Aspecte ale Arhitecturii Locuirii Socialiste In Bucuresti

CUPRINS

ARGUMENT

Bucureștiul, cel mai mare oraș al țării găzduiește în prezent o populație de peste două milioane locuitori. Cei mai mulți dintre aceștia își petrec viața în clădiri construite în perioada 1945 – 1990. Arhitectura acestor clădiri de locuit, parte a unui ansamblu de acțiuni menite să modifice înfățișarea orașului în spirit socialist, este azi o prezență de necontestat dând înfățișarea generală a orașului.

Lucrarea de față își propune a fi o incursiune în domeniul arhitecturii locuirii în perioada socialistă ce a susținut un fenomen imobiliar ce s-a înscris în multe din momentele sale de evoluție într-un parcurs similar celui întâlnit și în lumea liberă occidentală în ciuda defazărilor temporare și excluzând perioada ultimilor ani ai regimului în care s-au început transformările radicale menite a construi Bucureștiul anului 2010, anul prevăzut declarării României ca primul stat comunist al lumii.

Programul de arhitectură a locuirii, dezvoltat sub controlul puterii politice, a avut caracter național și s-a realizat planificat în vederea soluționării problemei locuinței. Abordarea de natură preponderent cantitativă a locuinței în regimul socialist a fost ponderată totuși de cercetările efectuate de echipe multidisciplinare conduse de arhitecți prezentând performanțe notabile ce au dus la schimbarea peisajului bucureștean. Uniformitatea blocurilor de locuit a fost în primul rând un rezultat al unei politici ce avea la bază egalitatea membrilor societății. Locuințele din aceste cartiere erau destinate tuturor cetățenilor și erau menite a desființa deosebirile sociale și culturale în condițiile în care lipsa proprietății private asupra terenurilor a dus la crearea unui oraș deschis în care orice spațiu liber era spațiu public.

ARHITECTURA, INSTRUMENT AL SCHIMBĂRILOR SOCIALE

"Architecture can be a powerful instrument to affect social change."

(Andres Lepik, curator of MoMa Exhibition)

Arhitectura este activitatea socială complexă și distinctă al cărei scop este organizarea spațiului și a cadrului arhitectural în care se desfășoară viața și activitatea oamenilor. Arhitectura este construcția orașului dealungul timpului. Arhitectura este spațiul și crearea acestuia, spațiul dintre spații, modul în care asigurăm interacțiunea omului cu mediul natural și cel antropic, arhitectura este calea prin care căutăm să ne îmbunătățim viața. Arhitectura este activitatea capabilă să modifice și să manipuleze spațiul a cărui percepție poartă un rol principal în remodelarea individului în vederea creerii omului nou, membru al societății socialiste. Arhitectul, prin implicare politică directă sau indirectă, poate contribui prin creația sa la modificarea memoriei colective pentru asigurarea cadrului necesar reconfigurării vieții din perspectivă comunistă.

Schimbarea regimului politic survenită odată cu instalarea la putere a guvernului prezidat de Petru Groza la 6 martie 1945 a însemnat începutul unei perioade în care statul va controla toate domeniile vieții economice, culturale și sociale ale țării. Ideea transformării Bucureștiului într-un oraș socialist, cămin al „omului nou”, a devenit unul din obiectivele noului regim iar arhitectura s-a metamorfozat într-unul din instrumentele folosite în producerea schimbărilor sociale. Sarcina principală a arhitecților a devenit aceea de a urbaniza populația muncitoare, provenită în general din mediul rural și care locuiau în condiții nesatisfăcătoare, prin crearea unui mediu de viață sănătos, eliberarea femeilor de corvoada muncilor casnice, asigurarea accesului la educație și cultură în vederea transformării lor în membri productivi ai societății socialiste.

Nevoia unei rupturi radicale cu trecutul a fost satisfăcută odată cu impunerea realismului socialist, sloganul artistic al stalinismului, ca o reacție la arhitectura modernă, cosmopolită, ce era considerată ca aparținând societății capitaliste decadente și care „a făcut în arhitectură pagubele cele mai adânci din toate sectoarele activității omenești. Dacă ideile sau cărțile, pictura, muzica pot fi combătute și îndepărtate – arhitectura cosmopolită a sluțit, cu clădiri concrete, toate orașele lumii, clădiri asemănătoare între ele și care sfidează caracterele specifice ale fiecărui oraș și popor. Aceste lucrări costisitoare nu pot fi îndepărtate pur și simplu, ele vor marca pe multă vreme aglomerațiile omenești cu semnul decadenței burgheziei. Bucureștiul, oraș construit între cele două războaie, a suferit mai mult decât alte orașecu o dezvoltare istorică veche. Străzi și cartiere întregi arată înfățișarea seacă și uniformizată a blocurilor cosmopolite, alternate cu anarhia celorlalte stiluri, „eliberate”, sub influența apusului, de orice principialitate.” Impunerea acestei doctrine a avut ca scop subordonarea și controlul total al oricărei forme de manifestare culturală, având ca sarcină asigurarea transformărilor ideologice în mintea oamenilor și educarea acestora în spiritul socialismului. Totuși, se poate aprecia că formele de manifestare a realism-socialismului erau mai degrabă o continuare, cu evidente modificări ale substratului politic, a planurilor regelui Carol al II-lea care a început o modernizare profundă a capitalei României. Prin impunerea unui nou plan de urbanism în 1935 ce urma tendințele regimurilor totalitare ale momentului (Hitler, Mussolini, Stalin), regele Carol al II-lea și-a dorit o reconfigurare a aspectului Bucureștiului, în maniera fascismului italian: bulevarde ample și drepte care să unească diferitele edificii magnifice care adăposteau principalele instituții administrative ale statului precum și biserici de mari dimensiuni ca simboluri ale naționalismului românesc. După război, aceste planuri mărețe au fost continuate respectându-se principiile realism-socialismului impus de regimul comunist de factură stalinistă cu obiectivul clar de a realiza o construcție orășenească reprezentativă cu o bună rezolvare funcțională și eficiență constructivă. Dar, în 1949 „lipsea o documentare clar exemplificată a plasticei unei arhitecturi realiste. Aceasta, cât și lestul credinței greșite, că exprimarea strict funcțională a planului poate crea frumosul, a produs confuzii și a îngreunat munca arhitecților. Exprimarea pur constructivă sau funcțională, care este valabilă în inginerie, nu este la fel de valabilă în arhitectură, unde are ca rezultantă o imagine arhitectonică săracă, cu un caracter ascetic și ostil. Or, menirea arhitecturii este de a crea, de a armoniza și a organiza cadrul urbanistic și arhitectural, oglindind viața poporului, prezentul lui, visurile lui de viitor, materializând înțelegerea și prețuirea frumosului. Și acest frumos se referă nu numai la fațade, ci la închegarea însăși a compoziției arhitecturale, la ordonarea întregului plan”.

Cu excepția puținelor exemple care au preluat întocmai modele sovietice și chiar și în aceste cazuri cu reinterpretări ale unor detalii specifice, se poate aprecia performanța arhitecților timpului de a transforma constrângerile impuse de ideologie într-o serie de experimente interesante. Arhitectura realist-socialistă din România își propusese să fie o arhitectură socialistă în conținut și națională prin formă ceea ce a însemnat de la bun început o sinteză a tradiției arhitecturale existente cu elemente de expresie aparținând arhitecturii tradiționale, practica folosirii unor modele din arhitectura tradițională, înclusiv cea bisericească fiind una recomandată de promotorii realismului-socialist. Dar, aceasta era mai degrabă o simplă reproducere lipsită de încărcătură simbolică astfel încât să se evite orice fel de interpretare cu conotații politice sau ideologice, altele decât cele acceptate în mod oficial. În cele din urmă, arhitectura realist-socialistă nu a lăsat urme fizice importante întrucât perioada de manifestare a fost extrem de scurtă și, fiind impusă de ideologia politică, nu a influențat decisiv modul de expresie arhitecturală. Mai degrabă, exceptând câteva obiective strategice stabilite direct pe linie politică, a fost o perioadă în care s-au exploatat cunoștințele avute reconectându-se, încetul cu încetul, la spiritul arhitecturii moderne după momentul enunțării de către Hrușciov, la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. din februarie 1956 a principiilor economiei în construcții, la care și puterea politică din România subscrie în urma Plenarei Partidului Muncitoresc Român din noiembrie 1958. După etapa realismului socialist, privirile arhitecților s-au îndreptat către modernismul interbelic ca o încercare de restabilire a normalității prin uitarea etapei staliniste cu mențiunea că, în nici un document oficial, nu se va fi specificat vre-unul din termenii modernism, funcționalism sau stil internațional.

