Aspecte ale Predarii Jocului de Fotbal In Scoala la Clasele Gimnaziale

CUPRINS

CAP.I. Introducere

I.1. Scurt istoric privind jocul de fotbal

I.2. Aspecte ale predării jocului de fotbal în școală la clasele gimnaziale

I.3. Norme metodice ale instruirii copiilor – prevederi ale FRF

CAP.II. Scopul și sarcinile lucrării

II.1. Scopul și gradul de actualitate al lucrării

II.2. Ipoteze și sarcini

II.3.Metode de cercetare – descrierea lor

CAP.III. Fundamentarea teoretică, metodică și științifică a temei

III.1. Particularitățile psiho-fiziologice și de pregătire ale elevilor

III.2. Calitățile motrice privind jocul de fotbal

III.3. Legătura dintre calitățile motrice ți deprinderile motrice

III.4. Învățarea tehnicii și tacticii în jocul de fotbal la nivelul copiilor

III.5. Legătura dintre pregătirea fizică și celelalte componente ale antrenamentului la nivelul copiilor

CAP.IV. Organizarea și metodologia cercetării

IV.1. Organizarea cercetării – descrierea experimentului, probelor și măsurătorilor efectuate

IV.2. Tehnologia acționării

Învățarea elementelor tehnice

B. Învățarea elementelor tactice

I. Învățarea tacticii individuale

II. Învățarea tacticii colective

C. Pregătirea fizică generală

D. Modele de lecții de antrenament

E. Modelul tehnico-tactic al jocului de fotbal la începători, determinat prin observație

CAP.V. Rezultate, prelucrarea și interpretarea lor

V.1. Rezultatele obținute și prelucrarea lor

V.2. Interpretarea datelor

Concluzii și propuneri

Bibliografie

Anexe

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

I.1. Scurt istoric privind jocul de fotbal

Noțiunea de “fotbal” (foot-ball) este formată din două cuvinte englezești separate printr-o liniuță de unire, “foot” însemnând picior, iar “ball” balon. Fotbalul este unul din cele mai populare jocuri sportive. A apărut și s-a dezvoltat în decursul unei lungi perioade de timp. De la jocul primitiv, fără reguli precis, până la jocul actual s-au scurs multe sute de ani. De la jocurile cu mingea din antichitate, din evul mediu, și până la jocul contemporan, forma de practicare s-a schimbat continuu până să ajungă la forma actuală, aplicată unitar în toată lumea.

Jocuri asemănătoare fotbalului s-au practicat în diferite timpuri și în diferite colțuri ale pământului. Vechii chinezi și japonezi, egipteni și sirieni au practicat jocul cu mingea sau cu obiecte rotunde pe care le împingeau cu piciorul în anumite ținte. Jocul romanilor numit “harpastum”, ca și jocul vechilor greci,denumit “episkiros” aveau ceva asemănător cu fotbalul.

În evul mediu apar în diferite țări jocuri care se aseamănă din ce în ce mai mult cu fotbalul. Din această cauză fiecare din aceste țări își atribuie acum originea jocului de fotbal.

În Italia, mai precis în Florența, se practica acum 500 de ani un joc denumit “il giocco di calcio”. În Franța era foarte răspândit jocul “la soule”.

Fotbalul contemporan nu datează decât de aproximativ 100 de ani. Până atunci – anul 1863 – el era un joc mixt, jucându-se și cu mâinile și cu picioarele, iar obiectul jocului era o minge rotundă sau un balon oval.

La 26 octombrie 1863 apare in Anglia primul regulament al jocului de fotbal,care cuprindea 13 articole.

În Anglia, încă din cele mai vechi timpuri, jocul cu mingea a cunoscut perioade de ascensiune, dar și perioade de stagnare. Jocul de fotbal a continuat să fie practicat pe o scară întinsă în școli și universități.

În anul 1848 încep să apară primele încercări de unificare a regulilor de joc, campanie începută de studenții de la Cambridge. În anul 1862 a apărut pentru prima oară în meciurile de fotbal mingea de cauciuc umflată cu aer.

Din Anglia jocul de fotbal este răspândit în Europa și este întâlnit, în 1873 în Olanda și Danemarca, în 1882 în Elveția, în 1894 la Viena și,treptat,în toate părțile Europei și ale celorlalte continente.

Fotbalul angrenează azi un număr tot mai mare de țări în competiții cu caracter mondial( Campionatul Mondial, olimpiade ), cu caracter continental( Campionatul European, Cupa Americii de Sud, etc. ).

Practic, astăzi nu există continent sau țară în care fotbalul să nu fie practicat și răspândit pe o scară mai mult sau mai puțin întinsă.

I.2. Aspecte ale predării jocului de fotbal în școală, la clasele gimnaziale

Ca urmare a popularității mereu crescânde de care se bucura și ca efect al conținutului sau care favorizează dezvoltarea și afirmarea personalității tineretului, fotbalul exercită o atracție deosebită asupra elevilor.

Fotbalul este prezent în joaca zilnică a copiilor, face parte integrată din ansamblul de activități ce concură la folosirea utilă a timpului liber, reprezintă un mijloc de menținere și întărire a sănătății și de valorificare socială a aptitudinilor sportive ale tinerilor, un factor care mijlocește stabilirea relațiilor de prietenie, de educare a solidarității atât între componenții echipelor, cât și din situația din care fac parte – școala.

Valențele instructiv-educative ale jocului sunt exprimate sintetic în dictonul “ Dum ludere viderum-discimus ”. În susținerea dictonului latin “ Deși pare că ne jucăm-învățăm ”, putem spune că jocul de fotbal ne oferă următoarele posibilități:

de a încadra copilul într-un colectiv de joc, cu subordonarea intereselor personale celor colective;

de a transmite copiilor cunoștințe, de a forma priceperi și deprinderi motrice, igienice, individuale și colective;

de a dezvolta calități psihice ca: atenția, imaginația, gândirea

de a dezvolta calități de voință și caracter (spiritul de inițiativă, perseverența, curajul, etc.);

de a folosi recreativ și util timpul liber;

de a valorifica aptitudinile sportive ale elevilor;

de a contribui la întărirea sănătății și dezvoltarea fizică armonioasă.

Fotbalul școlar ca factor instructiv-educativ la clasele gimnaziale, poate fi reprezentat concret în:

– programa de educație fizică;

– campionate între clase;

– campionate organizate la nivelul școlii;

– campionate organizate la nivelul județului;

– campionatul național școlar de fotbal.

În alcătuirea unei reprezentative școlare trebuie avută în vedere mereu perspectiva și de aceea selecția și pregătirea trebuie începute cel târziu la terminarea claselor V-VI și continuate, bineînțeles, la clasele VII-VIII.

Echipa reprezentativă a școlii generale nu constituie un scop în sine, rupt de organizarea întregii activități fotbalistice în școală. Activitatea acesteia trebuie conjugată strâns cu preocuparea pentru cuprinderea tuturor elevilor dornici să practice fotbalul, fie în scopuri recreative și de fortificare a organismului,fie în vederea ridicării performanței sportive.

Trebuie avut în vedere permanent faptul că elevii parcurg o vârstă biologică cu remarcabile schimbări calitative și pot proba aptitudini pentru fotbal în condiții diverse.

Nu este o garanție faptul că cel ce este inițial selecționat în lotul echipei reprezentative a școlii, nu va putea fi înlocuit cu altul, care, la momentul inițial, părea mai puțin dotat.

Preocuparea pentru antrenarea unui număr crescut de elevi în practicarea fotbalului este impusă de faptul că anual, prin absolvirea școlii, mulți jucători titulari nu vor mai putea evolua în echipa și, în aceste condiții, instruirea schimbului de mâine constituie o problemă la fel de importantă ca și cea de pregătire a lotului de bază.

I.3. Norme metodice ale instruirii copiilor – prevederi ale F.R.F.-

A. Instruirea copiilor urmărește în primul rând, formarea fotbalului de cunoștințe și de deprinderi tehnico-tactice necesare practicării organizate a fotbalului și, în planul al doilea, constituirea unor reprezentative al căror țel principal să-l reprezinte victoria în diferite competiții.

Instruirea nu se limitează la cerințele tehnico-tactice imediate, impuse de desfășurarea jocurilor, ea trebuie să concure la însușirea cu răbdare, dar temeinic, a principalelor execuții tehnico-tactice, a tehnicii individuale, privită în legătură cu celelalte componente ale antrenamentului.

Jucătorii echipelor de copii, cu excepția portarilor, trebuie feriți de specializarea excesivă pe posturi. Motivația se găsește în faptul că pubertatea poate produce numeroase modificări morfologice și funcționale, dar și unei caracteristici a fotbalului modern, potrivit căreia același jucător trebuie să acționeze cu rezultate bune pe mai multe posturi.

Toți copiii trebuie obișnuiți cu stăpânirea elementelor fundamentale ale jocului (atacul și apărarea) și totodată cu educarea capacității de a le folosi adecvat variatelor situații ivite în timpul jocului.

Ponderea instruirii copiilor cade asupra însușirii corecte a principalelor procedee tehnice și mai ales aplicării lor în condiții variate de joc.

Copiii trebuie obișnuiți cu o tehnică proprie cerințelor competiționale încă în primele începuturi ale instruirii.

Dezvoltarea imaginației copiilor, asigurarea caracterului labil al tehnicii, așa zisa măiestrie inițială, nu pleacă de la execuții mai rar întâlnite la sportivii consacrați, ci la procedeele reale ale jocului: lovirea mingii cu piciorul, lovirea mingii cu capul, preluările, conducerea mingii,fentele (mișcări înșelătoare).

Numai pe fondul însușirii mecanismului de bază al acestor procedee se poate asigura corectitudinea, iar, treptat, caracterul multilateral al stăpânirii principalelor execuții tehnice în condiții de joc.

Execuțiile tehnice vor fi executate în ritm rapid, obișnuindu-i pe copii de timpuriu cu rapiditatea desfășurării fazelor de joc, caracteristică importantă a fotbalului modern.

Execuțiile rapide, integrate în acțiunile de joc, vor alterna cu cele efectuate analitic, mai lent, în scopul însușirii corecte a mecanismului de bază al procedeelor tehnice.

Execuțiile tehnice rapide și folosirea difersificată a acestor acțiuni, asigură pregătirea treptată a copiilor pentru dinamica deosebit de crescută a jocului modern ce se practică astăzi.

Paralel cu exersarea procedeelor tehnice se acordă o deosebită atenție dezvoltării echilibrului, capacității de stăpânire multilaterală a aparatului locomotor, educării vederii periferice și dezvoltării orientării în spațiu.

Efectuarea procedeelor tehnice cu ambele picioare, în sensul stăpânirii mingii, mai ales în situații dificile, trebuie avută în vedere, deoarece sporește considerabil randamentul jucătorilor.

Dezvoltarea calităților motrice- forța, rezistența, viteza de deplasare – se asigură prin exerciții analoage sau prin jocul propriu-zis, dar neexcuzând nici exercițiile speciale în acest sens.

Argumentul acestei norme metodice se întemeiază pe particularitățile dezvoltării organismului la această vârstă, corespunzător cărora rezistența și forța sunt slab dezvoltate, iar forțarea sporirii indiciilor lor ar avea consecințe negative asupra evoluției viitoare a copiilor.

La această vârstă, dezvoltarea armonioasă a indicilor morfologici este impusă de doi factori:

1. Primul constă în creșterea relativ vertiginoasă a corpului în lungime șiacest fenomen trebuie favorizat.

2. Solicitările specifice fotbalului acționează unilateral, mai ales asupra creșterii masei musculare a membrelor inferioare, influență ce trebuie prevenită. Dezvoltarea armonioasă implică acționarea sistematică a tuturor grupelor musculare.

Efectuarea exercițiilor se va realiza cu prepoderența prin intermediul unor jocuri atractive și stimitulative.

La această vârstă jocul repre Paralel cu exersarea procedeelor tehnice se acordă o deosebită atenție dezvoltării echilibrului, capacității de stăpânire multilaterală a aparatului locomotor, educării vederii periferice și dezvoltării orientării în spațiu.

