Aspecte ale Parazitarii cu Nematode la Populatia din Judetul Arges

CAPITOLUL I

ÎNCRENGĂTURA NEMATODA – CARACTERE GENERALE

1.1. Încrengătura Nematoda – definiție și istoric

Nematodele (gr. nema; nematos = ață, filament; eidos = aspect) sunt nevertebrate cilindrice și circulare în secțiune transversală, care au corpul acoperit cu o cuticulă groasă, întotdeauna lipsită de celule ciliate, filamentoase, lungi, adesea subțiri. Cuticula prezintă o falsă striațiune inelară superficială, ea formând peri, solzi. Ectodermul este celular sau sincițial. Sub el se află musculatura, formând împreună teaca musculo-cutanată. Tubul digestiv este complet.

Sistemul excretor este derivat din tipul protonefridian, fără celulă cu flamură vibratilă. Sexele sunt separate, puține specii sunt hermafrodite sau parteneogenetice. Creșterea se face prin năpârliri. Nematodele sunt frecvent incolore și transparente, unele specii au în intestin granule brune, iar cele care se hrănesc cu alge, pigment verde.

Sunt specii acvatice (marine și dulcicole) și terestre; libere, parazite, saprozoice sau coprofage, de dimensiuni foarte variate, unele microscopice, altele ajungând până la 1-2 m lungime și 5-6 mm grosime (excepțional până la peste 8 m lungime cum este Placentonema gigantissima), parazită în plancenta cașalotului Physeter catodon.

Formele marine sunt specializate fiind considerate mai primitive decât cele de apă dulce și terestre. Speciile de apă dulce sunt mai omogene și se disting cu dificultate. Se cunosc aproximativ 12.000 de specii, însă unii zoologi estimează că numărul lor ar putea ajunge la 500.000.

Daunele produse plantelor de cultură, animalelor și omului fac din nematode cel mai important grup de animale. Linné punea nematodele intestinale mari alături de alți viermi paraziți în ordinul Intestina din clasa

Vermes. Goeze este cel care deschide însă studiul nematodelor parazite spre

sfârșitul secolului al-XVIII-lea. După el urmează numeroase studii de bază, între care cele ale lui Rudolphi, care dă grupului denumirea de Nematoidea.

Studiul nematodelor parazite ia o amplă dezvoltare în secolul al-XIX-lea, în primul rând prin contribuția școlii lui Leuckart, apoi datorită unor mari nematodologi ca Grassi, Schneider.

Fiind una dintre cele mai importante grupe de animale, astăzi pot fi citați numeroși cercetători care au publicat sute de lucrări despre nematode. În prezent literatura despre nematode este vastă atât în ceea ce privește formele parazite cât și cele libere.

1.2. Morfologia externă

Corpul este în general, filamentos și ascuțit la ambele capete la Ascaris, Enterobius (fig. 1.1.) și la numeroase nematode libere (Rhabditis, Plectuset etc.), circular în secțiune transversală.

Unele femele ale nematodelor fitoparazite sunt piriforme prin dezvoltarea excesivă a gonadelor și anexelor lor (Meloidogyne, Heterodera). Există specii cu forme aberante (Draconematidae) care posedă peri ambulatori, iar prin modul lor de înaintare, amintesc de omizile geometridelor (cotari). Dimensiunile variază de la 100-200 µ până la câțiva m.

Nematodele nu au regiunea cefalică bine diferențiată, dar creierul este situat anterior, iar organele de simț concentrate în jurul gurii.

Se recunoaște o regiune ventrală, caracterizată prin prezența unui por excretor, orificiului vulvar și anusului. Porul excretor este în general, situat în partea anterioară, vulva este la mijlocul corpului la indivizii cu două gonade și anterioară la cei cu gonadele impare.

Gura situată anterior, anusul posterior. Planul de structură general al nematodelor corespunde celui al simetriei bilaterale. La nematode se observă însă organe perechi din care o parte se pot reduce sau lipsi (asimetrie). Există o tendință de aranjare radială sau biradială a unor organe în jurul gurii.

Fig. 1.1. Enterobius vermicularis (femelă și mascul)

https://www.google.ro/search?q=morfologie+externa+ascaris&biw=1047&bih=484&source=lnms&tbm=i

1.3. Organizația internă

Tegumentul. Peretele corpului nematodelor este format din cuticulă, epidermă sau hipodermă și un strat de musculatură. Cuticula poate fi extrem de complicată la unele specii (Ascaris). Ea permite unele schimburi necesare pentru respirație, excreție și echilibrul ionic. În structura cuticulei s-au identificat multe substanțe: proteine (o proteină asemănătoare keratinei, o proteină fibrilară sulfuroasă, o proteină asemănătoare colagenului), lipide și carbohidrați. La Ascaris s-a descris o chinonă (proteină tanată) cu rezistență față de sucurile digestive ale gazdei. Cuticula poate fi ornamentată cu peri, spini, solzi.

Epiderma sau hipoderma este formată la majoritatea nematodelor dintr-un strat de celule epiteliale cu limite celulare. La speciile mari, parazite, membranele celulelor sunt distincte la formele tinere, la indivizii adulți există tendința de a forma un sincițiu (Ascaris, Parascaris equorum).

Epiderma formează patru îngroșări longitudinale care proemină în cavitatea corpului: una medio-dorsală, una medio-ventrală și două laterale mai puternice. În tegument sunt localizate glande care au probabil originea în ectoderm.

Glandele caudale sunt prezente la nematodele libere și lipsesc la majoritatea celor parazite. Sunt situate la extremitatea posterioară și secretă o substanță ce se solidifică în contact cu aerul și fixează animalul de suport, acesta mișcându-se ondulatoriu în jurul punctului de sprijin, ceea ce influențează planul de structură.

Aceste glande sunt asemănătoare glandelor pedioase ale gastrotricilor și rotiferilor. O altă categorie de glande sunt fasmidele care caracterizează subclasa Phasmidia și sunt reprezentate printr-o pereche de glande unicelulare, postanale și laterale. Ele sunt organe de simț sau organe glandulare de simț cu inervație. În unele cazuri sunt reduse la papile.

Musculatura se găsește sub hipodermă. Ea este formată dintr-un strat de celule mioepiteliale cu orientare longitudinală, separate de îngroșările epidermice în patru câmpuri musculare: două câmpuri musculare latero-dorsale și două câmpuri musculare latero-ventrale. Fibrele musculare sunt celule fusiforme, cu un număr mare de miofibrile striate așezate la periferia celulei. Prin liniile laterale trec canalele excretoare, iar prin linia medio-dorsală și medio-ventrală, cordoane nervoase.

Prezența cuticulei a determinat dispariția musculaturii circulare. Prin contracțiile musculaturii longitudinale corpul se încolăcește, antagoniștii sunt cuticula și presiunea lichidului pseudocelian.

Cavitatea corpului este un pseudocel spațios derivat din blastocel obișnuit, este limitat de o membrană pseudocelomică, plin de un lichid ce conține un țesut fibros, puține celule mezenchimatice și substanțe toxice hemolitice. La speciile parazite s-au găsit celomocite sau atrocite (celulele lui Nasonov); celule gigantice, asociate cu canalele excretoare, acestea sunt

fagocitare sau excretoare, se pare că au și funcție oxidativă prin enzimele (fosfataze) pe care le elaborează.

Sistemul nervos. Sistemul nervos central este format dintr-un inel periesofagian, doi sau mai mulți ganglioni cervicali asociați acestuia și un sistem de nervi longitudinali. Inelul nervos este predominant alcătuit din fibre nervoase, corpii celulelor nervoase localizați în special în ganglioni. De la ganglionii laterali pleacă nervi micști (motori și senzitivi) la papilele cefalice și amfidii. Posterior pornesc patru nervi longitudinali: unul dorsal, unul ventral și doi laterali. Nervul dorsal este situat în linia hipodermică dorsală.

Cel mai important însă este nervul ventral din linia mediană ventrală care dă nervi la intestin, la organele copulatoare și se termină în ganglionul anal. Acest nerv este senzorial și motor, pe când cel dorsal este motor. La unele nematode (Ascaris) între trunchiurile longitudinale sunt comisuri semicirculare. Se cunoaște puțin despre fiziologia sistemului nervos. Acetilcolina produce contracția musculară, dar nu există colinesterază încât contracțiile sunt prelungite.

Organele de simț. Nematodele libere au mai multe organe de simț față de cele parazite care au mai puține. Organele de simț sunt în special sub formă de papile și peri tactili. La unele dintre ele mai pot exista organe de simț chemoreceptoare caracteristice: amfide și fasmide. Amfidele se găsesc sub forma unor pungi simple formate din celule glandulare și nervoase, cu un orificiu extern și un canal. Acestea sunt situate în partea anterioară a corpului câte una lateral având rol chemoreceptor. Amfidele sunt mai dezvoltate la speciile acvatice și reduse la speciile terestre și parazite. Puține specii acvatice au ochi și care sunt sub formă de cupă pigmentară oculară cu lentilă cuticulară. Fasmidele sunt situate posterior fiind reprezentate printr-o pereche de glande unicelulare, postanale și laterale. Având un rol probabil tactil.

Sistemul digestiv este complet. Tubul digestiv este constituit din orificiul bucal, cavitatea bucală și faringele stomodeal, intestinul mediu (endodermic),

rectul protocdeal sau cloaca și orificiul anal. Orificiul bucal este în partea anterioară, terminal, primitiv cu 6 buze, reduse la 3 sau multiplicate secundar.

Cavitatea bucală este înarmată cu dinți (Haemonchus, Delafondia), stileți la speciile parazite la plante, care servesc la perforarea și prinderea de țesuturile parazitare. Din cauza modului de hrănire la Ascaris lipsește cavitatea bucală cu capsula ei chitinoasă.

Urmează faringele sincițial, musculos glandular, care în secțiune transversală are lumenul triunghiular, unul din unghiuri fiind direcționat pe linia medio-ventrală. El este căptușit de cuticulă și în pereții săi se află o glandă dorsală sau două glande subventrale faringiene. Acestea secretă o enzime ce servește la penetrarea în țesuturile gazdei, în procurarea hranei și predigerarea ei.

Complexul nervos esofago-simpatic coordonează sugerea sau aspirarea de către acest organ musculos. La unele specii faringele prezintă unul sau mai mulți bulbi musculoși, separați prin clape. Între faringe și intestin se găsește o valvă. Peretele intestinal este format dintr-un strat de celule epiteliale; acestea pot prezenta microvili, care la Ascaris constituie un platou striat.

Rectul este enctodermic și căptușit de cuticulă. La speciile parazite există glande unicelulare rectale. Rectul se deschide la exterior prin anus, subterminal, ventral la femelă. La mascul, rectul formează o cloacă, în care ajunge și conductul genital.

Digestia este puțin cunoscută, celulele intestinale sunt polivalente, ele secretă enzime pentru digestia extra- și intracelulară și sunt reabsorbante. În ele se acumulează substanțele nutritive de rezervă și chiar deșeurile metabolice sub formă de cristale.

Glicogenul și lipidele din celulele intestinale sunt folosite în perioadele de lipsă de hrană și năpârlire. Speciile parazite elimină în gazdă, pe lângă protează, care digeră hrana parțial extrapectoral și antienzime (antitripsice și antipepsice) care inhibă enzimele gazdei; ele au un rol în protejarea parazitului, însă perturbă funcțiile gazdei.

Sistemul circulator și respirator lipsesc.

Respirația este tegumentară, aerobă la speciile libere și la cele parazite în organe puternic oxigenate (plâmâni, sânge) și predominant anaerobă, la nematodele intestinale. La nematodele parazite în intestin, respirația se face prin descompunerea anaerobă a glicogenului din care, pe lângă energia necesară proceselor vieții, rezultă și dioxid de carbon, hidrogen, precum și acizi organici ca acidul valerianic, lactic. Aceștia din urmă sunt toxici și acționează dăunător asupra gazdei.

Sistemul excretor. Nematodele marine, primitive au un sistem excretor glandular, celelalte au un sistem excretor tubular, derivat din cel protonefridian. Tipul gladular este reprezentat prin 1-2 celule glandulare (renete sau glande ventrale), situate în dreptul trecerii faringelui în intestin. Canalul se deschide printr-un por median ventral, anterior.

Reprezentanții ordinului Phasmidia au un sistem nervos tubular, în formă de H, săpat într-o celulă gigantică în liniile laterale, nucleul se află în partea care unește canalele longitudinale, din acesta pornește un canal excretor scurt, deschiderea sa este în treimea anterioară pe linia median ventrală. Rabditidele au un sistem excretor în formă de H, asociat cu 2 renete. Între aceste două tipuri există forme intermediare. Renetele apar în cursul dezvoltării nematodelor cu sistem excretor tubular, ceea ce ar confirma că renetele sunt primitive.

Sistemul genital este bine dezvoltat și tubular. Sexele sunt separate, rar sunt specii hermafrodite proterandice (Caenorhabditis elegans). La nematode sunt și cazuri de intersexualitate. Există un dimorfism sexual accentuat, masculii fiind mai mici decât femelele și cu partea terminală răsucită în spirală ventrală (Ascaris, Trichiuris).

Nematodele de apă dulce și terestre au tendința de a fi predominant femele partenogenetice; în acest caz poate exista un ciclu heterogonic, în care generații partenogenetice alternează cu generații bisexuate. Gonadele sunt tubulare, una din gonade poate să dispară mai mult sau mai puțin complet.

