Aspecte ale Predarii Realismului Pornind de la Opera Lui Liviu Rebreanu

CUPRINS

Argument

A. Fundamentare teoretică

Capitolul I Considerații teoretice privind realismul

I.1 Realismul – prezentare generală………………………………p.6

I.2 Contextul epicii interbelice……………………………………p.15

Capitolul II Realismul operei lui Liviu Rebreanu

II.1 Coordonate ale prozei rebreniene – teme și motive…………p.23

II.2 Problematica vieții rurale……………………………………..p.34

II.3 Aspecte stilistice ale operei lui Liviu Rebreanu………………p.43

II.4 Posteritatea lui Liviu Rebreanu – Marin Preda……………..p.46

B. Demersul metodico-experimental

Capitolul III Stadiul actual al predării limbii și literaturii române în liceu

III.1 Modele specifice disciplinei………………………………….p.50

III 2 Proiectarea activității didactice…………………………….p.53

III.3 Metode tradiționale și moderne folosite în predarea limbii și literaturii române…………………………………………………………………p.63

Capitolul IV Aspecte metodico-didactice ale predării realismului pornind de la opera lui Liviu Rebreanu

IV.1 Utilizarea metodelor tradiționale în predarea operei lui Liviu Rebreanu…………………………………………………………………………..p.66

IV.2 Utilizarea metodelor moderne în predarea operei lui Liviu Rebreanu…………………………………………………………………………..p.71

Concluzii

Bibliografie

Anexe

ARGUMENT

Lucrarea de față își propune să urmărească evoluția curentului realist atât în spațiul european, cât și în cel românesc, pornind de la manifestul literar inițiat de Champfleury în anul 1857. Acesta a evidențiat încă de la început caracterul strict al realismului, precum și imparțialitatea de care trebuie să dea dovadă scriitorul în demersul său literar. Realismul presupune veridicitate, stil impersonal, obiectiv, fiind o reacție evidentă împotriva romantismului, iar tematica sa se raportează în primul rând la imaginea societății, la mediul care influențează în mod direct comportamentul individului, acesta reprezentând produsul societății în care trăiește. Realismul este specific prozei și vizează abordarea unor tehnici precum: descrierea, detaliul semnificativ, analiza psihologică, fiecare dintre acestea implicând un stil impersonal și echilibrat.

Am ales tema Aspecte ale predării realismului pornind de la opera lui Liviu Rebreanu spre a fi cercetată, întrucât realismul reprezintă o sursă variată de teme și motive care contribuie la dezvoltarea literaturii, iar metodele selectate în activitatea de predare sporesc capacitățile de comunicare ale elevilor, consolidând și sistematizând cunoștințele acestora. Scopul cercetării este acela de a argumenta eficacitatea utilizării metodelor didactice în activitatea de educare a limbajului, precum și de a descoperi și remarca cele mai avantajoase strategii didactice care, prin aspectele lor instructiv-educative, să asigure un spor cognitiv relevant. Limba și literatura română are un statut bine definit în structura examenului de bacalaureat, iar ponderea sa este reflectată prin cele două forme obligatorii de evaluare a performanțelor: în competențele lingvistice de comunicare orală în limba română și în competențele generale și specifice dobândite pe durata învățământului secundar superior, liceal ( proba scrisă), probă comună tuturor filierelor, profilurilor și specializărilor. Competența generală care se pliază realismului vizează punerea în context a operelor studiate prin raportare la epocă sau la curentul literar. Din aceasta derivă competențe specifice precum: identificarea și explicarea relațiilor dintre operele literare și contextul cultural în care au apărut acestea, construirea unei viziuni de ansamblu asupra fenomenului cultural românesc.

În ceea ce privește demersul științific voi porni de la o prezentare generală a curentului literar care a luat naștere în Franța în secolul al XIX-lea ca o reacție împotriva romantismului, urmând să evidențiez particularitățile sale prin referire la operele unor scriitori precum: Balzac, Flaubert, Stendhal din literatura franceză. Voi prezenta evoluția realismului în literatura română, acesta dezvoltându-se odată cu apariția speciilor prozei românești, mai întâi prin fiziologie, la Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu, apoi prin schiță, nuvelă și roman, la Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu, I.L.Caragiale, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, G. Călinescu. Într-un context literar divers prin tematică și formule narative, proza lui Liviu Rebreanu impune definitiv viziunea realist-obiectivă, creația epică densă, organizată în structuri solide, arhitectonice.

Demersul meodico-experimental va implica o analiză a stadiului actual al predării limbii și literaturii române în liceu prin evidențierea modelelor specifice disciplinei, a etapelor proiectării didactice care presupune: lectura programei, planificarea calendaristică, proiectarea secvențială (a unităților de învățare), proiectarea unei lecții. Programele școlare sunt structurate în așa fel încât să permită centrarea pe competențele ce urmează a fi formate la elevi și în același timp să asigure corelarea conținuturilor învățării cu aceste competențe. Cercetarea vizează aplicarea unor metode didactice tradiționale și moderne la clasă, în încercarea de a stimula motivația elevilor pentru învățare, de a spori interesul pentru lectură.

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND REALISMUL

1.1 Realismul – prezentare generală

Curentul literar este definit ca o mișcare literară dintr-o anumită perioadă social-istorică, reunind scriitorii care împărtășesc principii estetice similare, se raportează într-o manieră comună la o anumită tradiție literară, concordă în preferințele pentru anumite genuri și specii literare și utilizează în opera lor modalități artistice similare. Principiile estetice ale unui curent sunt cristalizate, de obicei, într-un manifest literar, dar există și curente reprezentate de mai multe manifeste.

Curentele literare nu există în stare pură, între ele apărând interferențe, iar opera unui mare scriitor nu poate fi subsumată în totalitate unui singur curent. Marii scriitori depășesc limitele unui curent sau ilustrează mai multe curente literare, dar își creează opera într-o epocă sau în alta; clasificarea lor se face din motive didactice, însă fără a putea surprinde originalitatea operei sau interferențele specifice.

Realismul este un curent literar care a luat naștere în Franța în secolul al XIX-lea și se caracterizează prin cultivarea unei arte a observației și analizei. Scriitorii realiști s-au străduit ca, în operele lor, să înfățișeze veridic viciile și virtuțile personajelor, să cerceteze și să zugrăvească evenimentele principale ale societății, să facă o istorie a moravurilor. Tipurile sociale caracteristice pe care realismul le aduce în prim-plan sunt ariviștii și oamenii de afaceri; nu trebuie să se conchidă că doar aceștia pot oferi caracter realist unei scrieri. Izvorâtă din tumultul vieții de fiecare zi, o astfel de operă înfățișează, în egală măsură, personaje reprezentative pentru largi categorii sociale, exponenți ai celor mulți, acționând în împrejurări tipice pentru o anumită etapă istorică.

Doctrina estetică realistă a apărut în plină epocă de afirmare a romantismului pe care îl neagă, căpătând vigoare și amplitudine în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă pe care o va marca profund din punct de vedere artistic. Termenul provine din fr. réalisme, desemnând o metodă de creație ce reflectă, ca o reacție împotriva romantismului, lumea în varianta sa obiectivă, neidealizată, cu preocuparea de a respecta veridicitatea, cauzalitatea, tipicitatea și caracterul concret al mediului, al fizionomiilor, al reacțiilor psihice și al detaliilor. Curentul fusese prefigurat ca metodă de creație aplicată de Balzac, care își întemeiază în Comedia umană o lume proprie, în sensul celebrei sale aserțiuni că este un "secretar al realității", purtând "o lume întreagă în cap". Acțiunile romanelor balzaciene se desfășoară între zidurile cetății, în faubourg, într-un orizont închis, impus de realitatea apăsătoare a vieții. Balzac este un "arheolog al vieții sociale", un "înregistrator al profesiunilor"; menirea scriitorului este "să compună tipuri prin reunirea trăsăturilor mai multor caractere omogene". În orizontul închis al orașului exista o varietate, aproape infinită, de personaje, cele mai multe comune prin lipsa de orizont și prin absența dorinței de ieșire din banal, din monotonia vieții, pe care Balzac le grupează în caractere. Spectacolul oferit de aceste păpuși grotești este însăși Comedia umană, omul apărând în toată realitatea sa de ființă minoră și crudă, departe de vremurile eroice și de timpul mitic al epopeilor pe care romanul, în epoca modernă, le substituie.

Deși noțiunea de realism este folosită încă din 1826, iar operele realiste semnate de Stendhal și Balzac apar încă din 1830, preocupările pentru teoretizarea curentului vor apărea mai târziu, odată cu manifestul lui Champfleury din anul 1857 intitulat Le réalisme. Acesta respinge toate formele contemporane ale literaturii romanești, cu excepția romanului balzacian. Consideră realismul ca fiind curentul demn de acea epocă de maturitate a omenirii, căci publicul modern era însetat de adevăr, autorul trebuind să aibă ca materie omul contemporan. Champfleury privea acest curent ca fiind unul strict, ce prezenta doar două posibilități în fața scriitorului: ori se va zugrăvi pe sine însuși, ori va zugrăvi societatea și multiplele ei interacțiuni, așa cum a făcut Balzac. Pentru a atinge acest scop, romancierul trebuie să abandoneze orice parțialitate și să devină cât mai impersonal cu putință. Pentru a fi veridic, acesta trebuie să fie uneori crud, dar întotdeauna îndrăzneț, să disprețuiască recriminările publicului temător sau ipocrit. Astfel, realismul teoretic va fi mai bine aplicat la realitatea vulgară, la o clasă mai aproape de natură și de adevărul omenesc, și nu la înalta societate.

Pentru Maxim Gorki, realismul reprezintă o reflecție adevărată a realității, o reprezentare „care smulge din haosul întâmplărilor de viață relațiile dintre oameni și caracterele cele mai semnificative, cel mai des repetate, adună trăsăturile și faptele din caractere și evenimente care se întâlnesc frecvent și creează din ele tablouri de viață, tipuri de oameni”.

Drept caracteristici generale ale realismului sunt veridicitatea și reflectarea fidelă a realității. Mimesis-ul află în realism o nouă epocă de glorie. Pentru Stendhal, romanul este „o oglindă purtată de-a lungul unui drum”, iar Balzac este de părere că idealul său de a realiza imaginea completă a unei civilizații presupune reflectarea ei fidelă, cu vicii și virtuți, pasiuni și remușcări, fapte bune și fapte rele, fără a idealiza. Aria tematică se raportează la societate, înțeleasă ca un organism viu, dinamic, ca un mediu care explică prin datele sale comportamentul personajelor. Această caracteristică a realismului va fi exagerată mai târziu în cadrul naturalismului. Relațiile sociale de tip capitalist au în centrul lor banul, care marchează în mod fatal destinele eroilor, eroi ce prezintă tipologii umane. Eroul devine ceea ce societatea face din el, iar această tehnică de învinuire a societății pentru eșecul individului devine o critică aspră ce împinge către corectarea elementelor negative; de asemenea, proza realistă se mai remarcă și prin descrierea unor fapte și existențe mărunte apelând la tehnica detaliului semnificativ, la analiza psihologică, toate acestea fiind săvârșite într-un stil strict impersonal și echilibrat. Astfel, omul devine produsul societății, iar societatea creează diferențierile în rasa umană și constituie cauza feluritelor caractere. Societatea seamănă cu natura, căci ea creează speciile sociale în funcție de care omul trăiește și acționează. Balzac realizează conjuncția individ- societate- istorie, prin care face din personajul literar „ referința vie a unui determinism socio-istoric”, propunând un model de interpretare sociologică a personalității umane, care va avea o imensă valoare de referință pentru cultura universală.

Scopul romanului, așa cum îl înțelege Balzac, este foarte apropiat de cel al istoriei, deci putem spune că autorul voia să facă o istorie a moravurilor epocii lui. În prefața la Comedia umană, Balzac spune: “Inventariind viciile și virtuțile, adunând diferite aspecte sentimentale, zugrăvind caracterele, alegând evenimentele principale ale societății, alcătuind tipuri din unirea la un loc a trăsăturilor mai multor caractere omogene, poate voi ajunge să scriu istoria omisă de atâția istorici, adică istoria moravurilor”.

Marian Popa, autorul studiului introductiv al Realismului, observă că “termenul este derivat din real sau realitate, opunând o realitate reflectată altor realități reflectate. Există două tendințe fundamentale în realizarea raportului literatură-realitate: a reprezenta realitatea așa cum este sau a o denatura, ambele cazuri reprezentând deformări sau falsificări ale realității. Realitatea așa cum este reprezintă convingerea autorului de a nu avea personalitate, lăsând faptele să se expună pe ele însele. Prin realitatea reflectată subiectiv se recunoaște adevărul că impersonalitatea nu există, fiecare scriitor fiind o individualitate, imprimând o anumită culoare realității. Realitatea este percepută de un subiect care este o sensibilitate, o experiență, un sistem de principii, de prejudecăți, de elanuri.”

Realismul devine, în proză, curentul dominant al sfârșitului de secol al XlX-lea și al întregului secol al XX-lea, contribuind la realizarea unor ample fresce sociale, o proiecție vastă în ficțiune a complexei realități pe care o străbate lumea modernă. În Anglia, realismul a fost promovat de Charles Dickens ( Hard Times, Oliver Twist), în Rusia de Dostoievski (Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov, Idiotul), de Tolstoi, cu epopeicul Război și pace, de Gogol și de Cehov. La americani, lumea negrilor și sclavia, lumea omului mărunt, care se înalță cu greu în viață, sunt prezentate de Mark Twain, în Aventurile lui Huckleberry Finn, iar mai târziu, în secolul XX, apar promotorii realismului dur, William Faulkner de pildă (Orașul, Cătunul, Casa cu coloane) reprezentând, la fel ca Swift, un teritoriu imaginar din sudul Statelor Unite, Yocknapatawpha, în care își plasează personajele puternice ale lumii sale fictive. Hemingway, în Bătrânul și marea, trasează parabola omului care încearcă a-și depăși condiția umană, pescarul Santiago fiind expresia deznădejdii insignifiantei ființe umane în fața imensității lumii, într-o luptă comparabilă cu truda lui Sisif.

O altă personalitate importantă care se face remarcată în cadrul realismului este Gustave Flaubert. Acesta reprezintă latura extremă a curentului, fiind mai dur și mai radical în ceea ce privește genul romanesc. El nu și-a expus niciodată ideile într-o formă dogmatică, însă corespondența sa arată cât de mult reflecta asupra tehnicii romanelor sale. Pentru Flaubert, romancierul este înainte de toate un artist al cărui scop este să producă o operă de artă perfectă. El trebuie să facă o operă impersonală, să rămână impasibil în fața obiectului pe care îl zugrăvește. „Este lamentabil a te cânta pe tine însuți. Aceasta îți reușește o dată, într-un țipăt, dar oricât lirism ar poseda Byron, de exemplu, Shakespeare îl strivește cu impersonalitatea lui supraomenească… Artistul trebuie să procedeze în așa fel încât să facă posteritatea să creadă că nu a trăit niciodată.” Cei care își etalează emoțiile în operele lor sunt nedemni de numele de adevărați artiști și deci sunt de disprețuit, după părerea lui Flaubert: „Sunt de aceeași teapă artiștii care vorbesc de iubirile lor dispărute, de mormântul mamei lor, de tatăl, de sfintele lor amintiri, care sărută medalioanele, care plâng la lună, delirează de afecțiune văzând copii, leșină de emoție la teatru, adoptă poze gânditoare în fața oceanului. Farsori! Farsori! și de trei ori saltimbanci, care fac salturi de pe trambulină pe propria lor inimă pentru a ajunge undeva.” Atacul acesta este îndreptat împotriva întregii laturi personale și intime a romantismului, pentru Flaubert, arta fiind foarte aproape de știință. În ceea ce privește romanele sale, Gustave Flaubert a întâlnit cele mai mari dificultăți în realizarea unei structuri bine definite, lucru cerut de curentul realist. Pe lângă observarea atentă a oamenilor și redarea fidelă a societății, autorul trebuie să se ocupe cu o atenție desăvârșită și de proporționarea părților operei sale, luminarea lor, de armonia și tranzacțiile de la o parte la alta. Am putea spune în termeni mai obișnuiți, că realismul poate reprezenta matematica în literatură.

Primul contact al publicului român cu opera lui Balzac se situează în deceniul al IV-lea al secolului al XIX-lea, la o dată când Balzac abia începuse marea serie a capodoperelor sale. Succesul romanelor lui era un semn revelator pentru interesul din ce în ce mai evident al cititorilor și scriitorilor români pentru crearea romanului românesc, la care poate fi asociat și modelul balzacian.

Una dintre primele tentative, fragmentul de roman Istoria lui Alecu de Ion Ghica, publicat prin 1840, conține prima mențiune a romanului Moș Goriot și a lui Vautrin: „Sofia avea principuri, dar era materialism încarnat, era plină de Moș Goriot, și Vautrin i se părea un erou”. Printre altele, Ion Heliade Rădulescu a fost primul traducător al lui Balzac în limba română. Este un lucru important faptul că la școala lui Balzac și-au făcut ucenicia mulți scriitori români, chiar dintre cei care mai târziu aveau să se îndrepte spre alte tipuri de creație literară, precum Mircea Eliade, pentru care Balzac fusese în tinerețe aproape o obsesie.

Fascinația balzaciană s-a manifestat și asupra lui Gala Galaction, Liviu Rebreanu sau Cezar Petrescu, iar pentru Lucian Blaga, opera lui Balzac ilustrează stilul cultural al perioadei de tranziție dintre romantism și naturalism. La noi, realismul are ecouri aproape simultane cu răspândirea în plan european a curentului, dezvoltându-se pe măsura creării speciilor prozei românești, mai întâi prin fiziologie, la Costache Negruzzi și Mihail Kogălniceanu, apoi prin schiță, nuvelă și roman. Un prim roman notabil în literatura română este Ciocoii vechi si noi (1863), de Nicolae Filimon, urmând nuvelele și romanele lui Slavici, romanele lui Duiliu Zamfirescu din ciclul Comăneștenilor, piesele de teatru și schițele lui Caragiale. Realismul devine curent literar prolific în secolul al XX-lea, prin Liviu Rebreanu, remarcabil fiind romanul Ion, canonic pentru structura exemplară a acestei specii literare, prin Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, exercitarea realismului prelungindu-se, cu necesarele experiențe inovatoare, de-a lungul întregului secol, până la Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Fănuș Neagu, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc și la postmodernistul Mircea Cărtărescu.

Realismul reflectă, în planul ficțiunii, o lume de o veridicitate complexă, imitație perfectă a celei reale, personajele nefiind de regulă supuse niciunui act de poetizare inutilă, în afară de sublimul autentic al unor personaje remarcabile și memorabile, rare în această latură tematică. De cele mai multe ori, personajele realiste nu pot ieși din rolurile ce le-au fost repartizate: Julien Sorel din Roșu și Negru al lui Stendhal nu reușește să-și împlinească dorința arivistă, doamna Bovary a lui Flaubert se sinucide din lipsă de perspectivă, fiind provinciala perfectă, la fel ca eroinele din operele lui Mihail Sadoveanu, Locul unde nu s-a întâmplat nimic și Însemnările lui Neculai Manea.

Lumea lui Gogol, a lui Dostoievski este plină de mici funcționari, cutremurați de vorbele șefului, murind la un strănut neașteptat, alcătuind o societate de intelectuali ce discută despre schimbarea lumii, într-o livadă de vișini, fără a face nimic în acest scop sau de criminali fioroși ce-și scot la iveală adevărata față după lungi deliberări. Proust, în romanul În căutarea timpului pierdut, populează universul literar cu duci și conți întârziați în lumea modernă, cu oameni având obscure înclinații patologice, singurele evadări ale scriitorului din celebra cameră cu pereții căptușiți cu plută fiind pe plaja de la Balbec sau în trecut, pe vremea bunicii, în timpuri patriarhale. Rememorările acestea sunt pline de nostalgie, dar nu fac decât să pecetluiască condiția tristă a omului modern, supus din ce în ce mai mult unor ambiții deșarte sau unor acute crize de conștiință.

Personajele realiste sfârșesc, în cele mai multe cazuri, printr-un eșec, urmare a unei înălțări temporare și a unui declin inevitabil. Ele nu-și pot transcende condiția umană, pot, în schimb, să facă avere și să moară împăcate cu soarta sau să rămână sărace, ilustrând temele dominante ale curentului. Mara lui Slavici câștigă bani și respect, dar se dezumanizează fără să-și dea seama; Ion al lui Rebreanu moare, condamnat parcă de o instanță divină pentru blestemata lui sete de pământ; chiar Otilia lui G. Călinescu își pierde cu timpul aura misterioasă, iar personajele feminine ale Hortensiei Papadat-Bengescu, privite din perspectiva temporală, anihilatoare, devin patetice, coborâte din lumea mondenă în umila condiție umană. Încă din primul roman realist al literaturii române, Ciocoii vechi și noi al lui Nicolae Filimon, omul umil de la început rămâne la fel de mizer până în final, nereușind să scape din orizontul mărunt al lumii sale nici prin mărire temporară, nici prin avere.

O proză realistă viguroasă și cu unele intenții de modernizare scrie Ioan Slavici, întâiul scriitor important al Ardealului. El surprinde satul transilvănean în transformare, evoluând de la o existență patriarhală la un mod de viață capitalist. În cele mai reușite opere ale sale, romanul Mara și nuvela Moara cu noroc, banul ocupă un loc central. Personajele sunt nelineare și au structuri complicate, sondate cu ajutorul analizei psihologice. Realismul lui Slavici este continuat de Rebreanu, la care se observă aceeași economie de mijloace și aceeași introspecție psihologică. Rebreanu își prezintă eroii cu o detașare admirabilă reflectând o realitate transilvăneană zbuciumată de două mari probleme: sărăcia și identitatea națională. Aceeași problematică țărănească rămâne precumpănitoare și în vremea realismului socialist. Marin Preda își construiește capodopera Moromeții în jurul unui țăran cu totul special, ultimul țăran adevărat al literaturii române. Realismul a impus în literatura română proza sub forma romanului și a nuvelei.

Realismul lui Slavici este unul de tip special, "poporal", constând în prezentarea satului ardelean și a lumii acestuia. Nuvelele vorbesc despre localități rurale aflate în stadiul "preindustrializării", de personaje avide de bani, care încearcă să dobândească avere atâta timp cât viața le permite. Lică este un astfel de personaj, deși situat în ierarhia banului ceva mai sus, în timp ce Ghiță este numai o slugă a lui, o unealtă, care încearcă să se răzbune, să se răzvrătească, dar nu reușește, pierind în acest proces. Personajele sunt, în motivația lor interioară, destul de simple, surprinse în câteva acțiuni definitorii: Ghiță în aceea de a face bani, Ana într-o confuză criză erotică, Lică în intenția de a domina și de a deveni cât mai bogat, prin afaceri necurate, chiar prin crime, prin efectele înrobitoare ale pulsiunilor, existente la mai toate "caracterele" presămănătoriste.

Cum spunea René Wellek, există un realism etern, care implică problema epistemologică a relației dintre artă și realitate. Daca există ceva mai neplăcut, mai rău în lume, atunci el este descris de realism, care aneantizează aspirațiile și închide porțile unei evadări salvatoare, unde totul e realizabil și visul devine "realitate".

Elemente definitorii ale realismului sunt: naratorul este omniscient, omniprezent, știe ce gândesc, ce fac, ce au de gând să facă personajele. El le hotărăște destinul, perspectiva narativă fiind de tip demiurgic (naratorul este omnipotent, se comportă ca un Dumnezeu), dirijează evoluția lor ca un regizor universal, plăsmuind traiectoriile existenței personajelor conform unui destin prestabilit și legii cauzalității. Perspectiva narativă este una obiectivă, detașată. Aceste două caracteristici conferă veridicitate operei; naratorul este preocupat de problematica socială, construind astfel tablouri-frescă ale societății, iar iluzia de realitate este creată prin dezvăluirea unor scene, imagini verosimile, desprinse din realitate. Banalul, rutina cotidiană, aspectele traiului obișnuit fac parte din zugrăvirea unui tablou realist, care dă impresia de adevăr. Acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri narative, este creată prin fapte, întâmplări și personaje preluate din realitatea imediată; sunt relatate în mod coerent, ușor de înțeles, evenimente din viața personajelor, precum și relațiile dintre acestea. Personajele din operele realiste sunt reprezentative pentru o tipologie umană, sunt caractere și se supun valorilor etice și morale ale colectivității din care fac parte; personajul realist este creionat în strânsă legătură cu mediul în care trăiește. Construcția romanului realist este echilibrată, se observă precizia, detaliul, veridicitatea, transparența, iar expresiile artistice, figurile de stil au rol caracterizator și nu de înfrumusețare a limbajului.

Ion este un roman realist care aduce în atenția cititorului realitățile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, ilustrând evenimentele importante din viața omului, obiceiuri, relații de familie, destine individuale și colectivul rural. Așadar, este construit un tablou al realității epocii, printr-o acțiune desfășurată pe mai multe planuri, cu conflicte și o intrigă amplă și complicată. Principalul mod de expunere este narațiunea, iar personajele sunt creionate direct, prin descriere, și indirect, prin propriile acțiuni, gânduri și vorbe. Perspectiva temporală este reală și cronologică. Povestirea faptelor are loc în ordinea derulării lor, iar perspectiva spațială dezvăluie un loc real, deschis, cel al satului Pripas, precum și unul imaginar, închis, cel al trăirilor, al conștiinței personajelor.

Un prim moment în devenirea prozatorului Rebreanu îl constituie publicarea în mai multe ediții a unor nuvele cu tematică diversă. Deși modeste ca realizare, nuvelele au reprezentat un exercițiu stilistic necesar, pregătind încordarea și tensiunea narativă ale marilor creații. În același timp, acestea conțin adevărate nuclee epice, o serie de teme și motive semnificative, dezvoltate ulterior în romanele rebreniene. Din prozele referitoare la viața satului se vor naște Ion și Răscoala ce conțin viziuni epopeice asupra spațiului rural românesc. Titluri sugestive pentru creația nuvelistică de factură realistă sunt: Dintele, Ofilire, Răfuiala, Nevasta, Proștii. A doua temă notabilă din proza scurtă deschide universul armatei, al războiului, prin reprezentarea unor drame psihologice în contextul legilor aspre ale acestuia, prin conflictul dintre datorie și conștiință. Reprezentative rămân nuvelele Calvarul, Hora morții, Ițic Ștrul, dezertor și Catastrofa. Cea de-a treia temă, neproductivă însă la nivelul romanului, este cea a orașului. Se află aici lumea măruntă a funcționarilor, indivizi cu existențe umile, oameni ai periferiei, amintind de proza scriitorilor ruși Dostoievski, Gorki, Cehov sau chiar de filonul românesc valorificat de Mihail Sadoveanu, Alexandru Brătescu-Voinești. Nuvele precum Culcușul și Golanii prezintă drame conjugale, moduri de existență, personaje eșuate.

Într-un context literar divers prin tematică și formule narative, proza lui Liviu Rebreanu impune definitiv viziunea realist-obiectivă, creația epică densă, organizată în structuri solide, arhitectonice. Continuând tradiția reprezentată de Nicolae Filimon sau Duiliu Zamfirescu în cercetarea societății românești, autorul parcurge etapa unei vaste documentări pentru a elabora o operă de compoziție, cu personaje încadrate unor elemente semnificative și urmărite printr-un studiu atent de analiză psihologică.

Romanul social ilustrat prin Ion, Crăișorul și Răscoala se caracterizează printr-o epică obiectivă, prezentând viața în ipostaze multiple, tipuri diverse de personaje și relații sociale. Romanul psihologic completează dintr-o altă perspectivă personalitatea creatorului, prin analiza mișcărilor lăuntrice, a meandrelor sufletești, a momentelor de criză identificate în raport cu tema iubirii sau a războiului. Pădurea spânzuraților, Adam și Eva, Ciuleandra sau Jar deschid alte universuri literare ale intelectualilor cu traiectorii dramatice, ale dilemelor conștiinței și patimilor sufletești.

Opera lui Liviu Rebreanu se integrează esteticii realismului românesc, concepție afirmată clar în Mărturisiri și în Cred, principalul său text programatic. Ideile și intențiile exprimate teoretic se vor regăsi constant în creația autorului. Romancierul își studiază personajele, se documentează atent, acumulează material informativ despre răscoalele țărănești, despre război, pentru că un concept esențial pentru viziunea sa literară este viața. El afirma că arta înseamnă creație de oameni și de viață, devenind cea mai minunată taină în care interesează pulsația vieții. Se desprinde opțiunea pentru autentic, pentru faptul credibil, veridic și, mai ales, refuzul scrisului frumos, al ornamentului stilistic. Anticalofil convins, Rebreanu preferă expresia exactă, mesajul direct, în locul formulelor artistice căutate. Realismul său devine sinonim cu viața însăși, dar și sinteză a aspectelor semnificative, a marilor teme, dragostea, moartea, pământul, războiul, transfigurate artistic.

Geneza operelor sale revendicate din impresii afective personale, din amintiri sau din încercările sumare din nuvele demonstrează drumul parcurs de la materia brută la opera de artă, de la prototip la personaj, de la realitate la ficțiune. Realismul obiectiv al operei sale se personalizează cu nuanța naturalistă modernă și cu viziunea psihologizantă de influență dostoievskiană, într-o formulă literară adecvată prozei de observație socială, dar și celei analitice. Curent înrudit cu realismul, naturalismul a fost fondat de scriitorul francez Émile Zola, care a început să publice scrierile teoretice privind metoda naturalistă în 1866. Numele curentului derivă de la natură, sugerând importanța biologicului în structura personalității umane.

Naturalismul trebuie înțeles ca o ipostază extremă, radicală a realismului, întrucât urmărește reproducerea tuturor aspectelor realității, inclusiv a celor mai sumbre și abjecte. În timp ce realiștii explicau comportamentul personajului prin mediul social, naturaliștii scot în evidență o dublă determinare: a mediului și a biologicului; astfel, omul nu mai e o ființă liberă, ci devine un produs al mediului și al eredității. Personalitatea lui este investigată prin metode științifice, reacțiile și senzațiile lui fiind observate cu rigurozitate. De obicei, personajul reprezintă un caz patologic, iar autorul tratează viața acestuia utilizând un stil neutru și impersonal. Estetica naturalistă a avut ecouri și în literatura noastră. Chiar dacă nu putem vorbi de autori naturaliști ca în Franța, există unele preocupări în această direcție la scriitorii care preferă alte formule estetice. Nuvele tratate naturalist întâlnim la I.L. Caragiale, unde putem observa atât tehnica detaliului semnificativ, cât și influența eredității asupra destinului personajelor. Un bun exemplu este nuvela În vreme de război care prezintă tipologia avarului și tratează tema obsesiei și a nebuniei provocate de patima banului. De asemenea, întâlnim elemente naturaliste și în proza lui Barbu Ștefănescu- Delavrancea, Milogul, Trubadurul. G. Călinescu se referă la ambii autori printr-o apreciere devenită clasică: „I.L.Caragiale este, după Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelență”.

