevii;

4. Să stimulez expresivitatea limbajului prin utilizarea expresiilor artistice din textele literare;

5. Să le formez elevilor o citire corectă, logică și expresivă, respectând semnele de punctuație și ortografie;

6. Să-i ajut să redea prin cuvinte proprii conținutul unui fragment dintr-un text citit sau dintr-un mesaj audiat;

7. Urmărirea progreselor înregistrate de elevi din punct de vedere al nivelului de cunoștințe și al nivelului creativității.

Pentru realizarea acestor obiective am urmărit:

● evaluarea inițială a nivelului de cunoștințe, deprinderi, capacități ale elevilor la Limba și literatura română, la începutul semestrului I;

● selectarea unor metode și procedee active de predare-învățare în concordanță cu specificul obiectului de învățământ, cu profilul psihologic de vârstă al elevilor și cerințele programei;

● aplicarea, în lecțiile de limba română, a metodelor și procedeelor active, în strânsă legătură cu mijloacele de învățământ și forma de grupare a elevilor;

● evaluarea finală a nivelului de cunoștințe, deprinderi, capacități ale elevilor la finalul experimentului psihopedagogic realizat.

5. 3. Metode de cercetare

Metodele de cercetare, în pedagogie, sunt metode folosite pentru obținerea unor rezultate valabile la problemele ridicate de cercetarea pedagogică în sprijinul dezvoltării și perfecționării științei pedagogice și practicii educative.

Metodele de cercetare pot fi grupate în:

1. Metode de cercetare a datelor: observarea, experimentul, ancheta de chestionar, ancheta biografică, convorbirea, testele, fișele pedagogice. Acestei grupe îi sunt asociate și „metodele de cuantificare”, de măsurare a datelor cercetării, fiindcă fără măsurare, datele colectate nu sunt utile unei cercetări în sens științific.

2. Metode privind organizarea colectivelor de experimentare (de cercetare), pentru ca datele adunate și rezultatele cercetării să exprime cât mai corespunzător generalitatea întreagă (mărirea eșantionului, pe echivalente, rotația grupelor).

3. Metode prin prelucrarea matematică (statistică) a datelor procurate prin metodele de la punctul unu, în condițiile de valabilitate, stabilitate la punctul al doilea și pentru exprimarea științifică a legilor aflate, în final ca o metodă integrală de cercetare, este metoda experimentală, deosebită de experiment.

Metoda în sens general înseamnă „ansamblul operațiilor ce se constituie ca instrument al acțiunii umane în general, prin intermediul căruia subiectul cunoscător abordează dezvăluirea lumii obiective. Se constituie ca: modalitate generală de abordare a realității; strategie tehnică a investiției într-un anumit domeniu al realității. Sunt obișnuite distincțiile între metodă – care este calea generală de deosebire a adevărului și procedeu”.

În efectuarea cercetărilor pedagogice se utilizează un număr însemnat de metode precum: metoda observării, metoda experimentării, metoda anchetelor biografice, metoda statistică, metoda corelației, metoda grupelor echivalente, metoda aprecierii.

În acest experiment, consider că am folosit, cele mai eficiente metode de cercetare pedagogică: observația pedagogică, experimentul pedagogic, convorbirea, chestionarul, metoda analizei produselor, metoda testelor.

Metoda observației constă în urmărirea sistematică a faptelor educaționale, așa cum se desfășoară ele în condiții obișnuite. Spre deosebire de experiment, care presupune intervenție din partea cercetătorului, observația constă în înregistrarea datelor și constatărilor, așa cum se prezintă, cercetătorul așteptând ca ele să se producă pentru a putea să le surprindă. Folosirea observației presupune respectarea unor cerințe cum ar fi:

– elaborarea prealabilă a unui plan de observație cu precizarea obiectivelor ce vor fi urmărite, a cadrului în care se desfășoară, a instrumentelor necesare pentru înregistrarea datelor;

– datele observației să fie consemnate imediat, fără ca cei observați să-și dea seama de acest lucru; în acest sens, se folosesc fișa sau foaia de observație pe baza cărora se întocmește protocolul observației; aparate tehnice pentru înregistrarea unor date și manifestări;

– crearea condițiilor pentru a nu altera desfășurarea naturală a fenomenelor observate, efectuarea acelorași observații în împrejurări variate de către un singur observator sau de către mai mulți observatori oferă posibilitatea confruntării datelor actuale.

„Observația presupune constatarea lucrurilor și fenomenelor așa cum le oferă natura în chip obișnuit. Profesorul, învățătorul sau educatorul trebuie să-l observe pe elev în timpul când acesta își trăiește viața de copil și de școlar, ori în afară de ea, între patru ochi sau în cercul colegilor, dar nelăsându-i niciodată bănuiala că este supus observației exprese destinate să-l califice”.

Metoda convorbirii este formată dintr-un dialog între un cercetător și subiecții supuși investigației în vederea acumulării unor date, opinii, în legătură cu anumite fenomene și manifestări. Convorbirea se desfășoară pe baza unui plan si a unor întrebări elaborate, ceea ce înseamnă că, pe parcursul ei, cercetătorul nu se poate abate de la întrebările fixate în funcție de situațiile neprevăzute ce pot apărea. Dialogul trebuie să fie cât mai natural, cercetătorul să manifeste multă elasticitate, evitându-se întrebările care angajează în mod nemijlocit personalitatea interlocutorului, dar apelând la întrebări colaterale, menite a-l stimula pe acesta pentru a-și expune gândurile și opiniile.

Convorbirea am realizat-o individual și colectiv. Am folosit această metodă pentru a identifica basmele, pe care elevii le-au parcurs, pentru a verifica nivelul de cunoștințe dobândite și cum folosesc aceste cunoștințe în situații noi. Prin dialog permanent cu copiii am reușit să-i fac pe aceștia să gândească, să analizeze, să compare, să clasifice, să tragă concluzii, să se ridice la generalizare. Punând mereu în fața copiilor probleme spre rezolvare, am constatat că ei se străduiesc să găsească răspunsul.