La majoritatea nematodelor celulele germinative proliferează la extremitatea terminală a gonadelor, într-o scurtă zonă germinativă.

Sistemul genital mascul. Mulți masculi au un singur testicul, tip monorchic, dar unii au un testicul anterior și altul posterior, tip diorchic. Testiculul constă dintr-o zonă germinativă, un canal deferent cu celule plate, în care se maturizează gameții, vezica seminală cu pereții glandulari și canalul ejaculator, care se deschide în rect sau în cloacă. Spermatozoizii sunt atipici, fără flageli și cu mișcări amiboide. Majoritatea masculilor au un aparat copulator, format din 1-2 spiculi copulatori cuticulari cu mușchi retractori și protractori. La unele specii există o bursă copulatoare cu lățiri aliforme și creste de susținere cu rol în acuplare (Bunostomum, Hoemonchus, Heligmasomum).

Sistemul genital femel. Multe specii au două ovare, tip didelfic, două oviducte, două utere care se unesc într-un vagin musculos ce se deschide printr-un orificiu medio-ventral (vulva), prevăzut cu mușchi dilatatori.

Uterul posedă o zonă glandulară care formează membrana sau coaja oului, ornamentată. Partea terminală superioară a uterului servește ca receptacul seminal, ouăle fiind fecundate atunci când trec prin el, pe măsură ce ele înaintează în uter se înconjoară de o membrană groasă. Prima parte a dezvoltării embrionare are loc în uter, la formele ovovipare ajung la stadiul de larvă.

Sistemul reproducător. Nematodele se reproduc numai pe cale sexuală. Fecundația este internă. Se cunosc cazuri de hermafroditism (Rhabditis) și de parteneogeneză. Numărul ouălor depuse variază cu specia, este mic la nematodele libere (Monochus depune 40 de ouă în aproximativ 4 săptămâni) și mare la speciile parazite ( hiperfecunditate) unde Ascaris depune în timpul vieții circa 27 de milioane de ouă, adică 200.000/zi, iar Enterobius vermicularis depune 5.000 – 17.000/zi.

Oul este alecit, are o coajă groasă, formată din trei membrane: lipidică, chitinoasă și proteică. Ouăle sunt depuse nesegmentat la Ascaris, cu un început

de segmentare la Ancylostoma, cu segmentare avansată la Enterobius și cu

embrionul complet format la Wuchereria. Puține specii sunt vivipare (Trichinella spiralis). Segmentarea este determinată și în mozaic. Primordiile

genitale apar timpuriu din celule somatice. Se formează o celoblastulă, iar gastrulația are loc prin epibolie. Blastocelul rămâne un pseudocel. În embriogeneză mezodermul larvar nu formează o cavitate, se aplică pe ectoderm și dă musculatura.

Dezvoltarea postembrionară se face, în general, cu 4 stadii larvare, separate prin năpârliri. Stadiul trei larvar este cel mai important pentru că el poate rămâne sub învelișul stadiului precedent (larvă inchistată) care rezistă la schimbările de mediu. La formele parazite, larva din stadiul al treilea este stadiul infestant prin intermediul gazdei intermediare (fig. 1.2.).

Ecologie

Nematodele cuprind foarte multe specii al căror mod de viață este variabil. Mai mult de jumătate din nematodele cunoscute trăiesc libere în apa dulce, în apa de mare, în sol, în materii organice. Aceste nematode libere se caracterizează prin talia lor mică, prin prezența unor organe de simț, a unor peri și spini cu rol de locomoție etc.

Trăiesc și în biotopi extremi: ape termale până la la 53 °C, Turbatrix aceti trăiește în oțet, suportând un pH între 2,5 – 13,5% acid acetic (fig. 1.2.). Hrana lor este constituită din particule mărunte, bacterii, levuri, hife de ciuperci, substanțe organice în descompunere și participă la formarea humusului.

Multe nematode de apă dulce și terestre sunt cosmopolite, fiind transportate în stadiu de ou sau inchistate pe rădăcinile plantelor, pe picioarele sau penele păsărilor, pe blana mamiferelor terestre sau acvatice, sau purtate de către vânt. Multe specii intră în procesele naturale și artificiale de epurare a apelor. Durata de viață a nematodelor la om variază: Ascaris lumbricoides trăiește câteva luni (fig. 1.3.), Trichiuris trichiura câțiva ani, Ancylostoma duodenale poate persista în organismul gazdă mai mult de 15 ani (Simona Rădulescu, 2000).

Fig. 1.2. Turbatrix aceti în oțet

https://www.google.ro/search?q=turbatrix+aceti&biw=1047&bih=484&source=lnms&sa=X&ei=aEiOVfbxEoTXUerkk5AB&ved=0CAUQ_

Fig. 1.3. Imagine endoscopică cu Ascaris lumbricoides în intestin

https://www.google.ro/search?q=ascaris+la+om&biw=979&bih=452&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=6k-ZVY2-EcjaUZ6tg-gC&ved=

1.4. Sistematică

Nematodele sunt clasificate diferit în funcție de autori. În ultimul timp nematodele au fost ridicate la rang de încrengătură și împărțite în două clase. Adenophorea (Aphasmidia) și Secernentea (Phasmidia).

CAPITOLUL II

PRINCIPALELE SPECII DE NEMATODE PARAZITE

2.1. ASCARIS LUMBRICOIDES (limbricul) (fig. 2.4.) prezintă următoarea încadrare sistematică:

Îngrengătura NEMATODA

Clasa SECERNENTEA

Ordinul ASCARIDIDA

Familia ASCARIDIDAE

Genul ASCARIS

Specia: Ascaris lumbricoides (Carl Linné, 1758)

Boala: ascaridioză

Gazda: omul

Fig. 2.4. Femelă și mascul de Ascaris lumbricoides

https://www.google.ro/search?q=poze+ascaris&biw=1047&bih=484&source=lnms&tbm=isch&

2.1.1. Morfologie și răspândire

Ascaris Lumbricoides este unul dintre cei mai mari și mai comuni paraziți întâlniți la oameni. Se estimează că aproximativ 25% din populația umană este infestată cu acest nematod.

Deși mortalitatea și morbiditatea datorate ascaridiozei sunt relativ scăzute, numărul absolut al cazurilor clinice și fatale este ridicat. Mortalitatea anuală globală prin ascaridioză a fost evaluată la 20.000 de cazuri, datorită în principal complicațiilor, iar morbiditatea anuală la 1.000.000 de cazuri datorită manifestărilor pulmonare și malnutriției.

Ascaridul este un nematod de culoare alb-gălbuie, uneori roz, cu capetele ascuțite. Este cel mai lung vierme cilindric al omului. Prezintă dimorfism sexual, femela fiind mai mare decât masculul.

Sexele sunt separate, deosebindu-se cu ușurință. Femela măsoară 20-25 cm lungime, 5-7 mm grosime și are ambele extremități drepte. Masculul este mai mic, măsurând 15-20 cm lungime și 2-4 mm grosime și extremitatea posterioară se curbează ventral (fig. 2.5.) (Simona Rădulescu, 2000).

Fig. 2.5. Morfologia internă la Ascaris lumbricoides (A. mascul adult, B. femelă adult)

https://www.google.ro/search?q=poze+femela+si+mascul+de+ascaris+lumbricoides&biw=1047&bih=484&source=lnms&t

Ca și alte nematode, ascarizii au un aparat digestiv complet. Orificiul bucal situat la extremitatea anterioară este prevăzut cu 3 buze cu marginile dințate, iar orificiul anal este situat subterminal, ventral.

Oul fecundat în momentul depunerii este sferic sau ușor oval, măsurând 65-75μ /30-50μ și are următoarea structură: la exterior are un înveliș albuminos și mamelonat servind de membrană protectoare auxiliară. Sub el se găsește un strat incolor, relativ gros, neted, apoi o membrană internă subțire, impermeabilă.

Aceste membrane adăpostesc în interior celula ou rotundă, care nu umple complet oul lăsând un spațiu liber la extremități. În lipsa masculului, femela depune ouă nefertile, care sunt mai alungite (88-93μ /38-40μ), (fig. 2.6.).

În interior, acestea conțin o masă dezorganizată de granule ce umplu complet oul. Atât ouăle fertile, cât și cele nefertile au o culoare galben-brună atunci când sunt evacuate din organismul gazdei o dată cu materiile fecale. Ouăle fertile sunt eliminate în stadiul unicelular.

Ouăle de A. lumbricoides rezistă la temperaturi scăzute, la desicație și la putrefacție, rămânând viabile pe sol mai mult de un an. La temperaturi între 22-23 °C un ou se dezvoltă în decurs de 3-4 săptămâni, în condiții de umiditate și umbră.

F

Fig. 2.6. Stadii ale ouălor de Ascaris lumbricoides (fertile, decorticate, embrionate, nefertile)

https://www.google.ro/search?q=poze+femela+si+mascul+de+ascaris+lumbricoides&biw=1047&bih=484&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=

2.1.2. Ciclul de viață

Paraziții adulți trăiesc în lumenul intestinului subțire, cei mai mulți în jejun unde se prind de mucoasă cu ajutorul capsulei bucale (fig. 2.7.). În situația în care în intestin există cel puțin un mascul, femela depune ouă (aproximativ 200.000/zi) fertilizate care ajung odată cu produsul fecal în mediu. În absența masculului, femela depune ouă nefecundate, care nu au capacitate infestantă. Ouăle neembrionate ajung în mediul extern odată cu excrementele gazdei, acestea nu evoluează ci se dezintegrează.

Ouăle fertilizate sunt ușor rotunde sau ușor ovoidale având aproximativ 67-75µm. Ele au un perete gros, la suprafață existând un înveliș albuminoid, neregulat. Evoluția ouălelor fertilizate (embriogeneza) se desfășoară obligatoriu pe sol.

Etapa de evoluție pe sol conferă ascarizilor statutul de geohelminți. În condiții de umbră, umezeală și temperatură favorabilă (20-30 °C) embriogeneza durează aproximativ 2-4 săptămâni. În condiții de temperatură mai scăzută, ea poate dura câte luni. În condiții de umezeală și umbră, ouăle embrionate pot rămâne viabile chiar peste un an. Uscăciunea și acțiunea directă a soarelui pot distruge relativ ouăle embrionate.

Ele pot fi înghițite de om prin consum de apă contaminată, fructe și legume nespălate, mâini murdare etc. În intestinul subțire, din ouăle embrionate

eclozează larve care invadează mucoasa intestinală și ajung, pe calea circulației portale și limfatice, în ficat. Aici suferă un prim ciclu larvar de maturație, cu durata de 4 zile, unde crește atingând aproximativ 400µm.

Apoi, pe calea circulației sistemice, ajung în plămâni. Urmează un nou ciclu larvar de maturație, cu o durată de 10-14 zile, ajungând la dimensiuni de aproximativ 1 mm și chiar mai mari, după care larvele străbat peretele alveolar și urcă prin arborele bronșic prin trahee până la faringe.

De aici, pot fi eliminate odată cu sputa prin tuse sau sunt înghițite. Ajungând din nou în intestinul subțire, din larve se dezvoltă viermii adulți, și

ciclul se reia. Din momentul ingestiei, ouăle infestante au nevoie de 2-3 luni ca să evolueze până la stadiul de viermi adulți. Durata de viață a unui vierme adult este de 1-2 ani. Migrarea obligatorie prin plămâni poartă numele de ,,ciclu perienteric”.

Fig. 2.7. Ciclul de viață la Ascaris lumbricoides

https://www.google.ro/search?q=ascaridioza&hl=ro&biw=1047&bih=484&site=webhp&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=iXe

2.1.3. Patologie

Răspunsul gazdei față de parazit diferă în cele două faze, tisulară și intestinală, prin intensitatea și tipul reacțiilor. În infecția inițială, trecerea larvelor prin ficat și plămân nu provoacă manifestări patologice semnificative, în afara cazului când migrează simultan sute de larve.

În manifestările care survin ulterior, migrarea larvelor produce reacții tisulare intense, chiar în cazul implicării unui număr mic de larve ca urmare a sensibilizării gazdei față de produsele metabolismului lor. Trecând prin mucoasa

intestinală, unele larve provoacă un infiltrat eozinofilic focal și formarea în jurul lor a unor granuloame cu eozinofile, neutrofile și histocite.

Reacțiile de hipersensibilizare sunt mai intense în timpul migrării larvelor prin plămân, când prezența lor în alveole și lezarea țesutului pulmonar provoacă un infiltrat cu polimorfonucleare și eozinofile, denumit sindrom Löeffler. De fapt acest sindrom reprezintă combinarea leziunilor directe provocate de larve ale țesutului pulmonar (hemoragii și exsudat alveolar), cu răspunsul imun al gazdei (infiltratul inflamator al țesutului peribronșic).

Severitatea reacției gazdă față de larvele migratorii este de obicei proporțională cu intensitatea infecției și cu gradul de sensibilizare provocată de infecțiile anterioare. În timpul migrării larvelor de Ascaris, reacțiile locale pot fi acompaniate de reacții generale de hipersensibilitate cum sunt: astmul bronșic infiltratul pulmonar eozinofilic fugace, endemul angioneurotic și urticaria.

Față de parazitul adult, gazda manifestă o toleranță mai mare. Adultul nu pare a fi afectat de mișcările peristaltice, situându-se în apropierea peretelui intestinal. Înaintează cu mișcări spiralare și are tendința de a se strecura prin orificii ca ampula Vater sau apendice. La majoritatea pacienților cu ascaridioză s-a constatat prin examen radiologic o îngroșare a pliurilor mucoasei jejunale.