1.2 Contextul epicii interbelice

Realismul, prin însăși esența sa, a fost permanent înclinat să valorifice experiența concretă, istorică a umanității. El și-a găsit mereu surse de înnoire, confruntând diversele reprezentări estetice cu ceea ce oamenii aveau să învețe nemijlocit din viața lor socială. În locul unor plăsmuiri mitice, religioase sau filosofico-speculative, realismul aducea astfel concluziile practicii. El va urma tot timpul în istoria artei o tendință de a da cuvânt experienței concrete, împotriva oricăror forme de idealizare a ei.

Procesul adâncirii realismului în literatura română după Primul Război Mondial va înregistra câteva rezultate de o mare importanță. Perioada interbelică reprezintă un moment de referință în evoluția prozei românești prin lărgirea ariei tematice, diversificarea formelor de expresie epică, a modalităților narative, dar și prin afirmarea cu precădere, ca specie literară, a romanului. Romanul românesc atinge treapta maturizării depline în perioada interbelică, după șase decenii de încercări mai mult sau mai puțin izbutite. Dintre factorii care au determinat acest fenomen amintim: mutațiile fundamentale în mentalitatea culturală și intelectuală, schimbarea percepției asupra speciei literare, stimularea interesului scriitorilor și al publicului pentru problema romanului prin dezbaterile și articolele din presa literară a vremii, necesitatea sincronizării literaturii române cu aceea europeană, dar și apariția unei generații de prozatori talentați.

Anii interbelici sunt caracterizați în literatura română printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului care, în scurt timp, atinge nivelul valoric european. Romanul românesc își lărgește tematica, cuprinzând medii sociale diferite și problematici mai bogate și mai complexe. În perioada interbelică se intensifică dezbaterile cu caracter teoretic în legătură cu romanul. Astfel, Garabet Ibraileanu în studiul Creație și analiză constată existența a două principale tipuri de roman: romanul de creație care prezintă personajele îndeosebi prin comportamentul lor, prin gesturi, vorbe, fapte și romanul de analiză prin care autorul este interesat de viața interioară, de psihic, sondând conștiința eroilor săi.

Romancierii experimentează tehnici multiple ale romanului modern. Se creează tendința de revenire la modelele tradiționale, precum cel balzacian pe care G. Călinescu îl folosește în Enigma Otiliei.

Ca reprezentant de seamă al prozei interbelice, Liviu Rebreanu este considerat întemeietor al romanului românesc obiectiv prin publicarea romanului Ion, data publicării fiind considerată o dată istorică "în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice", după cum afirma E. Lovinescu. Prin Ion Rebreanu deschide calea romanului românesc modern oferind o capodoperă în maniera realismului dur afirmat in literatura universală prin romanele lui Balzac, Stendhal sau Zola.

Liviu Rebreanu va proceda la demitizarea imaginii satului românesc, la sfâșierea tabloului universului rural, înfățișat ca o lume idilică de proza semănătoristă și poporanistă. Prin realismul romanelor și pieselor sale, Camil Petrescu va polemiza, la rândul lui, cu o serie de prejudecăți încetățenite privind concepția potrivit căreia intelectualul nu ar purta nicio vină pentru tot ceea ce i se întâmplă în societatea burgheză. O analiză pătrunzătoare confruntă în această operă lucidă reprezentarea curentă cu datele vieții și, eliminând idealizările, făcând să vorbească realitatea, arată că răul vine și dinăuntru, din felul cum s-au obișnuit să gândească oameni ca Ladima sau Gelu Ruscanu. Estetica urâtului, cultivată cu o genială forță de Tudor Arghezi, răsturnând ordinea valorilor unei lumi nedrepte și reliefând frumosul ignorat, urmează și ea, sub o expresie simbolică, transfiguratoare, un impuls demitizant înrudit.

Realismul literaturii noastre se adâncește în direcția socială, spulberând sistematic iluziile pe care sistemul capitalist se străduia să le întrețină cu privire la natura sa, dezvăluind caracterul de clasă al administrației, justiției, presei, școlii și moralei burgheze. Un proces analog poate fi urmărit și în planul psihologic. Viața sufletească este observată mai profund, numeroase simplificări și reprezentări superficiale sunt lăsate la o parte, complexitatea proceselor morale intrând masiv în câmpul investigației literare. Străduința este de a scoate la iveală dinamica istoriei în imaginea vieții, adică de a prezenta astfel fenomenele social-morale, încât să apară și sensul dezvoltării lor istorice printr-o dialectică obiectivă.

Formula naturalismului cunoaște, de asemenea, o răspândire destul de mare în epocă. Naturalismul se va amesteca adeseori cu realismul, în special când va interveni dorința de îndepărtare a iluziilor idilizante, de incizie necruțătoare în viață și de prezentare a unor medii particulare care alcătuiesc pentru observatorul din afară universuri închise.

Reconstituirea documentară va tinde în asemenea cazuri să se substituie efortului de interpretare și de creație. Pe coperta romanului său, Viermii pământului (1933), Carol Ardeleanu ținea să apară fotografiat în costum de miner, spre a dovedi că tot ce cuprinde cartea a fost constatat la fața locului. Dintr-o estetică naturalistă va purcede o întreagă proză care își va propune să-l introducă pe cititor în lumi rămase necercetate: periferia, închisoarea, ghetoul, etc. Acest caracter va fi întâlnit și în alte opere aparținând unor scriitori precum: Mircea Damian, G.M.Vlădescu, Stoian Gh.Tudor. Ele urmăresc detaliul crud, divulgat cu credința că dezvăluie astfel privirilor o realitate secretă.

Proza românească se va îndrepta în perioada interbelică spre construcțiile epice masive, romanul cunoscând momentul de adevărată înflorire. Criticul Garabet Ibrăileanu anunțase încă din 1919 dezvoltarea romanului social, legând această evoluție oarecum întârziată de o anumită înapoiere a societății românești. Ideea a fost reluată mai târziu de Mihail Ralea care afirma că romanul s-a dezvoltat din epopee, așa cum nuvela s-a dezvoltat din baladă sau poezie epică de mică întindere: „ Dacă epopeea grandioasă, atunci când se modernizează, se transformă în roman, balada sau poezia epică mai mică se transformă numai în nuvelă”(Mihail Ralea, De ce nu avem roman? Perspective, 1928) . El a susținut ideea că romanul reprezintă povestea individualităților fără viață publică, fără strălucire, a individualităților modeste, fără importanță istorică, dar cu mare semnificație morală.

Apariția romanului modern este legată de evoluția lumii burgheze, de complexitatea relațiilor sociale pe care aceasta le aduce cu ea și de procesul afirmării individualității umane în cadrul lor. Înainte de a fi atins o largă obiectivare, romanul românesc se va angaja în diverse experiențe cu caracter introspectiv; înainte de a cuprinde bine mediul citadin, se va intelectualiza, arătând mai mult interes cazuisticii morale decât observației sociale și clasificării tipologice. După război, romanul ajunge să domine proza românească, el devine genul universal; scriu romane dramaturgii (Victor Eftimiu, Mihail Sorbul, George Mihail Zamfirescu, Victor Ion Popa, Mihail Sebastian), criticii (Garabet Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Călinescu), poeții ( Ion Minulescu, Tudor Arghezi); nuvela constituie un exercițiu pregătitor pentru opera epică de amploare; scriu nuvele: Liviu Rebreanu (Golanii, Răfuiala, Catastrofa, Norocul ), Cezar Petrescu (Scrisorile unui răzeș, Drumul cu plopi, Omul din vis), Hortensia Papadat-Bengescu (Ape adânci, Femeia în fața oglinzii, Sfinxul, Romanța provincială), Ionel Teodoreanu (Ulița copilăriei), Gib Mihăescu (La Grandiflora, Vedenia) . Principalele direcții ale dezvoltării prozei românești după război sunt determinate de evoluția

romanului. Acesta își lărgește considerabil aria socială; romanul românesc, prin Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu, cuprinsese lumea rurală, iar tranziția spre lumea citadină o realizează Ionel Teodoreanu cu ultimul volum din La Medeleni și Cezar Petrescu prin Întunecare și Calea Victoriei.

Romanul presupune caractere, acțiune, situații, atmosferă, un univers întreg, cu viața lui autonomă; personaje precum Julien Sorel, Doamna Bovary, Raskolnikov sau Anna Karenina sunt nume la fel de cunoscute ca Stendhal, Flaubert, Dostoievski și Tolstoi. În literatura română personaje precum Ion, Apostol Bologa, Vitoria Lipan, Titu Herdelea, Costache Giurgiuveanu, Otilia, Stănică Rațiu sau Ștefan Gheorghidiu dobândesc o existență literară proprie.

În privința construcției se remarcă, de asemenea, un proces evolutiv incontestabil. Romanul reușește după război să-și însușească o tehnică narativă mai variată, să conducă expunerea epică simultan pe câteva planuri (Ion, Concert din muzică de Bach), să adopte o cronologie discontinuă și răsturnată (Patul lui Procust), să utilizeze, prin Camil Petrescu, Gib Mihăescu și Felix Aderca, monologul interior, să lucreze cu proiecții simbolice și subtext criptic, cum face Mateiu Caragiale, să ia forma jurnalului sau să-și îngăduie libertățile eseului, la Mircea Eliade și Mihail Sebastian.

Prin romanul Ion, Liviu Rebreanu a inaugurat tipul de roman realist, epic și descriptiv, care se află la baza piramidei construite de Nicolae Manolescu în eseul său despre romanul românesc, Arca lui Noe, încadrându-se în categoria doricului, caracterizat prin prezența unui narator omniscient și omniprezent; la scurt timp după apariția romanului Ion este inaugurată și categoria ionicului, ce presupune accentuarea analizei psihologice și a reflecției ce începe să controleze viața, reprezentată prin cel de-al doilea roman al lui Rebreanu, Pădurea spânzuraților, dar și prin romanul Ciuleandra al aceluiași autor, cărora li se adaugă romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach, Fecioarele despletite, romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, romanele lui Anton Holban, scrieri de mare valoare artistică prin tehnica realizării și prin profunzimea personajelor. Ultima etapă a romanului interbelic cuprinsă între 1933-1940 este etapa corinticului, după cum o numește Nicolae Manolescu, caracterizată prin alegorie, simbol și mit, prin caricatural și parodic, ce cuprinde romane fantastice precum: Întâmplări din realitatea imediată de Max Blecher, romanele lui Urmuz și Cetatea Milionarului al lui Ștefan Bănulescu.

Camil Petrescu urmărește în romanele sale nu construirea de caractere, ci comunicarea unor experiențe sufletești ce modifică reprezentările despre lume ale personajelor, transformă psihologia acestora. De aici și construcția particulară a romanelor Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust. Aceste opere nu au un subiect în înțelesul obișnuit al cuvântului în cuprinsul căruia intriga să evolueze gradat spre deznodământ. El reconstituie întâmplări, situații, personaje din amintiri și destăinuiri pe care, de exemplu în Patul lui Procust, autorul pretinde a le fi găsit în jurnalele intime sau în corespondența încredințată lui de anumiți cunoscuți. Scriitorul procedează astfel pentru a crea impresia de autenticitate, de neintervenție în desfășurarea complexă a vieții.

Principalele experiențe europene în această direcție sunt asimilate repede. De la Zola se trece la Proust și la Dostoievski, redescoperit prin Gide. Gustul experimentului capătă o asemenea răspândire, încât stârnește și reacții de reîntoarcere la modelul balzacian.

Mulțimea aspectelor îmbrăcate de epica epocii contrazice orice compartimentare prea rigidă. Se disting însă, până la urmă, câteva tipuri de proză care s-au impus și scoaterea lor în evidență, grupând autorii după acest criteriu, are șanse să lumineze filiațiile și afinitățile literare mai intime.

Un progres însemnat are loc și în direcția obiectivării, iar acest lucru a fost confirmat prin apariția unui prozator ca Liviu Rebreanu. Dacă prin Sadoveanu proza românească îndreptată spre explorarea lumii satului realizează o excepțională sinteză între liric și epic, prin Rebreanu își capătă primul ei romancier obiectiv, atras de marile mișcări ale vieții mulțimilor anonime. Ambii scriitori au adus o contribuție capitală la reconstituirea universului rural românesc. Romanul lui Mihail Sadoveanu este un vast spectacol al existenței noastre: în el întâlnim toate aspectele și manifestările vieții unui popor. Tot ceea ce cronicarii au neglijat să descrie, să comenteze, descoperim la Mihail Sadoveanu. Cronicile lui Ion Neculce, Grigore Ureche, Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir sunt pilonii care susțin epopeea sadoveniană. Romanul Baltagul, desfășurându-se la suprafață și în aparență pe treptele cunoscute ale istoriei sale concrete, reprezintă, de fapt, istoria împlinirii trudnice a acestui gol existențial creat prin dispariția ciobanului.

Eroii celor mai multe povestiri și romane ale lui Sadoveanu sunt țăranii, oamenii apăsați și răzvrătiți împotriva moșierilor, a slujbașilor de stat și, în general, împotriva condițiilor înăbușitoare în care se desfășura viața satului în regimul burghezo-moșieresc. Călinescu afirma că „Sadoveanu a descris infernul rural al epocii de dinainte și de după răscoalele țărănești, având realismul lui Balzac și melancolia unui romantic, asprimea lui Miron Costin, voluptatea senzorială a lui Rabelais. E precis ca un pictor flămând și inefabil ca un muzician, un analist al sufletelor impenetrabile.”

Autorul romanului Ion se înrudește, prin mediul pe care îl cercetează și în descrierea căruia excelează, cu Sadoveanu. Spre deosebire de acesta, el studiază satul, nu rezistând formelor de viață capitaliste, retras într-o izolare naturală, ci prins în angrenajul luptei pentru înavuțire, suferind efectele dezumanizării specifice societății intrate sub puterea banului și închipuind o colectivitate cu o existență plurală vie. Liviu Rebreanu este un romancier al mulțimilor, iar viața satului apare la el urmărită sub tiparele pe care colectivitatea le dă existenței individuale. Grație lui, romanul românesc descoperă formula acelui realism modern, dur, necruțător, care a tras învățămintele capitale din experiențele naturalismului.

Liviu Rebreanu cercetează ființa omenească aflată în conflict cu ceilalți, dar și cu ea însăși, dezvăluind cele mai ascunse trăiri sau pasiuni ale personajelor. Conflictul exterior este determinat de factori sociali, care sunt decisivi în evoluția conflictelor, iar conflictul interior exprimă răbufniri ale ființei ce răscolesc sufletul și spiritul în situații dramatice. Lumea operei lui Rebreanu este un univers fără ieșire. Indiferent că sunt personaje din lumea rurală sau citadină, dragostea este motiv de declanșare a conflictului interior. Autorul încearcă o pătrundere în lumea cauzelor morale și psihologice ale conflictelor, scriind un roman al marilor ciocniri, al marilor conflicte dramatice, al momentelor de tensiune. Este un prozator al luptei și al pasiunilor, fiind puternic atras de complexitatea dramatică a vieții, pe care o prezintă în zbuciumul său, social și psihologic.

Liviu Rebreanu este un scriitor obiectiv, care s-a remarcat prin puterea cu care a prezentat multitudinea aspectelor umane, surprinzând viața în complexitatea ei socială și psihologică. Personajul central al romanului Ion este simbolic, reprezentând dragostea pentru pământ a tuturor țăranilor; prin intermediul acestui reprezentant al satului, autorul reușește să înfățișeze această lume în totalitate, atât în planul conținutului, cât și al formei. Naratorul este obiectiv și omniscient, are acces la toate mecanismele vieții sociale, precum și la intimitatea vieții afective. “Pornind de la același material țărănesc, Ion reprezintă o revoluție și față de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă și față de eticismul ardelean, constituind o dată istorică în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice.”(E. Lovinescu). Conflictul exterior din romanele Ion, Răscoala, Crăișorul și Gorila a apărut generat de incompatibilitatea dintre indivizi la nivelul scopurilor, al valorilor, al nevoilor sau al unor trăsături de personalitate. Conflictul interior din romanele Ciuleandra, Pădurea spânzuraților, Jar, Amîndoi și Adam și Eva izbucnește din dramatismul luptei sufletești, din confruntarea brutală a personajelor cu adevărul. Protagoniștii își pun întrebări asupra problemelor marcante ale existenței, ca datoria, iubirea, gelozia, împlinirea și moartea. Pentru eroii lui Rebreanu, nu există salvare, sunt oameni măcinați de întrebări și de incertitudini, care simt permanent o stare de neliniște și de nesiguranță. După cum consideră Aurel Sasu, ei trăiesc dramele fără posibilitatea opțiunii; nu există deci șansa soluțiilor diverse. Eroul epopeic traversează spațiile inițierii, sfârșind prin a visa un țărm interzis .

Lucian Raicu afirmă că Liviu Rebreanu este cel mai mare creator de viață, un adept al realismului sintetic, care sistematizează datele vieții, menținându-le în marginile adevărului. Energia cu care Ion luptă să-și realizeze ținta este o realitate explicabilă sub aspectul social și sub cel psihologic, este verosimilă în planul superior al ficțiunii, iar dovada o constituie coeziunea artistică a personajului, faptul că personajul trăiește, există. Romanul său este romanul unei obsesii, al unei chemări secrete care stăpânește totul, iar epica propriu-zisă devine semnul sau aparența unui joc ce se desfășoară în subteranul vieții sufletești.

Originalitatea și modernitatea romanului rebrenian rezultă din însăși viziunea artistică a scriitorului care exprimă un crez artistic realist. Prin Rebreanu, literatura noastră creează primul ei romancier obiectiv, atras de marile mișcări ale vieții mulțimilor anonime. 
Primul său roman, Ion, apărut în 1920, marchează "o revoluție față de lirismul sămănătorist și de atitudinea poporanistă și față de eticismul ardelean, constituind o dată istorică în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice", după cum spunea E. Lovinescu.

  Raportarea operei sale trebuie făcută la Tolstoi, Dostoievski, prin prezența ideii că omul se purifică prin durere și prin întoarcerea la credință, la Zola incluzând elemente naturaliste, prin prezența instinctualității, a obsesiei, scenele de durere, crime, la Reymond prin descrierea țărănimii, la Proust, prin prezența memoriei involuntare. Ion este un erou stendhalian precum Julien Sorel, râvnind la o ascensiune socială rapidă. Lovinescu spunea că „în psihologia lui Ion, scriitorul a întrebuințat, într-o măsură oarecare simplitatea artei clasice, reducându-l la instinctul principal, la fel cum eroii lui Moliere se organizează în jurul unei pasiuni.
Proiectând conflictul social din exterior în viața interioară, în lumea conștiinței umane, autorul devine după cum afirma Tudor Vianu “un analist al stărilor de conștiință, al învălmășelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice"; astfel, personajul principal al romanului Pădurea spânzuraților devine simbol al generației de intelectuali din Ardeal, silit să lupte sub steag străin, ca ofițer în armata austro-ungară. De altfel, chiar autorul este scriitor ardelean, deosebindu-se de ceilalți prin problematica națională, prin prezența ideii că poetul este un profet, un Mesia, și prin caracterul moralizator al operei. Sondajul psihologic al autorului descoperă în Apostol Bologa un suflet patetic și contradictoriu, un erou problematic și un inadaptat superior. Prin arta lui Rebreanu, romanul românesc se înscrie în circuitul valorilor spirituale universale. Rebreanu și Sadoveanu sunt ctitorii romanului românesc modern. Dacă prin Sadoveanu explorarea mediului rural creează o excepțională sinteză între liric și epic, prin Rebreanu se edifică primul ei romancier obiectiv, realist, expresie monumentală a epicului pur. La Rebreanu, satul românesc este prins în lupta pentru înavuțire, suferind efectele dezumanizării sub influența banului.

CAPITOLUL 2

REALISMUL OPEREI LUI LIVIU REBREANU

2.1 Coordonate ale prozei rebreniene – teme și motive

Romanul lui Rebreanu fortifică intuițiile romanului din secolul al XIX-lea, restabilind legătura cu tradiția reprezentată de Nicolae Filimon și Duiliu Zamfirescu, dar și cu proza lui Ioan Slavici. Asemenea lui Nicolae Filimon, creatorul primului roman realist de tip balzacian, Ciocoii vechi și noi, Rebreanu așază în centrul romanului său un erou voluntar, produs simbolic al unei anumite realități social-istorice, dar, în plus, îi conferă monumen-talitate.

Asimilând datele românești tradiționale, Rebreanu creează diferite tipuri de ro-man, de la romanul social, cu virtuți monografice (Ion) și de tip epopee (Răscoala) până la ro-manul de analiză psihologică (Pădurea spânzuraților, Ciuleandra). Modalitățile de plăsmuire a personajelor sunt diverse, făcând posibilă impunerea unor caractere complexe, tipice și viabile. Prezentarea unor fapte și întâmplări, schița biografică, părerea altor personaje sunt procedee artistice ce țin de tradiția românească. Surprinde în creația lui Rebreanu interesul pentru sondajul psihologic și pentru monolog, pentru analiza atitudinilor, a gesturilor, a privirii și tonului personajelor( Apostol Bologa, Ion sau personajul colectiv din Răscoala).

Nuvelele lui Liviu Rebreanu, insuficient apreciate la data apariției lor în reviste și în volume, nu erau inferioare nuvelelor contemporane ale lui Agârbiceanu, Gârleanu și Sadoveanu și aduceau în literatura vremii o lume nouă, țărănimea și mica-burghezie a satelor și târgurilor din nordul Transilvaniei, aflate în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. Că ele re-prezentau niște exerciții în vederea marilor creații următoare s-a observat la timp. Deoarece fusese ofițer, nuvelistul venea mai întâi cu încercări din viața de cătănie. În Codrea, un părinte era contrariat de fuga din oaste a feciorilor săi. Problema soldatului român într-o armată străină fusese problema scriitorului însuși, care, demisionând în 1908, tulburase pe tatăl său, va fi problema fiului lui Macedon Glanetașu din Rușinea (deci a lui Ion din prima versiune a romanului Zestrea), a lui David Pop din nuvela Catastrofa, a lui Apostol Bologa din Pădurea spânzuraților. Titlurile ulterioare trebuie raportate la aceste două romane: Dezertorul la Pădurea spânzuraților, iar Glasul inimii la Ion.

Războiul i-a inspirat lui Liviu Rebreanu trei dintre cele mai caracteristice și mai solide nuvele ale sale, publicate într-un volum aparte în 1921. Prima, Hora morții, studiază soluția tragică pe care războiul o aduce în viața oamenilor simpli, combătuți de conflicte so-ciale adânci. Catastrofa pune problema intelectualului burghez într-un stat plurinațional, silit să lupte pe front împotriva fraților de aceeași nație. Problematica acestei nuvele va fi dezvoltată de Liviu Rebreanu în Pădurea spânzuraților. Cea de-a treia nuvelă din ciclul de război, Ițic Ștrul, dezertor, tratează soarta soldatului evreu în armata română în timpul războiului. Această nuvelă a stârnit în critică părerile cele mai contradictorii. În timp ce E. Lovinescu o considera “singura nuvelă ce afirmă un scriitor”, pentru G. Călinescu opera era o “schiță fără interes”. Majoritatea nuvelelor lui Rebreanu nu conțineau, după Lovinescu, “altceva decât elementele unei literaturi curente, în care amănuntul nu se ridică până la este-tic”, iar lui G. Călinescu i se păreau interesante doar pentru că “arată raza exactă de investiga-ție psihologică a scriitorului”.

Nuvelistica lui Rebreanu a fost considerată ,,doar un exercițiu minor ce prefațează prin tematică și tipologia personajelor marile construcții epice de mai târziu. În proza lui Re-breanu, eroii sunt surprinși în mișcarea vieții într-o lume dominată de însemnele tragi-cului, de coordonatele apăsătoare ale morții, culpei, spaimei și neliniștii, iar con-flictele ivite reprezintă o problemă determinată atât de factorii sociali, cât și de nemulțumirile din interiorul ființei umane, ce răbufnesc în situații tragice, fără soluții de salvare”. În opera sa, autorul surprinde episoade dramatice din existența zbuciumată a omului, fie că aparțin lu-mii rurale, citadine sau spațiului războiului. În nuvelele inspirate din universul satului, autorul este preocupat de analiza proceselor interioare din sufletele celor slabi și umili, fără putință de împotrivire.

Criticul Ovid S. Crohmălniceanu susține că ,,nu se fac nicăieri lungi și obositoare introduceri în vederea pregătirii conflictului, nici digresiuni cu caracter descriptiv menite să completeze ceea ce conflictul propriu-zis al nuvelei nu poate releva. Personajele apar din primele rânduri în plin zbucium sufletesc”.

Excepțional cunoscător al sufletului țărănesc, zugrăvind cu măiestrie lumea lipsită de speranță din existența rurală, nuvelistul prezintă personaje, care suferă și care se zbat, dezvăluind raporturile care se stabilesc între realitatea dură și lumea lor lăuntrică. Motivele acestui zbucium interior al personajelor din lumea satului sunt numeroase, generate de iubire și de gelozie, de dezamăgire, de căsătorii nereușite sau de reîntoarcerea în timp. Nuvelele din mediul rural reflectă dramatismul existenței, dezvăluind condițiile de viață ale oamenilor într-o societate, în care conflictele reies din înfruntarea prilejuită de diferențierea socială a perso-najelor, de legătura dintre locul lor în comunitate, ca indivizi și viața lor sufletească tumultuoasă. Viața satului, cu conflictele ce izbucnesc de aici, cu dramele, care transmit suferința omenească, rămâne sursa preferată a lui Rebreanu și în romane. Punctele de contact ale nuvelisticii cu romanul sunt numeroase, astfel că vom întâlni întâmplări și scheme con-flictuale comune. Fie că e vorba de universul rural, de cel citadin sau de lumea războiului, în nuvelistica rebreniană domnește aceeași atmosferă apăsătoare, dramatică, pe care o vom în-tâlni și în romane, în care destinele, marcate de condiționări sociale și morale se îndreaptă inexorabil spre moarte.

În proza lui Rebreanu, eroii sunt surprinși în mișcarea vieții într-o lume dominată de însemnele tragicului, de coordonatele apăsătoare ale morții, culpei, spaimei și neliniștii , iar conflictele ivite reprezintă o problemă, determinată nu numai de factorii sociali, ci și de nemulțumirile din interiorul ființei umane, ce răbufnesc în situații tragice, fără soluții de salvare. Eroul rebrenian este condamnat la un conflict veșnic, el luptă nu numai împotriva altora, ci și cu propriul suflet. Autorul surprinde existența pe dimensiunea unei întregi societăți, prezintă revolta sufletului colectiv și conflictele, care decurg din zbuciumul vieții sociale. Setea țăranului pentru pământ și strigătul de nemulțumire al mulțimii le descoperim în romanele Ion, Răscoala, Crăișorul. Prozatorul prezintă dilemele personajelor și motivarea psihologică a comportamentului social și individual al acestora.

În ceea ce privește tehnica narativă a romanelor Ion, Pădurea spânzuraților și Ciuleandra se observă construirea lor pe același schelet, pe o structură ce se evidențiază prin ciclicitate, toate începând și încheindu-se prin aceeași scenă, alcătuindu-se ca un corp sferoid.

Fiecare roman se deschide printr-o secvență ce introduce cititorul în lumea personajelor care vor lua parte la acțiune, ce descrie locul unde se va desfășura acțiunea și cuprinde și o parte din intrigă, anunțând tema, motivul care vor sta la baza conflictului. Secvența finală reia într-o măsură considerabilă secvența inițială, prezentând același topos sau aceleași împrejurări, conferind simetrie scrierii. Dacă elementele componente ale primei secvențe au un rol premonitoriu, în final ele au un rol moralizator, atrăgând atenția asupra pedepsei suferite de personajele care au săvârșit hybris-ul pe parcursul romanului. Odată încheiată acțiunea și aplicată pedeapsa, lucrurile se întorc la normalitatea de zi cu zi și astfel se încheie un ciclu prin revenirea în punctul de unde a demarat acțiunea.

În analiza ciclicității la Rebreanu trebuie luată în considerare și dimensiunea temporală care limpezește lucrurile, aducând personajelor soluțiile pentru îndeplinirea scopurilor urmărite.

Talentul lui Liviu Rebreanu impune prin vigoare și varietate. Ion e drama unui om, proiectată pe vasta frescă socială a vieții ardelene; metodic, existența patetică a acestui suflet rudimentar se mișcă, se înnoadă, făcându-și drum ca un șuvoi de apă pe dedesubtul unui bloc străveziu. De la vasta frescă umană din Ion, ce reprezintă echilibrul dramatizat al destinelor fără putință de abatere, la halucinanta tragedie de conștiință din Pădurea spânzuraților, trecând prin coridoarele cu artificială circulație ale celor șapte nuvele din Adam și Eva și până la Ciuleandra, Rebreanu descifrează soarta indivizilor prin unghiul reductibil la unitate al unui realism de un egal fior creator. În Ion, satul ardelean trăiește într-o serie de tipuri secundare, văzute cu un ochi lucid, de un realism care însumează forma deplină de obiectivitate; această operă alcătuiește fundalul pe care se proiectează drama unei individualități simbolice, a țăranului Ion, avid de pământ și tulburat de iubire în dârza lui voință de posesor. Realismul acestui roman este o admirabilă aplicație a metodei balzaciene; într-o ambianță de tipuri secundare se înalță personalitatea dominatoare a personajului principal, pe axa unor instincte crescute până la potența simbolică. Există aici un dramatism de viziune concentrat în alternanța instinctelor primului personaj, în umbra căruia se află celelalte figuri țărănești.

Liviu Rebreanu este prozatorul român cu cea mai acută vocație a tragicului. Aproape întreaga sa operă stă sub acest semn, al capacității de a distinge aspectul întunecat, convulsiv, dilematic, uneori catastrofic al condiției umane, de a-i evidenția sensul răscolitor, dimensiunile fundamental eroice. Acest tragic guvernează destine individuale și destine colective, afectează și relații social-economice, trăiri sufletești individuale. Rădăcinile lui sunt deopotrivă subiective și obiective, angajând ființa umană în sens plenar, fiind determinat și de situațiile în care se află ea, în raport cu semenii săi, și de anumite porniri obscure, instinctuale sau de ordin metafizic, care invadează la un moment dat stratul conștiinței. Conjugarea lor dialectică dă existenței o dinamică particulară și o finalitate dintre cele mai tulburătoare. Tragicul se impune la Rebreanu ca sentiment derivat din adevărurile evocate,din faptele relatate și,mai ales, din soarta personajelor, din modul în care viața rezolvă conflictele protagoniștilor.

