Aspecte ale gândirii speculative la Fichte și Kant Abstractul referatului : În acest eseu îmi propun să prezint în ce măsură se potrivesc teoriile… [613960]

Dumitrache Ramona Florentina
Grupa ,358
Aspecte ale gândirii speculative la Fichte și Kant

Abstractul referatului : În acest eseu îmi propun să prezint în ce măsură se potrivesc teoriile
lui Fichte despre gândirea spelculativă cu teoriile lui Kant. Voi încerca să verific în ce măsura
este respectată în mod consecvent schem a dialecticii triadice și dacă ea are efectiv valențe
dialectico -speculative. Mă voi folosi în cadrul acestei lucrări de cîteva scrieri reprezentative
pentru filosofia lui Fichte și a lui Kant și anume: ’’ Doctrina științei’’ și ‘’Critica facultatii de
judecare ’’. Voi face apel și la ’’Element e de antitetică speculativă’’, lucrare publicată de
Alexandru Surdu pentru a aduce cîteva completări cu privire la criticile lui Fichte. După ce am
făcut toate acestea voi ajunge la o concluzie.
1. Introducere
Pentru filosoful german Johann Gottlieb Fichte lumea este ‘’eul’’. Dincolo de limitele eului
nu există nimic. Fiecare subiect își creează propriile sale legi ale cunoașterii. Pentru că t otul se
află în conștiință , eul este punctul de plecare a oricarei re flexiuni filosofice. Chiar și ceea ce
pare deosebit de noi nu este de fapt dec ât o reprezentare a noastr ă. Din punct de vedere
metafizic, tot ceea ce dorim sau trebuie să credem este real. Fichte spusese: "Lumea prezent ă
este pentru om numai expresia legi i datoriei. Dac ă înlocuie ște aceast ă lege cu o alta,apare alt ă
lume; căci în alt chip nu exist ă lume pentru nici o fiinta rationala"1.
Un lucru este cert, Kant le -a oferit contemporanilor săi nenumărate puncte de atac în vederea
formulării diferitelor înțelesuri și contraziceri ale spuselor sale. ’’ Tocmai datorită nebulozității
și contrazicerilor sale, Kant a devenit părintele concepțiilor germane clasice despre lume ale
lui Fichte, Schelling, Schopenhauer, Hegel . Nebulozitățile kantiene au constituit, pentru cei de
mai sus, izvorul unor noi întrebări. Oricât s -a străduit Kant să restrângă cunoașterea pentru a
obține un spațiu mai larg pentru credință, totuși, spiritul uman se poate declara satisfăcut, în
adevăratul sens al cuvântului, numai prin cucerir ea științei, prin cunoaște re.’Astfel că, urmașii
lui Kant au vrut să repună cunoașterea din nou în drepturile ei depline, și doreau să rezolve
cele mai înalte necesități spirituale ale omului. Un continuator, în această direcție, a lui Kant
este în persoan a lui Johann Gottlieb Fichte, el care spunea: „Iubirea științei, și mai cu seamă a
speculațiilor minții, dacă l -au cuprins o dată pe om, îl vor solicita până într -atât încât nu va
mai avea nici o altă dorință decât numai pe aceea de a se ocupa în liniște, exclusiv de ea ”. 2
1. .G. Fichte – Introducere la Doctrina științei, București, Humanitas, 1995, pg.20
2. Ibidem, pg 21

