Aspecte ale Infractiunilor Contra Libertatii Si Integritatii Sexuale

Capitolul I

ASPECTE GENERALE ALE INFRACȚIUNILOR CONTRA LIBERTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII SEXUALE

§1. Trăsături generale ale infracțiunilor contra persoanei

Primul titlu din Partea specială a Codului penal în vigoare este consacrat protecției atributelor fundamentale ale persoanei. Sunt incriminate faptele care sunt de natură a aduce atingere acestor valori, astfel că legiuitorul le-a grupat în mai multe capitole în funcție de valoarea socială lezată, adică acel atribut al persoanei care constituie obiect juridic comun al respectivului subgrup de incriminări. Astfel, Capitolul I este intitulat „Infracțiuni contra vieții” și conține incriminări din art. 188-192, Capitolul II este denumit „Infracțiuni contra integrității corporale sau sanătății”, cuprinde dispozițiile din art. 193-198, Capitolul III, intitulat „Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie” cuprinde incriminari din art. 199-200, Capitolul IV este numit „Agresiuni asupra fătului” și sunt regăsite dispozițiile în art. 201-202, Capitolul V este intitulat „Infracțiuni privind obligația de asistența a celor în primejdie”, cuprinde incriminări din art. 203-204, Capitolul VI, este denumit „Infracțiuni contra libertății persoanei” și include art. 205-208, Capitolul VII, intitulat „Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile” cuprinde art. 209-217, Capitolul VIII denumit „Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale” conține art. 218-223, iar ultimul Capitol din Titlul I este intitulat „Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private”, conține art. 224-227.

În sistemul nostru de drept, persoana omului ocupă primul loc in ierarhia valorilor. In primul articol al Constituției se prevede că în România, ca stat de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate. Constituția prevede, de asemenea, că „Dreptul la viața, precum și dreptul la integritatea fizică și psihică ale persoanei sunt garantate” [art. 22 alin. (1)] și că „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile” [art. 23 alin. (1)]. În art. 26 al Legii fundamentale se prevede, în alin. (1), că „Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”, iar în alin. 2 că „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”. În art. 27 alin. (1) al Constituției se prevede că „Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reședința unei persoane fără învoirea acesteia”.

Garantarea tuturor aceste drepturi și libertăți ale persoanei are loc, juridic, prin mijloacele dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracțiuni și sancționarea cu pedepse a faptelor vătămătoare sau periculoase pentru valorile menționate.

Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra persoanei constă in relațiile sociale a caror existența și normală desfașurare sunt condiționate de ocrotirea vieții, integrității corporale, sănătății, libertății și demnității persoanei împotriva faptelor prin care s-ar aduce atingere acestor valori sociale ocrotite, fapte incriminate in acest titlu.

Infracțiunile contra persoanei, în general, au un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le poate avea pentru societate săvârșirea acestor infracțiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează de obicei, prin folosirea unor mijloace sau procedee violente și au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.

Prin săvârșirea unei fapte incriminate (dreptul la viață, în cazul omorului, dreptul la sanatate si integritate corporala prin vatămare corporală, dreptul la libertate, în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal, dreptul la libertate și integritate sexuală, în cazul violului etc.) se încalcă un drept absolut al persoanei,

reprezentând obiectul juridic special.

Obiectul material, de regulă, este reprezentat de corpul victimei (asupra căreia se exercită activitatea incriminată). De exemplu, la infracțiunile de omor (art. 188, 189 C. pen.), ucidere din culpă (art. 192 C. pen.), vătămare corporala (art. 194 C. pen.), violul (art. 218 C. pen.). In schimb, anumite infracțiuni sunt lipsite de obiect material, infracțiunile de hărțuire (art. 208 C. pen.) si amenintare (art. 206 C. pen.).

Subiectul activ, de regula, poate fi orice persoana fizică sau juridică (necircumstanțiat) cu capacitate penală. În anumite cazuri, subiectul activ este calificat, de exemplu la infracțiunea de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârșită de către mamă (art. 200 C. pen.), subiectul activ este numai mama naturală sau purtătoare (surogat) a copilului nou-născut, la infracțiunea de violență în familie (art. 199 C. pen.) subiectul activ poate fi o persoană care are calitatea de membru de familie. La anumite infracțiuni, o anumită calitate a făptuitorului poate determina una dintre formele agravate. De exemplu, în cazul infracțiunii de trafic de persoane, constituie varianta agravata comiterea traficului de persoane de catre un funcționar public, în exercițiul atribuțiilor de serviciu [art. 210 alin. (2) C. pen.]. Participația penală este posibilă, de regula, sub toate formele. Participația improprie este posibila la infracțiuni precum ucidere din culpă (art. 192 C. pen.), vătămare corporală din culpă (art. 196 C. pen.). La infracțiunile cu subiect unic, nu este posibil coautoratul, de exemplu uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșit de către mamă (art. 200 C. pen.).

Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana fizică a cărei viața, integritate fizică, sănătate sau demnitate a fost lezată prin săvărșirea faptelor incriminate. De principiu, subiectul pasiv al infracțiunilor la care facem referire poate fi orice persoană fizică.

Există, totuși și infracțiuni la care subiectul pasiv trebuie sa aibă o anumită calitate sau să îndeplinească o anumită cerință (de exemplu, la infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii subiectul pasiv trebuie sa fie neapărat copilul conceput, dar nenăscut și femeia însărcinată). O anumita calitate a subiectului pasiv este cerută la unele infracțiuni pentru a constitui forma agravată (la actul sexual cu un minor, la prima variantă agravată minorul trebuie sa nu fi împlinit vârsta de 13 ani).

În cadrul laturii obiective, elementul material la infracțiunile contra persoanei se realizează, de regula, prin actiune, aceasta fiind de o mare varietate, de exemplu ucidere, lovire, amenințare, act sexual, hărțuire sexuală, pătrundere etc.). La unele infracțiuni, elementul material poate consta și într-o inactiune (uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă, uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă). La anumite infracțiuni, locul sau timpul nu sunt relevante, însă sunt unele infracțiuni care sunt caracterizate de o astfel de cerință in forma tip (săvârșirea faptei imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, la infracțiunea de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârșită de catre mamă).

Urmarea imediată la infracțiunile contra persoanei constă fie în producerea unui rezultat prevăzut expres de norma de incriminare (moartea persoanei, în cazul infracțiunilor contra vieții, vătămarea integrității corporale sau a sănătății persoanei, în cazul infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății), fie într-o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită (violare de domiciliu, amenințarea, șantajul).

La infracțiunile de pericol, legatura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, însă la cele de rezultat trebuie constatată. Așadar, legatura de cauzalitate între acțiunile sau inacțiunile incriminate și urmarea imediată există la toate infracțiunile contra persoanei.

În cadrul laturii subiective, forma de vinovăție este intenția cu cele două modalități: directă sau indirectă pentru cele mai multe infracțiuni. La anumite infracțiuni contra persoanei forma de vinovăție cerută de lege este culpa [uciderea din culpă (art. 192 C. pen.), vătămarea corporală din culpă (art. 196) C. pen.]. Mai există o categorie în care infracțiunile pot fi săvârșite cu praeterintenție [lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 195) C. pen.].

Scopul săvârșirii infracțiunilor contra persoanei, ca o componentă a laturii subiective, de principiu, prezintă relevanță în stabilirea pericolului social concret al faptei și individualizarea pedepsei.