Romanul Ion ne oferă o imagine a universului rural și are ca mesaj concluzia că iubirea pământului întrece în sufletul țăranului orice pasiune. Liviu Rebreanu mărturisește că în lunga sa trudă de creație, în cei 7 ani în care a lucrat la roman, un rol important l-a avut, pe de o parte „impresia afectivă“, emoția, iar pe de altă parte, acumularea de material documentar. O scenă văzută de scriitor pe colinele dimprejurul satului l-a impresionat în mod deosebit și a constituit punctul de plecare al romanului Ion. Aflat la vânătoare, Rebreanu a observat „… un țăran îmbrăcat în haine de sărbătoare“, care s-a aplecat, deodată „și-a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică. Scena m-a uimit și s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă ciudățenie“ (Mărturisiri – 1932). O altă întâmplare relatată de sora sa, Livia, i-a reținut atenția: o fată înstărită, rămasă însărcinată cu un tânăr sărac, a fost bătută cumplit de tatăl ei pentru că trebuia să se înrudească acum cu un sărăntoc, „care nu iubea pământul și nici nu știa să-l muncească.“ Un eveniment care l-a marcat în mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu Rebreanu a avut-o cu un tânăr țăran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al Glanetașului, care nu avea pământ și pronunța acest cuvânt cu „atâta sete, cu atâta lăcomie și pasiune, parc-ar fi vorba despre o ființă vie și adorată …“. O altă sursă o constituie amintirile sale de copil ardelean, care a observat în jurul lui mentalitățile și obiceiurile țăranilor, viața lor complicată și complexă din cauza ocupației Imperiului Austro-Ungar.

Prima variantă a romanului Ion a fost o schiță, scrisă de Rebreanu în 1908. Această schiță purta titlul Rușinea, iar subiectul ei a fost reluat în altă proză, Zestrea, în care Rebreanu conturează portretul lui Ion și schițează întâlnirea dintre flăcău și Ileana (Ana din roman).

Romanul Ion este o monografie a realităților satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, ilustrând conflictul generat de lupta aprigă pentru pământ, într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcție de averea pe care-o posedă, fapt ce justifică acțiunile personajelor. Acest roman este o largă frescă a vieții românești în Ardealul revenit, eposul permanenței elementului românesc în mijlocul unor împrejurări neprielnice, evocat prin înțelegerea resorturilor statornice ale sufletului țărănesc, lăcomia de pământ și senzualitatea robustă, afirmate prin șiretenie, lipsă de scrupule, cruzime. Substanța epică a romanului, drama lui Ion se derulează pe fundalul satului, în strânsă legătură cu ritmurile și pulsația acestuia. Deși fixat geografic, spațial și temporal, satul rebrenian capătă accente mitice, iar viața se desfășoară ritualic, etapele fiind nașterea, căsătoria și moartea. De la început se impune imaginea horei, element străvechi al tradiției populare, se aud acorduri ale Someșanei, iar destinele se desprind ca adevărate drumuri ale narațiunii; acestea vor evolua alături sau se vor întretăia, comunicând mereu pentru a da o imagine amplă, monografică a satului românesc. Nașterea copilului, misterul creației îi înfioară pe cei doi bărbați, Ion și tatăl său, prezenți la scenă. Nunta este prezentată realist, dar cu menționarea datinii; aceasta durează trei zile, alaiul este impresionant, urmează ospățul, dansul, în timp ce autorul notează psihologic și treptele nefericirii Anei care își vede mirele, fulgerat de patimă, strângând-o în brațe pe Florica, pentru acesta nunta fiind doar un ritual pentru a intra în posesia pământului. Moartea este un motiv frecvent al romanului și încheie violent dramele. Eroii vor sfârși tragic, Ion ucis de George Bulbuc, iar Ana prin sinucidere. Destinele lor înseamnă abatere de la legea universală a sfârșitului firesc. Soluția lui Rebreanu este aceea că Ion se va căsători cu o fată bogată, Ana, deși nu o iubește, Florica se va căsători cu George pentru că are pământ, iar Laura, fiica învățătorului Herdelea îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru că nu cere zestre. Personajul central al cărții, Ion al Glanetașului, este personaj reprezentativ pentru colectivitatea umană din care face parte prin mentalitatea clasei țărănești și a vremurilor cărora le aparține. El caută cu insistență schimbarea condiției, trăiește acut dragostea față de pământ, ajungând până la exaltare. Această trăire sinceră, alături de hărnicie, pasiunea pentru muncă, inteligența nativă reprezintă trăsături de caracter ce coexistă dramatic cu planurile viclene, cu bestialitatea și cinismul, cu lipsa de scrupule într-un personaj complex și contradictoriu.

Realitățile social-concrete ale raporturilor dintre instituții și oameni sunt prezentate obiectiv de Rebreanu prin fapte, prin situațiile în care eroii romanului se găsesc în conflict cu autoritățile. Cei mai afectați sunt intelectualii, deoarece slujbașii și autoritățile înăbușă cu orice prilej conștiința asupririi naționale care se manifestă cu predilecție la această clasă socială. Avocatul Victor Grofșoru militează pentru emanciparea socială și națională pe căi legale; profesorul Spătaru este un extremist, pe când Titu Herdelea, cu aere de poet, este un entuziast.

Liviu Rebreanu își lasă personajele să acționeze liber, să-și dezvăluie firea, să izbucnească în tensiuni dramatice, să-și manifeste modul de a gândi și de a se exprima. Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizează prin câteva trăsături: respectul pentru adevăr, de unde reiese obiectivitatea și realismul romanului; precizia termenilor, acuratețea și concizia exprimării; sobrietatea stilului; stilul anticalofil, lipsit de imagini artistice, întrucât crezul prozatorului era că “strălucirile artistice, cel puțin în opere de creație, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei și al mișcării de viață (…), e mult mai ușor a scrie frumos, decât a exprima exact”.

Compoziția romanului este clasică: narațiunea are două fire, care încep cu descrierea drumului, ce duce din Armadia spre Bistrița și trece prin satul Pripas. Se descrie casa învățătorului Herdelea, care este, de fapt, casa familiei Rebreanu din Prislop și se redă o imagine de peste drum – casa lui Ion al Glanetașului, eroul principal al romanului. Romanul este realizat din două părți, potrivit cu cele două patimi care îl stăpânesc pe erou, având caracter realist. Personajele sunt tipuri sociale și reprezintă categorii sociale: Ion este tipul țăranului inteligent, Vasile Baciu este tipul țăranului avar, Alexandru Glanetașu este tipul țăranului leneș, Florica, fata lui Maxim Oprea, este țăranca frumoasă, George Bulbuc este tipul țăranului bogat, mândru și violent; preotul Belciug este tipul preotului avar, dar și activ, Titu Herdelea este tipul tânărului cărturar, Grofșoru este tipul avocatului luptător social pentru drepturile românilor.

Tema operei o constituie lupta țăranului pentru pământ într-o societate împărțită în săraci și bogați și stăpânită de mentalitatea sacului cu bani sau a întinderilor de pământ. Mesajul transmis este puternic încărcat etic, dominantă fiind ideea că setea mistuitoare de pământ duce, inevitabil, la dezintegrarea morală a individului. Tema centrală, problematica pământului, este dublată de cea a iubirii. Criticul Nicolae Manolescu afirma că „în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”.

Caracterul monografic al romanului orientează investigația narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viața omului (nașterea, nunta, înmormântarea), relații sociale generate de diferențele economice (stratificarea socială) sau culturale (universul țăranilor, universul intelectualității rurale), relații de familie.

Romanul Ion reflectă estetica realistă prin tematica socială, prin geneza reprezentată de fapte reale, prin conflictele care au la bază dorința de parvenire a protagonistului, prin personajele exponențiale pentru anumite categorii sociale și create în relație cu mediul în care trăiesc, prin verosimilitatea întâmplărilor relatate la persoana a III-a de către un narator omniscient și omniprezent, cu perspectivă auctorială și viziune naratologică „din spate”.

Problematica socială și personală este analizată obiectiv, nuanțat, logic, această atitudine fiind o formă superioară a spiritului critic ce caracterizează realismul. Caracterul realist decurge din faptul că, asemenea lui Balzac, Rebreanu realizează un studiu al satului, al țăranului, al problemelor sociale, al raporturilor dintre oameni.

Romanul Pădurea spânzuraților evidențiază o frământare morală cu aceleași rezonanțe sociale. Bologa are preocupări filosofice idealiste, fiind împins spre crize mistice de o educație religioasă, în veșnic duel cu divinitatea pe care, când o detestă, când o iubește pasionat, ducând o viață ștearsă la Parva, o mică localitate din Ardeal. Pe front ajunge mai degrabă dintr-o ambiție juvenilă, dorind să-și dovedească vitejia în fața Martei, logodnica sa fermecată de haina militară.

Dacă pentru David Pop din nuvela Catastrofa, războiul nu putea fi înțeles din cauza mediocrității, pentru Apostol Bologa, personajul din Pădurea spânzuraților, războiul nu putea fi înțeles din pricina efectului negativ al educației. Acesta din urmă primise o educație rigidă, cu un pronunțat caracter religios, dar și de valoare etică, pe care adolescentul nu putea să o rețină corespunzător, deși amintirea ideilor persista în conștiința lui.

Realismul romanului este susținut de o tragedie personală a autorului, al cărui frate, Emil, ofițer în armata austro-ungară, fusese condamnat și spânzurat pentru că încercase să treacă linia frontului la români, precum și de impresia șocantă pe care i-a provocat-o imaginea văzută într-un album cu fotografii din război, cu o pădure de ai cărei copaci atârnau spânzurați cehi.

Subiectul romanului urmărește în paralel războiul social-istoric și războiul interior pentru trezirea, formarea și desăvârșirea conștiinței naționale. Romanul începe cu momentul de intrigă, când lumina, simbol al conștiinței, trece ca o ștafetă din privirea ofițerului ceh, cu nume sugestiv Svoboda (libertate), în sufletul lui Apostol Bologa și declanșează trezirea conștiinței. Până atunci, Apostol Bologa luptase cu eroism pentru Imperiul Austro-Ungar, înșelat în naivitatea lui de lozincile militariste șovine. El pleacă pe front, deși nu era concentrat, ca voluntar, pentru a-i dovedi logodnicei sale Marta că este capabil de acte eroice precum locotenentul ungur cu care ea cochetase.

În ipostaza de ofițer, Bologa se impune pe front, obținând decorații și numirea în Completul de Judecată al Tribunalului Militar. Din momentul în care află că regimentul său va lupta în Ardeal, siguranța sa se clatină, încearcă să evite participarea la această misiune și se insinuează dorința dezertării, mărturisită lui Klapka. Actul eroic de a distruge reflectorul rusesc nu îi aduce permisiunea de a nu lupta împotriva românilor. Rănit în urma unui atac rusesc, încercarea de a dezerta eșuează și este amânată. După o perioadă de spitalizare, se întoarce acasă, rupe logodna cu Marta, de care se simte înstrăinat. Revenit pe front, este găzduit în casa groparului Vidor, loc în care cunoaște o altă experiență umană – erosul autentic, revelația iubirii pentru Ilona. Numit în juriul Curții Marțiale pentru a judeca români care fraternizează cu inamicul, Bologa dezertează, fără să își ia vreo măsură de prevedere. Este prins de Varga și predat autorităților, ceea ce marchează punctul culminant în derularea narativă. Condamnarea și executarea sa prin spânzurătoare, anticipate pe parcursul romanului, reprezintă deznodământul tragic al unei drame de o înaltă tensiune umană și morală.

Conflictul care a generat drama este sintetizat de Nicolae Manolescu și se află între nevoia de opțiune personală și imposibilitatea de a rezista unor imperative exterioare conștiinței. Se constituie astfel o permanentă interferență a planului epic cu cel analitic, a elementului psihic cu cel rațional în confruntarea teoriilor cu realitatea sau în raportarea individului la colectivitate. Metafora din titlul romanului Pădurea spânzuraților este explicată de căpitanul Klapka care povestește cum în Cehia ofițerii cehi patrioți au fost uciși de regimul șovin austro-ungar, făcând o pădure de spânzurați. Apostol Bologa este un erou realist tipic, reprezentând o categorie socială, aceea a românului din Transilvania, silit să lupte împotriva destinului său național. El este o conștiință sfâșiată, un inadaptat superior, proiectat pe fundalul unei istorii tulburi, un erou tragic prins în cercul fatal al istoriei, dar și al existenței umane.

Cele trei etape parcurse – cetățean, român, om – sunt tot atâtea trepte ale inițierii, marcate de revelații succesive prin care ființa fizică își transcende propria condiție, tinzând spre o esență spirituală. El are de parcurs un traseu labirintic cu un dublu sens, spre lume și spre interior. Omul capătă conștiința vieții sale interioare, își descoperă sinele, iar criza se naște prin scindarea inevitabilă între timpul exterior și cel interior. Conturul personajului și liniile narative cresc prin intermediul analizei psihologice, din fragmentele de monolog interior care subliniază imaginea unui erou dilematic, sfâșiat lăuntric. Privirea cehului, sentimentul vinovăției, răsturnările de valori, descoperirea ființei sale etnice conduc spre o a doua ipostază a personajului, cea de român. El trăiește sentimentul apartenenței la neamul românesc, iar vestea că ar putea lupta împotriva românilor aduce cu sine disperarea și presimțirea morții.

Relația cu Ilona este un alt tip de inițiere, prin eros, concretizată printr-o iubire pură, luminată de candoarea sufletului, un scurt interludiu înaintea dramei finale. O sinteză a ipostazelor parcurse se conturează în ultima parte – Apostol ca om – sintetizată în formularea: „ În sânul neamului, individul își găsește eul său cel bun în care sălășluiesc mila și dragostea pentru toată omenirea“. Prin iubire și credință, eroul se eliberează de apăsarea vinovăției, nu se revoltă în fața morții, nu se apără, aceasta devenind o cale de accedere spre absolut, spre fericire, spre divinitate, iar rezistența sa provine din forța iubirii.

E. Lovinescu apreciază că romanul Pădurea spânzuraților este o proză psihologică „în sensul analizei evolutive a unui singur caz de conștiință, un studiu metodic, alimentat de fapte precise și de coincidențe, împins dincolo de țesătura logică, în adâncurile inconștientului”.

Ca roman de război, social-istoric, având tema, eroii, conflictul, subiectul luate din realitatea social-istorică, scrierea lui Rebreanu se constituie ca un roman realist. Accentele de critică socială, ieșite din discuțiile eroilor, din comportamentul lor, indică o profundă aderare a scriitorului la estetica realistă.

Mai mult decât Ion, romanul Pădurea spânzuraților are un simbolism profund camuflat în scriitura realistă. Rebreanu realizează aici un studiu de caz, dar construiește cu subtilitate o parabolă a libertății; nu este vorba doar despre cea națională sau despre o istorie cruntă, ci despre un destin și despre un individ care își caută o formulă onorabilă de supraviețuire.

Conflictele exterioare generate de venituri inegale, de autoritățile statale sau cele culturale, de valori și ideologii nu-și găsesc soluții în opera lui Liviu Rebreanu. Nici conflictele de natură internă nu-și vor găsi rezolvarea decât în moarte, după cum vom observa în romanele Pădurea spînzuraților, Ciuleandra, Jar, Amândoi și în Adam și Eva. În romanele psihologice, tema iubirii, a războiului și a intelectualului presupune, în viziunea lui Rebreanu mișcări lăuntrice, care iau amploare în tăcere, ascunzând pasiuni și mari conflicte dramatice. Liviu Rebreanu și-a deplasat atenția din lumea externă a conflictului, în conștiința bolnavă a lui Bologa și a lui Puiu Faranga.

În romanul Pădurea spînzuraților, romancierul înfățișează cu mare forță, dramatismul luptei sufletești, dilema dintre cele două datorii, una stabilită de un jurământ militar, alta răbufnită din interiorul ființei. Pădurea spînzuraților prezintă criza de conștiință a lui Apostol Bologa, Ciuleandra face cunoscut cazul confruntării brutale a lui Puiu Faranga cu propriul adevăr. Este tratat cazul unei crime, săvârșită sub impulsul nebuniei lui Puiu, transmisă după legile unui destin necruțător. Cele două personaje, constrânse să se întoarcă asupra propriilor lor fapte și trăiri, sfârșesc prin a nu mai putea exista în afara acestor încercări de descifrare a subconștientului. Momentul execuției reprezintă factorul declanșator al procesului de conștiință, evenimentul capital în evoluția ulterioară a lui Apostol. Procesul de autocunoaștere este traumatizant. Drama lui Puiu se mută în plan psihologic din cauza faptelor exterioare. Obsesia privirii devine semnul unui dezechilibru și al pierderii personalității. Intensitatea vieții lăuntrice se citește la eroii rebrenieni numai în privire. Pentru Apostol, moartea vine ca o eliberare, care a pus capăt tuturor frământărilor la care fusese supus. Conflictul său interior se rezolvă prin dragoste universală, ființa lui fiind cuprinsă de o iubire totală. Demența invadează mintea lui Puiu sub forma obsesiei pentru dans și în conflictul cu realitatea, Faranga ajunge la nebunia propriu-zisă, după o etapă de simulare a bolii. Perspectiva temporală reprezentată în romanul Ciuleandra oferă suficiente motive pentru o nouă interpretare și o reconsiderare a cărții în ierarhia operei lui Liviu Rebreanu: interesul pentru omul comun și drama sa personală, tema alienării individului, psihologia criminalității, investigarea stratului psihic abisal. Autorul îl reduce pe om la instinctele lui fundamentale, foamea și iubirea, ca forme ale împlinirii personalității

Criticul Lucian Raicu consideră romanul Amândoi ca fiind ,,înmormântarea victimei iluziilor iubirii”.Criza Lianei este declanșată în romanul Jar de apariția lui Dandu, iar în Amândoi, zbuciumul interior se dezlănțuie în viața Solomiei la vârsta de optsprezece ani, când se îndrăgostește de Lixandru. Liana pune rațiunea în slujba pasiunii și refuză să vorbească despre dragostea ei.

Liviu Rebreanu analizează sufletele personajelor în momente de tensiune, a căror pasiune este zdrobită de sentimentul deșertăciunii vieții omenești. Jar este romanul care reunește voluptatea cu suferința. Liana moare pentru că ascultă glasul inimiii și nu pe cel al rațiunii. Eroul din Adam și Eva își retrăiește viața sub chipul a diferite personaje din secole diferite. Toma Novac face o călătorie în șapte epoci și numai după cea de-a șaptea moarte, el are revelația supremă a celor șapte vieți. Prin personajele romanului cunoaștem civilizația indiană, egipteană, asiriană, romană, din Evul Mediu, din timpul Revoluției franceze și concluzia este că o singură viață nu ajunge împlinirii. Toma fusese și el decepționat ca și toți ceilalți de femeile cunoscute până în clipa când își împlinește destinul, întâlnind pe femeia așteptării sale misterioase de totdeauna, Ileana.

2.2 Problematica vieții rurale

Autorul studiază lumea satului prinsă în angrenajul luptei pentru înavuțire, suferind efectele dezumanizării specifice societății intrate sub puterea banului și închipuind o colectivitate cu o existență rurală vie. Țăranii săi se apropie de cei ai lui Slavici sau Agârbiceanu; este un romancier al mulțimilor, iar viața satului apare la el urmărită mai ales sub tiparele pe care colectivitatea le dă existenței individuale.

Prin Ion, Rebreanu oferă primul său roman țărănesc; acțiunea cărții este susținută de o intrigă simplă: Ion al Glanetașului, flăcău sărac, ambițios, inteligent și chipeș, seduce o fată bogată, care rămâne însărcinată, obligându-l pe tatăl acesteia să-l accepte ca ginere. Planul flăcăului reușește, feciorul obține pământurile lui Vasile Baciu, iar după ce îi oferă lui Ion un moștenitor, Ana se spânzură; moare și copilul, iar Ion, care ascultase doar „glasul pământului”, începe a fi sensibil și la “glasul iubirii”. Eroul dă târcoale iarăși Floricăi, fosta sa iubită, căsătorită cu George Bulbuc, este surprins de acesta în curtea sa și lovit cu o sapă. George va merge la ocnă, iar pământurile lui Vasile Baciu, conform înțelegerii dintre socru și ginere, vor deveni proprietatea bisericii. Cartea, în ciuda simplității subiectului, nu se reduce la atât; drama lui Ion luminează aproape în întregime viața de fiecare zi a satului.

În roman trăiesc cu intensitate variate medii sociale, o lume întreagă cu zbuciumul și preocupările ei, întregul conflict fiind generat de lupta aprigă pentru pământ. Fiecare personaj este introdus în roman cu o sumară biografie. Modul în care se comportă personajele sugerează ambianța socială. Prozatorul ordonează doar evenimentele, succesiunea lor, în două acțiuni: una legată de Ion, alta – de familia învățătorului Herdelea. Amândouă pornesc și se sfârșesc din același loc, din curtea Tudosiei, unde satul se află adunat, ca în fiecare zi de duminică, la horă. Dispuse în paralel, cele două planuri narative se interferează și apoi se desprind, în funcție de ecoul evenimentelor în viața satului, el hotărând cursul altora, fie a lui Ion, fie a învățătorului Herdelea.

Nucleul narativ, ce se constituie ca moment semnificativ în cadrul discursului epic, îl constituie tradiționala horă de duminică. Într-un tablou schițat în linii sobre, autorul surprinde grupurile sociale, dar și figurile individuale caracteristice unei comunități sătești. Chiar din primele pagini ne izbește o realitate socială complexă, în care ierarhiile sunt precizate și determină întregul mecanism al existenței. Scurta petrecere duminicală, la horă, se desfășoară după anumite norme rezumative pentru viața zilnică a satului.

O primă secvență narativă, semnificativă pentru tematica abordată poate fi considerată cea a horei, surprinsă la începutul discursului narativ. Mai întâi, scena horei aruncă o lumină asupra vieții sociale rurale din satul Pripas. Este o societate tradițională, de tip patriarhal, fapt sugerat de imaginea tinerelor fete și a nevestelor care așteaptă să le vină cheful bărbaților pentru a fi invitate la joc. În această societate a satului Pripas relațiile interumane sunt dictate de avere: primarul îi are adunați în jurul său doar pe țăranii fruntași, în vreme ce Alexandru Glanetașu sta abandonat „ca un câine la ușa bucătăriei”. Intelectualitatea satului se bucura de un respect deosebit din partea țăranilor și de aceea jocul se oprește când la horă își fac apariția preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea. Dar hora poate fi interpretată, în plan simbolistic, și ca un joc al destinului cu atât mai mult cu cât în satul transilvănean al vremii hora reprezenta un bun prilej pentru întemeierea viitoarelor familii.

Jocul energic al dansatorilor evidențiază bucuria și vitalitatea tinerilor aflați la începutul traseului lor existențial. Alegerea lui Ion de a părăsi, împreună cu Ana, hora poate sugera intenția celor doi de a forța limitele unui destin prestabilit. Nu în cele din urmă, tema erosului este prefigurată tot de la scena horei. Ion alege să o joace pe Ana, fata urâtă, dar bogată, deși o iubește pe Florica, fata frumoasă, dar săracă. Printre gospodarii respectați există și țărani săraci, care trudesc fără spor, asemenea lui Ion, pe o bucată de pământ.

Ideea centrală a cărții țintește să ilustreze, prin destinul și evoluția personajelor, procesul de dezumanizare pe care îl provoacă, sub imperiul legilor capitaliste, goana după înavuțire. Ea se transformă într-o ambiție nemăsurată de a strânge pământ, pe orice cale, prin orice mijloace. Subordonate acestei patimi, însușirile eroului își pierd omenescul. Inteligenței îi ia locul o viclenie sumară, tăriei de caracter, o cruzime sălbatică, hărniciei și stăruinței, o tenacitate calculată, inumană. În Ion conflictul exterior este urmat de unul interior sugerat de cele două forțe, Glasul pământului și Glasul iubirii, ce acționează succesiv, deși personajul are nevoie să și le asume simultan. El se confruntă cu o forță care-l depășește, forța pământului, pe care nu o poate stăpâni, ajungând astfel, să fie strivit. Se anunță conflictele viitoare și ambiția ,,cu care eroul luptă să-și realizeze ținta este o realitate explicabilă sub aspectul social ca și sub aspectul psihologic” . El este conștient că își pierde marea dragoste, din cauza statutului său economic, pentru care îl face răspunzător pe tatăl său, dar gândul că pământul lui Baciu nu peste puțin timp îl va face bogat, îi diminuează sentimentul iubirii. El reprezintă o îmbinare de șiretenie și de inteligență, iar drama este declanșată de setea de pământ, care devine o patimă mistuitoare. Instinctul proprietății și erotismul sunt două forțe care declanșează conflicte în lumea rurală. Forța erosului pune stăpânire pe acesta, iar din lupta aprigă dintre dragostea pentru pământ și pasiunea pentru Florica, iese înfrânt. Ion n-a înțeles că nu poate avea în același timp și pământ și dragoste. De-a lungul acțiunii, Ion se profilează ca o ființă contradictorie, ce oscilează între viclenie și credulitate.

Tot ceea ce se întâmplă cu Ana dezvăluie admirabil condiția de înrobire și înjosire a femeii într-o asemenea lume. Rebreanu dă o reprezentare concretă a felului în care dorința de înavuțire calcă în picioare cele mai elementare sentimente omenești; afecțiunea paternă, dragostea între soți, sunt pe rând supuse cu brutalitate puterii banului. Pentru Ion, ca și pentru Vasile Baciu, Ana încetează a mai reprezenta o ființă omenească; eroina se pleacă în fața unei legi crunte, neiertătoare, care o transformă din roaba tatălui în sclava bărbatului.

Ipostazele pe care le întruchipează Ana în romanul Ion, mai întâi de femeie îndrăgostită, care își încredințează tinerețea și viața în mâinile bărbatului iubit, apoi cea de mamă, care ar fi trebuit să o facă o femeie fericită, nu o ajută să scape de gândul sinuciderii. Ea este ,,victimă a unor interese și a unor legi crude, pe care nu le pricepe și de care n-a știut să se ferească” . Aflată în mijlocul tuturor problemelor, femeia din opera lui Rebreanu nu se poate decât resemna sau sinucide.

Lumea intelectualității rurale e caracterizată cu o neîntrecută artă; scriitorul desenează figurile învățătorului, popii, notarului și ale celorlalte notabilități din Pripas; oamenii sunt prinși în viața lor obștească și intimă, cu apucăturile lor tipice, revelatorii. Duelul dintre învățătorul Herdelea și preotul Belciug scoate la iveală fricțiunile care ajung să-i învrăjbească pe cei doi „luminători ai satului”; interese mărunte se împletesc și se ciocnesc, oferind certei proporțiile unei adevărate epopei eroicomice; căsătoria Laurei devine o ocazie excelentă pentru Rebreanu de a descrie mediul familial al învățătorului. Firea întreprinzătoare a dăscăliței, tenacitatea ei ies la iveală, autorul compunând un viu tablou realist al familiei ardelenești, cu tradițiile ei morale puritane și tendințele-i ariviste caracteristice. Situațiile subliniază mentalitatea acestor pături sociale supuse compromisurilor pe care trebuia să le facă pentru a-și păstra sau lărgi privilegiile de clasă.

Prin arta cu care romancierul urmărește obiceiurile și îndeletnicirile oamenilor, fără a sublinia doar pitorescul lor, romanul compune o veritabilă monografie a satului ardelean; hora, nunta, botezul, întâlnire la crâșmă, slujba religioasă duminicală, toate sunt în culoarea lor adevărată, cu un talent extraordinar de a face să vorbească orice amănunt. Filmul evenimentelor zilnice ale vieții satului se derulează fără nicio discontinuitate, iar naratorul conduce acțiunea pe mai multe planuri simultan, cu un simț excepțional al compoziției. Evenimente banale stârnesc adevărate tragedii familiale; toate aceste momente epice se dovedesc strict necesare, legându-se de cursul mare al narațiunii. Sfârșitul lui Dumitru Moarcăș pregătește sinuciderea Anei, sugerând cum ideea morții se infiltrează în conștiința ei; cearta dintre feciorul Glanetașului și Simion Lungu, ca și episodul judecății, vor deveni evenimente hotărâtoare în existența învățătorului, la fel cum diferitele stadii ale conflictului acestuia cu preotul vor influența direct acțiunile lui Ion.

Mesajul romanului are o mare încărcătură de valori etice, dominantă fiind ideea că dorința de pământ duce inevitabil la dezintegrarea morală a individului, în condițiile depășirii limitelor normalului. Compozițional, acțiunea este dispusă pe două planuri: planul vieții țărănești și planul intelectualității. Cele două se derulează paralel sau se intersectează, tehnica folosită fiind cea a contrapunctului.

Există o contrapunctare simfonică, urmărită cu rară artă de Rebreanu, în împlinirea destinului eroilor săi. În centrul romanului se află povestea lui Ion, prins într-o dramă țărănească în care se confruntă și alte destine : Ana, Vasile Baciu, George, Florica.

Incipitul romanului îl constituie descrierea drumului prin care autorul introduce cititorul în Pripas. Începutul romanului sugerează coborârea în infern. Drumul spre Pripas își face loc “printre dealuri strâmtorate”, trece un râu “peste podul bătrân de lemn”, apoi urmează Cișmeaua Mortului, Râpele Dracului și, în final, satul Pripas “pitit într-o scrântitură de coline”. La marginea satului, locul principal al acțiunii romanului, se afla “o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare […]. Hristos își tremura jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri”. Râul simbolizează apa Styx-ului, hotarul dintre cele două lumi. Tot în manieră realistă, scriitorul insistă asupra altor detalii cu valoare de simbol ce anticipează dramele ce vor avea loc pe parcursul romanului. Satul e mort, ușa casei lui Ion al Glanetașului “e închisă cu zăvorul”, acoperișul de paie al casei “parcă e un cap de balaur”. În finalul romanului, scriitorul scoate cititorul din spațiul ficțiunii pe același drum, romanul având o structură circulară.

După formulele mai noi ale romanului, corespondențele neașteptate, ca și contrastele, dau ideea multiplicității vieții și totodată a cadrelor ei omenești comune. În capitolul Iubirea, Ion se frământă prada a două sentimente contrarii: dragostea pe care i-o poartă Floricăi și ambiția de a se căpătui, căsătorindu-se cu Ana. Capitolul Nunta pune în evidență sfâșierea lăuntrică a lui Ion, privindu-le pe Ana și pe Florica, pe prima ca proprietar al pământurilor lui Vasile Baciu, iar pe cea de-a doua ca potențial hoț de sentimente, răpindu-i-o lui George Bulbuc. Ion trăiește jocul dramatic al confuziilor. El joacă cu Florica, “închipuindu-și că Florica e mireasa lui”, fiind “mistuit de remușcări înăbușite”. El crede că nimic ireversibil nu s-a întâmplat, că totul ar putea fi refăcut. Aceste autoamăgiri sporesc tensiunea tragică a romanului. Căsătorindu-se cu Ana, Ion ajunge printre fruntașii satului, dar relațiile cu Baciu sunt foarte încordate. Maltratată sălbatic de bărbat, neînțeleasă de brutalul Vasile Baciu și disprețuită de soacră, Ana se spânzură. Părăsită de Ion, Florica se mărită cu George Bulbuc, bucurându-se de norocul ei. Lăsând tot mai mult loc “glasului iubirii”, Ion o vrea acum pe Florica, dar sfârșește prin a fi ucis de bărbatul acesteia.