Filosoful Fichte este o personalitate care crede că nu are nevoie de realitate și de faptele ei
pentru a -și urma destinul, ci care își ațintește ochii fără întrerupere asupra lumii ideilor. ’’ El îi
desconsideră pe cei ce nu înțeleg o astfel de tendință ideală a spiritului. ’’ Așa cum Kant a
detronat cunoașterea spre a obține un spațiu pentru credință, la fel și Fichte a declarat
cunoaș terea drept un simplu fenomen, spre a dobândi cale liberă pentru acțiunea vie și pentru
fapta morală.
’’Fichte se poziționează în continuarea perspectivei kantiene, atât din punct de vedere tematic,
cât și din punct de vedere metodologic. Gestul său filoso fic fundamental este acela de a nega
obiectul în sine și de a merge, astfel, pe direcția unui idealism subiectiv, fiind mai kantian decât
Kant însuși. Pe lângă aceasta, el reușește, potrivit lui Hegel, să realizeze proiectul kantian de
deducere a categoriilor sau, cel puțin, de fixare a unui principiu care să guverneze această
deducție. Astfel, dacă, o dată cu Kant, se clarificase conceptul cunoașterii, Fichte reușește să îl
stabilească pe cel al științei, în cadrul căreia totul se dezvoltă dintr -un singur principiu absolut
și conștiința -de-sine își regăsește toate determinațiile .’’3
’’ Astfel că, în concepția lui Fichte despre ‚’eu’’ se originează în cea a lui Kant despre subiectul
transcendental, pe care acesta din urmă îl concepuse ca fiind dincolo de orice experiență
posibilă. ’’4 Astfel, nici o judecată nu este posibilă despre acest subiect fără a cădea în
contradicție. Chiar și judecata „Eu gândesc.”, care pare a însoți toate actele judicative umane,
este o judecată fără corespondență în lu mea empirică.
De aici pornind, Fichte va dezvolta conceptul său de eu, considerând că filosofia trebuie să
pornească de la un fundament sigur și fixînd acest fundament în simpla certitudine de sine a
acestui eu. Aici sunt mai multe aspecte ce trebuie preci zate.
În primul rand Fichte continuă linia lui Kant în sensul că realitatea este raportată mereu la
gândirea determinată drept conștiință de sine. Tot ceea ce este, este pentru conștiință. Fichte
este interesat de modul în care această realitate este construită. Astfel, el respinge ideea că
esența este doar substanță tocmai pentru că această substanță nu are în sine principiul generativ.
În al doilea rând, construcția realității, a lumii, este realizată de Fichte sub forma construcției
unui sistem de p ropoziții care pornește de la o propoziție primă, absolut sigură, și anume
3 Alexandru Surdu, Elemente de antitetică speculativă la Fichte, în Filosofia modernă, ed. cit., pp. 137 –138.

certitudinea eului cu privire la propria sa identitate cu sine.
Deci, construcția lumii va fi, în același timp, la nivel ontic și logic , unde eul construiește lumea
cunoscându -se pe sine.
‘’Din acest motiv lumea lui Fichte este, în același timp, idee, el fiind un idealist, dar un
idealist subiectiv, din vreme ce toate deter minațiile la care se referă, inclusiv cea de realitate,
aparțin eului. ’’5
’’Pentru Fichte,aceasta experient ă primar ă apare ca fiind constiin ța,iar explicarea constiin ței
se va putea face în dou ă moduri. Astfel că, cele doua posibilit ăți majore de g ândire pe care
ființa uman ă le are sunt: explicarea con științei care se poate face prin dogmatism,afirmand c ă
lucrul este cel care afecteaz ă conștiința, și prin idealism, afirm ând că prin g ândire se poate da
o explicitare pertinent ă și în spiritul adevarul ui con științei, av ând în vedere că experien ța
rezult ă actul inteligen ței.’’
Asemenea se arată procedeu c ă ceea ce tr ebuie să fie inteligen ța apare în con știință sub alt
predicat deci nu drept c a un produs numai prin abstractizare, p entru om con știința inteligen ței
este condi ționat ă de o abstractizare fireasc ă.
Tot ceea ce con știentiz ăm se nume ște obiect al cuno știnței și exist ă trei feluri de rela ții ale
acestui obiect cu subiectul reprezent ării și anume, obiectul fie c ă apare ca produs al
reprezentari i inteligentei, fie exista far ă aportul acesteia, iar în ultimul caz obiectul ori poate
să fie determinat și după natura sa ori s ă fie pur și simplu în virtutea existen ței sale, însa
determinabil dup ă natura sa prin inteligen ța liber ă.
Idealismul porneste de la o singura lege fundamental ă a rațiunii pe care o demonstreaz ă
nemijlocit în conștiință.
Ultimele rezultate ale idealismului sunt luate ca atare se face diferen ța între ceea ce este a
priori în spiritul uman și a posteriori în măsura în care aceasta pentru cazul în care
rationamentul si experienta concorada într-adevar sunt luate ca fiind date în experient ă.
Prin urmare ajungem la concluzia c ă lucrul în sine este un nonsens,pentru c ă tot ce avem este
venit din con știință, temeiul gandirii nu se cauta în afara ei .