Este posibil ca această hipertrofiere să contribuie la producerea obstrucției intestinale întâlnită uneori în ascaridioză (Simona Rădulescu, 2000).

2.1.4. Manifestările clinice

Variază în funcție de stadiul și intensitatea infecției și de natura reacției gazdei. În timpul fazei de migrare, simptomele și semnele abdominale sunt neînsemnate.

Ascarioza pulmonară. Manifestările clinice cele mai frecvente sunt cele pulmonare care variază de la tuse ușoară seacă, până la cele de pneumonie cu dispnee, tuse, durere retrosternală, febră moderată, excepțional hemoptizie și erupții cutanate. La examenul radiologic se constată opacități pulmonare labile, care dispar după câteva zile. Prezența larvelor în spută și eozinofilia confirmă

etiologia parazitară. Aceste simptome durează circa 1-2 săptămâni, după care dispar spontan.

Ascarioza intestinală: În faza de localizare intestinală manifestările clinice sunt condiționate de încărcarea parazitară. Tabloul clinic este dominat de semnele digestive: anorexie, dureri abdominale, vomismente, diaree sau constipație, cu răsunet posibil asupra echilibrului nutrițional.

2.1.5. Complicațiile ascaridiozei

Aceste complicații sunt datorate dimensiunilor mari și tendințelor gregare și migratorii ale paraziților adulți. Atunci când sunt mai mulți paraziți, aceștia se adună formând ghemuri, care pot provoca obstrucție intestinală în zona ileo-cecală (fig. 2.8.). Cei mai expuși acestor complicații sunt copiii, la care concură doi factori: dimensiunea mai mică a lumenului intestinal și infecția masivă

În majoritatea cazurilor, copiii sunt infestați cu mai puțin de 20 de ascarizi; sunt însă citate cazuri cu peste 2.000 de exemplare de indivizi.

Debutul este brusc, cu dureri abdominale severe și vomă. Simptomele urmează cursul similar unei obstrucții intestinale de altă etiologie. Netratată, obstrucția intestinală conduce la gangrena intestinului, urmată de perforație și peritonită.

Fig. 2.8. Localizarea obstrucției intestinale

https://www.google.ro/search?q=ascaris+la+om&biw=979&bih=452&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=6k-ZVY2-EcjaUZ6tg-gC&ved

La copii, incidența obstrucției intestinale este de două cazuri la 1.000 de cazuri de ascaridioză. Migrarea poate fi provocată de unele medicamente, în special antihelmintice și anestezice sau de alimente condimentate, precum și de febră. Migrarea paraziților adulți în intestin, denumită și eratism se acompaniază de spasme datorate iritării terminațiilor nervoase din peretele intestinal și efectului toxico-alergic al metaboliților, putând fi la originea unui ileus acut.

Ileusul perturbă vascularizarea peretelui intestinal, antrenând necroza lui, urmată de perforație și ieșirea parazitului în cavitatea peritoneală, provocând peritonită. Pătrunderea ascarizilor în căile biliare provoacă icter mecanic, dar atunci când părăsește vasul biliar intră în țesutul hepatic, determinând un abces hepatic. Ascarizii migrați în ductul pancreatic provoacă o pancreatită, iar dacă

pătrund în apendice, determină inflamarea acestuia. Migrarea prin faringe în cavitatea nazală și bucală poate provoca asfixie. Alergenul ascaridian este unul dintre cele mai puternice alergene de origine parazitară ale cărui proprietăți fizico-chimice și biologice sunt cunoscute în prezent. Expunerea la alergenul ascaridian produce reacții de hipersensibilizare în plămân, conjunctivite, mucoasă intestinală și piele. Reacțiile cele mai frecvent întâlnite sunt urticaria, diareea, durerile abdominale, conjunctivita, edemul facial.

2.1.6. Diagnosticul

La Ascaris lumbricoides diagnosticul se realizează prin decelarea parazitului adult, a larvelor sau a oului.

Adultul poate fi eliminat prin anus și excepțional prin cavitatea bucală. Poate fi descoperit în intestinul subțire în timpul unei intervenții chirurgicale abdominale sau cu prilejul unui examen radiologic.

Larvele pot fi găsite în spută sau sucul gastric între zilele 8-16 de la infectare, iar ocazional pot fi întâlnite în materialul bioptic din ficat sau plămân. Ouăle apar în fecale după 60-70 de zile de la expunerea la parazitoză. Ele se evidențiază mai bine printr-o metodă de concentrare: sedimentare simplă

sau metoda Kato-Miura. Prezența paraziților de același sex poate pune probleme

de diagnostic: masculii nu produc ouă, iar ouăle produse de femele nefecundate sunt atipice, greu de recunoscut. Uneori ascarizii pot fi puși în evidență de un examen radiologic în special, după administrarea de barium, fie ca imagini negative, fie după ce au înghițit și paraziții barium.

Examenul sputei arată prezența eozinofilelor, a cristalelor Charcot-Leyden și chiar a larvelor. Eozinofilia poate fi ridicată în decursul fazei migratorii a parazitului (30-50%), dar descrește rapid în timpul fazei intestinale. După 60 de zile nu depășește 10%. Infecția cu stadiul adultul este pusă în evidență prin examene coproparazitologice, de preferință prin probe de concentrare, ce permit

evidențierea ouălor.

Eliminarea întâmplătoare a unui exemplar adult indică medicului și pacientului existența parazitozei și necesitatea tratamentului, deși dacă pacientul nu provine dintr-o endemicitate ridicată, este posibil ca acel exemplar să fi fost unicul. Diagnosticul de laborator presupune examenul microscopic al materiilor fecale prin una din metodele de concentrare. Ouăle vor fi ușor recunoscute datorită caracterelor morfologice.

2.1.7. Tratamentul

Pentru ascaridioza pulmonară nu există tratament specific. De cele mai multe ori nici nu este necesar; în cazurile severe, majoritatea simptomelor, care sunt datorate hipersensibilizării răspund bine la corticoterapie.

Ascaridioza intestinală trebuie tratată de îndată ce este diagnosticată sau chiar bănuită. Este știut faptul că prezența unor paraziți imaturi sau a masculilor nu poate fi diagnosticată prin examen coprologic, dar riscul unor complicații serioase există întotdeauna, chiar într-o infecție cu un singur exemplar.

Tratamentul ascaridiozei necomplicate constă în administrarea unui

antihelmintic: Mebendazol (Vermox), (200mg/zi) sau Albendazol (Zentel), (10mg/zi) timp de 3 zile. În complicații, cum sunt ocluzia intestinală sau biliară, este mai indicată administrarea derivaților de Piperazină (citratul sau adipatul)

care paralizează viermii. Se administrează în doză zilnică de 75mg/kg, cu o doză

maximă individuală de 4g la adult și 2g la copii sub 20kg, timp de două zile. Eficacitatea unui tratament cu doză unică este de 70-80%, dar tratamentul în 2 zile consecutive ridică la 90% rata de vindecare. Ca medicație alternativă se mai utilizează și Levamisol sau Pirantel.

Levamisol (Decaris) este un puternic inhibitor al activității fumaratreductazei, enzimă esențială în metabolismul hidrocarbonaților la A. lumbricoides. Se folosește în doză unică de 150 mg pentru adulți și 5 mg/kg la copii. Eficacitatea este între 77-90%.

Pirantel (Combantrium) este o amidină ciclică care acționează asupra transmisiei neuromusculare din Ascaris, provocând paralizia spastică a viermelui. Se administrează în doză unică de 10mg/kg. Eficacitate tratamentului este de 90%.

2.1.8. Prognosticul

Prognosticul ascariozei intestinale este în general bun. În cazul obstrucției cronice a ductelor, prognosticul este determinat de promptitudinea diagnosticului și a tratamentului. Prognosticul este rezervat în invaziile larvare masive ale plămânului în caz de hipersensibilizare.

2.1.9. Epidemiologie

Ascaridioza este una dintre cele mai răspândite infecții parazitare, aproape un sfert din populația globului fiind infestată. Rezervorul de infecție este reprezentat de omul purtător al paraziților adulți de ambele sexe, care elimină ouă fecundate. Deși mortalitatea și morbiditatea datorate ascaridiozei sunt relativ scăzute, numărul absolut al cazurilor clinice și fatale este ridicat.

Mortalitatea anuală globală prin ascarioză a fost evaluată la 20.000 cazuri, datorită, în principal, complicațiilor iar morbiditatea anuală la 1.000.000 de cazuri, datorită manifestărilor pulmonare și malnutriției. Prevalenta globală a ascariozei depinde mai mult de condițiile socio-economic, decât de condițiile ecologice locale. Ascaridioza este o infecție endemică cu o prevalență aproape

stabilă datorită înaltului potențial reproducător al parazitului, contaminării intense, a mediului și ușurinței reinfectării. O singură femelă de Ascaris elimină 200.000 ouă/zi și în ciuda unor pierderi masive ale afectivității și viabilității, un gram de pământ contaminat conține câteva sute de ouă infecțioase.

Ouăle nu sunt embrionate, deci nici infecțioase în momentul eliminării odată cu materiile fecale. Embrionarea lor are loc în mediul extern, pe sol. În climatul temperat, în sezonul cald, acest proces necesită circa 30 de zile; la

temperaturi mai scăzute se poate prelungi timp de mai multe luni. Răspândirea ouălor în mediul extern este favorizată de lipsa instalațiilor sanitare, prin dejecțiile persoanei parazitate depuse pe sol și astfel poluând mediul, prin muște, apa ploilor, vânt etc. Omul se infectează prin alimente, în special fructe, zarzavaturi, legume sau apă contaminată de ouăle de A. lumbricoides.

2.1.10. Profilaxia

Se realizează prin:

igiena individuală;

igiena adecvată mâinilor și alimentelor;

evitarea utilizării îngrășământului natural;

evitarea contactului cu solul și fecalele umane sau animale;

controlul periodic al animalelor de casă.

Măsurile de prevenire a răspândirii ouălor sunt condiționate de nivelul igienei sanitare a populației dintr-o zonă, în special, cel legat de sistemele de canalizare a apei și rezidurilor. În lipsa acestor măsuri tratamentul în masă nu are eficacitate asupra parazitului.

Ascaridioza, fiind o infecție răspândită de oameni, poate fi teoretic prevenită. În realitate, în multe țări este o infecție care dispare numai o dată cu îmbunătățirea nivelului igienico-sanitar, fără a mai fi nevoie de măsuri specifice de combatere.

2.2. ENTEROBIUS VERMICULARIS

Enterobius vermicularis (oxiurul) (fig. 2.9.) prezintă următoarea încadrare sistematică.

Încrengătura NEMATODA

Clasa SECERNENTEA

Ordinul OXYURIDEA

Familia OXYURIDAE

Genul ENTEROBIUS

Specia: Enterobius vermicularis, Carl Linné, 1758

Boala: oxiuroză, enterobioză

Gazda: omul

Fig. 2.9. Enterobius vermicularis (M-mascul, F-femelă)

https://www.google.ro/search?q=referate+oxiurul&biw=1047&bih=484

2.2.1 Morfologie și răspândire

Enterobius vermicularis este un parazit obișnuit al omului. Parazitul este întâlnit pe tot globul, numărul persoanelor infestate anual fiind estimat la circa 200 de milioane. Este mai mult decât comun, mai ales în regiunile temperate din Europa de Est și America de Nord și relativ mai rar la tropice.

Spre deosebire de țările cu climă temperată, regiunile tropicale sunt relativ puțin afectate de oxiuroză deoarece copiii poartă haine mai puține, se scaldă frecvent, iar expunerea la soare distruge ouăle oxiurilor. E. vermicularis este un nematod mic, alb gălbui. Femela are 8-13 mm lungime și 0,3-0,5 mm în diametru, iar extremitatea posterioară este extinsă într-o coadă lungă, subțire și

ascuțită de unde denumirea de oxiur (din greaca oxys-ascuțit, oura-coadă). Coada ocupă o treime din lungimea totală a corpului.

La femelă aparatul reproducător este dublu, de tip tubular, fiind compus din două ovare (anterior și posterior), două utere (anterior și posterior), un vagin și o vulvă. Vulva cu buze proeminente se deschide la nivelul treimii anterioare a corpului. Cea mai mare parte a corpului la femelă este ocupată de uterul pereche plin cu ouă.

Masculul este mai mic, măsurând 0,9-3,8 mm lungime și 0,1-0,2 mm în diametru, cu extremitatea posterioară curbată anterior și ventral. Aparatul reproducător al masculilor este format din testicul, duct deferent, veziculă seminală, duct ejaculator, spicul și cloacă.

Au la extremitatea posterioară creste caudale (aripi caudale), 4 perechi de papile caudale (papile genitale). Capătul anterior este înconjurat de o expansiune cuticulară, denumită buton cefalic (aripi cefalice), care are rolul de a fixa parazitul de mucoasa intestinală a omului.

Pe toată lungimea corpului cuticula are două îngroșări care în secțiune transversală apar ca două creste diametral opuse, elemente caracteristice în recunoașterea parazitului pe piesele anatomo-patologice (fig. 2.10.).

Fig. 2.10. Secțiune transversală a oxiurului. Săgețile indică crestele laterale.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Oxiuriaz%C4%83

Ouăle sunt netede, au formă alungită ovalară, asimetrică, cu o față plană și alta convexă în secțiune transversală (fig. 2.11.). Ele măsoară 50-55μm în lungime și 30-32μm în lățime. Sunt transparente, au un înveliș subțire dublu. Cele două membrane se întâlnesc la unul din poli. Un pol este mai ascuțit și prin el iese larva. În interior au un embrion ovoid care are o prelungire, ca o coadă.