Destinele personajelor sunt determinate de faptul că familia nu se întemeiază pe baza unor sentimente, ci pe baza intereselor economice. Scena nunții țărănești a lui Ion cu Ana este semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului. De la planul exterior naratorul sondează conștiința celor doi miri, recurgând la tehnica modernă a stilului indirect liber. Ana devine din ce în ce mai conștientă că Ion nu o iubește, încolțindu-i în minte tot mai accentuat ideea morții; de asemenea, Ion conștientizează că, odată cu pământurile lui Vasile Baciu, va trebui să o ia de nevastă pe Ana care îi părea și mai urâtă. Paralel, Laura își consumă amorul ei nefericit pentru Aurel, iar „poetul familiei“, Titu, descoperă paradisul în brațele Rozei Lang. Toate aceste vieți se împletesc, se țes într-o căutare unică a iubirii. Finalul cărții face să contrasteze dureros destinele. Vrăjmășia dintre Ion și George se termină cu o crimă. Deasupra vieții ultimului se profilează umbra temniței, pe când conflictul dintre preot și învățător se stinge în atmosfera sărbătorească a sfințirii bisericii celei noi și a căsătoriei Ghighiței.

Romanul lui Liviu Rebreanu se distinge prin arhitectura lui complexă (două părți, titluri antonime, același aspect la început și la sfârșit). Eroii săi se integrează, prin antecedentele lor biografice și configurația lor psihică, în conjunctura evenimentelor. Istoria lor se desfășoară treptat, se descoperă progresiv în angrenajul social complex în care sunt surprinși, în dialectica relațiilor sociale, desfășurate episodic, în planuri narative ce străbat diferite medii de viață și se interferează.

Prin Ion, Rebreanu a ținut să construiască tipul generic al țăranului, pe care și-l reprezenta ca o categorie eternă, figura sa fiind urmărită din perspectiva a două impulsuri contrarii; pe de o parte, este înfățișat un personaj tipic pentru drama țăranului intrat într-un proces acut de dezumanizare, datorat fetișizării pământului, act la care duc relațiile capitaliste, pe de altă parte, este construită o figură simbolică a plugarului român, ceea ce implică absolutizarea condiției eroului . Epicul, sintetic în înlănțuirea episoadelor și simetric în construcția întregului, capătă relief prin situații și caractere opuse, imaginea de ansamblu se întregește monografic prin diversificarea detaliilor, mereu însă în aceeași problemă, cadru al dezbaterii și document de epocă. Ținuta sobră a naratorului, concizia stilului, claritatea și precizia notației sunt atribute care se integrează organic în viziunea realistă a scriitorului.

Romanul Răscoala a fost publicat în anul 1932 și are ca problematică evenimentele de la 1907 pe care autorul le va analiza cu luciditate, conturând o frescă amplă, vie, realistă, de mare pătrundere, într-o permanentă mișcare. Evenimentele sunt urmărite atât în capitală, în parlament, în rândurile clasei feudale, cât și în satele țăranilor, într-un permanent contrapunct, într-o alternanță bine regizată. Caracterul realist se exprimă prin faptul că personajele reprezintă categorii sociale, acționând în împrejurările revoluției burghezo-democratice. Miron Iuga este tipul boierului autoritar, fiul său, Grigore Iuga, este liberal și înțelege necesitatea reformelor pentru a face ca tensiunile sociale să scadă; Nadina Iuga, soția lui, este mondenă, răsfățată, capricioasă, rafinată, imorală, va sfârși printr-o moarte violentă. Grupul social al arendașilor este mai slab reprezentat. Ștefănescu este tipul arendașului curajos, un fost militar, nu se teme de moarte, știe ce să vorbească țăranilor; Platamonu reprezintă categoria arendașilor abuzivi, vrea să cumpere moșia Nadinei. Grupul social al reprezentanților statului este la fel de bine diferențiat. Prefectul Boierescu, conservator, moșier, este conciliant, demagog, caută să-i împace pe țărani cu boierii. Prefectul Baloleanu este demagogul politic, care strigă pentru drepturile țăranilor din Amara, dar pe care tot el îi împușcă, fiindcă s-au răsculat. Tănăsescu este ofițerul abuziv, fără scrupule, nu șivăie să-i împuște pe țărani. Grupul țăranilor ne apare diferențiat, individualizat, eroii sunt caractere puternice. Trifon Guju este tipul țăranului violent, sare la boierul Miron Iuga și este împușcat. Chirilă Păun este tipul țăranului răzbunător; fiul arendașului Platamonu i-a sedus fata și el îl mutilează. Toader Strâmbu este violent, laș, imoral; el o ucide pe Nadina Iuga. Luca Talabă este tipul țăranului blând, Ion Pravilă este primarul oportunist. Petre Petre este țăranul cel mai reprezentativ pentru categoria socială, acumulând parcă trăsăturile de prototip. Grupul intelectualilor este restrâns la Titu Herdelea, ziaristul cinstit care caută să ia partea țăranilor și ajunge la conflict cu militarii. Învățătorul Nicolae Dragoș ia partea țăranilor și încearcă să-i ajute, dar este arestat.

Problema pământului este principala problemă dezbătută în roman. În funcție de această problemă, eroii se diferențiază. Pentru Miron Iuga pământul este proprietate, înseamnă privilegii, autoritate, semnul apartenenței la o anume clasă socială, la o anumită ideologie și conștiință socială. Pentru Nadina pământul este o povară, de care ar vrea să scape. Arendașii ca Platamonu consideră pământul semnul stabilității și al siguranței, fiindcă proprietarul poate să-și schimbe oricând arendașul. Pentru țăranii ca Serafim Mogoș, Chirilă Păun, Petre Petre, pământul este o sursă de existență demnă, un loc în lumea satului, un rost. Pentru Titu Herdelea pământul este sursa contradicțiilor sociale.

Eroii din Răscoala merg pe aceleași drumuri fataliste, ca și alte personaje din opera rebreniană. Nu patima pentru pământ hotărăște destinul țăranilor, ci foamea, pe care nu o mai pot îndura. În acest roman fiecare individ se subordonează voinței colective, devenind una cu ea. În timp ce confruntările individuale se sting repede, seria conflictelor care solidarizează satul împotriva stăpânirii se adâncește mereu, pregătind revolta colectivă.

Situația de nemulțumire a mulțimii, aflată într-o continuă agravare îi face pe reprezentații autorității să intervină pentru a calma spiritele. Armata se apropie înfricoșător, aducând moartea, iar nemulțumirea ca un ,,abur otrăvit”, încălzește ,,sutele de oameni în aceeași ceață invizibilă”. Ambele tabere generează spaimă și ciocnirea dintre ele nu mai poate fi oprită. Confruntarea dintre răsculați și armată este crâncenă. Aflându-se în fruntea armatei, toți sunt terorizați de spaimă, prefectul Baloleanu, alb ca varul, abia mai poate vorbi, maiorul Tănăsescu, iritat de zgomotul produs de mulțime, nu știe ce are de făcut. Rebreanu îl dezvăluie pe marele constructor de oameni, unde individul se subordonează unei mișcări generale și identificându-se în totalitate cu gândurile mulțimii, participă la revoltă, împotriva autorităților.

Stilul lui Liviu Rebreanu este sobru, realist, nuanțat, obiectiv, cu epitete, metonimii, simboluri strict funcționale. Analiza are o gradație a evenimentelor interioare, cu un ritm logic, care pune în paralel viața interioară cu cea socială a eroilor. Caracterul realist al romanului este definit și prin atitudinea critică a autorului, romanul reprezentând un act de elaborare științifică. Scriitorul s-a documentat, a mers pe teren, a stat de vorbă cu participanții la răscoală, a făcut o anchetă sociologică, ceea ce denotă caracterul scientist.

Metoda epică utilizată în Răscoala este o fidelă punere în practică a dogmei realiste a lui Stendhal, a cărui viziune plastică cerea o reducere a imagini globale în fragmente expresive, statistic concentrate, spre a alcătui un șuvoi de fapte care să sugereze o atmosferă. Realismul primului volum înclină spre cronica socială; meșteșugul de compoziție este atât de echilibrat, încât alimentează interesul prin varietatea aspectelor prezentate. Trei figuri din roman prind contur bine definit în primul volum: cea a bătrânului boier latifundiar Miron Iuga, suflet autoritar, drept, dar impermeabil la orice adiere democratică, a fiului său, Grigore Iuga, fire blajină, resemnat și animat de o puternică justiție umană dusă până la aproape de absența simțului de proprietate personală; în sfârșit, se reliefează silueta Nadinei, soția lui Grigore, femeie vanitoasă, risipitoare, cochetă și de un aprins senzualism, pe care și-l satisface cu o liniște abuzivă pentru delicatețea bărbatului. În psihologia colectivă a satului, în care individualitățile trăiesc pe mentalitatea unor dorințe generale, aceste trei caractere reprezintă și trei ipostaze diferite ale marelui proprietar agricol. Bătrânul Miron este conservatorul intransigent, refractar vieții orășenești și tendințelor bancare și industriale ale burgheziei urbane, stâlp neclintit al tradiției și al autoritarismului față de țărănime. Grigore, cu idei mai înaintate, cu vederi mai moderne în privința exploatării pământului, este marele proprietar adaptat la faza industrializării agricole și a producției intensive, admițând deci și putința unei diminuări mai raționale a latifundiilor. Nadina însumează toate defectele proprietarului mare, absenteist, cultivator prin intermediul arendașului spoliator al țăranului și grec la origine, consumatoare excesivă de capital mobil, într-o viață de lux și trândăvie, complet dezadaptată la simțul pământului și al peisajului rustic.

Scriitorul îi vede pe acești reprezentanți ai marii proprietăți în structura lor biologică, ferm alcătuită, și în complexitatea dialecticii lor subiective. Cu detașare egală, cu obiectivitate realistă și impasibilitate în evocare, Liviu Rebreanu își lichidează personajele: Miron Iuga îsi iubește pământul și moare ucis de țărani, cu o logică interioară nedezmințită; Grigore, cu dubla nenorocire care se abate asupra sa, prin moartea tatălui și a soției, nu-și reneagă principiile democratizante, iar Nadina este incapabilă să priceapă ceva din problema socială în care joacă un rol esențial. Desfășurată pe întinsul celor două volume, psihologia lor este rectilinie și observată cu o lucidă extirpare a subiectivismului naratorului. Al doilea volum din Răscoala este de un dinamism atât de intens, încât prin contrast subliniază relaxarea prea evidentă a primului volum. Răscoala este prezentată ca un fenomen de psihoză colectivă; fapt biologic aproape, revolta țăranilor se precipită printr-o serie de scurte și substanțiale episoade, repezi, în alternanța lor, filmate cu o patetică dezlănțuire, logice în legătura lor cauzală, fatale în determinismul lor reciproc. Rebreanu realizează în această parte a romanului său un dramatism de o intensă încordare, într-o emoționantă aglomerare de scene, de un realism lucid, stăpân pe o compoziție savantă și pe o admirabilă obiectivitate.

Problema pământului rămâne în centrul romanului, însă narațiunea are ca obiect principal lupta înverșunată dintre exploatați și exploatatori. În romanul Răscoala, îl regăsim pe feciorul învățătorului din Pripas, Titu Herdelea, cu vechile lui proiecte publicistico-literare. Eroul vine în București, unde rudele cumnatului Pintea îi făgăduiseră sprijin pentru a ajunge ziarist. Urmărindu-i tribulațiile în căutarea unui post, facem astfel cunoștință cu diferitele medii sociale din România la începutul secolului XX. Herdelea este plimbat prin saloanele boierești, prin câteva restaurante de lux, prin redacțiile marilor ziare, rudele și cunoscuții gazdei la care se instalase, precum și câteva intrigi sentimentale permițându-i să se familiarizeze cu mentalitatea mediului funcționăresc.

Un accent deosebit este acordat șirului nesfârșit al lipsurilor, nedreptăților și suferințelor pe care le îndura țărănimea lipsită de pământ, împilată și exploatată sălbatic. Romanul devine astfel o vastă pânză zguduitoare a marii drame din 1907, dar și a unei crize de conștiință. În toate cele trei momente principale – fierberea pregătitoare, izbucnirea și înecarea răscoalei în sânge – autorul reușește să reconstituie elementele tragediei sociale cu un simț al fatalității istorice neegalat. Romancierul caracterizează, prin figuri reprezentative, mentalitatea și comportararea celor mai variate straturi ale societății românești, sugerând creșterea treptată a furtunii, nepărăsind nicio clipă firul istorisirii, dictat de succesiunea reală, istorică a evenimentelor, făcând perceptibil ecoul mișcării în conștiința oamenilor.

Dacă în Ion și în Răscoala, fundamental pentru viața socială este pământul, în Gorila, importantă este lupta politică, personajul fiind ajutat de împrejurări să urce pe scara ierarhică. Pahonțu suferă o transformare după ce învinge ca om politic. Dragostea este cea care schimbă destinul lui Ion și al lui Pahonțu, astfel că după ce își ating idealul propus, realizează că nu sunt fericiți și își caută împlinirea în iubire. Ion și Pahonțu, modești, la început, o dată îmbogățiți, își schimbă caracterul. Conflictul interior izbucnit de data aceasta în sufletul lor nu mai poate fi rezolvat și mor înainte de a finaliza ceea ce își propuseseră, soarta nu le-a mai permis să-și ducă planul la îndeplinire și de data aceasta, ca atunci când își atinseseră idealul social. Mor amândoi nemulțumiți sufletește.

Titu Herdelea face legătura între cele trei romane, Ion, Răscoala și Gorila, fiind martorul multor conflicte. În Ion, chiar el îl ajută pe protagonist să rezolve dilema în care se zbătea, îndemnându-l să obțină ceea ce își dorește prin forță, în Răscoala asistă la frământările mulțimii înfometate, iar în Gorila observă transformă-rile care au loc în sistemul social românesc. El cunoaște societatea românească de di-nainte de Unire, prin reprezentantul țărănimii, Ion, apoi află necazurile sătenilor din Răscoala în timpul fostului regat și observă și aspectele politicianiste bucureștene de după război, prin Toma Pahonțu.

Liviu Rebreanu cercetează ființa omenească aflată în conflict cu ceilalți, dar și cu ea însăși, dezvăluind cele mai ascunse trăiri sau pasiuni ale personajelor. Conflictul exterior este determinat de factori sociali, care sunt decisivi în evoluția conflictelor, iar conflictul interior exprimă răbufniri ale ființei ce răscolesc sufletul și spiritul în situații dramatice. Lumea operei lui Rebreanu este un univers fără ieșire. Indiferent că sunt personaje din lumea rurală sau citadină, dragostea este motiv de declanșare a conflictului interior. Autorul încearcă o pătrundere în lumea cauzelor morale și psihologice ale conflictelor, scriind un roman al marilor ciocniri, al marilor conflicte dramatice, al momentelor de tensiune. Este un prozator al luptei și al pasiunilor, fiind puternic atras de complexitatea dramatică a vieții, pe care o prezintă în zbuciumul său, social și psihologic.

2.3 Aspecte stilistice ale operei lui Liviu Rebreanu

Influența lui Balzac în literatura română este evidentă, dezvoltându-se conceptul de balzacianism care implică atât specificul operei balzaciene, cât și tendința scriitorilor de a prelua teme și motive, tipologii de personaje, tehnici narative care definesc opera marelui scriitor francez. Concepția realistă despre roman a lui Liviu Rebreanu îmbină elemente ale scriiturii de tip balzacian în ceea ce privește construcția personajelor și descrierea, insistându-se pe rolul fundamental atribuit socialului, cu elemente de psihologie socială și a mulțimilor, la care se adaugă și influențele de tip naturalist.

Liviu Rebreanu rămâne reprezentantul cel mai acreditat al epicii obiective, cu caracter social. Probitatea realismului său poate da impresia unei probe negative a portretului, chiar când e vorba de țăran. Țăranul din opera lui Liviu Rebreanu nu este o sinteză de virtuți, cum îl înfățișau sămănătoriștii. Patimile lui sunt elementare, oarbe, distructive. Nicăieri nu se simte, nici chiar în Răscoala, simpatia autorului pentru clasa țărănească. Eroul din Ion amintește, desigur, de țăranii balzacieni și zoliști.

Limba și procedeele de stil nu aduc frazei lui Rebreanu strălucire; ele pun în lumină o trăsătură de caracter, un amănunt esențial, o situație psihologică. De aceea, nu trebuie să ne surprindă la autorul Răscoalei o anumită lipsă de varietate a mijloacelor de stil, impusă de adevărul elementar că atitudinile și reacțiile sufletești pot rămâne, ca mod de exprimare exterioară, aceleași în împrejurări diferite. Mișcarea epică dobândește un caracter monumental, pentru că surprinde sufletul masei țărănești în ipostaza lui dramatică și definitorie. În acest roman, autorul caracterizează, prin figuri reprezentative, mentalitatea și comportarea celor mai variate straturi ale societății românești. Opera este construită pe două realități mari, despărțite printr-o prăpastie de netrecut: una aparține exploatatorilor și uneltelor lor, cealaltă robilor.

Personajele lui Liviu Rebreanu trăiesc o viață interioară de o mare intensitate. Vorbele, frazele rostite de ele sunt doar expresia parțială a frământărilor lor lăuntrice. Gândurile, sentimentele și emoțiile eroilor se comunică nu rareori în crâmpeie de convorbire sau în cuvinte care descoperă pentru o clipă pornirile, dramele sau revolta din sufletul lor.

Intensitatea și profunzimea stărilor sufletești își găsesc manifestarea stilistică și în folosirea frecventă a repetiției, care ne duce spre același plan intim și obscur al conștiinței personajului. Cititorul are însă intuiția clară că în astfel de replici ideea, amplificată prin repetiție, nu exprimă decât fragmentar gândirea eroului.

Etica prozei se desprinde din contradicțiile sociale zugrăvite. Atitudinea scriitorului, deloc afișată, este o problemă de opțiune, în selectarea faptului și în desfășurarea lui dramatică, în înțelegerea umană a dilemelor sociale și motivarea psihologică a comportamentului social și individual. În acest firesc, al vieții, se constituie o întreagă lume, o multitudine de personaje, puternic individualizate. Determinarea lor este socială; conduita, însă, particulară, diferențiază structuri social-umane, potrivit cu rosturile intime ale fiecărui personaj.

Romanul lui Liviu Rebreanu se distinge și prin arhitectura lui complexă, nu mai puțin modernă. Eroii lui Rebreanu se integrează, cu antecedentele lor biografice, în conjunctura evenimentelor, cu configurația lor psihică. Istoria lor se desfășoară treptat, se descoperă progresiv în angrenajul social complex în care sunt surprinși, în dialectica relațiilor sociale desfășurate episodic, în planuri narative, ce străbat diferite medii de viață și se interferează.

În romanul Ion, patima devoratoare a personajului este urmărită în amănunte atitudinale, prin denotative care evocă imaginea focului. Chiar la începutul romanului, scriitorul face observația că “Ion se aprinde ca focul”, apoi, când orgoliul său este rănit, răbufnește violent, insistându-se tot pe combustia sa interioară: „o scăpărare furioasă țâșni din ochii negri, lucitori ca două mărgele vii”. Imaginea focului interior revine obsesiv și, după cum observa Nicolae Balotă, este „ un simbol al mistuirii“, dar și al fascinației, ceea ce apropie personajele sale de cele ale lui Tolstoi.

Liviu Rebreanu, prin obiectivitatea observației, de sorginte balzaciană, a dat o lovitură puternică idilismului sămănătorist și poporanismului angajat ideologic și etic, constituind o dată istorică „în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”. Mihail Dragomirescu a văzut în Ion „cel mai frumos roman românesc și una dintre cele mai tipice opere de acest fel din literatura universală”, iar Tudor Vianu i-a atribuit, pe lângă viziunea preponderent realistă, și „caracterul de roman naționalist” care a adus în literatură câmpul luptelor naționale din Ardeal. Romanul este o frescă a vieții în curgerea ei nesfârșită, așa cum lumea Comediei umane a lui Balzac este fluxul imens al realității în care fapte, destine și individualități se perindă într-o continuă rotire a timpului. Rebreanu este un prozator realist de factură dură, comparabil cu Emile Zola, prin modul de oglindire a vieții rurale, prin dorințele de parvenire ale personajului principal. Romanul are o alcătuire aluvionară, denumită de Lovinescu „un vast panou curgător de fapte învălmășite ce se perindă aproape fără început și fără sfârșit”, care se structurează totuși pe arii întinse, în linii de forță ale unei acțiuni precise, cu un număr mare de personaje, bine conturate în spațiul epic. Privit în marea diversitate a formulelor de roman pe care le-a practicat, este un scriitor unic, care a știut să-și varieze cu atâta libertate de spirit formula artistică de la o creație la alta. Obiectivitatea realismului său îi conferă acea forță de creație pe care a teoretizat-o Garabet Ibrăileanu, acel ritm epic prin excelență.

Romane realiste, scrierile lui Rebreanu aduc în literatura română o narațiune obiectivă, lipsită de discurs retoric, iar autorul nu intervine în acțiune, erijându-se în observator neutru al faptelor. El reconstituie amănunțit mecanismul social, creând mai multe tipuri de țărani al căror unic rol este acela de a întregi imaginea unei lumi în care pământul constituie valoarea absolută; astfel, țăranii săraci sunt, în aproape toate cazurile, oameni lipsiți de simț practic. Romancierul recreează prin povestea lui Ion mentalitățile care decurg din acest mecanism social. După ce este evident că Ana va avea un copil, colectivitatea întreagă știe că nu există decât un singur deznodământ, respectul față de familie fiind instituit prin mentalități arhaice.

Prin simplitatea de care scriitorul uzitează în operele sale pentru a reprezenta temele mari ale existenței omenești, stilul său câștigă o solemnitate și o poezie gravă, proprii artei marilor romancieri realiști, la care se adaugă atitudinea neutră și echilibrată a unei instanțe narative care se situează în ipostaza unui spectator atent și eliberat de emoții.

2.4 Posteritatea lui Liviu Rebreanu: Marin Preda

Marin Preda face parte din generația marilor prozatori români, marcând unul dintre momentele de vârf ale literaturii noastre, așa cum în unanimitate critica literară i-a stabilit locul, iar programele școlare îi rezervă un spațiu însemnat în manuale. El a creat o literatură inspirată din realitățile contemporane, abordând teme morale sau existențiale într-un stil epic de mare densitate, care a așezat proza românească pe terenul solid al observației psihologice. 

Tema predilectă a operei sale este cea rurală, reprezentată prin satul românesc din Câmpia Dunării, supus zguduitoarelor prefaceri ale istoriei, ilustrat prin familie, țărănime și drama ei istorică. Autorul conturează imaginea dramatică și realistă a satului surprins în tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existenței sale străvechi, prin dispariția țărănimii tradiționale, a clasei sociale fundamentale aflate în declin și supusă destrămării de către istorie. Tipologia este, asemenea lui Slavici si Rebreanu, țărănească, însă deosebirile între tipurile de țărani create sunt evidente. Sufletul rural este rudimentar în opera lui Rebreanu, obsedat de acumulare în ordine materială și, numai după ce acest proces s-a încheiat, el poate să audă și alte glasuri ce vin din interiorul lui.

Marin Preda înlătură imaginea acestui mecanism simplu, previzibil, mișcat mai mult de instincte, și face din țăranii săi indivizi cu o viață psihică normală, apți prin aceasta să deveni eroi de proză modernă. Autorul prezintă niște țărani inteligenți și ironici, complecși ca stare morală, în măsură să-și reprezinte și să trăiască în modul lor caracteristic marile drame ale existenței.

Concepția lui Marin Preda despre actul creației se relevă în mărturisirile făcute de acesta. El considera că proza nu ar avea niciun înteles în afara unor noțiuni de istorie, adevăr și realitate și că o carte buna este cea care într-o modalitate estetică acceptabilă prezintă un adevăr social și psihologic. Opera lui Marin Preda dedicată satului impune o umanitate profundă și inedită. Continuând tradiția romanului românesc de inspirație rurală – Creangă, Slavici, Rebreanu, Sadoveanu – scriitorul a adus în operele lui o nouă viziune asupra lumii rurale, o viziune modernă, a spart tiparele tradiționale ale existenței țărănești. A intuit și a relevat sufletul unei lumi ce fusese până atunci văzută în manifestări exterioare. Vieții stereotipe a țăranilor, desfășurată într-o plană succesiune de întâmplări ce țin de o ordine străveche, i se descoperă acum o dimensiune afectivă și spirituală profundă. Centrul vieții economice țărănești s-a deplasat de la posesia și exploatarea pământului la valorificarea prin comerț a produselor lui.

În Ion, a avea sau a nu avea pământ era singurul lucru care conta pentru un țăran. Întreaga tragedie a personajului lui Rebreanu se rezumă la lupta pentru a poseda pământ, căci el este legat de pământ ca de o ființă și se află sfâșiat între „glasul pământului“ și “glasul iubirii“. Această confruntare face din el un personaj dilematic contradictoriu, iar din cartea lui Rebreanu un roman social și psihologic în același timp. Lumea satului este privită astfel din interior cu o putere sfredelitoare uimitoare. Intuiția sigură a lui Marin Preda s-a orientat spre zonele adânci ale psihologiei, unde, în forme specifice eticii țărănești, tandrețea se împletește cu duritatea, subtilitatea, cu încăpățânarea surdă, în apărarea convențiilor lumii rurale. Critica literară a subliniat că acea viziune asupra lumii rurale, modernizarea lumii în Moromeții constă în primul rând în adânca dimensiune psihologică, în meditația lucidă asupra vieții, timpului, istoriei. El creează niște țărani inteligenți, în măsură să conștientizeze și să trăiască, în modul lor caracteristic, dramele existenței și ale clasei sociale din care fac parte. Scriitorul își fundamentează creația din perspectiva omului cu timpul, a umanității cu istoria, la răscruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necruțătoare. În opera sa țăranii au o viață morală adâncă și existența lor se desfășoară în cadrele unei spiritualități constituite. Se simte și se trăiește într-un mod specific, inconfundabil. Romanul cuprinde treptat tot universul satului, bătrâni și copii, tineretul și oamenii maturi cu grijile lor zilnice.

Ovid S. Crohmălniceanu consideră că densitatea lui de viață este extraordinară ca un adevărat țesut organic hrănit cu nenumărate vase prin care circulă sângele viu al operei. Lumea satului lui Marin Preda rămâne, plastic, în minte ca o îngrămădire fascinantă de chipuri adunate împrejurul unuia cu o expresivitate superioară și rezumativă.

Asupra satului de altădată, cu structuri bine fixate, cu adunări liniștite și cu dialoguri pline de spirit, se abat evenimentele unui timp nerăbdător să-și impună legile lui. Timpul nu mai este al țăranului și nici țăranul nu mai este al timpului. Semnele vremii rămân necunoscute omului, istoria îl surprinde pe individ, îl ignoră. Omul descoperă cu surprindere că este obiectul unei nedreptăți. Procesul acesta este profund dramatic și, pentru că Ilie Moromete îl ilustrează prin destin și forță spirituală, personajul devine exponențial, iar prin amplitudine, monumental, cel mai complex tip de țăran din literatura română, căruia i-a dat o desăvârșită veridicitate prin autenticitatea comportărilor și limbajului, printr-o întreagă filozofie de viață. Inteligența ascuțită, ironia, spiritul jucăuș cu care privește oamenii, logica lui interioară individualizează personajul. Ilie Moromete, al cărui prototip este tatăl scriitorului, Tudor Călărașu, nu seamănă cu niciun alt personaj din literatura noastră sau cea universală, este unul dintre acele personaje rare care ajunge să creeze un tip. Modalitatea prin care Ilie Moromete crede că va putea să salveze integritatea loturilor de pământ este tergiversarea. Având convingerea neclintită că lucrurile se vor rezolva de la sine, el trece prin momente dificile jucând comedia disimulării. Niciuna dintre amenințările care plutesc asupra familiei nu capătă o rezolvare definitivă, ci numai amânarea scadenței.

În ceea ce privește profilul moral al lui Moromete, critica literară afirmă că el este un țăran filozof, primul din literatura română, este un spirit contemplativ pentru care viața reprezintă un spectacol continuu. Cei din jurul său constată cu uimire că avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau. Profitând de inteligența sa pătrunzătoare și de disponibilitatea sa pentru umor, Ilie Moromete face haz pe socoteala altora, aceasta fiind una dintre marile lui plăceri, dar și un mijloc de a depăși momentele grele.

În ciuda calităților deosebite cu care este înzestrat Ilie Moromete, greutățile sociale îi vor marca negativ evoluția, personajul trecând într-un declin latent, dar neiertător. Începutul acestui declin îl constituie tăierea salcâmului care era un simbol al vechimii și unității familiei Moromeților, iar punctul culminant al decăderii sale este hotărârea de a vinde lui Tudor Bălosu jumătate din loturile de pământ. Între aceste două momente asupra lui Ilie Moromete se abat lovituri după lovituri spulberându-i iluzia că răul mai poate fi păcălit.

Eugen Simion consideră că “originalitatea lui Ilie Moromete vine din modul în care un spirit inventiv, creator, transformă existența într-un spectacol. De pe stănoaga podiștei sau de pe prispa casei, Moromete privește lumea cu un ochi pătrunzător, semnificant, în întâmplările cele mai simple, el descoperă ceva deosebit, o notă înveselitoare, o lumină care pentru ceilalți nu se aprinde.”

Marin Preda a optat pentru un realism obsedat de fatalitatea relației individ- societate, atent la efectele acestei relații în planul psihologicului, un realism în care individul, înainte de a fi o potențială victimă a istoriei, merită să încerce toate șansele.

Valeriu Cristea susține că ”Marin Preda este primul scriitor roman clasic, de tipul lui Homer sau Tolstoi, primul scriitor capabil să însumeze cu adevărat, într-o viziune totală și echilibrată, datele unei existențe cu mult mai complexe decât cea reflectată până la el. În creația autorului, omul și viața sunt cuprinse într-o singură privire integratoare, circulară, armonioasă și totală. După un secol de roman românesc, Marin Preda inaugurează tipul prozatorului demiurg”.

CAPITOLUL 3

STADIUL ACTUAL AL PREDĂRII

LIMBII ȘI LITERATURII ROMÂNE ÎN LICEU

3.1 Modele specifice predării disciplinei

1. Modelul cultural – îi rezervă literaturii statutul de mijloc prin care este înțeleasă cultura și de formă de afirmare a identității culturale și naționale. Prin intermediul literaturii, elevul cunoaște valorile naționale sau universale, școala oferindu-i spre studiu texte-model, operele marilor autori, privite ca produse culturale și analizate în raport cu genurile, epocile și curentele culturale în care pot fi încadrate.