Modernismul și Socialismul sunt călăuzite de aceeași idee profundă a rupturii istorice radicale. Cu atât mai ciudată poate părea scurta perioadă în care s-a făcut uz de arhitectura realist-socialistă descrisă douăzeci de ani mai târziu ca fiind „formalistă”, probabil un termen mult mai edificator dată fiind contradicția în explicarea termenului. Ca termen împrumutat din literatură ar fi trebuit să evoce, printre altele, realitatea ca reacție la orice formă de romantism. Ori, ceea ce a produs această arhitectură a fost mai degrabă o atitudine romantică punând-și utilizatorii în postura de a trăi într-un mediu fantastic, utopic, producând o dilemă a cauzalității prin aceea că produsul de arhitectură nu a fost un rezultat al acțiunii locuitorilor săi ci doar o încercare fără succes de a produce omul nou ca reacție la mediul construit.

Idealurile moderniste și arhitectura modernă și-au găsit cu susținerea regimului politic de la București o nouă șansă de afirmare chiar dacă cu o oarecare întârziere. Modernismul a părut să fie soluția cea mai facilă a regimului ca modalitate de creare a noii lumi socialiste întrucât reprezenta o concepție fundamental nouă, cu baze științifice, de creare a unei noi lumi. Bucureștiul socialist nu putea fi decât unul industrial și pentru aceasta trebuia să pășească, înainte de toate, pe drumul construcției socialiste. Astfel, prin abolirea treptată a marii proprietății private și etatizarea mijloacelor de producție și a terenurilor s-au creat condițiile unei dezvoltări accelerate în spirit socialist. Arhitectura modernă, optimistă a Bucureștiului din perioada interbelică a produs un lung ecou în rândul profesioniștilor de după război. Această arhitectură cu linii simple, elegante, fără ornamentații dar cu materiale de finisaj valoroase a constituit un reper în proiectarea marilor ansambluri de locuit din deceniul al VII-lea al secolului XX. Anii 1960 au reluat modele anterioare ale funcționalismului autohton, de cele mai multe ori în spiritul austerității de tip Bauhaus și a viziunii lui Le Corbusier, într-un cadru ideologic propice, pendulând o perioadă, e drept scurtă, între un clasicism epurat și un modernism clasicizant. În București, ca de altfel în toată țara, aceasta a fost perioada de maximă înflorire a arhitecturii moderne în care au fost create majoritatea marilor cartiere și s-a început procesul de restructurare al orașului pentru că, treptat, s-a produs o alterare a mesajului modern sub influența criticilor privind uniformitatea de expresie a blocurilor de apartamente. Asfel, sub influența discursului lui Nicolae Ceaușescu din 1971 se vor dispune măsuri de ornamentare suplimentară a fațadelor clădirilor simultan cu cerințe din ce în ce mai stricte privind economiile de orice fel. Se ajunge astfel la situația hilară de a se andosa ornamente realizate în serie pe elementele prefabricate de fațadă, reinterpretări superficiale ale motivelor tradiționale, supradimensionate și din materiale nepotrivite. Așadar, nu se poate vorbi de post-modern în arhitectura locuirii din București; este doar post modern din punct de vedere cronologic deoarece urmează curentului modern de arhitectură care dispare ușor, ușor sub multitudinea de artificii pdus o alterare a mesajului modern sub influența criticilor privind uniformitatea de expresie a blocurilor de apartamente. Asfel, sub influența discursului lui Nicolae Ceaușescu din 1971 se vor dispune măsuri de ornamentare suplimentară a fațadelor clădirilor simultan cu cerințe din ce în ce mai stricte privind economiile de orice fel. Se ajunge astfel la situația hilară de a se andosa ornamente realizate în serie pe elementele prefabricate de fațadă, reinterpretări superficiale ale motivelor tradiționale, supradimensionate și din materiale nepotrivite. Așadar, nu se poate vorbi de post-modern în arhitectura locuirii din București; este doar post modern din punct de vedere cronologic deoarece urmează curentului modern de arhitectură care dispare ușor, ușor sub multitudinea de artificii plastice îndoielnice și ornamente superficiale care sunt excelente în a acoperi imperfecțiunile din ce în ce mai evidente ale execuției locuințelor, în cea mai mare parte prefabricate. În general, exceptând câteva blocuri „plombă” și poate a ansamblului „Victoria Socialismului” realizate în această ultimă perioadă arhitectura locuirii intră într-un regres estetic fără întoarcere.

PROCESUL DE URBANIZARE SOCIALISTĂ

„Opoziția dintre oraș și sat începe odată cu trecerea de la barbarie la civilizație”

(Karl Marx și Friederich Engels)

Lumea contemporană este o lume urbană, numărul locuitorilor din mediul urban depășindu-l pe cel al locuitorilor din mediul rural. În ansamblul societății în care trăim orașele au o importanță fundamentală fiind esențiale în ceea ce privește distribuția populației în teritoriu, în organizarea economică, în definirea și structurarea dezvoltării sociale și a vieții culturale precum și în ceea ce privește puterea politică și administrativă.

În prezent, în România populația urbană a atins pragul de 55% din total iar Bucureștiul, cel mai mare oraș al țării, reprezintă 8,7% din populația totală a țării și 16% din populația urbană. Între 1966 și 1992, în România, 3,20 milioane indivizi au migrat de la sat la oraș, reprezentând 51,80% din totalul sporului de populație urbană din aceași perioadă. La nivel național, creșterea cea mai importantă a populației urbane s-a produs în perioada regimului socialist, în deceniile VI – IX sub impulsul dezvoltării accentuate și accelerate a industriei și programelor de urbanizare:

Tabel 1: Evoluția populației urbane din România și a Bucureștiului între 1948 și 2009:

Ansamblul activităților omenești legate de dezvoltarea socială, economică și spirituală este dominat de problema locuirii ca necesitate fundamentală alături de asigurarea hranei și energiei, sănătății, educației și protecției mediului. Locuirea este una din condițiile fundamentale dezvoltării societății umane fiind procesul de conviețuire complexă a comunităților umane în așezări configurate după necesități și ca rezultat al negocierii spațiale între mediul natural și cel antropic. În consecință, fenomenul locuirii nu poate fi disociat de celelalte elemente definitorii ale contextului său de existență: spațiul economico-social adică ansamblul de relații sociale și economice ce asigură desfășurarea firească a vieții din punct de vedere fizic și spiritual. Locuirea, în special cea urbană, în contextul modului de organizare și evoluție a societății contemporane, își amplifică importanța prin perspectiva agregării unor domenii conexe într-o sferă mai largă a înțelesului său primordial. Societatea prezentului, în evoluția ei urbană a extins noțiunea de locuire de la nivel individual/familial la nivel colectiv în care locuința joacă un rol de element component al unui spațiu de natură mai degrabă mentală ce este orașul în ansamblul său. Așadar, locuința urbană este celula de bază în ceea ce privește dezvoltarea așezărilor urbane fiind elementul determinant în structurarea localității din care face parte transformând-o într-un produs social, spațiu definit fizic (imobile, rețele de comunicație) și spiritual (istorie, tradiție, cultură). Pe de altă parte, privind din perspectiva contextului ce încadrează locuința în ansamblul său identificăm orașul ca fiind locul în care valorile economice, sociale și spirituale, ale culturii și civilizației sunt concentrate temporal și spațial.

Orașul este spațiul major al locuirii. Locuința fiecărui cetățean se extinde cu mult dincolo de limitele ei fizice identificabile devenind parte dintr-un mecanism social și economic în care fiecare parte este inseparabilă și interconectată.

Cu toate că Bucureștiul nu suferise stricăciuni majore în timpul războiului, din punct de vedere al condițiilor de locuit, situația era dificilă. Chiar dacă în perioada interbelică existase o preocupare pentru construcția rezidențială în București, acestea au avut un impact redus asupra marii majorități, în ciuda impulsului dat de legiferarea „proprietății comune indivizibile” în 1927. Astfel, în București, în 1948, 35% din locuințe erau din materiale inferioare, 60% nu dispuneau de apă curentă, 40% nu erau racordate la canalizare. Situația s-a schimbat considerabil după 1945 când problema locuinței a fost considerată ca fiind problemă de stat. Volumul de investiții în construcțiile de locuit a încetat să mai fie un rezultat al funcționării pieței libere ci unul al unei planificări pe termen lung, stabilit prin planuri cincinale avându-se în vedere rezolvarea globală și definitivă a problemei locuințelor pe care documentele de partid și de stat îi preconizaseră momentul de satisfacere cantitativă în anul 1990 după care ar fi urmat o perioadă de dezvoltare predominant calitativă a domeniului rezidențial.