Pentru dozarea pedepsei prezintă relevanță mobilul care a determinat săvârșirea infracțiunii, însă nu și pentru realizarea conținutului infracțiunii.

Potrivit regulii generale, actele de pregătire sunt posibile, de regulă, însă nu sunt incriminate.

Tentativa este pedepsită în cazul infracțiunilor de omor (art. 188 C. pen.), omor calificat (art. 189 C. pen.), vătămarea corporală [art. 194 alin. (2) C. pen.], violența în familie [în cazul art. 188, 189, 194 alin (2) C. pen.], întreruperea cursului sarcinii [art. 201 alin. (1) și (2) C. pen.], lipsirea de libertate în mod ilegal [art. 205 alin. (1)-(3) C. pen.], sclavia (art. 209 C. pen.), traficul de persoane (art. 210 C. pen.), traficul de minori (art. 211 C. pen.), proxenestismul [art. 213 alin. (2) C. pen.], violul [art. 218 alin. (1)-(3) C. pen.], agresiunea sexuală [art. 219 alin. (1) și (2) C. pen.]. La infracțiunile săvârșite din culpă ori cu praeterintenție, tentativa nu este posibilă.

Consumarea infracțiunilor din prezentul titlu are loc în momentul producerii rezultatului socialmente periculos, constând într-o lezare efectivă a valorii sociale protejate sau în crearea unei stări de pericol pentru respectiva valoare.

Pedeapsa principală prevăzută de dispozițiile de incriminare a faptelor din această categorie diferă în raport cu obiectul juridic special și importanța valorii sociale ocrotite. Pentru infracțiunile de omor, pedeapsa este inchisoarea in limite ridicate, iar în cazul omorului calificat, legea prevede pedeapsa detențiunii pe viața în alternanță cu inchisoarea cuprinsă între 15-25 de ani. În cazul celorlalte infracțiuni, pedeapsa principală variază în funcție de atributul persoanei vătămat prin comiterea faptei, cât și de întinderea și gravitatea urmărilor produse prin săvârșirea infracțiunii.

Anumite infracțiuni prezintă pe lângă forma simplă, și una sau mai multe forme agravate. Astfel de forme întâlnim la următoarele infracțiuni: violul [art.218 alin. (3) lit. a)-f) și alin. (4) C. pen.], determinarea sau înlesnirea sinuciderii [art. 191 alin. (2) și (3) C. pen.], uciderea din culpă [art. 192 alin. (2) și (3) C. pen.], vătămarea corporala [art. 194 alin. (2) C. pen.], întreruperea cursului sarcinii [art. 201 alin (2), alin. (3) teza I și II C. pen.], lipsirea de libertate în mod ilegal [art. 205 alin. (3) lit. a), b), c) și alin. (4) C. pen.], traficul de persoane [art. 210 alin. (2) C. pen.], violarea de domiciliu [art. 224 alin (2) C. pen.] etc.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, pentru majoritatea infracțiunilor contra persoanei. În cazul unora dintre infracțiunile contra persoanei, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare atât din oficiu, cât și la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Din această categorie fac parte lovirea sau alte violențe (art. 193 C. pen.) și vătămarea corporală din culpă (art. 196 C. pen.), dacă victima este în raport cu faptuitorul membru al familiei, în acest caz acțiunea penală poate fi pusă in mișcare din oficiu [art. 199 alin (2) C. pen.]. În sfârșit, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul următoarelor infracțiuni: lovirea sau alte violențe [art. 193 alin. (3) C. pen.], vătămarea corporală din culpă [art. 196 alin. (6) C. pen.], violarea de domiciliu [art. 224 alin. (3) C. pen.], amenințarea [art. 206 alin. (2) C. pen.], hărțuirea [art. 208 alin. (3) C. pen.], violarea sediului profesional [art. 225 alin. (3) C. pen] , violul [art. 218 alin. (5) C. pen.] etc.

De regulă, împăcarea părților înlătură răspunderea penal, atunci când acțiunea penală este pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților nu produce efecte juridice în cazul violului (art. 218 C. pen.).

§2. Viața sexuală, obiect al protecției penale

Infracțiunile privitoare la viața sexuală, subsumate infrațiunilor contra persoanei se regăsesc în Capitolul VIII, Titlul I din partea specială a Noului Cod Penal, spre deosebire de Codul Penal „Carol al II-lea” din 1936 unde erau denumite Infracțiuni contra pudorii.

Aceste infracțiuni sunt grave manifestări contra persoanei și vizează libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale, ca aspecte ale libertății persoanei ce își găsesc expresia în dreptul inalienabil al persoanei de a dispune liber de corpul său în relațiile sexuale, în limitele stabilite de normele dreptului. Acest lucru presupune existența unor relații sociale de respect față de libertatea persoanei in diversele sale manifestări.

Libertatea sexuală este un atribut important al personalității umane și o importantă valoare socială. Pericolul social pe care îl generează infracțiunile privind viața sexuală constă în primul rând în răul pe care îl provoacă direct persoanei victimei. Dar în afara raului provocat direct persoanei, ele pot avea consecințe profund dăunatoare pe care le antrenează pe plan social, contra desfășurării normale a vieții sexuale a oamenilor ca bază a existenței societății, încălcarea libertății sexuale creează o stare de nesiguranță socială, un dezechilibru deosebit de primejdios pentru existența societății. De aceea, reprimarea infracțiunilor menționate este o necesitate, societatea fiind interesată în crearea cadrului de desfășurare normală a raporturilor sexuale.

Actul sexual, nu este imoral si cu atât mai puțin periculos, prin natura lui, însă poate deveni dacă este exercitat împotriva voinței persoanei, adică prin nesocotirea libertății acesteia de a dispune de sine în relațiile sexuale. Instinctul sexual, fiind înnăscut, este considerat unul dintre cele mai puternice dintre instinctele pe care le posedă omul, urmând instinctul de a mânca și de a bea pentru a trăi. Conștiința cu care am fost înzestrați, face ca acest instinct să nu se manifeste in forma sa animalică, intelectul înnobilând acest instinct și transformându-l în sentiment uman.

Pentru a produce plăcere, relațiile între sexe trebuie să satisfacă un minim de cerințe morale și etice, iar raporturile sexuale trebuie satisfăcute astfel încât să nu contrazică demnitatea umană și simțul estetic. Actul sexual nu poate fi separat de toate realizările culturii omenești, de condițiile de viață ale omului, de noțiunea de frumos. La animale, care-și satisfac instinctul sexual în mod natural, nu există desfrâu, la om însă, satisfacerea instinctului sexual tinde totdeauna spre desfătare și capătă uneori forme dintre cele mai nejustificate.

Incriminând infracțiunile contra libertății și integrității sexuale, își găsesc ocrotirea și alte valori sociale ale persoanei și care pot fi cu ușurință lezate prin săvârșirea acestora. Aceste fapte pot avea drept consecință vătămarea integrității corporale și chiar moartea astfel încât inviolabilitatea sexuală este inseparabil legată de inviolabilitatea fizică.