Opțiunea pentru acest model situează profesorul ca expert care deține informația, având rolul de a direcționa și dirija formarea gustului, iar elevului îi atribuie sarcina de a-și însuși cunoștințele și punctul de vedere interpretativ pe care profesorul îl consideră corect. Modelul cultural are ca principiu coordonator prezentarea cronologică a literaturii și inițierea elevului cu privire la mișcările culturale importante ale diverselor epoci. Cele mai folosite metode sunt: expunerea, lectura explicativă și interpretarea de text, studiul de caz. Prin lectura explicativă, profesorul stabilește și impune corectitudinea propriei interpretări, apelând în acest scop la studiul vocabularului, al problemelor gramaticale cu relevanță stilistică; demersul profesorului vizează încadrarea operei în context și studierea stilului autorului, a datelor biografice referitoare la scriitorii studiați și raportarea la curente literare. Lectura explicativă realizată de profesor devine un veritabil model de lectură care îi indică elevului atitudinea pe care trebuie să o adopte față de textul dat.

Modelul cultural urmărește formarea unor reprezentări culturale referitoare la identitatea națională. Abordarea literaturii din perspectiva acestui model prezintă uneori și riscul de a subordona esteticul ideologicului. Programa de liceu, deși reflectă în mai mare măsură modelul cultural al predării disciplinei, nu pierde din vedere să sublinieze necesitatea exersării gândirii critice și autonome a elevilor, iar continuitatea față de programele anterioare e asigurată prin paradigma comunicativ-funcțională a disciplinei.

2. Modelul dezvoltării personale

În triada autor-text-receptor, studiul literaturii după acest model privilegiază destinatarul, lectorul, adică elevul. Acesta este stimulat să participe la construirea operei, prin actul învestirii cu sens, alături de scriitor. Opera literară este reconfigurată prin memoria afectivă, prin apelul la experiențele proprii și la cunoștințele despre lume, făcându-l astfel pe elev să fie interesat în a corela realitatea textuală cu experiențe personale. Studiul operelor literare va urmări să trezească impresii, reacții și să suscite reflecții cu privire la diversele fațete ale ființei umane. Prin lectură, elevii trebuie să interiorizeze valorile spirituale promovate de textele literare capabile de a reflecta preocupările și gusturile unei epoci, ale unei țări, ca premisă a propriei dezvoltări intelectuale, afective și morale. Metodele utilizate au în centru elevul, sunt de tipul interactiv și cooperativ și urmăresc cultivarea creativității, a capacității de reflecție, de analiză, a raționamentelor proprii, a curajului de a-și exprima propriile păreri.

Interpretarea textului nu se rezumă la competența de a interpreta un text sau altul, ci vizează un model de înțelegere care oferă posibilitatea de a transfera cunoștințele de la un text la altul sau în diferite situații de viață. Profesorul este un îndrumător al elevului către descoperirea ideii potrivit căreia opera poate fi privită din mai multe unghiuri, acceptând interpretări variate. Metodele active utilizate sunt: jurnalul dublu, reflecția, lucrul în echipă, lectura predictivă, jurnalul de lectură, jocul de rol, portofoliul. O strategie care se revendică din modelul dezvoltării personale, instituind un dialog între text și reacțiile sau experiențele personale ale elevilor, a fost construită de Charles Temple, care structurează lecția pe baza a trei elemente : evocarea , constituirea sensului și reflecția. Prin intermediul acestei strategii, sunt valorizate reacțiile personale în receptarea textului, sunt motivați elevii pentru lectură, deoarece se face apel la experiența personală a acestora și sunt stimulați să evalueze textele citite, prin prisma propriilor idei și valori. Exemple de activități care pot avea loc in cadrul acestor ore : discutarea, după o primă lectură, a textului, a impresiilor, a reacțiilor elevilor față de text ; indicarea elementelor relevante pentru ei după o primă lectură a textului; ilustrarea sau asocierea de imagini desenate cu textul citit, cu o amintire personala; realizarea lecturii anticipative- acest tip de lectură implică în mare măsură elevul, prin stimularea curiozității, a imaginației, a capacității de argumentare; valorificarea experienței anterioare în asimilarea noilor cunoștințe; stimularea interpretărilor personale ale elevilor.

3. Modelul lingvistic

Abordarea literaturii din perspectiva modelului lingvistic presupune utilizarea unor tehnici și metode de studiere a textului care urmează să-și dezvăluie sensul ascuns printr-o atentă analiză a relației dintre forma lingvistică și mesajul textului literar/ nonliterar.

Modelul lingvistic valorifică gramatica textului, teoria de enunțare, insistând pe identificarea destinatarului și a emițătorului, pe circumstanțialele spațio-temporale. Se acordă importanță pronumelor, verbelor, câmpurilor lexicale, repetițiilor care conferă coerență și coeziune textului. Accentul se pune pe analiza formală, pe metode, nu pe operă, chiar în cazul textelor literare, ceea ce lasă în umbră opera literară.

Studiul literaturii urmărește, pe lângă dimensiunea cognitivă, formarea competențelor de comunicare și dezvoltarea dimensiunii valorice și atitudinale. Aptitudinea de înțelegere a unui text predomină, dar este urmărită în strânsă legătură cu alte tipuri de competențe : producerea mesajelor scrise și orale, înțelegerea mesajelor orale, utilizarea corectă și eficientă a limbii.

Limba și literatura română este o disciplină prin studierea căreia se intenționează atingerea unor obiective și competențe specifice, iar finalitățile generale sunt următoarele:

Formarea unui sistem de atitudini, valori și comportamente axate pe consolidarea interesului pentru învățare și autoeducare; conștientizarea valorilor spirituale și etice vehiculate prin limbă și literatură; înțelegerea semnificației limbii – și a creației spirituale, în general – în conturarea identității naționale și a integrării acestora în universal; formarea unui profil civic și moral, premisă a inserției active în social; structurarea unui sistem axiologic deschis , interiorizarea valorilor democratice, ale toleranței și ale dialogului intercultural;

Formarea unui ansamblu de cunoștințe privind sistemul și subsistemele limbii, ca elemente de construcție ale comunicării sociale eficiente; diversitatea, valoarea estetică a creațiilor beletristice din literatura națională și universală;

Valoarea unor deprinderi integratoare de exprimare și receptare orală corectă; exprimarea în scris a unor idei, într-o formă ordonată, clară și corectă; lectura și interpretarea apropiată a unor texte;

Formarea unor capacități intelectuale privind optimizarea operațiilor gândirii și dezvoltarea creativității specifice (practica rațională a limbii, formarea reprezentărilor culturale prin intermediul limbii, însușirea unor metode și tehnici de muncă intelectuală);

Practica rațională a limbii (în scopul înțelegerii structurii și funcționalității limbii, ca sistem unitar, în permanentă evoluție); stabilirea unor reguli și modele de bază ale comunicării orale și scrise; activarea cunoștințelor de limbă și adaptarea acestora la particularitățile situației de comunicare; comunicarea ideilor și sentimentelor într-un mod original, accesibil și armonios;

Formarea reprezentărilor culturale include: dezvoltarea disponibilităților de receptare a mesajelor scrise, literare și nonliterare, stăpânirea tehnicilor literare de analiză a textului literar sau nonliterar, interiorizarea valorilor spirituale, ca premisă a propriei dezvoltări intelectuale, afective și morale.

Însușirea unor metode și tehnici de muncă intelectuală se realizează în mod progresiv prin aprofundarea cunoștințelor acumulate la care se adaugă permanent noi informații.

În procesul de predare-învățare se folosește adesea sintagma „strategie didactică". Aceasta denumește un ansamblu de principii, metode, mijloace și forme prin intermediul cărora se asigură unitatea dintre predare și învățare în vederea atingerii unei eficiente sporite în procesul de învățământ. Rezultă de aici că strategia didactică nu se reduce la folosirea mijloacelor tehnice pentru transmiterea informației, incluzând într-un tot unitar componentele procesului de învățământ, asigurând corelarea dintre conținut și celelalte aspecte: organizarea, relația profesor-elev, metodele, procedeele, mijloacele folosite etc.

Activitatea de predare urmărește, în primul rând, modalitatea de declanșare a mecanismelor psihologice ale învățării, potrivit particularităților de vârstă și individuale, dar și de condițiile concrete în care are loc învățarea. Se desprinde de aici concluzia că orice strategie este eficientă în măsura în care, transmițând o cantitate de informație, reușim să-i antrenăm pe elevi în asimilarea ei activă și creatoare. În al doilea rând, orice strategie didactică impune o îmbinare armonioasă între activitatea profesorului și cea a elevului. Din acest punct de vedere, profesorul poate fi văzut ca o sursă de cunoștințe, care conduce și coordonează activitatea independentă a elevilor, în timp ce activitatea elevului se poate deplasa de la simpla reproducere la reproducerea creatoare.

3.2 Proiectarea activității didactice

Proiectarea didactică este procesul de anticipare a pașilor ce urmează să fie parcurși în realizarea activităților didactice, o acțiune continuă, permanentă, care precede dimensiunile instructiv-educative, stabilind la nivel micropedagogic relația între obiective, conținut, strategii de instruire și autoinstruire și autoevaluare. Proiectul de lecție, ca instrument de lucru și ghid pentru profesor, are un caracter orientativ, având o structură flexibilă, orientându-se spre promovarea unei învățări prin problematizare euristică, experimentală, creatoare, lucru ce implică însușirea unor modalități și tehnici de lucru eficiente, dar și experiența, imaginația și creativitatea cadrului didactic.

Conform Didacticii moderne, etapele principale ale proiectării activității didactice sunt: încadrarea activității didactice în sistemul de lecții sau în planul tematic; stabilirea competențelor sau obiectivelor și operaționalizarea acestora în contextul proiectării unei lecții; selectarea, structurarea logică, esențializarea, adecvarea conținutului, transpunerea lui didactică; elaborarea strategiei de instruire, stabilirea activităților de învățare; stabilirea structurii procesuale a activității lecției; prefigurarea strategiilor de evaluare; stabilirea acțiunilor de autocontrol și autoevaluare ale elevilor.

Elementul central în realizarea proiectării didactice este programa școlară. Ea reprezintă un document normativ în sensul că stabilește obiective / competențe, adică țintele ce urmează a fi atinse, prin intermediul actului didactic. Programa școlară nu este tabla de materii a manualului și nici un element de îngrădire pentru profesor. Chiar dacă în proiectare sunt obligatorii obiectivele / competențele, remarcăm faptul că, adesea, același obiectiv / competență se realizează prin mai multe conținuturi și resurse, după cum mai multe obiective/ competențe pot fi realizate cu același conținut și cu aceleași resurse. Proiectarea activității didactice presupune: lectura programei, planificarea calendaristică, proiectarea secvențială (a unităților de învățare), proiectarea unei lecții.

Programele școlare sunt structurate în așa fel încât să permită centrarea pe competențele ce urmează a fi formate la elevi și în același timp să asigure corelarea conținuturilor învățării cu aceste competențe. Competențele sunt definite ca ansambluri structurate de cunoștințe și deprinderi dobândite prin învățare. Ele permit identificarea și rezolvarea unor probleme specifice în contexte diverse.

La clasele liceale programa cuprinde: competențe generale, competențe specifice și conținuturi, valori și atitudini, sugestii metodologice. Competențele generale se definesc pe obiect de studiu și se formează pe durata învățământului liceal. Ele au un grad ridicat de generalitate și complexitate și au rolul de a orienta demersul didactic către achizițiile finale ale elevului. Competențele specifice se definesc pe obiect de studiu și se formează pe parcursul unui an școlar. Ele sunt derivate din competențele generale, fiind etape în dobândirea acestora. Competențelor specifice li se asociază prin programă unități de conținut.

În demersul de stabilire a competențelor s-a considerat că soluția se află la intersecția între domeniul didactic (vizând ariile curriculare), domeniul socio-economic (vizând pregătirea pentru piața muncii) și domeniul de cunoaștere concretizat în școală printr-un obiect de studiu (descris psihologic prin modul de gândire specific expertului, în sensul cognitivist al termenului). Dacă primele două aspecte sunt relativ ușor de acceptat, cel de-al treilea necesită câteva precizări: nu este vorba despre a dobândi acele cunoștințe de care dispune expertul, ci de a utiliza și mobiliza în contexte adaptate vârstei elevului și nivelului de informații al acestuia, abilități similare celor ale specialistului. Este vorba despre a manifesta un comportament cognitiv specific unui domeniu și nu de a acumula insule de informații specifice domeniului.

În contextul noului curriculum, planificarea calendaristică se transformă dintr-un document administrativ formal care repetă modul de gestionare a timpului propus de programa analitică, într-un instrument de interpretare personală a programei, care asigură un demers didactic concordant cu situația concretă din clasă. Planificarea activității didactice presupune așadar o lectură atentă și personală a programei școlare cu scopul de a analiza obiectivele / competențele și de a inventaria tipurile de activități și resursele necesare. Întregul demers didactic este centrat pe competențe, adică pe achizițiile concrete ale elevului, având în vedere că un curriculum centrat pe competențe poate răspunde mai bine cerințelor actuale ale vieții sociale și profesionale și ale pieței muncii.

În elaborarea programelor școlare pentru liceu, au fost definite competențe generale care au un grad ridicat de complexitate, sunt definite pe obiect de studiu și se formează pe durata întregului învățământ liceal și competențe specifice, deduse din cele generale, fiind etape în dobândirea acestora, formându-se pe durata unui an școlar.

Proiectarea activității anuale presupune identificarea competențelor specifice urmărite în predarea limbii și literaturii române, analiza conținuturilor, identificarea unităților mari de conținut, ca unități de învățare și a succesiunii acestora, eșalonarea în timp, în timp ce planificarea semestrială implică și inventarierea tipurilor de activități și de resurse necesare.

PLANIFICARE SEMESTRIALĂ

SEMESTRUL I – 54 ore

COLEGIUL GHEORGHE TATARESCU ROVINARI

Profesor : POPESCU ELENA-MIRABELA

Clasa a X-a A

Nr. ore/ săptămână: 3

DISCIPLINA: Limba și literatura română

MANUAL: Editura Corint, autori Marin Iancu, Ion Bălu, Rodica Lăzărescu

O unitate de învățare poate să acopere una sau mai multe ore de curs. Alocarea timpului pentru fiecare unitate de învățare se face prin planificarea anuală. Constituirea unei unități impune un demers didactic proiectat de către profesor, ținându-se cont de: centrarea pe competențe, nu pe conținut, implicarea în proiectare a competențelor, a activităților de învățare, a resurselor și a evaluării.

Proiectarea unității de învățare

Între tradiție și modernitate

Proiect de lecție

Clasa: a X-a

Disciplina: Limba și literatura română

Tema: Test de evaluare ( Ion de Liviu Rebreanu)

Tipul lecției: probă scrisă

Competență generală

Folosirea instrumentelor de analiză tematică, structurală și stilistică în receptarea diferitelor texte.

Competențe specifice

2.1. analiza principalelor componente de structură, de compoziție și de limbaj specifice textului narativ

2.4. folosirea unor modalități diverse de înțelegere și de interpretare a textelor literare studiate

Obiective operaționale: la sfârșitul orei elevii vor fi capabili

O1-să identifice din primul alineat starea sufletească a personajului principal Ion

O2-să stabilească legătura dintre sintagma glasul pământului și atitudinea personajului în primul alineat.

O3 – să atribuie o semnificație cuvintelor rostite de Ion, în fața pământului deținut de Toma Bulbuc.

O4- să motiveze semnificația replicii lui Ion la vederea întinderii de pământ.

O5 –să sublinieze secvența ce marchează schimbarea atitudinii personajului la vederea uriașului.

O6- să formuleze ideea care se desprinde din alineatul marcat prin chenar.

O7 – să rezume pe scurt conținutul textului.

O8 – să prezinte perspectiva narativă în romanul Ion pe baza unui enunț dat.

Mijloace de învățământ: testul de evaluare

Test de evaluare

Citește textul următor:

“Flăcăul sosi încălzit de drum. Se opri în marginea delniței, pe răzorul ce-o despărțea de altă fâneață, tot așa de lungă și de lată, pe care Toma Bulbuc o cumpărase acum vreo zece ani de la Glanetașu. Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simțea o plăcere atât de mare văzându-și pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui. Iarba deasă, grasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de răcoarea dimineții. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire și le mototoli pătimaș în palme. […]

Pământul negru-gălbui părea un obraz mare ras de curând… Privindu-l, Ion oftă și murmură:

Locul nostru, săracul!… […]

Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de frânturi, după toanele și nevoile atâtor suflete moarte și vii, părea că respiră și trăiește.

Porumbiștile, holdele de grâu și de ovăz, cânepiștile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzăiau, șușoteau, fâșâiau, vorbind un grai aspru, înțelegându-se între ele și bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare și roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place. Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața uriașului:

Cât pământ, Doamne!…

În același timp însă iarba tăiată și udă parcă începea să i se zvârcolească sub picioare. Un fir îl înțepă în gleznă, din sus de opincă. Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Și atunci se văzu din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau niște cântece de închinare. Sprijinit în coasă pieptul i se umflă, spinarea i se îndreaptă, iar ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă. Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.

Totuși în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpânește decât două-trei crâmpeie, pe când toată ființa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult…

Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă. Trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”

(Liviu Rebreanu, Ion)

Redactează, pe baza textului de mai sus, răspunsuri pentru fiecare dintre următoarele cerințe:

1. Numește printr-un singur cuvânt starea sufletească a lui Ion, așa cum rezultă din primul alineat al textului. 1,25p

2. Stabilește o legătură între sintagma glasul pământului (care dă și titlul primei părți a romanului) și atitudinea personajului în secvența de mai sus. 1p

3. Atribuie o semnificație faptului că Ion oftează la vederea delniței lui Toma Bulbuc: Locul nostru, săracul!… 1,25p

4. Motivează suspinul prelung, umilit și înfricoșat al flăcăului – Cât pământ, Doamne!… – în fața uriașului. 1p

5. Subliniază secvența care marchează schimbarea atitudinii personajului față de uriaș.

1,25p

6. Formulează ideea care se desprinde din alineatul marcat prin chenar. 1p

7. Rezumă, în 3-5 rânduri, conținutul textului. 1,25p

8. Prezintă perspectiva narativă în romanul Ion, pe baza enunțului următor: Totuși în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpânește decât două-trei crâmpeie, pe când toată ființa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult…

1p

Se acordă 1 punct din oficiu.

Barem de corectare

Se acordă 1,25 de puncte pentru identificarea corectă a stării sufletești a personajului Ion. De exemplu…bucuros, fericit, împlinit etc.

Se acordă 0,5 puncte pentru formularea unui răspuns parțial corect și 1 punct pentru formularea unui răspuns corect, stabilirea unui legături între sintagma glasul pământului și starea sufletească a lui Ion. De exemplu… glasul pământului este mai puternic decât glasul iubirii, pune stăpânire pe întreaga ființă, îl macină pe Ion, astfel încât acesta cade în genunchi și-l îmbrățișează.

Se acordă 1,25 de puncte pentru atribuirea unei semnificații între starea sufletească a lui Ion la vederea pământului ce aparține acum lui Toma Bulbuc. De exemplu… În trecut lotul fusese al familiei sale, iar acum pe Ion îl încearcă mai multe sentimente, de părere de rău, de ciudă, de invidiei, etc.

Se acordă 0,5 puncte pentru formularea unui răspuns parțial corect și 1 punct pentru formularea unui răspuns corect, motivarea suspinului flăcăului în fața pământului. De exemplu … Ion este uimit de imensitatea pământului, el și-ar dori ca acesta să-i aparțină lui.

Se acordă 1,25 de puncte pentru sublinierea corectă a fragmentului în care Ion își schimbă atitudinea în fața uriașului. De exemplu…brazda îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân…Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.

Se acordă 0,5 puncte pentru formularea unui răspuns parțial corect și 1 punct pentru formularea unui răspuns corect. Formularea adecvată și coerentă a ideii ce se desprinde din fragmentul marcat prin chenar.

Se acordă 0,65 puncte pentru rezumarea parțial adecvată sau nerespectarea limitei de spațiu indicate și 1,25 pentru rezumarea adecvată și nuanțată a secvenței citate, în limita de spațiu indicată corect.

Se acordă 1 punct pentru precizarea corectă a perspectivei narative din text pe baza fragmentului. De exemplu… perspectivă narativă obiectivă.

3.3 Metode tradiționale și moderne folosite în cadrul orelor de limba și literatura română

Metoda poate fi considerată drept un model sau un ansamblu organizat al procedeelor sau modurilor de realizare practică a operațiilor care stau la baza acțiunilor parcurse în comun de profesori și elevi și care conduc în mod planificat (programat) și eficace la realizarea scopurilor propuse.” (I. Cerghit)

Nevoia de ordonare și ierarhizare, specifică ființei umane, a determinat încercarea de a cuprinde în sisteme unitare marea diversitate a metodelor. De-a lungul timpului, clasificările au variat, în funcție de criteriile folosite. Unul dintre cele mai rezistente criterii este cel istoric. Într-o abordare schematică, pot fi identificate metode vechi( tradiționale) și metode noi( moderne). Activitatea practică a demonstrat că nu vechimea unei metode este importantă, ci eficiența ei. Eficiența oricărui act, deci și a celui educațional, reprezintă o necesitate și constă în raportul dintre efortul depus și ceea ce s-a obținut. La o eficiență maximă se ajunge prin corelarea, conjugarea metodei cu obiectivul, conținutul procesului educațional și forma de organizare a învățământului care este un element al tehnologiei educaționale.

Reforma curriculară include și modificări la nivelul metodologiei folosite, în favoarea activismului și creativității, ca o consecință firească a mutațiilor produse în zilele noastre, care influențează societatea : creșterea exponențială a informațiilor, sporirea rolului științei și ritmul accelerat al schimbărilor. Un elev este activ în măsura în care încetează a fi un simplu receptor, un destinatar al informației gata prelucrate de către profesor și încearcă să ajungă la noile cunoștințe prin eforturi proprii, reorganizându-și cunoștințele dobândite, folosind în acest scop operații superioare ale gândirii :analiză, comparație, sinteză, generalizare, abstractizare și concretizare. Astfel, metoda trebuie să devină, dintr-o cale de cunoaștere propusă de către profesor, o cale de învățare realizată efectiv de elevi, cu ajutorul căreia aceștia să-și poată construi o personalitate autonomă, capabilă de o gândire critică și creativă. Nicio metodă nu este responsabiă de eșecul sau succesul didactic, ea fiind doar o virtualitate care devine eficientă doar prin priceperea profesorului și doar în măsura în care contribuie la atingerea scopurilor propuse și în măsura în care reușește să facă lecția interesantă pentru elev, trezindu-i curiozitatea și formându-i deprinderi de învățare care să-i confere un grad cât mai mare de autonomie. Alegerea metodelor este una dintre cele mai importante etape ale proiectării didactice, de aceea opțiunea trebuie să se facă fără a urmări cu orice preț folosirea unor metode la modă, ținând cont de faptul că importantă este eficiența, nu caracterul de noutate sau de spectaculozitate al metodei.

Procedeul didactic reprezintă o secvență a metodei, un detaliu, o tehnică mai limitată de acțiune. Metodele apar ca ansambluri de procedee, folosite în funcție de oportunitatea lor într-o situație concretă de instruire. Calitatea și gradul de adecvare a corelațiilor dintre procedee la situația concretă de învățare sunt cele care indică eficiența unei metode.

1. Metodele de comunicare tradiționale sunt metode cu îndelungată vechime, de heterostructurare, așa cum le denumește Marc Bru, care subliniază că sub această denumire se cuprind metode destul de eterogene, care au însă în comuni ideea că a preda înseamnă a transmite un volum de cunoștințe de la un știutor, profesorul, la un neștiutor, elevul. Contrar unor așteptări, aceste metode relevă adevărate virtuți pedagogice. Ele pot fi optimizate, adaptate noilor cerințe atât în sensul restructurării sistemului de procedee utilizate, cât și prin modificarea acestor configurații, ca urmare a încorporării unora noi. Metodele tradiționale sunt: algoritmizarea, analiza gramaticală, exercițiul, observarea, lectura, expunerea, modelarea, prelegerea, comentariul literar, analiza literară, conversația, demonstrația, rezumatul, explicația, lucrul cu manualul.

2. Metodele moderne, active, de autostructurare au la bază conceptul de învățare activă, adică angajează operațiile de gândire și de imaginație și apelează la structuri de care elevul se folosește ca de niște instrumente în vederea unei noi învățări. Se pot considera activ-participative acele metode capabile să-i angajeze pe elevi în activitate, concretă sau mentală, cu puternice valențe formative și cu impact ridicat asupra dezvoltării personalității lor.

Metodele activ-participative sunt: problematizarea, modelarea figurativă, instruirea programată, activitatea în grupuri mici, lectura anticipativă, sinectica, simularea, studiul de caz, învățarea prin descoperire, dezbaterea, jocul de rol, reflecția, brainstormingul, procesul literar; metode și tehnici ale gândirii critice: cubul, cvintetul, ciorchinele, metoda SINELG, predarea reciprocă, jurnalul cu dublă intrare, jurnalul de lectură, turul galeriei, metoda mozaic, metoda cadranelor, tehnica Știu-Vreau să știu- Am învățat, pălăriile gânditoare,etc.

Exigențele învățământului contemporan, provocate de modificări în plan social, impun reconsiderarea rolurilor actorilor implicați în actul educațional, mutarea accentului de la profesor la cel care învață și a rolurilor care îi revin în aceste condiții, democratizarea relației profesor-elev, elaborarea unei fundamentări teoretice temeinice privind managementul clasei și diversificarea surselor de informare pe care le poate folosi elevul. Din aceste exigențe decurg anumite atitudini față de metodele folosite, cum ar fi: îmbogățirea și diversificarea metodologiei didactice, cu accent pe promovarea celor activ-participative. Această tendință vizează lărgirea evantaiului de metode prin elaborarea și punerea în practică a unor metode și procedee noi. Profesorul nu poate rămâne cantonat la o metodă sau la un grup restrâns de metode, ci trebuie să-și înscrie activitatea în exigențele și specificul finalității educaționale vizate, care nu se poate izola de evoluția celorlalte compartimente ale societății. Modificarea de perspectivă asupra finalității educației se reflectă și în noua direcție imprimată de reformă, prin care se recomandă folosirea metodelor activ-participative, care să pună mai bine în valoare potențialul intelectual, de inițiativă și creativitate al elevilor și să solicite, să activizeze și să dezvolte structurile cognitiv-operatorii și energizant-reglatorii ale personalității. Pe lângă diversificarea propriu-zisă, se impun deopotrivă: valorificarea metodelor tradiționale în direcția activizării elevilor și accentuarea caracterului euristic al metodelor, îmbinarea metodelor de învățare individuală cu cele de învățare prin cooperare, folosirea unor metode și tehnici variate și îmbinarea acestora.

Constantin Parfene, în Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, sublinia faptul că folosirea metodelor și procedeelor specifice procesului didactic al studierii limbii și literaturii române trebuie să fie determinată de realizarea unei învățări active, profesorului revenindu-i rolul unui ghid competent și abil, care să-și pună elevii în situații concrete de învățare, renunțând la expunerea obișnuită a cunoștințelor, a informației.

CAPITOLUL 4

ASPECTE METODICO-DIDACTICE ALE PREDĂRII REALISMULUI PORNIND DE LA OPERA LUI

LIVIU REBREANU

4.1 Utilizarea metodelor tradiționale în predarea operei lui

Liviu Rebreanu

Expunerea este definită ca o metodă ce constă în prezentarea verbală monologată a unui volum de informații de către educator către educați, în concordanță cu prevederile programei și cu cerințele didactice ale comunicării, fiind o metodă de predare tradițională, verbală, expozitivă care situează elevul mereu în postura de receptor. Expunerea presupune mai multe forme: povestirea, explicația și prelegerea. În învățământul liceal metoda expunerii se folosește în toate cele trei variante, dar, de fiecare dată, folosirea acestei metode cunoaște anumite particularități. Expunerea capătă dimensiuni active, dacă ținem seama de următoarele procedee:

a) prezentarea planului expunerii;

b) punerea unor probleme care să suscite interesul în căutarea unor soluții.

c) formularea unor întrebări pe care ni le adresăm nouă înșine.

d) alcătuirea, pe tablă, a unor schițe și grafice pe parcursul expunerii;

e) scurte incursiuni în domenii învecinate;

f) varietatea materialului didactic despre scriitor;

g) utilizarea problematizării

Metoda expunerii poate fi folosită în predarea noțiunilor de teorie literară, dar și în predarea curentelor literare. La clasa a Xl-a, în predarea-învățarea lecției Realismul, am încercat o activizare a expunerii prin notarea planului paralel cu prezentarea cunoștințelor, creând o atmosferă afectivă și intelectivă. Expunerea, în acest caz, a presupus două etape: pregătirea expunerii și expunerea planului temei propriu-zise:

1. Pregătirea expunerii

Condițiile social-istorice și culturale ale apariției curentelor literare de la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului al XX-lea.

2. Expunerea propriu-zisă

a) Cauzele sociale și estetice ale apariției realismului. Se menționează că termenul realism denumește o atitudine în creația sau teoria literară având ca principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale, veridice, fiind opus idealizării și fanteziei.

b) Reprezentanții realismului românesc: Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, George Călinescu, Marin Preda.

c) Trăsăturile curentului realist: obiectivitatea perspectivei narative, veridicitatea, viziunea omniscientă a naratorului, preocuparea pentru problematica socială, studiul tipurilor umane caracteristice societății vremii, descrierea mediului, stabilindu-se o legătură directă între acesta și individ. Prin numeroasele pagini consacrate descrierii minuțioase a orașelor, cartierelor, interioarelor, vestimentației, scrierile realiste capătă valoare documentară.

d) Speciile literare: scriitorii realiști au cultivat mai cu seamă speciile narative, un loc central ocupându-l romanul, urmat de schiță și nuvelă, cu precădere cea psihologică, și de speciile dramatice, comedia și drama.

Conversația este o metodă verbală, mai activă decât expunerea și presupune un dialog veritabil între profesor și elevi, cei doi factori implicați activ în procesul de învățare, fiind folosită în cele două forme prevăzute de pedagogie: euristică și catehetică. Conversația euristică este astfel concepută, încât să conducă la descoperirea a ceva nou pentru elev și presupune serii legate de întrebări și răspunsuri la sfârșitul cărora să rezulte adevărul sau elementul de noutate. Antrenat în procesul învățării, profesorul orientează în permanență gândirea elevului prin felul și ordinea în care formulează întrebările, iar elevul ajunge la noutatea propusă. Această metodă se poate folosi într-o lecție de analiză a unei opere literare, din care să rezulte caracterizarea unui personaj, particularitățile discursului narativ, în lecțiile de recapitulare și sistematizare, urmând ca elevii să coreleze conținuturile după anumite criterii. Conversația catehetică are ca funcții principale constatarea nivelului la care se află cunoștințele elevului la un moment dat; această formă de conversație poate fi utilizată înainte de predarea unei teme noi, pe tot parcursul predării subiectului nou, sub forma întrebărilor de sondaj, cu rol de feed-back sau la încheierea unei lecții, prin întrebări recapitulative.