4 Alexandru Surdu, Elemente de antitetică speculativă la Fichte, în Filosofia modernă,p.139.
5 Ibidem, p.138

Toata con știința este numai produsul actelor de natura spiritua lă, inteligibil ă. Deducand astfel
experien ța din principiile activit ății cognitive.
Partea cea mai i mportantă a doctrinei științei care are o contribuții importantă în domeniul
antiteticii speculative, ontologiei este deducația categoriilo r.
Schemele triadice au fost cele la care a apelat si Kant în structurarea termenilor tabelelor
categoriilor intelectului si ale judecatilor facultatii de judecare.
’’Kant a fost primul care și -a pus problema unei deducții a categoriilor – cât, mai degrabă,
datorită faptului că Fichte deduce riguros – cel puțin în aparență – teze care sfidează intuiția
obișnuită. De pildă, el nu se mulțumește să afirme absența obiectului -în-sine kantian ci merge
mai departe și susține că eul este inclusiv sursa s enzațiilor, acestea din urmă fiind
simțămintele eului în fața a ceva străin de el. Eul este cel care produce și receptează obiectul
senzației, acte din care provine intuiția, care, pentru a avea realitate, trebuie să fie fixată cu
ajutorul categoriilor int electului. Astfel se naște obiectul la care se va referi facultatea de
judecare .’’6
’’Metoda antitetica, proprie lui Fichte intra acum in rolul ei și anume.
a) teza: autoinstituirea eului ca eu;
b) antiteza: instituirea eului în eu;
c) sinteza: eul și noneul sunt divizibile; înauntrul eului, eul opune eului un noneu, iar noneul
este un pretext al eului pentru a se putea autorealiza. ’’’7
Construcția lui Fichte pare consistentă cu sine, numai că po rnește de la o teză foarte
îndoielnică, și anume existența eului ca rezultat al propriei sale voințe de a se pune pe sine.
Mai precis, eul se pune pe sine, se opune sieși și se compune cu sine pentrui că este liber sa o
facă și pentru că așa vrea el .
6 Alexandru Surdu ,’’Elemente de antitetică speculativă la Fichte,’’ în Filosofia modernă, p. 142
7. .G. Fichte – Introducere la Doctrina științei, București, Humanitas, 1995, pg.25

Pe când Kant este un susținător al idealismului subiectiv unde lumea este de necunoscut,
subiectul învață legile din interiorul minții sale și le extrapolează în lumea exterioară, crede că
sunt în lume.
Nu există legi în lume, legile pe care le atribuim lumii se nasc în conștiin ța noastră. Lumea
este un lucru în sine.
De aici Teza – antiteză – sinteză posedă subiectul în minte iar imaginația în mod inconștient
pentru subiect combină formele a priori de senzualitate cu formele de rațiune a priori, ca
urmare, o lege se naște în mi ntea unei persoane, pe care o persoană o extrapolează în lume.
Kant distinge însă acest lucru și importantă este observația pe care o face si anume “Există
un număr egal de categorii în fiecare clasă, anume trei… La aceasta se mai adaugă faptul că a
treia categorie rezultă în fiecare clasă din unirea celei de -a doua cu cea dintâi”, 8 ceea ce a
sugerat ulterior schema triadică: teză, antiteză și sinteză.
Problema este aceea de a verifica măsura în care este respectată în mod consecvent această
schemă și d acă ea are efectiv valențe dialectico -speculative.
În primu rand se remarcă faptul că discuția este plasată la nivel categorial, deci speculativ,
deși Kant consideră categoriile concepte ale intelectului.
În al doilea rând, se remarcă aspectul tabelar a l categoriilor. Este vorba aici de o clasificare –
sistematizare, și nu de o deducție a categoriilor, nici măcar de o raportare sau ierarhizare a
celor patru grupe, clase sau genuri de categorii. Pentru facultat ea de judecare mai imp ortantă
este calitatea decat cantitatea. Aceasta fiind o afirmație sau o negație a ceva despre ceva .
Calitatea reflectă starea internă a sistemului, iar cantitatea reflectă starea externă. În același
timp, reflectă caracteristicile interne și externe ale sistemului și anume măsura . Măsură este o
caracteristică integrală a sistemului.
Prin urmare în această privință, Kant poate fi considerat deschizătorul de drumuri în viitoarea
teorie a categoriilor.
Caracterul speculativ al doctrinei lui Fichte provine, în primul rând, din faptul că este căutat
un temei al experienței care transcende experiența.