Politica de industrializare promovată de regimul politic instalat la putere după cel de-al II-lea război mondial, bazată inițial pe structura reorganizată a industriei existente la momentul respectiv, intrată sub controlul statului în urma procesului de naționalizare a principalelor mijloace de producție început la 11 iunie 1948, a dus la dezvoltarea orașului și amplificarea procesului de urbanizare. Ca o primă consecință, sub presiunea migrației rurale, fondul locativ, pe lângă faptul că nu corespundea nevoilor întregii populații urbane a început să manifeste tendințe de degradare datorită aglomerării excesive.

Rezolvarea problemei locuinței va fi folosită de regimul socialist ca un bun motiv de modificare a structurii urbane a populației. Producția de locuințe va fi și un bun mijloc de a dezvolta economia națională prin stimularea ramurilor industriale producătoare de materiale de construcții, utilaje, produse diverse, etc. pe de o parte și de a asigura locuințe celor care vor constitui brațele de muncă pe de altă parte generând astfel un mecanism funcțional al economiei ce va crea, în cele din urmă, prosperitate.

ORGANIZAREA DOMENIULUI ARHITECTURII ÎN SOCIALISM

Planurile noii lumi socialiste vor fi elaborate tot de arhitecții formați în regimul anterior. Aceștia proveneau în marea lor majoritate dintr-o pătură urbană mijlocie, cu o forță culturală considerabilă. Alături de ei se aflau urbaniștii vechiului regim care dovediseră prin practica lor urbanistică nivelul de profesionalism racordat la valorile moderne dar adaptat realităților românești prin înțelegerea sensibilă și realistă a condițiilor specifice generând un echilibru corespunzător între condițiile existente și nevoia de adaptare a orașului la viața modernă țintind către estetica orașului occidental.

Ceea ce s-a construit imediat după război a fost o continuare a practicii din perioada interbelică, multe din proiecte fiind începute deja. Mai mult, activitatea de construcții a fost inițial axată în special pe reconstrucția sau repararea obiectivelor afectate de război, în special a lucrărilor de artă.

Cadrul legislativ de bază privind construcția rezidențială în socialism

Actele normative aprobate în perioada 1950-1955 au vizat încurajarea construcției de locuințe în diferite forme asociative și pe baza unor credite acordate de stat precum și conturarea primelor normative unitare de arhitectură și sistematizare odată cu Hotărârea cu privire la construcția și reconstrucția orașelor și organizarea activității în domeniul arhitecturii aprobată la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român și a Consiliului de Miniștri din 13 noiembrie 1952. Cu puține modificări, cadrul legal astfel constituit a rămas în vigoare până în jurul anului 1965 când au fost conturate primele intervenții de coroborare a legislației la condițiile specifice ale țării, de adaptare a producției la unele cerințe ale viitorilor beneficiari și de includere în mecanismul de finanțare a unor fonduri provenind din rezervele populației. Îmbunătățirea cadrului legal a continuat după 1970 prin cuprinderea sectorului rezidențial în activitatea generală de construcții din țară. Legea privind dezvoltarea construcției de locuințe (9/1968, 4/1973 modificată în 1980), constituie, împreună cu legea sistematizării (58/1974), legea investițiilor (9/1980), legea fondului funciar (12/1968, reluată prin legea nr. 59/1974) și legea străzilor (37/1975), la care se adaugă legea protecției mediului înconjurător (20/1973), legea siguranței construcțiilor (9/1977), legea privind contribuția la efectuarea unor lucrări obștești (20/1971) și o serie de decrete cu putere de lege, fundamentul legislativ unitar pe care s-a sprijinit întreaga activitate de construcție și proiectare. Elementele esențiale de ordin tehnic, funcțional și economic ale temei locuinței au fost precizate prin mai multe documente de partid din anii 1958-1959 și de H.C.M. nr. 146/1960 în vederea asigurării locuințelor un standard calitativ corespunzător. Legislația proiectării locuințelor a fost îmbunătățită ulterior prin H.C.M. nr. 1650/1969, H.C.M. nr. 1669/1969 și H.C.M. nr. 585/1971.

Nu trebuie însă neglijat nici rolul „indicațiilor” în influențarea activității de proiectare. De cele mai multe ori modificarea unor acte normative a fost anunțată în prealabil prin cuvântările de la congresele partidului, dezbaterile din plenarele Uniunii Arhitecților, consfătuiri ale constructorilor etc.

Învățământul de arhitectură

Prin modificarea legii învățământului prin decretul nr. 175 din august 1948 s-a stabilit criteriul principal al admiterii și predării în sistemul de învățământ superior bazat pe „dosarul sănătos” de apartenență politică și socială iar accesul la informațiile de specialitate din occident este strict restricționat. Astfel, în 1953, numai 10% din studenți sunt dintre cei cu „dosar nesănătos” ca numărul lor să crească la circa 50% în 1961. Facultatea de Arhitectură a fost incorporată în 1949 Institutului de Construcții București sub a cărui tutelă va rămâne până în noiembrie 1952 când se înființează Institutul de Arhitectură București ce și-a adăugat în titulatură numele lui Ion Mincu un an mai târziu.

Prin legea învățământului din 1948 s-a înființat și o școală post-liceală care va purta inițial numele de Școala Medie Tehnică de Arhitectură redenumită Școala Tehnică de Arhitectură și Construcția Orașelor (S.T.A.C.O.) în 1955, funcționând între 1975 și 1984 și ca un bun liceu de arhitectură, de pe băncile căreia au ieșit numeroși tehnicieni-arhitecți indispensabili în institutele de proiectare ale epocii.

Institutele de proiectare. Organizațiile profesionale

În arhitectură, începutul procesulului de ideologizare a fost realizat prin impunerea realismului socialist cu scopul subordonării și controlului total al oricărei forme de manifestare culturală. Totodată s-a dispus și măsura desființării statutului de liber profesionist al arhitecților și incorporarea lor în institutele de proiectare ale statului (23 februarie 1949). La Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român și a Consiliului de Miniștri din 13 noiembrie 1952, prin Hotărârea cu privire la construcția și reconstrucția orașelor și organizarea activității în domeniul arhitecturii, s-a înființat Comitetul de Stat pentru Arhitectură și Construcții al Consiliului de Miniștri (C.S.A.C.), „organism central cu atribuția de a organiza, îndruma, aviza și controla studiile și proiectele de sistematizare, construcția și reconstrucția orașelor și centrelor populate, precum și a proiectelor clădirilor publice și de locuit și de a stimula introducerea în practică a materialelor noi și a metodelor cele mai înaintate de construcție.” Ca organ local al C.S.A.C. a fost înființată Direcția de arhitectură și sistematizare de pe lângă Sfatul popular al Capitalei condusă de arhitectul șef, ulterior restructurat în Direcția de Arhitectură și Urbanism (D.A.U.) din cadrul Ministerului Construcțiilor și apoi în Comitetul de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare (C.S.C.A.S.), organism de sine stătător. În subordinea sa se vor afla Institutul Proiect București (I.P.B.) și Serviciul de arhitectură și sistematizare (S.A.S.) restructurat în 1959 prin H.C.M. nr. 1678 în Direcția de Sistematizare, Arhitectură și Proiectarea Construcțiilor (D.S.A.P.C.) transformându-se în 1959 în Institutul de Studii și Proiectare pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare (I.S.C.A.S.). În domeniul construcțiilor tipizate a fost înființat Institutul de Proiectare pentru Construcții Tipizate (I.P.C.T.) în cadrul căruia, încă de la început a funcționat un atelier complex de studii sociale și economice în care echipe formate din arhitecți, ingineri, sociologi și economiști au desfășurat cercetări pentru fundamentarea temelor de proiectare pentru clădiri de locuit și socio-culturale.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri din 13 noiembrie 1952 se înființează și Uniunea Arhitecților din Republica Populară Română a cărui prim președinte va fi ales arhitectul Duliu Marcu. În cadrul Academiei R.P.R. s-a înființat Institutul Științific de Arhitectură pentru organizarea de cercetări și studii și pentru formarea noilor cadre științifice.