Metoda conversației poate fi folosită în predarea la clasa a X-a a romanului Ion de Liviu Rebreanu, iar obiectivele vizate implică interpretarea și conștientizarea informațiilor dobândite prin lectură. Se pot formula următoarele cerințe:

1. Numește principalele trăsături ale romanului ca specie literară, exemplificând prin aplicare la romanul Ion.

2. Caracterizează personajul principal al romanului, având în vedere dilema în care află Ion: „a trăi fără dragoste, dar cu pământ” și „a trăi cu dragoste, dar în umilință”.

3. Arată semnificația simbolică a drumului.

4. Precizează modul de expunere folosit de autor în prezentarea drumului și a satului

5. Explică semnificația sintagmelor glasul pământului și glasul iubirii care dau titlurile celor două părți ale romanului.

6. Prezintă relația lui Ion cu Ana și cu Florica.

7. Arată cauzele care au condus la sărăcirea familiei lui Ion.

8. Comentează semnificația pe care pământul o are pentru Ion, prin referire la următorul fragment: „ Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa arătându-și corpul gol, ispititor“.

9. Prezintă legătura dintre gestul lui Ion de a săruta pământul și titlul primei părți a romanului.

10. Ilustrează conceptul operațional de conflict, prin referire la relația lui Ion cu Vasile Baciu.

11. Cum se realizează expresia obsesiei sub care trăiește personajul central al romanului?

12. Care sunt elementele menite să contureze simetria compozițională?

Metoda tradițională a conversației ocupă un spațiu larg și în didactica modernă, deoarece din ea și prin ea se dezvoltă metodele activ-participative: problematizarea, învățarea prin descoperire etc.

Lucrul cu manualul este definit ca o metodă didactică în cadrul căreia învățarea are ca sursă esențială și ca instrument de formare a elevului cartea școlară sau surse similare. Această metodă contribuie la inițierea elevilor în practica lecturii individuale prin dirijare de către profesor, în clasele mai mari elevii atingând nivelul lecturii independente. Ioan Cerghit consideră că „lectura este o materie-instrument, de care fiecare se folosește o viață întreagă”. Manualul școlar este conceput în așa fel încât să sprijine în mod eficient procesul învățării, fiind un instrument de lucru pentru elevi, care detaliază sistematic temele recomandate de programa școlară pentru fiecare clasă.

În manualul pentru clasa a X-a, aparținând Grupului Editorial Art și avându-i ca autori pe Adrian Costache, Florin Ioniță și Adrian Săvoiu, Ion de Liviu Rebreanu este inclus în unitatea de învățare Romanul. Pornind de la fragmente din această operă elevii pot afla informații despre structura romanului, incipit și final, simetria compozițională, caracterul circular, tema romanului, personaje, acțiune, conflict.

Pentru explorarea textului sunt propuse cerințe care implică motivarea anumitor acțiuni ale personajului central, explicarea semnificațiilor unor sintagme din text, caracterizarea personajului principal, descrierea conflictului dintre Ion și Vasile Baciu, extragerea din text a unor pasaje care denotă pasiunea fără margini a lui Ion pentru pământ, precizarea modurilor de expunere utilizate, identificarea anumitor simboluri și motive cu ajutorul cărora este reprezentată acțiunea (drumul, hora duminicală, crucea):

Caracterizează personajul Ion, pe baza fragmentelor cuprinse în manual (cap. II- Zvârcolirea, cap. IX- Sărutarea)

Extrage din primul fragment pasajele care denotă pasiunea lui Ion pentru pământ.

Care este modul de expunere dominant în al doilea fragment?

Comentează semnificația oftatului pe care îl scoate personajul la vederea delniței lui

Toma Bulbuc:” – Locul nostru, săracul!…”

Manualul pentru clasa a X-a al editurii Corint, avându-i ca autori pe Marin Iancu, Ion Bălu, Rodica Lăzărescu, propune spre studiu romanul Ion în cadrul unității de învățare Între tradiție și modernitate. Pornind de la câteva considerații generale despre roman, manualul ne oferă posibilitatea de a aprofunda studiul pe coordonate care vizează: geneza romanului, caracterul monografic, tema și structura romanului, perspectiva narativă, lumea satului, semnificații simbolice, personajele, condiția intelectualului. Cu ajutorul fragmentelor din manual și al anumitor afirmații critice elevii pot formula răspunsurile unor cerințe precum:

Identificați spațiul și timpul-cadru al romanului.

Precizați ce semnificație au aceste coordonate narative pentru ansamblul operei.

Numiți motivul literar principal din romanul Ion de Liviu Rebreanu.

Selectați, din fragmentul reprodus în manual, un pasaj descriptiv.

Identificați trăsăturile morale ale eroului romanului din perspectiva relației cu

pământul.

Exercițiul reprezintă, sub aspect didactic, o metodă fundamentală ce presupune efectuarea conștientă și repetată a unor operații și acțiuni în vederea realizării unor multiple scopuri educativ-formative. Exercițiile sunt folosite în predarea limbii române, dar prezente și în practica predării literaturii române, în special în ciclul liceal, având în vedere că programele actuale de liceu prevăd studiul complementar al literaturii și al problemelor de limbă și comunicare. În predarea limbii și literaturii române în ciclul liceal, metoda exercițiului poate fi combinată cu oricare altă metodă, predominând exercițiile de creativitate și cele euristice.

Exercițiul este o strategie de tip algoritmizat care vizează, în primul rând, activitatea independentă a elevilor. Utilizarea acestei metode contribuie la dezvoltarea creativității, la formarea și consolidarea deprinderilor de a opera cu noile cunoștințe în diverse situații. în procesul de receptare a operei literare, exercițiul, folosit în oricare moment al lecției, presupune, fie activitate individuală, fie activitate de grup.

După obiectivele/ competențele pe care le urmărim la lecție, exercițiile se pot clasifica astfel:

1. Exerciții de formare a priceperilor și deprinderilor de interpretare a textului literar.

2. Exerciții pentru cultivarea limbii literare.

3. Exerciții pentru dezvoltarea creativității.

Pentru receptarea unei opere literare, exercițiile din prima categorie asigură consolidarea cunoștințelor anterioare și solicită elevul să le utilizeze în împrejurări și situații noi. La începutul semestrului sau al anului școlar, după ce elevii au citit operele indicate (din lectura obligatorie), se poate discuta în clasă despre originalitatea unui scriitor, aducându-se ca argumente citate din operă, sau despre individualitatea unui personaj literar din operele citite. Părerile elevilor vor fi ordonate pe o anumită direcție și vor fi valorificate în momentul când se va studia scriitorul sau opera literară respectivă.

La clasa a X-a, comentariul literar al romanului Ion ne oferă posibilitatea utilizării exercițiului menit să dezvolte elevilor gândirea creatoare:

1. Comparați personajul Ion din romanul lui Liviu Rebreanu cu Ilie Moromete, personajul central din romanul lui Marin Preda.

Exercițiul se va rezolva independent, pe grupe de elevi: o grupă va nota asemănările dintre cele două personaje, iar cealaltă grupă va nota deosebirile dintre acestea; în final, se va organiza un dialog pe orizontală, care să fie susținut prin citate din cele două opere.

Exercițiile pentru cultivarea limbii literare și dezvoltarea creativității se utilizează frecvent în orele de compunere și au ca obiective formarea și consolidarea deprinderii de a se exprima corect, precis și nuanțat, ordonarea gândirii, îmbogățirea vocabularului etc. Meditând asupra limbajului ca act și ca instrument de comunicare, poate fi adusă în discuție afirmația lui Tudor Vianu: Cine vorbește “comunică” și „se comunică", care trădează „dubla intenție, tranzitivă și reflexivă" a limbajului.

4.2 Utilizarea metodelor moderne în predarea operei lui Liviu Rebreanu

În învățământul modern se pune accentul pe educația centrată pe elev, pe creșterea caracterului aplicativ al cunoștințelor și al activităților, pe stimularea motivației elevilor pentru învățare. De aceea, alături de metodele de predare tradiționale, preponderent expozitive, se folosesc și cele moderne, activ-participative. Acestea sunt de multe ori mai atractive pentru elevi, deoarece favorizează accesul la cunoaștere prin forțele proprii, spontaneitatea și cooperarea, renunțându-se la învățarea mecanică a conținuturilor.

Un rol important în realizarea unei educații de calitate centrate pe elev îl reprezintă dezvoltarea și diversificarea curriculară la nivelul școlii, creșterea caracterului aplicativ al cunoștințelor și al activităților, precum și stimularea motivației elevilor pentru învățare. În învățământul modern se pune accentul pe stimularea învățării prin cooperare și folosirea metodelor activ-participative care să solicite atât mecanismele gândirii, cât și pe cele ale imaginației, ale creativității. Metodele de învățare centrată pe elev fac lecțiile mai interesante și îi ajută pe elevi să înțeleagă și să valorifice conținuturile într-un alt mod decât dacă acestea ar fi predate prin metode tradiționale. În procesul  instructiv-educativ în care se folosesc metode activ-participative elevii lucrează eficient unii cu alții și își dezvoltă abilități de colaborare și de ajutor reciproc. În orele în care sunt folosite aceste metode, profesorul are rolul de a-i ajuta, de a-i îndruma și de a-i stimula pe elevi în receptarea sau sistematizarea cunoștințelor. Cunoscând potențialul fiecărui elev,  el le respectă opiniile și le arată că pot emite idei valoroase, apreciind ideile bune și manifestând înțelegere pentru ideile nereușite. Totodată prin folosirea acestor metode, este cultivată independența cognitivă, spontaneitatea și autonomia de învățare. Este favorizat accesul la cunoaștere prin forțele proprii, stimulându-se atitudinea de reflectare asupra propriilor demersuri de învățare. Profesorul le oferă elevilor posibilitatea de a-și exprima părerea într-o atmosferă plăcută, de colaborare și de respect reciproc, promovând o atitudine deschisă, pozitivă și receptivă. Studiul activ și interactiv al limbii și literaturii române presupune utilizarea unor metode moderne, precum: învățarea prin descoperire, problematizarea, brainstormingul, lucrul în echipă, jocul de rol, dar și alternative ale acestora, precum Philipps 6-6, metoda Frisco, metoda 6-3-5, cubul, mozaicul, metoda piramidei, etc.

Învățarea prin descoperire este o metodă didactică modernă care se bazează pe forța personală de cunoaștere, fiind o cunoaștere preponderent individuală, autodirijată, elevul ajungând prin efort personal, prin explorare, prin cercetare proprie la adevăruri cunoscute deja, având în vedere că descoperirile de tip didactic sunt , de fapt, niște redescoperiri. În opinia lui Al. Găvănea, învățarea prin descoperire este „o modalitate de a intra în posesia adevărurilor prin demersuri proprii, în contact cu realitățile de conținut”. Vistian Goia afirmă că rolul profesorului se reduce la acela de îndrumător, mai întâi la formularea ipotezei de lucru, devenind apoi un consultant permanent al elevilor care lucrează fie frontal, independent, individual, fie pe grupe.

Învățarea prin descoperire, cunoscută și sub numele de „metodă a experienței de încercare", antrenează elevul în selectarea informației și în ordonarea argumentelor. Învățarea prin descoperire compune traseul cunoașterii științifice și corespunde principalelor forme de raționament: inductiv, deductiv și analogic.

Descoperirea inductivă presupune receptarea operei literare pe calea gradării de la concret la abstract, de la particular la general, de la informație la concept. În predarea limbii și literaturii române, în liceu, această metodă se utilizează, mai ales, în predarea noțiunilor de teorie literară și a temelor studiate. Se poate folosi și în lecția de comentare a unei opere literare, dar, în acest caz, descoperirea inductivă reclamă studiul aprofundat al textului care depășește comentariul tradițional. Structurată pe metoda învățării prin descoperire, lecția are următoarea structură:

1. Crearea situației-problemă.

2. Analiza situației-problemă.

3. Elaborarea presupunerilor și justificarea ipotezelor.

4. Demonstrarea ipotezei și rezolvarea problemei.

5. Verificarea rezolvării și analizarea procesului de rezolvare.

În procesul de predare-învățare a limbii și literaturii române, investigarea sau explorarea textului literar este o modalitate esențială. Explorarea s-a făcut și în învățământul tradițional, mai ales sub forma exercițiilor aplicative, dar nu a constituit principalul izvor de cunoaștere, nu a fost pusă la baza formării elevilor, nu a constituit faza preliminară de introducere a lor în lumea operei literare.

Descoperirea deductivă presupune receptarea operei literare în sens invers, de la abstract la concret, de la general la particular, de la concept la informație. Această variantă a metodei se utilizează în fixarea noțiunilor. Exemplific la clasa a X-a la consolidarea noțiunilor de teorie literară referitoare la genul epic cult, speciile literare studiate: schița, nuvela, povestirea, romanul. Noțiunea de roman am predat-o pornind de la romanul lui Liviu Rebreanu, Ion. În demersul didactic am inclus întrebări precum: Care sunt caracteristicile romanului? Un posibil răspuns este: romanul are o acțiune întinsă și de mare complexitate, urmărește mai multe planuri ale acțiunii la care participă numeroase personaje, urmărește destinul unor personaje sau grupuri de personaje bine individualizate, cunoaște o mare varietate de forme. O altă cerință vizează identificarea unor fragmente din roman care să ilustreze caracteristicile acestei specii literare.

Descoperirea prin analogie se bazează pe comparație și paralelism între fenomenele literare. Metoda poate fi folosită atât în receptarea textului literar, cât și în lecțiile de sistematizare a cunoștințelor. La clasa a X-a, prin tema Liviu Rebreanu, ctitor al romanului românesc modern, am urmărit fixarea locului și a rolului scriitorului în literatura română și universală.

Lecția poate fi organizată după următorul plan:

1. Nuvelistica rebreniană, punct de plecare spre roman.

2. Direcții ale romanului rebrenian, raportate la orientările teoretice din epocă.

3. Universul tematic al romanelor lui Liviu Rebreanu.

4. Personaje memorabile în romanele studiate: Ion, Pădurea spânzuraților și Răscoala.

5. Aspecte definitorii ale evoluției modalităților estetice în romanul lui Liviu Rebreanu: particularități de structură și compoziție, obiectivarea, accente naturaliste în Ion, stil etc.

Învățarea prin descoperire este metoda care îi deprinde pe elevi cu tehnicile de cercetare a textului literar, le stimulează dorința de a studia independent și le „exersează" imaginația creatoare.

Metodă didactică, problematizarea constă în punerea în fața elevului a unor dificultăți create în mod deliberat, în depășirea cărora, prin efort propriu, elevul învață ceva nou. Variantă a euristicii, problematizarea solicită din partea elevilor un susținut și complex efort intelectual pentru a găsi soluțiile unor probleme, pentru a le verifica și aplica, pentru a descoperi singuri noi adevăruri. Esența metodei constă în crearea situațiilor – problemă, în acțiunea de rezolvare și în rezolvarea propriu-zisă. Criteriul de stabilire a unei situații – problemă sau a întrebărilor – problemă este impus de factura particulară a unei opere literare, de aria problematică implicată în valoarea ei artistică și ideatică. Modalitatea de lucru constă în punerea și rezolvarea de probleme, cu scopul de a activiza elevii la orele de literatură română și de a oferi o mai mare eficiență învățării, însușirii de cunoștințe și dezvoltării funcțiilor intelectuale în procesul cunoașterii.

Problematizarea este considerată o metodă principală, care poate fi utilizată în procesul receptării operei literare, pentru că, prin ea, se dinamizează gândirea creatoare a cititorului și se realizează receptarea profundă a operei literare. A problematiza înseamnă a pune probleme, a cere soluționarea unor ipoteze, a dezvălui cauzalitatea și interdependența dintre fenomenele literare. Se pune aici problema diferențierii între întrebarea-problemă care solicită reproducerea unor cunoștințe și întrebarea care „cuprinde datele necesare pentru ca elevii, uzând de procedeele gândirii logice, să găsească răspunsurile implicate în aceste date, dar care nu se găsește explicit formulat în problemă."

În funcție de competențele urmărite în cadrul lecției și de tipul acesteia pot fi formulate diverse tipuri de întrebări-problemă. Exemplific la clasa a X-a la lecția Caracterizarea personajului Ion din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu:

1: Întruchipează Ion tipul avarului?

2: Comparați personajul Ion cu Dinu Păturică din romanul Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon..

3: Prin ce trăsături caracterologice se aseamănă cele două personaje?

4: Argumentați pluralitatea perspectivelor asupra asupra protagonistului, comentând: opinia bătrânului învățător, punctul de vedere al satului, poziția familiei Herdelea, părerea lui Vasile Baciu. Alcătuiți fișe literare cu citate corespunzătoare din textul romanului privind esența personajului din perspectivele citate mai sus.

5: În privința identității și tipologiei eroului din romanul lui Rebreanu, critica literară a identificat două tendințe analitice. Pe de o parte, G. Călinescu vedea în Ion „ ființa redusă“, care acționează din inerție și instinct, cu ferocitatea brutei, pentru atingerea dorinței sale, asemenea “unui animal plin de candoare, străin cu ingenuitate de orice noțiune de scrupul”. Pentru E. Lovinescu, Ion ar fi “expresia violentă a unei energii”, care se vede permanent închisă între zidurile unei “ideații personale obscure și reduse”. Din linia țăranilor lui Balzac, dar mai ales ai lui Zola, “Ion e expresia instinctului de posesie a pământului, expresia violentă a unei energii în limitele ideației obscure și reduse, este un erou stendhalian în care numai obiectul dorinței e schimbat, pe când încordarea, tenacitatea și lipsa oricărui scrupul moral rîmân aceleași. Redus la un instinct puternic, Ion este un om de voință și de acțiune”. Alegeți dintre cele două interpretări pe cea care exprimă, în opinia voastră, esența personajului principal din roman, aducând argumente pro sau contra.

În cadrul lecțiilor de caracterizare a personajelor poate fi organizată o dezbatere problematizată, antrenând elevii, fie în direcția detașării obiective față de personajele de caracterizat, fie în direcția „contopirii" cu personajele respective. Această modalitate didactică îl pune pe elev în situația de a căuta în operă citate semnificative, care să-i susțină ideile și afirmațiile și, implicit, îl conduce spre o mai bună înțelegere a resorturilor intime ale textului literar. Romanul Ion de Liviu Rebreanu, care se studiază în clasa a X-a, oferă posibilitatea unei astfel de dezbateri problematizate. Punctul de plecare îl constituie afirmațiile celor doi mari critici, G. Călinescu și E. Lovinescu, referitoare la personajul central al romanului.

Cercetările recente de pedagogie atenționează asupra îmbinării, în cadrul lecției, a metodelor active cu cele tradiționale, precizând că nu există granițe precise între ele, că pot fi folosite în aceeași lecție. Eficiența lecției depinde, în ultimă instanță, de capacitatea profesorului de a fixa momentul și locul potrivit pentru fiecare metodă.

Revenind la problematica romanului Ion, pot fi aduse în discuție câteva aspecte formulate în clasa a X-a: Ion este un personaj contradictoriu și complex. Este un amestec de tandrețe, naivitate, duritate, șiretenie și inteligentă. Ion se împătimează de setea de pământ, ceea ce-l va duce la trăirea unei adevărate drame. Rebreanu și-a condamnat personajul la moarte, deci, acesta este vinovat: a pângărit legile morale, a mințit-o pe Ana, a mințit-o pe Florica, a lovit-o pe mama sa. Ion este un om lucid, care știe ce vrea și nu poate fi o brută împinsă de instinct. Dorința de a avea pământ îl umanizează. Nu această dorință îl condamnă, ci mijloacele prin care încearcă să dobândească pământul. Ion se caracterizează prin cruzime și prin viclenie. Este un egoist care sacrifică dragostea Anei.

Brainstormingul este o metodă care ajută la crearea unor idei și concepte creative și inovatoare. Pentru un brainstorming eficient, inhibițiile și criticile suspendate vor fi puse de-o parte. Astfel, exprimarea va deveni liberă și participanții la un proces de brainstorming își vor spune ideile și părerile fără teama de a fi respinși sau criticați. Un brainstorming durează în jur de o jumătate de oră și participă în medie 10 elevi sau grupuri de minim 10 elevi. Se expune un concept, o idee sau o problemă și fiecare își spune părerea despre cele expuse și absolut tot ceea ce le trece prin minte, inclusiv idei comice sau inaplicabile. O sesiune de brainstorming bine dirijată dă fiecăruia ocazia de a participa la dezbateri și se poate dovedi o acțiune foarte constructivă. Etapele unui brainstorming eficient sunt următoarele: deschiderea sesiunii de brainstorming, o perioadă de acomodare de 5-10 minute, partea creativă a brainstormingului, prelucrarea ideilor și stabilirea unui acord.

În deschiderea sesiunii de brainstorming se prezintă scopul acesteia și se discută tehnicile și regulile de bază care vor fi utilizate. Perioada de acomodare durează 5-10 minute și are ca obiectiv introducerea grupului în atmosfera brainstormingului. Este o mini-sesiune de brainstorming unde participanții sunt stimulați să discute idei generale pentru a putea trece la un nivel superior. Partea creativă a brainstormingului are o durată de 25-30 de minute. Este recomandabil ca în timpul derulării acestei etape, coordonatorul (profesorul) să amintească timpul care a trecut și cât timp a mai rămas, să “preseze” participanții și în finalul părții creative să mai acorde câte 3-4 minute în plus. În acest interval de timp grupul participant trebuie să fie stimulat să-și spună părerile fără ocolișuri. La sfârșitul părții creative coordonatorul brainstormingului clarifică ideile care au fost notate și puse în discuție și verifică dacă toată lumea a înțeles punctele dezbătute. Este momentul în care se vor elimina sugestiile prea îndrăznețe și care nu sunt îndeajuns de pertinente. Se face și o evaluare a sesiunii de brainstorming și a contribuției fiecărui participant la derularea sesiunii. Pot fi luate în considerare pentru evaluare: talentele și aptitudinile grupului, repartiția timpului și punctele care au reușit să fie atinse.

Pentru a stabili un acord obiectiv, cei care au participat la brainstorming își vor spune părerea și vor vota cele mai bune idei. Grupul supus la acțiunea de brainstorming trebuie să stabilească singur care au fost ideile care s-au pliat cel mai bine pe conceptul dezbătut. Pe timpul desfășurării brainstormingului participanților nu li se vor cere explicații pentru ideile lor. Aceasta este o greșeală care poate aduce o evaluare prematură a ideilor și o îngreunare a procesului în sine. Metoda poate fi folosită pentru a sintetiza trăsăturile personajului principal din romanul Ion sau Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu.

Metoda lucrului pe grupe presupune cooperare și activitate comună în rezolvarea unor sarcini de instruire; ea stimulează spiritul de responsabilitate al fiecărui membru față de colectivul din care face parte, fiind orientată spre aspectul social al învățării, urmărind dezvoltarea comportamentului social al elevului, valorificând, în același timp, avantajele muncii școlare și extrașcolare în grup, ca modalitate de îmbinare a învățării individuale cu cea în grup și ca măsură de atenuare a individualității exagerate. Aprecierea și evaluarea rezultatelor presupune o atenție deosebită, deoarece trebuie evaluată atât munca individuală, cât și cea colectivă, fapt ce impune folosirea unui sistem de punctaje, utilizarea unor grile. Forma competitivă de lucru trebuie să se îmbine cu cea cooperativă, de ajutor reciproc, astfel încât să se dezvolte simțul responsabilității atât pentru munca proprie, cât și pentru cea a colegilor din grupa de lucru. Am aplicat această metodă la clasa a X-a în predarea romanului Ion de Liviu Rebreanu, având următoarele sarcini de lucru:

Grupa I

„Din șoseaua care vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița, și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională, care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.

Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii-Domnești, mai poposind puțin la Cișmeaua- Mortului, unde picură veșnic apă de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Râpele- Dracului ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrintitură de coline.

La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare. Suflă o adiere ușoară și Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mîncat de carii și înnegrit de vremuri.

Satul parcă e mort. Zăpușeala ce plutește în văzduh țese o tăcere năbușitoare. Doar în răstimpuri fâșie alene frunzele adormite prin copaci. Un fuior albăstrui se opintește să se înalțe dintre crengile pomilor, se bălăbănește ca o matahală și se prăvale peste grădinile prăfuite, învăluindu-le într-o ceață cenușie.

În mijlocul drumului picotește câinele învățătorului Zaharia Herdelea, cu ochii întredeschiși, suflând greu. O pisică albă ca laptele vine în vârful picioarelor, ferindu-se să nu-și murdărească lăbuțele prin praful uliței, zărește câinele, stă puțin pe gânduri, apoi iuțește pașii și se furișează în livada îngrădită cu nuiele, peste drum.

Casa învățătorului este cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu ușa spre uliță și cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cerecetătoare și dojenitoare. Pe prichiciul pridvorului, în dreptul ușii, unde se spală dimineața învățătorul, iar după-amiază, când a isprăvit treburile casei, d-na Herdelea, străjuiește o ulcică verzuie de lut. În ogradă, între doi meri tineri, e întinsă veșnic frânghia pe care acum atârnă niște cămăși femeiești de stambă. În umbra cămășilor, în nisipul fierbinte se scaldă câteva găini, păzite de un cocoș mic, cu creasta însângerată.

Drumul trece peste Pârâul-Doamnei, lăsând în stânga casa lui Alexandru Pop-Glanetașu. Ușa e închisă cu zăvorul; acoperișul de paie parcă e un cap de balaur; pereții văruiți de curând de-abia se văd printre spărturile gardului.

Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului Florea Tancu, pe urmă altele…Într-o curte mare rumegă, culcate două vaci ungurești, iar o babă șade pe prispă ca o scoabă prăjindu-se la soare, nemișcată, parc-ar fi de lemn.

Căldura picură mereu din cer, își usucă podul gurii, te sugrumă. În dreapta și în stânga casele privesc sfioase din dosul gardurilor vii, acoperindu-și fețele sub streșinile știrbite de ploi și de vite.

Un dulău lățos, cu limba spânzurată, se apropie în trap leneș, fără țintă. Din șanț, dintre buruienile cărunțite de colb, se repede un cățel murdar, cu coada în vânt. Lățosul nu-l ia în seamă, ca și când i-ar fi lene să se oprească. Numai când celălalt se încăpățânează să-l miroasă, îi arată niște colți amenințători, urmându-și însă calea cu demnitatea cuvenită. Cățelul se opește nedumerit, se uită puțin în urma dulăului, apoi se întoarce în buruieni unde se aude îndată un ronțăit căznit și flămând.

De-abia la cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăiește. Pe prispă, doi țărani îngândurați oftează rar cu o sticlă de rachiu la mijloc. Din depărtare pătrund până aici sunete de viori și chiuituri….”

(Capitolul I- Începutul)

1. Extrageți substantivele proprii (termeni geografici și toponimici) în ordinea apariției lor în text.

2. Stabilește diferența dintre statutul social al al învățătorului Zaharia Herdelea și cel al lui Alexandru Pop-Glanetașu, prin raportare la prezentarea locuinței fiecăruia.

3. Precizează modul de expunere folosit de autor în prezentarea drumului și a satului.

4. Transcrie verbele care se referă la drum.

5. Interpretează ultimul paragraf insistând asupra notației scriitorului prin care se precizează că, de fapt, „satul trăiește”; care sunt detaliile prin care romancierul vrea să-i creeze cititorului iluzia că „satul parcă e mort”?

Grupa a II-a

„Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de frânturi, după toanele și nevoile atâtor suflete moarte și vii, părea că respiră și trăiește. Porumbiștile, holdele de grâu și de ovăz, cânepiștile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzăiau, șușoteau, fâșâiau, vorbind un grai aspru, înțelegându-se între ele și bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare și roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place. Suspină prelung, uimit și înfricoșat în fața uriașului:

-Cât pământ, Doamne!…….

Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Și atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau niște cântece de închinare. Sprijinit în coasă pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă. Se simțea atât de puternic, încât să domnească peste tot cuprinsul.

Totuși în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpânește decât două-trei crâmpeie, pe când toată ființa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult…

Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic

s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”

(Capitolul II- Zvârcolirea)

„Haina de zăpadă se zdrențuia dezvelind trupul negru al câmpurilor.

Ion de-abia așteptase zilele acestea. Acum, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vadă și să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de omăt, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agațe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-și umple ochii de culoarea lui îmbătătoare.

Ieși singur, cu mâna goală, în straie de sărbătoare, într-o luni…Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care și-a lepădat cămașa arătându-și corpul gol, ispititor…Pământul se închina în fața lui tot, pământul…Și tot era al lui, numai al lui acum…Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprindea sângele…Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor…

Se vedea acum mare și puternic, ca un uriaș din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori.”

(Capitolul IX- Sărutarea)

Precizează modul de expunere utilizat de autor în descrierea câmpiilor dimprejurul

satului.

Comentați importanța pământurilor în lumea țărănească luând ca repere: posesia,

poziția socială pe care o conferă.

Enumerați personificările pământului.

Comentați modificarea raportului de forțe dintre Ion și pământ.

Observați cum se integrează descrierea în narațiune. Urmăriți legătura dintre natură

și starea sufletească a lui Ion.

Grupa a III-a

„ -D-apoi cu fata ce să fac eu, bade Vasile? se ridică atunci și Ion aprins. Spune-mi d-ta, ce să fac? Am eu avere ca d-ta, am eu pământ?…Ori d-ta vrei să ne băgăm slugi amândoi ca să nu pierim de foame?………

-Dac-ai socotit să-ți bați joc de fată ca să-mi smulgi moșia, apoi rău te-ai socotit, că nu ți-ai găsit omul…

În clipa următoare Ion, Zenobia, și Glanetașu protestară indignați, acoperind îndemnurile la cumpătare ale preotului…De-abia acum se rupse gheața aievea și se încinse o vorbărie de vreo trei ceasuri, aici apropiindu-se, aici gata să se ia de păr, ca peste un minut să se mulcomească iar. Numai Ana tăcea mâlc și suspina, ca o osândă care-și așteaptă verdictul.

În sfârșit, Vasile Baciu consimți să dea cinci locuri și o pereche de boi, dar pământurile să fie scrise pe numele Anei. Ion însă ținea morțiș că-i trebuie toată moșia, deoarece Baciu nu mai e în stare să o muncească, fiind cam bătrân, și încredințându-l că, drept recunoștință, îi va purta de grijă și nu-i va ieși niciodată din cuvânt. ”

„Dar sărbătorile trecură ca părerea și logodna Laurei bătu la ușă. …Adevărat că George nu cerea nici un ban nici altfel de zestre…..Logodna se încheie cu o masă împărătească .”

„Nunta ținu trei zile, după obicei…Sâmbătă porni tot alaiul, în căruțe, la notar, în Jidovița. În frunte călăreții pocneau mereu din pistoale, pe când în căruța întâi lăutarii își frângeau degetele cântând și totuși nu se auzea decât grohăitul gordunei. Apoi venea o căruță cu mirii și cu druștele, apoi o brișcă cu nașii având pe obraji gravitatea cerută de împrejurări, apoi altă căruță cu părinții mirilor și câteva fețe mai spălate, în mijlocul cărora Zenobia era cea mai zgomotoasă, apoi altele încărcate cu flăcăi și fete ce chiuiau și se zbenguiau.