§3. Principalele infracțiuni contra libertății și integrității sexuale

Alături de dreptul la integritatea corporală și sănătate, la viață, un drept fundamental al omului este dreptul la libertate. Omul se poate bucura pe deplin de toate de toate celelalte drepturi, în măsura în care el este liber. Dreptul la libertate reprezintă dreptul de a valorifica în practică toate interesele, însușirile, atributele și dorințele legitime și raționale ale omului, singura limită fiind aceea a legii, a normei care impune respectul datorat aceluiași drept recunoscut semenilor săi.

Fiecărei persoane este garantat dreptul la libertate, prezentând mai multe aspecte: dreptul la libertatea fizică, dreptul la libertatea morală, dreptul la libertatea și integritatea sexuală, dreptul la inviolabilitatea domiciliului etc.

Fiind un atribut esențial al persoanei cât și o valoare socială, dreptul la libertate este ocrotit prin intermediul normelor de drept penal. În legislația penală actuală, faptele care constituie infracțiuni contra libertății sunt prevăzute în capitolul VI, Titlul I a Codului Penal – parte specială.

În completarea aspectelor prezentate mai în sus, libertatea individuală include și libertatea sexuală, adică posibilitatea persoanei, indiferent de sex, de a hotărî asupra vieții sale sexuale fără temerea ca i s-ar putea produce vreun rău.

In actualul Cod Penal, faptele de încălcare a libertății sexuale sau de exercitare abuzivă a acesteia sunt reglementate într-o categorie distinctă de infracțiuni, în capitolul al VIII-lea al Tilului I din partea specială. Astfel, infracțiunile contra libertății și integrității sexuale sunt: violul, agresiunea sexuală, actul sexual cu un minor, coruperea sexuală a minorilor, racolarea minorilor în scopuri sexuale, hărțuirea sexuală (art. 218- 223 C. pen.).

Primul loc, printre infracțiunile contra libertății și integrității sexuale îl ocupă violul, el fiind infracțiunea caracteristică acestui grup, constituind cea mai gravă formă de încălcare a relațiilor sociale și a valorilor etico-morale a căror ocrotire constitui scopul incriminării și sancționării infracțiunilor privitoare la viața sexuală.

Obiectul ocrotirii penale îl constituie relațiile sociale prin desfășurarea normală și sănătoasa a raporturilor sexuale, asigurarea unui minim de moralitate și decență înpractica acestora.

În cazul infracțiunii de agresiune sexuală (art. 219 C. pen.), cu semnificative deosebite, această infracțiune își are corespondent parțial atât în infracțiunea de viol (art. 197 CP 1969), cât și în infracțiunea cu denumirea marginală „Perversiunea sexuală”, prevăzută în art. 201 CP 1969. Actele de natură sexuală sunt altele decât cele specifice violului. Ca și in cazul infracțiunii de viol (art. 218 C. pen,), fapta se săvârșește prin constrângere, prin punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare.

În cazul infracțiunii de act sexual cu un minor (art. 220 C. pen.) pericolul social al faptei rezultă din urmările nefaste pe care această faptă le poate avea pentru dezvoltarea fizică și morală a minorului aflat la o vârstă fragedă. Obiectul ocrotirii penale îl constituie relațiile sociale privind libertatea și inviolablitatea actelor sexuale contra unor manifestări abuzive care implică constrângerea. La această vârstă, a minorității, minorul nu are suficiența experiența și nici destulă rezistența pentru a se apăra împotriva celui care ar încerca sa-i exploateze naivitatea.

În articolul 221 Cod penal, este incriminată infracțiunea de corupere sexuală a minorilor care constă in acte de natura sexuală, altele decat cele prevăzute în articolul 220, asupra unui minor, precum și determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act.

Sunt ocrotiți minorii de corupția sexuală, de contactul brutal și intempestiv și de cinismul cu care sunt dezvăluite aspecte intime ale vieții sexuale, ceea ce le pune în primejdie gravă dezvoltarea, îi incită la practici sexuale nefirești și chiar la săvârșirea de infracțiuni în legătură cu viața sexuală.

De regulă, făptuitorii sunt perverși sexuali, exhibiționiști de tip vulgar, alcoolici sau senili. Legea penală ocrotește relațiile sociale privind desfășurarea normală a actelor sexuale, un climat de pregătire și dezvoltare a minorilor pentru o viața sexuală normală.

În cazul infracțiunii de racolare a minorilor în scopuri sexuale (art. 222 C.pen) , este incriminată fapta persoanei de a-i propune un minor să se intâlnească pentru a comite un act dintre cele prevăzute la art. 220 sau art. 221. Fapta este considerată infracțiune chiar dacă se săvârșește prin mijloace de transmitere la distanța. Prin aceste manifestări ilicite este afectată dezvoltarea unei vieți sexuale normale a minorului. Investigațiile criminologice au scos in evidență doua categorii de cauze favorizante ale acestui tip de conduită deviată de la normele de drept și morală: malformarea educațională și malformarea biologică, astfel că minorii care sunt expuși la aceste acte de corupție sexuală sunt predispuși la practici sexuale nefirești sau la săvârșirea de infracțiuni.

În articolul 223 Cod Penal, este incriminată infracțiunea de hărțuire sexuală care constă în „pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau a unei relații similare, daca prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare”. Viata sexuală reprezintă un domeniu deosebit de important al vieții fiecărei persoane, astfel că orice pretindere în mod abuziv și repetat de favoruri sexuale în cadrul relațiilor de munca, prin care victima a fost intimidată dau naștere la relații sociale anormale.

Obiectul juridic principal comun tuturor infracțiunilor din acest capitol, constă în relațiile sociale referitoare la libertatea și integritatea sexuală a persoanei. Obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la viața, integritatea fizică sau psihică a persoanei, atunci când, de exemplu, violul se săvârșește prin întrebuințarea de violențe fizice.

De regulă, obiectul material este reprezentat de corpul persoanei împotriva căreia se săvârșește fapta incriminată. Astfel în cazul agresiunii sexuale, obiectul material constă în corpul victimei, în cazul actului sexual cu un minor, obiectul material este reprezentat de corpul minorului etc. În schimb, sunt anumite infracțiuni care se abat de la această regulă, neavând obiect material: coruperea sexuală a minorilor, racolarea minorilor în scopuri sexuale, hărțuirea sexuală.

Subiectul activ poate fi orice persoană cu capacitate penală la toate infracțiunile contra libertății și integrității sexuale. Anumite infracțiuni sunt infracțiuni proprii, ele neputând fi săvârșite decât de o persoană care, în afara condițiilor generale cerute de lege subiectului oricărei infracțiuni îndeplinește și o anumită condiție specială. Astfel că, infracțiunea act sexual cu un minor poate fi săvârșită în cazul variantei agravate prevăzute de art. 220 alin. (4) doar de catre un: tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator al minorului. Infracțiunea de hărțuire sexuală (art. 223 C. pen.) poate fi săvârșită numai de persoana care se află într-o relație de muncă sau o relație similară celei de muncă cu victima.

De regulă, participația penală este posibilă sub toate formele. La infracțiunea de hărțuire sexuală , participația sub forma coautoratului nu este posibilă. Instigarea și complicitatea sunt însă posibile.

Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective se realizează prin acțiuni diferite, care constituie fie o încălcare a libertății sexuale în domeniul vieții sexuale, fie o folosire abuzivă a acestei libertăți. Astfel, unele dintre aceste infracțiuni presupun un act sexual, de orice natură, realizat prin constrângere, în cazul violului, și fără un consimțământ valabil, în cazul actului sexual cu un minor.