Publicații de arhitectură

De-a lungul perioadei au fost publicate numeroase cărți și albume din domeniul arhitecturii și urbanismului precum și al construcțiilor care au contribuit la diseminarea informațiilor de specialitate.

În 1948, din seria Revistelor tehnice AGIR, a început să fie editată revista Arhitectura-construcții care a fost redenumită ulterior în Arhitectură și Urbanism, organ al Asociației Științifice a Inginerilor și Tehnicienilor din R.P.R. și al Ministerului Construcțiilor și al Industriei Materialelor de Construcții. Începând cu 1953 revista a căpătat numele de Arhitectura R.P.R. organ al Uniunii Arhitecților din R.P.R. apoi al U.A.R.P.R. și al C.S.A.C. din 1960 până în 1965 după care denumirea i-a fost schimbată în Arhitectura, organ al Uniunii Arhitecților din Republica Socialistă România și al C.S.A.C.S. până în 1971 când a devenit doar revista Uniunii Arhitecților din R.S.România. Odată cu editarea numărului 3/1989 se va declara a fi doar revista arhitecților din România.

INFLUENȚA TEHNOLOGIILOR ÎN CONSTRUCȚII ASUPRA ARHITECTURII LOCUIRII

Soluționarea problemei locuințelor a avut caracteristicile unei acțiuni la nivel național, realizată planificat, sub îndrumarea organelor de partid și de stat. Domeniului construcțiilor i s-a dat un rol cheie de dezvoltare economiei naționale, având un impact deosebit asupra populației în general prin modificarea continuă și radicală a mediului de viață. De la congres la congres se vor stabili prin directive volume tot mai mari de construcții industriale, de locuințe și social-culturale. Se poate, de fapt, observa o preocupare continuă legată de cantitate ca obiectiv principal, lucru de altfel ușor de înțeles întrucât cantitatea este un element mult mai ușor de cuantificat decât calitatea. Industrializarea lucrărilor de construcții în vederea scăderii costurilor finale a fost pusă în contrapondere cu vechile metode de construcții folosite în perioada capitalistă bazată aproape în exclusivitate pe folosirea muncii manuale, meșteșugărești care nu mai putea satisface cerințele tot mai mari puse de dezvoltarea economiei socialiste.

La nivelul economiei naționale problema locuințelor a fost disociată de realizarea dotărilor social-culturale și industriale fiind domenii în care gradul de industrializare și tipizare variază în mod esențial. Construcția de locuințe s-a orientat către producția de mare serie în vederea reducerii timpului de execuție și a manoperei aferente în vederea micșorării prețului de cost. Din punct de vedere tehnologic s-a diminuat folosirea structurilor monolite realizate în mod tradițional (cofraje unicat sau cu ciclu de reutilizare redus realizate din material lemnos, zidării perimetrale sau de compartimentare) adoptându-se sisteme constructive mixte (cofraje metalice de inventar, cofraje glisante sau pășitoare, structuri pe cadre sau diafragme și panouri prefabricate de fațadă). Aceste procedee sunt totuși mari consumatoare de manoperă și datorită procedeelor umede implică timpi tehnologici care nu pot fi reduși. Prefabricarea s-a dovedit a fi soluția cea mai eficientă atât din perspectiva reducerii prețului de cost cât și din punct de vedere al rapidității de execuție. În București cea mai intensiv utilizată a fost cea din panouri mari prefabricate care inițial fusese folosită doar la blocuri de maxim P+4 ca apoi să se extindă și la clădiri mai înalte de până la P+10 etaje.

Construcția din panouri mari a însemnat asamblarea unor elemente prefabricate care formează atât pereții interiori și exteriori cât și planșeele, monolitizate pe contur sau în colțuri, astfel încât să formeze o structură indeformabilă care să reziste la solicitările verticale și orizontale produse de acțiunea forțelor gravitaționale, seismelor sau vântului. Primul bloc experimental cu parter și 4 etaje cuprinzând 40 de apartamente a fost realizat în 1956 pe Șoseaua Giurgiului. Studiile și cercetările făcute de atunci, atât în laborator cât și pe șantierele experimentale au permis punerea la punct a sistemului constructiv și a tehnologiei de execuție și realizarea unui mare număr de apartamente cu acest sistem. Astfel, în 1960, s-au putut folosi pentru prima dată, în mod experimental, panouri mari prefabricate la clădirile de locuit cu 7, 8 etaje din ansamblurile Bd. Mărășești și Calea Griviței.

Această industrializare a construcțiilor a avut efectul evident de limitare a diversității tipologice ceea ce a însemnat de fapt crearea de proiecte tip. Așa cum Octav Doicescu a remarcat, „în acest stadiu de început, industrializarea este preocupată în primul rând de procesul producției în sine și mai puțin de substanța calitativă a produsului finit, de suplețea interpretării funcționale, de diversificarea în forma pe care am dori să o însușim. S-ar putea pune chiar întrebarea, pe baza rezultatelor însumate până acum, dacă inventivitatea care stă la baza industrializării actuale în această materie nu este greșit pusă; dacă ea nu este doar rezultatul unei preocupări de conjunctură pentru un produs care trebuie să aibă durabilitate în timp, nu numai materială și numerică dar și culturală”.

Înlocuirea tehnologiilor tradiționale cu sisteme constructive cu grad mare de prefabricare a pus probleme noi proiectanților apărând limitări ale gabaritelor clădirilor impuse de capacitatea tehnică a echipamentelor de montaj folosite ceea ce a dus la o și mai mare monotonie a clădirilor și ansamblurilor construite. Pe de altă parte, noile ansambluri de locuințe au început să fie proiectate astfel încât să se asigure o folosire eficientă a utilizării macaralelor: tronsoane de clădiri liniare, paralele sau organizate perimetral la distanțe hotărâte astfel încât, în timpul construcției, să fie deservite de aceași macara turn. Pe de altă parte, prefabricarea elementelor a dus la creșterea complexității manoperei în procesul de asamblare ceea ce a necesitat calificare profesională superioară a personalului implicat în activitatea de construcții-montaj. Per ansamblu însă prefabricarea a dus la reducerea considerabilă a forței de muncă necesară pe șantiere scurtând sensibil termenele de execuție a locuințelor. Prin prefabricare, creativitatea arhitecților a fost îngrădită datorită limitărilor impuse de tehnologiile și materialele folosite. Rezultatul a fost unul de replicare continuă a acelorași soluții formale cu variații la nivel de ornamentații sau de finisare superficială a elementelor vizibile în căutarea unei cvasi-varietăți compoziționale. Creația de arhitectură a fost perturbată de imixtiunile inevitabile ale celor din alte meserii, fără viziunea sintetică, coordonatoare a arhitectului, alterând în mod primejdios caracterul produsului final – locuința – care trebuie să fie un cumul armonios de calități.

Se poate aprecia că invariabilitatea arhitecturii clădirilor colective de locuit s-a datorat și lipsei de diversitate a materialelor de construcții disponibile precum și a indisponibilității tehnologiilor moderne și a mâinii de lucru calificate corespunzător. Socialismul românesc și-a adjudecat betonul ca material primordial. Această „piatră artificială” și-a dovedit întotdeauna maleabilitatea și supunerea sa oricărei forme de expresie artistică în concordanță cu necesitățile de ordin tehnologic acceptând cu ușurință o simplificare a detaliilor aparente sau, după caz, o dezvoltare a lor. Astfel, betonul, în puritatea sa, a putut deveni un detaliu în sine aducându-și aportul în mod direct creșterii calitative a operei arhitecturale. Chiar dacă modernismul, în mod programatic, respinge ornamentul, prin utilizarea betonului și exploatarea fineței sale brute, printr-o concepție inspirată, transformă detaliul într-o nouă formă de ornament.

ABORDĂRI SOCIALISTE ALE PROIECTELOR PRIVIND LOCUIREA ÎN BUCUREȘTI

Ideea programatică a orașului socialist așa cum decurge din documentele oficiale, era pusă în opoziție cu orașul capitalist ce era prezentat ca rezultat al unei dezvoltări haotice a unei societăți bazate pe exploatare, cu diferențe uriașe între centru și periferie ca expresie evidentă a inegalității sociale și economice. Orașul socialist era menit să glorifice noua societate lipsită de segregare socială.