De-abia acum înțelese Ion că împreună cu pământul trebuie să primească și pe Ana ….În aceeași vreme genunchii lui atingeau genunchii Floricăi, pe care Ana și-o alesese drușcă cu Margareta lui Cosma Ciocănaș….

Când se isprăvi jocul miresei, Briceag începu o Someșană piperată…Ion jucă iar cu Florica…închipuindu-și că Florica e mireasa lui…Deodată îi șopti cu ochii înflăcărați:

-Numai tu mi-ești dragă în lume, Florică, auzi tu?….

În aceeași clipă Ana tresări ca mușcată de viperă. Se porni deodată pe un plâns amar…

Ion așezându-se mai târziu lângă ea, îi zise nepăsător:

-Amu ce te mai bocești? Că doar nu mergi la spânzurătoare….

-Norocul meu, norocul meu! murmură Ana mai îndurerată.”

„Cununia fiind într-o duminică, biserica cu două turnuri din Armadia se umplu de oameni care nu se mai săturau lăudând frumusețea și gingășia Laurei, dar și înfățișarea simpatică a lui George. Rochia miresei stârni entuziasmul cunoscătoarelor. Toate prietenele lor erau în păr, împreună cu mamele invidioase, dar mai mișcate păreau Elvira Filipoiu și Lenica Spătaru, ele fiind și domnișoare de onoare…..

Nunta fu serbată la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o împodobise feeric și unde se adună toată domnimea din Armadia și împrejurimi. Mireasa zăbovi puțin până se schimbă într-o elegantă toaletă de călătorie, culoare cafenie și o pălărioară foarte drăgălașă, căci era hotărât ca, îndată după cununie, tinerii căsătoriți să plece spre parohia lui George, dar cu un înconjur care să dureze cel puțin o săptămână, săptămâna de miere…”

(Capitolul VI- Nunta )

Urmăriți respectarea cronologiei în pregătirea și desfășurarea celor două nunți.

Puneți în relație ceremoniile de nuntă, subliniind asemănările și deosebirile dintre

ele.

Urmăriți în paragraful în care este înfățișată nunta lui Ion cu Ana, obiceiurile din

tradiția satului transilvănean.

Comentați comportamentul lui Ion și al Floricăi în timpul nunții.

Comentați reacțiile Anei și replica ei „- Norocul meu, norocul meu!” ca anticipări

ale destinului personajului.

Grupa a IV-a

„Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu fața poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-și ușor trupul în adierea înserării de toamnă.

Zăgreanu rămase în mijlocul uliței urmărind cu priviri drăgăstoase trăsura ce se depărta în trapul cailor. Ghighi, șezând pe scăunelul din față îl vedea și-l găsea mai drăguț ca orice alt bărbat din lume. La Râpile Dracului bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia își mai arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înălța ca un cap biruitor. Zăgreanu era însă tot în drum, în fața crucii, cu capul gol și, cum stătea acolo așa, parcă făcea un jurământ mare.

Apoi șoseaua cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenușie în amurgul răcoros. În stânga rămâne în urmă Cișmeaua Mortului, pe când în dreapta, pe hotarul veșted delnițele se urcă, se împart, se încurcă până sub pădurea Vărarei. Apoi Pădurea Domnească înghite uruitul trăsurii, vâltorindu-l în ecouri zgomotoase…

Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții…vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele, mari sau mici se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș.

Herdelenii tac toți trei. Numai gândurile lor, ațâțate de speranța împodobitoare a tuturor sufletelor, aleargă neîncetat înainte. Copitele cailor bocănesc pe drumul bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuși mersul vremii.

Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș și pe urmă se pierde în șoseaua mare și fără început…. ”

(Capitolul XIII- Sfârșitul)

1. Extrageți substantivele proprii (termeni geografici și toponimici) în ordinea apariției lor în text.

2. Precizează modul de expunere folosit de autor în prezentarea drumului și a satului.

3. Transcrie verbele care se referă la drum.

4. Precizează semnificația simbolică a drumului.

5. Explicați semnificația care se desprinde în finalul romanului din pasajul: „Satul a rămas înapoi același….”

După ce timpul alocat acestei activități s-a încheiat, reprezentantul fiecărei grupe a ieșit în față și a prezentat ceea ce a realizat împreună cu ceilalți colegi. Au urmat concluziile. Concluzia primului și ultimului fragment: descrierea drumului reprezintă pătrunderea în universul ficțiunii; inventarierea elementelor statice și a celor dinamice ale descrierii drumului; descrierea drumului din finalul romanului creează efectul de circularitate; autorul urmărește deliberat „să topească” timpul ficțiunii în timpul real, folosind același spațiu „al trecerii”- drumul, așa cum el însuși mărturisește: „Lumea romanului rămâne astfel în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri”; se subliniază circularitatea romanului, faptul că a fost socotit „roman sferoid”. Concluzia celui de-al doilea fragment: patima pentru pământ îl macină pentru că „pământul îi era mai drag ca ochii din cap”. Setea de pământ este trăsătura dominantă a personalității sale, făcând din el un personaj memorabil prin faptul că întreaga sa energie este canalizată spre atingerea scopului de a avea pământ; pământul înseamnă pentru Ion demnitate. Concluzia celui de-al treilea fragment: romanul are două planuri care se întrepătrund: pe de-o parte este urmărit destinul lui Ion, iar pe de altă parte destinul familiei Herdelea. În capitolul intitulat „Nunta” autorul utilizează un paralelism aproape perfect. Sunt prezentate în subcapitole distincte dezbaterile, confruntările și derularea unirii Laurei Herdelea cu George Pintea, paralel cu același eveniment, dar în contrast social cu viața perechii Ion și Ana.

Ciorchinele este o metodă care presupune identificarea unor conexiuni logice între idei, poate fi folosită cu succes atât la începutul unei lecții pentru reactualizarea cunoștințelor predate anterior, cât și în cazul lecțiilor de sinteză, de recapitulare, de sistematizare a cunoștințelor. Ciorchinele este o tehnică de căutare a căilor de acces spre propriile cunoștințe evidențiind modul de a înțelege o anumită temă, un anumit conținut; reprezintă o tehnică eficientă de predare și învățare care încurajează elevii să gândească liber și deschis.

Metoda ciorchinelui funcționează după următoarele etape: se scrie un cuvânt / temă (care urmează a fi cercetat) în mijlocul tablei sau a unei foi de hârtie; elevii vor fi solicitați să-și noteze toate ideile, sintagmele sau cunoștințele pe care le au în minte în legătură cu tema respectivă, în jurul cuvântului din centru, trăgându-se linii între acestea și cuvântul inițial. Am folosit această metodă în predarea realismului la clasa a XI-a; astfel, am notat într-un cerc mai mare cuvântul realism, după care le-am solicitat elevilor să indice aspecte ce implică acest termen, particularități, în așa fel încât ideile lor să fie notate în cercuri mai mici care să compună un ciorchine. Exemple de structuri asociate termenului: reprezentarea fidelă a mediului, descriere amănunțită, tipuri umane, sobrietate, precizie, influența banului. Activitatea se oprește când se epuizează toate ideile sau când s-a atins limita de timp acordată.

Metoda piramidei este o îmbinare armonioasă între activitatea individuală și cea a grupurilor de elevi. Organizarea unei astfel de activități presupune următoarele etape: etapa activității individuale în care elevii primesc și rezolvă individual o temă într-un interval de 5 minute; de exemplu, li se poate cere elevilor să prezinte evoluția personajului Ion din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu între cele două „glasuri“:“glasul pământului “ și “glasul iubirii“. Cea de-a doua etapă implică activitatea în perechi, formându-se grupe de câte doi elevi care, în două minute, își verifică rezultatele și încearcă să răspundă la întrebările care s-au format în interiorul microgrupului. A treia etapă implică activitatea în grupe de patru elevi, grupurile unindu-se două câte două; elevii își confruntă din nou rezultatele și concep un răspuns nou la care au contribuit toți. Ultima etapă se realizează la nivelul întregii clase, fiecare grup prezentându-și concluziile printr-un reprezentant.

Studiul de caz, conform Psihopedagogiei, reprezintă “o metodă ce constă în confruntarea elevului cu o situație reală de viață, prin a cărei observare, înțelegere, interpretare urmează să realizeze un progres în cunoaștere”; exemple de „cazuri” sunt: Apostol Bologa din romanul Pădurea spânzuraților, Ion din romanul cu același titlu aparținându-i lui Liviu Rebreanu. Un astfel de caz poate fi prezentat elevilor în trei forme: descrierea completă, elevii primind toate informațiile de care au nevoie pentru rezolvarea problemei, descrierea parțială și enunțarea cazului sub forma unor sarcini concrete de lucru.

Metoda cubului presupune explorarea unui subiect, a unei situații din mai multe perspective, permițând abordarea complexă si integratoare a unei teme. În lecția în care este aleasă această metodă sunt recomandate următoarele etape: realizarea unui cub pe ale cărui fețe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează; anunțarea temei, a subiectului pus în discuție; împărțirea clasei în 6 grupe, fiecare dintre ele examinând tema din perspectiva cerinței de pe una din fețele cubului; redactarea finală și împărtășirea ei celorlalte grupe; afișarea finală pe tablă sau pe pereții clasei.

Am folosit această metodă în cadrul lecțiilor de recapitulare a cunoștințelor, una dintre acestea fiind analiza condiției femeii în comunitatea rurală ardelenească din primele decenii ale secolului al XX-lea, după ce am studiat romanul Ion scris de Liviu Rebreanu. Pentru aplicarea metodei am împărțit clasa în 6 grupe și le-am trasat elevilor următoarele sarcini de lucru pe care să le rezolve în 20 de minute:

Descrie în zece rânduri personajul feminin care te-a impresionat cel mai mult.

Compară cele două personaje feminine antitetice și complementare, Ana și Florica.

Analizează condiția femeii din satul transilvănean de la începutul secolului al XX-lea.

Asociază două personaje feminine aparținând unor clase sociale diferite. Scrie câteva asemănări și deosebiri dintre ele (sugestii: Ana și Laura).

Aplică/ Realizează/ Scrie un fragment de 10 rânduri în care să explici că „Femeia nu e decât o treaptă necesară unui alt scop suprem, un obiect de schimb în vederea stăpânirii bunurilor lumești”, după opinia lui E. Lovinescu.

Argumentează afirmația lui G. Călinescu potrivit căreia „ Femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate.”

După ce elevii au lucrat în echipe, reprezentantul grupei a prezentat rezolvarea sarcinii pe care au avut-o. Concluziile au fost trecute în caiete de către elevi.

O altă metodă folosită o constituie  starburstingul sau explozia stelară care este similară  brainstormingului și stimulează crearea de întrebări de la alte întrebări pentru rezolvarea de probleme și noi descoperiri. Starbursting (engl. „star”- stea, „burst”- explozie) începe din centrul conceptului și se împrăștie în afară, cu întrebări, asemenea exploziei stelare. Avantajele acestei metode sunt: stimulează atât creativitatea individuală, cât și pe cea de grup, spiritul de cooperare și pe cel de competiție; dezvoltă și exersează gândirea cauzală, divergentă, deductivă, limbajul, atenția distributivă.

Am folosit această metodă pentru evaluarea cunoștințelor dobândite de elevi în urma lecturii romanului Ion. I-am așezat pe elevi în semicerc și le-am propus tema de rezolvat. Pe tablă am desenat o stea mare în interiorul căreia am scris ideea centrală. Pe cele cinci vârfuri ale steluței am scris câte o întrebare referitoare la faptele, gândurile sau atitudinea principalului personaj feminin al romanului rebrenian. Aceste întrebări au fost: Din ce cauză s-a sinucis Ana? Ce a gândit Ana privindu-l pe Dumitru Moarcăș mort? Ce semnificație au avut pentru ea cuvintele ”Norocul meu, norocul meu!”? Ce rol a avut cârciumarul Avrum în luarea deciziei ei de a se spânzura? Care a fost atitudinea ei față de moarte? Cinci elevi au extras câte o întrebare, apoi și-au ales câte trei-patru colegi, organizându-se astfel în cinci grupuri. Grupurile au cooperat în elaborarea întrebărilor. La expirarea timpului, elevii au revenit în semicerc in jurul steluței mari și au comunicat întrebările elaborate printr-un reprezentant al grupului. Elevii aparținând celorlalte grupuri au răspuns la întrebări sau au formulat întrebări la întrebări. S-au apreciat întrebările elevilor, efortul acestora de a elabora întrebări corecte, precum și modul de cooperare și interacțiune. Prin folosirea acestei metode, am urmărit ca elevii să rețină mai ușor conținuturile legate de personajele feminine ale acestui roman rebrenian, dar și câteva receptări critice ale acestei opere.

Metoda pălăriilor gânditoare este una dintre  tehnicile interactive de stimulare a creativității elevilor. Este foarte utilă mai ales la orele de literatură, îndeosebi la cele de caracterizare a personajelor. Elevii învață prin descoperire și își însușesc trăsăturile personajelor printr-un schimb de informații. Metoda presupune existența a șase pălării gânditoare de culori diferite: alb, roșu, galben, verde, albastru și negru. Elevii sunt împărțiți în șase grupe, fiecărei grupe corespunzându-i câte o culoare. 

Pălăria albă este cea care oferă informații exacte, este obiectivă, asemenea unui computer. Elevii ce poartă această pălărie pot formula  întrebări:  „ Ce informații avem? ”Posibil răspuns: « Ion al Glanetașului :  un flăcău din sat, foarte harnic, iubitor de pământ, fără pământ (sărac), ceea ce-i provoacă o mare neliniște sufletească, face un compromis pentru a-l obține (glasul pământului).  Se căsătorește cu  Ana, o fată urâtă, dar bogată, deși o iubește în continuare pe  Florica (frumoasă și săracă ). Este prins și omorât de bărbatul acesteia, George, care se căsătorise cu Florica după ce Ana, pe care el o iubea,  l-a îndepărtat pentru Ion.»

             Pălăria roșie dă frâu liber sentimentelor. Cei ce poartă acest semn trebuie să spună ce sentimente nutresc față de personaj, fără să aducă argumente logice. „ Ce sentimente se desprind ?” Posibil răspuns: « milă:  În diverse situații, Ion stârnește milă, fiindcă este deposedat de ceea ce-i este lui cel mai drag, pământul. Tatăl său este cel care îl aduce în sapă de lemn, din cauza băuturii. Ion simte cel mai adânc această decădere, când urcă acolo, pe deal, și vede acel  paradis pierdut : „ – Locul nostru, săracul…” dragoste, admirație, respect, simpatie: pentru că e harnic ; atracție: pentru că iubește pământul și vrea să-l obțină cu orice preț ; respingere,  ură:  pentru că o seduce pe Ana și o împinge la sinucidere. »

             Pălăria galbenă este simbolul gândirii pozitive și constructive a elevului. Cei din această echipă trebuie să găsească și să demonstreze cu argumente  logice o latură pozitivă a personajului Ion. Posibil răspuns: « Personajul Ion , în ciuda hărniciei ce-l caracterizează pe parcursul întregii lecturi s-a dovedit a fi un personaj rău. Ceea ce are pozitiv în el sunt, firește, hărnicia și  perseverența în a-și atinge scopul. Luptă cu el însuși, cu sentimentele sale,  dar și cu cei din jur de dragul pământului pe care-l iubește ca pe o ibovnică. „Apoi, încet , cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud (…) Își încrucișă brațele pe piept și-și linse buzele simțind neîncetat atingerea rece și dulceața amară a pământului ”. Toata viața iubește cu patimă aceeași femeie , fără să-și abandoneze sentimentele, chiar dacă a fost „ silit ” de împrejurări să se căsătorească cu altcineva. „ – Nu vezi tu cum e lumea de azi, Florico? … Vai de sufletul meu … Crede-mă … În inima mea tot tu ai rămas crăiasă…” (…) „ Numai tu mi-ești dragă în lume, Florică, auzi tu?… Auzi? ”. Este un tânăr defavorizat din punct de vedere social, însă harnic și dornic de muncă. Îl macină sărăcia în care se zbate și necazul ce căzuse pe capul său era că fără Ana

„ nu mai scap de sărăcie până-i Prut și Siret.” Căsătoria cu Florica nu l-ar fi avantajat să se numere printre fruntașii satului. »

             Pălăria verde simbolizează gândirea creativă. Asemenea culorii verzi care exprimă renașterea, cel ce poartă această pălărie trebuie să fie creativ, să găsească un alt fir epic. Posibil răspuns: « Dacă Ion s-ar fi căsătorit cu Florica, ar fi fost împăcat cu sine însuși că și-a urmat iubirea, și, deși sărăci amândoi, Ion prin hărnicia lui ar fi reușit să muncească și să agonisească ceva avere care să-l ridice, mai târziu, într-o poziție privilegiată în lumea satului.»

             Pălăria neagră este cea care punctează numai aspectele negative ale personajului, inventariază numai greșelile acestuia. Această pălărie e de preferat să își expună ipotezele la sfârșit, adică după intervenția celorlalte pălării: galbenă, verde și roșie, pentru a nu oprima ideile creative ale acestora. Posibil răspuns: «  Ion nu este sincer. Dacă o iubea cu adevărat pe Florica, nu renunța la ea atât de ușor, iar pe Ana trebuia să o respecte, fiindcă prin intermediul ei scăpase de sărăcia ce-l măcina de multă vreme, și nu să o bată, încât să-i determine moartea. Este un om fără pic de suflet, dacă ne gândim că nu avut grijă nici de copilașul lui. Pe Ana nu a putut să o iubească, dar de copil trebuia să aibă mare grijă, doar era copilul său. Este meschin, rău, viclean, ipocrit,  egoist, capabil de orice lucru necugetat și necurat, ca să obțină tot ce este  mai bun  și de care să se bucure doar el. După moartea Anei, vrea să se întoarcă la Florica pe care umilit-o  odinioară, când a  părăsit-o pentru că era săracă,  deși  la fel era și el. »

Pălăria albastră este moderatorul și deține controlul întregii activități. Monitorizează și are în vedere respectarea regulilor. Introduce pălăria albă și pune întrebări celorlalte. Reconcentrează informațiile pe parcursul activității și formulează ideile principale și concluziile la sfârșit. „ Putem să rezumăm? ”, „ Care sunt ideile principale? ” Posibil răspuns: « Ion pendulează între cele două „ glasuri ”: „ glasul pământului ” și „ glasul iubirii”; are mai multe defecte decât calități; este un personaj- simbol al țăranului iubitor de pământ. »

              Avantajele metodei pălăriilor gânditoare sunt: stimulează creativitatea, gândirea colectivă și individuală a elevilor;  încurajează și exersează capacitatea de comunicare a acestora; se poate  aplica unei largi categorii de vârste; determină și activează comunicarea și capacitatea de lua decizii; încurajează gândirea laterală, constructivă, complexă și completă.

Dezavantajele sunt  doar de ordin evaluativ, întrucât nu se poate stabili exact care și cât de însemnată este contribuția fiecărui elev la lecție.

Metodologie: Se împarte clasa în șase grupe, fiecare grupă corespunzând câte unei pălării. În cazul în care  numărul de elevi din clasă nu e divizibil cu șase,  nu este obligatoriu ca grupele să aibă același  număr de elevi, se poate lucra și cu grupe inegale ca număr.

Condiții: grupele lucrează simultan, iar răspunsurile grupelor sunt prezentate succesiv. Am utilizat această metodă în procesul de predare –învățare și am sesizat că este o metodă la îndemâna elevilor, se poate aplica lejer la clasă. Evident, nu se poate obține performanță la clasa la care elevii au neglijat să citească opera literară în cauză. Au existat situații în care niciunul dintre membrii unei echipe să nu poată nota nicio observație, fiindcă  nu citiseră opera literară respectivă. Activitatea acesteia a fost preluată de către celelalte echipe. Elevii din această grupă au remarcat dificultatea emiterii unor ipoteze personale, principalul motiv fiind absența lecturii, iar pentru orele următoare au citit din propria inițiativă operele din programa în curs fără să li se impună.                      

Aplicarea metodelor activ-participative în predarea romanului Ion al lui Liviu Rebreanu a făcut ca această operă, considerată de elevi mai puțin atractivă din cauza tematicii sale rurale și a stilului sobru, impersonal al autorului, să devină plăcută și interesantă. De asemenea, elevii au conștientizat importanța studierii unei astfel de opere literare, considerată primul roman românesc modern.

CONCLUZII

În realizarea lucrării de față am utilizat cercetarea pedagogică de tip combinat: teoretico-fundamentală și practico-aplicativă pornind de la încadrarea temei într-un spațiu teoretic și ajungând la reliefarea implicațiilor practice menite să îmbunătățească, să optimizeze activitatea de învățare. Din punct de vedere metodologic, cercetarea este experimentală, pentru că, prin introducerea în activitatea elevilor a metodelor didactice se declanșează acțiuni educaționale noi, ale căror rezultate sunt înregistrate și prelucrate în vederea demonstrării valorii pe care o au.

În primul capitol al acestei lucrări intitulat Considerații teoretice privind realismul am realizat o prezentare generală a curentului literar care a luat naștere în Franța, în secolul al XIX-lea și s-a caracterizat prin cultivarea unei arte a observației și analizei. Scriitorii realiști s-au străduit ca, în operele lor, să înfățișeze veridic viciile și virtuțile personajelor, să cerceteze și să zugrăvească evenimentele principale ale societății, să facă o istorie a moravurilor. Elementele definitorii ale realismului sunt: naratorul este omniscient, omniprezent, știe ce gândesc, ce fac, ce au de gând să facă personajele. El le hotărăște destinul, perspectiva narativă fiind de tip demiurgic (naratorul este omnipotent, se comportă ca un Dumnezeu), dirijează evoluția lor ca un regizor universal, plăsmuind traiectoriile existenței personajelor conform unui destin prestabilit și legii cauzalității. Perspectiva narativă este una obiectivă, detașată.

Capitolul al II-lea intitulat Realismul operei lui Liviu Rebreanu cuprinde o analiză a temelor și motivelor specifice realismului identificate în creația scriitorului preocupat de lumea satului prinsă în angrenajul luptei pentru înavuțire, suferind efectele dezumanizării sub puterea banului. Liviu Rebreanu este un romancier al mulțimilor, iar viața satului apare la el urmărită mai ales sub tiparele pe care colectivitatea le dă existenței individuale. Romanul Ion reflectă estetica realistă prin tematica socială, prin geneza reprezentată de fapte reale, prin conflictele care au la bază dorința de parvenire a protagonistului, prin personajele exponențiale pentru anumite categorii sociale și create în relație cu mediul în care trăiesc, prin verosimilitatea întâmplărilor relatate la persoana a III-a de către un narator omniscient și omniprezent, cu perspectivă auctorială și viziune naratologică „din spate”.

Capitolul al III-lea se intitulează Stadiul actual al predării limbii și literaturii române în liceu și presupune o sinteză a metodelor tradiționale și moderne care pot fi utilizate în activitatea de predare-învățare la disciplina limba și literatura română, parte integrată strategiei didactice; de asemenea, acest capitol face referire la etapele proiectării activității didactice: încadrarea activității didactice în sistemul de lecții sau în planul tematic; stabilirea competențelor sau obiectivelor și operaționalizarea acestora în contextul proiectării unei lecții; selectarea, structurarea logică, esențializarea, adecvarea conținutului, transpunerea lui didactică; elaborarea strategiei de instruire, stabilirea activităților de învățare; stabilirea structurii procesuale a activității lecției; prefigurarea strategiilor de evaluare; stabilirea acțiunilor de autocontrol și autoevaluare ale elevilor. Folosirea metodelor și procedeelor specifice procesului didactic al studierii limbii și literaturii române trebuie să fie determinată de realizarea unei învățări active, profesorului revenindu-i rolul unui ghid competent și abil, care să-și pună elevii în situații concrete de învățare, renunțând la expunerea obișnuită a cunoștințelor, a informației.

Capitolul al IV-lea, Aspecte metodico-didactice ale predării realismului pornind de la opera lui Liviu Rebreanu, reprezintă transpunerea unor metode didactice, tradiționale și moderne, în activitatea desfășurată la clasă, însoțite de aplicații corespunzătoare. Metodele de învățare centrată pe elev fac lecțiile mai interesante și îi ajută pe elevi să înțeleagă și să valorifice conținuturile într-un alt mod decât dacă acestea ar fi predate prin metode tradiționale. În procesul  instructiv-educativ în care se folosesc metode activ-participative elevii lucrează eficient unii cu alții și își dezvoltă abilități de colaborare și de ajutor reciproc. În orele în care sunt folosite aceste metode, profesorul are rolul de a-i ajuta, de a-i îndruma și de a-i stimula pe elevi în receptarea sau sistematizarea cunoștințelor. Cunoscând potențialul fiecărui elev,  el le respectă opiniile și le arată că pot emite idei valoroase, apreciind ideile bune și manifestând înțelegere pentru ideile nereușite. Totodată prin folosirea acestor metode, este cultivată independența cognitivă, spontaneitatea și autonomia de învățare. Este favorizat accesul la cunoaștere prin forțele proprii, stimulându-se atitudinea de reflectare asupra propriilor demersuri de învățare. Profesorul le oferă elevilor posibilitatea de a-și exprima părerea într-o atmosferă plăcută, de colaborare și de respect reciproc, promovând o atitudine deschisă, pozitivă și receptivă. Studiul activ și interactiv al limbii și literaturii române presupune utilizarea unor metode moderne, precum: învățarea prin descoperire, problematizarea, brainstormingul, lucrul în echipă, jocul de rol, dar și alternative ale acestora, precum Philipps 6-6, metoda Frisco, metoda 6-3-5, cubul, mozaicul, metoda piramidei, etc.

BIBLIOGRAFIE

Referințe științifice

1. Realismul, vol I, Studiu introductiv, antologie și note de Marian Popa, București, Editura Tineretului, 1969

2. Alexandrescu, Emil, Introducere în literatura română, Buc., Editura Didactică și Pedagogică, 2007

3. Balotă, Nicolae, De la Ion la Ioanide, București, Editura Eminescu, 1974;

4. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini și până în prezent, București, Editura Minerva, 1982;

5. Chevalier, Jean și Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, vol. III, București, Editura Artemis, 1994;

6. Constantinescu, Pompiliu, Romanul românesc interbelic, Buc., Edit. Minerva, 1977

7. Crohmălniceanu, Ovid S., Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, București, Editura Cartea Românească, 1984

8. Crohmălniceanu, Ovid S., Literatura română între cele două războaie mondiale, București, Editura Universalia

9. Crohmălniceanu, Ovid S., Liviu Rebreanu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1954

10. Glodeanu, Gheorghe, Liviu Rebreanu Ipostaze ale discursului epic, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001

11. Ibrăileanu, Garabet, Scriitori și curente, București, Editura Minerva

12. Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, vol.III, București, Editura Minerva, 1981

13. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, București, Editura 100+1 Gramar, 2000

14. Muthu, M., Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991

15. Piru, Al., Liviu Rebreanu, București, Editura Tineretului, 1965

16. Protopopescu, Al., Romanul psihologic românesc, București, Editura Eminescu, 1978

17. Raicu, Lucian, Liviu Rebreanu- Eseu, București, Editura pentru literatură, 1967

18. Rebreanu, Liviu, Ion, București, Editura 100+1 Gramar, 1997

19. Săndulescu, Al., Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, București, Editura Minerva, 1976

20. Vianu, Tudor, Scriitori români din secolul XX, București, Editura Minerva, 1979

21. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, București, Editura Minerva, 1988

Referințe metodico-didactice

Bărboi, Constanța, Metodica predării limbii și literaturii române în liceu, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1983

Bru, Marc, Metodele în pedagogie, Buc., Editura Grafoart, 2007

Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1973

Cojocăreanu, Gabriela, Vâlceanu, Alina, Didactica specialității – Limba și literatura română-liceu, Craiova, Editura Arves, 2008

Cucoș, Constantin, Pedagogie, Iași, Editura Polirom, 1996

Dumitru, Al. I, Dezvoltarea gândirii critice și învățarea eficientă, Timișoara, Editura de Vest, 2000

Eftenie, Nicolae, Introducere în metodica studierii limbii și literaturii române, Pitești, Editura Paralela 45, 2001

Ghid de evaluare – Limba și literatura română, București, Editura Aramis, 2001

Goia, Vistian, Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002

Ionescu, Miron, Radu, Ioan, Didactica modernă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2006

Jinga, Ioan, Istrate, Elena, Manual de pedagogie, București, Editura All, 2001

Nicola, Ioan, Tratat de psihologie școlară, București, Editura Aramis, 2001

Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală. Ghid teoretico-aplicativ, Iași, Editura Polirom, 1999

Pavelescu, Marilena, Metodica predării limbii și literaturii române, București, Editura Corint, 2010

Secrieru, Mihaela, Didactica limbii române, Iași, Editura Polirom, 2003

Voiculescu, Elisabeta, Factorii subiectivi ai evaluării școlare, cunoaștere și control, București, Editura Aramis, 2001

ANEXE

ANEXA A

PROIECT DIDACTIC

DISCIPLINA : Limba și literatura română

CLASA : a X-a

SUBIECTUL : Ion, de Liviu Rebreanu

Abordare pluridisciplinară a textului

TIPUL LECȚIEI : consolidare

COMPETENȚE SPECIFICE :

stimularea gândirii autonome, reflexive și critice în raport cu mesajul textului;

dezvoltarea interesului față de comunicarea interculturală;

expunerea orală/scrisă a unor opinii(comentarii) pe marginea textului literar;

construirea de argumentații orale/scrise pe baza textului

COMPETENȚE DERIVATE : La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili :

-să interpreteze fragmentul dat pe baza cerințelor;

-să caracterizeze personajul principal din roman din perspectiva indicată;

-să construiască oral un discurs argumentativ coerent pe baza cerințelor referitoare la inteligențele multiple;

-să argumenteze opțiunile cerințelor de la tema dată.

RESURSE:

-conținutul de învățare indicat în formularea obiectivelor operaționale;

-clasă omogenă cu posibilități mari de învățare;

STRATEGIE DIDACTICĂ:

a)METODE ȘI PROCEDEE : conversația euristică, exercițiul, explicația, lectura explicativă, munca independentă, problematizarea, exemplificarea.

b)FORME DE ORGANIZARE : activitate frontală, activitate individuală, lucrul pe grupe.

c) RESURSE : capacitățile de învățare și cunoștințele anterioare ale elevilor ; timp : 50 de minute.

d) MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT : fișe de lucru, jocul didactic.

BIBLIOGRAFIE :

1. Liviu Rebreanu, Ion, Editura Cartea românească, București, 1979 

2. Manual de limba și literatura română, clasa a X-a, Editura Art, 2005, autori: Adrian Costache, Florin Ioniță

3. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura 100+1 Gramar, București, 2004 ;

4.Didactica limbii române, Universitatea „Al.I.Cuza” Iași 2004, autor: Mihaela Secrieru

TIPURI DE EVALUARE: frontală/ individuală

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

MOMENT ORGANIZATORIC

Se notează absenții, se creează o atmosferă necesară, de lucru.