Pentru indicarea infracțiunilor prin care se realizează elementul material al infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, legiuitorul face distincție între raportul sexual, actul sexual oral sau anal ori orice acte de penetrare vaginală sau anală și alte acte de natură sexuală.

Urmarea imediată constă într-o încălcare a valorilor sociale apărate prin incriminarea faptelor ce constituie infracțiunile privitoare la viața sexuală. Prin săvârșirea unora dintre infracțiuni contra libertății și integrității sexuale se pot produce și alte urmări cu caracter secundar în raport cu cea specifică lor, o vătămare gravă a integrității corporale sau sănătății victimei ori chiar moartea acesteia.

Legătura de cauzalitate, de regulă, rezultă din materialitatea faptei. La anumite infracțiuni, în formele agravate, comise cu praeterintenție trebuie dovedită legatura de cauzalitate: viol [art. 218 alin. (3) lit. e) și alin. (4) C. pen], agresiunea sexuală [art. 219 alin. (2) lit. e) și alin. (3) C. pen]. La infracțiunea de hărțuire sexuală legătura de cauzalitate trebuie dovedită.

Latura subiectivă presupune intenția făptuitorului care, de regulă, are forma intenției directe. În anumite cazuri pot exista ambele forme ale intenției, directă și indirectă: coruperea sexuală a minorilor (art. 221), hărțuirea sexuală (art. 223). La unele dintre formele agravate ale infracțiunilor analizate, vinovăția poate fi sub forma praeterintenției, de exemplu, violul care a avut ca urmare vătămarea corporală sau moartea victimei.

Nu se pedepsesc actele pregatitoare la infracțiunile contra libertății și integrității sexuale.

În principiu, tentativa este posibilă la toate infracțiunile mai sus enumerate. Există o singură excepție, la infracțiunea de hărțuire sexuala, tentativa nu este posibilă. Este incriminată tentativa la infracțiunea de viol [art. 218 alin. (1)-(3)], și la agresiunea sexuală [art. 219 alin (1) și (2)].

Consumarea acestor infracțiuni are loc în momentul în care se săvârșește acțiunea incriminată, cu excepția infracțiunii de hărțuire sexuală, care se consumă în momentul săvârșirii unui număr repetat de acte de hărțuire.

Sancționarea. Unele dintre infracțiunile privitoare la viața sexuală prezintă o gravitate deosebită, legea prevăzând pedeapsa închisorii în limite ridicate (până la 18 ani pentru violul care a avut ca urmare moartea victimei). Pentru infracțiunile din această categorie a căror gravitate nu este atât de ridicată, pedeapsa închisorii are ca alternativă amenda.

Cu excepția infracțiunilor de hărțuire sexuale și racolarea minorilor în scopuri sexuale, infracțiunile contra libertății și integrității sexuale sunt prevăzute atât în formă simpla, cât și în formă agravată.

În cazul infracțiunii de viol [art. 218 alin. (1) și (2)] , agresiunii sexuale [art. 219 alin. (1)], corupere sexuală a minorilor [art. 221], racolarea minorilor în scopuri sexuale [art. 222] și hărțuirea sexuală [art. 223] acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. La infracțiunea de viol și agresiune sexuală împăcarea părților nu este consacrată drept cauză care înlătură răspunderea penală. În cazul infracțiunii de act sexual cu un minor (art. 220), acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu în toate cazurile.

Capitolul II

EVOLUȚIA INCRIMINĂRII INFRACȚIUNII DE VIOL ÎN ROMÂNIA

§1. Evul Mediu

Izvoarele dreptului feudal au fost cutuma și legea scrisă. Cutuma (obiceiul juridice) – ius valachicum – a constituit izvorul principal al dreptului unei orânduiri care a existat mai multe secole. Chiar și atunci când au fost elaborate și aplicate legile scrise, cutuma a avut un rol dominant, fiind invocată înaintea legii scrise. Legea scrisă (pravilă, lege, statut, etc ) s-a realizat în cele trei țări romane prin elaborări în interiorul lor, dar mai ales prin traducerea și adaptarea unor legi străine.

Dispoziții privitoare la dreptul penal sunt cuprinse în pravilele din secolul al XVII-lea. Infracțiunea se numea „vină”, iar pedeapsa „certare”. Pedepsele erau aspre și numeroase: arderea de viu, moartea, spânzurătoarea, vărsarea de plumb topit în gură, , ocna, înțeparea, amenda etc. Infracțiunile precum ultragierea solilor, rebeliunea, calpuzănia (falsificare de monede), patricidul, omorul, bigamia, otrăvirea, injuria, hotria ( proxenetismul), adulterul sunt toate cuprinse în pravile.

În pravilele existente în secolul XVII-XVIII, erau pedepsite cu moartea de către domn, rapirea de fata sau de femeie. Averea făptuitorului era dată victimei. În cazul în care victima era o văduvă, pedeapsa consta închiderea în temniță. Pe de altă parte, făptuitorul putea să plătească o gloabă – amendă plătită de culpabil, care putea consta într-o sumă de bani sau în boi, cai, ovine etc- prin care era iertat, asfel răscumpărându-și vina. Pentru a exista infracțiunea trebuiau întrunite două condiții – transportarea răpitei dintr-un loc în altul și necinstirea ei prin violență.

Delictul, în pravila lui Matei Basarab se numea „viol sau sila”. Siluirea se pedepsea prin pierderea unei jumatăți din averea făptuitorului, iar dacă era sărac trebuia gonit și batut. Sila se exercita atât asupra fecioarei, cât și asupra femeii văduve sau măritate.

Pravila bisericească era și mai severă: celui ce comitea o asemenea faptă i se tăia nasul. Pedepsele erau date de fețele bisericești și constau în diferite amenzi încasate în folosul episcopilor. Dacă fata era bogată, pedeapsa devenea și mai mare. Când violatorul era tatăl fecioarei, pedeapsa era moartea autorului. Alte infracțiuni în această materie sunt: desfrânarea (curvia), sodomia, amestecarea de sânge (incestul), preacurvia (adulterul).

În a doua jumătate a sec. XVIII – începutul sec. XIX, incestul și adulterul sunt considerate infracțiuni contra familiei. Desfrânarea a fost suprimată din dreptul penal. Continuă sa fie incriminate ca infracțiuni contra bunelor moravuri: răpirea de fecioară sau femeie, stricarea fecioriei, violul, seducția sodomia, hotria; însă toate pierd mult din importanța care li s-a atribuit în perioada precedentă.

§2. Codul Penal de la 1865

După Unirea din 1859a Principatelor Române, în cadrul bogatei activități legislative desfășurate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-a elaborat și „Codul penal român”, redactat în 1864 și pus în aplicare la 1 mai 1865, la întocmirea căruia s-a avut în vedere Codul penal francez din 1810 și in oarecare măsura Codul penal prusian din 1851.

Infracțiunile referitoare la viața sexuală, în Codul Penal de la 1865 se regăseau în titlul IV („Crime și delicte contra particularilor”), în Capitolul I, secțiunea a V-a, numită „Atentate în contra bunelor moravuri”.