Primele ansambluri

Interesul proiectanților și beneficiarilor pentru ansamblurile de locuințe colective datează dinainte de cel de-al II-lea război mondial ca urmare a difuzării principiilor mișcării moderniste care considera arhitectura un instrument politico-economic capabil să schimbe lumea în mod pozitiv. Prin Carta de la Atena (congresul al IV-lea al CIAM, 1933, propuneri făcute publice de Le Corbusier în 1942), tradusă în România în 1945, s-au făcut publice principiile legate de orașul funcționalist prin care se considera că problemele sociale ar fi fost eradicate printr-o separare pur funcțională și distribuire a populației în clădiri înalte de apartamente separate de spații libere înverzite dotate cu locuri de recreere, ruperea fronturilor stradale etc. Imediat după război se va începe construcția unor cartiere ce sunt din perspectiva concepției de ansamblu o interpretare a valorilor funcționaliste: blocuri bară așezate după axa heliotermă folosind tehnologii uzuale pentru momentul respectiv cum ar fi de exemplu ansamblurile funcționaliste din cartierele Ferentari și Vatra Luminoasă.

Conceperea primelor ansambluri de locuit muncitorești s-a făcut inițial în spiritul concluziilor studiilor întreprinse în anii 1930-1940 care sugerau evitarea în general a realizării de locuințe colective cu excepția celor de maximum două niveluri peste parter și care să grupeze maxim 8 apartamente. Dar, se sugera realizarea acestora în spiritul arhitecturii naționale, specific fiecărei zone.

Cvartalele de locuit

În construcția de locuințe, prin H.C.M. din noiembrie 1952, s-a impus formula sovietică a cvartalelor de locuințe pe suprafețe de 5-10 ha. Cvartalul era compus dintr-una sau mai multe incinte de locuințe plurifamiliale cu regim mic de înălțime cu procent de ocupare a terenului de maxim 25 – 30 % din suprafața cvartalului. Acestea erau structurate prin dispunerea clădirilor în compoziții urbane monumentale în spiritul realismului socialist, cu prevederea în general de curți interioare cu scopul de a crea sentimentul prestigiului social. Aceste cvartale au fost, de obicei, înscrise în țesutul stradal existent, cu anumite dificultăți de integrare rezultate din încercarea de a nu afecta ordinea de ansamblu a zonei în care au fost inserate. Stilistic însă, această abordare compozițională a produs o deturnare de la căutările moderniste de până atunci și o revenire la o tendință estetizantă, formalistă, clasicizantă. Neglijând unele probleme de însorire și ventilație, trebuie totuși menționat că prin realizarea cvartalelor de locuit s-a atins un coeficient de utilizare a terenului comparabil cu cel al primelor ansambluri raționaliste adică de circa 300 locuitori/hectar precum și o distribuție corectă a spațiilor publice și de folosință restrânsă. Sistemul cvartalelor mici a dus în schimb la realizarea unor trame stradale relativ dense, fragmentând zona de locuit cu unități mici.

Reconstrucția marilor artere și a piețelor importante

Încă de la începutul programului de reconstrucție socialistă a Bucureștiului s-au elaborat planuri de sistematizare a arterelor și piețelor importante ale orașului conturându-se primele principii de realizare a acestora din perspectiva rolului avut în asigurarea coeziunii urbane. Deși s-a luat în considerare importanța clădirilor ce urmau să „închege” aspectul magistralelor și piețelor importante ale Bucureștiului s-a decis totuși ca această operațiune să se facă mai ales prin construcția de blocuri de locuințe în ciuda dificultăților ivite de a compune blocuri sau piețe cu volume importante care se cer a fi tratate monumental, din elementele mici ale locuințelor economice.

Unul din primele exemple de reorganizare a unui spațiu larg, cu intenția profilării unui caracter de piațetă monumentală este blocul „Romarta Copiilor” din București, amplasat în fața Casei Centrale a Armatei de pe Calea Victoriei. Clădirea realizată, după proiectul care a câștigat locul al II-lea la concursul organizat în 1954, mult simplificată față de cea propusă, în ciuda compoziției sale simetrice, cu pilaștri perimetrali pe toată întinderea clădirii aparține mai degrabă vocabularului anilor treizeci decât celui realist-socialist căruia îi erau închinate proiectele timpului.

În 1960 se inaugura Sala Palatului și a ansamblului adiacent. Este o primă intervenție majoră în centrul orașului și un prim exemplu de „placare” a unor artere de circulație. Sala Palatului se înscrie în sfera arhitecturii moderniste clasicizante fiind influențată de clădirile propuse de Duliu Marcu în proiectul său privind reconfigurarea Pieței Victoriei. Clădirile perimetrale crează un ansamblu unitar și prezintă pregnant caracteristicile viitoarelor clădiri de locuit moderniste ce vor fi edificate în București în deceniul ce va urma conținând numeroase elemente cu caracter director. Spre deosebire, Piața Gării de Nord este un exemplu de ansamblu criticat la vremea realizării sale prin compoziția sa ce a dus la o desfășurare anostă și monotonă a unor fronturi liniare de blocuri de locuințe fără nici o intenție de a obține relații dimensionale diferențiate, pentru a lăsa întâietate de masă construcției Palatului C.F.R.

Programul de reconstrucție a arterelor importante sau de realizare a unor noi străpungeri a fost o bună oportunitate de a se experimenta materiale și metode de construcție cât mai industrializate în vederea scurtării timpului de execuție, reducerii prețului de cost precum și măririi confortului. A fost creată astfel metoda de „placare” a marilor artere, operațiune ce va fi continuată cu insistență începând cu deceniul al VIII-lea al secolului XX.

În cuvântarea de deschidere a celei de-a III-a conferințe a Uniunii Arhitecților, în 1971, Nicolae Ceaușescu își va exprima criticile referitoare la conformarea arterelor construite susținând că „…blocurile sunt dispersate uneori la întâmplare, nu se încheagă în străzi și bulevarde precis conturate, într-o linie urbanistică clară…” subliniind de fapt folosirea neeconomică a terenului cu efecte asupra extinderii mult prea mari a orașelor în detrimentul terenurilor agricole. În consecință se va relua operațiunea de placare a marilor artere după intrarea în vigoare a legii 58/1974 prin care se impunea urmărirea realizării „de ansambluri de locuit compacte, cu blocuri astfel amplasate încât să se creeze fronturi stradale închegate”, ceea ce a însemnat o schimbare de paradigmă a organizării urbane prin încercarea asigurării unui caracter urban pronunțat prin revigorarea rolului străzii comerciale în structurarea ansamblului respectiv. După 1974, prin extinderea proiectelor de „placare” a marilor bulevarde, în spatele unor clădiri imense, tipizate, prefabricate de cele mai multe ori, se va izola țesutul existent al orașului ca după uriașe paravane ce vor permite continuarea nestingherită a reconstrucției orașului pe baze socialiste.

Inserții în țesutul existent

Terenurile libere existente în centrul orașului, pe marile bulevarde, au fost printre primele folosite pentru edificarea unor noi clădiri de locuit dată fiind existența unei bune infrastructuri edilitare și din dorința închegării fronturilor construite. În general, aceste clădiri au fost realizate după proiecte unicat, în spiritul arhitecturii momentului, dovedind în general o atenție sporită integrării în contextul existent. Aceste inserții sunt de fapt și mărturii ale evoluției expresiei arhitecturale variind de la forme simplificate de realism-socialist, la modernismul anilor 1960 și culminând cu blocurile anilor de după cutremurul din 1977. Arterele centrale și piațete ale Bucureștiului poartă evidența căutărilor stilistice ce pot fi cu ușurință identificată în blocurile realizate în Piața Mihail Kogălniceanu, la Piața Romană, pe Bd. I.C. Brătianu, pe Bd. Magheru etc. ca, în 1958, pe Bulevardul Magheru, arhitectul Virgil Nițulescu să proiecteze blocul Sanitas într-o manieră ce reconsideră arhitectura modernistă interbelică anunțând momentul de revenire a acesteia, materializat ulterior în exprimarea ansamblurilor din anii 1960.

Se pot identifica mai multe momente în care au fost realizate aceste „plombe”. Primul moment este cel din anii 1950, 1960 când se vor închide fronturile pe marile bulevarde, apoi este momentul de după cutremurul din 4 martie 1977 când se vor realiza noi clădiri ce le vor înlocui pe cele prăbușite în timpul seismului. În tot acest interval se vor realiza și noi clădiri de locuit care vor rezolva situațiile atipice rezultate în urma amplasării blocurilor de apartamente prefabricate pe arterele restructurate sau în noile cartiere construite în deceniul al IX-lea al secolului XX.