ACTUALIZAREA CUNOȘTINȚELOR ÎNVĂȚATE ANTERIOR

Se verifică cunoștințele legate de textul romanului Ion, de Liviu Rebreanu :

– trăsăturile textului: roman obiectiv

– tema romanului

structura și compoziția romanului (părți, capitole, subcapitole, scene/episoade)

fragmente semnificative din roman

III. ANUNȚAREA SUBIECTULUI LECȚIEI NOI ȘI A COMPETENȚELOR VIZATE

Se vor prezenta obiectivele vizate.

IV. DIRIJAREA ACTIVITĂȚII PRACTICE-APLICATIVE

Introducere :

Practica pedagogică ne-a demonstrat că stilul de învățare al elevilor este distinct, fiind categoric influențat de dominanta intelectuală pe care aceștia o posedă. Stilul de învățare reprezintă modalitatea preferată de receptare, prelucrare, stocare și reactualizare a informațiilor. Acesta are atât componente determinate genetic, cât și componente care se dezvoltă ca urmare a expunerii frecvente și preferențiale la o anumită categorie de stimuli.

Aplicând teoria inteligențelor multiple a lui Gardner la nivelul clasei a X-a, profil stiințe ale naturii, fragmentul din capitolul Sărutarea (Ion), de Liviu Rebreanu – reprodus în manualul editurii Art – se dorește abordarea simultan dintr-o perspectivă plurală, transdisciplinară. Competențele urmărite sunt diversificate în funcție de tipul de inteligență vizat :

Scenariul didactic:

1. Repartizarea elevilor în grupe, fiecare reprezentând una dintre dimensiunile inteligenței.

2. Lectura individuală, interiorizată a textului.

3. Indicarea sarcinilor de lucru:

Inteligența verbal-lingvistică: Prezentați sub forma unui monolog al lui Ion modul în care aceasta se raportează la situația creată dar și la celelalte personaje(dacă este cazul)

Inteligența logico-matematică: Reprezentați printr-un grafic relația dintre personaje sau apelați la formule din domeniul matematicii, al fizicii, al chimiei pentru a rezuma fragmentul.

Inteligența muzical-ritmică: Indicați instrumentele muzicale, ritmurile sau melodiile care considerați că exprimă conținutul unor secvențe narative sau descriptive din text;

Inteligența vizual-spațială: Reprezentați, apelând la desen sau la forme geometrice, coordonatele toposurilor.

Inteligența corporal-kinestezică: Mimați gesturile personajului din fragment.

Inteligența naturalist : Încadrați personajul Ion într-un tip de personalitate.

Inteligența interpersonală: Definiți relațiile lui Ion cu celelalte personaje(sau relația lui Ion cu pământul văzut ca o ibovnică).

Inteligența intrapersonală : Explicați trăirile interioare ale lui Ion.

4. Comunicarea modului în care au fost rezolvate sarcinile.

ASIGURAREA FEED-BACK-ULUI

Feedback-ul activității : fișele primite de la elevi la sfârșitul activității vor viza consemnarea aprecierilor acestora față de activitatea desfășurată. Aceștia vor puncta caracterul relaxant, dar, în același timp, eficient din punct de vedere cognitiv al abordării, stimulativ prin problematizare, asociativ, prin valorificarea unor informații din domenii diverse, dar și problemele pe care le-au întâmpinat în abordarea cerințelor. Se fac aprecieri asupra răspunsurilor date. Se încearcă relizarea grupelor de elevi pe tipurile de inteligență specifică, subliniindu-se necesitatea abordării textului literar din perspectiva pluridisciplinară.

VI. ASIGURAREA RETENȚIEI ȘI A TRANSFERULUI

Se realizează aprecieri verbale pe parcursul lecției, vizând participarea elevilor, calitatea și claritatea răspunsurilor, corectitudinea exprimării.

VII. ÎNCHEIEREA ACTIVITĂȚII

Se evaluează răspunsurile elevilor și se încheie subliniindu-se importanța literaturii ca artă a cuvântului. Concluzii- punctele tari ale unui astfel de experiment:

Atingerea punctuală a competențelor stabilite inițial;

Dezvoltarea atitudinii activ-participative a elevului;

Facilitarea atitudinii comunicative;

Dezvoltarea creativității, a imaginației elevilor.

ANEXA B

PROIECT DIDACTIC

Disciplină: Limba și literatura română

Clasa: a X – a

Subiectul: Ion, de Liviu Rebreanu – proces literar 

Tipul lecției: de aprofundare

COMPETENȚĂ GENERALĂ: Argumentarea în scris sau oral a propriilor opinii asupra unui

text literar sau nonliterar;

VALORI ȘI ATITUDINI :

– Stimularea gândirii autonome, reflexive și critice prin lectura textelor;

– Cultivarea sensibilității prin receptarea dramatizată a operei literare;

COMPETENȚE SPECIFICE:

cognitive :

CC1 : să compună și să redacteze depozițiile, declarațiile, pledoariile, anchetele pe baza unei lecturi aprofundate a romanului și utilizând limbajul specific stilului juridic;

CC2 : să rezume secvențele – cheie legate de destinul tragic al personajului Ana;

CC3 : să stabilească în mod corect ,,capetele de acuzare” pentru personajul Ion, argumentând cu secvențe din roman;

CC4 : să formuleze întrebări relevante și răspunsuri adecvate situației de comunicare ce se creează în derularea procesului, după modelul argument – contraargument;

CC5 : să caracterizeze sintetic personajele Ana și Ion, făcând apel la secvențele narative discutate și la păreri critice;

CC6 : să întocmească dosarul procesului care, în final, va cuprinde : o prezentare sumară a cazului pus în dezbatere – Este Ion vinovat moral pentru moartea Anei? -, depozițiile martorilor și rezumatul anachetei, rechizitoriul procurorilor și pledoariile apărătorilor și o concluzie – verdict asupra cazului dezbătut; pentru agrementarea procesului, dosarul va mai cuprinde: xerografieri cu citate elocvente din text, secvențe din ecranizarea ,,Blestemul pământului – blestemul iubirii”, regia Mircea Mureșan, imagini grafice (desene, ilustrații) care surprind imagini, citate sau simboluri relevante;

CC7 : să formuleze concluziile procesului dezbătut și să exprime opinii despre complexitatea personajelor implicate;

CC8 : să utilizeze limbajul specific eroilor cărții, respectiv registrul stilistic adecvat situației de comunicare de tip juridic ;

afective :

CA1 : să dovedească interes și motivație intrinsecă pentru lectură prin șansa pe care le-o oferă procesul literar de a deveni ,,judecătorii’’ personajelor cărții;

CA2: să joace rolurile stabilite, exprimând atitudini și reacții potrivite personajelor pe care le întruchipează.

STRATEGIA DIDACTICĂ (mixtă)

METODE ȘI PROCEDEE: – jocul de rol, proiectul (etapa de prezentare a produselor și evaluarea finală), studiul de caz, problematizarea, conversația euristică, discuția colectivă și dezbaterea, explicația, povestirea, descrierea.

FORME DE ACTIVITATE: frontală, pe echipe;

C) MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT: laptop, videoproiector, ecran proiecție, dosarul procesului, realia – probe în proces-, xerografieri cu citate elocvente din text, secvențe din ecranizarea ,,Blestemul pământului – blestemul iubirii”, regia Mircea Mureșan, imagini grafice ( desene, ilustrații ) care surprind imagini, citate sau simboluri relevante, fișe de lucru, duplex, tablă, flipchart;

RESURSE: – psihice: capacitățile normale de receptare și învățare ale elevilor de clasa a X-a;

– temporale: 50 min.;

– bibliografice:

1. Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Iași, Editura Polirom, 1999

2. Goia, Vistian, Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002

3. Chiprian, Cristina, Ciupercă, Livia, Alternative didactice, Iași, Editura Spiru Haret, 2002

4. Crăciun, Corneliu, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, Deva, Editura Emia, 2004

5. Rebreanu, Liviu, Ion, București, Editura 100+1 Gramar, 1997;

6. Balotă, Nicolae, De la Ion la Ioanide, București, Editura Eminescu, 1974;

7. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini și până în prezent, București, Editura Minerva, 1982;

8. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, vol. III, București, Editura Artemis, 1994;

9. Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, vol.III, București, Editura Minerva, 1981.

Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, București, Editura 100+1 Gramar, 2000

Piru, Al., Liviu Rebreanu, București, Editura Tineretului, 1965;

Raicu, Lucian, Liviu Rebreanu, București, Editura pentru literatură, 1967;

Vianu, Tudor, Scriitori români din secolul XX, București, Editura Minerva, 1979.

SCENARIUL DIDACTIC

Moment organizatoric :

– pregătirea elevilor pentru susținerea, în bune condiții, a activității ;

– organizarea și decorarea sălii pentru crearea atmosferei specifice unei săli de tribunal ;

Captarea atenției : (1 min.)

metodă : jocul de rol ;

mod de organizare a activității : frontal ;

,,aprodul” anunță intrarea în sală a Instanței;

Enunțarea temei și a obiectivelor lecției, precum și a competențelor și abilităților pe care elevii trebuie să și le formeze sau să le aprofundeze : (2 min.)

metode : explicația, problematizarea ;

mod de organizare a activității : frontal ;

se enunță tema și obiectivele, trasându-se, astfel, firul lecției ;

descrierea sarcinilor de lucru și notarea titlului lecției pe tablă ;

Actualizarea noțiunilor și a conceptelor – ancoră : (5 min.)

metode : jocul de rol, problematizarea, demonstrația ;

mod de organizare a activității : frontal ;

mijloace didactice : realia, scena sinuciderii Anei extrasă din ecranizarea ,,Blestemul pământului – blestemul iubirii”, regia Mircea Mureșan;

Grefierul anunță dosarul pentru procesul ce urmează să aibă loc și face apelul părților aflate în proces ; Președintele Comisiei de anchetă informează Instanța cu privire la subiectul cazului dezbătut anunțând ,,capetele de acuzare” pentru Ion Pop al Glanetașului; anchetatorul rezumă faptele, prezentând probele și scena filmată a sinuciderii Anei;

Informațiile prezentate sunt desprinse din acțiunea romanului, pe baza cercetărilor întreprinse pe echipe, în cadrul proiectului ,,Este Ion vinovat moral pentru moartea Anei?”

Dirijarea învățării: (35 min.)

metode : jocul de rol, dezbaterea, proiectul – finalizare, explicația, povestirea, descrierea, problematizarea, colajul;

mod de organizare a activității : frontal și pe echipe ;

mijloace didactice : realia, scena sinuciderii Anei extrasă din ecranizarea ,,Blestemul pământului – blestemul iubirii”, regia Mircea Mureșan, planșe, fișe de verdict, flipchart;

audierea ,,martorilor’’ acuzării și ai apărării se va desfășura sub formă de dezbatere în care procurorii și avocații își construiesc cazul prin formulare de întrebări, având și dreptul de a interveni cu obiecții și comentarii; aceștia lucrează în echipă, schimbându-și argumentele și contraargumentele în funcție de cum se derulează procesul; ultimul audiat va fi inculpatul;

în timpul audierii se vor utiliza secvențe din film care să puncteze principalele acțiuni sau atitudini care incriminează sau apără acuzatul;

după fiecare audiere, grefierul va nota pe flipchart trăsături ale personajelor Ana și Ion, așa cum reies ele din discuții; se vor cita păreri ale criticilor literari care să confere autoritate discursului argumentativ susținut de fiecare elev; astfel, și critica literară va deveni martor – cheie în judecarea lui Ion;

fiecare elev va juca rolul în care a fost distribuit, utilizând registrul stilistic potrivit: colocvial, regional, respectiv juridic;

după terminarea cercetării judecătorești, judecătorul dă cuvântul părților pentru dezbaterile de fond: rechizitoriul acuzării și pledoaria finală a apărării;

Feedback-ul: (3min.)

metode: conversația euristică, problematizarea, explicația;

mod de organizare a activității : frontal ;

Completul de judecată deliberează iar judecătorul anunță verdictul și stabilește sentința de condamnare;

– se realizează o dezbaterea cu întreaga clasă asupra procesului cât și asupra sentinței, stabilindu-se consecințele nefaste ale comportamentului personajului principal dar și aspectele pozitive ale caracterului acestuia;

6. Evaluarea propriu – zisă: (3 min.)

– se fac aprecieri realiste, stimulatoare și încurajatoare referitoare la modul în care completul de judecată și părțile aflate ,,în proces’’ s-au pregătit, și-au îndeplinit rolurile și asupra calității dezbaterilor purtate ;

se notează elevii care s-au evidențiat în mod special prin argumentări corecte, complete, pertinente.

7. Asigurarea retenției și a transferului: (1 min. )

se realizează prin precizarea temei pentru acasă: Realizați un eseu nestructurat, de minimum două pagini, cu titlul Vinovăția morală – cauze și efecte – în lumea cărților și în lumea reală.

ANEXA C

PROGRAME ȘCOLARE CICLUL SUPERIOR AL LICEULUI

LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

CLASA A XI-A

Aprobat prin ordinul ministrului

Nr. 3252 / 13.02.2006

București, 2006

NOTĂ DE PREZENTARE

Pe parcursul ciclului superior al liceului (segment aparținând învățământului postobligatoriu), prin disciplina limba și literatura română se urmărește consolidarea competențelor de comunicare ale elevilor, indispensabile în lumea contemporană, pentru orice tip de activitate profesională. O notă specifică acestui ciclu de școlaritate este dezvoltarea competenței culturale a elevilor, ceea ce implică un demers de contextualizare istorică și culturală a fenomenului literar. De asemenea, prin studiul limbii și al literaturii române se urmăresc valori și atitudini care să contribuie la formarea unei personalități autonome a elevilor, capabile de discernământ și de spirit critic, apte să-și argumenteze propriile opțiuni, dotate cu sensibilitate estetică, având conștiința propriei identități culturale și manifestând interes pentru varietatea formelor de expresie artistică.

Programele pentru clasele a XI-a și a XII-a sunt unitare din punctul de vedere al competențelor generale, al setului de valori și atitudini urmărite pentru acest segment de școlaritate și al principiului de organizare al conținuturilor pe durata celor doi ani de studiu. Programa este structurată pe aceleași domenii de conținut incluse în programele pentru clasele a IX-a și a X-a: „Limbă și comunicare“ și „Literatură“.

Finalitățile disciplinei se reflectă nemijlocit în competențele generale și în setul de valori și atitudini enunțate în prezenta programă, din care derivă întreaga structură curriculară: competențe specifice, conținuturi ale învățării, sugestii metodologice.

Continuitatea față de programele anterioare de limba și literatura română (pentru învățământ primar, gimnazial și ciclul inferior al liceului) este asigurată prin paradigma comunicativ-funcțională a disciplinei. Aceasta presupune studiul integrat al limbii, al comunicării și al literaturii în vederea consolidării competențelor de comunicare orală și scrisă și a deprinderilor de lectură (capacitatea de a înțelege și interpreta textele, de a fi un cititor competent și autonom, capacitatea de a înțelege dintr-o perspectivă personală viziunea despre lume, despre condiția umană sau despre artă exprimate în textele studiate).

Specificul acestui segment de școlaritate poate fi configurat în trei dimensiuni: familiarizarea cu noile norme lingvistice (așa cum sunt ele recomandate în ediția a II-a a DOOM); focalizarea pe formarea deprinderilor și competențelor de documentare ale elevilor; formarea competențelor de lectură ale cititorului avizat, capabil să sintetizeze trăsăturile definitorii ale unei epoci culturale / ale unui curent cultural sau literar și capabil să contextualizeze, să încadreze într-un context cultural larg textele studiate, să identifice apropierile dintre un text literar și curentele / doctrinele estetice la care poate fi raportat sau particularitățile care-l individualizează în raport cu acestea. În clasele gimnaziale și în ciclul inferior al liceului, textele literare au fost studiate preponderent din perspectivă structurală. Programele pentru clasele a XI-a și a XII-a sunt structurate pe principiul cronologic al fenomenului literar / cultural. Astfel, programa cuprinde câteva epoci mari, iar fiecare epocă va fi abordată din perspective diverse. În clasa a XI-a conținuturile din domeniul literaturii sunt grupate în următoarele module: Fundamentele culturii române, Perioada veche, Perioada modernă : A. Secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea ; B. Perioada interbelică (romanul) , urmând ca, în clasa a XII-a, studiul să continue cu: Perioada interbelică (poezia) ; Perioada postbelică (romanul, poezia, dramaturgia).

Trăsăturile programei de limba și literatura română pentru clasele a XI-a și a XII-a sunt următoarele:

urmărirea unui set unitar și coerent de finalități ale studiului disciplinei pe parcursul ciclului superior al liceului, în continuitatea celor anterioare, din gimnaziu și din ciclul inferior al liceului;

adoptarea unui model didactic coerent, în cadrul căruia să apară evidentă deplasarea accentului de pe simpla achiziționare de cunoștințe pe formarea de competențe și atitudini, cu valențe ulterioare de actualizare și de extindere;

diversificarea strategiilor, a ofertelor și a situațiilor de învățare și adaptarea acestora la grupul-țintă;

echilibrarea ponderii acordate în studiu variantei scrise și celei orale;

îmbinarea echilibrată a proceselor de receptare și de producere a mesajului;

adoptarea unei perspective consecvent comunicative, conform căreia accentul este pus pe aspectele concrete ale utilizării limbii;

structurarea conținuturilor din domeniul literaturii conform principiului cronologic;

abordarea diferențiată și diversă a epocilor / curentelor indicate în programă prin: texte literare pentru studiul aprofundat, studii de caz, curente literare sau culturale, dezbateri ;

abordarea integrată a domeniilor disciplinei: textul literar studiat sau temele propuse din domeniul literaturii devin nuclee care generează discutarea unor probleme de limbă (fonetică, vocabular, morfologie, sintaxă) sau exersarea / practicarea comunicării (orale și scrise).

Potrivit noilor planuri-cadru de învățământ pentru ciclul superior al liceului, aprobate prin Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 5718/ 22.12.2005, la clasa a XI-a, disciplina limba și literatura română se regăsește în trunchiul comun (TC), la toate filierele, profilurile și specializările, având alocate 3 ore pe săptămână.

Următoarele profiluri și specializări au alocate, în plus, ore de limba și literatura română în curriculumul diferențiat, astfel:

filiera teoretică, profil umanist, specializarea filologie (1 oră/ săptămână);

filiera vocațională, profil pedagogic, specializarea învățător-educatoare (1 oră/ săptămână) ;

filiera vocațională, profil militar (MAI), specializarea științe sociale (1 oră/ săptămână) ;

filiera vocațională, profil teologic, specializarea teologie romano-catolică (1 oră/ săptămână) ;

filiera vocațională, profil teologic, specializarea teologie greco-catolică (1 oră/ săptămână) ;

filiera vocațională, profil teologic, specializarea teologie adventistă (2 ore/ săptămână).

Prezenta programă școlară propune două tipuri de curriculum diferențiat (CD):

CD tip A – cu accent pe domeniul literatură, ale cărui conținuturi sunt marcate în programă prin asterisc (*): pentru profilul umanist, specializarea filologie;

CD tip B – cu accent pe domeniul limbă și comunicare, ale cărui conținuturi sunt marcate în programă prin două asteriscuri (**), pentru:

filiera vocațională, profil pedagogic, specializarea învățător-educatoare;

filiera vocațională, profil militar (MAI), specializarea științe sociale;

filiera vocațională, profil teologic, specializările teologie romano-catolică și greco-catolică.

Pentru specializarea teologie adventistă, care are alocate 2 ore / săptămână, curriculumul diferențiat va cumula conținuturile din CD tip A și CD tip B.

COMPETENȚE GENERALe

VALORI ȘI ATITUDINI

Cultivarea interesului pentru lectură și a plăcerii de a citi, a gustului estetic în domeniul literaturii

Stimularea gândirii autonome, reflexive și critice în raport cu diversele mesaje receptate

Formarea unor reprezentări culturale privind evoluția și valorile literaturii române

Cultivarea unei atitudini pozitive față de comunicare și a încrederii în propriile abilități de comunicare

Abordarea flexibilă și tolerantă a opiniilor și a argumentelor celorlalți

Cultivarea unei atitudini pozitive față de limba maternă și recunoașterea rolului acesteia pentru dezvoltarea personală și îmbogățirea orizontului cultural

Dezvoltarea interesului față de comunicarea interculturală

COMPETENȚE SPECIFICE ȘI CONȚINUTURI ASOCIATE ACESTORA

Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în diferite situații de comunicare

2. Comprehensiunea și interpretarea textelor

Punerea în context a textelor studiate prin raportare la epocă sau la curente culturale / literare

Argumentarea orală sau în scris a unor opinii în diverse situații de comunicare

RECOMANDĂRI PRIVIND CONȚINUTURILE ÎNVĂȚĂRII

A. Conținuturi din domeniul literaturii

FUNDAMENTE ALE CULTURII ROMÂNE

Originile și evoluția limbii române (prezentare sintetică)

Studiu de caz: Latinitate și dacism, puncte de vedere privind fundamentele culturii române (selecții din texte literare, eseuri, studii; de ex.: Gheorghe Asachi, La Italia, Vasile Alecsandri, Cântecul gintei latine, Mihai Eminescu, Memento mori, B. P. Hașdeu, Perit-au dacii?, Vasile Pârvan, Getica, Lucian Blaga, Revolta fondului nostru nelatin etc.)

PERIOADA VECHE

Studiu de caz: Dimensiunea religioasă e existenței (sugestii pentru alegerea fragmentelor ilustrative: Viiața lumii de Miron Costin, fragmente relevante din scrierile cronicarilor, Cazania lui Varlaam, Didahiile lui Antim Ivireanul, Biblia de la București etc.)

Studiu de caz: Formarea conștiinței istorice (se vor alege fragmente ilustrative din cronicile moldovenești sau /și din cele muntenești)

*Se va studia 1 text de bază reprezentativ (de ex.: fragmente din cronicile moldovenești sau muntenești, Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir, Țiganiada de Ion Budai Deleanu)

CURENTE CULTURALE/ LITERARE ÎN SECOLELE XVII-XVIII: UMANISMUL ȘI ILUMINISMUL (prezentare sintetică)

PERIOADA MODERNĂ

a. Secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea

Studiu de caz: Rolul literaturii în perioada pașoptistă (sugestii pentru alegerea fragmentelor ilustrative: articole programatice și de doctrină)

Forme hibride ale civilizației românești la mijlocul secolului al XIX-lea. Se va studia 1 text de bază din epoca respectivă pe această temă (de ex., Iașii și locuitorii lui la 1840 de Alecu Russo; Iașii în 1844, Balta Albă, Iorgu de la Sadagura de Vasile Alecsandri; O călătorie de la București la Iași înainte de 1848 de Ion Ghica etc.)

Dezbatere: România, între Orient și Occident (selecții din texte literare, eseuri, studii, articole jurnalistice; de ex., texte de Anton Pann, Ion Barbu ș.a. pentru ilustrarea temei balcanismului; polemici interbelice pe tema situării culturii și civilizației românești între Orient și Occident – Liviu Rebreanu, Mihai Ralea, Eugen Filotti ș.a.; studii istoriografice sau de istorie culturală – Neagu Djuvara, P. P. Panaitescu, Alexandru Duțu, Anton Dumitriu ș.a.; luări de poziție în contemporaneitate)

Descoperirea literaturii populare. Se va studia 1 text de bază din literatura populară (de ex.: Miorița, Meșterul Manole etc.), discutat în relație cu 1 text din literatura cultă* pe aceeași temă

Studiu de caz: criticismul junimist (sugestii de texte : În contra direcției de astăzi în cultura română, Direcția nouă în poezia și proza română)

*Studiu de caz: Diversitate tematică, stilistică și de viziune în opera marilor clasici (cu apel la lecturile anterioare)

CURENTE CULTURALE / LITERARE ÎN SECOLUL XIX – ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

Romantismul – se vor studia 4 texte de bază, de poezie și / sau proză, care să ilustreze temele romantice (3 texte din opera lui M. Eminescu, 1 text din romantismul pașoptist: Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi ș.a.).

Realismul – se vor studia 1 text de bază, selectat din proza lui I. L. Caragiale sau Ioan Slavici

Simbolismul – se va studia 1 text de bază (o poezie sau un poem în proză / proză poematică) selectate din opera lui Alexandru Macedonski, Ștefan Petică, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu

Studiu de caz: Simbolismul european (grupaj ilustrativ de texte selectate din opera următorilor scriitori : Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé, Arthur Rimbaud; arte poetice)

Prelungiri ale romantismului și clasicismului – se va studia 1 text de bază (la alegere, din opera următorilor autori: George Coșbuc, Octavian Goga, St. O. Iosif)

b. Perioada interbelică

Orientări tematice în romanul interbelic – se vor studia 2 texte de bază, câte unul dintre următoarele arii tematice:

un roman psihologic (Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu, Adela de Garabet Ibrăileanu, Ioana sau Jocurile Daniei de Anton Holban, Gib Mihăescu, Rusoaica etc.)

un roman al experienței (Nuntă în cer, Maitreyi de Mircea Eliade, Întâmplări din irealitatea imediată de Max Blecher etc.)

Studiu de caz: Modele epice în romanul interbelic (cu referire și la romane studiate în anii anteriori)

În clasa a XI-a se vor studia minimum 11 texte de bază (în trunchiul comun) și minimum 13* (la profilul umanist, specializarea filologie), 6 studii de caz (în trunchiul comun), respectiv 7* studii de caz (la profilul umanist, specializarea filologie) și 1 dezbatere.

De asemenea, se va integra în oricare dintre perioadele abordate, la alegerea autorilor de manuale și a profesorilor, și o discuție privind literatura și pictura, în care va fi abordat comparativ modul în care o anumită temă este tratată prin limbajul specific al celor două arte. Sugestii pentru alegerea temelor de discuție: Pictura religioasă medievală; Natura în poezia și în pictura romantică; Universul rural în poezie și în pictură etc.

Pornind de la textele de bază studiate, profesorii vor alege și conținuturile potrivite din domeniul „limbă și comunicare“, conform recomandărilor programei.

B. Conținuturi din domeniul limbă și comunicare

Se vor avea în vedere aspectele normative, inclusiv cele recomandate în ed. a II-a a DOOM:

norma literară – aspecte evolutive

uzul diversificat al limbii literare

variante literare libere

registre stilistice

neologisme împrumutate sau formate în interiorul limbii

variante ortoepice, ortografice și morfologice

De asemenea, se vor actualiza achizițiile anterioare ce pot sprijini demersul de înțelegere și interpretare a textelor literare studiate :

denotație și conotație; sensurile cuvintelor în context

expresivitatea unor structuri morfologice și sintactice

figuri de stil și procedee de expresivitate

** Fonetică, vocabular, morfologie (recapitularea și sistematizarea achizițiilor din gimnaziu). Sintaxa va intra la clasa a XI-a doar în curriculum-ul diferențiat al profilului pedagogic,specializarea învățător-educatoare, celelalte specializări urmând să aibă în vedere acest capitol în clasa a XII-a.

Comunicare orală și scrisă (Singurul element nou al acestui domeniu față de programele anterioare este cel privitor la tehnicile de documentare. Celelalte conținuturi au fost deja parcurse în anii anteriori, așa încât acum vor fi exersate în contexte noi):

tehnici de documentare pentru realizarea investigațiilor, a proiectelor având ca obiect studii de caz sau dezbateri

eseul structurat și eseul liber – etape ale redactării

structuri discursive în textele literare și nonliterare (narativ, descriptiv, argumentativ, informativ)

tehnici ale argumentării

prezentarea orală a rezultatelor unei cercetări, documentări pe o temă dată

strategii specifice folosite în monolog și dialog

adecvarea discursului oral la situații de comunicare diverse

limbaje de specialitate** (folosite în texte didactice, administrative sau teologice)

SUGESTII METODOLOGICE

Orientarea studiului către elev. Profesorii vor lua ca reper nevoile reale ale elevilor, adaptându-și demersurile didactice în funcție de acestea. Finalitățile disciplinei se realizează eficient prin centrarea pe procesul învățării, pe activitatea elevului. De aici decurge necesitatea de a pune accent pe activitățile didactice de tip formativ și performativ, care presupun implicare și interacțiune în rezolvarea unor sarcini de învățare concrete. În activitatea la clasă, profesorii vor respecta programa școlară și vor folosi manualele ca instrumente de lucru flexibile și adaptabile nevoilor concrete ale grupului de elevi cu care lucrează.

Caracterul funcțional, practic, aplicativ al predării-învățării. Având în vedere că programa are la bază competențe generale și specifice, conținuturile trebuie înțelese ca mijloace de realizare a finalităților disciplinei. În ceea ce privește producerea de mesaje scrise și orale se vizează competențe procedurale care să poată fi exersate pornind de la textele literare studiate sau în realizarea studiilor de caz și a dezbaterilor propuse de programă. Problemele de limbă vor fi abordate în directă legătură cu textele studiate, astfel încât elevii să înțeleagă rolul acestora în comunicare. În același timp, se va urmări felul în care elevii integrează în mod corect și adecvat achizițiile lingvistice în propria exprimare, orală și scrisă. Pentru sugestii și exemple de activități de învățare, se va consulta volumul Ghid metodologic. Aria curriculară Limbă și comunicare, liceu, București, Editura Aramis, 2002, elaborat de Consiliul Național pentru Curriculum.

Diversificarea metodelor și instrumentelor de evaluare. O eficiență sporită a învățării poate fi asigurată prin diversificarea tipurilor de evaluare aplicate în procesul didactic. Este recomandabil ca profesorii să folosească în mod adecvat scopurilor educaționale toate tipurile de evaluare: inițială, continuă și sumativă, evaluare de proces, de produs și de progres. De asemenea, pentru a-i motiva pe elevi, se vor folosi metode și instrumente complementare de evaluare: observarea sistematică a comportamentului elevilor, portofoliul, autoevaluarea. Pentru realizarea studiilor de caz se vor folosi investigația și proiectul ca metode complementare de evaluare. Pentru exemple și sugestii, se va consulta volumul Ghid de evaluare. Limba și literatura română, București, Editura Aramis, 2001, elaborat de Serviciul Național de Evaluare și Examinare.

Există riscul ca unii profesori să abordeze într-un mod preponderent tradițional aspectele legate de istoria literaturii române și de contextul socio-istoric, cultural sau evenimențial al unor momente importante ale acesteia. Tocmai de aceea, programa impune realizarea unor studii de caz și a unor dezbateri care, alături de studiul aprofundat al textului, trebuie să constituie activități care să-i implice pe elevi în propria învățare. Parcursul istoric al literaturii implică, pe lângă cunoașterea unor repere ale fenomenului cultural românesc sau formarea unei imagini de ansamblu asupra acestuia, și exersarea gândirii critice și autonome a elevilor, dezvoltarea competențelor de comunicare și de lectură pe marginea textelor sau curentelor studiate.