8 Imm. Kant, Critica ratiunii pure, Editura Academiei Române, București, 2004 , pp 113

Dacă la Kant obiectul în sine era, într -un fel anume, cauza fenomenului, Fichte plasează ca
absolut subiectul în sine, adică eul.
Fichte face referire la intuiția intelectuală, pe care Kant o respinsese. Prin aceasta eul ar trebui
să ajungă conștient de sine însuși în procesul punerii, opuneri și compunerii sale cu sine
însuși. Actul inițial al eului, acela al punerii sale de sine, pare a fi fundamentul transcendent al
experienței pe care îl căuta Fichte. Pornind de la acest eu și de la caracterul său primordial,
sunt d eduse categoriile.
Criticile adusa lui Kant de către filosoful Hegel unde adevarul trebuie să fie în același timp
subiect și obiect, dar fiind separat de certitudine, unde aceasta este doar subiectivă. Astfel, eul
lui Fichte poate tinde numai spre adevăr, fără a putea spera la mai mult decât o simplă
certitudine. Oricum, este clar că deducția categoriilor este, de fapt, deducția modurilor în care
eul se pune pe sine și în care eul este sigur de sine. P roblema adevărului nici nu își are locul
aici, din vreme ce eul este pus a priori ca adevărat și începutul este chiar propoziția prin care
eul este sigur de sine.
Prin urmare așa cum am precizat si mai sus punctul de pornire al deducției este certitudinea de
sine a eului. Din punct de vedere logic, această certitudine este dată ca principiu al identității,
pe care Fichte îl consideră pur și simplu dat, fără a -l deduce în vreun fel. Apare aici schema
triadică folosita de cei doi filosofi pentru care eul să se conceapă pe sine ca eu trebuie să se
opună unui altul, adică să se pună pe sine ca non -eu. La acest nivel se regăsește principiul
non-contradicției și categoria negației. La următorul nivel, eul se compune cu sine și se
întemeiază pe sine, ceea ce va ap ărea, din punct de vedere logic, drept principiul rațiunii
suficiente ce ia forma categoriei limitației. De fapt, în acest caz, eul se întemeiază pe sine prin
non-eu și reciproc.
Trei aspecte atrag atenția în ceea ce privește deducția categoriilor. ‘’Primu l dintre ele este
referitor la statutul principiilor logicii. Dacă Fichte ar fi avut în intenție să procedeze
speculativ, atunci aceste principii ar fi trebuit deduse . Ori, principiul identității nu numai că
este luat ca valabil de către Fichte, dar mai es te și absolutizat în forma eu=eu .’’9