Fig. 2.11. Ouă de Enterobius vermicularis văzute la microscop

https://www.google.ro/search?q=oua+de+enterobius+vermicularis&biw=1047&bih=484&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=uTZfVYCCKOb7

2.2.2. Ciclul de viață

Oxiurul este monoxen, ciclul de dezvoltare având loc numai într-o singură gazdă, omul (fig. 2.12.). Oxiurul trăiește ca adult în cecum.

Persoana parazitată cu Enterobius vermicularis poate vehicula ouăle din regiunea perianală în cavitatea bucală, fie direct, pe degete, fie indirect, contaminând diferite obiecte sau alimente.

După ingestie ouăle infectante eclozează în stomac și duoden și dau naștere la o larvă rabditoidă. Această larvă, puțin mobilă și lipsită de armătură cefalică, cu o lungime de 140-150 μm migrează spre ileon, cec și apendice. Prin două năpârliri, în intestinul subțire, larvele devin adulți în momentul în care ajung în zona ileo-cecală. Viermii adulți se localizează în zona ileocecală a intestinului, mai ales în cec dar se pot mișca de obicei de-a lungul tractului

gastro-intestinal de la stomac la anus. Aceștia se hrănesc cu conținutul intestinal și se atașează de mucoasa intestinală atunci când se hrănesc probabil cu celule epiteliale și bacterii. Timpul total de la ingestia ouălor până la maturitatea sexuală a viermilor este de 15-43 de zile.

Fig. 2.12. Ciclul de viață la Enterobius vermicularis

https://www.google.ro/search?q=oul+de+oxiur&biw=1047&bih=484&so

După copulare în regiunea ileocecală, masculii rămân pe loc sau mor și sunt expulzați în fecale, în timp ce femelele se detașează de mucoasa colonică și migrează activ de-a lungul colonului spre regiunea anală. Ele progresează 12-14 cm/oră. El este singurul vierme cilindric la care femela nu depune ouăle pe măsură ce acestea se formează ci le ține pe toate în uter, care se dilată considerabil (fig. 2.13.). Masculul trăiește 2-7 săptămâni, iar femela circa 40-90 de zile. La maturitate, femela migrează în regiunea anală, unde depune în pliurile mucoasei anale o singură dată 4.000-17.000 de ouă (în medie 10.000), în

circa 20 de minute după care moare. Uneori, parazitul migrează și în afara anusului, depunând ouăle în regiunea perianală și perineală. Migrarea femelelor spre orificiul anal are loc de obicei noaptea, după ce bolnavul se culcă fiind însoțită de un prurit anal intens, fapt care obligă gazda să se scarpine involuntar.

Fig. 2.13. Femelă de oxiur cu uterul plin de ouă

https://www.google.ro/search?q=mascul+si+femela+de+oxiur&biw=1047&bih=484&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=

După depunerea ouălor femele mor și sunt eliminate. În momentul depunerii, ouăle conțin embrioni giriniformi, imaturi și neinfectanți. Dacă gradul de umiditate (40%) și temperatura (36-37°C) sunt favorabile, ele se transformă în aproximativ 6 ore în larve vermiforme, infectante, proces ce este inițiat de contactul cu oxigenul atmosferic.

Aceste condiții sunt îndeplinite în mucusul rectal și anus. Ouăle contaminează hainele, lenjeria de pat, aerul și praful încăperii. Într-un mediu cu un nivel de umiditate de 50% și o temperatură în jur de 21°C, ouăle supraviețuiesc mai mult de 20 de zile.

În mediul ambiant, ouăle sunt viabile de la câteva zile până la 3 săptămâni. Larvele din ouă sunt rezistente la putrefacție și dezinfectanți. Într-un mediu cu un nivel de umiditate de 50% și o temperatură în jur de 21°C, ouăle supraviețuiesc mai mult de 20 de zile. În mediul ambiant, ouăle sunt viabile de

la câteva zile până la 3 săptămâni. Larvele din ouă sunt rezistente la putrefacție

și dezinfectanți. La temperaturi scăzute ouăle rămân viabile până la o săptămână și rezistă 10 zile la desicare.

Infecția se realizează pe cale digestivă, fie prin alimentele și apa contaminată, fie prin mâinile murdare unde mai ales sub unghii ouăle pot rămâne viabile mai multă vreme. Această din urmă cale reprezintă cea mai frecventă modalitate de autoinfecție.

Ouăle înghițite eliberează în duoden larvele care migrează în jejun, unde se dezvoltă devenind adulți. După acuplare se localizează în cecum, unde femelele rămân până în perioada de depunere a ouălor.

Un mod particular de autoinfestare, se produce atunci când ouăle de oxiur, depuse în regiunea perianală, eclozează spontan și larvele pătrund în mod activ prin orificiul anal, urcând pe tractul intestinal, unde se transformă în adulți.

Se consideră că infecția cu Enterobius vermicularis durează o lună, uneori 40-50 zile, acestea fiind intervalul de supraviețuire al viermelui.

2.2.3. Patologie

Atașarea parazitului de mucoasa intestinală poate provoca o ușoară inflamație locală, însă leziunile mecanice sunt nesemnificative. În general, modificările patologice provocate de acest parazit se întâlnesc la nivelul apendicelui și al regiunii anale.

În infestările masive, în special în perioada de depunere a ouălor, femelele pot migra în zona vulvară, unde provoacă vulvo-vaginite sau pătrund în tractul urinar. Granuloamele datorate acestui parazit au fost întâlnite și în ficat și plămân. Probabil, parazitul pătrunde în sistemul circulator sau străbate peretele intestinal.

În cazul infecțiilor ușoare prezența parazitului este semnalată mai ales de disconfortul produs de femelele ce își depun ouăle. Întreruperea somnului și uneori insomnia datorate pruritului intens face ca persoana infectantă să

prezinte oboseală și o stare de nervozitate excesivă.

2.2.4. Manifestări clinice

Enterobioza este o boală cronică, datorită autoinfectării sau reinfectării cu ouă luate de la membrii familiei sau din surse extrafamiliale.

Atașarea parazitului de mucoasa intestinală poate provoca o ușoară inflamație locală, însă leziunile mecanice sunt nesemnificative. În majoritatea cazurilor modificările patologice provocate de cest parazit se întâlnesc la nivelul apendicelui, al regiunii anale și în localizările ectopice.

Între 1 și 38% din cazuri Enterobius vermicularis pătrunde în apendice, unde poate provoca apendicită acută sau cronică. Prezența paraziților adulți pe mucoasa anală și pe tegumentele perianale este însoțită de apariția unui prurit intens care este considerată ca patognomonică pentru oxiuroză.

Acest simptom variază în intensitate în funcție de sensibilitatea individuală și de posibilitatea existenței unei componente alergice; ca urmare a gratajului se pot produce dermatite eczematiforme, care ulterior se pot suprainfecta cu bacterii piogene.

Atunci când paraziții ajung în cavitatea peritoneală determină formarea unor granuloame și peritonită pelviană. Este posibil ca fenomenul de enuresis, întâlnit la copii să fie secundar infecției cu E. vermicularis întrucât de multe ori dispare după îndepărtarea parazitului.

Majoritatea infecțiilor cu E. vermicularis sunt ușoare, fără a se manifesta clinic. La unele persoane însă, enterobioza constituie o problemă clinică și psihologică importantă, putând provoca complicații severe ca: dermatită, vulvo-vaginită, apendicită, peritonită.

Alături de tulburări digestive nespecifice, se întâlnesc în special la copii și tulburări neuropsihice, legate de insomnie provocată de pruritul nocturn intens, iritabilitate, nervozitate, scăderea capacității de concentrare.

2.2.5. Complicații

Complicații dermatologice

Oxiurii pot fi la originea leziunilor perianale, cum ar fi granuloamele, abcesele, celulita recidivantă. Granuloamele cauzate de Enterobius vermicularis se manifesță ca o masă dureroasă, fără semne de infecție.

Se pot observa leziuni eczematoase ale regiunii perineale, foliculite sau dermatite bacteriene ale feselor, leziuni eritematoase papuloase perianale.

Complicații genitale și urinare

În infecțiile masive, în special în perioada de depunere a ouălor, femelele de Enterobius vermicularis pot migra în zona vulvară, provocând vulvovaginită pruriginoasă. Au fost raportate granuloame cauzate de oxiuri în vulvă.

Infecții urinare recurente pot fi asociate cu oxiuri, în special la fetițe. În timpul migrării lor de la anus spre tractul urogenital, viermii pot vehicula germeni, cum ar fi colibaciliii (Escherichia coli).

Complicații digestive

Enterobius vermicularis poate pătrunde în apendice, unde provoacă o apendicită acută sau cronică (fig. 2.14.). Prezența oxiurilor la acest nivel explică cele 40% din apendicitele acute la care nu se constată un obstacol evidente.

În cele mai multe cazuri, apendicele prezintă semne cronice sau subacute de inflamație, rareori semne de apendicită acută, catarală, flegmonoasă sau supurată.

Oxiurii sunt de multe ori endolumiali (90% din cazuri), rareori intraparietali, deoarece ei nu pot penetra mucoasa decât în cazul în care aceasta este lezată.

Oxiurii pot provoca o ileocolită eozinofilică acută, ulcerații ileale și colice, care pot mima boala Crohn la un examen endoscopic. Uneori poate fi găsit un colon iritabil. A fost descris un caz de perforație ileală provocată de Enterobius vermicularis, fără leziune preeexistentă (Simona Rădulescu, 2000).

Fig. 2.14. Secțiune în apendice inflamat cu Enterobius vermicularis

https://www.google.ro/search?q=imagine+cu+enterobius+in+intestin&biw=1047&bih=484&tbm=isch&imgil=9wZNH3q0YYagKM%2

2.2.6. Diagnostic

Diagnosticul de certitudine se bazează pe evidențierea parazitului adult și a ouălelor. De cele mai multe ori bolnavii văd și recunosc parazitul. Femela poate fi văzută în regiunea perianală sau în vagin, precum și în scaunele diareice sau după administrarea terapiei antihelmintice. Ouăle pot fi evidențiate într-un examen coprologic numai în proporție de 10-15% din cazuri. Uneori ouăle pot fi întâlnite în urină sau în secreția vaginală.

Metoda coproparazitologică clasică de depistare a ouălor (examen direct, în strat gros, etc.) este inutilă, deoarece ouăle localizate în pliurile anale sunt evidențiate cel mai eficient prin metoda amprentei anale pe banda adezivă sau celofan (metoda Graham cu banda adezivă). Acestă metodă constă în aplicarea unei benzi transparente adezive peste zona anală pentru a putea recolta și examina materialul biologic, care ulterior este examinat la microscop între lamă și lamelă într-o picătură de ser fiziologic sau glicerină.

În cazul în care a ieșit negativ și dacă suspiciunea persistă se recomandă repetarea procedurii. Specialiștii consideră că diagnosticarea este corectă în peste 90% din cazuri dacă testul se repetă timp de trei zile consecutive.

2.2.7. Tratament

Enterobioza poate fi tratată cu:

Mebendazol (Vermox, Vermin, Permax), adminstrat oral în doză unică de 100mg, repetată la 2 săptămâni. Este activ atât asupra adultului cât și asupra formelor tinere (larve).

Medicamentul interferă cu mecanismele de preluare a glucozei și a altor nutrienți din lumenul intestinal al gazdei, perturbând astfel mecanismele de creștere și dezvoltare ale parazitului. Administrarea mebendazolului trebuie făcută cu prudență în cazul pacienților cu probleme hepatice.

Pyrantel se administrează în doză unică, de 11 mg/kg corp și se repetă după 2 săptămâni. Are eficiență dovedită în special împotriva viermelui adult (prin blocarea depolarizarii neuromusculare și colinesterazei, determinând paralizia spastică a viermelui). Se indică administrarea lui cu lapte sau suc de fructe. Medicamentul este contraindicat pacienților cu boala hepatică activă documentată și celor cu hipersensibilitate la acest compus.

Albendazol (Zentel) este recomandat a se administra 400 mg, în doză unică, repetată la 2 săptămâni. Este capabil de a inhiba activitatea unei enzime specifice parazitului, fumarat reductaza. Mecanismul principal de acțiune este de scăderea a producției de energie cu imobilizarea parazitului și în final cu moartea sa. Reacțiile adverse ale medicamentului includ cefalee, amețeală, febră, greață, vărsături sau căderea părului (acesta crește la loc după întreruperea tratamentului).

Repetarea tratamentului depinde de tipul infecției. În infecțiile sporadice este suficientă o singură cură de tratament. Școlarii, care sunt expuși constant la infecție, necesită repetarea tratamentului din 3 în 3 luni, pentru a menține infecția la un nivel scăzut. În familiile puternic infestate se vor trata simultan toți membrii, cel puțin de două ori.

Tratamentul simptomatic constă în administrarea locală, în regiunea perianală, a unui unguent care calmează pruritul și reține în același timp paraziții

și ouăle (Proctolog, Hemorzon, Ultraproct). Îndepărtarea acestora se realizează prin spălarea zilnică a regiunii perianale cu apă caldă și săpun.

2.2.8. Prognostic

Prognosticul pacienților tratați adecvat este foarte bun, însă există patru moduri recunoscute de transmitere: transmitere directă (autoinfecția), transmiterea indirectă, inhalarea și retroinfecția. Aceasta stă la baza eșecurilor terapeutice și apariției majorității complicațiilor.