În acest mod, am contribuit la dezvoltarea unitară a gândirii și limbajului, la lărgirea sferei de cunoaștere, la dezvoltarea vocabularului, la mărirea posibilităților de exprimare corectă. Prin această metodă am căutat ca discuția să se desfășoare într-o atmosferă de încredere, evitând situații artificiale care inhibă copiii.

Metoda testelor. În literatura de specialitate întâlnim numeroase definiții date testelor, însă sintetizând, putem considera ca fiind un instrument constituit dintr-o probă sau o serie de probe elaborate în vederea elaborării prezenței sau absenței unui fenomen psihic, a unui comportament natural sau un stimul dat.

Pentru ca aceste probe să răspundă cerințelor unui test trebuie standardizate sau etalonate. Prin standardizare înțelegem precizarea unor reguli și cerințe privitoare la administrarea testelor, înregistrarea și evaluarea rezultatelor lui, cum ar fi instructajul necesar înainte de administrare, stabilirea modalităților de răspuns și a felului de a face evaluarea rezultatelor. Etalonarea constă în elaborarea unei scări considerată ca etalon la care se face măsurarea și evaluarea acestora. Testul trebuie să îndeplinească anumite condiții cum ar fi: fidelitatea, validitatea și sensibilitatea.

În practica pedagogică folosirea testului se numește testare și se comportă precum niște răspunsuri verbale, motorii, grafice, precum și ca o apreciere după criterii stabilite anterior. Testele oferă date despre persoana respectivă, unele dintre ele neputând fi obținute pe alte căi. Consecințele unei aprecieri pripite și inexacte asupra personalității copilului, pornind de la datele unui test, pot fi uneori grave. Răspunderea morală a cercetătorului este implicată nemijlocit în asemenea aprecieri.

În vederea cunoașterii și tratării diferențiate a elevilor în procesul instructiv-educativ, am aplicat probe de lucru cu sarcini diferite: probă de analiză și sinteză, de comparare, de generalizare și de clasificare. Pe baza rezultatelor individuale obținute de fiecare copil la probele date, am putut să mă orientez mai bine în tratarea individuală și în stimularea adecvată a copiilor în raport cu particularitățile psiho-fizice ale acestora.

Am ținut seama ca problemele cuprinse în testele de cunoștințe să răspundă următoarelor cerințe: să fie accesibile tuturor copiilor; să fie formulate clar și precis; să cuprindă o singură problemă.

Experimentul pedagogic. Experimentul pedagogic presupune crearea unei situații noi prin introducerea unor modificări în desfășurarea acțiunii educaționale, cu scopul verificării ipotezei care a declanșat aceste inovații. El trece prin trei faze: faza prealabilă intervenției factorului experimental când se selecționează eșantioanele, se testează situația și trăsăturile; faza administrării factorului experimental și faza înregistrării rezultatelor.

Am folosit experimentul în cadrul orelor de limba și literatura română, pornind de la ipoteza că adevăratele comori ale sufletului, poveștile mențin o adeziune afectivă față de tot ce e mai frumos, mai curat, mirific și inedit în această lume a copilăriei. Fantezia cunoașterii resimțită încă de la fragede vârste, se conturează treptat, pe măsură ce copilul dobândește noi și noi experiențe de învățare, le transfigurează în comportamente de înaltă ținută morală și estetică.

Problemele fiind atât de multiple și complexe, am urmărit în experimentul întreprins obiectivele de bază în dezvoltarea capacităților de receptare orală, de exprimare orală, respectiv de receptare a mesajului scris (“citirea/lectura”) și de exprimare scrisă.

Metoda analizei produselor. Această metodă presupune analiza diferitelor produse ale activităților copiilor și a documentelor școlare cu scopul relevării unor trăsături ale personalității acestora, prin prisma obiectivării în produsele muncii: desene, obiecte confecționate, fișe de lectură. Metoda oferă indirect cercetătorului diferite date privitoare la acțiunea educațională, îndeosebi asupra rezultatelor ei.

Produsele activității ne permit să facem previziuni în legătură cu dezvoltarea personalității copiilor și să depistăm cauzele unor manifestări comportamentale ale lor. Prin această metodă am obținut date referitoare la priceperile și deprinderile copiilor, la reprezentările pe care le au, la atitudinea față de muncă, față de produsele muncii lor. Am aplicat diverse tipuri de fișe de recuperare, de dezvoltare, de creativitate și de evaluare. Instrumentul de lucru folosit în cadrul acestei metode a fost îndrumarea permanentă a colectivului de copii, observațiile zilnice și periodice cu privire la evoluția copiilor.

Metodologia cercetării a fost adaptată adecvat particularităților de vârstă ale elevilor și specificului muncii instructiv-educative cu elevii ciclului primar.

5. 4. Prezentarea, analiza și interpretarea rezultatelor

Tema cercetării a fost stabilită în urma constatării că elevii participă cu mai mult interes la lecțiile în care predarea se face îmbinând armonios metodele tradiționale cu cele moderne, rezultatele obținute fiind mai bune decât în cazul utilizării exclusive a metodelor tradiționale.

Experimentul s-a desfășurat pe parcursul anului școlar 2013-2014, la Școala Gimnazială Șerbănești – Rociu, având ca subiecți elevii din clasa a IV-a, în număr de 11.

Eșantionul de conținut: având în vedere obiectul cercetării, vor fi luate în considerare obiectivele, conținuturile prevăzute de programa școlară în vigoare care aparțin sferei de interes a prezentei lucrări precum și activitățile de învățare care se pretează acestora.

În urma testelor se observă o creștere a cunoștințelor, o mai bună însușire a textelor literare, ilustrate de ponderea mărită a notelor Suficient, Bine, Foarte bine.