Violul era reglementat în articolul 264 sub denumirea „Atentat contra pudoarei, cu violență”. Articolul 264 avea urmatorul conținut:

“Oricine va comite un atentat contra pudoarei, îndeplinit sau cercat, cu violență, în contra unui individ bărbătesc sau femeiesc, se va pedepsi cu maximum închisorii. Dacă crima s-a comis în contra persoanei unui copil mai mic de 15 ani împliniți, culpabilul se va pedepsi cu maximum recluziunii”.

În aceea perioadă, maximul închisorii era de 5 ani, potrivit art. 8 pct. 1 din Codul Penal modificat prin Legea din 1874, iar maximul recluziunii era de 10 ani, conform art. 7 pct. 3 din Codul Penal.

În cazul în care, fapta avea ca urmare moartea victimei, pedeapsa era munca silnică pe viață.

Actele de homosexualitate și alte acte de perversiune sexuală săvârșite cu violență erau incriminate sub aceeași denumire.

Subiectul activ și pasiv este necircumstanțiat , putând fi atât bărbatul, cât și femeia.

Legiutorul de atunci a înteles, prin atentatul contra pudoarei o siluire, o vătămare a libertății sexuale care se produce fie prin folosirea violenței (art. 264), fie fară violență, profitând de imaturitatea unei persoane (art. 263 – „asupra persoanei unui copil”).

Așadar intră și fapta sancționată în prezent în art. 218 Cod Penal sub denumirea de viol în sfera infracțiunii de atentat contra pudoarei comis cu violență.

§3. Codul Penal „Carol al II-lea” de la 1936

Codul de la 1936 incrimina această fapta sub denumirea proprie de „viol”. Astfel că, în Titlul XI („Infracțiuni contra pudoarei și bunelor moravuri”), cap. I („Infracțiuni contra pudoarei”), art. 419 avea următorul conținut:

„Comite delictul de viol și se pedepsește cu închisoarea corecțională de la 2 la 5 ani și interdicție corecțională de la 3 la 5 ani:

Barbatul care, prin violență sau amenințare, constrânge o persoană de orice sex, să aibă cu el raport sexual;

Bărbatul care, profitând de starea de inconștiență a unei persoane de orice sex, sau de neputința acesteia de a-și exprima voința, ori de a se apăra, are cu ea un raport sexual, în afară de căsătorie, indiferent dacă el sau altcineva a produs această stare.

În ambele cazuri, dacă victima este mai mică de 14 ani, sau dacă a rămas gravidă, ori i s-a transmis o boală venerică, pedeapsa este închisoarea corecțională de la 5 la 10 ani și interdicția corecțională de la 3 la 5 ani.”

În Codul Penal de la 1936 nu este sancționat violul de către o femeie, excluzând femeia din sfera subiectului activ. Numai în situația de la pct. 1 femeia căsătorită era protejată de violul comis de către soțul ei.

Atât violul propriu-zis, cât și actele de homosexualitate masculină realizate prin violență sunt sancționate de art. 419. Ele intrau de fapt sub incidența art. 420 ce reglementează „Delictul de violență contra pudoarei” și unde erau sancționate actele de inversiune sexuală. Referitor la această incoerență, prof. Traian Pop arăta că: “Delictul de viol din art. 419 și delictul de violență contra pudoarei sunt aproape identice, având identice aproape toate elementele constitutive. Deosebirea este în ce privește elemental constitutiv central, actul în sine, sau mai bine zis actul de executare. Căci pe când în art. 419 este vorba de raport sexual, conjucțiunea sexuală, pe atunci în art. 420 este vorba de un act de inversiune sexuală. Logic ar fi fost, ca în prevederile art. 419 (viol) să fi intrat numai raportul sexual (prin organele genitale) între bărbat și femeie, căci numai acest act sexual este normal, iar în prevederile art. 420 să fi intrat actele sexuale anormale, zise de inversiune sexuală sau de perversitate sexuală.”

În art. 427 și 425 erau prevăzute anumite modalități mai grave ale infracțiunii de viol referitoare la numărul participanților și a raporturilor speciale dintre făptuitor și victimă.

Violul care a avut loc ca urmare moartea victimei era prevăzut in art. 426 și pedeapsa prevăzută era munca silnică pe viață.

Codul de la 1936 prevedea necesitatea plângerii prealabile atât pentru forma simplă de viol, cât și pentru unele modalități mai grave. Acestea din urmă sunt cele legate de împrejurarea că fapta a fost săvârșită de un curator, tutore, învățător, educator, medic curant, supraveghetor ori de către mai multe persoane împreună.

O cauză de nepedepsire reglementată în art. 427 era atribuită doar autorului infracțiunii, nu și participanților. Astfel, conform art. 427: „Delictele de viol, violență contra pudoarei și atentatul la pudoare fără violență nu se pedepsesc dacă, mai inainte ca hotărârea penală să fi rămas definitivă, a intervenit căsătoria între autor și victimă”.

§4. Reglementarea dintre anii 1969-2000

Codul Penal „Carol al II-lea” a fost folosit ca sursă de inspirație pentru conceperea Codului Penal de la 1969. Până în anul 1996, în Titlul II numit „Infracțiuni contra persoanei”, cap. III, „Infracțiuni privitoare la viața sexuală”, a părții speciale a Codului Penal, art. 197 denumit „Violul” avea următorul cuprins:

„Raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani dacă:

a) victima nu împlinește vârsta de 14 ani

b) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreuna

c) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului

d) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății

Pedeapsa este închisoare de la 7 la 15 ani, dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Faptele prevăzute în 1 și 2 lit. a), c) și d) nu se pedepsesc dacă înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă a intervenit căsătoria dintre autor și victimă. În caz de participație, în alte condiții decât aceea prevăzute la lit. b), căsătoria dintre autor și victimă produce același efecte și față de participanți”.

Codul Penal de la 1969 a suferit modificări prin Legea nr. 140/1996. Modificările vizează structura textului, și nu se aplică reglementării infracțiunii. Structura este schimbată prin eliminarea unor circumstanțe agravante, iar referitor la victima sub 14 ani este trecută ca prima ipoteză la alineatul al treilea.

Legea nr. 140/1996 aduce modificări ale pedepselor. Forma tip din alineatul 1 se pedepsește acum cu închisoare de la 3 la 10 ani. Cele trei agravante din alineatul 2 se pedesesc cu închisoarea de la 5 la 15 ani, iar violul victimei sub 14 ani cu închisoarea de la 10 la 20 de ani. Se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 ani violul care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

Dupa adoptarea legii nr. 140/1996, art. 197 Cod Penal are următorul conținut:

“Raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, dacă:

a) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună

b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului

c) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății.

Pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 ani, dacă victima nu a împlinit vârsta de 14 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 ani.

Acțiunea penală pentru fapta prevazută în alin. 1 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Faptele prevăzute în alin. 1,2 lit. b) și c) și alin. 3 teza 1 nu se pedepsesc dacă înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă a intervenit căsătoria dintre autor și victimă. În caz de participație, în alte condiții decât aceea prevăzută în alin. 2 lit. a), căsătoria dintre autor și victimă produce aceleași efecte și față de participanți”.

Pentru o mai bună întelegere a infracțiunii, o analiză a reglementării este necesară.

Obiectul juridic generic este constituit din relațiile sociale privitoare la viața sexuală a persoanei. Obiectul juridic specific, în cazul violului este reprezentat de relațiile sociale referitoare la libertatea sexuală a femeii.

Corpul persoanei de sex feminin în viață reprezintă obiectul material al infracțiunii de viol.