Autoinfecția prin transmiterea directă de ouă infectante de la zona perianală și anus spre cavitatea bucală, prin intermediul unghiilor și mâinilor contaminate, de asemene mai este favorizată de pruritul și gratajul regiunii anale. Această autoinfestare, frecventă la copii explică infectările masive și repetate din cauza introducerii degetelor sau a mâinilor murdare la gură.

Transmiterea indirectă prin intermediul obiectelor și alimentelor contaminate de ouăle infectante care au fost depuse de degetele murdare. Ouăle de pe aceste obiecte sunt transmise spre cavitatea bucală și apoi ingerate prin intermediul mâinilor sau prin ingestia alimentelor contaminate.

Inhalarea și apoi ingestia ouălor embrionate suspendate în praf. Ouăle microscopice sunt foarte ușoare și sunt purtate peste tot de curenții de aer și se depun rapid pe obiecte. Uneori ouăle rămân în nas până când eclozează. Acest lucru împreună cu scobitul în nas explică prezența ocazională a oxiurilor în nas.

Retroinfecția (sau retrofecția, retrofecțiunea), se produce atunci când ouăle de oxiuri depuse în regiunea perianală eclozează spontan la nivelul marginii anale și larva se reîntoarce în mod activ pe cale retrogradă în rect și apoi în cec unde se transformă în vierme adult. Acest mod de transmitere rămâne totuși controversat. Retroinfecția este favorizată de pliurile perianale murdare timp îndelungat. Eclozarea ouălor în timp ce acestea se află în interiorul intestinului nu are loc, totuși ele probabil pot ecloza în timpul constipației.

Contrar credinței populare, oxiurii nu pot fi transmiși de câini și pisici, deoarece aceste animale nu sunt infestate cu oxiuri. Dar aceste animale pot lua din mediul înconjurător pe blana lor și pot sevi ca sursă de infecție pentru oamenii care îi miroase sau mângâie afectuos. Femeile însărcinate și copii cu vârsta sub 2 ani trebuie tratați mult mai atent, urmărindu-se scheme individulizate.

2.2.9. Epidemiologie

Rezervorul de infestare este numai omul parazitat. Enterobioza este o parazitoză contagioasă cu răspândire în colectivitățile de copii preșcolari și în familiile numeroase.

Factorii favorizanți ai infestării cu Enterobius vermicularis sunt:

Greutatea mică a ouălor. Din cauza greutății mici a ouălor, ele se pot răspândi cu ușurință, fiind purtate peste tot de curenții de aer. Ouăle se găsesc pe lenjeria de pat, haine, obiecte de uz casnic sau pe mâinile contaminate în urma graturajului regiunii anale sau indirect contaminând diferite alimente. În colectivități ele pot fi găsite pe pereți, în sălile de clasă, pe chiuvete, în toalete.

Factorii de mediu. Mediul cald, umed, favorizează supraviețuirea îndelungată a ouălor în exteriorul organismului. Într-un mediu cu un nivel de umiditate de 50% și o temperatură în jurul a 21°C, ouăle supraviețuiesc mai mult de 20 de zile.

Viața în colectivități. Viața în grup (familii numeroase, școli, internate, tabere de vară, spitale, etc.) favorizează transmiterea oxiurilor. În cadrul aceleiași familii, după o infestare inițială a unui membru, enterobioza afectează rapid toți membii familiei, devenind astfel o ,,afacere de familie”.

Igiena precară este un factor care contribuie la transmiterea infecției. Cu toate acestea, oxiurii pot fi găsiți în familii cu niveluri socio-economice ridicate și cu o igienă riguroasă.

Vârsta mică. Cu cât pacientul este mai mic cu atât este expus infecției. Cel mai adesea sunt afectați copiii mici școlarizați cu vârste cuprinse

între 5-10 ani. Prevalența răspândirii enterobiozei depinde de densitatea populației și de condițiile de locuit, în special de supraaglomerare. Astfel, oxiuroza este întâlnită mai frecvent la copiii de vârstă școlară (5-10 ani), persoanele instituționalizate (în orfelinate, spitale de psihiatrie etc.) unde prevalența este de 50-100%, la bătrâni și mai rar la adulți.

Ambele sexe sunt egal afectate. Oxiuroza este mai puțin frecventă la populația neagră decât cea albă. La adulți este mai frecventă la părinții cu vârste cuprinse între 30-39 de ani, din cauza transmiterii oxiurozei de la copiii lor cu vârste cuprinse între 5-10 ani.

De asemenea se estimează că încărcătura parazitară este de 58 de viermi pentru grupul de vârstă 4-10 ani comparativ cu 16 viermi la vârsta de 10-16 ani.

2.2.10. Profilaxia

Prevenirea infestărilor și reinfestărilor cu enterobioză presupune respectarea regulilor simple de igienă:

spălarea cu atenție a fructelor și a zarzavaturilor înainte de refrigerarea și consumarea acestora deoarece pe suprafața fructelor, legumelor se pot depune atât paraziți cât și chisturi sau ouă ale acestora care pot fi înghițite și declanșa infestația;

lenjeria de pat sau cea de corp a copiilor bolnavi trebuie spălată prin fierbere și ulterior călcată;

respectarea normelor de igienă corporală trebuie însușite și de copii. În special cei mici trebuie obișnuiți cu obiceiuri precum spălatul pe mâini înainte de fiecare masă sau tăierea unghiilor;

tratarea corectă a persoanelor din anturajul copilului și din colectivitate, dacă prezintă simptome de oxiuroză sau nu.

2.3. Prevenirea infestărilor cu nematode

Bolile provocate de diferiți paraziți ocupă un loc important în patologia întâlnită atât la aduți cât și la copii, explicându-se astfel atenția deosebită acordată măsurilor de prevenire și combatere a acestora.

Cele mai frecvente boli parazitare întâlnite la copii sunt ascaridioza și enterobioza (parazitul infestant fiind Ascaris lumbricoides) și oxiuroza (determinată de Enterobius vermicularis), la care se mai adaugă cu o incidență scăzută și alte parazitoze ca toxoplasmoza, toxocaroza, trichineloza, etc. Manifestările clinice din parazitoze sunt variabile, unele dintre ele trecând neobservate, după cum, în alte cazuri simptomatologia poate fi destul de intensă.

Răspândirea paraziților se realizează pe diferite căi, aceștia ajunând în mediul extern. Omul se poate infecta prin intermediul mâinilor murdare, a alimentelor contaminate, prin contactul cu unele animale purtătoare de paraziți nematozi sau de la alte persoane (în colectivități și de la membrii aceleiași familii), fiind posibilă în unele cazuri și autoinfestarea (oxiuroza).

Parazitozele se întâlnesc atât în mediul urban cât și în cel rural, demonstrându-se că ascaridioza și oxiuroza sunt mai frecvente în rândul copiilor de la țară, acest lucru fiind posibil datorită condițiilor de igienă precară în mediul rural comparativ cu cel urban.

Având în vedere influența nefavorabilă pe care o exercită bolile parazitare asupra dezvoltării fizice și intelectuale în rândul copiilor, o importanță deosebită o au măsurile de combatere și prevenire în unitățile frecventate de copii.

Pentru prevenirea și combaterea îmbolnăvirilor pe care le dau paraziții, vor trebui respectate de către părinți, dascăli, personal medical, măsurile de igienă individuală și colectivă în ceea ce privește copiii, atât în mediul rural cât și urban.

Dintre măsurile de igienă la copii, de bază sunt:

măsuri generale de igienă: curățenia, aerisirea încăperilor. În special copiilor mici trebuie să li se amintească mereu cât de important este să se

spele pe mâini și să fie îndrumați să facă acest lucru;

folosirea toaletelor igienizate;

transportul, păstrarea și prepararea alimentelor în condiții de strictă igienă;

spălarea fructelor și a zarzavaturilor înainte de a fi consumate sau folosite;

măsuri de igienă corporală însușite de copii chiar de la vârste foarte mici;

tratarea corectă a celor din anturajul copilului și din colectivități, indiferent dacă prezintă simptome sau nu.

Lupta împotriva parazitozelor va fi o reușită dacă, ținând seama de marea contagiozitate, o dată cu tratarea bolnvului vor fi tratați toți membrii familiei. Bolnavul va fi instruit să respecte regulile de igienă personală pentru a împiedica atât răspândirea cât și autoinfestarea.

Nu numai copii sunt predispuși la infecții cu nematode ci și adulții, deci regulile stricte de igienă sunt valabile și în ceea ce-i privește pe cei mari. Păstrarea unei igiene corespunzătoare în rândul populației umane poate reduce mult riscul infestării cu nematode. Toate parazitozele provocate de nematode necesită în primul rând păstrarea și respectarea unei igiene stricte.

În ceea ce privește ascaridioza, fiind o infecție răspândită de oameni, poate fi teoretic prevenită. În realitate în multe țări, este o infecție care dispare numai o dată cu îmbunătățirea nivelului igienico-sanitar, fără a mai fi nevoie de măsuri specifice de combatere. Enterobioza apare cel mai frecvent în colectivitățile de copii, combaterea acestei parazitoze în aceste colectivități este greu de realizat. Sunt necesare acțiuni concentrate de tratare a întregii colectivități cu instruirea unor riguroase măsuri de igienă individuală, de grup și de educație sanitară. Acolo unde există un potențial economic și posibilități organizatorice adecvate pentru combaterea infecțiilor parazitare intestinale, chimioterapia în masă este instrumentul cel mai eficient cu care se obțin rezultate imediate.

CAPITOLUL III

IGIENA ALIMENTAȚIEI

Igiena alimentației este partea igienei care are ca obiectiv cunoașterea și punerea în valoare a efectelor favorabile ale alimentației asupra stării de sănătate și să diminueze sau să îndepărteze riscul ca produsele alimentare să devină factori dăunători pentru consumatori.

Termenul de igienă provine din limba greacă de la cuvântul hugiainen, care înseamnă igienă, fiind acea ramură a științei care tratează ansamblul regulilor și practicilor necesare pentru a conserva și ameliora sănătatea.

Igiena a fost considerată ca o știință de sine stătătoare, după care s-a modificat, plasându-se ca o ramură a științelor medicale care se ocupă cu păstrarea și promovarea sănătății.

Sănătatea a cunoscut de-a lungul timpului mai multe definiții dintre care cea mai corespunzătoare se apreciază cea emisă de Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S) și anume: ,,Sănătatea reprezintă integritatea sau buna stare fizică, pshică și socială a individului și colectivităților”.

În această definiție sănătatea nu este sinonimă cu lipsa de boală sau infirmitate și mai mult decât atât, ea se adresează individului și colectivităților. Din acest punct de vedere ea capătă un caracter social larg făcând parte deopotrivă atât din științele medicale cât și din rândul colectivității.

Alimentația este necesitatea biologică de bază a omului. I. P. Pavlov spunea că cea mai veche și mai esențială legătură între organismul viu și natura înconjurătoare este cea prin alimentație.

După S. Mănescu (2000) (în Igiena, Ediția a-II-a), igiena alimentației urmărește două obiective principale:

Cunoașterea și punerea în valoare a efectelor favorabile ale alimentației asupra stării de sănătate.

Alimentația trebuie să se realizeze după o lege care poate fi numită ,,Legea de aur a alimentației” conform căreia între nevoile nutritive ale organismului și cantitățile de nutrienți preluate prin alimentație trebuie să existe un permanent echilibru. Dacă acest echilibru nu este păstrat, alimentația devine nerațională, căpătând o influență negativă asupra creșterii, capacității de muncă și a stării de sănătate. Din acest punct de vedere constituie o greșeală nu numai lipsa sau insuficiența unor substanțe nutitive ci și consumul lor exagerat față de nevoile organismului. Riscul este cu atât mai mare când consumul abuziv al unei substanțe nutritive se asociază cu insuficiența alteia.

Dacă dezechilibrul alimentar (în plus sau în minus) depășește anumite limite și se prelungește în timp, starea de sănătate este subminată și pot apărea stări patologice numite boli de nutriție, malnutriție, distorfii etc., astfel:

insuficiența substanțelor nutritive determină: slăbirea, hipo- și avitaminozele, rahitismul, pelagra, anemii nutriționale, gușa endemică, etc.

consumul peste nevoile reale ale organismului duce la obezitate, dislipidemii, diabet, gută, arteroscleroză, boli cardiovasculare, etc.

Pentru ca alimentația să devină o cale de promovare a sănătății și pentru a preveni apariția unor boli cronice degenerative este necesar să se cunoască atât necesitățile nutritive ale organismului cât și compoziția și valoarea nutritivă a produselor alimentare. Aceasta cu atât mai mult în ambele domenii s-au înregistrat profunde modificări în utimele decenii, astfel:

noile condiții de viață și muncă au modificat mult cerințele nutritive ale populației, înlocuirea forței omului cu mașini, dezvoltarea mijloacelor de transport, generalizarea confortului în familie și la locul de muncă, urbanizarea, au făcut să scadă cheltuiala de energie și s-a mărit în schimb solicitarea nervoasă.

în același timp însă omul a acționat profund asupra alimentației.

Dezvoltarea industriei alimentare pune la dispoziția omului un sortiment bogat de produse, mult modificate față de materiile prime naturale

pentru care organismul uman avea o ,,experiență îndelungată”. Deseori prin prelucrare se produce o concentrare a unor componente nutritive și dispariția

altora. În aceste condiții omul nu se mai poate baza numai pe capacitatea instinctivă de adaptare a consumului de alimente la nevoile sale nutritive. El trebuie să învețe să mănânce și să-și formeze un comportament alimentar adecvat – omul primitiv mânca instinctiv.