Voi urmări prin aplicarea unor metode și procedee noi, ca majoritatea elevilor din clasă să devină elevi activi. Aș putea spune că un elev este activ atunci când depune un efort de reflexie personală, interioară și abstractă, care presupune o acțiune mintală de căutare, de cercetare, de elaborare a unor cunoștințe și nu atunci când acesta se menține la nivelul unor acțiuni concret-senzoriale, intuitive sau când elevul în mod prioritar receptează și reproduce cunoștințele. Îmbinarea metodelor moderne cu cele tradiționale contribuie la creșterea motivației învățării, la crearea unei atitudini pozitive la elevi față de studiul limbii și literaturii române.

Pentru colectarea datelor am folosit observația psihopedagogică însoțită de o analiză a produselor activității elevilor (caiete de teme, fișe de lectură, fișe de evaluare, creații literare, compuneri după texte narative, portofoliu) și a documentelor școlare, convorbirea, experimentul pedagogic, testele.

În prelucrarea, interpretarea și prezentarea rezultatelor experimentului am folosit metode statistice și prezentarea sub formă de tabele, grafice pentru a evidenția progresul obținut prin introducerea unor variabile ameliorative.

Descrierea clasei de elevi: Pentru verificarea ipotezei de lucru și atingerea obiectivelor, mi-am orientat atenția asupra unui eșantion de unsprezece elevi reprezentând clasa a IV-a de la Școala Gimnazială Șerbănești. Elevii au vârsta cuprinsă între 10 – 11 ani. Cei mai mulți dintre copii au împlinit 10 ani în timpul anului 2014, iar anul acesta prezența a fost de 100% aproape zilnic, absențele fiind doar din motive obiective (condiții climatice, probleme de sănătate). Părinții copiilor au studii medii. Se constată la aceștia o mare deschidere spre cunoaștere, dorind să asigure copiilor o cât mai bună educație.

Etapele cercetării:

1. Etapa constatativă: s-a desfășurat în primele două săptămâni din anul școlar 2013-2014, în perioada evaluării inițiale. Rezultatele obținute la probele inițiale mi-au furnizat informații despre nivelul la care se află elevii la începutul anului școlar, cu precădere la limba română.

2. Etapa experimentală s-a desfășurat în perioada octombrie 2013 – 30 aprilie 2014.

3. Etapa finală s-a desfășurat în mai 2014.

După aplicarea testelor inițiale, sumative și finale, s-au centralizat datele furnizate de acestea în tabele centralizatoare analitice și sintetice, care au facilitat sesizarea eventualelor lacune, a eficienței mai mari sau mai reduse a strategiilor alese, inițierea unor programe de compensare sau dezvoltare specifice, prin valorificarea valențelor activ-participative ale metodei didactice ce a fost aleasă ca factor de progres.

1. Etapa inițială, constatativă

Primul pas în realizarea efectivă a cercetării constă în testarea nivelului cunoștințelor matematice la începutul anului școlar, planificându-se astfel evaluări inițiale.

În etapa inițială, constatativă a nivelului de cunoștințe literare ale elevilor și de aplicare a lor în situații practice, de evaluare, rezultatele au indicat un nivel corespunzător al cunoștințelor în ceea ce privește receptarea textului narativ corespunzător obiectivelor de referință pentru clasa a IV-a.

Din analiza răspunsurilor obținute la chestionarul aplicat se poate constata că textul narativ este preferat de către aproximativ 70 % dintre elevi (anexa 1).

Din prelucrarea datelor obținute în urma aplicării testului inițial (anexa 2) reiese faptul că doar un procent de 72,50% demonstrau un nivel ridicat al cunoștințelor în ceea ce privește receptarea textului narativ corespunzător obiectivelor de referință pentru clasa a IV-a.

Analizând lucrările elevilor am putut observa că elevii care întâmpină greutăți în exprimarea orală, care au un vocabular sărac pentru nivelul lor de vârstă nu se descurcă în activitatea de compoziție. Indiferent de cât de multă imaginație creatoare posedă un elev, activitatea sa de creație este un eșec deoarece el nu reușește să-și aștearnă ideile pe hârtie într-un mod corect și coerent.

Tabel cu rezultatele obținute

Calificative obținute

Tabel cu procentajele obținute

Pe baza tabelelor s-au întocmit:

HISTOGRAMA NR. 1

DIAGRAMA RADIALĂ NR. 1

2. Etapa formativ – ameliorativă

În această etapă la lecțiile ce aveau ca subiect un text epic s-a lucrat intens, s-a folosit în mod creator lectura explicativă și alte metode activ-participative, jocuri didactice, metode moderne care să asigure o receptare eficientă și un progres real al nivelului cunoștințelor.

Atunci când s-a studiat un text epic, indiferent de specie, am aplicat periodic teste de evaluare formativă, unde am propus elevilor itemi din toate categoriile, ce solicită foarte mult gândirea creatoare și capacitatea elevilor de a analiza textul.

Aceste teste și rezultatele lor mi-au permis cunoașterea imediată a erorilor, a dificultăților de receptare, îndreptarea și eliminarea lor din mers prin îmbunătățirea demersului metodic și a calității metodologiei aplicate.

Modul în care am realizat aprecierea rezultatelor obținute a influențat conduita emotivă a elevilor. De aceea am apreciat pozitiv răspunsurile originale, spontaneitatea, exprimarea liberă a propriilor opinii. Aprecierile pozitive pe tot parcursul activităților desfășurate au determinat stări afective tonifiante, dar și mobilizarea subiecților în rezolvarea sarcinilor.

3. Etapa finală

La sfârșitul perioadei de formare (și în urma activităților ameliorative) s-a realizat evaluarea finală. În acest sens, în vederea stabilirii nivelului de pregătire pe care elevii clasei a IV-a l-au atins s-a aplicat un test individual, care a constat într-un număr diversificat de sarcini didactice, corespunzătoare obiectivelor stabilite pentru nivelul lor de vârstă.