Autorul (subiectul activ) al infracțiunii de viol este, exclusiv doar bărbatul. Faptuitorul poate fi și un minor care răspunde penal sau chiar soțul victimei.

Participația penală nu se poate realiza sub forma coautoratului, deoarece un act sexual firesc cu o persoană de sex feminin nu poate fi realizat simultan de mai mulți bărbați. Participația este posibilă însă sub forma instigării sau a complicității.

Victima(subiectul pasiv) este reprezentată de o persoana de sex feminin. In codul penal anterior, subiectul pasiv putea sa fie si un barbat, această reglementare fiind modificată.

Elementul material al infracțiunii de viol constă într-un raport sexual, mai exact, un act sexual firesc, legiuitorul excluzând relațiile sexuale între persoane de același sex și perversiunile sexuale, ele fiind reglementate în mod distinct.

Condiția pentru existența infracțiunii de viol o reprezintă constrângerea prin care trebuie sa se realizeze raportul sexual, ea putând fi fizică sau morală, sau imposibilitatea victimei de a-și exprima voința ori de a se apăra.

Intenția directa este cea care guvernează latura subiectivă a infracțiunii de viol. Conform art. 204 Cod penal, tentativa este posibilă și se pedepsește.

Infracțiunea de viol se poate comite in forma simplă ori intr-una dintre modalitătile agravate, iar pentru fiecare modalitate sunt stabilite pedepse distincte.

Sunt urmări praeterintenționate acele fapte care au avut ca urmare moartea victimei ori prin care s-au produs vătămări grave integrității corporale sau sănătății deoarece făptuitorul nu avea intenția de a produce aceste rezultate.

Este necesară existența plângerii prealabile a victimei pentru punerea în mișcare a acțiunii penale la modalitățiile tip. În lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate ori în caz de retragere se va înlătura răspunderea penală.

În codul anterior, era reglementată o cauza de nepedepsire care consta în căsătoria dintre autor și persoana vătămată. Alineatul final al art. 197 a extins efectele acestei cauze de nepedepsire. În situația în care fapta este săvârșită de mai multe persoane, căsătoria cu oricare dintre făptuitori produce efecte.

Articolul 197 al codului penal a fost criticat în nenumărate rânduri, din cauza anumitor prevederi legale:

1. Violarea bărbatului de către femeie

Conform art. 197, autorul infracțiunii de viol este doar bărbatul, iar subiectul activ este femeia. Așadar, fapta unei femei de a constrânge un bărbat la raporturi sexuale nu constituie infracțiune. În orice caz, argumente precum imposibilitatea violării unui bărbat de către o femeie pe considerente de ordin biologic sau inexistența unor asemenea cazuri în practică nu pot fi luate în considerare.

2. Violul conjugal

Dacă făpuitorul este soțul femeii nu se poate considera că acesta a săvârșit infracțiunea de viol. În apărarea acestei opinii s-au adus doua argumente.

În primul rând, bărbatul care își constrânge soția la raport sexual nu săvârșește infracțiunea de viol deoarece căsătoria presupune consimțământul soției la raporturi sexuale cu soțul ei. De asemenea nu poate fi subiect pasiv al violului soția făptuitorului, deoarece pentru aceasta, raportul sexual constituie o îndatorire conjugală, a cărei îndeplinire soțul o poate obține prin constrângere.

În al doilea rând, s-a arătat că, recurgând la argumentul de logică juridică „a fortiori”, se poate afirma că din moment ce autorul infracțiunii de viol care se căsătorește cu victima beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută în art. 197 ult. alin. Cod penal, împreună cu participanții, cu atât mai mult bărbatul care întreține relații sexuale – în aceleași condiții- cu soția sa, nu va suporta exigențele legii penale; recurgând la constrângere, el va răspunde penale doar dacă fapta se va constitui una din infracțiunile contra persoanei: loviri sau alte violențe- art. 180 C.pen., amenințare- art. 193 C.pen., insultă- art. 205 C.pen., calomnie- art. 206 C.pen.

S-a subliniat totodată că, dacă legiuitorul ar fi dorit să incrimineze, prin art. 197 C.pen., fapta soțului care a întreținut prin contrângere relații sexuale cu soția sa, ar fi facut-o în mod expres, asa cum a făcut-o pentru infracțiunea de furt între soți.

Această opinie a fost criticată, aducându-se ca argument faptul că dacă legiuitorul nu distinge între femeia căsătorită și cea necăsătorită, ca subiect pasiv al infracțiunii de viol, nici noi nu avem dreptul să distingem.

Pe de altă parte, această îndatorire și supunere a femeii căsătorite față de soțul ei nu este conformă cu prevederile constituționale.

3. Violul și plângerea prealabilă

Acțiunea penală se pune în mișcare numai în cazul în care victima formulează plângere prealabilă și o menține până la terminarea procesului penal, la varianta tip a infracțiunii de viol.

Legiuitorul a prevăzut necesitatea existenței unei plângeri prealabile numai pentru infracțiunile cu un grad redus de pericol social sau care privesc viața intimă a persoanei.

Pe de altă parte, infracțiunea de viol reglementată de art. 197 alin. 1 provoacă un rau direct si o stare de nesiguranță socială, ceea ce ar impune și in acest caz aplicarea principiului oficialității procesului penal. În plus, faptuitorii sunt de obicei autori ai altor infracțiuni de violență sau persoane violente.

Aplicând art. 197 alin. 4 Cod penal, anumite soluții din practica judiciară trebuie menționate:

1. În speță, persoana vătămată fiind o minoră cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală pentru infracțiunea de viol a fost pusă în mișcare de procurer din oficiu, în absența unei plângeri prealabile, de care, de altfel, nici nu era condiționată. Așa fiind, declarația persoanei vătămate, de care prima instanță a luat act, în sensul că își retrage plângerea privind infracțiunea de viol săvârșită asupra sa, nu putea avea efect încetarea procesului penal, deoarece, pe de o parte, în cauză nu s-a formulat o atare plângere, iar pe de altă parte, instanța fiind sesizată din oficiu, nu se putea pune capăt procesului penal prin retragerea plângerii sale, chiar dacă ar fi existat și o plângere a părții vătămate.

2. Dacă victima tentative la infracțiunea de viol a fost ucisă de faptuitor, imediat după săvârșirea tentativei, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Este evident că plângerea prealabilă a persoanei vătămate nu este posibilă, deoarece victima a fost ucisă. Potrivit art. 197 alin.4 din Codul penal, acțiunea se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru varianta tip a infracțiunii. Totodată, art. 131 prevede că lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate înlătură răspunderea penală. Dacă victima este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu, conform art. 131 alin. ultim Cod penal.

Din dosarul cauzei se constată că o atare plângere prealabilă nu putea fi făcută deoarece persoana vătămată a fost ucisă imediat după comiterea tentativei la infracțiunea de viol, pentru ascunderea acestei infracțiuni. În această situație este greșit a se invoca încălcarea prevederilor art. 131 din Codul penal, întrucât condițiile prevăzute de textele sus-arătate se referă numai la situațiile când persoana vătămată are capacitate de exercițiu, nu și la cazul când persoana vătămată, prin comiterea unei infracțiuni asupra ei, a fost ucisă și, deci, s-a înlăturat posibilitatea introducerii unei plângeri prealabile.