Prin legea 58/1974 privind sistematizarea s-a impus ca, pentru a obține densități optime construite, comitetele executive ale consiliilor populare să ia „măsuri pentru amplasarea de locuințe și în ansamblurile realizate, urmărind armonizarea construcțiilor noi cu cele existente” lucru care fusese recomandat deja prin H.C.M. nr. 1650 din 1968 când se constatase o concentrare sporită a unor apartamente de același tip pe anumite amplasamente.

Marile ansambluri de locuit

Cel de-al III-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român desfășurat între 20 și 25 iunie 1960 la București a decis începerea programelor de construcție a marilor ansambluri de locuit amplasate în special la marginea orașului, restructurarea prin ansambluri unitare a unor artere importante ale orașului precum și completarea fronturilor stradale. Prin raportul C.C. al P.M.R., prin prezentarea programului economic de perspectivă pe 15 ani, s-a impus obiectivul rezolvării practice a problemei locuințelor până în 1975 și considerarea sa ca element fundamental în elaborarea planurilor de sistematizare. Pentru aducerea la îndeplinire a acestor sarcini s-au stabilit căile de urmat subliniindu-se importanța industrializării construcțiilor prin mecanizarea acestora, folosirea pe scară largă a prefabricatelor și metodelor rapide de lucru, transformând șantierele de construcții în șantiere de montaj. S-a evidențiat necesitatea tipizării construcțiilor și a elementelor de construcții. Toate, cu scopul de reducere a costurilor în construcții-montaj cu 11% față de 1959 și sporirea productivității muncii cu 50%.

Organizarea activității de sistematizare fusese deja reglementată prin H.C.M. nr. 1678 din 1959 prin care se decisese ca elaborarea proiectelor de sistematizare să fie elaborate de organizațiile locale de proiectare, în cadrul Sfatului popular al Municipiului București, prin înființarea unei direcții de sistematizare, arhitectură și proiectare a construcțiilor, în cadrul căreia s-au creat colective pentru proiectarea de sistematizare subordonate direct arhitectului șef. Totodată, ca o consecință a aplicării acestei H.C.M. din 1959 se dispune restrângerea suprafeței orașului având în vedere economisirea teritoriului urban a cărui valorificare rațională înseamnă o mai bună organizare a zonificării orașului cu efecte asupra eficienței transportului, repartizării spațiilor verzi, îmbunătățirii condițiilor de viață ale locuitorilor. De asemenea, se subliniază nevoia lichidării „dezvoltării haotice” a construcțiilor individuale creându-se condițiile pentru îndrumarea inițiativei particulare spre cooperare, în scopul restrângerii construcțiilor individuale și al creării unor ansambluri închegate de construcții de locuit, în blocuri, construcții înșirutie, duplex-uri etc. Considerându-se că una din caracteristicile orașului socialist este caracterul colectiv al unor funcțiuni ale vieții zilnice însemnând îmbinarea necesităților personale cu cele ale colectivității s-a decis implementarea formei de organizare spațială urbanistică și arhitecturală a zonelor de locuințe în microraioane, unități structurale care permit rezolvarea optimă funcțională și economică a ansamblurilor de locuințe, a rețelelor edilitare și a dotărilor social-culturale.

Formula cvartalului folosită în realizarea cartierelor de locuit în perioada de început a regimului socialist s-a dovedit a fi neviabilă în ceea ce privește creșterea vitezei de construcție dovedind dificultăți legate de introducerea de procedee tehnologice industriale în construcția de locuințe. Astfel, urmărindu-se propunerea specialiștilor sovietici din domeniul urbanismului la concursul regional de la Moscova din 1959, și în România s-a adoptat, după această dată sistemul de organizare a ansamblurilor de locuit sub formă de microraioane. Considerându-se că „trăsătura caracteristică a orașului socialist este unitatea socială a organismului urban și caracterului colectiv al unor funcțiuni ale vieții” prin implementarea microraioanelor ca unități urbanistice de bază se va acorda mai multă atenție serviciilor conexe locuirii: școli, grădinițe, spații comerciale și de recreere etc, dotări ce vor fi amplasate în teritoriu la distanțe accesibile. Microraionul a fost definit ca un teritoriu „delimitat de străzi colectoare, de elemente naturale sau de limita unor instituții de deservire la nivel de cartier sau de oraș. Circulația vehiculelor în interiorul microraionului trebuie să fie redusă pe cât posibil numai la transportul de acces la locuințe”.

După experimentul premergător de la Băneasa s-a trecut înainte de 1965 la construcția primelor ansambluri de mari dimensiuni: Balta Albă, Titan, Berceni, Drumul Taberei. Definitorie pentru alcătuirea funcțională a acestor mari ansambluri este împărțirea în unități structurale complexe (sectoare – cartiere – microraioane – grupe de locuit), care a impus repartizarea dotărilor social-culturale cu precădere după criterii geometrice, minimalizând ponderea aspectelor sociale.

Astfel, rezolvarea compozițională, în acord cu principiile practicilor internaționale de la acea dată, se caracterizează printr-o amplasare dispersată a elementelor ansamblului producând spații reziduale care s-au dovedit a fi greu de întreținut prin disiparea responsabilității administrației locale și/sau a locatarilor din zonă cu efecte contrare celor așteptate inițial ca rezultat al izolării ansamblurilor de locuit de străzile circulate și poluate. Zonele dintre blocuri au devenit ele însele surse de poluare și disconfort transformându-se în timp în spații de dispută teritorială între locatari, devenind în general simple locuri de parcare. Dispariția rolului ordonator al străzii susținut de tradiția noastră urbană a însemnat întreruperea sau diminuarea contactelor sociale între membrii comunității. Astfel, prin aplicarea fidelă a conceptelor exprimate în Carta de la Atena, urbanismul raționalist al deceniului al VII-lea a manifestat o consecventă înclinație pentru rezolvările absolut sau preponderent funcționale ignorând substratul sociologic al teoriei unității de vecinătate a lui Clarence Perry.

Una din criticile aduse de Nicolae Ceaușescu în cuvântarea de deschidere a celei de-a III-a conferințe a Uniunii Arhitecților din 1971 și care va produce efecte majore asupra arhitecturii din România este cea legată de neglijarea de către arhitecți a tradițiilor bogate și valoroase ale arhitecturii românești și a specificului nostru național.

La 22 martie 1977, în ședința de lucru ținută la sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, sub președenția lui Nicolae Ceaușescu, s-a decis reconstrucția, amenajarea și modernizarea Municipiului București, prin construcția unui nou centru politic și administrativ al țării, construirea unor noi artere ale orașului și realizarea mai multor ansambluri social-culturale și monumente de artă. Această ședință avusese loc ca urmare a evenimentelor produse de sesismul din 4 martie 1977. Totuși, premizele efectuării acestor operațiuni de mare amploare fuseseră deja implementate odată cu adoptarea în 29 octombrie 1974 a Legii 58 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale prin care se recomanda ca realizarea construcțiilor de locuințe să se facă „cu precădere incepând din centrul localităților către zonele marginale, asigurându-se realizarea de ansambluri cu densități sporite, creându-se în acest fel condiții pentru restrângerea în continuare a perimetrelor construibile. Un aspect important de remarcat în cuprinsul acestei legi este cel legat de specificarea modului de aprobare a studiilor de sistematizare: „Studiile de sistematizare a teritoriului țării, a zonelor funcționale interjudețene, cu specific extractiv, industrial, energetic, de transporturi, agrar, turistic, balnear, studiile de sistematizare a județelor, schițele de sistematizare a municipiului București, celorlalte municipii orașe reședință de județ, se analizează și avizează de comisiile locale de sistematizare, iar după însușirea de către Comitetul pentru Problemele Consiliilor Populare și Comitetul de Stat al Planificării, precum și de Ministerul Agriculturii, Industriei Alimentare și Apelor sub raportul folosirii fondului funciar, se avizează de Comisia centrală de partid și de stat pentru sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale și se aprobă de Președintele Republicii Socialiste România, la propunerea Consiliului de Miniștri. De asemenea, detaliile de sistematizare din municipiul București și din localitățile reședință de județ cuprinzând zonele industriale, zonele centrale, inclusiv ansamblurile de locuit aferente și dotările importante (hoteluri, magazine universale, teatre, sali de sport etc.), precum și pentru piețe, parcuri și zone de agrement, magistralele și arterele de penetrație de importanță națională, inclusiv ansamblurile de locuit, unitățile economice șă dotările social-culturale aferente, se avizează de comisiile locale de sistematizare, iar după însușire de către Comitetul pentru Problemele Consiliilor Populare și Comitetul de Stat al Planificarii se avizează de Comisia Centrală de partid și de stat pentru sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale și se aprobă de Președintele Republicii Socialiste România, la propunerea Consiliului de Miniștri.” Așadar activitatea de avizare a proiectelor de arhitectură și sistematizare se centralizează excesiv în comparație cu prevederile H.C.M. din noiembrie 1952.