Efectuarea procedeelor tehnice cu ambele picioare, în sensul stăpânirii mingii, mai ales în situații dificile, trebuie avută în vedere, deoarece sporește considerabil randamentul jucătorilor.

Dezvoltarea calităților motrice- forța, rezistența, viteza de deplasare – se asigură prin exerciții analoage sau prin jocul propriu-zis, dar neexcuzând nici exercițiile speciale în acest sens.

Argumentul acestei norme metodice se întemeiază pe particularitățile dezvoltării organismului la această vârstă, corespunzător cărora rezistența și forța sunt slab dezvoltate, iar forțarea sporirii indiciilor lor ar avea consecințe negative asupra evoluției viitoare a copiilor.

La această vârstă, dezvoltarea armonioasă a indicilor morfologici este impusă de doi factori:

1. Primul constă în creșterea relativ vertiginoasă a corpului în lungime șiacest fenomen trebuie favorizat.

2. Solicitările specifice fotbalului acționează unilateral, mai ales asupra creșterii masei musculare a membrelor inferioare, influență ce trebuie prevenită. Dezvoltarea armonioasă implică acționarea sistematică a tuturor grupelor musculare.

Efectuarea exercițiilor se va realiza cu prepoderența prin intermediul unor jocuri atractive și stimitulative.

La această vârstă jocul reprezintă și o activitate deosebit de propice pentru realizarea obiectivelor instructive și ca urmare ponderea sa în ansamblul procedeelor metodice trebuie să fie mare. Aceasta cu atât mai mult cu cât prin coloritul emoțional, prin caracterul lor de întrecere, de confirmare imediată a rezultatelor, elevii sunt deosebit de stimulați în activitatea ce o desfășoară.

O deosebită atenție se va acorda stabilirii sarcinilor instructive ale jocului, în sensul că ele să nu vizeze numai obiective strict tehnice, ci să implice și o participare psihică susținută, de exemplu vederea periferică, capacitatea de concentrare îndelungată, rapiditatea gândirii, dorința de a nu greși.

B. Concepția de joc a echipelor de copii în viziunea Centrului de perfecționare F.R.F. are următoarele caracteristici:

1. Spirit de colectiv-constructiv, atât în secțiunile de atac cât și în cele de apărare, participarea să se facă într-o perfectă colaborare și ajutor reciproc.

2. Spirit ofensiv, pentru ca victoria să se decidă prin golurile marcate, dar fără să se reducă potențialul apărării.

3. Dinamismul și combativitatea jucătorilor în toate acțiunile cusau fără minge, de-a întregului joc.

4. Echilibrul și elasticitatea plasamentului pentru a acoperi tot terenul, în adâncime și lățime, evitarea aglomerării din spațiul porții.

5. Partciparea întregii echipe în acțiunile de atac și apărare, jucătorii având zone de bază, principale și secundare, dar nu stricte, în detrimentul jocului; disciplina tactică și totala angajare fizică și psihică.

În cadrul organizării jocului se va urmări realizarea următoarelor trăsături tactice:

a) prezența fundașului central de acoperire în organizarea jocului de apărare și activitatea lui în atac;

b) îmbunătățirea jocului fără minge – circulația în atac și apărare în viteză, pe tot terenul, pe toată durata jocului;

c) aplicarea consecventă a marcajului, în apărare; după pierderea mingii se va efectua presingul colectiv pentru oprirea acțiunii adverse și recuperarea mingii;

d) schimbarea ritmului de joc;

e) folosirea în joc a unor scheme tactice care vor valorifica calitățile individuale ale jucătorilor.

Jocul va fi colectiv, cursiv, se varespecta disciplina de joc și sportivitatea.

Acțiunile de atac se vor desfășura variat , pe tot terenul, într-o mișcare sincronizată în jurul mingii, devenind mai încinsă ăn fazele de finalizare, aducându-și contribuția și jucătorii fără minge.

Acțiunile defensive vor începe după pierderea mingii, pentru a stopa înaintarea adversarului și se vor organiza în adâncime pe axa porții.

La mijlocul terenului vor căuta să intercepteze mingea fără acrește inutil numărul participanților. Improvizația individuală va fi cultivată, dar aceasta va servi interesele echipei.

CAPITOLUL II

SCOPUL ȘI SARCINILE LUCRĂRII

II.1. Scopul și gradul de actualitate al lucrării

În această perioadă de transformări a întregii societăți, când în toate domeniile de activitate se caută rentabilitatea și eficiența, educția fizică, un domeniu practic formatic, încearcă să se racordeze la cerințele noi, căutând cele mai potrivite mijloace de realizare a sarcinilor, pentru ca activitatea să fie eficientă și performantă.

În acest sens avem în vedere eficiența lecției, care constituie forma de bază a educției fizice școlare, prin intermediul căreia se realizează obiectivele de bază stabilite de programa școlară.

Mai concret, tema vizează o problemă de mare importanță, aceea de optimza procesul instructiv-educativ al jocului de fotbal la copii.

Ținând cont de disponibilitatea de timp efectuată prin programa școlară, având în vedere și baza materială, profesorul trebuie să cuantifice și să folosească acei algoritmi de lucru care să permită alcătuirea unei reprezentative școlare.

Lucrarea de față are ca scop îmbunătățirea procesului de instruire a echipei reprezentative școlare la clasele de gimnaziu.

Actualitatea lucrării decurge din problematica abordată, ce are în vedere următoarele aspecte:

– alcătuirea unei reprezentative școlare, condiționată de timpul disponibil afectat prin programa școlară;

– elaborarea celor mai potriviți algoritmi de lucru care să favorizeze accelerarea învățării tehnicii și tacticii jocului de fotbal la nivelul copiilor de 10-14 ani.

II.2. Ipoteze și sarcini

În lucrarea de față am plecat de la următoarea ipoteză:

Folosind o structură riguroasă a planificării, optimizând și standardizând mijloacele de instruire, se poate alcătui o echipă reprezentativă școlară de fotbal la nivelul ciclului gimnazial.

Ipoteza ia în considerare modele de pregătire (tehnic, tactic și fizic) realizate într-o concepție modernă ce vizează pregătirea în legătură cu conținutul concret al jocului de fotbal. În realizarea ipotezei stabilite mi-am propus determinarea modelului de instruire în jocul de fotbal la copii, având în vedere următoarele sarcini:

1) determinarea dezvoltării morfo-funcționale;

2) nivelul de dezvoltare motrică generală (selecția inițială);

3) determinarea modelului tehnologic al instruirii fizice și tehnico-tactice;
4) experimentarea unor procedee metodice și a unor mijloace de pregătire tehnico-tactică și fizică cu influențe multiple, care să accelereze procesul de instruire a jocului de fotbal la copii.

Aceste sarcini au fost realizate în bună parte în cadrul orelor de educție fizică, conform programei școlare, dar și în timpul liber al elevilor, la sfârșit de săptămână și în vacanțele școlare.

CAPITOLUL III

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ, METODICĂ

ȘI ȘTIINȚIFICĂ A TEMEI

III.1. Particularitățile psihico-fiziologice și de pregătire ale elevilor de 10-14 ani

În această perioadă de vârstă școlară asistăm la mari transformări de ordin psihic, dar mai ales fiziologic. Școlarul înceteză treptat de a mai fi copil, dar nu poate fi considerat matur, deși el începe să creadă acest lucru și chiar să se impună printr-un comportament de opoziție.

Acestă perioadă de vârstă este contradictorie atât în sine, cât și în părerea specialiștilor despre ea, mulți dintre ei înțelegând prin termenul “criza juvenila” diferitele psihico-afective și de comportament ale preadolescenților. Într-adevăr, aceste manifestări sunt mai spectaculoase și dacă nu le acordăm atenție ar fi o serioasă eroare pedagogică, dar, după cumarată U. Șchiopu Zisulescu, de această criză sunt responsabili, în cea mai mare măsură, facorii sociali și educaționali. În condițiile unui climat corect, favorabil, psiho-pedagogic, preadolescenții traversează această epocă cu un bun echilibru psihic și în condiții de deplină integrare socială.

Vârsta aceasta a preadolescenței,numită și pubertară, marchează începutul maturizării fizice a individului, fiind o perioadă de intesă formare a personalității,de constituire a conștiinței morale. Este destul de greu pentru a stabili niște repere temporare cu precizie în ce privește aceste transformări psiho-fizice, deorece există diferențieri datorită mediului,etc. Schimbării de atitudine a preadolescenților față de părinți, cărora nu li se mai adresează cu încredere, având preferință pentru prieteni, i se răspunde de multe ori cu un plus de autoritate, pe care tinerii preadolescenți nu o mai acceptă.

De multe ori conflictele sunt adâncite de condiții precare pedagogice s i social-morale ale familiei, ceea ce conduce la îndepărtara preadolescentului de mediu familial, de școală chiar, concretizăndu-se prin fuga de acasă, absentarea de la ore,etc.

Capacitatea intelectuală a elevului preadolescent crește, spiritul critic și mai ales curioziotatea. Afectiv șrul este marcat de o erotizare a conduitei și atitudinii față de sexul opus. El este tulburat de noua stare determinata de unii factori care ii intretin erotismul,(filmele, lectura), si acest lucru il face sa caute sa cunoasca mai mult.

Stinghereala datorată unor aspecte mai puțin estetice ale dezvoltării (mâini lungi) precum și complexul provocat de maturizarea sexuală fac din preadolescent un timid în fața sexului opus. La preadolescent emotivitatea se manifestă viu în expresiile exterioare ale mimicii, prin trecerea de la starea de excitația mare la închiderea în sine. Prieteniile se leagă între partenerii de acelați sex, însă sentimentele de dragoste se îndreaptă spre persoanele de sex opus, de regulă, de vârstă mai mare (fete în special). Este perioada descoperirii de sine, a trezirii interesului pentru propria persoană, preadolescentul începe să se intereseze de ținuta sa și caută să fie cât mai îngrijit, ba chiar la modă dacă se poate. Caracterul instabil al sentimentelor se exprimă și prin conflictele, protestele, abandonurilor și retragerile din grup. Totuși adolescentul este sensibil la manifestările de afectivitate acum din familie sau microgrupul de prieteni, fiind capabil la nevoie de sacrificii. Apare acum idealul de viață, primele gânduri despre profesia viitoare, primele orientări spontane spre activitatea de interes social.

Particularitățile somatice

În perioada 10-14 ani distingem două perioade distincte:

– etapa prebubertară (10-12 ani)

– etap pubertară (13-14 ani)

Fenomenele specifice acestor perioade sunt sistematizate mai jos, după cum urmează:

– accelerarea și intensificarea din ce în ce mai mare a creșterii statuale; creșterea mai accentuată a membrelor inferioare, apoi a celor superioare, care de cele mai multe ori crează dezarmonii. Majoritatea specialiștilor vorbesc despre o fază caricaturală, caracterizată prin forma alungită a oaselor și mușchilor;

– oasele se dezvoltă în urma creșterii în lungime, devin mai rezistente la acțiunile mecanice și presiuni;

– articulațiile sunt dezvoltate, iar ligamentel nu asigură în suficientă măsură rezistența la tracțiune, la răsucire;

– musculatura se dezvoltă mai ales prin alungirea fibrală și nu în grosime, din această cauză suprafața lor de secțiune fiziologică este mică, în consecință și forța musculară este mică, lungimea fibrelor musculare permit creșterea valorii lucrului mecanic, cu condiția să nu existe îngreuiere peste forța globală a mușchiului;

– trunchiul (bustul) este lung, toracele îngust, abdomenul supt;

– conduita generală capătă caracteristici de alternanță între momente de voiciune, de conduite copilăroase, exuberante, și momente de oboseală, apatie, lene.