4. Căsătoria dintre autor și victimă

Potrivit art. 197 Cod penal, dacă autorul infracțiunii de viol se căsătorește cu persoana vătămată înaintea pronunțarii hotărârii definitive, el este absolvit de pedeapsa penală.

S-a arătat că: “ o astfel de soluționare se găsește în deplină concordanță atât cu interesul general al societății, cât și cu interesul individual al victimei și al copilului care s-ar naște eventual în urma actului de siluire și oferă cea mai bună garanție împotriva unei eventuale recidive”.

În literatura juridică s-a subliniat că, pentru a opera această cauza de nepedepsire, căsătoria trebuie sa fie valabil încheiată.

Susținând această idee, în practica judiciară s-a statuat că, dacă căsătoria dintre victimă și autorul infracțiunii de viol s-a realizat în scopul de a eluda dispozițiile Codului penal privitoare la răspunderea pentru infracțiunea de viol, căsătoria este nulă. Astfel, se considera că actul s-a încheiat în frauda legii, încălcându-se dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul 31/1954 cu privire la ocrotirea de către lege a drepturilor numai dacă ele sunt exercitate potrivit cu scopul lor economic și social. Sancțiunea era nulitatea absolută a căsătoriei și, odată constatată aceasta, căsătoria era considerată inexistentă, dispărând astfel temeiul de încetare a urmăririi penale sau procesului penal privitor la infracțiunea de viol. Prin urmare, urmărirea penală ar fi trebuit redeschisă în temeiul art. 273 Cod de procedură penală, iar procesul penal ar fi trebuit continuat prin exercitarea căilor de atac ordinare și trimiterea cauzei spre rejudecare; dacă deja ar fi intervenit o hotărâre definitivă, ar fi trebuit formulată o cerere de revizuire în temeiul art. 394 lit. a) Cod de procedură penală în termen de un an de la data când hotărârea de constatare a nulității căsătoriei a rămas definitivă și, odată desfințată hotărârea de încetare a procesului penal, judecarea infracțiunii de viol ar continua din faza în care acest proces se găsea în momentul pronunțării hotărârii desființate.

5. Violul săvârșit de mai multe personae

În literatura de specialitate au existat doua opinii predominante în legătura cu art. 197 alin. 2 lit. b Cod penal.

Unii autori și unele instanțe de judecată au considerat că se comite o infracțiune unică, complexă, și că făptuitorii vor răspunde fiecare ca autor al infracțiunii agravate.

În practică s-a decis că acostarea și amenințarea mai multor femei de către patru inculpați , după care fiecare a dus cate o femeie pe câmp săvârșind violul în locuri apropiate, dar separat, constituie infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. b Cod penal, iar nu cea de viol necalificat prevăzută de art. 197 alin. 1 C. pen., atât timp cat ei au acționat împreună.

Pe de altă parte, a doua opinie formulată este aceea, potrivit căreia, ajutorul pe care autorul violului îl dă altei persoane să comită violul asupra aceleiași victime consituie un fapt distinct, astfel încât făptuitorul va răspunde pentru un concurs real între infracțiunea de viol simplu și infracțiunea de complicitate la viol agravat.

6. Tentativa de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei

Cu privire la încadrarea juridica a tentativei de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, practica judiciară a dat soluții diverse de-a lungul timpului.

a) viol agravat în formă consumată

Articolul 197 alin. 3 Cod penal (infracțiunea de viol care a avut ca urmare sinuciderea ori moartea victimei) include două urmări socialmente periculoase, vătămarea libertății si demnității sexuale, iar în al doilea rând moartea sau sinuciderea victimei. În cazul în care, violul rămâne în forma tentativei, și se produce doar a doua urmare socialmente periculoasa, moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa pentru infracțiunea comisă nu va fi cea de la tentativă, ci pentru textul sus-menționat, adică 7-15 ani închisoare.

În speță, victima amenințată că va fi violată s-a aruncat de la etaj accidentându-se mortalș infracțiunea intenționată (cea de viol), componentă a infracțiunii complexe prevăzute de art. 197 alin. 3 C. pen., a rămas în faza de tentativă, realizându-se în schimb, cel de-al doilea element constitutiv al acestei infracțiuni, deoarece victima a fost determinată să se sinucidă din cauza actelor de viol încercate asupra ei.

b) tentativa la viol agravat în concurs cu infracțiunea de omor simplu

S-a reținut că în seara zilei de 26.03.1997, în timp ce transporta cu autoturismul său pe minora P.M, în vârstă de 13 ani și 10 luni, spre domiciliu, inculpatul a încercat să întrețină relații sexuale cu aceasta prin contrângere. Pentru a scăpa de insistențele inculpatului, care și-a continuat acțiunea de constrângere și a refuzat să oprească spre a-i da posibilitatea să coboare, minora a deschis portiera și a sărit din autoturism în timpul mersului, suferind vătămări corporale care –au pus viața în primejdie. În raport cu succesiunea momentelor survenite, inculpatul a acționat în baza a doua rezoluții infracționale distincte, care impun reținerea a două infracțiuni concurente. Astfel intenției inițiale a inculpatului de a întreține, prin constrângere, relații sexuale cu victima, concretizată în invitația de a o conduce acasă, devierea direcției de mers și sugerarea prin gesturi și cuvinte a scopului urmărit și apoi, în lovirea victimei atunci când ea i-a cerut să oprească, i-a succedat accelerarea de către el a vitezei autoturismului în momentul în care victima i-a cerut pentru a doua oară să oprească și a deschis portiera, astfel că, în încercarea ei de a se salva de agresiunea la care era supusă, a căzut lovindu-se cu capul și bazinul de bordură, ceea ce i-a cauzat leziuni care i-au pus viața în pericol. Succesiunea acestor momente demonstrează că inculpatul, care a acționat inițial cu scopul de a constrânge pe victimă să întrețină raport sexual cu el, a depășit această intenție atunci când, la deschiderea portierei de către victimă, pentru a sări din mers, a accelerat viteza, ceea ce evidențiază că el a putut să prevadă și a acceptat posibilitatea ca rezultatul letal-decesul acesteia datorită lovirii în cădere- să se producă, poziție subiectivă relevată și de lăsarea victimei în stare de inconștiență. Ca urmare, s-au reținut în sarcina inculpatului atât tentativa la infracțiunea de viol prevăzută de art. 20 raportat la art. 197 alin. 3 C. pen., cât și tentativa la infracțiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C pen., săvârșită cu intenție indirectă.

c) viol simplu în concurs cu omor în formă agravată

Fapta inculpatului de a aplica victimei, în vârstă de 73 de ani și suferindă, multiple lovituri în cap, aducându-i o stare de inconștiență și de a avea apoi raport sexual cu aceasta, în timpul căruia a decedat, constituie infracțiunea de omor calificat 175 lit. d și h C. pen., în concurs cu infracțiunea de viol 197 alin. 1 C. pen., iar nu aceea de viol care a avut ca urmare moartea victimei prevăzută de art. 197 alin. 3 C. pen..

d) omor calificat, săvârșit pentru a ascunde săvârșirea infracțiunii de viol

Fapta inculpaților care, intenționând să aibă raporturi sexuale cu victima, refuză să oprească autovehiculul pe care îl conduc în mare viteză determinând-o astfel să sară din mașină și să se accidenteze mortal, constituie infracțiunea prevăzută de art. 175 lit. h C. pen., chiar dacă violul nu s-a consumat.