9 Alexandru Surdu, Elemente de antitetică speculativă la Fichte, în Filosofia modernă, ed. cit., p. 140.

Al doilea aspect care ne privește ar fi dacă Fichte ar fi vrut să procedeze dialectic, trebuia să
facă o distincție între ontologie și logică.
Iar ultimul aspect care ne atrage atenția ar fi, dacă ar fi vrut să procedeze sistematic, nu ar fi
trebuit să pună ca principiu eul care rămâne mereu parțial . Pentru că eul și non -eul sunt prinse
permanent într -un joc al determinării reciproce. Iar atunci pentru a nu -și pierde statutul de eu,
eul trebuie mereu să pună non -eul pe care să îl capteze ulterior, pentru a reveni apoi cu
aceeași mișcare, la infinit.
Pentru a ajunge la o concluzie în finalul eseul ,filosofia l ui Fichte nu poate avea forma unui
sistem, fiind mereu pe treapta neîmplinirii . Dar nici filosofia Kant nu i-a forma unui
sistem,deoarece acestea se concluzionează asupra contradicțiilor unde nu se ivesc datorită
caracterului opozițional al transcendenței, acestea fiind “conflicte ale RAȚIUNII cu sine
însăși”10. Ceea ce înseamnă că nu există și nu poate fi conceput nici un mod de gândire asupra
principiului noncontradicției din logica obișnuită a rațiunii. Asemenea că,suntem foarte
departe de gândirea dialectico -speculativă, dar ne este și interzis accesul la aceasta, pe motivul
încălcării principiilor elementare ale gândirii raționale. Cu toate ace stea, Kant a presimțit
gândirea speculativă, unde schema triadică, fiind opoziția teză -antiteză, dar și sinteza, despre
care a tot vorbit, dar pe care n -a mai aplicat -o în anumite cazuri.
Critica aplicată cu maximă strictețe logică a intelectului uman a ajuns atât de departe la Kant
și Fichte încât să reducă semnificația propriu -zisă a realului, la valoarea unei simple aparențe .
Critici le aduse concepți ei lui Fichte, de către Hegel , care recunoaște meritele aces tuia și faptul
că, din punctul de vedere al dezvoltării ideii logice, aceasta reprezintă un progres față de Kant
cel puțin în ceea ce privește deducția categoriilor și folosirea schemei teză -antiteză -sinteză. ’
Desigur, din punct de vedere hegelian, substanța f ilosofiei lui Fichte este de natură
speculativă, dar forma în care acesta expune ideea este una finită,nespeculativă, în sensul că
recade în dualism și în situația în care eul și non -eul sunt permanent exterioare unul față de
celălalt și aflate într -un per manent dezechilibru. ’’11
Prin urmare Hegel păstre ză de la Fichte atât ideea unei deducții subiective a determinațiilor
conceptului cât și schema dialecticii triadice.
În concluzie Fichte aspira spre adevărul cel mai pur, trăit în modul cel mai distins. Din
punctul meu de vedere Fichte a renunțat la orice cunoaștere care nu izvorăște din lăuntrul
propriu, pentru că tocmai din acesta ia naștere certitudinea. Așa cum știm c urentul opus

concepției fichteene asupra lumii este romantismul. Fichte admite adevăru l și interioritatea
omului, numai în măsura în care dezvăluie adevărul ,concepția romantică asupra lumii admite
numai interioritate și declară că este valoros tot ceea ce izvorăște din lăuntrul uman .

10 I. Kant, Critica ratiunii pure, editura București, ed. Trei, 1995 ,pp. 400 -401
11 G.W.F. Hegel,Prelegeri de istorie a filosofiei, II, ed. cit., pp. 647 –649.

Bibliografie

1. Imm. Kant, Critica facultății de judecare, București, ed. Trei, 1995
2. J.G. Fichte – Introducere la Doctrina științei, București, Humanitas,
3. Alexandru Surdu, Dialectica speculativă în Critica rațiunii pure, în Filosofia modernă,
ed Editura Paideia, București, 2002
4. Alexandru Surdu, Elemente de antitetică speculativă la Fichte, în Filosofia modernă,
ed. Editura Paideia, București, 2000
5. http://www.institutuldefiloso fie.ro/e107_files/downloads/Probleme%20de%20logic
a/Extrase%20vol.%20XXI/STEFAN –
DOMINIC%20GEORGESCU,%20Aspecte%20ale%20gandirii%20speculative%20la%20
Kant,%20Fichte%20si%20Schelling.pdf
6. http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA018/GA018_09.html
7. https://cis01.central.ucv.ro/filosofie -sociologie/files/carte_matasaru_kant.pdf
8. https://www.zf.ro/ziarul -de-duminica/filosofie -fichte -si-doctrina -stiintei -absolute –
5489837
9. I. Kant, Critica ratiunii pure, editura București, ed. Tre i,1995
10. G.W.F. Hegel, Prelegeri de estetică, vol. I, Sublimul în etapa simbolicului artei,
11. București, Ed. Academiei, 1966,