Diminuarea și îndepărtarea riscului ca producția alimentară să devină factor dăunător pentru consumatori.

În unele situații, alimentele pot conține agenți nocivi pentru consumatori, transformându-se în factori cauzatori de îmbolnăviri.

Acestea pot fi substanțe toxice sau agenți biologici provenind de la sursele de recoltare a alimentelor, de la personalul care le prelucrează sau prin contaminarea indirectă prin intermediul apei, solului, utilajelor. Deci grija pentru prevenirea insalubrizării produselor alimentare și a preparatelor culinare este o cerință esențială pentru producția alimentară.

Trebuie menționat că alimentația rațională reprezintă asigurarea unei alimentații stiințifice raționale, însemnând în același timp realizarea unui permanent echilibru între necesarul organismului și cantitatea de substanțe nutritive consumate prin alimentație.

Aceasta implică elemente de cunoaștere ale rației alimentare. Rația alimentară indică natura și cantitatea de elemente necesare pentru nevoile de materie și energie ale organismului pentru o durată de 24 ore.

Igiena alimentației evidențiază faptul că rația alimentară pentru a-și îndeplini menirea, trebuie să fie echilibrată atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ. Astfel ea trebuie:

să permită activitatea musculară;

să asigure reînoirea și reparațiile țesuturilor;

să realizeze homeotermia;

să permită creșterea la copii.

Rația alimentară trebuie să conțină (în afara apei și sărurilor minerale) atâtea

grame sau kilocalorii pentru fiecare corp simplu sau pentru fiecare corp nesintetizabil de către organism, cât acesta ,,aruncă” în fiecare zi. Conținutul rației trebuie să acopere ceea ce organismul uman consumă zilnic din rezervele sale.

Rația a fost calculată pentru:

Întreținere – asigură întreținerea unui individ ce nu efectuează nici un efort fizic. Această rație a fost stabilită la 2400kcal.

Pentru muncă – în funcție de munca depusă ea trebuie să furnizeze 3000-6000kcal.

Rația pentru creștere – trebuie să fie bogată în proteine și să conțină aminoacizii (2-lizină) indinspensabili creșterii.

1 gr. de glucide = 4kcal; 1 gr. lipide = 7 kcal; 1 gr. proteine = 3-4 kcal

La acestea se mai adaugă vitaminele și sărurile minerale. Este de remarcat faptul că indiferent de starea fiziologică și de necesitățile organismului, rația alimentară trebuie să includă alimente salubre, igienice și corespunzătoare din punct de vedere al parametrilor fizico-chimici.

Între om și alimente se stabilesc strânse relații biologice și medicale în tot cursul existenței și chiar înainte de naștere prin intermediul corpului matern. Alimentația reprezintă pentru organismul omului, însăși posibilitatea de a exista și a rezista la condițiile atât de variate ale mediului în care trăiește. De altfel se și spune ,,a trăi înseamnă a se hrăni”.

Este bine de știut că alimentele sunt cele care întrețin viața, sănătatea și puterea de muncă. Ceea ce nu se știe însă atât de bine, este faptul că unele alimente dacă nu sunt folosite cum trebuie pot duce și la unele îmbolnăviri, uneori mai ușoare, alteori mai grave.

Aceste îmbolnăviri poartă numele de toxiinfecții alimentare. De cele mai multe ori, asemenea îmbolnăviri provin nu numai din necunoașterea pericolului

pe care îl reprezintă anumite alimente și îndeosebi din cauza modului corespunzător al preparării sau păstrării acestor alimente. În felul acesta se poate afirma pe drept cuvânt că în mâinile celor care manipulează sau pregătesc alimentele stă însăși sănătatea și viața celor care o consumă. Se spune că ,,Prevenirea bolilor este mai ușoară decât vindecarea lor”.

Obiectivele igienei alimentației sunt:

de a cerceta componența chimică și valoarea nutritivă a produselor alimentare și de stabili normele alimentare atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ;

de a analiza cauzele patologiilor alimentare;

de a stabili indicii sanitaro-bacteriologici și sanitaro-chimici;

de a elabora lucrări privind educația sanitară;

Igiena alimentației are o deosebită importanță pentru alimentația rațională, pentru dezvoltarea organismului, pentru capacitatea de muncă, pentru sănătatea și longevitatea populației (puterea de adaptare pentru infecții, rezistența organismului față de alți agenți vătămători).

Igiena alimentației îndeplinește mai multe funcții:

Funcția socială – pune la adăpost consumatorii de boli ce pot apărea ca urmare a ingestiei de alimente vătămătoare sănătății (boli transmisibile, intoxicații sau toxiinfecții alimentare);

Funcția economică – stabilește modul de utilizare tehnică pentru a se diminua pierderea economică;

Funcția juridică – precizează cauzele care au determinat insalubrizarea, degradarea produselor alimentare, precum și vinovații;

Verificarea alimentelor se realizează prin examene senzoriale, fizice, chimice, microbiologice, parazitologice, biologice atât la nivelul unităților, în mod preventiv, asupra materiei prime, semifabricatelor, pe parcursul fazelor de fabricație, asupra produsului finit cât și în unitățile de consum public, colectiv de desfacere în sectorul individual. (Gheorghe Ostrofeț, 2007)

CAPITOLUL IV

MATERIAL ȘI METODE DE LUCRU

4.1. Diagnosticul infestărilor parazitare

Succesul stabilirii unui diagnostic parazitologic este asigurat de câteva principii de bază:

în primul rând se ia în considerare o posibilă etiologie parazitară într-un diagnostic diferențial al unei suferințe. În acest context o importanță deosebită o au istoricul și aspectele epidemiologice ale bolii, deoarece riscul dobândirii unei infecții parazitare este legat de ocupație, atât în cadrul profesional cât și recreațional sau de călătoriile efectuate în zone endemice;

cunoașterea biologiei paraziților, modului de infectare, perioada de incubație, fiziopatologia, pentru a putea interpreta datele culese din anamneză, a evalua aspectele clinice și a alege metodele de laborator care evidențiază cel mai bine parazitul respectiv;

interpretarea rezultatelor testelor de laborator prin prisma aspectelor clinice;

În cele mai multe infecții parazitare, diagnosticul etiologic se bazează pe evidențierea directă a parazitului în produsele biologice ale bolnavului, dar în același timp însă răspunsul gazdei față de agresiunea parazitară poate fi un martor indirect al prezenței parazitului; modificările hematologice, biochimice și imunologice observate pot, fie să orienteze diagnosticul spre un grup de afecțiuni parazitare (eozinofilia din helmintiaze), fie să aducă un diagnostic de certitudine prin specificitatea reacție gazdei (anticorpii).

4.2. Descoperirea și identificarea paraziților

Paraziții localizați în intestin pot fi evidențiați prin examinarea unui preparat nativ efectuat din scaun sau a unui frotiu colorat. Deoarece unii paraziți sunt eliminați intermitent sau în număr fluctuant, examinarea unei singure probe

de scaun nu este suficientă pentru a detecta toți paraziții existenți. Testarea a 3

probe colectate la interval de 5-7 zile va îmbunătăți substanțial rezultatul. Descoperirea paraziților se poate face în cazul celor mai multe specii de nematode în scaun dar aceștia pot fi găsiți în toate stadiile lor de evoluție în cele mai diverse locuri din organism.

Ouăle de Enterobius vermicularis, atunci când lipsesc din scaun pot fi găsite frecvent în regiunea perianală; există specii parazitare care pot fi găsite în sânge.

O alternativă la metodele tradiționale o constituie imunodiagnosticul care poate aduce informații prețioase dacă se cunosc și limitele lui. Datorită complexității antigenelor parazitare, în special ale helminților, anticorpii pot reacționa încrucișați cu alți paraziți, iar în lipsa unor reactivi și metodologii standardizate fac dificilă interpretarea rezultatelor mai ales că există pentru aceeași parazitoză mai multe teste.

La acestea se mai adaugă faptul că testele serologice nu pot face distincția între infecția și boala parazitară. Paraziții care invadează țesuturile provoacă cel mai pronunțat răspuns imun. Ca și față de alte antigene, în faza de început a infestării parazitare apar anticorpii IgM cu trecerea ulterioară la producerea de IgG. Infestările helmintice, în special cele tisulare, provoacă un răspuns în anticorpi IgE.

Desigur că este greu pentru un medic practician să fie la curent cu valoarea și limitele fiecărui procedeu de diagnostic, de aceea este necesară o permanentă comunicare între personalul laboratorului și clinicieni.

Intervenția terapeutică adesea depinde de rezultatele obținute prin aceste procede. Aceste informații sunt mai importante mai ales pentru stabilirea numărului și tipul probeler ce trebuie supuse examinării.

4.3. Examenul coproparazitologic

a). Indicații. Constituie examenul de bază pentru evidențierea unor infecții cu:

protozoare: amibioză, giardioză, coccidioze intestinale;

helminți: ascaridioză, tenioze, strongiloidoză, anchilostomioză;

distomatozee hepatice și intestinale: schistosomioze cu S.amnsoni, S. japonicum, S. mekongi;

Are rolul de a identifica și evidenția organismele parazite, protozoare sau helminți care trăiesc în tubul digestiv uman sau pentru care materiile fecale reprezintă vehiculul normal pentru formele lor de răspândire în mediul exterior.

b). Rezultatul examenului coproparazitologic trebuie să menționeze prezența parazitului găsit și abundența lui. În anumite afecțiuni se poate face o estimare a încărcării parazitare (numărul de paraziți găsiți) prin numărarea ouălor în gramul de materii fecale. Pentru protozoare (în special amibe) rezultatul trebuie să precizeze genul și specia parazitului găsit și stadiul său evolutiv: forma vegetativă sau chistică. Mai trebuie notate și tehnicile folosite.

La ora actuală se impune folosirea examenului direct și cel puțin a unei tehnici de concentrare. Paraziții intestinali sunt diagnosticați prin descoperirea stadiului de diagnostic în fecale sau în alt material intestinal.

S-a constatat că în majoritatea infecțiilor parazitare ouăle sunt uniform distribuite în materiile fecale datorită acțiunii de mixare a colonului.

Recomandările pentru examenul coproparazitologic:

indicații clinice: – tulburări gastro-intestinale;

– sindrom dureros abdominal;

– orice colopatie;

– diaree sau dizenterie chiar la o persoană care nu a călătorit niciodată în zonele tropicale;

– orice enterită chiar de cauză cunoscută;

la momentul angajării și examenul periodic (ex. cei din sectorul alimentar);

examinarea copiilor la intrarea în colectivități de copii – depistarea parazitozelor contagioase;

eozinofilia neprecizată etiologic;

examinarea persoanelor venite din țări tropicale;

c). Controlul după tratament. Pentru majoritatea parazitozelor intestinale se indică efectuarea unui examen coprologic de control după trei săptămâni de la terminarea tratamentului.

d). Tehnica examenlui coproparazitologic. Paraziții intestinali și biliari sunt diagnosticați prin descoperirea stadiului de diagnostic în fecale sau alt material intestinal, ca aspiratul duodenal ori sigmoidoscopic.

S-a constatat că în majoritatea infecțiilor parazitare ouăle sunt uniform distribuite în materiile fecale datorită acțiunii de mixare a colonului, deși unele, cum sunt ouăle de schistosome, care se formează în colonul distal, pot fi mai numeroase pe suprafața probei de materii fecale formate.

Distribuirea formelor protozoarelor este variabilă; pot exista mai puțini trofozoizi de protozoare în prima parte a evacuării decât în ultima, deoarece s-au putut deteriora în timpul șederii în colonul terminal.

e). Recoltarea și trimiterea la laborator a materiilor fecale reprezintă o problemă deosebit de importantă în analiza coproparazitologică. Examenul coproparazitologic se efectuează în condițiile regimului alimentar obișnuit al bolnavului.

Bolnavul nu trebuie să fi ingerat timp de cel puțin 3 zile înainte de recoltare substanțe care care ar putea îngreuna citirea rezulatetelor probei analizate și anume: săruri de bismut și de bariu, cretă, cărbune.

De asemenea va evita alimentele prea bogate în celuloză sau sâmburi, nu va lua medicamente colorate/nonabsorbabile, pansamente digestive sau purgative uleioase precum uleiul de ricin sau de parafină. Totuși un bun microscopist va putea face față analizei chiar și în lipsa unei pregătiri dietetice prea riguroase.

Materiile fecale se vor recolta într-un recipient de plastic, de sticlă sau carton cerat curat (fig. 4.15.). Nu se recoltează în recipiente opace, care fac imposibilă examinarea macroscopică. Recipientul se va închide etanș pentru a

nu se vărsa conținutul și a păstra umiditatea probei. Se va evita contaminarea cu apă, care conține protozoare libere ce pot crea confuzii sau cu urină în special atunci când e vorba de protozoare în stare vegetativă, hârtie igienică și vată.

Fig. 4.15. Coprocultor

https://www.google.ro/search?q=coprocultor&biw=1047&bih=484&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=srGOVfnTFIbYU9e1r9AF&ved

Probele de materii fecale trebuie mânuite cu grijă deoarece fiecare poate reprezenta o sursă potențială de infecție cu virusuri, bacterii sau paraziți. Trebuie

recoltată o cantitate suficientă de probă (10 gr. materii fecale din trei locuri diferite ale bolului fecal).