În literatura de specialitate soluția a fost aspru criticată, astfel ca încadrarea corectă este tentativa la infracțiunea complexă de viol care are ca urmare sinuciderea victimei, fiind vorba de o infracțiune unică, complexă.

§5. Reglementarea dintre anii 2000-2002

Codul Penal a fost modificat în acesti doi ani de șapte ori. Dintre aceste acte normative, doar trei au modificat textul infracțiunii de viol.

A. Modificările aduse prin Legea 197/2000

Prin Legea nr 197/2000, publicată în data de 15 noiembrie 2000, textul de incriminare al infracțiunii de viol este modificat fundamental, el având următorul cuprins:

„Actul sexual, de orice natură, cu o altă persoană, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15, dacă:

a) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună;

b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;

b1) victima este membru al familiei;

c) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății;

Pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 de ani, dacă victima nu a împlinit vârsta de 14 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani.

Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.”

Legea 197/2000 aduce schimbări majore textului de incriminare al infracțiunii de viol în ceea ce privește elementul material și subiectele infracțiunii. În plus, s-a abrogat cauza de nepedepsire și s-a introdus o noua agravanta.

Analizând textul art. 197 astfel modificat, este lesne de observat că legiuitorul- care nu a abrogat dispozițiile art. 200 și 201 Cod penal- a realizat o dublă incriminare căci, în această reglementare, elementul material al infracțiunii de viol poate să constea atât în întreținerea relațiilor sexuale între persoane de același sex, cât și în comiterea actelor de perversiune sexuală.

Referitor la această chestiune, s-a arătat că dispoziția din art. 197 și dispozițiile din art. 200 alin. 2 și 3, respectiv art. 201 alin. 2 raportat la art. 201 alin. 2 și 3, constituie un concurs de norme penale care se rezolvă, în această situație, dând prioritate de aplicare normei mai recente, adică art. 197 C. pen.

Prin lit. b1 (victima este membru al familiei) se instituie o nouă agravantă, care reglementează în mod special răspunderea penală pentru faptele contra vieții sexuale săvârșite în cadrul familiei.

Textul legal nu distinge sexul subiectului pasiv, astfel că sub protecția lit. b1) se află nu doar persoanele de sex feminin, ci si cele de sex masculin. O prevedere importantă au copii și bătrânii, inclusiv persoanele cu handicap.

Astfel că după această modificare s-au realizat premisele pedepsirii violului între soți, prin instituirea agravantei din alin. 2. lit. b1 .

Prin introducerea agravantei de la alin. 2 lit. b1 se ridică problema analizării raportului dintre infracțiunea de incest și de viol.

Astfel, s-a arătat că, atunci când este comisă infracțiunea de viol asupra unui membru de familiei și se îndeplinesc și cerințele prevăzute la infracțiunea de incest (art. 203 C. pen.) există un concurs ideal de infracțiuni între cea de incest si cea de viol calificat.

Practica judiciară s-a pronunțat în legătura cu această problematică dupa cum urmează: fapta inculpatului de a avea raport sexual, prin constrângere, cu fiica sa minoră, care deci se afla în îngrijirea, ocrotirea și educarea sa, constituie infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. b C. pen., și infracțiunea de incest prevăzută de art. 203 C. pen., aflate în concurs; în speță în mod greșit instanța de judecată a reținut infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. 1 C. pen. și infracțiunea de incest, prevăzută de art. 203 C. pen.; existența concursului de infracțiuni nu înlătură agravanta prevăzută de art. 197 alin.2 lit. b Cod penal.

Noua modificare afectează astfel obiectul juridic special al infracțiunii de viol: dacă până la modificare erau ocrotite relațiile sociale care asigură independența și siguranța sexuală a persoanei, după modificare se urmărește și apărarea și conservarea fondului biologic al societății omenești, prin prevenirea pericolului unei procreări nefirești rezultate din amestecul aceluiași sânge și a degenerării speciei umane.

Prin legea nr. 197/2000, alin.5 al art. 197 C. pen. a fost abrogat. Acesta prevedea cauza de nepedepsire a făptuitorului în ipoteza căsătoriei acestuia cu victima.

Anumiți autori nu au fost de acord cu anumite modificări. Ei susțin că textul art. 197 nu trebuia modificat întrucât rezolvarea juridică a tolerării homosexuale și așa zisului viol săvârșit de o femeie nu concordă cu realitatea; pe de o parte românii sunt într-o majoritate covârșitoare heterosexuali, pe de alta viața socială și practica judiciară nu cunoaște o problemă a așa ziselor violuri pe care le-ar săvârși femeia română.

B. Modificările aduse prin OUG 89/2001

Înfracțiunea „Violul” prevăzută în art. 197 C. pen. a suferit unele modificări prin intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului României nr. 89/2001, după cum urmează:

“Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani și interzicerea unor drepturi dacă:

a) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună

b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului

b1) victima este membru al familiei;

c) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății.

Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.”

Prin OUG 89/2001 s-au modificat unele pedepse principale, acestea fiind majorate datorită gravității faptelor de viol. În plus, a fost adaugată interzicerea unor drepturi, ca pedeapsă complementară.

În același timp, OUG 89/2001 abrogă art. 200 C.pen., aducând precizări importante, folosind expresia de „act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex”, subliniind faptul că, în urma abrogării art. 200, textele se aplică atât faptelor săvârșite între persoane de același sex cât și celor heterosexuale.

C. Modificări aduse prin OUG 143/2002

Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 143/2002 adoptată la 24 octombrie 2002 a adus anumite modificări art. 197 corespunzător infracțiunii de viol.

Alineatul (3) al art. 197 a fost modificat în privința pedepselor principale, după cum urmează:

“Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi”.

Modificarea adusă prin OUG 143/2002 referitoare la alin. 3 al art. 197 constă în mărirea pedepsei principale în cazul în care victima nu împlinise vârsta de 15 ani, limita maximă a pedepsei cu închisoarea ajungând la 25 de ani.

§6. Noul Cod Penal

Prin Legea nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, intra în vigoare la 1 februarie 2014, Noul Cod Penal.

Acesta aduce vaste schimbări în încercarea de a acorda legislația cu tendințele actuale din sistemele penale europene, constituind cea mai importantă reformă în domeniu din ultimii 45 de ani.

Noul Cod Penal aduce schimbări majore și în ceea ce privește infracțiunea de viol, aceasta fiind reglementată în art. 218 sub denumirea „Violul”. Textul incriminării este modificat substanțial, după cum urmează:

„Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-si exprima voința sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în condițiile alin. 1.

Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când:

a)victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului

b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră

c) victima nu a împlinit vârsta de 16 ani

d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice

e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală

f) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună

Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 și alin. 2 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. 1-3 se pedepsește.”

Infracțiunea de viol consacrată în art. 218 Noul Cod Penal, a fost complet revizuită potrivit unei noi concepții în acord cu soluțiile diferitelor coduri europene în materie. În capitolele ce urmează vom analiza pe larg infracțiunea sus-amintită, facându-se mențiunile necesare legate de instituțile modificate sau la care s-a renunțat.

Capitolul III

REGLEMENTAREA INFRACȚIUNII DE VIOL ÎN LEGISLAȚIA PENALĂ EUROPEANĂ