Particularitățile funcționale

În concordanță cu particularitățile morfologice se observă o capacitate funcțională caracterizată prin:

– capacitatea redusă de adaptare și rezistență funcțională a aparatului cardio-vascular și respirator la efortul fizic;

– capacitatea pulmunară vitală este de 2000 cmc, datorită plămânilor slab dezvoltați, dar ajunge la 3000 cmc, în jurul vârstei de 15 ani;

– plămânii sunt mai rezistenți la infecții;

– cordul depune mari eforturi pentru irigarea organelor și sistemelor, lucru datorat îngustării lumenului vaselor de sânge, ceea ce genereză de multe ori instalarea fenomenului de oboseală, amețeli, tulburări ale ritmului cardiac;

– sistemul nervos prezintă o creștere redusă a volumului creierului, dar se adâncesc circumvoluțiunile, se înmulțesc fibrele de asociție, care sporesc conexiunile dintre zone;

– celulele corticale se perfecționează și se diferențiază crescând baza funcțională a activității de preluare a informației;

– se realizează diferențiere între sexe prin maturizarea caracteristicilor sexuale;

Particularități psihice

În această perioadă se dezvoltă percepția, care se apropie mult de observație și este permanent analitică.

– elevul percepe sistematic, urmărește un scop;

– apare memorarea logică, disprețuind memorarea mecanică;

– dispune de un asemenea fond de reprezentări și noțiuni care-i permit să-și imagineze viu și clar povestirile, descriirile;

– acestei vârste nu-i este caracteristică imaginația reproductivă, ci imaginația creatoare, ca o formă de afirmare a personalității proprii;

– schimbări de seamă se produc și gândirea elevului, el devine capbil să efectueze singur analize și sinteze, abstractizări și generalizări, să elaboreze inducții și deducții utilizând judecăți categorice;

– concomitent cu dezvoltarea gîndirii, se dezvoltă și limbajul;

– schimbările au loc și în personalitatea elevului; el nu se ocupă numai de activitatea școlară, ci și de cea extrașcolară;

– din dorința de a se afirma, elevul acordă atenție mai mare activităților practice prin care se vrea să-și dovedească forța, dexteritatea.

Ținând cont de cele prezentate mai sus, profesorul trebuie să prezinte problemele cauzale, problemizate, pentru a realiza participarea conștientă din partea elevilor.

Particularități motrice

Vârsta pubertară este considerată vârsta primelor performanțe. Datorită mobilității proceselor nervoase corticale, labilății funcționale ale acestora, are loc alternanța rapidă a excitației și inhibiției în zonele motorii ale scoarței, fapt care asigură sincronizarea contracției și relaxării grupelor musculare cu acțiuni contradictorii, răspunsurile corecte la excitații.

Energia cinetică transmisă membrului inferior în alergare se stinge treptat pentru a i se imprima o accelerare în sens invers, ciclul fiind repetat cu o viteză maximă. Această vârstă este considerată ca fiind vârsta optimă de dezvoltare a calităților motrice, prioritare fiind viteza și îndemânarea.

Trebuie să gradăm efortul în dezvltarea forței (datorită procesului încă neîncheiat de consolidare a apratului circulator și locomotor) și a vitezei în regim de rezistență (deoarece funcțiile apratului locomotor au atins nivelul maxim de dezvoltare).

Nu trebuie uitată nici mobilitate (care are cele mai scăzute valori) pentru că poate regresa.

III.2. Calitățile motrice specifice jocului de fotbal

În activitatea motrică a sportului se manifestă toate calitățile, și anume: viteza, forța, rezistență, îndemânare, mobilitatea, precum și combinate: forța-viteza, rezistența în regim de viteză, rezistența în regim de forța.

Factorii principali care determină nivelul calităților motrice sunt:

a) forța, rezistența și elasticitatea musculară;

b) mobilitatea articulară;

c) capacitatea cardio-respiratorie;

d) coordonarea neuro-musculară.

În fotbal, calitățile motrice au anumite caracteristici:

1. Viteza

– de deplasare

– de execuție

– de reacție

– în regim de rezistență

2. Rezistența

– este generală și regim de viteză și forță

3. Forța

– necesară executării cu eficiență a mișcărilor specifice în atac și apărare, forța șutului la poartă și detență

4. Îndemânarea

– gradul mare de complexitate a structurilor motrice, ceea ce determină un grad ridicat de dezvoltare a îndemânării.

Calitățile motrice sunt apreciate prin parametri etalon:

– forța – greutatea încărcăturilor;

– rezistența – durata acțiunii;

– viteza – repeziciunea mișcărilor;

– îndemânarea – complexitatea și precizia mișcărilor.

În activitatea practică nu se poate acționa izolat asupra unei singure calități, de obicei mijloacele folsite acșioneză cu efecte pozitive și asupra unei singure calități motrice.

Educarea calităților motrice impune o riguroasă obiectivitate a procesului de pregătire, iar procesul trebuie să aibă în vedere:

– cunoașterea nivelului de pregătire a elevilor;

– stabilirea probelor și normelor de control specifice fiecărei calități;

– planificarea precisă, pe i perioadă mai îndelungată, a activității destinateeducării calităților motrice;

– elaborarea unor sisteme de acționare și acționare și asigurarea continuității în aplicarea lor;

– asigurarea unui număr optim de repetări, cu intensitate corespunzătoare, în raport cu particularitățile ramurii de sport și cu cele ale sportivului;

– evindența activității și înregistrarea rezultatelor.

Mijloacelecare asigură educarea calităților motrice pot fi grupate în:

1. exerciții specifice pentru calitățile motrice;

2. exerciții pentru însușirea și perfecționarea deprinderilior motrice de bază;

3. procedee tehnico-tactice specifice ramurii de sport.

Influența exercitantă de aceste exerciții este în strânsă legătură cu dominanța efortului, care poate fi modicată în raport cu scopul urmărit cu ajutorul următorilor factori:

– ritmului și tempoul de execuție;

– amplitudinea mișcării;

– greutatea și dimensiunile obiectului;

– durata și conținutul pauzelor;

– procedeele metodice utilizate.

Perioada de vârstă când se poate acționa în educarea calităților motrice nu are limite.

Viteza și îndemânarea pot fi educate începând de la 5 – 6 ani, cu influențe pozitive de la 10 – 18 ani, cu stagnare între 13 – 15 ani.

Forța și rezistența se educă începând cu 9 -10 ani, iar după 15 ani se poate acționa intensiv.

A. Forța

Forța este capacitatea aparatului neuro-muscular de învinge o rezistență prin mișcare, pe baza contracției musculare (A. Demeter).

Valoarea forței este dată de:

– numărul fibrelor musculare angrenate în contradicție;

– grosimea mușchiului;

– calitatea proceselor metabolice și a suprafețelor energetice existente la nivelul mușchilor;

– nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice;

– profilul psihic al individului, puterea lui de concentrare;

– avantajul mecanic oferit de pârghiile utilizate în direcțiile în care acționeză fibrele musculare.

Formele de manifestare ale forței sunt:

a) forța propriu-zisă, forța maximă sau absolută – se manifestă în regim static prin mișcări lente, prin contradicții izotermice, fiind forța cea mai mare pe care sistemul neuro-muscular o poate dezvolta.

b) forța explosivă – este capacitatea de manifestare a forței unotare de timp. Această formă de manifestare deține un rol important în jocurile sportive.

c) forța în regim de rezistență – este capacitatea organismului de a efectua contracții musculare în cadrul unui efort de durată lungă.

Forța mai prezintă două forme:

– generală – forma care se referă la forța întregului sistem muscular;

– specifică (specială) – se referă la forța unor anumite grupe musculare solicitate de specificul unei probe sportive.

După caracterul contracției musculare forța poate fi:

– statică;

– dinamică;

– explosivă.

În jocul de fotbal, forța se manifestă în toate acțiunile jucătorilor și este în strânsă legătură cu viteza, rezistența și îndemânarea.

Rezistența

Viteza definește capacitatea individului de a face față oboseli care permite acestuia să efectueze anumite eforturi timp îndelungat.

Un individ este considerat rezistent dacă obosește cât mai târziu.

Rezistența depinde de următorii factori:

– capacitatea funcțională a aparatului și sistemelor;

– rezistența sistemul nervos;

– coordonarea și tehnica mișcărilor;

– capacitatea psihică a sportivului.

Formele de manifestare sunt:

– rezistența generală – reprezintă capacitatea de a învinge oboseala în diferite ramuri de sport;

– rezistența specifică.

Rezistența este calitatea motrică cea maiperferctibisă prin antrenament.

Viteza

Viteza definește capacitatea de deplasare și de executare a diferitelor acte motrice într-un timp dat.

Formele de manifestare ale vitezei sunt:

– viteza de reacție, adică rapiditatea cu care se produc răspunsurile la diferite semanle și se măsoară prin timpul de reacție;

– viteza de dicizie, este răspunsul la excitații, mai rapid sau mai lent;

– viteza de execuție, numită și vteza mișcărilor singulare ori viteza de angrenare, reprezintă viteza cu care se execută o anumită acțiune motrică;

– viteza de execuție, este sinonimă cu repetarea în viteză a unor mișcări într-o unitate de timp dată.

Viteza depinde de mobilitatea proceselor nervoase , care este condiționată de schimbul rapid dintre excitație și inhibiție și capacitatea de reglare a sistemului neuro-muscular care duce la o frecvență motrică ridicată.

Elasticitatea musculară reprezintă capacitatea de relaxare a mușchilor care lucrează în exercițiile de viteză.

Atingerea unei viteze maxime depinde în mare parte de capacitatea de încordare a voinței.

Biochimic, viteza depinde de rezervele de energie din mușchi și ritmul de mobilizare a energiei chimice.

Îndemânarea

Îndemânarea este acea calitate care ne permite să realizăm coordonarea unor mișcări complicate, condiționează însușirea rapidă a deprindelor și perfecționarea lor, precum și folosirea acestora în funcție de cerințe și de adaptarea la situații variate.

Îndemânarea este de două feluri:

– generală;

– specifică.

Îndemânarea specifică este strâns legată de factorii care determină performanța într-o ramură sportivă.

Condiționată de celelalte calități fizice, îndemânarea depinde de volumul de mișcări însușite anterior. Prelucrarea precisă și variată a aparatului locomotor ușureză învățarea unor deprinderi noi. Îndemânarea bine dezvoltată influențează pozitiv formarea deprinderilor motrice și scurtează timpul de instruire.

În dezvoltarea și perfecționarea îndemânării, activitatea analizatorilor joacă un rol hotărâtor, prin prelucrarea informațiilor, ajutând la cunoașterea mai detaliată a desfășurării mișcării.

Exercițiile pentru dezvoltarea îndemânării trebuie să aibă un grad ridicat de dificultate, iar sportivul să stăpânească cât mai multe componente a cât mai multor deprinderi motrice.

III.3 Legătura dintre calitățile motrice și deprinderile motrice

Definind deprinderile, putem spune că sunt lanțuri de reflexe condiționate, complexe, care se bazează pe legături multiple între zonele corticale. Deprinderile motrice sunt sisteme de legături temporatoare elaborate și consolidate prin exerciții.

În relația deprinderi – calități se remarcă faptul că ultimile sunt capacitățile somato-funcționale specifice fiecărui individ, în lipsa căruia deprinderea motrică nu se poate însuși și consolida.

Deprinderile motrice reprezintă formele de activitate motrice concrete în cadrul cărora se manifestă calităților motrice.

Indiferent de gradul de complexitate al unei acțiuni motrice, realizarea ei depinde, de pe o parte, de nivelul de dezvoltare a deprinderilor componente, iar pe altă parte, de valoarea la care sunt dezvoltate calitățile motrice solicitate în acțiunea respectivă.

Deprinderile motrice trebuie înțelese ca modalități de acțiune, ca tehnici de execuție în cadrul activitățiii procesului instructiv, perfecționate prin repetări multiple, devenind componenete ale procesului instructiv-educativ.

În formarea deprinderilor motrice procesele nervoase se repetă în condiții neschimbate, permitând, pe baza întăririi reflexelor necondiționate, formarea unui stereotip dinamic motor.

Formarea și întărirea legăturilor temporare, fenomenele de iradiere, concentrare și inducție ale proceselor nervoase fundamentale (excitația și inhibiția) sunt principalele mecanisme fiziologice implicate în consolidarea deprinderilor motrice.