Astfel, cadrul legal fiind constituit, s-a trecut la un nivel superior de modificare a structurii orașului care a culminat prin restructurarea totală a unei zone de circa 580 ha în vederea construirii Casei Republicii (Palatul Parlamentului de azi), a altor clădiri administrative de interes național, a unui ansamblu rezidențial de dimensiuni imense și a unei noi rețele de artere de circulație organizată în jurul Bulevardului Victoria Socialismului (Bd. Unirii din prezent).

Perioada anilor 1980 a însemnat în realitate o practică subordonată aproape exclusiv criteriului de eficiență economică printr-o utilizare intensivă a terenului, prin tipizare urbanistică și folosirea intensivă a prefabricării. Noile cartiere se construiau de acum în perimetrul orașului în urma unor operațiuni de mare amploare ce vizau eliberarea terenului de construcțiile existente considerate improprii. Uniformitatea urbanistică și arhitecturală a atins un nivel extrem aplicându-se în mod repetitiv aceeași soluție cu o diminuare drastică a varietății și în condițiile diminuării calității.

TIPOLOGII DE APARTAMENTE

Considerarea problemei locuirii ca fiind una de interes național, aflată sub controlul statului socialist, a generat o preocupare continuă privind îmbunătățirea constantă a condițiilor de locuit în paralel cu reducerea costurilor de construcție. Primele programe au căutat cu prioritate satisfacerea cu precădere a nevoilor cantitative adoptându-se inițial un număr redus de tipuri de apartamente, în majoritate cu 2 camere. Problema diversificării locuințelor a fost pusă în numeroase studii și analize ale institutelor de proiectare vizând stabilirea unor corelații între creșterea populației urbane, calitățile fondului locativ existent și a necesității de înlocuire, structura demografică a populației (mărime și structură de familii) precum și considerente de natură sociologică. Astfel, s-a constatat necesitatea găsirii unor teme diferențiate care să permită, în acord cu raționalizarea cheltuielilor de investiție și exploatare, creșterea numărului de apartamente pentru a recupera decalajul față de necesități. Astfel, în urma acestor studii a apărut ideea creșterii confortului absolut de locuire printr-o etapă intermediară obligatorie de creștere a confortului de locuire social adică asigurarea, în limite rezonabile, pentru fiecare familie, a unei locuințe confortabile în vederea abandonării locuințelor insalubre sau în stare avansată de uzură.

De-a lungul perioadei, unitățile de locuit din București amplasate în clădirile colective de locuit au avut în compunere între una și cinci camere de locuit și dotările anexe (bucătării, băi, grupuri sanitare, spații depozitare, vestibule, coridoare, balcoane, terase etc.). Acestea au variat dimensional în funcție de disponibilitățile financiare ale momentului și normativele aflate în vigoare tinzând în general către o standardizare a partiurilor de arhitectură ca rezultat al normării constructive și eficientizării costurilor urmărindu-se implementarea treptată a tehnologiilor de prefabricare. Către sfârșitul perioadei, când gradul de prefabricare a crescut considerabil, diversitatea tipologică a scăzut semnificativ.

Dată fiind diversitatea necesităților de locuire și în consecință a modului de folosință a locuințelor, conformarea partiurilor acestora s-a făcut considerându-se datele statistice și previziunile făcute privind componența familiilor ținând-se cont de diferențierile pe grupă de vârstă și sex. Astfel, a fost stabilit numărul necesar de locuințe într-un ansamblu dat, numărul de încăperi pe apartament precum și destinația și dimensiunea acestora. Din punct de vedere funcțional, în vederea îmbunătățirii confortului locatarilor, apartamentele au trecut de la comandare la decomandare și gruparea zonei de zi și a zonei de odihnă. Apartamentele comandate aveau în general ca piesă de decomandare camera de zi dar au existat și cazuri când decomandarea s-a făcut prin bucătărie. O categorie intermediară a fost constituită din apartamentele semidecomandate care erau apartamente de minim 3 camere și în care cel puțin una din camere era decomandată prin camera de zi.

Documentele de partid din 1958-1959 și H.C.M. nr. 140/1960 aduceau în programul locuinței unifamiliale raționalizarea riguroasă a suprafețelor de locuit și stabileau un minim obligatoriu de dotări și finisaje, definind totodată cadrul economic al proiectării de locuințe prin fixarea de prețuri-plafon pentru fiecare mărime de apartament. Astfel, în 1960 au fost stabilite patru tipuri de apartamente număr care a crescut în 1968 când s-au elaborat temele și tipurile de bază pentru nouă mărimi de apartamente diferențiate prin introducerea unui modul de creștere mai mic – camera de o persoană (1/2 cameră convențională). În cadrul acestei noi serieri dimensionale, apartamentul de 2 camere se prezenta în două variante (1 ½ și 2), cel de 3 camere tot în două variante (2 ½, 3), iar apartamentul de 4 camere în trei variante (2 2/2, 3 ½ și 4). Totodată, când la sfârșitul anului 1968 conducerea de partid și de stat a dispus creșterea numărului de locuințe ce urmau a fi construite fără însă a mări și bugetul de investiții în mod corespunzător a rezultat că singura soluție de a îndeplini sarcinile trasate consta în introducerea unor noi categorii de apartamente care să ofere caracteristici de locuire similare cu cele utilizate până atunci dar cu prețuri mai reduse. Reducerea costurilor a implicat reducerea suprafețelor locuibile pe apartament în diferite trepte și simplificarea echipării sanitare și a încăperilor auxiliare (uneori, foarte severă ca în cazul apartamentelor categoria IV și a garsonierelor). Aceste prevederi ce fuseseră cuprinse în H.C.M. 1650/1969 au dus la realizarea clădirilor ce constituie azi așa numitele gheto-uri ale Bucureștiului. Totuși, după 1969 (prin intrarea în vigoare a H.C.M. nr. 1669/1969) suprafețele minime locuibile au fost mărite constant iar apartamentele de toate categoriile și garsonierele au fost dotate cu grupuri sanitare echipate complet, bucătăriile au devenit mai spațioase, au apărut spații suplimentare de depozitare etc.

Conformarea arhitecturală a apartamentelor și-a atribuit rolul de educare și transformare a modului de viață urban tradițional pe de o parte precum și urbanizarea caracteristicilor de locuire în cazul celor proveniți din mediul rural. Un exemplu concludent poate fi cel al apartamentelor din ansamblul Pieței Sălii Palatului a căror tipologie a fost stabilită plecându-se de la ideea că noul model de viață, cel modern, va reduce activitatea gospodinei în bucătărie doar la pregătirea unor elemente semipreparate sau la încălzirea altora gata preparate, pe care comerțul alimentar le va pune la dispoziția cetățenilor deci în consecință nu se justifică existența unei bucătării de dimensiuni mari, ci dimpotrivă, una mai mică dar bine utilată. În consecință, bucătăriile acestor apartamente au o suprafață minimă, de circa 4,00 m2 față de media din anii 1980, de 8,00 m2.

Modul de alcătuire a spațiului, dotările și echiparea tehnică, calitatea finisajelor au influențat confortul locuințelor realizate în epocă. Studiile făcute pentru stabilirea unor noi variante de apartamente au ținut cont de satisfacerea cerințelor funcționale ale locuinței luîndu-se în calcul evoluția vieții sociale a indivizilor cu consecințe asupra sporirii sau diminuării spațiilor componente. Inițial s-a considerat norma sanitară de 8 m2 suprafață locuibilă de persoană, cu un minim de confort spațial dar, pe măsura realizării noilor locuințe acest indice a evoluat continuu atingând un nivel de 12,50 – 14 m2 suprafață locuibilă pe persoană considerându-se camera principală liberă. S-au stabilit astfel limite inferioare și superioare ale suprafeței locuibile și a celei utile pe apartament indicându-se suprafețele minime pentru fiecare fel de încăpere corespunzând unui anumit tip de apartament: 16 m2 pentru camera principală la apartamentele de 2-3 persoane, 22 m2 la cele de 6-7 persoane, pentru celelalte camere fiind de 10-12 m2 pentru 2 persoane și 8 m2 pentru o persoană. În general, băile apartamentelor erau de dimensiuni minimale și grupate la un nod sanitar prefabricat. Acestea erau ventilate natural sau forțat prin canale de ventilație. În multe cazuri băile erau gândite în ideea de a fi dotate cu mașini de spălat rufe ceea ce însemna ventilarea lor directă în cazul blocurilor care nu mai aveau în dotare spălătorie comună.