Este de preferat ca în biletul de trimitere să se includă câteva informații clinice cum sunt: diagnosticul prezumtiv și eventualele călătorii efectuate în străinătate.

Pentru un examen coprologic de rutină se recomandă minimum trei probe: două recoltate din scaun emis spontan și unul după administrarea unui laxativ. Scaunele formate care conțin ouă sau larve de helminți pot rămâne câteva ore la temperatura camerei sau până a doua zi la frigider. Deseori proba trebuie

transportată la distanță sau în cazul în care laboratorul este supraîncărcat și proba nu poate examinată în limitele menționate anterior se recomandă folosirea unor conservanți, cum sunt: polivinil alcool (PVA), formol 10% și mertiolat-iod-formol.

In situațiile când nu s-au evidențiat paraziți se recomandă repetarea examenului coproparazitologic de cel puțin trei ori la interval de 5-7 zile, deoarece eliminarea ouălor sau a chiștilor poate avea loc în mod discontinuu (cu perioade negative) și se pot surprinde astfel eliminările intermitente de paraziți și ouă. Un rezultat negativ nu exclude posibilitatea infestării parazite.

4.4. Metode de examinare

Examenul direct

Primul tip al examenului la care trebuie supusă proba de materii fecale e acela al examenului direct. Se va face examenul direct atât macroscopic cât și microscopic.

4.4.1. Examenul direct macroscopic

La examenul macroscopic se pot lua în considerație următoarele: cantitatea, consistența, forma, culoarea, mirosul, resturile alimentare nedigerate și produsele patologice care se elimină prin materiile fecale și pH-ul.

Cantitatea. Omul, în condițiile unui regim mixt ar trebui sa elimine o cantitate de 100-250gr. de materii fecale/zi. Cantitățile de materii fecale eliminate pot depășii 1kg/24 h în funcție de cantitatea și calitatea alimentelor ingerate, de modul în care se produc în intestin digestia și absorbția alimentelor, dar și de peristaltica intestinului.

Consistența. Scaunul normal are o consistență păstoasă (80% apă). În funcție de conținutul în apă al materiilor fecale, această consistență variază foarte mult: scaune lichide și scaune solide cu un conținut hidric foarte scăzut.

Forma scaunului poate varia în diverse afecțiuni:

constipație cu caracter spastic – bile ovalare;

stricturi renale – ,,creion” sau ,,panglică”;

constipații rebele cu atonie intestinală;

Culoarea variază de galben deschis, la brun până la negru.

Mirosul este fad sau putrid.

Resturile alimentare care pot fi de origine animală sau vegetală.

Produse patologice: puroi, mucus, sânge, corpi străini sau elemente parazitare. pH-ul scaunului în mod normal este neutru sau ușor alcalin: pH în jur de 8 iar la copiii mici pH-ul normal este între 5-6. pH-ul se ia cu hârtie de turnesol, care arată o reacție acidă sau amfoteră. M. Langeron recomandă diluarea materiilor fecale cu apă distilată neutră. După decantare se caută pH-ul apei cu hârtie-reactiv adecvată.

Aceste date prezintă interes deoarece sunt legate de buna funcționare a tubului digestiv și totodată ne atrag atenția asupra existenței unor paraziți. De exemplu ouăle de helminți se pot găsi în orice scaun, deși în scaunele lichide șansele decelării lor vor fi reduse datorită diluării.

Examinarea nematodelor. Pentru a putea fi examinați, paraziții vor fi clarificați în glicerină după următoarea metodologie: după o fixare în alcool 70° timp de 3 ore, paraziții se introduc în glicerină 10% în alcool 70°. Se lasă recipientul neacoperit pentru a se evapora alcoolul, ceea ce durează câteva zile. Paraziții sunt montați apoi în glicerină, acoperiți cu o lamelă și examinați.

Examenul macroscopic poate descoperi prezența helminților, cel mai adesea oxiurilor. Mulți pacienți introduc în recipientul cu materii fecale unul sau doi oxiuri, pe care i-au luat de pe lenjerie sau din regiunea perianală și rămân foarte contrariați dacă medicul de laborator nu i-a observat și a dat probei respective un răspuns negativ.

M. L. Covaroc explică că asemenea răspunsuri eronate apar datorită faptului că oxiurii în contact cu serul se usucă, se subțiază progresiv și își alterează culoarea căpătând-o pe aceea a materiilor în care au fost înglobați și devin de nerecunoscut. Această autoare recomandă, că în ceea ce privește

enterobioza, este de preferat examinarea scaunelor ,,calde” în care acești paraziți apar cu mai multă ușurință sau tratarea întregii mase fecale cu un lichid hipertonic, care ridică oxiurii la suprafață.

4.4.2. Examenul direct microscopic al materiilor fecale

Din proba de materii fecale se efectuează următoarele preparate, care vor fi examinate microscopic:

preparat direct în ser fiziologic;

preparat în soluție Lugol;

preparat în strat gros;

preparat după concentrarea elementelor parazitare;

amprenta anală;

Aceste metode nu contribuie în egală măsură la diagnostic, eficiența lor fiind în funcție de consistența scunului. Astfel, scaunele trebuie examinate printr-o metodă de concentrare, în timp ce scaunele lichide pot fi supuse unui examen direct al preparatului proaspăt, după colorare sau după concentrare. Dacă proba este primită în conservant, se va supune unei metode de concentrare și apoi de colorare.

a). Preparatul cu ser fiziologic se face punând pe mijlocul lamei de sticlă portobiect o picătură de ser fiziologic sau de (soluție de eozină 1g/100 ml, în ser fiziologic care colorează în roșu fondul). Se adaugă o mică porțiune de scaun și se amestecă bine, se acoperă cu o lamelă și se examinează repede, înainte de a se usca. Suspensia trebuie să fie uniformă, ușor opalescentă dar destul de străvezie ,,ca să se poată citi prin preparat literele unui jurnal plasat sub

lampă”. Se pot decela diferite ouă de paraziți, dacă numărul lor este suficient de mare.

b). Preparatul cu soluție Lugol completează examenul în ser fiziologic. Tehnica este aceeași, cu singura deosebire că în loc de ser fiziologic se utilizează Lugol 1-2 picături în soluție proaspătă de 1-2 săptămâni, mai concentrat decât soluția pentru colorația Gram (1g iod metaloid + 2g iodură de potasiu + 50ml

apă distilată). Dacă lamela nu acoperă bine amestecul, se bate ușor cu colțul unei lame pe suprafața lamelei pentru a întinde foarte bine fragmentele de materii fecale deoarece acestea pot fi înalte chiar și după triturare. Principalul scop al utilizării soluției Lugol este de a studia morfologia chisturilor de protozoare pentru că evidențiază detaliile nucleului și masele de glicogen.

c). Metoda de examinare în strat gros – Kato-Miura. Prin această metodă se pot decela toate ouăle de helminți, cu precădere ouăle cu coajă groasă. Această metodă se pregătește din timp: într-un borcan se pune un amestec de părți egale de glicerină și apă distilată, la care se adaugă 0,5 ml dintr-o soluție apoasă 3g/100 ml verde malachite, în care se scufundă dreptunghiuri de celofan de aproximativ 30/40 mm.

După 24 de ore de maturare, acestea se pot utiliza indefinit. Pe mijlocul lamei port obiect de sticlă mare, de cel puțin 50/100 mm, se pune o porțiune mică de fecale acoperindu-se cu un dreptunghi de celofan ,,pescuit” din soluția glicerinată de mai sus și se presează celofanul cu un dop de cauciuc sau cu un alt obiect în așa fel încât preparatul să se întindă ca un disc de 1,5-2,5 mm diametrul. Se lasă pe masă (pentru clarificare) 30 de minute, apoi se examinează la microscop. Principalul avantaj al metodei este că se poate efectua și pe teren, lamele păstrate în cutii putând fi transportate și la distanțe mari și examinate după mult timp.

d). Preparat după concentrarea elementelor parazitare – această metodă permite detectarea ouălor atunci când se găsesc în număr mic în probă, uneori scăpând neobservate printr-un examen direct. Există două procedee de concentrare prin care se separă, prin diferențele de greutate specifică, chisturi și ouăle de helminți de materiile fecale: flotarea și sedimentarea.

– în flotație datorită unor soluții cu greutate specifică înaltă formele parazitare plutesc la suprafață;

– în sedimentare formele parazitare fiind mai grele decât soluția se găsesc în sediment;

e). Examenul amprentei anale. Prin examinarea amprentei anale se pot evidenția ouăle de Enterobius vermicularis depuse de parazit în pliurile anale, precum și ouăle de Taenia saginata eliberate din proglotele care părăsesc activ tractul intestinal. Recoltarea ouălor se face la nivelul marginii anale, de preferință dimineața, după trezire, și înainte de orice toaletă locală sau a defecării. Banda de celofan adeziv de 10 cm lungime se așează peste capătul unei baghete de sticlă, cu partea lipicioasă în afară. Bolnavul este în picioare aplecat înainte, depărtându-și fesele cu mâinile. Se introduce vârful baghetei pe care este aplicată banda adezivă în anus, câțiva milimetri și se apasă ușor pereții, desfăcându-și pliurile anale. Această bandă adezivă trebuie să fie apoi lipită pe o lamă de microscop.

Înainte de examinarea lamei se ridică un capăt al benzii și se pune în mijlocul lamei o picătură de ulei de imersie sau xilol pentru a crește transparența, după care se lipește din nou banda pe lamă. Se examinează la microscop cu obiectiv 10x și 40x. Pot fi, de asemenea, aplicate în mod direct pe marginea anală lame colante din plastic, flexibile, incasabile.

Examenul coproparazitologic clasic evidențiază ouăle numai într-o proporție de 5-10% din cazuri și este puțin rentabil, chiar la persoane care găzduiesc un număr mare de viermi adulți în tractul digestiv, femelele depunând ouăle lor numai la nivelul marginii anale unde ele se acumulează între pliuri.

Prin metoda amprentei anale pe banda adezivă se pot detecta la un prim examen peste 50% din cazuri. Ca și în cazul altor examene coproparazitologice, repetarea acestui examen la intervale de câteva zile, mai ales în perioadele de prurit anal, permite creșterea rentabilității diagnosticului.

Trei eșantioane prelevate în medie permit diagnosticarea enterobiozei în mai mult de 80% de cazuri. După patru examene parazitologice ale scaunului se surprind majoritatea cazurilor. Pentru a exclude un diagnostic de oxiuroză sunt necesare 7 examene efectuate la interval de 2 zile. În cazul obținerii unui rezultat pozitiv, se recomandă să fie investigați și ceilalți membrii ai familiei (mai ales

copiii), din cauză că oxiuroza este o boală cu transmitere intrafamilială. Acest test are o serie de avantaje, atât pentru pacient cât și pentru medic deoarece se realizează ușor nu este dureros, se efectuează în câteva minute, nu este deloc costisitor, iar diagnosticul se pune repede și sigur.

Colonoscopia este o procedură inconfortabilă care se realizează doar în stadiile grave, când diagnosticul nu poate fi pus altfel.

Procedura permite recoltarea de material bioptic de la nivelul intestinului pentru analiza anatomopatologică a leziunii pe care E. vermicularis o poate determina în peretele intestinal: abces al mucoasei și submucoasei, infiltrate limfoplasmocitare și eozinofilice.

În cazul complicațiilor, medicul poate considera efectuarea altor analize și investigații. În astfel de situații pot fi indicate biopsii de ficat plămân și splină. Aceste procedee de identificare a paraziților sunt de obicei de domeniul specialiștilor în laboratoarele de parazitologie. După efectuare examenelor de laborator, se trece la redactarea buletinului de analiză și apoi la prescrierea tratamentului de către medicul specialist. Buletinul de analiză al pacientului trebuie să cuprindă pe lângă numele bolnavului și cel al medicului care a cerut analiza precum și date asupra caracterelor macroscopice și microscopice ale materiilor fecale precum și datele parazitologice propriu-zise. Aceste date de pe buletin sunt utile medicului pentru luarea măsurilor imediate și pentru prescrierea tratamentului.

Bolile parazitare constituie principala cauză de mortalitate și morbiditate în lumea întreagă. În ultimii 10-15 ani s-au făcut progrese în chimioterapia bolilor parazitare, au apărut medicamente eficiente și cu toxicitate redusă care se pot administra oral în doză unică. Din nefericire, costul ridicat al acestora limitează folosirea lor pe scară largă în programele de combatere ai paraziților intestinali. Astăzi chimioterapia joacă un rol important nu numai în tratarea individuală a bolnavilor, dar împreună cu măsurile de sănătate publică și de combatere a vectorilor contribuie la reducerea transmiterii infecțiilor parazitare.

4.5. Metode de calcul

Cazurile cu subiecți infestați cu nematode au fost înregistrate în tabele prelucrate ulterior sub formă de grafice. Prelucrarea acestor date a permis desprinderea unor concluzii privind importanța acestor specii ca paraziți intestinali la populația județului Arges.

Abundența (A) reprezintă numărul absolut al indivizilor unei specii, prezenți într-o probă.

Dominanța, D sau A (%) arată în ce relație se află efectivul unei specii date față de suma indivizilor celorlalte specii cu care se asociază, exprimând abundența relativă. Se calculează cu relația:

DX = nX . 100

N

nx = numărul total de indivizi din specia X, găsiți în probele examinate;

N = numărul total de indivizi ai tuturor speciilor prezente în probele cercetate.