Însușirea acțiunilor motrice se realizează treptat , prin numeroase repetări, procesul de formare și perfecționare a stereotipului dinamic, care stă la baza deprinderilor motrice parcurgând mai multe etape:

Etapele fiziologice

1. Etapa în care predomină mișcările inutile în lipsa de coordonare;

2. Etapa mișcărilor conform scopului acțiunii, rezistență în contracții excesive;

3. Etapa formării propriu-zise, a stabilirii deprinderii;

4. Automatizarea mișcarii.

B. Etape psihologice

1. Etapa inițială (a orientării și familiarizării cu acțiunea);

2. Etapa însușirii (studierea fiecărui element component al acțiunii);

3. Etapa unificării elementelor componente ale acțiunii;

4. Etapa automatizării.

C. Etapele pedagogice

1. Formarea reprezentării acțiunii;

2. Însușirea acțiunii prin repetare

3. Fixarea și consolidarea;

4. Perfecționarea acțiunii (deprinderii).

În procesul formării deprindelor motrice sunt necesare respectarea următoarelor condiții:

– înțelegerea acțiunii;

– demonstrarea acțiunii;

– continuitatea în repetarea acțiunii;

– întărirea, fixarea deprinderii, prin control și autocontrol;

– aplicarea deprinderilor în condiții variate și concrete ale activității practice.

Deprinderile motrice sunt elementare și complexe. Această clasificare este determinată de existența sau lipsa stereotipului dinamic. Caracteristică deprinderilor motrice complexe este alcătuirea lor din deprinderi elementare și mișcări care nu sunt complet automatizate, multe dintre ele constituind structura procedeelor tehnico-tactice din cadrul jocurile sportive.

III.4. Învățarea tehnicii și tacticii în jocul de fotbal la nivelul copiilor

Prin tehnică înțelegem un sistem special de mișcări care se execută simultan ori succesiv, dirijate în scopul organizării raționale a modificării de forțe interne și externe, astfel încât să permită atingerea de performanțe superioare.

Procesul însușirii tehnicii sportive se numește instruire tehnică și se realizează în două etape: de învățare și de perfecționare.

Din punct de vedere metodic, învățarea tehnicii este instruirea conștientă a deprinderilor și acțiunilor motrice, iar perfecționarea tehnicii reprezintă fixarea conștientă a lor.

În jocul de fotbal, acțiunea motrică constă în executarea unei suite de mișcări , cu ajutorul cărora se realizează direct o anumită tehnică necesară pentru performanța sportivă.

La baza acțiunii motrice sau calitățile fizice, psihice și constituționale, care se intercondiționează reciproc.

Însușirea tehnicii în jocul de fotbal se bazează pe mișcările învățate anterior.

Linia metodică ar fi:

1. exersarea acelei tehnici care este în măsură să rezolve cât mai rațional exercițiul și care nu necesită modificări anterioare;

2. o atenție deosebită se acordă pregătirii teoretice a elevului în ceea ce privește tehnica respectivă, optimizând funcțiile de reglare ale conștienței;

3. pentru evitarea greșelilor de tehnică, calitățile motrice trebuie să fie în corcondanță cu dinamica mișcării;

4. elevul trebuie avertizat când se abate de la parametrii mișcării, greșeala fiind comparată parmetrii obiectivi.

În învățarea și perfecționarea unei acțiuni se urmărește însușirea și stabilirea celei mai potrivite tehnici. Stabilitatea se obține când s-au format elementel automatizate de acțiune specifice joculuide fotbal.

În momentul însușirii tehnice se formează un sistem complicat de legături care se stabilesc în funcție de scopul acțiunii și procesul execuției.

Capacitateade crea situații avantajoase în timpul schimbărilor rapide produse de desfășurarea jocului, ca și stabilirea momentului pentru aplicarea tehnicii, este o importanță deosebită.

Pregătirea tactică reprezintă cea mai dinamică componentă prin careelevul își însușește modalitățile organizării, pregătirii și desfășurării acțiunii, corespunzător unei anumite concepții, în vederea obținerii unor rezulate remarcabile.

Tactica se concretizează în organizarea și conducerea întrecerii sportive.

Există câteva elemente de bază și anume:

a) acțiune tactică – reprezintă activitatea îndreptată spre obținerea unui rezulatat optim, desfășurându-se corespunzător cunoștințele tactice, deprinderilor tehnice, a calităților fizice și voință;

b) cunoștințele tactice – însumeză activitatea elementelor referitoare la organizarea întrecerii, aprecierea corectă acondițiilor de concurs și alegerea soluțiilor optime;

c) deprinderea tactică – constă în succesiunea mișcărilor automatizate prin care se rezolvă o sarcină tactică individuală, caracterizată prin siguranță, precizie și corectitudine. Deprinderile tactice stau la baza organizării unei întreceri și rezolvării unei sarcini tactice complicate.

Acțiunea tactică se concretizează printr-o activitate complexă, desfășurată pe baza calităților individuale, fizice psihice și deprinderilor motrice.

Instruirea tactică urmărește dezvoltarea capacității de organizare și conducere a întregii activități, în vederea obținerii victoriei sau performanței. Ea face parte din procesul de antrenament și se află în interdependență cu pregătirea fizică și cu cea fizică.

III.5. Legătura dintre pregătirea fizică și celelate componente ale antrenamentului la nivelul copiilor

La copii și mai ales la începători, pregătirea fizică urmărește creșterea capacității fizice generale, exercițiile de acest gen ocupând un loc important în volumul total al antrenamentului.

În jocurile sportive, accentul se pune pe dezvoltarea calităților fizice specifice, reclamate de stăpânirea unor tehnici speciale. Volumul deprinderilor tehnice învățate este în permanentă creștere, intruirea tehnică devenind o prioritate.

Datorită complexității deprinderilor motrice specifice jocului de fotbal, trebuie acordată o atenție deosebită și timp suficient pentru învățarea lor.

În ce privește tactica, copiii și începătorii vor învăța acțiuni tactice, elementare, în care vor utiliza calitățile fizice și elementele tehnice însușite anterior, devenind capabili cu ajutorul tehnicii și calităților fizice să rezolve creator situațiile ivite în joc.

Pregătirea fizică constituie o condiție esențială pentru însușirea tehnicii și tacticii jocului de fotbal. Această activitate se desfășoară în condiții cât mai apropiate de joc și se realizează într-o strânsă interdependență cu însușirea deprinderilor tehnico-tactice. Ea urmărește asigurarea calităților necesre jucătorilor pentru a face față cerințelor specifice de manifestare a vitezei sau de solicitare a forței, îndemânării sau rezistenței de joc.

Se pare că, la începători, componentele antrenamentului au următoarea pondere:

1. pregătirea fizică – 40%

2. pregătirea tehnică – 50%

3. pregătirea tactică – 10%

4. pregătirea teoretică se efectuează pe tot parcursul procesului de instruire.

CAPITOLUL IV

ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

IV.1. Organizarea cercetării- descrierea experimentului, problemelor și măsurătorilor efectuate

Experimentul s-a desfășurat la “ȘCOALA CU CLASELE I-VIII BAISESTI ”, Județul Suceava, în perioada 15 octombrie 2011 – 15 mai 2012 pe o grupă formată din 16 băieți din clasele a V-a și a VI-a (născuți în 1998 și 1999) ce au fost selecționați din 38 de băieți ai claselor respective.

La baza acestei selecții au stat în primul rând criterii medico-biologice (stare de sănatate, dezvoltare fizică, starea de nutriție, anamneza). Elevii trecuți de aceste criterii au fost testați în continuare pe baza a 6 probe motrice, 3 probe ce vizează rezistența, viteza explozivă și 3 probe tehnice ce vizează coordonarea și îndemănarea, specifice jocului de fotbal.

Măsurătorile înregistrate la selcție pentru cei 16 băieți au constituit valorile ințiale.

Experimentul s-a desfășurat pe parcursul unui an școlar (2011 – 2012), în prima jumătate a semestrului I și a doua jumătate a semestrul al II-lea, la care se adaugă vacanța de primăvară și timpul liber al elevilor, sâmbăta în special.

Pe parcursul investigării și elaborării lucrării de fața am folosit următoarele metode de cercetare:

– metoda bibliogarfică;

– metoda observației;

– experimentul pedagogic;

– metoda testelor;

– metoda statistico-matemtică.

Locul central este ocupat de experimentul pedagodic. Prin această afirmație nu neg valoarea și necesitatea celorlalte metode, dar experimentul are ponderea cea mai mae și totodată se sprijină pe metodele mai sus amintite. Ele nu fac altceva decât să pregătească terenul experimentului pedagogic (metoda bibliografică și metoda observației) ori să recolteze și să prelucreze datele culese (metoda testelor și metoda statico-matematică).

În cadrul experimentului am avut în vedere cele trei variabile: variabila subiect, variabila stimul și variabila răspuns.

a) variabila subiect – reprezentată prin grupa de 38 băieți în 1998 și 1999.

b) variabila stimul – structuri de acționare, exerciții, metodele operaționale ce au fost aplicate în perioada experimentului.

Au fost selectate și eșaloanele pe sisteme de lecții și lecții-antrenament cele mai eficiente mijloace având la bază experiența personală cât și experiența altori autori studiați în vederea realizării lucrării.

c) variabila răpuns – concretizată prin rezultatele obținute la cele 6 probe, în 3 etape:

– testarea inițială: 15 – 30 octombrie 2011

– testarea finală: 29 aprilie – 4 mai 2012

Probele ce au fost susținute de subiecți în cele trei etape sunt prezentate pe scurt în continuare:

A. Probe motrice:

1. Proba de viteză – 4 x 10m – “naveta” – alegerea de viteză maximă între două cercuri trasate pe sol la distanța de 10m. Se măsoară cu cronometrul.

2. Alergarea de rezistență – pe distanța de 800 m.

3. Săritura în lungime de pe loc – se execută două sărituri și înregistrează cel mai bun rezlutat.

B. Probe tehnice

1. Controlul balonului timp de 30 de secunde, lovire mingii cu piciorul și cu capul. Se înregistreză numărul de lovituri.

2. Conducerea mingii – printre 6 jaloane la o distanță de 30m. Se înregistrează timpul în care a fost parcurs traseul în secunde și zecimi de secundă.

3. Pasa, prin alergarea înainte, reprimire din urmă, conducerea mingii, șut la poartă. Se apreciază prin notă acuratețea tehnică.

IV.2. Tehnologia acționării

În cadrul orelor de pregătire după un program riguros eșalont am avut în vedere:

– îmbunătățirea continuă a motricității generale;

– perfecționarea treptată a pregătirii fizice generale, cu accent pe dezvoltarea vitezei și îndemânării, precum și realizarea unor indici corespunzători de forță, rezistență, detenta, care să permită însușirea corectă a exercițiilor tehnico-tactice;

– învățarea elementelor de bază din din tactica jocului și formarea priceperii de aplicare a acestora în jocul bilateral;

– însușirea regulilor tactice de bază ale exrcțiilor tehnice, precum și ale desfășurării jocului bilateral, potrivit modelului de joc stabilit pentru eșalonul începători (copii).

Subliniez faptul că lovirea mingii cu piciorul este elementul tehnic de bază al jocului de fotbal, fiind folosit cel mai frecvent. Acest element tehnic este util atât apărătorilor, cât și jucătorului care pregătește sau finalizează atacul.

Lovirea mingii cu picorul este o succesiune neîntreruptă de mișcări. Cunoașterea părinților componente ale mecanismului de bază a lovirii mingii cu piciorul este necesară pentru este necesară pentru sesizarea și corectarea greșelilor care se ivesc în timpul execuției.

Biomecanica lovirii cu piciorul cuprinde următoarele elemente:

a) Luarea elanului și a poziției față de minge, care depinde de distanța la care dorim să trimitem mingea, cât și de forța pe care vrem să i-o imprimăm.

b) Acțiunea piciorului de sprijin cuprinde două aspecte:

– direcția piciorului de sprijin asigură direcția pe care o va urma mingea după ce a fost lovită;

– poziția piciorului de sprijin asigură traiectoria și înălțimea pe care o avea mingea după lovire.

c) Acțiunea piciorului de execuție (de lovire) prin pendularea pe care o face influențează traiectoria, tăria și distanța trimiterii mingii.