Tabel cu rezultatele obținute

Tabel cu procentajele obținute

Pe baza tabelelor s-au întocmit:

HISTOGRAMA Nr. 2

DIAGRAMA RADIALĂ Nr. 2

În etapa de evaluare finală a nivelului de dezvoltare a capacităților elevilor de receptare a textului narativ, rezultatele au indicat o creștere semnificativă a nivelului de cunoștințe acumulate.

Din prelucrarea rezultatelor obținute la testul final se evidențiază un procent de realizare a itemilor de 79,41%. Se constată că performanțele elevilor clasei a IV-a au crescut semnificativ în ceea ce privește receptarea textului narativ, în special a basmului.

Nu doar aceste teste mi-au oferit informații despre progresul elevilor, ci și observarea sistematică în timpul activităților organizate și analiza produselor activității lor. Toate aceste modalități de evaluare mi-au confirmat, în final, faptul că teoria didactică pe care am ales-o a dat rezultatele sperate.

Aplicând un demers metodic bazat pe folosirea în mod creator a unui complex de metode activ-participative și moderne, a unui set de teste formative specifice receptării basmului și poveștii, se vor obține progrese reale în ceea ce privește capacitatea micilor cititori de a recepta eficient și corect mesajul fiecărui text și le va fi un real sprijin în munca viitoare cu textul.

CONCLUZII

Basmele, prin conținutul și forma lor literar-estetică, dispun de valențe formative de conturare a cititorului receptor de literatură. Epicul, caracterizându-se printr-o dispunere mai liberă, una mai firească a cuvintelor în frază, reușește să reflecte cu multă relevanță procesul de formare, de evoluție a caracterelor, a tipurilor umane, să dezvăluie în profunzime sufletul omului, să-l plaseze în situații de viață atât de apropiate de cele din realitate.

Opera epică, și implicit basmul, dispune de un potențial formativ incontestabil. Textele narative iau în discuție o multitudine de teme, de probleme din realitate, prezintă prin personajele plasate în acțiune tipologii umane care vehiculează valori etice și culturale, scot în evidență stiluri de exprimare, aspecte originale de reflectare a ambientului, devin modele de exprimare literară pentru cititori.

Prin potențialul său formativ opera epică, și implicit basmul, solicită și un demers educațional prin care să poată contura o personalitate integră, ale cărei dimensiuni definitorii să fie: un cititor școlit, instruit pentru receptarea textului epic, o persoană cu un cod de valori preluat din cărțile citite, un interlocutor cu abilități de comunicare, unul care să poată discuta / polemiza în baza operei epice citite, un cititor motivat să caute cartea de valoare.

Stimularea gândirii creative a școlarilor mici cu ajutorul basmelor și poveștilor este unul din obiectivele majore care se realizează în clasele primare, deoarece acestea sunt cele mai apropiate de sufletul și inima școlarilor mici, prin personajele fabuloase și acțiunile acestora.

Orice lecție de Limba și literatura română trebuie să cuprindă ca unități de evaluare: exerciții de vocabular, exerciții de imaginație și creativitate, exerciții specifice textului narativ, exerciții de semantică și semiotică, exerciții de joc de rol, exerciții de critică „pro” și „anti”, analiza personajelor.

Aplicarea modalităților eficiente de predare-asimilare a basmelor și poveștilor în școală rămâne o problemă actuală în predarea literaturii ca disciplină școlară, realizarea căreia depinde atât de nivelul de pregătire teoretico-literar și psihopedagogic al invățătorului, de obiectivele educației literare fixate în curriculumul școlar, cât și de elaborarea unei strategii de predare-învățare, în care rolul decisiv îl are adecvarea și mânuirea măiestrită, cu un grad sporit de eficiență a modalităților de lucru pe text.

Prin diversitatea de metode și procedee folosite la clasă am urmărit implicarea tuturor elevilor în actul de învățare și receptare, achiziționarea și utilizarea în situații concrete a unui limbaj teoretico-literar adecvat, formarea deprinderilor de muncă intelectuală, sistematizarea anumitor concepte prin textul epic analizat, redactarea textelor proprii de interpretare a fenomenelor literare specifice genului epic, formarea deprinderilor de comunicare. Prin tehnicile propuse s-a urmărit eficientizarea demersului didactic. Esența formării cititorului receptor de literatură epică depinde foarte mult de tehnologia aplicată în demersul didactic.

Experimentul realizat a dovedit că studiul basmului contribuie la achiziții de ordin creativ, problematizant și, în cele din urmă, etic, contribuind în același timp la dezvoltarea vocabularului, dar și a sensibilității micilor cititori.

BIBLIOGRAFIE:

Andrei, Mariana, Introducere în literatura pentru copii, Ed. Tiparg, Pitești, 2010;

Andrei, Alexandru, Valori etice în basmul fantastic, Ed. Societatea literară „Relief românesc”, București, 1979;

Bărbulescu, Gabriela, Beșliu, Daniela, Metodica predării limbii și literaturii rămâne în învățământul primar, Ed. Corint, București, 2009;

Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, Ed. Minerva, București, 1981.

Berca, Ion, Metodica predării limbii române, EDP., București, 1966;

Blaga, Lucian, Ceasornicul de nisip, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1973;

Bratu, Bianca, Preșcolarul și literatura, Ed. Didactică și Pedagogică, 1977;

Bratu, Bianca, Literatura si educatia estetica a preadolescentului, E.D.P., București 1970;

Călinescu, George, Cronicile optimistului, Editura pentru literatură, București, 1964 ;

Călinescu, George, Estetica basmului, Ed. pentru literatură, București,1965;

Cândroveanu, Hristu, Literatura română pentru copii. Scriitori contemporani, București, 1988;

Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980;

*** Dicționar de pedagogie, Ed. Didactică și Pedagogigă, București, 1979;

Dottrens, Robert, (și colab.), A educa și a instrui, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970;

Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, București, 1995;

*** Gheorghe, Alexandru (coord.), Metodica predării teoriei literare la ciclul primar – clasele a III – a și a IV – a, Ed. Sitech, Craiova, 2011;

Goia, Vistian, Literatura pentru copii și tineret, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000;

Ion, Laurenția, Literatura pentru copii. Noțiuni teoretice și aplicabilitate practică, Ed. Paradigme, Pitești, 2009;

Logel, Dumitru; Popescu, Elena; Stroescu – Logel, Elena, Sinteze de metodică a predării limbii și literaturii româneîn învățământul primar, Ed. Carminis, Pitești, f.a.