În funcție de valoarea procentului care exprimă dominanța lor individuală, speciile se distribuie în următoarele clase:

D1 – subrecedente – sub 1,1%

D2 – recedente – între 1,1- 2%

D3 – subdominante – între 2,1- 5 %

D4 – dominante – între 5,1- 10 %

D5 – eudominante – peste 10%.

De asemenea, în elaboraea datelor s-au avut în vedere următoarele aspecte:

procentul total de parazitare;

categoriile de vârstă ale pacienților luați în studiu;

sexul pacienților;

mediul de proveniență;

CAPITOLUL V

REZULTATE ȘI DISCUȚII

5.1. Aspecte ale parazitării cu nematode

Cercetările au fost efectuate în perioada ianuarie 2011 – decembrie 2014.

În acest interval au fost investigate 10.954 de probe pe baza datelor furnizate de Direcția de Sănătate Publică și Centrul Medical ,,Dr. Luca”, Pitești și a testelor efectuate în cadrul laboratoarelor de analize coproparazitologice dintre care 277 probe au fost găsite pozitive în ceea ce privește parazitarea cu nematode (atât cu Ascaris lumbricoides cât și cu Enterobius vermicularis), fapt care corespunde unui procent de parazitare de numai 2,53%.

În anul 2011 din totalul celor 2279 de persoane suspecte a fi infestate cu paraziți, numai 56 probe au fost infestate cu nematode. Incidența parazitării în acest an este de 2,45% (tab.5.1., fig. 5.16.).

În anul 2012 din totalul celor 1913 de probe numai 71 de probe au fost pozitive. Incidența parazitării a fost de 3,71% (tab.5.1., fig. 5.16.).

În anul 2013 din totalul celor 3696 de probe au fost găsite 68 de probe pozitive. Incidența parazitării fiind de 1,83%. (tab.5.1., fig. 5.16).

În anul 2014 au fost recoltate probe de la 3066 de pacienți suspectați de infestări cu nematode. În urma investigațiilor, s-a constat că numai 83 pacienți prezentau probe pozitive. Incidența în acest an este de 2,70% (tab.5.1, fig. 5.16.).

Din prezentarea acestor date se constată faptul că nu există diferențe semnificative privind incidența infestărilor cu nematode în cei 4 ani luați în studiu, iar numărul de persoane ce prezintă probe pozitive se menține scăzut în populația județului Argeș (2,53%), comparativ cu procentele parazitare din lume unde (25% din populația umană este infestată cu Ascaris lumbricoides și peste 200 de milioane de oameni fiind infestați anual cu Enterobius vermicularis).

În cei patru ani luați în studiu au fost identificați doi paraziți: Ascaris

lumbricoides și Enterobius vermicularis. Ascaris lumbricoides a prezentat un

procent de parazitare de 2,45% în timp ce Enterobius vermicularis a avut un

procent de 0,07% (tabelul 5.2, fig. 5.17.).

Tabelul 5.1. Incidența infestării cu nematode la populația

județului Argeș în perioada 2011- 2014

NUMĂR PROBE

Fig. 5.16. Incidența infestării cu nematode la populația județului Argeș

în perioada 2011- 2014

5.2. Aspecte ale parazitării cu A. lumbricoides și E. vermicularis

Din totalul celor 2279 de pacienți investigați în anul 2011, numai 55 de pacienți prezentau ascaridioză, ceea ce corespunde unui procentaj de infestare de 2,41% și o singură probă pozitivă cu Enterobius vermicularis (0,04%).

În anul 2012 din 1913 de pacienți investigați numai 70 de probe au fost găsite pozitive cu ascaridioză corespunzând unui procent de 3,65% și o probă cu oxiuri (0,05%).

În anul 2013 din totalul celor 3696 de probe numai 65 au fost pozitive cu Ascaris (1,75%) și 2 probe cu Enterobius (0,05%).

În ultimul an, 2014 din totalul celor 3066 de pacienți investigați numai 79 prezentau ascaridioză cu un procent de 2,57% comparativ cu cei ce prezentau enterobioză unde numărul acestora este mai mic, numai 4 persoane fiind infestate (0,13%). (tab.5.2, fig. 5.17.).

Tabelul 5.2. Speciile de A. lumbricoides și E. vermicularis și procentajele de parazitare realizate la populația județului Argeș în perioada 2011 – 2014

Fig. 5.17. Procentajele de parazitare generale (%) realizate de speciile de nematode în județul Argeș

5.3. A. Abundența relativă (A%) a speciei de Ascaris lumbricoides

În ceea ce privește abundența relativă, specia Ascaris lumbricoides rămâne o specie eudominantă având un procent total de parazitare de 14.19%.

Din totalul celor 4 ani studiați, reiese faptul că cea mai mică abundență este înregistrată în anul 2011 cu o valoare de 9,82% și cea mai mare predominând în anul 2012 cu o valoare de 18,42%. Iar în ceilalți ani, valorile sunt de 14,44% în 2013 și respectiv 15,64% în anul 2014.

Tabelul 5.3. Abundența relativă (A%) a speciei Ascaris lumbricoides

Fig. 5.18. Abundența relativă a parazitului A. lumbricoides identificată la populația din județul Argeș

5.4. Aspecte ale parazitării pe grupe de vârstă la A. lumbricoides

Infestarea cu A. lumbricoides poate apărea la toate categoriile de vârstă. Astfel, din cei 269 de pacienți, 86 au fost adulți și 183 de copii (mai puțin de 18 ani). Vârsta minimă a fost de 2 ani și maximă peste 60 de ani.

Din cercetările efectuate reiese faptul că incidența este mai mare în general la copii (tab. 5.4.), datorită imunității scăzute a acestora și a igienei alimentare și corporale precare, mai ales în timpul pauzelor școlare când copiii utilizează toaletele și nu au condițiile necesare de a se spăla pe mâini.

În următorul tabel este prezentată distribuția pe categorii de vârstă privind infestarea cu A. lumbricoides în populația județului Argeș.

Se consideră astfel că din grupa copiilor fac parte persoanele cu vârste cuprinse între 0 și 18 ani, iar cele cu vârste de peste 18 ani sunt adulți.

Concluzia observării privind distribuția infestării cu nematode pe categorii de vârstă (0-6 ani, 7-14 ani, 15-20 ani, 21-35 ani, 35-60 ani și peste 60

de ani) în județul Argeș este următoarea:

– în anul 2011 grupa de vârstă 0-6 ani a înregistrat cea mai mare valoare din cei 4 ani studiați, ajungând la 54,5%;

– în anul 2012 grupa 0-6 ani a avut o scădere ușoară față de anul 2011 cu o valoare de 50% urmată de grupa 7-14 ani cu un procent de 28,5%;

– anul 2013 a înregistrat la grupa de vârstă 0-6 ani un procent mai scăzut de parazitare de 30,7% față de ceilalți ani;

– în anul 2014 grupa de vârstă 0-6 ani a prezentat cel mai mare procentaj de 45,5%, urmată de grupa 7-14 ani unde procentul de parazitare a fost mai scăzut de 25,3%.

Din totalul celor 269 pacienți luați în studiu în cei 4 ani reiese faptul că procentul de parazitare cu A. lumbricoides rămâne prezent tot la grupa de vârstă 0-6 ani cu un procent total de parazitare de 44,9 %, urmată de grupa 7-14 ani, unde procentul de parazitare este de numai 23%.

Tabelul 5.4. Infestarea cu A. lumbricoides pe categorii de vârstă în județul Argeș în perioada 2011-2014

Fig. 5.19. Infestarea cu A. lumbricoides pe categorii de vârstă în județul Argeș,

în perioada 2011-2014

. Aspecte ale parazitării cu A. lumbricoides la cele două sexe

În ceea ce privește infestarea cu A. lumbricoides la cele două sexe, parazitoza provocată de acest nematod este prezentă atât la bărbați cât și la femei (tab. 5.5.).

În anul 2011 persoanele de sex feminin în număr de 25 au avut un procent de parazitare de 45,4% iar cele de sex masculin în număr de 30 au prezentat un procent mai mare de 54,5%.

În anul 2012 persoanele de sex feminin (35) au avut un procent de 50% față de persoanele de sex masculin (45) unde procentul a fost de 64,2%.

În anul 2013 s-au înregistrat procente foarte apropiate la cele două sexe: persoanele de sex feminin în număr de 31 au înregistrat un procent de 47,6% iar cele de sex masculin în număr de 34 au avut un procent de 52,3%.

În anul 2014 din cele 47 de persoane de sex feminin acestea au prezentat

un procent de 56,2% comparativ cu persoanele de sex masculin în număr de 32,

unde procentul de parazitare a fost de 40,5%.

În cei 4 ani luați în studiu (2011-2014), reiese faptul că din totalul celor 269 de pacienți, 132 de persoane sunt femei și 137 de persoane sunt bărbați. Persoanele de sex feminin prezintă un procent total de parazitare de 49% comparativ cu persoanele de sex masculin unde procentul total este de 50,9%.

Tabeul 5.5. Repartiția infestării cu A. lumbricoides în funcție de sex la populația județului Argeș, în perioada 2011 – 2014

Fig. 5.20. Repartiția infestării cu A. lumbricoides în funcție de sex la populația județului Argeș, în perioada 2011 – 2014

5.6. Aspecte ale parazitării după mediul de proveniență

Parazitozele se întâlnesc atât în mediul urban cât și în cel rural, demonstrându-se că preponderența cea mai mare rămâne tot în mediul rural cu un procent total de 64,3% comparativ cu cel urban unde procentul total de parazitare este de 35,6%.

În anul 2011 din totalul celor 55 de pacienți, 40 de pacienți au provenit din mediul rural unde procentul a fost de 72,7% și cei 15 pacienți din mediul urban având un procent de 27,2%.

În anul 2012 procentul de parazitare a fost de 71,4% în mediul rural și 28,5% în cel urban.

În anul 2013 mediul rural a prezentat un procent de 61,5% iar cel urban de 38,4%.

În anul 2014 au fost înregistrate valori de 54,4% în mediul și 45,5% în meiul urban.

Tabelul 5.6. Distribuția pacienților infestați cu A. lumbricoides după mediul de proveniență

Fig. 5.21. Distribuția pacienților infestați cu A. lumbricoides

după mediul de proveniență

5.7. B. Abundența relativă (A%) a speciei Enterobius vermicularis

Din totalul celor 2506 pacienți investigați în anul 2011, numai un pacient

a prezentat enterobioză, ceea ce corespunde unui procentaj de infestare de 0,03%.

În anul 2012 din 3316 de pacienți investigați numai o singură probă a fost găsită pozitivă cu oxiuri corespunzând unui procent de 0,03%.

În anul 2013 din totalul celor 1463 de probe numai 2 au fost pozitive cu și E. vermicularis, procentul fiind de 0,13 %.

În ultimul an, 2014 din totalul celor 1774 de pacienți investigați numai 4 probe au fost pozitive cu E. vermicularis, înregistrând cel mai mare procent din toți anii de 0,22% (tab.5.7, fig. 5.22.).

Abundența infestării cu Enterobius vermicularis se menține scăzută la nivelul județului Argeș, unde rămâne o specie subrecedentă cu un procent de 0,08%.

5.7. Abundența relativă (A%) a speciei de Enterobius vermicularis

Fig. 5.22. Abundența relativă a parazitului E. vermicularis identificată la populația din județul Argeș

5.8. Aspecte ale parazitării pe grupe de vârstă la E. vermicularis

Din cercetările efectuate, s-a observat că enterobioza apare cu precădere la copii (tab.5.8, fig.5.24), afectând grupa de vârstă 0-6 ani unde procentul este de 100% în anul 2011, grupa 7-14 ani a înregistrat în anul 2013 două cazuri cu enterobioză, procentul fiind de 100% iar în anul 2014 au fost întâlnite trei cazuri, procentul fiind de 75%.

La grupa de vârstă 36-60 de ani a fost întâlnit un caz în anul 2012, procentul fiind de 100%.

În anul 2014 la grupa de vârstă peste 60 de ani a fost întâlnit un singur caz de parazitare, procentul fiind 100%. Din aceste studii reiese faptul că cei mai afectați rămân copiii.

Tab. 5.8. Infestarea cu E. vermicularis pe categorii de vârstă în județul Argeș în perioada 2011-2014

Fig.5.23. Infestarea cu E. vermicularis pe categorii de vârstă în județul Argeș,

în perioada 2011-2014

Aspecte ale parazitării cu E. vermicularis la cele două sexe

Infestarea cu enterobioză apare la ambele sexe. Din cercetările efectuate apare faptul că persoanele de sex masculin sunt cele mai afectate, prezentând un procent de parazitare de 75% comparativ cu persoanele de sex feminin unde rata procentului este mai scăzută, de 25%.

5.9. Repartiția infestării cu E. vermicularis în funcție de sex la populația județului Argeș, în perioada 2011 – 2014

Fig.5.24. Repartiția infestării cu E. vermicularis în funcție de sex la populația județului Argeș, în perioada 2011 – 2014

5.10. Aspecte ale parazitării după mediul de proveniență

În ceea ce privește infestarea cu E. vermicularis privind distribuția după mediul de proveniență se costată că mediul rural înregistrează cel mai mare procent de parazitare de 87,5% urmat de mediul rural cu un procent mai mic de 12,% (tab.5.10., fig.5.24.).

Tabelul 5.10. Distribuția pacienților infestați cu nemaode după mediul de proveniență

Fig. 5.25. Distribuția pacienților infestați cu E. vermicularis

după mediul de proveniență