Mișcarea de pendulare a piciorului de execuție cuprinde trei faze:

– pendularea posterioară – care influențează direct forța, direcția și traiectoria mingii;

– momentul verticalei (momentul aplicării loviturii) în care greutatea corpului continuă să rămână pe piciorul de sprijin;

– pendularea anterioară – care asigură o continuitate în deplasarea jucătorului pășind pe piciorul de execuție.

d) Acțiunea trunchiului și a brațelor are o mare importanță în execuția corectă a lovirii mingii, privind echilibrul în execuție și traiectoria pe care o dorim să imprimăm mingii.

Componentele mișcării de lovire se leagă între ele într-o succesiune normală, formând o unitate.

Înainte de începerea lucrului efectiv pentru învățarea procedeelor tehnice, este necesar ca elevul să treacă printr-o gamă de exerciții fără minge, cu accent pe elascitatea musculară și mobilitatea articulară, îndeosebi în articulația tibiotarsiană și coxo-femurală, imitarea mișcării de lovire cu pendulări lente de pe loc, apărarea din alergare ușoară.

Pentru înțelegerea desenelor algoritmilor de lucru ce urmează a fi prezentate în continuare, am elaborat următoarea legendă:

-jucător în atac

– jucător în apărare

-mingea

-transmiterea mingii pe jos – pasa

-transmiterea mingii cu boltă

-șut la poartă

– drumul jucătorului cu minge

– drumul jucătorului fără minge

– jalon

A,B,C – jucători

A. Învățarea elementelor tehnice

I. Învățarea lovirii mingii cu piciorul (10 structuri)

1. Exersarea la mingea atârnată. Lovirea mingii legate cu latul, ristul și șiretul, atât cu picorul drept cât și cu piciorul stâng. Se lucrează în permanentă greșelile ce apar în timpul execuțiilor (lovirii).

2. Exersarea la perete. Asigură învățarea lovirii mingii pe jos, la semiînălțime și din juătate întoarcere. Permite observarea și eliminarea greșelilor, deoarece la o lovire execută incorect mingea se întoarce greșit la executant.

Deasemenea pot lucra în același timp 6-8 elevi, având în vedere că mingea revine mereu, iar cel ce execută este obligat să se miște în permanență. În aceste condiții se poate insista și asupra preciziei loviturilor.

3. Lovirea mingii aruncate din mână.

4. Conducerea mingii în linie dreaptă, urmată de șut la poartă.

Indicații metodice: – conducerea mingii se face:

– mers;

– alergare ușoară;

– plină viteză;

– cu piciorul stâng, dar și cu piciorul;

– cu ristul interior și exterior.

Lovitura la poartă va fi executată cu ristul (exterior, interior sau latul).

5. Conducerea mingii printre jaloane.

Indicații metodice:

– elevul trebuie să aibă permanent contactul cu mingea;

– nu îi este permis să dărîme jaloanele;

– viteza de deplasare va crește odată cu numărul de repetări.

6. Pasarea mingii în doi:

– de pe loc;

– din mers;

– din alergare ușoară;

– din viteză pe distanța de 20-30m.

Indicații metodice:

– spațiul dintre jucători trebuie să fie de 2-3m;

– atitudinea corpului să fie înaltă.

Greșeli:

– apropierea prea mare între jucători;

– caliatatea pasei suferă dacă mingea nu este lovită corect.

Variantă:

– pasarea mingii în doi, urmată de șut la poartă.

Indicații metodice:

– se stabilște de către profesor distanța de la care se șutează la poartă; alternativ, va șuta fiecare elev.

7. Trasul la poartă prin conducere. Elevul jonglează mingea (o ține în aer) cu unul sau ambele picioare, pe distanța de 10-12m, iar când ajunge la marginea careului trage la poartă prin vole.

Indicații metodice:

– se trage la poartă din vole în minge ricoșată din pământ;

– se trage la poartă înainte ca mingea să atingă pământul.

8. Trasul la poartă de la diferitele distanțe și unghiuri, mingea fiind condusă sau pasată între doi elevi.

9. Trasul la poartă din mingi venite din spate, lateral și cu intensități diferite.

10. Pentru dezvoltarea capacității de manevrare rapidă și cu finețe a mingii executăm joc 2:1, 3:2, 4:2 pe suprafețe reduse, stabilite de profesor.

II. Învățarea lovirii mingii cu capul (8 stucturi)

1. Exerciții efectuate individual, elevul își aruncă singur mingea și o lovește cu capul.

2. Lovirea mingii suspendate.

Indicații metodice:

– lovirea să fie corectă, cu fruntea;

– se dă direcția mingii, în momentul lovirii;

– înălțimea mingii fiind reglabilă, nu trebuie să apară greșeli în execuția săriturii;

– profesorul tebuie să coordoneze greșelile ce apar în timpul execuției.

3. Exerciții în doi: unul arucă mingea, iar celălalt o lovește.

4. Pase în doi de pe loc și în deplasare.

5. Tras la poartă cu adversar pasiv.

6. Tras la poartă din centrări.

7. Tras la poartă cu adversar activ, în condiții de joc.

8. Joc școală (sunt valabile numai golurile înscrise din lovitura de cap).

III. Învățarea pasării și preluării mingii (8 structuri)

1. Elevii sunt încolonați, iar la distanța de 6 m distanța în fața coloanei este un elev. Acesta aruncă mingea cu mâna, iar primul elev din coloană trebuie să oprească mingea cu talpa, cu latul, cu riscul interior, exterior și o retrimitere celui ce o aruncă. După pasă elevul aleargă in spatele coloanei.

Indicații metodice:

– câștigă echipa care a efectuat exercițiul mai repede, mai corect și la cărui prim jucător a ridicat mingea deasupra capului;

– la fiecare repetare jucătorul care aruncă mingea va fi schimbat.

Variante:

a) fiecare echipă are un număr egal de elevi (4-5) așezați față în față, toți trebuie să arunce mingea cu mâna;

b) așezarea este ca la exercițiul din Fig.4, dar pasa se face cu piciorul și apoi se aleargă la spatele celuilalt din șir; în acest fel elevii se deplasează mult. Exercițiul se termină când toți elevii au pasat și au ajuns la locurile ințiale;

c) elevii celor două grupe își pasează mingea fără să se oprească în prealabil. Distanța dintre jucători va fi de 10m.

2. Preluarea și pasarea mingii în cerc. Patru elevi aleargă ușor pe circumferința unui cerc cu diametrul de 10m, păstrând intervalele egale între ei. Primul pasează mingea următorului, care o preia în mișcare și apoi o transmite imediat celui de-al treilea, ș.a.m.d. Mingea este preluată pe rând și pasată o dată cu piciorul drept și o dată cu piciorul stâng. Din când în când se schimbă direcția de alergare.

Variante:

– mingea poate fi oprită și pasată cu același picior;

– migea poate oprită cu piciorul drept și pasată cu piciorul stâng;

– mingea poate fi pasată din “întoarcere” la partenerul aflat în spate.

3. Preluarea și pasarea mingii în “elipsă”. Trei elevi aleargă încet pe un traseu elipsoidal imaginar, a cărui lungime este de circa 15-20m, iar lățimea este de 6-8m. La început mingea se afla la jucătorul din mijloc. Acesta o pasează celui din fața sa și aleargă pentru a-i ocupa locul. Cel căruia i se transmite mingea aleargă în întâmpinarea ei, o pasează imediat cu partea interioară și ia locul coechipierului.

Indicații metodice:

– pentru a nu se micșora distanțele, se așează jaloanele, care trebuie neapărat ocolite.

Variante:

– după ce mingea a fost preluată, poate fi pasată celui din față (lovitura din întoarcere);

– mingea se pasează prima dată în jos, iar a doua oară la semiînălțime sau înălțime;

– mingea poate fi pasată diferit fără a fi preluată în prealabil.

4. Pasarea și preluarea mingii în pătrat.

Elevii se așează în colțurile unui pătrat imaginar, cu laturile de 10-15m. Primul pasează mingea unui coleg și aleargă în locul acestuia. Cel căruia i se transmite mingea o preia din mișcare, apoi o pasează celui de-al treilea în locul căruia aleargă.

5. Preluarea, conducerea și pasarea mingii.

Elevii sunt așezați în coloană. Primul din coloană conduce mingea cu riscul primului elev din cealaltă coloană și aleargă la spatele coloanei unde a pasat.

Se pot folosi două mingi, mărind rapiditatea execuției. Se îmbină astfel diferite elemente, exersându-se driblingul, centrarea șutată, lovitura la poartă, etc.

6. Pasa și trasul la poartă.

Doi elevi sunt la mijlocul terenului la distanța de 10-15m, plecând în alergare și pasându-și mingea după prealabile preluări. Când ajung la marginea careului, unul trage la poartă.

Indicații metodice:

– după execuție se reintră prin lateral spre centru, eliberând spațiul pentru deplasare celorlalte perechi;

– la repetare, va trage la poartă celălalt elev.

7. Joc bilateral 3:3, 4:4, etc., cu sarcini precise, pe teren de dimensiuni reduse:

– pase din prima

– preluare, pasare

– lovirea mingii numai cu piciorul stâng.

8. Tenis cu piciorul.

Se poate juca 2:2, 3:3, 4:4. Mingea nu poate atinge pământul decât o singură dată, însă elevii unei echipe își pot pasa cu piciorul până se creează o situație favorabilă pentru a o trece în terenul advers.

Acest exercițiu trebuie practicat cât mai mult de copii, deoarece permite învățarea cu mare succes a loviturilor din volei, a plasamentului în teren,etc.

IV. Învățarea driblingului (7 structuri)

1. Dribling executat din conducere ușoară, fară obstacole.

2. Dribling executat în viteză, dar cotesc, fără obstacole.

3. Ocolirea în dribling a diferitelor obstacole. Pe o suprafață de 10 x 10m (15 x 15m), se așează jaloanele la intervale de 5-6m. Mingea se conduce în ritm lent, iar la 1m de obstacol se execută dribling în mare viteză.

Indicații metodice:

– pentru a nu se stânjeni reciproc, jucătorii se vor deplasa în același sens;

– după câteva repetări, viteza deplasării crește.

4. Lucrul în perechi. Unul conduce mingea, iar celălalt face un pas înainte, fără a urmări deposedarea de minge. După câteva repetări, rolurile se schimbă.

5. Unul din elevi conduce mingea și execută driblinguri, iar celălalt încearcă să-l deposedeze. Dacă acțiunea de deposedare a reușit, rolurile se schimbă.

6. Joc bilateral 3:2, 4:2, 5:3, pe teren redus, cu executarea driblingului.

Indicații metodice:

– fiind condus din mișcări foarte dificile, necesită exersarea sistematică.

“Cine ține mingea mai mult?” – joc de perechi.

– se însușește prin exerciții ușoare, fără adversar;

– se exersează prin exerciții complexe în care driblingul se combină cu preluarea, conducerea, pasarea, trasul la poartă.

V. Învățarea deposedării adversarului de minge (9 structuri)

1. Împingerea reciprocă cu pieptul sau cu umărul, de pe loc, în alergare și în săritură. Exercițiul se efectuează în doi (perechi).

2. Doi elevi față în față, la interval de 1m, având între ei o minge. La semnal ambii iau contact cu mingea, plasând latul piciorului pe ea. Unul din ei, în momentul contactului cu mingea, se apleacă înainte și puțin lateral și încearcă să treacă mingea peste piciorul adversarului. Partenerul execută aceleași mișcări, fără însă să depună o rezistență deosebită.

3. Unul dintre parteneri conduce mingea în mers, în direcția celuilalt. Când se află la 1m de adversar acesta îl deposedează, folosind aceleași mișcări ca în exercițiul de mai sus. După câteva repetări, exrecițiul se desfășoară în alergare ușoară.

4. Unul dintre parteneri conduce mingea în viteză, în direcția adversarului, care se pregătește să-l atace. Când adversarul prinde momentul potrivit, declanșează atacul printr-o mișcare energetică, încercând deposedarea sau respingerea mingii în lateral.

Indicații metodice:

– rolurile se schimbă mereu, astfel încât toți jucătorii să aibă posibilitatea de a exersa.