Matei, Dumitru, Noțiuni de teorie a literaturii, Ed. All Educational S.A., București, 1996;

Molan, Vasile, Bizdună, Maria, Didactica limbii și literaturii române. Proiectul pentru învățământul rural, MEC, 2006;

Molan, Vasile, Bănică, Lavinia, Pedagogie pentru învățământul primar și preșcolar – Literatura română și literatura pentru copii. Proiectul pentru învățământul rural, M.E.C., 2005;

Muster, Dumitru, Metodologia cercetării în educație și învățământ, Ed. Litera București, 1985;

Negrilă, Iulian, Literatura pentru copii, Ed. Multimedia, Arad, 1996;

Rațiu, Iuliu, O istorie a literaturii pentru copii și adolescenți, Ed. Bilioteca Bucureștilor, București 2003;

Rogojinaru,Adela, O introducere în literatura pentru copii, București, Oscar Print, 1999;

Roșca, Alexandru, Creativitatea generală și specifică, Ed. Academiei R.S.R., București, 1981;

Parfene, Constantin, Literatura în școală, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1997;

Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii romane în școala. Ghid teoretico-aplicativ, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Pascadi, Ion, Nivele estetice, Ed. Academiei, București, 1972;

Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1990;

Propp, Vladimir, Morfologia basmului, București, Ed. Univers, 1970.

Roșianu, Nicolae, Stereotipia basmului, Ed. Univers, București, 1973;

Roșianu, Nicolae, Eseuri despre folclor, Ed. Univers, București,1981;

Slavici, Ioan, Povești și nuvele, Ed. Doina, București, f.a.;

Spirea, Isabela E., Basmul și importanța lui în educație, Ed. Ideea Europeană, București, 2011;

Stanciu, Ilie, Literatura pentru copii, E.D.P., București, 1968;

Stoica, Cornelia, Vasilescu, Eugenia, Literatura pentru copii. Manual pentru licee pedagogice, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1994;

Varzari, Elena, Taiban, Maria, Metodica – Cunoașterea mediului înconjurător și dezvoltarea vorbirii, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975;

Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, Ed. Univers, București 1973;

Vianu, Tudor, Estetica, Editura Orizonturi, București, 2011;

Vrabie, Gheorghe, Structura poetică a basmului, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975;

Vrabie, Gheorghe, Proza populară românească, Ed. Albatros, București, 1986;

Vrabie, Gheorghe, De civitate rustica, Ed. Grai și suflet – Cultura națională, București, 1999.

Articole:

Nicolae Manolescu, Literatura pentru copii, în „România Literară”, an XXX (1997), nr.25 (25 iunie-1 iulie);

Paul B. Marian, Marin Iorda despre teatrul radiofonic pentru copii, în „Rampa”, an XX (1937), nr.5795 (8 mai);

Vlaicu Bârna, Cartea pentru copii, în „Rampa” (Nouă Ilustrată), an XX (1937), nr. 5763 (28 martie);

Ion Agârbiceanu, Literatura pentru copii și tineret, în „Astra Blăjeană”, nr.3 (44), septembrie 2007, pp.12-13.

Anexa 1

CHESTIONAR

Ce opere îți place să citești:

în proză B) în versuri

Care este ultima carte pe care ai citit-o? ______________________________________________

Care este scriitorul tău preferat? _____________________________________________

Care este poezia preferată? Dar scrierea în proză (povestea, povestirea, romanul) care ți-a plăcut cel mai mult?

________________________ ________________________

Ce personaj din operele citite îți este cel mai drag? ______________________________________________________

Ce personaj nu ți-a plăcut?

______________________________________________________

Scrie trei nume de prozatori (autori de povești, povestiri, romane) și trei nume de poeți.

8. Scrie câte un titlu pentru o creație a fiecărui autor:

Scrie:

Două versuri dintr-o poezie a Elenei Farago

Două versuri dintr-o poezie a lui Mihai Eminescu.

Două versuri dintr-o poezie a lui George Coșbuc.

O propoziție referitoare la o povestire a lui Ion Creangă.

Un personaj din operele lui I.L.Caragiale.

Anexa 2

PROBĂ DE EVALUARE INIȚIALĂ

Citește cu atenție textul următor:

A fost odată, într-o țară îndepărtată un împărat. Acesta avea trei fete tare frumoase și vesele. Pentru că era văduv și amărât revărsase toată dragostea lui asupra fetelor sale.

Într-una din zile, împăratul a întrebat-o pe fata cea mai mare:

Fata mea, cum mă iubești tu pe mine ?

Cum să te iubesc, tată ? Eu te iubesc ca mierea, răspunse ea, fiindcă

ar fi vrut să creadă împăratul că ea îl iubește cel mai mult.

După Petre Ispirescu – Sarea în bucate

Cerințe :

a) Precizează autorul textului.

_______________________________________________________________

b) Care este titlul textului?

_______________________________________________________________c) Identificați care sunt personajele care apar în text.

_______________________________________________________________

Înlocuiește cuvintele de mai jos, enunțate în text cu altele cu înțeles asemănător:

împărat _____________

amărât _____________

odată _____________

dragoste _____________

ar fi vrut _____________

3. Identifică 3 însușiri care îl caracterizează pe împărat și subliniază cuvintele. văduv, trist, vesel, singur, politicos, curios.

4. Găsește cui i se potrivesc trăsăturile :

a. amărât

b. dulce

c. frumoase

Din perechile de trăsături încercuiește-le pe cele care corespund fetei cele mari a împăratului.

b)

1. egoistă / altruistă

2. modestă / încrezută

3. amabilă / nepoliticoasă

4. cinstită / vicleană

6. Redactează în 10 rânduri o compunere despre un împărat în a cărui împărăție nu

ajungea niciodată IARNA.