În perioada de început a acestor construcții, când s-au micșorat înălțimile libere ale apartamentelor, au fost prevăzute ferestre largi pentru a înlătura „senzația de celulă pe care o au încăperile cu ferestre mici și pentru a face ca, vizual, spațiul exterior să completeze spațiul util al încăperilor” Începând cu anii 1970, ferestrele largi au fost înlocuite treptat cu ferestre din ce în ce mai mici în vederea reducerii pierderilor de căldură și reducere a costurilor.

CONCLUZIE. ARHITECTURA LOCUIRII SOCIALISTE DUPĂ SOCIALISM

În decembrie 1989 planul reconstrucției socialiste a Bucureștiului a fost oprit. Apoi, în următorii ani, lucrările începute au fost continuate și terminate. Marile cartiere, arterele reconfigurate, inserțiile, terenurile eliberate pentru edificarea unor viitoare imobile socialiste au rămas ca mărturii ale unei epoci de experiment social și economic.

Bucureștiul este azi un oraș la fel de mare și important precum a fost în socialism. În ciuda modificărilor și adăugirilor enorme provocate cu insistență de regimul trecut, orașul deține încă numeroase elemente care-l individualizează. Alături de acestea, s-au întipărit spații și imagini noi, complicându-i structura și provocându-i disfuncționalități atât la nivel fizic cât și mental. Adevărata sa construcție de-abia începe pe scheletul orașului ce n-a devenit niciodată. Singurul element palpabil este spațiul locuirii format din clădiri cu apartamente aparținând unor momente diferite de concepție socialistă ce-și începuseră deja în decembrie 1989 etapa de degradare. Reîntoarcerea la sistemul politic liber a readus în prim-plan individualismul pe care doctrina socialistă l-a dorit eliminat. Construcțiile și spațiile colective, căminul celor mai mulți, au devenit victime ale nepăsării locatarilor, unii proaspăți deveniți proprietari. Defectele de concepție și de execuție încep să-și arate efectele, aspectul general al blocurilor de locuit degradându-se continuu ajutat fiind și de „îmbunătățirile” aduse de proprietari dintre care se remarcă balcoanele închise și aparatele de aer condiționat agățate de fațade devenite un fel de simbol al prosperității și emancipării nu însă fără un motiv real dat de proasta izolare termică a blocurilor. În interior însă, s-ar putea aprecia că cele mai multe modificări făcute au însemnat în realitate o îmbunătățire a confortului general prin refacerea finisajelor originale de calitate inferioară sau prin modificări ale partiului.

Reconectarea începând cu 1990 a arhitecturii românești a locuirii la cultura arhitecturală occidentală s-a dovedit a fi o sarcină deosebit de complexă după perioada de dirijism total și de prevalență a normării socialiste. Revenirea la practica liberală a profesiunii a însemnat doar începutul reconstrucției unei noi culturi profesionale, reconectarea la ideile contemporane, asimilarea și implementarea de noi tehnologii și mai ales reeducarea publicului. Programul de arhitectură a locuirii își păstrează actualitatea și trebuie reevaluat cu onestitate în sensul unei analize corecte și coerente ce trebuie să plece în primul rând de la considerarea caracteristicilor de urbanizare comune între România socialistă și occidentul european: utilizarea rațională a terenurilor disponibile, asigurarea de locuințe decente, creșterea nivelului de bunăstare a maselor și asigurarea accesului la educație și cultură, evident din perspectiva proprie a fiecărui sistem politic. Se afirmă adesea că numărul uriaș de blocuri de locuit și uniformitatea acestora a fost o modalitate a regimului de a-și asigura controlul ideologic asupra maselor dar mai degrabă această uniformitate a fost rezultatul unei politici de reducere drastică a costurilor de construcție și exploatare într-un demers ce a implicat numeroși specialiști din domenii diverse și în care arhitecții au avut un rol crucial în optimizarea funcțională a unităților de locuit în contextul în care nu erau permise abateri de la suprafețele impuse prin normele legale bazate pe principiile egalității socialiste.

Se poate concluziona că abordarea problemei locuinței rămâne în continuare o prioritate evolutivă în vederea asigurărilor condițiilor de creștere economică și a bunăstării generale. În acest sens, studierea nevoilor contemporane de locuire este un imperativ. Modul de abordare în socialism a acestei problematici poate fi un exemplu corectibil în ceea ce privește organizarea acestui domeniu. Experiența obținută în urma aplicării pe scară largă a tipizării și industrializării construcțiilor poate fi de folos în demersul legat de dezvoltarea viitoare a clădirilor de locuit ținându-se cont de evoluția economică și de nevoia continuă de locuințe accesibile. Succesele obținute în perioada de început a marilor ansambluri rezidențiale și a inserților dovedesc că realizarea de construcții convenabile ca preț este posibilă atâta timp cât există o viziune holistică asupra rezultatului dorit.

BIBLIOGRAFIE

Cărți

– Choay, Françoise. Urbanismul, utopii și realități, Editura Paideia, București, 2002.

– Derer, Peter. Locuirea urbană, Editura tehnică, București, 1985.

– Doicescu, Octav. Despre arhitectură, Editura tehnică, București, 1984.

– Hubbard, Phil. City, Routledge, Londra, 2008.

– Jencks, Charles. What is Post-Modernism?, Academy Editions, Londra, 1996.

– Lăzărescu, Cezar. Urbanismul în România, Editura tehnică, București, 1977.

– Pascariu, Gabriel. Structura și dinamica sistemelor de așezări umane în procesul de planificare teritorială, rezumat teză doctorat, București, 2010;

– Pinder, David. Visions of the City. Utopianism, Power and Politics in Twentith Century Urbanism, Edinburgh University Press, Edinburgh, 2005;

– Rău, Romeo, Mihuță, Dan. Unități urbanistice complexe, Editura tehnică, București, 1969.

– Săgeată, Dănuț-Radu. Deciziile politico-administrative și organizarea teritoriului, Editura Top Form, București, 2006.

– Zahariade, Ana Maria. Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989, Simetria, București, 2011;

Reviste, publicații

– Revista Arhitectura și urbanism numerele: 11/1952;

– Revista Arhitectura R.P.R. numerele: 4/1959, 6/1959, 2/1960, 6/1960, 3/1961;

– Revista Arhitectura numerele: 6-7/1954, 4/1970, 2/1971, 3/1978;

Site-uri internet

www.wikipedia.com

www.phantasma.lett.ubbcluj.ro

www.archi-web.com

www.liternet.ro

www.simpara.ro

www.arhiforum.ro

BIBLIOGRAFIE

Cărți

– Choay, Françoise. Urbanismul, utopii și realități, Editura Paideia, București, 2002.

– Derer, Peter. Locuirea urbană, Editura tehnică, București, 1985.

– Doicescu, Octav. Despre arhitectură, Editura tehnică, București, 1984.

– Hubbard, Phil. City, Routledge, Londra, 2008.

– Jencks, Charles. What is Post-Modernism?, Academy Editions, Londra, 1996.

– Lăzărescu, Cezar. Urbanismul în România, Editura tehnică, București, 1977.

– Pascariu, Gabriel. Structura și dinamica sistemelor de așezări umane în procesul de planificare teritorială, rezumat teză doctorat, București, 2010;

– Pinder, David. Visions of the City. Utopianism, Power and Politics in Twentith Century Urbanism, Edinburgh University Press, Edinburgh, 2005;

– Rău, Romeo, Mihuță, Dan. Unități urbanistice complexe, Editura tehnică, București, 1969.

– Săgeată, Dănuț-Radu. Deciziile politico-administrative și organizarea teritoriului, Editura Top Form, București, 2006.

– Zahariade, Ana Maria. Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989, Simetria, București, 2011;

Reviste, publicații

– Revista Arhitectura și urbanism numerele: 11/1952;

– Revista Arhitectura R.P.R. numerele: 4/1959, 6/1959, 2/1960, 6/1960, 3/1961;

– Revista Arhitectura numerele: 6-7/1954, 4/1970, 2/1971, 3/1978;

Site-uri internet

www.wikipedia.com

www.phantasma.lett.ubbcluj.ro

www.archi-web.com

www.liternet.ro

www.simpara.ro

www.arhiforum.ro