5. Câte doi, unul lângă celălalt, umăr la umăr, cu brațele în jos. În această poziție se deplasează centrul de greutate pe piciorul exterior și jucătorii se împing reciproc. Împingerea se face de pe loc, apoi din mers și în cele din urmă din alergare.

6. Conducerea mingii, în mers normal pe o linie dreaptă, urmărită îndeaproape de adversar care se lasă la un moment dat cu umărul pe lateral și îl deposedează de minge. După câteva repetări, exercițiul se execută în alergare ușoară, apoi în viteză.

7. Elevul stă la 2m de minge; făcând doi pași, împinge mingea prin alunecare cu partea interioară a piciorului sau cu talpa.

8. Elevul conduce mingea din mers, fiind urmărit din spate și din lateral de un adversar. Când elevul împinge ușor mingea, adversarul execută deposedarea prin alunecare, ridicându-se imediat. Același exercițiu se poate executa în viteză.

9. Joc bilateral. Pe o suprafață de 15x15m joacă două echipe a 5 jucători conform regulilor fotbalului. Echipa care încearcă prin pase și driblinguri să mențină mingea cât mai mul în posesia sa, în timp ce adversarii caută, prin deposedare corectă, să o recupereze. Câștigă echipa care a ținut mingea mai mult.

Indicații metodice:

– jocul se desfășoară pe o suprafață mică, pentru ca fiecare jucător să poată veni cât mai des în contact cu mingea.

VI. Învățarea tehnicii portarului (7 structuri)

Exersarea elementelor tehnicii portarului reclamă mișcări rapide și complexe. Având în vedere acest fapt, este necesar ca organismul să fie pregătit prin exerciții de încălzire. Portarul va efectua alergări, sărituri, întoarceri, rostogoliri, porniri bruște.

Prin aceste mișcări se evită accidentele musculare și, în același timp, se dezvoltă calitățile psiho-fizice, cu precădere îndemânarea și suplețea necesară însușirii tehnicii specifice portarului.

1. De la distanța de 7-8m poartă, profesorul trimite mingi pe jos, la semiînălțime și înălțime pe care portarul le prinde și le transmite imediat cu mâna.

2. Profesorul trimite mingea încet fie în lateral, fie direct la portar, pentru ca acesta să o prindă. Apoi îi aruncă mingea cu mâna, pe care portarul o va prinde din mișcare.

3. Exersarea cu două mingi. Profesorul trimite alternativ mingi, una după alta portarului, care le prinde și imediat le retransmite.

4. De la 10m profesorul trimite la început mingi ușoare, apoi rostogolitoare, fără să indice partea. În felul acesta portarul este obligat să plonjeze în ambele părți. Apoi mingile se vor expedia la semiînălțime și înălțime.

5. Portarul se plasează pe linia porții, cu spatele la profesor. La semnalul profesorului se întoarce și prinde mingea fără mingea cu și fără plonjon. Mai târziu, se cere portarului să plonjeze din poziția pe genunchi și apoi să se ridice rapid.

6. De la 15-20m un elev trimite mingea cu boltă în direcția porții. Alții doi sar în același timp cu portarul, încercând să lovească mingea cu capul; portarul încearcă să o prindă sau să o boxeze.

7. De la 15-20m de poartă doi portari exersează loviturile de drop, încercând să-și trimită mingea cât mai precis. Ei se deplasează în permanență pentru a învăța transmiterea mingii în toate direcțiile.

VII. Învățarea aruncării mingii de la margine (6 structuri)

1. Pase în doi cu mingea medicală, la distanță de 10- 15m. Aruncarea se face cu ambele mâini. După câteva repetări se introduce elanul de 1-2m.

2. Concurs între doi jucători care aruncă mingea de fotbal după regulile jocului.

3. Pe distanța de 10-12m un jucător aruncă mingea de la linia de margine, încercând să o trimită la nivelul capului colegului; acesta i-o retransmite printr-o lovitură cu capul.

4. Un jucător aleargă lateral 20m, iar celălalt aruncă mingea în așa fel încât să cadă înaintea celui aflat în deplasare.

5. Un jucător execută aruncarea de la margine spre un partener aflat la 15m. În momentul în care primul jucător a aruncat mingea, al treilea, aflat lateral, aleargă prin spatele celui căruia i s-a pasat. Acesta o trimite direct cu capul sau cu piciorul jucătorului aflat în mișcare. La fiecare repetare rolurile se schimbă.

6. Un grup alcătuit din 5-6 elevi se plasează la 20m de poartă. Elevii se întrec în aruncări de pe loc și la de 2-3m, încercând să nimerească brațele porții. Unul stă în poată iar altul în spatele ei pentru a recupera mingile. După un număr de repetări, sunt schimbați cei din poartă și de după poartă, pentru a exersa și ei aruncăril

B. Învățarea elementelor tactice

I. Învățarea tacticii individuale (1-17 structuri)

Marcajul

1. Doi elevi stau față în față, fără minge. Pe o suprafață stabilită de profesor, unul din elevi (atacant) încearcă prin mișcări înșelătoare să-l depășească pe celălalt (apărător). După un număr de repetări, rolurile se schimbă.

2. Atacantul conduce mingea, de la 20m distanță, în direcția porții, iar apărătorul se împiedică, respectiv îl “marchează”. Posesorul mingii poate dribla și șuta la poartă la momentul oportun, însă apărătorul încearcă să-l împiedice. Dacă înscrie gol, exercițiul se repetă fără a schimba regulile. În caz contrar, rolurile se schimbă.

Indicații metodice:

– la fiecare repetare exercițiul trebuie început din altă zonă a terenului, astfel ca elevii să învețe mesajul în diferite situații.

Deposedarea adversarului de minge.

3. Elevii sunt grupați câte trei, unul dintre ei având mingea, iar ceilalți doi fiind plasați la 5-6m distanță. Mingea se aruncă cu boltă spre cei doi. Cel din spate (apărătorul), țâsnește în fața atacatorului și o respinge cu piciorul spre cel care aruncat-o (Fig.7).

Respingerea se face pe jos sau pe sus.

Indicații metodice:

– mai târziu, mingea este plasată de la distanță mai mare și în diferite direcții;

– după câteva repetări, rolurile se schimbă.

4. Doi la doi. Pe o suprafață de 10x6m un atacant și un apărător luptă pentru o minge. În timp ce unul încearcă prin conducere sau dribling să păstreze mingea, celălalt urmărește să-l deposedeze. Dacă apărătorului îi reușește deposedare sau dacă mingea depășește limitele suprafeței, rolurile se schimbă.

5. Joc 1:1. Golurile pot fi marcate numai din jumătatea terenului advers.

Plasamentul portarului

6. Profesorul expediază mingi ușoare portarului plasat corect pe linia porții.

7. La 15m de poartă sunt răspândiți 5-6 atacanți, fiecare cu câte o minge. Prima lovitură se execută de pe o extremă și exersarea se continuă în ordine. După fiecare lovitură apărată, portarul își reia plasamentul corect.

8. De la 20m poartă, un atacant conduce mingea, în timp ce portarul îi iese în întâmpinare, căutând să o rețină. Atacantul nu va trage la poartă, el va încerca să depășească portarul în dribling.

9. Plasamentul portarului la executarea loviturilor libere. Portarul trebuie să dirijeze formarea “zidului” care este format din 3-4 apărători. Zidul trebuie să acopere o parte a porții, cealaltă urmând să fie asigurată de către portar, căruia i se pretinde să fie foarte atent și la loviturile cu “efect” transmise peste zid, în colțul lung (Fig. 8).

Indicații metodice:

– este bine ca exersarea loviturilor libere să se efectueze făcând combinații, oferind portarului posibilitatea să rezolve situații similare color din joc;

– la lovitura de colț portarul se plasează lângă bară mai depărtată, iar un apărător așteaptă lângă cea apropiată;

– la loviturile de pedeapsă portarul va fi antrenat de mai mulți atacanți, care trag din diferite părți ale terenului. Portarul nu trebuie să rețină mingea, ci este suficient să o respingă peste poartă sau în lateral.

Demarcarea

10. Doi elevi se deplasează alături, cel din față execută câteva pase în alergare lentă, apoi sprintează brusc, se oprește și schimbă direcția de alergare, încercând să se desprindă de urmăritor, care îl marchează stric efectuând aceleași mișcări.

Indicații metodice:

– la început, învățarea marcării se execută face fără minge, astfel ca elevii să înțeleagă mai bine mecanismul ei.

11. Joc 5:5. Echipa aflată în posesia mingii, caută să o mențină cât mai mult prin pase cu piciorul și demarcării continue.

Schimbarea direcției de alergare

12. Alergarea printre obstacole (5-6) așezate în zig-zag. Jucătorii ocolesc de câteva ori obstacolele în alergare rapidă. În final se pot organiza întreceri între grupe (Fig. 9).

13. Același exercițiu de mai sus, dar cu conducerea mingii din alergare ușoară.

14. Un atacant conduce mingea, în ritm lent, iar altul îl urmărește pe partea dreaptă la 5-6m. După câțiva pași executantul o pasează partenerului său și aleargă în partea stângă, schimbându-și astfel direcția deplasării (Fig.10).

Fenta

15. Atacantul conduce mingea iar apărătorul îi iese în întâmpinare. Posesorul mingii execută un pas spre dreaptă, simulând intenția de a se deplasa în această direcție, dar împinge mingea în partea opusă și pleacă rapid după ea. În continuare simulează execuția unei lovituri puternice spre stânga, dar execută un dribling spre dreapta. În acest fel, atacantul se eliberează de adversar.

16. Atacantul conduce mingea, urmărit din lateral de apărători. În momentul în care acesta îl ajunge, ridică piciorul deasupra mingii ca și cum ar avea intenția să oprească, dar, lovind cu același picior, țâșnește după ea.

17. Un jucător conduce mingea în ritm lent și urmărește cu privirea pe al doilea, care alergă spre parte dreaptă pentru a primi pasa. În același timp un al treilea aleargă prin spatele celui care conduce mingea și o primește.

II. Învățarea tacticii colective (1-4 structuri)

1. Pase în doi cu schimb de locuri. Atacantul sprijinit din lateral de un coechipier conduce mingea spre apărătorul direct. Când ajunge în apropierea acestuia, trimite mingea pe lângă el partenerului care a sprintat prin spatele apărătorului și care intră în posesia mingii. Cel care a pasat sprintează în direcția de unde a țâșnit partenerul său. În acest fel atacanții își schimbă locurile. Atacantul care sprintează la minge nu trebuie să pornească prea repede pentru a nu permite apărătorului să-i observe intenția și să-l împiedice.

2. Schimb de locuri între mai mulți jucători.

Jucătorul “A” este în posesia mingii, pe care o conduce spre centrul terenului, având în față un apărător. Jucătorul “B” sprintează pe poziția inițială a extremei, unde va primi mingea; “A”, după ce pasează sprintează pe poziția extremei stânga (C), iar “C” pătrunde în mijlocul careului, unde primește pasa de la “B” și încheie secțiunea cu o lovitură la poartă. În acest fel, prin pasarea curgătoare a mingii, înaintașii își schimbă locurile în continuă mișcare (Fig.12).

3. Pasa dublă: “A” conduce mingea în direcția unui adversar, iar B îl urmărește la distanța de3-5m. Când adversarul “C” încearcă să l deposedeze, “A” pasează lui B și sprintează rapid în spatele lui “C”. “B” îi trimite mingea dintr-o bucată, pentru a continua acțiunea.

4. “A” conduce mingea, în timp ce “B” îi iese în întâmpinare. Pe măsură ce se apropie unul de celălalt, viteza de deplasare crește. Când se apropie,“B”,care vine din partea opusă , preia mingea cu partea interioară a labei piciorului și continuă deplasarea în direcția inițială.

Varianta:

– după câteva repetări, ambii jucători vor fi jenați de câte un adversar.