DESCRIPTORI DE PERFORMANȚĂ

Anexa 3

PROBA DE EVALUARE FINALĂ

Citiți cu atenție textul următor:

A fost cândva o împărăteasă. Ea era frumoasă dar rea. Într-o zi oglinda ei

fermecată i-a spus că Albă-ca-Zăpada, fiica sa vitregă o întrecuse în frumusețe. Atunci împărăteasa îi porunci unui vânător iscusit să ducă fata în pădure și s-o ucidă. Acesta a cruțat-o însă și ea a găsit adăpost în casa piticilor harnici.

După Frații Grimm – Albă-ca-Zăpada

Cerință:

A) Precizați titlul și autorul textului.

B) Reconstituiți povestea punând în ordine enunțurile amestecate mai jos:

Prințesa a înviat și cei doi au făcut nuntă mare.

El a căzut când a coborât racla și mărul a sărit din gâtul fetei.

Albă-ca-Zăpada a murit după ce a mușcat din mărul otrăvit oferit de mama vitregă.

A încercat s-o ucidă dar piticii au salvat-o.

Piticii au pus-o într-un sicriu de cristal și au dus-o în munți.

Mama vitregă a găsit-o cu ajutorul oglinzii.

Un prinț care a văzut-o a vrut să ia sicriul la palat.

Ținând seama de conținutul poveștii completează „cvintetul”:

Pe prima linie scrie cuvântul PITICI.

a. Scrie 2 cuvinte – însușiri, adjective- care se referă la pitici.

b. Scrie 3 verbe care denumesc acțiuni specifice piticilor din poveste.

c. Scrie o propoziție din cel puțin 4 cuvinte despre pitici.

d. Scrie un cuvânt reprezentativ pentru povestea „Albă-ca-Zăpada”.

PITICI

___________ ____________

__________ ____________ ____________

____________ ____________ ___________ ____________

_____________

Completează casetele cu cuvintele care denumesc obiectele fermecate de care se folosește mama vitregă pentru a scăpa de Albă-ca-Zăpada.

Amintiți-vă în care din basmele citite ați întâlnit următoarele situații:

Eroul salvează o prințesă captivă_________________________________

Eroul se bate cu o ființă supranaturală _____________________________

Eroul dobândește o înfățișare nouă_______________________________

Eroul caută ceva inaccesibil____________________________________

Eroul principal este o fată orfană de mamă_________________________

5. Exprimați în scris 3 expresii specifice basmului:

expresia de început:________________________________________

expresia de desfășurare a acțiunii_____________________________

expresia de final:___________________________________________

6. Construiește un scurtă compunere în care să povestești cum o zână a fost răpită din palatul ei de cleștar. Textul trebuie să conțină toate etapele specifice basmului pe care să le marchezi prin aliniate.

DESCRIPTORI DE PERFORMANȚĂ

PROIECT DIDACTIC

Clasa: a II-a

Disciplina: Limba și literatura română

Unitatea de învățare: „Sărbători de iarnă”

Subiectul: „Crăiasa Zăpezii”de Hans Christian Andersen

Tipul lecției: mixtă

OBIECTIVE CADRU:

Dezvoltarea capacității de exprimare orală.

Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris (citirea/lectura).

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ:

2.3- să construiască simple enunțuri , corecte din punct de vedere gramatical;

3.1- să sesizeze logica flexiunii verbale și nominale a cuvintelor românești la nivelul mesajului scris;

3.2- să citească fluent și corect un text cunoscut de mică întindere;

3.4- să deducă sensul cuvintelor necunoscute din text;

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

Cognitive

O1- să citească textul cursiv și expresiv;

O2- să explice cuvintele și expresiile și să formuleze enunțuri cu acestea;

O3- să formuleze întrebări și răspunsuri la întrebări referitoare la text;

O4- să identifice personajele textului;

O5- să găsească cuvinte cu același înțeles sau cu înțeles opus pentru cuvinte date;

O6- să formuleze enunțuri cu sensuri diferite ale unui cuvânt;

b)Psiho-motorii

O7- să stea corect în bancă;

O8- să se deplaseze la tablă sau la calculator pentru a rezolva sarcini;

Afective

O9- să participe cu interes la activitățile propuse;

O10-să coopereze cu colegii la activitățile în echipă.

STRATEGIA DIDACTICĂ

Metode și procedee: conversația, explicația, lectura demonstrativă, jocul didactic, brainstorming, ciorchinele.

Mijloace de învățământ: planșă cu aspecte ilustrative ale textului, CD, calculator, fișe de lucru.

Forme de organizare: activitate frontală, activitate individuală, activitate în echipă.

RESURSE

¤ Carmen Iordăchescu- „Să dezlegăm tainele textelor literare”, Editura CARMINIS, Pitești, 2004;

¤ Marcela Peneș- Manual de limba și literatura română, Editura ANA, București, 2004;

¤ Ioan Șerdean – Metodica predării limbii române, Editura CORINT, București, 2005.

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

1.Moment organizatoric

Elevii pregătesc obiectele necesare lecției,

2.Captarea atenției

-Învățătoarea le recită elevilor versurile:

„După chip cunoști o floare,

Ciocârlia după cânt,

Aurul după culoare,

Iar pe om după cuvânt.”

-Elevii selectează din versurile poeziei titlul lecției pe care au învățat-o în ora precedentă de limba română-„Cuvântul”

-Se explică înțelesul ultimului vers „Iar pe om (îl cunoști) după cuvânt”.

3.Verificarea temei scrise și a lecției

-Se citește tema scrisă (formularea unor enunțuri cu sensuri diferite ale cuvântului trece ).

-Elevii care consideră că au cele mai corecte și mai frumos scrise teme ies în fața clasei și își expun caietele.

-Elevii ies la tablă și subliniază din grupurile de litere cuvintele.