Recomandări metodice ce trebuie respectate pentru învățarea tacticii colective.

a) Jucătorii nu au voie să retină mingea, ei trebuie să o paseze cât mai rapid coechipierilor.

b) Nu va fi tolerată îngrămădirea în jurul mingii.

c) Mingea nu se va pasa numai într-o parte a terenului, ci i se va schimba permanent direcția.

d) Jucătorii trebuie să acționeze continuu , atât în atac cât și în apărare

e) Profesorul va opri jocul când observă anumite greșeli, încercând să le înlăture pe loc.

f) Înainte de meci, profesorul va expune planul tactic, stabilind cele mai importante sarcini de joc.

g) În pauza meciului, expunerile nu-și au rostul, observațiile trebuie să fie la obiect, să nu fie lungi,vor fi evidențiate greșelile mai grave, în scopul de a nu fi repetate în repriza a doua.

h) După meci, profesorul, într-o succintă analiză, evidențiază greșelile mai mari, lipsurile întregirii echipe, pentru a fi înlăturate.

C. Pregătirea fizică generală

I. Dezvoltarea forței (1-16 structuri)

1. Exerciții de îndoiri, ghemuiri, aplecări înainte și lateral, rotări ale trunchiului.

2. Exerciții cu rezistența partenerului și ridicarea unor ridicarea unor greutăți mai mici (gantere, săculeți de nisip).

3. Exerciții de cățărare la frânghie, la bară metalică și la scară.

4. Împingerea cu umărul, cu pieptul și cu spatele (în doi și pe grup), tracțiuni la frânghie sub formă de întrecere.

5. Ridicarea partenerului în diferite moduri, transportarea lui, ștafeta cu transportul partenerului pe distanțe mai mici în diferite variante.

6. Aruncarea greutății, mingii medicinale (cu o mână sau cu ambele).

7. Lupta corp la corp, într-un picior, cu lovirea umărului.

8. Jocuri: rugby pe teren redus, “lupta călare”, “lupta cocoșilor”, întreceri cu mingea medicinală între două echipe.

9. Toata gama săriturilor pe unul sau ambele picioare (înainte, înapoi-lateral, peste frânghie, peste bancă, în înălțime, pe loc și în lungime).

10. Ștafeta cu sărituri pe unul sau pe ambele picioare.

11. Sărituri în lungime și în înălțime cu elan.

12. Sărituri peste capră.

13. Oprirea mingii cu latul din săritură.

14. Executarea săriturilor cu piciorul prin sărituri mari.

15. Atingerea cu piciorul a mingii suspendate de frângh

16. Executarea loviturilor cu capul, din săritură.

II. Dezvoltarea vitezei (1-15 structuri)

1. Sprinturi în linie dreaptă cu sau fără accelerări pe distanțe de 5-30m.

2. Sprinturi în linie dreaptă, cu start din diferite poziții (stând, culcat, ghemuit, pe genunchi, etc.).

3. Sprint în zig-zag, sprint șerpuit.

4. Sprint până la minge, încheiat cu tras la poartă.

5. Conducerea mingii în linie dreaptă, terminată cu tras la poartă.

6. Conducere și 2-3 schimbări de direcție, urmate de tras la poartă.

7. Conducerea mingii pe distanțe de 14-15m, întoarcere și pasă la partenerul din coloană, urmate de sprint fără minge până la poziția inițială.

8. Conducerea mingii (10m) până la partenerul care o preia și o conduce la locul de pornire.

9. Pasa în doi cu schimb de locuri, încheiat cu tras la poartă.

10. Pasa în trei cu schimb de locuri, încheiat cu tras la poartă.

11. Sprint până la mingea aruncată în aer, preluare și pasă unui coechipier înainte să atingă pământul.

12. Conducerea mingii cu accelerări intermitente și cu schimbări de direcție.

13. Conducere 10m, pasă dublă, șut la poartă.

14. Combinații începute de la mijlocul terenului între 3-4 jucători, terminate cu centrări și tras la poartă.

15. Executarea unei serii succesive de 6-8 lovituri la poartă prin centrări.

III. Dezvoltarea rezistenței (1-9 structuri)

1. Alergare 2x400m (50% din posibilități) cu pauze de 2-3 minute.

2. Alergare 6x30m, 8x40m. Fiecare distanță de 30m sau 40m se aleargă cu 70% din posibilități până la linia de sosire, iar întoarcerea se face în mers obișnuit.

3. Ștafete pe distanțe diferite 4x100m, 4x400m, 4x600m.

4. Alergare pe teren denivelat.

5. Conducerea mingii în line dreaptă, în alergare ușoară.

6. Conducerea mingii 100m, în alergare rapidă, cu dese schimbări de direcție.

7. Conducerea mingii 50m, în deplasare rapidă, încheiată cu tras la poartă.

8. Pase în doi pe distanța de 100m.

9. Conducerea mingii pe marginea terenului, pe distanța de 30m, terminată cu centrare. Se execută de 4-5 ori, în serie, fără oprire. Pauzele de odihne constau în mers, revenind la poziția de plecare, sau în timpul cât jucătorul așteaptă să-i vină rândul pentru o nouă repetare.

IV. Dezvoltarea îndemânării (1-8 structuri)

1. Jocuri: de prinselea, ștafeta pe distanțe mai mici cu transmiterea unor obiecte, sărituri, elemente tehnice din alte ramuri sportive.

2. Sărituri peste parteneri sau la capră.

3. Acrobatică: rostogoliri, salt, stând pe mâini, roată (răsturnare laterală).

4. Săritura în lungime, în înălțime.

5. Box (fără lovituri).

6. Pase în mișcare, conducerea mingii printre obstacole, dribling, fente, șut la poartă.

7. Cățărări, escaladări, echilibru sub formă de concurs.

8. Practicarea altor jocuri sportive (handbal, baschet, tenis, etc.).

D. Modele de lecții de antrenament

Deoarece copiii se antrenează de două ori pe săptămână, nu se recomandă ca antrenamentele să se structureze pe factor, separat tehnică, tactică, sau pregătire fizică, ci se va apela la lecții combinate.

Exemplele ce urmează au fost elaborate conform acestui principiu.

Exemplul nr. 1

Antrenamentul combinat – teren – durata: 60 minute.

Prima parte (15 min.)

– alergare ușoară intercalată cu sărituri (100m);

– exerciții simple: 7-8 exercitii care se repetă de 6-8 ori, cu accent pe cele de brațe și umeri.

– exerciții pentru picioare, joc de glezne , mobilitate coxo-femurală, tibiotarsiană.

Partea a doua (40 min)

– jucătorii aleargă 4x30m (înainte, înapoi, lateral). Alergarea se efectuează plecând din diferite poziții (stând pe genunchi, culcat facial cu sprijin pe mâini, ghemuit);

– pase în doi din alergare ușoară pe distanțe de 40m. Pasa se execută cu ristul iar preluarea cu latul;

– pase în doi pe distanța de 40m. Pasa se execută cu latul, iar preluarea uc partea exterioară a labei piciorului;

– ștafetă;

– joc 3×1 cu marcaj; învățarea demarcărilor și triunghiurilor.

Partea a treia (15 min)

– tenis cu piciorul, baschet;

– mers 50m;

– comunicări pentru antrenamentul viitor.

Exemplul nr. 2

Antrenamentul combinat – teren – durata 90 min.

Prima parte (15 min)

– mers accelerat, combinat cu alergare ușoară 200m (înainte, înapoi, lateral);

– joc: trasul în cerc cu mingea;

– 8-10 exerciții cu mingea medicinală de 2 kg, fiecare repetându-se de 6-8 ori, cu accent pe cele care întăresc musculatura abdominală.

Parte a doua (60 min)

– ștafetă cu transportul unor greutăți. Patru jucători transportă un coechipier pe distanța de 15m și înapoi;

– ștafetă cu predarea a două trei mingi medicinale. Se repetă de 3 ori. Ștafeta se execută cu viteză, 2x20m, cu întoarcere, ocolind un obiect;

– exerciții de oprire a mingii înainte cu ristul lateral și pasarea cu partea interioară a labei piciorului;

– conducerea mingii în linie dreaptă în linie dreaptă, 20m, cu exteriorul, schimbând direcția și încheind cu tras la poartă. Se repetă de 4-5 ori;

– învățarea unui nou element: dribling de pe loc, din alergare ușoară și apoi în viteză printre obstacole;

– joc 5:5; sarcina jocului: exersarea paselor lungi și a driblingului (10 min).

Partea a treia (5 min)

– lovirea barei transversale din mișcare. Echipa se împarte în două grupe, fiecare lucrând la câte o poartă. Cine ratează cel mai mult duce materialele la vestiar.

Exemplul nr. 3

Durată -100 min.

Materiale: o minge la doi jucători, 4 portițe

Sarcini: complexe de exerciții și jocuri pentru formarea deprinderilor tactice de bază ( pasă, combinație, marcaj-demarcaj, schimburi de locuri).

Conținut:

Încălzirea cu și fără minge (10-12 min):

– alergări specifice

– exerciții de gimnastică pentru mobilitatea trunchiului și articulației coxo-femurale;

– conducerea mingii pe liniile care marchează careul de 6m. și cele de 16m.

– patru acțiuni de joc, concepute de fiecare jucător, cu minge care vor cuprinde o înlănțuire de 3-4 procedee tehnice.

Partea a doua(85min):

– pase în doi cu schimb de locuri(distanța între jucători este de 4-6m)

Indicații metodice:

– după lovirea mingii, jucătorul se deplasează prin spatele jucătorului căruia i s-a pasat;

– preluarea se face spre interior;

– pasa se dă înainte;

– se vor executa 4 lungimi de teren cu pauză după lungime;

– pase în trei cu schimb de locuri.

– joc la o poartă cu aplicarea apărării om la om (4atacanți-4apărători).Se execută 10acțiuni, iar la 5acțiuni se schimbă rolurile;

– joc la o poartă cu aplicarea apărării om la om în zonă. Marcajul strict se execută începând de la 20m de poartă;

– joc la patru portițe. Pe o porțiune de teren limitată se plasează 4 portițe în 4 direcții diferite. Echipele sunt formate dintr-un număr de jucători corespunzător suprafeței de joc, având ca scop înscrierea golului indiferent de portiță. Se jaocă 10 min;

– joc 3×2 la o portiță cu accent pe marcaj și demarcaj;

– joc3x2 în suprafață limitată. Cei trei jucători caută să mențină mingea cât mai mult timp. Jucătorii din mijloc sunt schimbați de cei care greșesc pasele; 8 min ;

– joc 3×2 cu pase fără preluare ; 5min;

– joc11x11 pe tot terenul fără portar, dar cu condiția să se execute 8 pase consecutive după care se dă mingea adversarului; 8min;

Partea a treia (5min)

– aruncări, prinderi, dribling de baschet cu mâna, executate pe loc pentru revenire;

– comunicări pentru antrenamentul viitor.

E.Modelul tehnico-tactic al jocului de fotbal la

începători, determinat prin observație

Acțiunile tehnico-tactice caracteristice pe posturi sunt sistematizate după cum urmează:

Fundașii laterali

1. Manevrarea mingii

– întâmpinarea mingii, preluarea, conducerea, transmiterea, susținerea;

– întâmpinarea mingii, preluare, transmitere, revenire în zonă.

2. Acțiuni

– tatonare, țâșnire, deposedare directă;

– tatonare, țâșnire, deposedare prin intercepție;

– revenire în caz de deposedare directă și deposedare.

Acțiunile sunt purtate în apărare, iar participarea lor în atac este nespecifică.

Fundașii centrali

1. Manevrare mingii

– întâmpinarea mingii, preluare, transmitere, susținere;

– întâmpinarea mingii, preluare, conducere, transmitere, susținere.

2. Acțiuni

– tatonare, țâșnire, deposedare prin intercepție;

– deplasare rapidă, sprijin prin dublaj;

– deplasare nereușită, repliere, deplasări directe sau sprijin și dublaj.

Participarea lor este specifică în apărare și nespecifică în atac.

Mijlocași

1. Manevrarea mingii

– întâmpinarea mingii, preluare, dribling, tras la poartă, urmărire;

– întâmpinarea mingii, preluare, conducere, transmitere, revenire;

– acțiuni de joc fără minge și menținerea legăturii între compartimente.

2. Acțiuni

– marcarea adversarului, presing;

– tatonare, deposedare directă.

Acțiunile fiind purtate la mijlocul terenului putem spune că ei participă atât la faza de apărare, dar și faza de atac.