-Se sintetizează prin definiția cuvântului (Cuvântul este un grup de litere care are înțeles).

– Cinci elevi ies și aleg cinci baloane pe care sunt scrise cuvinte. Citesc cuvintele și se așează în ordine pentru a forma o propoziție. Un elev din clasă citește propoziția găsită „În lumea poveștilor e minunat.”

4.Anunțarea lecției noi și a obiectivelor

– Li se propune să spargă baloanele. În unul din ele este o surpriză, un mesaj în care se indică titlul lecției noi.

5. Dirijarea învățării

– Se anunță titlul lecției și se prezintă pe scurt conținutul textului. Elevii sunt întrebați ce cred că vor învăța (obiectivele).

– Se scrie titlul pe tablă, iar elevii îl scriu pe caiete.

– Se citește textul model și se formulează două- trei întrebări referitoare la conținut.

– Se scriu pe tablă și în caiete personajele textului, specificându-se dacă sunt reale sau imaginare.

– Elevii citesc textul și identifică cuvintele și expresiile necunoscute care sunt explicate.

– Se citește textul în lanț, selectiv , pe roluri.

– Se motivează utilizarea unor semne de punctuație.

– Se scriu pe tablă sinonimele unor cuvinte date de către elevi : zăpadă, sclipitoare, geamuri, regină, zice.

– Se rezolvă oral exercițiul nr.5 din culegere care cere găsirea unor antonime pentru cuvinte date.

– Se face portretul pentru Crăiasa Zăpezii sub formă de ciorchine.

Se selectează din text expresiile cele mai frumoase.

– Se formulează oral enunțuri folosind expresia „flori sclipitoare de argint”

– Lucrând pe echipe, elevii vor găsi cât mai multe comparații pentru „fulgii de nea”. Va câștiga echipa care va găsi cele mai multe comparații.

– Elevii vor spune ce cuvinte le vin în minte când rostesc cuvântul „zăpadă”( rece, moale, albă, pufoasă, iarnă, bulgări, om de zăpadă, schiuri, Moș Crăciun).

-Se argumentează de ce autorul a dat textului titlul „Crăiasa Zăpezii”

6.Asigurarea retenției și a transferului

-Un elev va prezenta la monitor aspecte din viața și din opera lui Hans Christian Andersen

-Câțiva elevi recită versuri referitoare la personaje din opera autorului.

-Elevii recunosc personajele la care se face referire și sunt îndemnați să citească povești scrise de același autor.

-Elevii vor denumi textul învățat și vor arăta ce le-a plăcut mai mult în lecție.

-Se dă tema pentru acasă (să răspundă la întrebările a, b, c din manual și să citească textul)

-Elevii fac aprecieri cu privire la modul cum au răspuns și cum s-au implicat pe parcursul lecției, în fiecare etapă.

PROIECT DIDACTIC

CLASA: a III-a

ARIA CURRICULARĂ: Limbă și comunicare

OBIECTUL: Limba și literatura română

SUBIECTUL: ,,Făt-Frumos din lacrimă”, după Mihai Eminescu

UNITATEA DE ÎNVAȚARE: Primăvara

TIPUL LECȚIEI: predare-învațare

OBIECTIVE CADRU:

Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral;

Dezvoltarea capacității de exprimare orală;

Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris.

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ:

să desprindă informații de detaliu dintr-un mesaj ascultat;

să distingă sensul cuvintelor într-un enunț;

2.2. să pronunțe clar și corect enunțuri;

3.2. să desprindă informații esențiale dintr-un text citit;

3.4. să citească în ritm propriu un text nou de mică întindere;

3.5. să manifeste interes pentru lectură.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

cognitive:

O1: să citească textul corect, conștient și expresiv;

O2: să explice cuvintele necunoscute și să alcătuiască enunțuri cu ajutorul acestora;

O3: să răspundă la întrebări legate de conținutul textului;

O4: să folosească tonul potrivit, cerut de semnele de punctuație;

O5: să identifice titlul și autorul textului.

afective:

O6: să participe cu interes la lecție;

O7: să-și formeze un stil propriu, disciplinat și eficient;

psihomotorii:

O8: să-și adapteze ținuta și efortul fizic specifice activității desfășurate.

STRATEGII DIDACTICE:

expozitiv;

dialogat;

bazate pe activitatea de cooperare a elevilor;

METODE ȘI PROCEDEE:

explicația;

conversația euristică;

problematizarea;

ciorchinele.

MATERIAL DIDACTIC:

fișe de lucru;

planșă didactică.

FORME DE EVALUARE:

formativă – prin analiza și motivarea răspunsului;

sumativă – prin aprecierea finală asupra obiectivelor.

MATERIAL BIBLIOGRAFIC:

,,Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de limba și literatura română”;

,,Limba și literatura română”, manual pentru clasa a III-a, Ed. Aramis,2005;

,,Să dezlegăm tainele textelor literare”, clasa a III-a, Carmen Iordăchescu, Pitești, 2004;

,,Curriculum Național” – programa școlară pentru clasa a III-a

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

I. Moment organizatoric

Organizarea colectivului de elevi. Asigurarea climatului de încredere reciprocă între învățător și elevi pentru reușita actului didactic.

II.Reactualizarea cunoștințelor

Verificarea temei calitativ și cantitativ. Fiecare elev își va autoevalua modul de lucru. Se vor corecta eventualele greșeli.

III. Captarea atenției (spargerea gheții)

Se citește basmul”Făt-Frumos din lacrimă”. Se poartă discuții legate despre ,,tema basmului”.

IV. Anunțarea subiectului și a obiectivelor

Astăzi vom studia basmul ,,Făt-Frumos din lacrimă”, după Mihai Eminescu. Scriem pe tablă și în caiete titlul și autorul basmului.

Dacă veți fi suficient de atenți, la sfârșitul orei veți fi capabili să:

citiți textul;

întelegeți sensul cuvintelor noi;

răspundeți la întrebări legate de text.

V. Dirijarea învățării

Citirea model a textului;

Conversația după prima citire: ( Care este titlul textului? De cine este scris textul? Despre ce se vorbește în text?)

Citirea textului în gând, în ritm propriu;

Citirea textului cu voce tare;

Explicarea cuvintelor necunoscute ( pădure neagră, a se mânia, a cuteza, a se piti, duios etc.);

Elevii sunt solicitați să răspundă la întrebări legate de text ( Care sunt personajele textului? Când se petrece întâmplarea? De ce se considera Genarul înfrânt? Cum încearca Mama-Pădurilor să-l pedepsească pe Făt-Frumos? Care este semnificația acestui basm?);

– Se citește textul pe roluri.

VI. Obținerea performanței și asigurarea feed-back-ului

Se rezolvă pe culegerea ,,Să dezlegăm tainele textelor literare” următoarele exerciții:

Marchează răspunsurile potrivite:

Timpul când se petrece întâmplarea:

* în mijlocul iernii * la sfârșitul iernii * în mijlocul verii

Personajele basmului sunt:

* ghiocelul * Făt-Frumos * moș Omăt

* moș Ger * Genarul * soarele

* IleanaCosânzeana * o gâză * pisica

VII. Asigurarea retenției și a transferului

Se recomandă elevilor să citească integral textul pentru ora viitoare. Sunt rugați să citească din culegerea ,,Să dezlegăm tainele textelor literare”, ,,Reține!”.

Se fac aprecieri asupra desfășurării lecției.

Numele_________________ Data_________________

FIȘĂ DE EVALUARE

(clasa a II-a)

Cenușăreasa

Fata rămase tare necăjită.

Deodată, o mică stea căzătoare a coborât din cer. Zâna începu să rostească cuvinte magice. Ea preschimbă șoriceii în cai și veverițele în servitori. Un dovleac mare a devenit o caleașcă minunată.

Ochii Cenușăresei străluceau ca două stele.

Zâna îi spuse că atunci când orologiul va bate miezul nopții trebuie să plece. Vraja se va rupe.

Nume__________________ Data__________________

FIȘĂ DE EVALUARE

(clasa a III-a)

Mica sirenă

de Hans Christian Andersen (fragmente)

Departe, departe, în largul mării, apa-i albastră ca floarea albăstrelelor, limpede precum cel mai curat cristal și așa de adâncă încât niciodată vreo ancoră nu i-a dat de fund și ar trebui să pui nenumărate turnuri de biserici unele peste altele, ca să poți ajunge din fund până la suprafața apei.

Acolo locuiește poporul mării. (…) în locul cel mai adânc se află palatul regelui mării. (…)

De multă vreme regele mării era văduv și mama lui bătrână îngrijea de casă. Era o femeie deșteaptă (…) și vrednică de toată lauda pentru grija ce purta față de cele șase prințese, nepoatele ei, care de care mai frumoasă.

Cea mai mică însă era mai drăgălașă decât toate; avea fața albă și rumenă cum e foaia de trandafir și ochii albaștri ca albastrul cerului; dar n-avea picioare: trupușorul ei ca și al celorlalte surori se sfârșea printr-o coadă de pește. (…) Era o copilă ciudată, gânditoare și tăcută. Pe când surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, găsite de la corăbii scufundate, ei îi plăcea să împodobească o statuie mică de marmură care înfățișa un prea frumos băiat. O așezase sub o salcie trandafirie care-o învelea într-o umbră violetă. Cea mai mare plăcere a ei era să asculte povestiri despre lumea unde trăiesc oamenii. (…)

– Când vei împlini cincisprezece ani, îi zicea bunica, o să-ți dau voie să te ridici la suprafața mării și să stai pe stâncă la lumina lunii, să vezi trecând corăbiile mari și să cunoști pădurile și orașele. (…)

Când una dintre surori ieșea pentru întâia oară la suprafața apei, ea rămânea întotdeauna fermecată de lucrurile noi ce le vedea; dar după ce se făcea mare și putea oricând să iasă la lumina de afară, nu mai simțea nimic din farmecul dintâi; așa că, după o lună de zile, găsea că-i mult mai frumos în fundul mării și că palat ca al lor nu-i nicăieri. (…) Când plecau cele cinci surori, cea mai mică rămânea singură lângă fereastră, le urmărea cu privirea și-i venea să plângă. Dar sirenele n-au lacrimi și, pentru asta, inima lor suferă și mai mult.

– O! De-aș împlini și eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de pe acum ce mult am să iubesc lumea de sus și oamenii care sunt pe acolo.

Sosi în sfârșit și ziua aceea: împlini și ea cincisprezece ani.

– Acum o să pleci și tu, îi zise bunica, vino să te gătesc ca și pe surorile tale. (…).

Dacă vrei să afli cât mai multe lucruri despre mica sirenă, și despre întâlnirea ei cu tânărul prinț, citește întreaga poveste a lui Andersen.

Transcrie din text fragmentul în care este prezentată mica sirenă.*

Alege răspunsurile corecte:*

– Palatul se afla: a) într-o poieniță cu flori multicolore ;

b) pe fundul mării;

c) pe crestele unui munte.

– Fetele regelui mării erau în număr de : a) șase

b)șapte

c)cinci.

– Prințesele aveau voie să iasă la suprafață când împlineau:

doisprezece ani

douăzeci de ani

c) cincisprezece ani.

3.. Taie propozițile care nu au nici o legătură cu povestea:*

Palatul regelui mării se afla în locul cel mai adânc.

Regele avea șase fete frumoase și o soție harnică.

Fetele aveau fața albă, ochii albaștri și o coadă de pește în loc de picioare.

Fata cea mică se juca cu multe jucării printre care : un ursuleț, o caracatiță, o statuie, un peștișor auriu.

Când împlineau cincisprezece ani, fetele aveau voie să iasă la suprafața apei pentru a vedea lumea.

Fata cea mică aștepta cu nerăbdare ziua când își va putea urma surorile.