Extremele

1. Acțiuni fără finalizare

– întâmpinarea mingii, preluare, dribling, conducere, transmitere;

– alergarea pentru întâmpinarea mingii, pasa, repliere, transmitere, susținere;

– marcarea adversarului, presing.

2. Acțiuni de finalizare

– întâmpinarea mingii, preluare, dribling, tras la poartă, urmărire.

Participarea lor este nespecifică în apărare, dar specifică în atac.

Înaintașii centrali

1. Acțiuni fără finalizare

– întâmpinarea mingii, preluare, conducere, transmitere;

– preluarea mingii, pase, reprimire, transmitere, susținere.

2. Acțiuni de finalizare

– alergare, preluare, tras la poartă, urmărire;

– întâmpinarea mingii, preluare, conducere, dribling, tras la poartă, urmărire.

Acțiunile lor sunt specifice de atac.

CAPITOLUL V

REZULTATELE, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA LOR

V.1 Rezultate obținute și prelucrarea lor

A.1. Naveta – 4x10m – testare inițială (Ti)

S = ± 0,3

CV = 2,29%

A2 Naveta – 4x10m – testare finală(Tf)

S = ± 0,39

CV = 3,14%

B1. Alergare de rezistență – 800m testare inițială

S = ± 0,26

CV = 6,48%

B2. Alergare de viteză- 800m valoare finală

S = ± 0,11

CV = 3,51%

C.1. Săritura în lungime de pe loc (m)- testare inițială

S = ± 0,06

CV = 3,72%

C.2. Săritura în lungime de pe loc (m)- testare finală

S = ± 0,08

CV = 6,39%

D.1. Controlul balonului 30 sec (nr. lovituri)- testare inițială

S = ± 5,5

CV = 13,41%

D.2 Controlul balonului 30 sec (nr lovituri) testare finală

S = ± 5,05

CV = 9,52%

E.1. Conducerea mingii (sec)- testare inițială

S = ± 0,48

CV = 3,38%

E.2. Conducerea mingii (sec) testare finală

S = ± 0,42

CV = 3,13%

F. Complex tehnico – tactic (notă) – Ti, Tf

V.2. Interpretarea datelor

Recoltarea datelor experimentului s-a efectuat în conformitate cu normele și probele de control la începutul și sfârșitul anului școlar.

Datele rezultate au fost centralizate în tabele pentru testarea inițială și finală. Datele au fost prelucrate apelându-se la următorii indicatori: media aritmetică (X), abaterea standard (S), coeficiențele de variabilitate (CV) și progresele realizate.

La proba de viteză – naveta 4x10m am obținut la testarea inițială o medie aritmetică de 13,05 sec, iar la testarea inițială 12,39 sec, deci un progres de 0,66 sec.

La testarea inițială valorile abaterii standard sunt +-0,3, iar la testarea finală +-0,39. În cadrul curbei lui Gauss s-au încadrat la testarea inițială 11 elevi, ceea ce reprezintă 69% din total, iar la testarea finală 9 elevi, deci 56%.

La testarea inițială valoarea coeficientului de variabilitate este 2,29, iar la testarea finală 3,14, deci putem să spunem că avem omogenitate mare.

La alergarea de rezistență – 800 m, media aritmetică la testarea inițială este de 4,01 min, iar la testarea finală de 3,13 min, deci un progres de 48 sec.

Abaterea standard la testarea inițiala este +-0,26, iar la testarea finala +-0,11. În curba lui Gauss s-au încadrat la testarea inițială 19 elevi, adica 56%, iar la testarea finala 10 elevi,deci 32%.

Coeficientul de variabilitate, la testarea inițială este 6,49, iar la testarea finala 3,51;avem așadar o omogenitate mare la ambele testări.

La săritura în lungime de pe loc, la testarea inițiala am obținut 1,61m, iar la testarea finala 1,82m și un progres de 21 cm.

Abaterea standard la testarea inițiala este +-0,06, iar la testarea finală +-0.08.Elevii care s-au încadrat,la testarea inițiala în cadrul curbei lui Gauss sunt 7 adica 32%, iar la testarea finală 11, deci 69%.

La testarea inițiala, coeficientul de variabilitate este 3,72, iar la testarea finală avem 4,39.Așadar și la testarea inițiala și la testarea finală avem o omogenitate mare.

La proba adaptată, controlul balonului în 30 sec avem la testarea inițială o medie de 41 lovituri, iar la testarea finală 53 lovituri, un progres deci de 12 lovituri.

La abaterea standard, la testarea inițială avem +-5,05, iar la testarea finală +-5,05. În curba lui Gauss s-au încadrat, la testarea inițială 10 elevi, deci 62%, iar la testarea finală tot 10 elevi, adică 62%.

Coeficientul de variabilitate, la testarea inițială este 13,41, avem în acest caz o omogenitate medie; la testarea finală coeficientul este 9,52, obținând deci o omogenitate mare.

La conducerea mingii printre jaloane avem o medie aritmetică de 14,2 sec la testarea inițială, iar la testarea finală 13,4 sec, așadar un progres de 0,8 sec.

Abaterea standard, la testarea inițială este +-0,48, la testarea finală +-0,42, iar elevii care s-au încadrat în curba lui Gauss sunt 9 la testarea inițială, adică 56% și 12 la testarea finală,deci 75%.

Valoarea coeficientului de variabilitate la testarea inițială este 3,38, iar la testarea finală 3,13, deci omogenitatea este mare în ambele cazuri.

La complexul tehnico-tactic media aritmetică în testarea inițială este 7,93, și la testarea finală 9,5, un progres deci de 1,57.

Progresul realizat la testarea finală este evident față de testarea inițială atât la probele atletice cât și la probele adaptate.

Rezultatele obținute sub formă centralizată la testarea inițială și testarea finală, precum și progresul realizat se observă în tabelele de la anexa I precum și în reprezentările grafice de la anexa II.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În urma prelucrării și interpretării datelor având la baza probelor de control stabilite în cadrul experimentului, am ajuns la următoarele concluzii:

– în urma activității intense planificate judicios, gradat, folosind mijloacele adecvate, valoarea indicilor crește atât din punct de vedere al dezvoltării fizice cât și pregătirii tehnice;

– pentru a se ajunge la modelul final cu toți subiecții, trebuie ca participarea la lecții să fie fără întreruperi, elevii să fie ambițioși, muncitori, dar și talentați;

– prin folosirea unor algoritmi corect concepuți, adaptați la nivelul de pregătire a elevilor, se asigură realizarea rapidă a obiectivelor propuse;

– deoarece jocul de fotbal cere foarte multă îndemânare, este absolut obligatoriu să se insiste pentru aceasta, folosind mijloace specifice (simțul mingii)

– însușirea și practicarea jocului de fotbal este facilitată având la bază dezvoltarea calităților motrice (în special viteza, îndemânarea și forța explozivă) și bagajul motric general;

– modelele operaționale (structurile de acționare) vor cuprinde sarcini precise, mijloacele adecvate prin care periodic să se testeze nivelul periodic al elevilor, pentru a vedea eficiența algoritmilor folosiți;

– jocul asigură progresul în aplicarea acțiunilor tactice din atac – apărare și stabilirea relațiilor dintre jucători;

– regulamentul jocului de fotbal trebuie însușit corect; treptat, prin rotație, se poate numi un arbitru din rândul elevilor, profesorul urmărind jocul;

– în cazul unor stagnări observate pe parcursul perioadei de instruire se va interveni prin alte mijloace care să conducă la realizarea sarcinilor propuse;

– structurile operaționale propuse contribuie la însușirea programelor școlare, la formarea jucătorului de fotbal începător (model de inițiere) implicit la formarea reprezentativelor școlare.

Ipoteza de la care am plecat în realizarea cercetării s-a confirmat și prin rezultatele obținute de reprezentativa școlii în competițiile școlare.

Având în vedere baza materială cât și disponibilitate de timp afectată prin programa școlară (doar două ore de educație fizică pe săptămână), consider că structurile de acționare elaborate și experimentate au condus la însușirea de către elevi a elementelor tehnico-tactice de bază ale jocului de fotbal, care pot constitui modele folositoare și altor cadre didactice, cu mai puțină experiență, în procesul de formare a unei reprezentative școlare.

Pentru a putea alcătui o reprezentativă școlară la acest nivel, am lucrat în afara celor două ore de educație fizică, în timpul liber al elevilor (sâmbăta și vacanța de primăvară).

Având în vedere rezultatele obținute și în urma concluziilor desprinse propun următoarele:

– orele de educație fizică la clasele primare (a III-a și a IV-a) să fie ținute de profesori calificați, pentru a asigura “bagajul motric general”, atât de necesar inițierii în diferitele ramuri sportive;

– să se asigure o mai bună bază materială în școli, specifică jocurilor (mingi, echipament, teren).

– la întocmirea unei echipe reprezentative de fotbal consider că elevii ar trebui să promoveze mai multe probe pentru a ne face o mai bună părere despre posibilitățile lor.

BIBLIOGRAFIE

1. AVRAM S. – Criterii, probe și norme pentru selecția în fotbal, CNEFS, 1986

2. ALEXE N. – Antrenamentul sportiv modern

3. BENEDEK E.,

PALFAI J. – Bazele științifice ale antrenamentului, Fotbal, 6000 exerciții, CNEFS, 1985

4. CONSTANTINESCU D. – Fotbal, Curs de bază Tehnica și tactica jocului, Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 1995

5. CERNĂIANU C. – Fotbalul modern, Editura Sport – Turism, Buc.,1988

6. DRAGNEA A. – Măsurarea și evaluarea în educație fizică și sport, Editura Sport – Turism, București, 1984

7. FIEDLER P. – Metodica educației fizice și sportive, Ed. Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 1994

8. MOTROC I. – Probleme ale teoriei și metodicii antrenamentului, CNEFS, 1989

9. MITREA GH. – Metodica educației școlare, Editura Sport-Turism,București, 1980

MOGOȘ A.

10. NICULESCU A. – Fotbal,metode și mijloace, Editura Stadion, 1982

11. SCARLET E. – Lecția de educație fizică și sport, metode și mijloace, Editura Sport – Turism, București, 1988

12. SCARLET E. – Educația fizică a copiilor de vârstă școlară, Ed. pentru tineret și sport, București, 1993

13. STĂNCULESCU V. – Ghidul antrenorului de fotbal, Editura Sport-Turism, București, 1982

14. ȘICLOVAN I. – Fotbalul la copii, Editura Stadion, 1986

15. ȘICLOVAN I. – Teoria educației fizice și sportive

BIBLIOGRAFIE

1. AVRAM S. – Criterii, probe și norme pentru selecția în fotbal, CNEFS, 1986

2. ALEXE N. – Antrenamentul sportiv modern

3. BENEDEK E.,

PALFAI J. – Bazele științifice ale antrenamentului, Fotbal, 6000 exerciții, CNEFS, 1985

4. CONSTANTINESCU D. – Fotbal, Curs de bază Tehnica și tactica jocului, Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 1995

5. CERNĂIANU C. – Fotbalul modern, Editura Sport – Turism, Buc.,1988

6. DRAGNEA A. – Măsurarea și evaluarea în educație fizică și sport, Editura Sport – Turism, București, 1984

7. FIEDLER P. – Metodica educației fizice și sportive, Ed. Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 1994

8. MOTROC I. – Probleme ale teoriei și metodicii antrenamentului, CNEFS, 1989

9. MITREA GH. – Metodica educației școlare, Editura Sport-Turism,București, 1980

MOGOȘ A.

10. NICULESCU A. – Fotbal,metode și mijloace, Editura Stadion, 1982

11. SCARLET E. – Lecția de educație fizică și sport, metode și mijloace, Editura Sport – Turism, București, 1988

12. SCARLET E. – Educația fizică a copiilor de vârstă școlară, Ed. pentru tineret și sport, București, 1993

13. STĂNCULESCU V. – Ghidul antrenorului de fotbal, Editura Sport-Turism, București, 1982

14. ȘICLOVAN I. – Fotbalul la copii, Editura Stadion, 1986

15. ȘICLOVAN I. – Teoria educației fizice și sportive